PROTECŢIA CIVILĂ ÎN ROMÂNIA

- apariţia şi evoluţia conceptului -

Protecţia civilă a apărut ca o necesitate istoric obiectivă, determinată primordial de factori interni
(grija faţă de populaţia civilă şi valorile materiale şi spirituale), în cazul unui conflict armat sau al naturii
dezlănţuite.
Pentru prima dată problema înfiinţării unor structuri de protecţie civilă a fost ridicată la lucrările
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii din anul 1928 ca urmare a necesităţii unor structuri de protecţie
a populaţiei împotriva atacurilor aero-chimice precum şi pentru elaborarea unui act normativ în acest
sens. Acţiunea s-a materializat prin apariţia „Instrucţiunilor provizorii pentru organizarea protecţiei
civile contra gazelor de luptă” aprobate de către Consiliul de Miniştri pe 25 octombrie 1929. Este primul
act juridic ce reglementează înfiinţarea unei organizaţii pentru protecţia populaţiei civile în caz de
război.
Până în anul 1930, întreaga activitate îmbrăca un caracter mai mult teoretic, vizând mijloacele de
protecţie individuală şi colectivă contra gazelor de luptă în câmpul tactic şi pentru populaţia civilă,
aparatura şi echipamentul de protecţie necesare celor care intervin pentru înlăturarea efectelor atacului
chimic şi bacteriologic, toate sub impulsul şi iniţiativele serviciilor chimice (înfiinţate în această
perioadă în cadrul organismelor militare).
Toate aceste măsuri se constituie într-o valoroasă experienţă, din care se reţin importante
elemente originale, ce vor sta mai târziu la baza elaborării doctrinei în domeniu, oficializată pentru
prima dată în România, la 28 februarie 1933, când, prin Decretul Regal nr. 468 se aprobă
„Regulamentul de funcţionare al Apărării Pasive contra Atacurilor Aeriene”.
Apărarea Pasivă devine armă de sine stătătoare, cu organizare proprie, cu rol determinant şi
misiuni specifice pentru protecţia cetăţeanului şi a bunurilor materiale împotriva atacurilor din aer sau
alte situaţii speciale. Structura a funcţionat în cadrul Ministerului de Interne.
Regulamentul stabilea atribuţii ministerelor, localităţilor urbane şi rurale, întreprinderilor si
instituţiilor de tot felul. Se înfiinţau comisii de apărare pasivă la nivelul judeţelor, municipiilor, oraşelor
şi comunelor rurale, precum şi la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor. Totodată erau instituite măsuri
preventive, măsuri de salvare şi era stabilit un document unic de înfiinţare a formaţiunilor de intervenţie
de la nivelul localităţilor, instituţiilor şi întreprinderilor, denumit Planul Apărării Pasive.
În anul 1936, datorită condiţiilor tot mai probabile de izbucnire a unui nou conflict armat, în
baza Înaltului Decret Regal nr. 2620, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, organizează şi
pregăteşte „de război toate mijloacele de apărare Activă şi Pasivă a Teritoriului”. În acest scop se
înfiinţează Comitetul de Coordonare a Apărării Pasive, de pe lângă Ministerul Aerului şi Marinei.
Comitetul îşi va desfăşura activitatea pe baza „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor
aeriene”, până la promulgarea in anul 1939 a Legii pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a
teritoriului.
Odată cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului pe
baza Instrucţiunilor nr. 440 din 18 februarie 1943 se stabilesc structura organizatorică şi misiunile
apărării pasive. Astfel ia fiinţă „Comandamentul Apărării Pasive”, cu rolul de a pregăti, îndruma şi
controla toate operaţiile de apărare pasivă.
Nevoia de a proteja omul, valorile materiale, ce deveniseră pradă uşoară prin forţa şi viteza de
penetraţie în spaţiul aerian al ţării, determină înfiinţarea unor unităţi speciale de apărare pasivă. Astfel
prin Decretul nr. 1065/26 mai 1944 ia fiinţă „Comandamentul Apărării Pasive a Teritoriului”, în cadrul
căruia funcţionează din anul 1951 Centrul de Instrucţie al Apărării Pasive,- actualul Centru Naţional de
Perfecţionare a Pregătirii pentru Managementul Situaţiilor de Urgenţă – Ciolpani.
Perioada postbelică – caracterizată prin urbanizare masivă, dependenţa populaţiei de serviciile de
utilitate publică, existenţa pericolelor determinate de mijloacele de distrugere în masă, prin sporirea
factorilor de risc ai dezastrelor naturale şi tehnologice – conferă instituţiei „Protecţiei Civile” un caracter
bivalent, dovedindu-şi necesitatea atât pe timp de conflict armat, cât şi în situaţii de pace.
Prin Decretul nr. 24/17.01.1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană (A.L.A.), în cadrul
cărora se organizează state majore, servicii de specialitate şi formaţii A.L.A.

1
 Comandamentul A.L.A. se transformă în Direcţia de Apărare Locală Antiaeriană în cadrul
Ministerului de Interne.
Din anul 1967 Direcţia A.L.A. şi unităţile subordonate trec în subordinea Ministerului Forţelor
Armate.
Odată cu reorganizarea administrativ-teritorială din anul 1968 se constituie state majore militare
de A.L.A. la judeţe şi state majore civile la ministere, organe centrale, întreprinderi şi instituţii.
Temeiul juridic internaţional al constituirii şi funcţionării organismelor de protecţie civilă este
reprezentat de Convenţia a IV-a de la Geneva, din 12 august 1949, referitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război; Convenţia de la Haga, din 14 mai 1954, cu privire la protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat şi Protocoalele I şi II din 10 iunie 1977, la Convenţiile de la Geneva
privind protecţia victimelor conflictelor armate cu şi fără caracter internaţional.
Protocolul adiţional I este cel care introduce termenul de „protecţie civilă”, definit ca fiind
ansamblul responsabilităţilor cu caracter umanitar menite să protejeze populaţia civilă împotriva
pericolelor generate de acţiunile militare ostile sau de catastrofe.
În ţara noastră problemele au fost prevăzute în Decretul nr. 544/1972, privind A.L.A, unde se
stipulează atribuţiile ministerelor şi a celorlalte organe centrale şi locale.
Prin promulgarea Legii nr.2/1978 privind apărarea civilă, A.L.A., după 45 de ani de atestare
documentară şi susţinută activitate ce defineşte cel mai bine misiunea acestei nobile arme – protecţia
celor fără arme – îşi schimbă denumirea în Apărarea Civilă.
Până în anul 1989, obiectivul strategic al Protecţiei Civile din România a fost protecţia populaţiei
(în caz de război) prin adăpostire, evacuare, înştiinţare-alarmare şi protecţie împotriva armelor de
nimicire în masă, impuse iniţial de experienţa nefastă a celui de-al doilea război mondial şi ulterior, de
războiul rece.
La 11 mai 1990 România a ratificat Protocoalele adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva
din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastrich, din 1 februarie 1992) include între
obiectivele acestui organism promovarea unei politici de securitate şi de apărare comună, stabilind, între
altele, măsuri concentrate în domeniul protecţiei civile.
În acest context, au fost puse în aplicare mai multe programe comunitare de acţiune în domeniul
protecţiei civile.
În concordanţă cu schimbările survenite la nivelul societăţii, la 25 septembrie 1996 a fost
promulgată Legea nr. 106 privind protecţia civilă. Acest nou act se încadra în exigenţele actelor
normative internaţionale.
Odată cu aspiraţiile ţării noastre de a accede la structurile euroatlantice şi europene s-a impus cu
necesitate armonizarea legislaţiei româneşti specifice, cu legislaţia europeană în domeniu.
La 26 octombrie 2000 structurile militare de protecţie civilă trec din subordinea Ministerului
Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 179/2000.
La 30 august 2001 se stabilesc criteriile de înfiinţare, organizare şi funcţionare a serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, în subordinea consiliilor judeţene, ca structuri unificate,
realizate prin reorganizarea inspectoratelor de protecţie civilă şi grupurilor de pompieri militari, prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 88, cu completările ulterioare.
Procesul de modernizare şi structurare a protecţiei civile a continuat fiind statuat prin Legea nr.
481 din 08.11.2004 privind protecţia civilă şi H.G. nr. 547/09.06.2005 pentru aprobarea Strategiei
naţionale de protecţie civilă.
Începând cu 15.12.2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei Civile cu Inspectoratul
General al Corpului Pompierilor Militari şi a structurilor judeţene corespondente, a luat fiinţă
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă cu structuri similare în teritoriu şi o complexă structură
organizatorică de sprijin la nivelul administraţiei publice centrale şi locale.
Misiunea principală a protecţiei civile din România este de a asigura cetăţenilor săi, bunurilor
materiale individuale şi colective ale acestora, valorilor de patrimoniu şi factorilor de mediu, siguranţă şi
protecţie împotriva efectelor dezastrelor şi/sau acţiunilor militare, pe timp de pace, criză şi război, prin
respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil,
angajat activ în procesul de integrare europeană şi euro-atlantică, în condiţiile unui regim politic bazat pe
democraţie constituţională, sub strict control democratic civil asupra sistemului protecţiei civile.
2