Pirateria în dreptul internațional

Cuprins:

1. Infracțiunea internațională
2. Pirateria maritimă
3. Tratate internaționale împotriva pirateriei maritime
4. Pedepse penale împotriva pirateriei maritime

1
1. Infracțiunea internațională

Trecerea în sfera internaţionalului a unor infracţiuni care în perioada clasică a dreptului

internaţional public erau de conpetenţa exclusivă a statelor, în cadrul dreptului intern al acestora,
ca şi apariţia unor noi infracţiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la forţa armată în relaţiile
dintre state şi cu dezvoltarea generală a relaţiilor internaţionale, care devin tot mai complexe şi
impun cerinţe tot mai mari de apărare a unor valori şi a interese comune, au determinat şi
cristalizarea noţiunii de infracţiune internaţională.

2
Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată mai recentă, ea fiind legată şi de două postulate
importante pentru dreptul internaţional penal şi anume că statul în relaţiile sale este supus dreptului
şi că individul poate fi făcut răspunzător pentru acţiunile ilicite ale unui stat.

Dreptul internaţional penal s-a constituit ca ramură distinctă abia în ultimul secol, iar răspunderea
internaţională pentru săvârşirea de infracţiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii,
îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârşirea de către persoane particulare în timp
de pace a unor infracţiuni a căror periculozitate afectează societatea umană în întregul său, dincolo
de interesele de protecţie antiinfracţională proprii fiecărui stat.

Majoritatea autorilor care au definit infracţiunea internaţională au încadrat-o în categoria faptelor

ilicite săvârşite de către state prin reprezentanţii lor autorizaţi sau de către persoane particulare în
nume propriu, dar imputabile în toate situaţiile, sub aspectul sancţiunii penale, unor persoane
fizice.
Infracţiunea internaţională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acţiune sau omisiune,
săvârşită cu vinovăţie de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes
propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi care este
sancţionată prin incriminarea sa de către dreptul internaţional.

Infracţiunea internaţională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:

• Elementul material, constând dintr-un act de natură fizică , voluntar, care se poate manifesta
sub două forme: ca acţiune (delicta comissiva) sau ca inacţiune ori omisiune (delicta
omissiva). Actul material ia aspecte diferite în raport de configuraţia faptei incriminate în
baza dreptului internaţional convenţional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism, etc.).

• Elementul ilicit constituie un alt factor care condiţionează existenţa infracţiunii

internaţionale, ilegalitatea fiind aceea care diferenţiază şi atrage sancţiunea penală.
Caracterul ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei norme de drept internaţional cuprinsă fie
într-o convenţie internaţională, fie într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echităţii şi justiţiei
internaţionale. Infracţiunile internaţionale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite
cauze care înlătură caracterul ilicit al actului de violare a obligaţiei internaţionale (forţa

3
 majoră, starea de necesitate, legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârşite în
limitele unei obligaţii rezultând din legi sau tratate internaţionale.

• Elementul moral. Pentru a constitui infracţiune internaţională, actul incriminat trebuie să

fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârşirii cu vinovăţie a faptei incriminate.
Aceasta presupune atât voinţa de a comite o faptă de drept internaţional penal, cât şi
conştiinţa caracterului ilicit al faptei.

2. Pirateria maritimă
Încă din antichitate şi până în epoca modernă, dreptul cutumiar considera pirateria o crimă
internaţională, iar pe pirat un duşman al întregii umanităţi. Datorită pericolului pe care îl prezintă
pentru siguranţa mărilor şi oceanelor şi pentru comerţul tuturor statelor, navele-pirat erau
considerate în afara legii, piraţii pierzând dreptul la protecţia pavilionului statului lor şi caracterul
naţional, ei putând fi urmăriţi de navele de război ale tuturor statelor.

Prima reglementare cu caracter convenţional a regimului juridic al pirateriei potrivit dreptului

internaţional a fost cuprinsă în Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958. Prevederile
acesteia referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în formă aproape identică de Convenţia
asupra drepturilor mării din 1982, care consacră acestei probleme 8 articole ( art. 100-107).

În cuprinsul celor două convenţii, pirateria este definită ca orice act nelegitim de violenţă, de
deţinere sau de jefuire, comis în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii unei nave
private sau ai unei aeronave private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori a
persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave sau
aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu ţine de jurisdicţia vreunui stat.. Termenul
provine din limbajul navigatorilor, insemnând tâlhării sau jafuri pe mare. Cei care aveau această
îndeletnicire erau numiți pirați, hoți de mare.

Pirateria în dreptul internațional este considerată o infracțiune gravă și este reglementată de mai
multe convenții și tratate internaționale. Pirateria maritimă, în special, este tratată în mod specific
de convențiile internaționale.

4
Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS) este principalul tratat internațional
care reglementează pirateria maritimă. Această convenție definește pirateria, stabilește jurisdicția
asupra infracțiunilor de piraterie și prevede măsuri pentru combaterea pirateriei. Potrivit UNCLOS,
pirateria este considerată o infracțiune internațională și toate statele au dreptul și obligația de a
coopera pentru combaterea pirateriei și pedepsirea piratilor.

În plus, Organizația Maritimă Internațională (IMO) a adoptat Codul pentru Combaterea Pirateriei
și Jafurilor Armate pe Mare (Code of Conduct for the Repression of Piracy and Armed Robbery
against Ships) care furnizează orientări pentru state și navele comerciale în ceea ce privește
măsurile de prevenire și reacție la actele de piraterie.

Mai multe rezoluții ale Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite au abordat problema pirateriei,
în special în Oceanul Indian și în Golful Aden. Aceste rezoluții au autorizat statele să ia măsuri
pentru combaterea pirateriei în aceste regiuni și au stabilit mecanisme pentru judecarea și
pedepsirea piratilor capturați.

Este important de menționat că fiecare stat are jurisdicție asupra cetățenilor săi și a navelor
înregistrate sub steagul său în ceea ce privește combaterea pirateriei. Astfel, statele sunt
responsabile de investigarea și aducerea în fața justiției a piratilor capturați și pot aplica legile lor
naționale pentru a combate pirateria.

3. Tratate internaționale împotriva pirateriei maritime

Există mai multe tratate internaționale care vizează combaterea pirateriei maritime. Iată câteva
dintre cele mai importante:

1. Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării (UNCLOS): Acest tratat a fost adoptat
în 1982 și oferă un cadru juridic cuprinzător pentru utilizarea și conservarea oceanelor și resurselor
lor. UNCLOS stabilește, de asemenea, norme și reglementări privind combaterea pirateriei
maritime și cooperarea între statele semnatare în acest sens.

2. Convenția Internațională pentru Suprimarea Actelor de Piraterie (ISC): ISC a fost adoptată
în 1988 și este cel mai important tratat internațional care vizează suprimarea actelor de piraterie

5
maritime. Aceasta definește pirateria și stabilește competența jurisdicțională și cooperarea
internațională pentru persecutarea și pedepsirea pirateriei.

3. Codul de conduită al Uniunii Europene privind lupta împotriva pirateriei în largul coastei
Somaliei: Acest cod de conduită a fost adoptat în 2009 și oferă orientări și recomandări pentru
navele comerciale și militare cu privire la măsurile de precauție și procedurile de urmat pentru a
preveni și a răspunde la atacurile piraterești în largul coastelor Somaliei.

4. Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU: Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite

a emis mai multe rezoluții care abordează problema pirateriei maritime, în special în Oceanul
Indian și în largul coastelor Somaliei. Aceste rezoluții solicită statelor să ia măsuri pentru a
combate pirateria, să coopereze în persecutarea piratilor și să ofere sprijin logistic și juridic pentru
aceasta. Acestea sunt doar câteva exemple de tratate și acțiuni internaționale menite să combată
pirateria maritimă.

Este important să menționăm că eforturile în acest domeniu sunt continue, deoarece pirateria
rămâne o amenințare la adresa navigației și comerțului internațional.

4. Pedepse penale împotriva pirateriei maritime

Pirateria maritimă este considerată o infracțiune gravă în majoritatea sistemelor juridice

internaționale și naționale, iar pedepsele penale pentru piraterie pot varia în funcție de legislația
țării în cauză. Iată câteva exemple de pedepse penale comune pentru pirateria maritimă:

1.Pedepse privative de libertate: Condamnarea la închisoare este una dintre cele mai frecvente
pedepse pentru piraterie. Durata sentinței poate varia de la câțiva ani până la închisoare pe viață
sau chiar pedeapsa cu moartea în anumite țări.

Spre exemplu, art. 235, alin. (1) și alin. (2), din Noul Codul Penal Român se referă la pedepsirea
pirateriei:

6
” (1) Furtul comis, prin violenţă sau ameninţare, de către o persoană care face parte din echipajul
sau din pasagerii unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o
altă navă, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.”

”(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează şi capturarea unei nave aflate în marea
liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eşuarea acesteia, în scopul de a-şi
însuşi încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.”

2. Amenzile: În unele țări, pirateria maritimă poate fi pedepsită cu amenzi considerabile.

Aceste amenzi pot fi impuse împreună cu o pedeapsă privativă de libertate sau ca o pedeapsă
independentă.

3. Confiscarea bunurilor și a navelor: Legislația unor țări prevede confiscarea bunurilor,

inclusiv a navelor folosite în actele de piraterie. Această măsură are scopul de a descuraja și a
afecta financiar grupurile piraterești.

4. Jurisdicție extrateritorială: Unele state își exercită jurisdicția asupra pirateriei maritimă
indiferent de naționalitatea sau originea infractorilor. Acest lucru permite ca aceștia să fie judecați
și condamnați într-o altă țară decât cea în care au comis infracțiunea.

5. Cooperarea internațională: Pentru a combate pirateria maritimă eficient, cooperarea

internațională este esențială. Prin intermediul tratatelor și acordurilor internaționale, statele pot
extrăda pirati sau pot coopera în procesul de urmărire penală și judecare.

Este important să reținem că pirateria maritimă este o infracțiune internațională și că fiecare țară
poate avea propriile sale legi și pedepse în acest sens. Prin urmare, pedepsele penale specifice
pentru piraterie pot varia în funcție de jurisprudența țării respective și de circumstanțele
infracțiunii.

Bibliografie:

7
1.https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-
internationalpublic/dreptul-international-penal/

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Piraterie#Leg%C4%83turi_externe

3.https://lege5.ro/gratuit/gezdmnrzgi/art-235-pirateria-
codulpenal?dp=gqytsojuhe3tm

4.https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=180081&docl
ang=RO