ISTORICUL PROTECŢIEI CIVILE

S. C. MULTIPROTCONS S. R. L.
Sediul social, str. Stânjeneilor nr.2 , bl. 57 bis, sc.1, et. 4, ap.25;
Sediul lucrativ, Intr. Aniversării nr. 41, Sector 3 Bucureşti,
 Istoricul Protecţiei Civile
 Primul document scris referitor la organizarea protecţiei civile în
România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie
1933 prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive Contra
Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile,
rezultată în urma efectelor devastatoare ale primului război
mondial.
 În timpul celui de-al II-lea razboi mondial, structura a funcţionat
sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul
Ministerului Aerului şi Marinei.
 După 1945 şi pe toată durata postbelică a „războiului rece”
concepţia şi structurile organizatorice – care funcţionau în cadrul
Ministerului Forţelor Armate — au fost influenţate de potenţialul
pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă,
în mod deosebit al armei nucleare.
 Istoricul Protecţiei Civile
 Anul 1952 marchează momentul când, în România, au
fost organizate primele state-majore ale apărării
antiaeriene regionale, cu servicii specializate la
nivelul localităţilor şi unităţilor economice.
 În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern —
Legea nr. 2, consfinţind implementarea concepţiei
moderne de apărare civilă, în această perioadă
conturându-se şi o doctrină a pregătirii populaţiei şi a
factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă
unor situaţii de producere a dezastrelor.
 Istoricul Protecţiei Civile
 În 1996 a fost promulgată Legea 106 — cel mai complet
act normativ pe linia protecţiei civile, racordat la cele mai
noi structuri europene ale timpului, ce a consfinţit şi
schimbarea titulaturii instituţiei, aparţinătoare de Ministerul
Apărării Naţionale.
 Procesul de structurare şi modernizare a protecţiei civile a
continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004.
 Profesionalismul cadrelor din Protecţia Civilă a fost probat
în multe ocazii în aceşti ani de existenţă: la inundaţiile
catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000 şi 2001;
cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977; secetele
prelungite; accidentul de la Centrala nucleară Cernobîl;
accidentele aviatice şi tehnologice; alunecările de teren cu
impact catastrofal asupra localităţilor.
 Istoricul Protecţiei Civile
 În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei
Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi a
structurilor judeţene corespondente, a luat fiinţă Inspectoratul
General pentru Situaţii de Urgenţă, cu structuri similare în teritoriu
şi o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul
administraţiei publice centrale şi locale. Componentă a Sistemului
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, IGSU este
elementul integrator şi coordonator la nivel naţional al tuturor
instituţiilor cu atribuţii în managementul situaţiilor de urgenţă.
Pornind de la ceea ce s-a realizat pe multiple planuri, specialiştii
protecţiei civile sunt preocupaţi să-şi desfăşoare activitatea la
parametri optimi, care să permită profesionalizarea la toate
nivelurile, pentru a fi permanent în slujba comunităţii, un element
de baza al societăţii, generator de încredere şi siguranţă.
 Istoricul Protecţiei Civile
28 februarie — ZIUA PROTECȚIEI CIVILE DIN ROMÂNIA
 Istoricul Protecţiei Civile
 PROTECŢIA CIVILĂ presupune îndeplinirea tuturor sarcinilor
umanitare, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva
pericolelor, ostilităţilor sau a catastrofelor şi să o ajute să
depăşească efectele lor imediate, asigurând condiţiile
necesare supravieţuirii acesteia (art. 61 din cuprinsul
Convenţiilor de la Geneva, din 2 august 1949, privind
protecţia victimelor conflictelor armate). Dezvoltarea
aviaţiei, amplificarea efectelor distrugătoare ale
armamentului, folosirea substanţelor toxice de luptă şi în
spatele frontului, determină în perioada ce a urmat primului
război mondial intensificarea preocupărilor pentru protecţia
populaţiei.
 Istoricul Protecţiei Civile
 În România, arma „protecţiei civile” a fost organizată, pentru prima dată, în 1933,
sub denumirea de „apărare pasivă contra atacurilor aeriene”, cu scopul
„limitării efectelor bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor
teritoriului, fie asigurându-le protecţie directă, fie micşorând eficacitatea
atacurilor”. Astfel, Prin Decretul Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 se aprobă
„Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene”, care prin prevederile
sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă.
 Apărarea pasivă devine o armă de sine stătătoare, cu o organizare proprie, cu
rol bine determinat şi misiuni specifice pentru protecţia cetăţenilor şi bunurilor
materiale împotriva atacurilor din aer sau alte situaţii speciale. În baza
prevederilor regulamentului se stipulează că în organizarea apărării pasive intră
şi măsurile generate de siguranţă care au caracter mixt: militar şi civil. Autorităţile
militare „sunt responsabile de măsurile care au ca scop organizarea serviciului de
pândă, transmiterea alarmei, organizarea camuflajului şi în special stingerea
iluminatului în regiunile ameninţate”. Ele hotărăsc şi controlează pregătirea şi
executarea lor. Autorităţile civile sunt însarcinate a pregăti şi executa aceste
măsuri după indicaţiile autoritaţilor militare. Această execuţie are un caracter
obligatoriu.
 Istoricul Protecţiei Civile
 În contextul geopolitic actual care evidenţiază, pe de o
parte, creşterea gravităţii riscurilor non-militare la adresa
securităţii vieţii şi factorilor de mediu, pe fondul tendinţelor
de globalizare, schimbărilor dramatice şi diversificării
activităţilor economice legale – şi nu numai – care utilizează,
produc şi comercializează substanţe periculoase, iar pe de
altă parte existenţa în domeniul managementului situaţiilor
de urgenţă a unui sistem instituţionalizat depăşit ca
funcţionalitate şi reglementare, s-a impus cu necesitate
elaborarea, de către Parlamentul şi Guvernul României a
unor acte normative menite a reglementa Sistemul Naţional
de Management al Situaţiilor de Urgenţă – pentru a asigura
prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă şi
coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de
altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.
 Istoricul Protecţiei Civile
 Protecţia civilă, în acest context, se evidenţiază tot mai
mult ca o componentă de bază a sistemului securităţii
naţionale, reprezintând un ansamblu integrat de
activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice,
tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare
publică, planificate, organizate şi realizate potrivit legii,
în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a
dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului
împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă,
conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor
acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii
persoanelor afectate.
 Istoricul Protecţiei Civile
 Activităţile şi măsurile de protecţie civilă se planifică, se
organizează şi se aplică în concordanţă cu prevederile legii
şi ale actelor normative de aplicare subsecvente, ale
strategiei de securitate naţională, cu planurile şi programele
adoptate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, precum şi
cu programele şi procedurile elaborate de organismele
specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord şi Uniunii Europene.
Managementul protecţiei civile se asigură de către
componentele Sistemului Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, activitatea de protecţie civilă din
România fiind coordonată de primul-ministru, care conduce
această activitate prin ministrul Administraţiei şi Internelor, în
calitate de preşedinte al Comitetului Naţional pentru Situaţii
de Urgenţă.
 Istoricul Protecţiei Civile
 La nivelul instituţiilor publice centrale şi locale, activitatea de
protecţie civilă este condusă de către preşedinţii comitetelor
pentru situaţii de urgenţă, iar la nivelul agenţilor economici,
de către conducătorii acestora. Coordonarea de specialitate
a activităţilor de protecţie civilă se realizează de către
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, prin
Centrul Operaţional Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, iar
la nivel local, prin centrele operaţionale din structura
inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă judeţene.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură
stabilirea şi integrarea măsurilor de protecţie civilă în
planurile şi programele de dezvoltare economico-socială ce
se elaborează la nivel naţional, judeţean şi local şi urmăresc
realizarea acestora.
 Istoricul Protecţiei Civile
 Protecţia populaţiei, a bunurilor materiale şi a valorilor
culturale se realizează printr-un ansamblu de activităţi
constând în: înştiinţare, avertizare şi alarmare, adăpostire,
protecţie nucleară, biologică şi chimică, evacuare şi alte măsuri
tehnice şi organizatorice specifice.
 Istoricul Protecţiei Civile
 La acţiunile de limitare şi înlăturare a urmărilor situaţiilor de
protecţie civilă participă structuri de intervenţie din cadrul
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, existente pe
timp de pace sau care se pot mobiliza în timp scurt, unităţi şi
formaţiuni militare ale Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului
Apărării, servicii de urgenţă voluntare, formaţiuni de Cruce Roşie
şi alte structuri cu atribuţii în domeniu.
 Conform legii protecţiei civile, organizarea şi coordonarea
unitară a activităţilor de intensificare a măsurilor de protecţie
civilă, în situaţii speciale, se hotărăsc de Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării. Trebuie reţinut că protecţia civilă, cunoaşte
permanent o dezvoltare şi o adaptare la noile cerinţe politice,
economice, militare, ceea ce duce şi la unele schimbări în structura
acesteia. Noile acte normative care apar, legi sau ordonanţe ale
Guvernului României, trebuie duse la indeplinire prin aplicarea lor
la toate eşaloanele protecţiei civile.
Istoricul Protecţiei Civile