Universitatea ”Ovidius” din Constanța

Facultatea de Drept si Științe Administrative

Programul de studii universitare de master
Specializarea ȘTIINȚE PENALE

INFRACȚIUNI PRIVIND CORUPȚIA

INFRACTIUNEA DE LUARE DE MITĂ

Coordonator științific:

PROF. UNIV. DR. A. BOROI

Masterand:

SAMOILĂ TINCUȚA MĂDĂLINA

Constanța
2023
 Aspecte generale
Corupția își are originile în antichitate, iar diferitele etape istorice parcurse de omenire
au marcat, totodată, o proliferare graduală a sa, până la stadiul la care să fie catalogată drept
fenomen. ”Fenomenul corupției” este o expresie deja uzuală, din păcate, iar nu doar una folosită
în literatura de specialitate.
Din punct de vedere istoric, s-a apreciat că ”noţiunea de corupţie vine de la distincţia
făcută de Aristotel între Constituţiile politice care sunt «corecte» sau «juste», deoarece reprezintă
interesul comun, şi cele care sunt «greşite» sau «perversități ale formelor corecte», pentru că iau
în considerare doar interesul personal al celor care le edictează. Aristotel observa că adevăratul
scop al comunității politice este ca fiecare membru să ajungă să trăiască o viață bună”.11
De referință, în aprecierea cauzelor care conduc la corupție rămâne și celebra butadă a
Lordului Acton ( istoric britanic de secol XIX), des citată sub formă de aforism: "puterea tinde să
corupă, iar puterea absolută corupe absolut ", care provine din credinţa sa în "corectitudinea
conştiinței, ca standard de judecată a tuturor persoanelor aflate într-o poziție de autoritate”.2
Corupția reprezintă așadar un fenomen global, iar din acest motiv există o paletă largă de
definiții atașate noțiunii, de la cea dată, de pildă, de politologul american Samuel Huntington,
care o definește ca fiind ” un comportament al demnitarilor publici care se abat de la normele
acceptate, pentru a servi unor scopuri particulare”3, la cea mai adecvată din punct de vedere
normativ, dată de dispozițiile art. 2 din Convenţia civilă privind corupția: " prin corupţie se
înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision
ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează
exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit
sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit”.
Ca temă de cercetare, ”corupția” oferă multiple posibilități, putând fi analizată din
perspectivă istorică, sociologică, politică, filozofică etc., dar, mai ales, juridică.
Dintre toate acestea, abordarea din perspectivă normativă, mai exact efectuarea unei
analize a infracțiunilor pe care legiuitorul a înțeles să le edicteze în scopul prevenirii, descoperirii

1
Ernest Barker, The Politics of Aristotel (Oxford: Clarendon Press, 1948), p. 130;
2
Letter to Bishop Creighton: J.N.Figgis and R.V.Lawrence (eds) Acton: Historical Essays and Studies
(London: Macmillan, 1907) Appendix, p. 504;
3
Huntington, Samuel P., Political Order in Changing Societies, New Haven and London, Yale University
Press, Seventh printing, 1973, p. 59;
și sancționării faptelor de corupție, a fost alegerea noastră pentru cercetarea întreprinsă, în
considerarea faptului că incriminările (încă) reprezintă principala armă în lupta pentru
menținerea sub control a fenomenului despre care discutăm.

Clasificarea infracțiunilor de corupție

Infracțiunile de corupție pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.   Astfel, în
primul rând, pornind de la prevederile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 78/2000, astfel cum
aceasta a fost modificată  prin Legea nr. 187/2012, „sunt infracțiuni de corupție infracțiunile
prevăzute la art. 289‐292 C. pen., inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele
prevăzute la art. 308 C. pen.”, iar, în înțelesul aceleiaşi legi, „sunt infracțiuni asimilate
infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10‐13”4. Prin urmare, legiuitorul prin
chiar textul art. 5 din Legea nr. 78/2000, amplasat în Capitolul III – Secțiunea 1
intitulată „Categorii de infracțiuni” a înțeles să clasifice infracțiunile reglementate de
această lege în două mari categorii – infracțiuni de corupție şi infracțiuni asimilate celor de
corupție.5
O altă clasificare poate fi realizată după criteriile impuse de art. 13 din O.U.G. nr.
43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție6, aprobată prin Legea nr. 503/20027,
infracțiunile de corupție putându‐se clasifica în infracțiuni de mare corupție – cele care sunt date
în competența de urmărire penală a Direcției Naționale Anticorupție şi infracțiuni de
mică corupție – date în competența parchetelor de pe lângă tribunale.  
Astfel, conform dispozițiilor precitatului art. 13, competența Direcției Naționale Antico‐
rupție se stabileşte după  două  criterii  şi anume: conform dispozițiilor lit. a) a alin. (1),

4
Dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 prevăd că „dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile şi
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181 ‐185 , prin sancționarea
cărora se asigură  protecția fondurilor  şi a resurselor Uniunii Europene”, aceste infracțiuni nefiind calificate de către
legiuitor drept infracțiuni de corupție;
5
În forma anterioară modificării realizate prin Legea nr. 187/2012, art. 5 din Legea nr. 78/2000 clasifica
aceste infracțiuni în: infracțiuni de corupție şi infracțiuni asimilate celor de corupție şi infracțiuni în legătură  directă 
cu infracțiunile de corupție, reglementate de art. 17 – în prezent abrogat –, la care se adăugau infracțiunile împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181 ‐185 . În acelaşi sens, a se vedea S. Bogdan, Drept
penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 303. ;
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din data de 11 aprilie 2002. Inițial titlul
Ordonanței de urgență nr. 43/2002 privea Parchetul Național Anticorupție, ulterior fiind modificat în sensul că 
privea Departamentul Național Anticorupție. Deşi prin Legea nr. 54/2006, Departamentul Național Anticorupție şi‐a
schimbat denumirea în Direcția Națională Anticorupție, titlul ordonanței de urgență nu a mai fost modificat;
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din data de 18 iulie 2002;
„valoarea sumei sau a bunului care formează  obiectul8 infracțiunii de corupție” care trebuie să 
fie „mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro”, iar, conform dispozițiilor lit. b) a alin. (1),
calitatea persoanei, „indiferent de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul
infracțiunii de corupție”. Astfel, sunt infracțiuni de mare corupție, cele care sunt comise de către:
„deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de
România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat 
şi asimilații acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație  şi Justiție  şi ai
Curții Constituționale; ceilalți judecători  şi procurori; membrii Consiliului Superior al
Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ  şi locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului  şi
adjuncții săi; consilierii prezidențiali  şi consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale;
consilierii de stat ai prim‐ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curții de
Conturi a României  şi ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim‐vicegu‐ vernatorul 
şi viceguvernatorii Băncii Naționale a României; preşedintele  şi vicepre‐ şedintele Consiliului
Concurenței; ofițeri, amirali, generali şi mareşali; ofițeri de poliție; preşedinții  şi vicepreşedinții
consiliilor județene; primarul general  şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii  şi
viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; pri‐ marii şi viceprimarii municipiilor; consilieri
județeni; prefecți şi subprefecți; conducătorii autorităților  şi instituțiilor publice centrale  şi
locale  şi persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor
autorităților şi instituțiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcții
de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare9; personalul vamal;
persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de
interes național, al companiilor şi societăților naționale, al băncilor şi al societăților comerciale la
care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de

8
Exprimarea utilizată  de legiuitor este una criticabilă  atâta timp cât doctrina de drept penal este

quasiunanimă în a aprecia că infracțiunile de corupție nu au un element material.;

9
Prin art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013, Garda Financiară  a fost desființată, categoria de funcționari
publici a comisarilor Gărzii Financiare nemaiexistând în prezent;
privatizare şi al unităților centrale financiar‐bancare; persoanele prevăzute la art. 29310şi 29411C.
pen.”
Infracțiunile de mică corupție sunt, per a contrario, infracțiunile date în compe‐ tența de
urmărire penală a parchetelor de pe lângă tribunale, conform dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit. b)
raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
O altă  clasificare a infracțiunilor de corupție a fost realizată  de către Convenția
penală privind corupția, intrată în vigoare la data de 1 iulie 2002, care împarte corupția în
două categorii: corupția activă, reglementată de art. 2  şi, respectiv, corupția pasivă,
reglementată de art. 3.
Corupția activă  reprezintă  promisiunea, oferirea sau darea cu intenție de către persoane,
direct sau indirect, a unui folos necuvenit, unui funcționar public, pentru sine sau pentru altul, în
vederea îndeplinirii sau abținerii de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcției sale, câtă vreme,
corupția pasivă reprezintă solicitarea ori primirea cu intenție de către un funcționar public, direct
sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau
promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la îndeplinirea unui act în
exercițiul funcțiilor sale.12  

Infracțiunea de luare de mită

Luarea de mită este reglementată de art. 289 C. pen. şi de art. 7 Legea nr. 78/2000,
republicată, textele antecitate incriminând o variantă tip, o variantă asimilată, o variantă 
atenuată şi o variantă agravată.13  
Varianta tip este prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., constatând în „fapta funcțio‐
narului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau
alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu
10
Prin art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013, Garda Financiară  a fost desființată, categoria de funcționari
publici a comisarilor Gărzii Financiare nemaiexistând în prezent;  
11
Este vorba despre: a) funcționarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care
România este parte; b) membrii adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarii sau persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care
exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene; d) persoanele care exercită funcții juridice în cadrul
instanțelor internaționale a căror competență  este acceptată  de România, precum  şi funcționarilor de la grefele
acestor instanțe; e) funcționarii unui stat străin; f) membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat
străin; g) jurații din cadrul unor instanțe străine;
12
Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 328;
13
V. Dobrinoiu, Infracțiuni de corupție  şi de serviciu în V. Dobrinoiu  ş.a., Noul Cod penal comentat. Partea
specială, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 527;
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră  în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură  cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”, pedeapsa
prevăzută fiind închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
Varianta asimilată  este prevăzută  în alin. (2) al aceluiaşi text de incriminare, care
prevede că „fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175
alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă  în legătură  cu neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act
contrar acestor îndatoriri”.
Varianta atenuată este prevăzută de art. 308 C. pen. şi constă în fapta prevăzută de art.
289 săvârşită de către sau în legătură  cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau
fără  o remunerație, o însărcinare de orice natură  în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele
speciale ale pedepsei reducându‐se cu o treime, conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. pen.
Varianta agravată este prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, republicată, care atunci
când subiectul activ este unul dintre subiectele prevăzute de lit. a)‐d) ale textului normativ mai
sus citat, limitele de pedeapsă prevăzute de art. 289 C. pen. majorându‐se cu o treime. Astfel,
categoriile de subiecți prevăzute de art. 7 sunt:   a) persoanele care exercită o funcție de
demnitate publică; b) judecătorii sau procurorii; c) persoanele care sunt organe de cercetare
penală  sau care au atribuții de constatare ori de sancționare a contravențiilor; d) persoanele
prevăzute la art. 293 C. pen., respectiv, persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt
chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către
părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală  se desfăşoară în baza legii române ori
în baza unei alte legi.
Subiectul activ al infracțiunii de luare de mită  este unul calificat, reprezentat de
funcționarul public sau, conform dispozițiilor art. 308 alin. (1) C. pen., de o persoană  care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură  în
serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei
persoane juridice.
 În ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective, acesta se realizează  printr‐o
acțiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori de
acceptare a promisiunii unor astfel de foloase.14
   Astfel, pretinderea presupune solicitarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, a unor bani sau a altor foloase necuvenite, nefiind necesar ca solicitarea făcută în acest sens
să fie şi satisfăcută, primirea presupune remiterea directă sau indirectă, pentru sine sau pentru
altul, de bani sau alte foloase necuvenite din inițiativa mituitorului15, câtă  vreme acceptarea
promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite presupune acordul expres sau tacit (dar
neîndoielnic) al făptuitorului referitor la oferta făcută16.  
Noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal din 1968 nu a mai prevăzut ca variantă  a
elementului material al laturii obiective la luarea de mită  şi nerespingerea promisiunii de bani
sau late foloase necuvenite, care presupunea lipsa unei reacții ferme de respingere a
funcționarului în fața unei promisiuni de bani sau alte foloase. În ceea ce priveşte acest aspect, în
literatura de specialitate s‐au exprimat două opinii. Astfel, într‐o prima opinie17, se susține că 
„art. 289 NCP sancționează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase,
tacită sau expresă, astfel încât, deşi nerespingerea primirii unei sume de bani ori alte foloase nu
este prezentă în art. 289, persoana căreia i se oferă bani va comite infracțiunea de luare de mită,
dacă acceptarea este tacită”. Într‐o altă  opinie18, mult mai riguroasă  din punct de vedere 
ştiințific, s‐a reținut că  noul Cod penal, nemaiprevăzând drept variantă alternativă a elementului
material al infracțiunii nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite, a
dezincriminat această  modalitate de comitere a infracțiunii prevăzută de vechiul Cod penal, „în
măsura în care nu se reține o acceptare tacită şi neîndoielnică a promisiunii”.
O altă  chestiune de noutate este  şi aceea că  în prezent nu mai este incriminată 
infracțiunea de primire de foloase necuvenite reglementată de dispozițiile art. 256 VCP. Noul
Cod penal prevede, în schimb, în verbum regens ca fapta să fie comisă „în legătură  cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau în legătură  cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”, iar nu în

14
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 533;
15
Dacă anterior primirii, făptuitorul acceptase promisiunea de primire a unor astfel de bunuri, fapta se consumă la
momentul acceptării;
16
M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 345;
17
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 527;
18
M. Udroiu, op. cit., p. 345;
scopurile mai sus arătate, cum prevedea art. 254 VCP. În acest context, literatura de specialitate19
a apreciat că  nu se poate vorbi despre o dezincri‐ minare a infracțiunii de primire de foloase
necuvenite, „faptele incriminate de art. 256 C. pen. (vechiul Cod penal – n.n., A.F.‐M.)
regăsindu‐se în conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289
NCP”.  
Deşi măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată de art. 112 C. pen.,
legiuitorul a înțeles să o prevadă în mod expres şi în art. 289 alin. (3), care prevede că  „banii,
valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc,
se dispune confiscarea prin echivalent”. Aşa cum rezultă din textul legal antecitat, pentru a putea
fi confiscate, banii sau orice alte bunuri trebuie să  fi fost primite efectiv, neputând fi confiscate
cele doar promise mituitului. De asemenea, conform dispozițiilor art. 1121 alin. (1) lit. m) C.
pen., instanța va putea dispune măsura de siguranță a confiscări extinse în cazul săvârşirii
infracțiunii de luare de mită.
Concluzii
Intrarea în vigoare a noului Cod penal a adus un plus de rigoare  şi concizie regle‐
mentării infracțiunilor de corupție. De asemenea, modificările aduse prin Legea nr. 187/2012 au
eliminat paralelismul reglementar existent anterior prin scindarea incriminării între vechiul Cod
penal  şi Legea nr. 78/2000, care în prezent reglementează  în art. 7 doar o variantă  agravată  a
luării de mită  şi a traficului de influență  şi în art. 10‐132 infracțiunile asimilate celor de
corupție. De asemenea, este inspirată adoptarea modelului francez în ceea ce priveşte luarea de
mită  cu referire la eliminarea condiției anteriorității săvârşirii faptei în raport cu îndeplinirea
actului de serviciu, ceea ce a dus la eliminarea unei incriminări distincte a primirii de foloase
necuvenite, însă acest sistem nu a fost transpus în ceea ce priveşte traficul de influență. În
prezent, chiar dacă  nu străin de critici, România are un sistem incriminator în materia
infracțiunilor de corupție care a transpus în dreptul intern dispozițiile Convenției penale privind
corupția, intrate în vigoare la data de 1 iulie 2002, ratificate de România prin Legea nr. 27/2002.

19
Ibidem, p. 341.
BIBLIOGRAFIE

1. Ernest Barker, The Politics of Aristotel (Oxford: Clarendon Press, 1948);

2. Letter to Bishop Creighton: J.N.Figgis and R.V.Lawrence (eds) Acton: Historical

Essays and Studies (London: Macmillan, 1907) Appendix;

3. Huntington, Samuel P., Political Order in Changing Societies, New Haven and
London, Yale University Press, Seventh printing, 1973;

4. S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

5. Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

6. V. Dobrinoiu, Infracțiuni de corupție  şi de serviciu în V. Dobrinoiu  ş.a., Codul

penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

7. M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014.