UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT
DISCIPLINA
DREPT DIPLOMATIC ȘI
CONSULAR
TEMA:
I. CLASIFICAREA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
II. REGLEMENTAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR:
MIJLOACELE POLITICO-DIPLOMATICE.

Cadru didactic titular:

Conf.univ.dr. Titus Corlățean

Student:
Nume, prenume PETRESU IONUT-EUGEN
Nr. matricol 20416
Anul IV
Forma de învățământ IFR
Grupa 2205

- 18 ianuarie 2022 -
1
 I. 1. CLASIFICAREA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC

Subiectele dreptului internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la

raporturi juridice, reglementate de normele acestui sistem de drept.

Subiectele dreptului internaţional public pot fi clasificate pe baza unor criterii diferite,
cum ar fi:

a) În funcţie de modul în care au fost constituite şi al drepturilor pe care le au, subiectele

dreptului internaţional public pot fi grupate astfel:

- statele - subiecte tipice şi primare;

- organizaţiile internaţionale guvernamentale - subiecte derivate;

- naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;

- alte entităţi, a căror calitate de subiect de drept internaţional este contestată în practica
internaţională şi doctrină.

b) În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare şi cea a subiectelor

secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate statele, deoarece acestea au un
element natural propriu, şi anume teritoriul, în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse
organizaţiile internaţionale, Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază
teritorială în mod natural proprie.

c) În funcţie de sursa capacităţii juridice internaţionale şi a temeiului legal ce o consacră,

întâlnim subiecte naturale şi subiecte recunoscute ca având o asemenea capacitate. Astfel, statul
dobândeşte în mod natural această capacitate prin însăşi existenţa sa şi interdependenţa unitară
dintre acesta şi elementele alcătuitoare (populaţia, teritoriul, putere publică). În situaţia altor
entităţi, capacitatea juridică poate fi atribuită de către state prin prevederea expresă în acordurile
internaţionale de constituire a entităţii respective.

2. STATUL – SUBIECT PRINCIPAL AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Statul poate fi definit drept principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea
suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogative pe care o are de a
elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere. În
2
sistemul subiectelor de drept internaţional public, statele deţin o poziţie dominantă, determinată
de următoarele caracteristici:

- sunt subiecte principale;

- sunt subiecte originare;

- sunt subiecte universale;

- sunt subiecte tipice.

2.1 ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

În doctrina internaţională1 prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o

entitate să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a următoarelor
elemente:

Teritoriul de stat. Acesta reprezintă spaţiul geografic format din suprafaţa terestră,
suprafaţa acvatică, subsolul şi coloana de aer de deasupra acestora, asupra căruia statul îşi
exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.

Populaţia. Aceasta reprezintă totalitatea cetăţenilor unui stat care, în majoritatea lor
locuiesc pe teritoriul statului respectiv, iar o altă parte se află în altă state. Pe teritoriul unui stat,
alături de proprii cetăţeni, se pot afla şi alte categorii de persoane fizice (cetăţeni ai altor state,
apatrizi, refugiaţi), fie în mod permanent, fie cu caracter temporar, statutul juridic al acestora
fiind reglementat potrivit dreptului intern al acelui stat, în baza competenţei sale teritoriale.

Puterea de stat (forţa publică sau puterea de constrângere). Acesta reprezintă criteriul
esenţial al statului, având rolul de asigurare a ordinii juridice.

3. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE INTERGUVERNAMENTALE

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale iau naştere în temeiul exprimării

acordului de voinţă al statelor membre, având ca scop îndeplinirea anumitor obiective şi
funcţiuni în planul relaţiilor internaţionale.

Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului tratatelor cu o

evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan2. Acestea în prezent contribuie în
mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune

1
Adrian Năstase, BogdanAurescu, C.Jura, Drept internaţional public, Ed.CH. Beck, Bucureşti, 2006, pag.66.
2
Ion Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998., pag.84;
3
şi calitatea sa de parte a acestora, deşi la începutul secolului al XX-lea i-a fost contestată această
calitate.

După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale devin titulare de drepturi

şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre statele membre fondatoare, ceea ce le
măreşte importanţa în planul relaţiilor internaţionale3. Deşi cu o capacitate funcţională specifică,
în limitele competenţei stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală
cu cea a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor lor.

Elementele constitutive care definesc o organizaţie internaţională interguvernamentală

sunt următoarele:

- asocierea de state suverane, ca subiecte primare ale dreptului internaţional, fapt ce

permite realizarea distincţiei dintre organizaţiile internaţionale guvernamentale şi cele
neguvernamentale, ţinând seama de faptul că numai primelor li se recunoaşte, de regulă, calitatea
de subiecte de drept internaţional public;

- înfiinţarea organizaţiei este rezultatul acordului de voinţă exprimat de statele

fondatoare într-un tratat multilateral constitutiv (cartă,constituţie, statut, pact etc.);

- existenţa unei structuri instituţionale proprii, creată în temeiul tratatului constitutiv,

formată din organe cu funcţionare permanentă sau periodică;

- personalitate juridică internaţională proprie;

- permanenţa instituţiei;

- imunitatea şi privilegiile recunoscute funcţionarilor pe teritoriul statelor membre.

4. MIŞCĂRILE DE ELIBERARE NAŢIONALĂ

Dreptul internaţional consacră personalitatea juridică internaţională a popoarelor şi

naţiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominaţia străină sau colonială şi formarea unui
stat independent. În virtutea dreptului de a-şi hotărî singur soarta – temeiul 23 juridic al
personalităţii sale internaţionale – fiecare popor, având mişcarea sa de eliberare naţională, este
titularul unor drepturi şi obligaţii internaţionale, se bucură de protecţia nemijlocită a normelor
juridice internaţionale. această calitate aparţine poporului care, dispunând de o organizare

3
Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina lex, 2010, p.95.
4
determinată a mişcării sale pentru independenţă (organe de conducere, armată de rezistenţă etc.),
exercită o serie de atribute în interesul deplinei sale eliberări4.

Mişcările de eliberare naţională trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să aibă organe proprii de conducere, reprezentative;

- să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu;

- acest teritoriu să reprezinte o parte însemnată din teritoriul statului în care acţionează;

- să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de eliberare

naţională în vederea constituirii unui stat independent.

Capacitatea juridică a mişcărilor de eliberare naţională include, prin urmare:

- participarea la lucrările unor organizaţii internaţionale, în calitate fie de observator, fie

de membru, conform deciziei organizaţiei în cauză;

- stabilirea de relaţii cu alte subiecte de drept internaţional, inclusiv cu state şi primirea de

asistenţă şi ajutoare din partea statelor, a organizaţiilor internaţionale, asistenţă care nu poate fi
interpretată ca intervenţie în treburile interne ale statului împotriva căruia se desfăşoară lupta;

- încheierea de tratate cu alte subiecte de drept internaţional;

- recunoaşterea în favoarea combatanţilor mişcărilor de eliberare a normelor dreptului

umanitar.

În concluzie, popoarele care luptă pentru independenţă sunt, deci, subiecte de drept
internaţional, acţionând prin mişcările lor de eliberare naţională, dar beneficiază de o capacitate
mai restrânsă decât a statelor şi diferită de cea a organizaţiilor internaţionale.

5. VATICANUL

Statutul internaţional al Vaticanului este reprezentat de acceptarea ca subiect de drept

internaţional a unei entităţi care nu este, totuşi, un stat şi despre care se spune că marchează
trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare teritorială, la cea cu un caracter
diferit5. Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă în relaţiile internaţionale, prin exercitarea
atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept internaţional, al drepturilor şi
obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate. Deşi opiniile privind calitatea de subiect

4
Gheorghe Moca, Dreptul internaţional public, Editura ERA, Bucureşti, 1999
5
N. Purdă şi colectivul, Drept internaţional public, Editura Universitară, 2008
5
al dreptului internaţional al Ordinului de Malta sunt controversate, a fost susţinută părerea ca
acesta posedă calitatea respectivă deja în secolul al XV-lea, calitate păstrată până în prezent şi
acceptată pe larg de către alte subiecte de drept internaţional, exceptând faptul că Ordinul de
Malta este lipsit de teritoriu.

6. POZIŢIA INDIVIDULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

Individul rămâne, în primul rând, subiect al dreptului intern, însă, prin reglementări
internaţionale sunt create astfel de drepturi şi obligaţii internaţionale nu numai pentru state, dar şi
pentru indivizi, în special, în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a
răspunderii internaţionale a persoanelor particulare.

În concluzie, deşi individul nu are personalitate juridică internaţională, el beneficiază de

un anumit statut în dreptul internaţional, ca urmare a disponibilităţii statelor de a colabora între
ele şi a se angaja să promoveze drepturile omului. Dar calitatea lui de destinatar nu o implică şi
pe aceea de subiect de drept internaţional, deoarece individul ar trebui să fie concomitent nu doar
destinatar, dar şi creator al normei, rol necunoscut individului.6

II. REGLEMENTAREA PE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR:

MIJLOACELE POLITICO-DIPLOMATICE.

Ideea soluționarii pașnice a conflictelor la nivel internațional a apărut înca din perioada
antichității. Principiile soluționarii diferendelor între state au cunoscut o evoluție neîntreruptă,
odată cu perfecționarea normelor și instituțiilor de drept internațional.

În perioada evului mediu, pentru soluționarea diverselor diferende, statele utilizau cu

precădere medierea, concilierea și arbitrajul.

În prezent, dreptul internațional își propune asigurarea păcii la nivel mondial, ceea ce ar
permite soluționarea pe căi exclusiv pașnice a conflictelor, fapt care constituie o obligație
fundamentală pentru toate statele. Această obligație decurge dintr-un principiu esențial al
dreptului internațional modern: Rezolvarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale.

Principiul a fost pentru prima dată enunțat, în mod limitat, la Conferința de la Haga din
1907, iar ca principiu fundamental de drept internațional a fost consacrat prin Pactul Briand-
Kellogg din 1928.

Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale se află în strânsă corelație cu

preocupările de excludere a războiului din viața societății, de interzicere a folosirii forței la
nivelul relațiilor internaționale și, în egală masură, a combaterii terorismului internațional.

Competiția pentru putere, înțeleasă ca o competiție de interese ale partenerilor la viața

internațională, în special a statelor, va duce aproape iminent la stări contradictorii, la dezacorduri

6
Adrian Crăciunescu, Drept internaţional public, Editura Mirton, Timişoara, 2002., pag.138
6
între aceștia. Aceste contradicții de interese sunt denumite generic diferende internaționale. În
doctrină se face distincția dintre diferendele politice și cele juridice.

Diferendele politice sunt cele care prin natura lor resping soluțiile juridice întrucât pun în
joc interesele și onoarea statelor, nu o simplă aplicare a unei norme juridice. La rândul lor,
diferendele juridice sunt cele care se ivesc cu privire la aplicarea unei reguli ori unui principiu de
drept internațional și pot fi soluționate pe baza dreptului în vigoare.

Mijloacele pașnice de drept internațional se pot clasifica in:

- Mijloace nejurisdicționale (politico-diplomatice);

- Mijloace jurisdicționale.

În cadrul analizei mijloacelor politico-diplomatice de soluționare a diferendelor

internaționale distingem: negocierile (tratativele), bunele oficii, medierea, ancheta internaționala
și concilierea internaționala. Dintre acestea doar tratativele se pot desfășura direct în statele care
își dispută diferendul, celelalte mijloace presupunând intervenția unei entități terțe (stat,
organizație internațională ori personalitate oficială).

Trăsătura comună a acestor mijloace nejurisdicționale constă în faptul că, și atunci când
soluția diferendului se realizează cu ajutorul unui terț, ea este în primul rând expresia acordului
de voința al părților.

Noțiunea de ,,tratative" se folosește în dreptul internațional, din punct de vedere al

obiectului ei, cu sensuri multiple. Tratativele pot fi definite drept principalul mijloc diplomatic al
dreptului internațional pentru soluționarea diferendelor dintre părți prin dezbateri directe purtate
între acestea.

Negocierile sunt un mijloc diplomatic simplu și considerat unul dintre cele mai vechi și
mai utilizate în rezolvarea pe cale pașnică a neîntelegerilor dintre state. Acest mijloc nu
presupune intervenția unui terț. Este vorba despre tratative care se desfașoară strict între parțile
aflate în diferend prin care se încearcă ajungerea la o întelegere pentru stingerea acestuia.

Bunele oficii și medierea se caracterizează prin acțiuni întreprinse de către un terț( stat
sau organizație) la cerere sau din proprie inițiativă, în scopul de a ajuta părțile pe calea
negocierilor. Astfel bunele oficii reprezintă acțiunea unui terț menită a crea condițiile favorabile
pentru ca statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor.

Medierea desemnează acțiunea unui terț de participare la organizarea negocierilor pe care

de regulă le conduce examinând fondul diferendului și făcând propuneri pentru soluționarea lui7.

Mijloacele politico-diplomatice cu participarea, într-o formă sau alta, a terțului, au fost și

sunt uzitate în practica statelor și de către organizațiile internationale mai ales de către O.N.U. în
vederea soluționării diferendelor internationale.8

7
Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, pag. 219

8
Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, pag. 219

7
 BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Năstase, BogdanAurescu, C.Jura, Drept internaţional public, Ed.CH. Beck, Bucureşti, 2006, pag.66.
2. Ion Anghel, Subiectele de drept internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998., pag.84;
3. Ion Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ed. Lumina lex, 2010, p.95.
4. Gheorghe Moca, Dreptul internaţional public, Editura ERA, Bucureşti, 1999
5. N. Purdă şi colectivul, Drept internaţional public, Editura Universitară, 2008
6. Adrian Crăciunescu, Drept internaţional public, Editura Mirton, Timişoara, 2002., pag.138
7. Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, pag. 219
8. Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, pag. 219
- Resurse web.