Plan

Introducere……………………………………………………………………………………….. 3
Capitolul I. Uzanţele comerciale internaţionale în sistemul izvoarelor dreptului internaţional
privat…………………………………………………………………………………………….. 5
1.1 Noţiuni generale privind izvoarele dreptului internaţional privat……………….. 5
1.2 Clasificarea izvoarelor dreptului internaţional privat……………………………. 10
1.2.1 Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat………………………. 10
1.2.2 Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat……………….. 13
Capitolul II. Uzanţa internaţională în drept internaţional privat……………………………..... 18
2.1 Definiţia uzanţei internaţionale. Diferenţa între uzanţa internaţională şi cutuma
internaţională……………………………………………………………………... 18
2.2 Clasificarea uzanţelor internaţionale……………………………………………... 32
Capitolul III. Uzanţele comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în dreptul naţional 39
3.1 Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional……………………………... 39
3.2 Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul naţional…………………………... 47
Încheiere………………………………………………………………………………………….. 50
Bibliografie………………………………………………………………………………………..53
 Introducere
Actualitatea temei. În viaţa mondială, în condiţiile în care colaborarea şi cooperarea dintre
state pot şi trebuie să se manifeste ca un mijloc esenţial de menţinere a unui echilibru, relaţiile
economice şi îndeosebi comerţul internaţional ocupă un loc deosebit de însemnat.
În condiţiile multiplicării şi diversificării raporturilor internaţionale ce se stabilesc în sfera
comerţului exterior şi a activităţii de cooperare economică ştiinţifică internaţională, dreptul
internaţional privat cunoaşte o continuă şi amplă evoluţie.
Dreptul internaţional privat definindu-se ca o materie juridică interdisciplinară, situată la
confluenţa dreptului internaţional public cu sistemele naţionale de drept ale statelor comunităţii
internaţionale, s-a urmărit definirea lui din mai multe direcţii pentru a realiza un întreg, o viziune
complexă asupra originii, izvorului de informaţii juridice.
Diversitatea şi complexitatea vieţii materiale, privită în ansamblul său, inclusiv sub aspectul
raporturilor internaţionale ce se pot stabili între indivizi, constituie izvorul material al tuturor
reglementărilor ce sunt izvoare formale ale dreptului internaţional privat. Această ramură juridică,
ca de altfel şi ştiinţa dreptului internaţional privat pun în lumină, mai mult parcă decât orice altă
ramură a dreptului faptul că regula de conduită stabilită de indivizi nu este o pură abstracţie,
rezultatul voinţei unei elite politice şi economice ce îşi asumă la un moment dat rolul de
reprezentanţi ai poporului şi ca atare de forţă legiuitoare în stat ci este expresia cea mai pură a
nevoilor vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, prefigurarea dezvoltărilor viitoare, inclusiv prin
instrumentul dreptului.
Un rol important în relaţiile economice internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.
Uzanţa presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un anumit
număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta sau chiar
în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.
Lucrarea de faţă îşi propune sa prezinte, intr-un cadru coerent, uzanţele internaţionale în
dreptul internaţional privat.
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte, într-un cadru coerent, principalele izvoare ale
dreptului comerţului internaţional, abordate atât din punctul de vedere al dreptului naţional cât şi
din punctul de vedere al dreptului comparat, formal, material sau conflictual.
Scopul şi obiectivele tezei. Prezenta lucrare are în calitate de scop principal cercetarea
actelor normative şi a lucrărilor de specialitate pentru a evidenţia uzanţele internaţionale ca
izvoarele dreptului internaţional privat.
Pentru realizarea acestui scop s-au trasat următoarele sarcini:
− stabilirea conceptului de izvor al dreptului, în general, şi al dreptului internaţional
privat;

3
 − determinarea sistemului izvoarelor dreptului internaţional privat;
− determinarea importanţei şi locului uzanţelor internaţionale în sistemul izvoarelor
dreptului internaţional privat;
− clasificarea şi cercetarea uzanţelor internaţionale în dreptul internaţional privat;
− analiza rolului uzanţelor comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în
dreptul naţional;
− formularea unor concluzii în urma cercetării efectuate.
Noutatea ştiinţifică şi rezultatele obţinute.
Noutatea ştiinţifică a lucrării constă în:
− s-a stabilit locul uzanţelor internaţionale în sistemul izvoarelor dreptului internaţional
privat;
− s-a determinat rolul uzanţelor internaţionale în cadrul dreptului internaţional privat, în
comerţul internaţional şi în drept naţional.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Având la bază un număr
considerabil de izvoare, prezenta teză este o invitaţie la depăşirea tratării superficiale a subiectului
privind uzanţele internaţionale în drept internaţional privat.
În teză sunt prezentate intr-o formă sistematică şi clară rezultatele obţinute pe parcursul
cercetării uzanţelor internaţionale în cadrul dreptului internaţional privat, în comerţul internaţional
şi în drept naţional.
Semnificaţia şi valoarea prezentei lucrări se manifestă în faptul că rezultatele investigaţiilor
întreprinse pot fi aplicate ca sursă de meditaţie pentru juriştii practicieni, pentru legiuitor la etapa
actuală, când societatea se confruntă cu multiple probleme juridice provenite din procesul de
integrare europeană şi globalizare.
Teza poate fi utilizată atât de cadrele didactice, studenţii de la facultate de drept, cât şi de
jurişti. Totodată, lucrarea ar putea sugera celor interesaţi subiecte de discuţie şi de tratare detaliată a
altor chestiuni legate de uzanţe internaţionale.
Structura lucrării. Teza este structurată în: introducere cu iniţiere în studiu; trei capitole,
succedate logic şi organic; concluzii şi bibliografie în funcţie de suport normativ şi doctrinar al
lucrării.

4
 Capitolul I. Rolul uzanţelor comerciale internaţionale în clasificarea izvoarelor DIP
1.1 Noţiuni generale privind izvoarele dreptului internaţional privat
Conceptul de izvor al dreptului. Pentru a explica fenomenele juridice ce au loc în societate
sau acţiuni ale legiuitorului, ştiinţa juridică s-a preocupat de stabilirea noţiunii de izvor al dreptului
în general, iar fiecare ramură de drept a concretizat conceptul noţiunii de izvor al acestei ramuri de
drept în special.1
Doctrina teoriei dreptului (I. Craiovan, D. Baltaga, Gh. Avornic, B. Negru, Gr. Fiodorov, N.
Popa ş.a.)2, mai întâi, a determinat noţiunea de izvor de drept pornind de la accepţiunea acesteia în
cele două sensuri frecvent utilizate: juridic şi etimologic. Insă, pentru a evita confuzia intre aceste
accepţiuni — sub influenţa şcolii istorice germane în frunte cu Savigny, — doctrina a făcut
distincţie intre izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) şi izvoarele formale (în sensul
formal) ale dreptului.
Astfel, prin izvor material al dreptului doctrina înţelege faptul social, forţele creatoare sau
factorii care configurează dreptul, adică documentele în care se configurează dreptul la o anumită
perioadă. Totodată, se precizează că noţiunea de drept, dreptul în general nu trebuie confundat cu
legea, întrucât unicul izvor al dreptului nu este doar legea. De exemplu, alături de lege ca organ de
expresie al dreptului, trebuie inclusă jurisprudenţa, ce constituie totalitatea hotărârilor judecătoreşti
date de instanţe, care sunt recunoscute ca izvor de drept; apoi doctrina, ce constituie totalitatea
opiniilor exprimate de savanţi, se impune cu aceeaşi forţă ca şi celelalte izvoare. Legea nu este
decât unul din organele de expresie a dreptului. Deci, legea, ca şi celelalte izvoare, este haina pe
care o îmbracă dreptul, formula în care se exprimă realitatea juridică.
Pentru a veni cu părerea unuia din cei mai mari jurişti romani asupra acestui subiect cităm
pe Mircea Djuvara3, care consideră că izvorul material este izvorul real al dreptului pozitiv, dreptul
pozitiv fiind „secreţia conştiinţei juridice” a societăţii respective. Din conştiinţa juridică a societăţii
naşte dreptul, fie că este vorba de dreptul cutumiar, care se naşte latent intr-un mod nepreconizat
deliberat din antic, fie că este vorba de legea scrisă ce se face în mod reflectat, prin acţiunea
conştientă a legiuitorului. Această conştiinţă juridică este de fapt generalizarea, abstracţia reziduală
din toate cazurile individuale de relaţii juridice care se supun aprecierii umane şi se bazează pe: 1)
partea de fapt, adică constatarea situaţiilor (fizice, psihologice); 2) partea raţională, de apreciere,
care duce treptat, combinându-se cu situaţia de fapt, la ceea ce se numeşte idealul în justiţie al unei
epoci, al unui popor.
1
Taşcă, M. Izvoarele dreptului privat în Basarabia. – Teza de doctor în ştiinţe juridice. – Ch.: 2005, p. 16-18.
2
Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001. — p.225-244; Baltag, D.;
Guţu A. Teoria generală a dreptului. — Chişinău: 2002. — p.181-198; Avornic, G.H. Teoria generală a dreptului. —
Chişinău: Cartier juridic, 2004. — p.271-292; Negru, B. Teoria generală a statului şi dreptului. — Chişinău: 1999. —
p.158-183; Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004. — p.282-296;
Popa, N. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2002. — p.173-197.
3
Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995. — p.259.

5
 Prin izvor formal al dreptului doctrina a desemnat mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă
izvorul material al dreptului, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Astfel,
prin izvorul formei se înţeleg mijloacele speciale pe care statul (legiuitorul) le aplică pentru ca
voinţa acestuia să îmbrace un anumit veşmânt juridic, care de obicei sunt actele normative.
Celebrul decan de la Nancy, Francois Geny, menţiona că izvoarele formale ale dreptului,
anume legile, cutumele, doctrina şi jurisprudenţa nu sunt altceva decât numai piese, mai răsărite şi
mai bine marcate ale acelei structuri vii care e organizaţia noastră socială. „Dacă venim şi
combatem împreună, atât izvoarele propriu zise ale dreptului, cât şi diverse procedee de metodă...,
ajungem să constatăm o vastă ierarhie a metodelor de interpretare juridică, care comportă şi ele
nuanţe infinite”, conchide juristul francez4.
Aceste nuanţe infinite sunt de obicei stabilite de jurisprudenţă, care, aplicând legea sau
cutuma, face să triumfe justiţia. Doctrina, la rândul său, dacă este unanimă, poate impune o
directivă anume, chiar şi o singură consultaţie a unui jurist cu experienţă şi autoritate ar putea
determina o soluţie practică. Acelaşi lucru se poate constata şi în cazul unor decizii ale unei nalte
instanţe judiciare ce poate deschide calea unor decizii similare pe viitor. Deci, există o tranziţie
lentă şi imperceptibilă de la unele izvoare la altele, ceea ce face ca delimitarea practică a izvoarelor
formale să fie extrem de anevoioasă5.
Teoria juridică a dezvăluit caracterul eterogen al surselor dreptului, doctrina consacrând mai
multe tipuri de clasificări. Astfel se disting: a) izvoare directe şi indirecte, b) izvoare scrise şi
nescrise, c) izvoare interne şi izvoare externe, d) izvoare creative şi izvoare interpretative (Gh.
Avornic, B. Negru, N. Popa). De asemenea, sunt cunoscute şi alte clasificări în: izvoare potenţiale
şi izvoare actuale (Radu I. Motica, Mihai Gh.)6, surse suverane şi subordonate (I. Dogaru, D.C.
Dănişor)7, izvoare oficiale şi izvoare neoficiale etc.
După o analiză temeinică a noţiunii de izvor al dreptului doctrina în persoana prof. Ion
Craiovan, susţine că prin izvor al dreptului (în sens juridic) se are în vedere „formele de exprimare
ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în diferite epoci ale ţării”8, definiţie la care
raliem şi noi.
Pornind de la multiplele accepţiuni şi clasificări ale izvoarelor de drept, profesorul Gr.
Fiodorov arată că e firesc să nu existe o viziune unitară referitoare la conceptul de „izvor al
dreptului”9. Cu toate acestea, majoritatea doctrinarilor consideră că drept izvoare ale dreptului în

4
Geny, F. Methodes d’interpretation et source en droit prive positif. Precede d’une preface de R. Salleiles. — Paris,
1919. — p.177.
5
Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995. — p.262.
6
Motica, R., Mihai, Gh. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, All Beck, 2001. — p.122.
7
Dogaru, I, Dănişor, D. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999. — p.126.
8
Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001. — p. 226.
9
Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004. — p.282.

6
sens formal trebuie recunoscute10: a) obiceiul juridic sau cutuma, b) actul normativ, c) precedentul
judiciar şi practica judiciară, d) doctrina. Ne propunem examinarea succint a acestor izvoare.
a) Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor de drept. Deşi neconsacrat la început de normele
scrise, obiceiul, datorită folosirii lui îndelungate în soluţionarea diferitelor conflicte apărute intre
persoane, a căpătat forţă juridică. Obiceiurile variau de la o societate la alta, în funcţie de teritoriu,
de persoanele care îl aplicau. Totodată, nu toate obiceiurile deveneau izvoare de drept. Astfel,
pentru ca un obicei să fie trecut din sistemul general al izvoarelor sociale în sistemul izvoarelor de
drept trebuiau respectate una din condiţiile următoare: a) fie că el era sancţionat de legiuitor şi
incorporat intr-o normă oficială, b) fie că era validat de instanţă în cazul invocării lui de către părţi.
În primul caz, obiceiul validat de legiuitor devenea normă juridică pentru toată societatea,
iar în cel de-al doilea, forţa obiceiului avea putere juridică doar intre părţi, ceea ce nu excludea
invocarea lui şi de către alte părţi. Trebuie remarcat faptul că obiceiul ca izvor de drept este inferior
dreptului scris, întrucât nu prezintă certitudinea acestuia, este imprecis, nesigur, greu de consacrat şi
cunoscut. La români, obiceiul, cel mai adesea, era cunoscut sub denumirea de „obiceiul
pământului” sau „legea ţării”.
b) Actul normativ. Prin acest izvor de drept se înţelege legea şi alte acte juridice normative
sancţionate de legiuitor, adică dreptul scris. Categoria de act normativ semnifică toate formele
edictate de legiuitor, adică legea, decretul, hotărârile, ordonanţele guvernului. Acest izvor de drept
are un caracter predominant faţă de alte izvoare, întrucât exprimă voinţa fermă a legiuitorului. El nu
poate fi pus la îndoială, contestat şi trebuie executat atât de organele judiciare, cât şi de persoane.
Totodată, actul normativ nu trebuie confundat cu actul normativ al unor organizaţii obşteşti dat de
legiuitor, de exemplu prin aprobarea statutului unei fundaţii, al unei organizaţii necomerciale etc.
De menţionat că legea este întâlnită sub diferite variaţiuni, de exemplu, Constituţia în calitate de
lege fundamentală, codurile (civil, penal, de procedură etc.) ce reglementează un anumit aspect al
vieţii juridice.
c) Precedentul judiciar şi practica judiciară. Precedentul judiciar şi practica judecătorească
sunt un izvor de drept mai nou, în comparaţie cu alte izvoare. El a apărut ca rezultat al aplicării
câtorva izvoare: a obiceiului, a legii.
Este cunoscut faptul că deciziile judecătoreşti sunt bazate pe anumite prevederi ale legii în
rezultatul căruia judecătorul emite o hotărâre judecătorească. Totalitatea acestor decizii
sistematizate constituie practica judecătorească, care constituie un îndrumar atât pentru instanţe, cât
şi pentru părţi.
d) Doctrina. Reprezentând analiza, investigaţiile şi interpretările date dreptului, doctrina
contribuie la stabilirea înţelesului exact al acestuia, devenind astfel izvor de drept. Prin tratate care

10
Volcinschi, V., Cojocari E. Dreptul economic (Dreptul antreprenoriatului). Chişinău: Business-Elita, 2006, - p. 29.

7
examinează exhaustiv o problemă a dreptului, comentarii ale textelor legale sau ale deciziilor
judiciare, repertorii sistematice sau alfabetice de materiale publicate, monografii juridice consacrate
unor probleme ale dreptului, doctrina contribuie la desăvârşirea izvoarelor dreptului, la
perfecţionarea lor. Deşi o parte din doctrinari (Gh. Avornic) nu-i acordă doctrinei calificativul de
izvor de drept, argumentând prin dispoziţiile legislaţiei în vigoare, totuşi, doctrinei, cel puţin sub
aspect formal, i se poate atribui această calitate. Aceleaşi criterii au fost aplicate şi de doctrina
istoriei statului şi dreptului în determinarea izvoarelor dreptului privat naţional.
Unii specialişti în jurisprudenţă (Gh. Avornic, N. Popa, I. Craiovan, R. Motica) stabilesc
Contractul normativ ca izvorul de drept. Prin acest izvor de drept doctrina înţelege un act juridic, un
acord de voinţă, realizat de obicei pe baza unor norme juridice, care produce efecte juridice
stabilind drepturi şi obligaţii unor subiecţi precişi determinaţi.
Contractul se bazează pe norme juridice şi se întocmeşte în strictă conformitate cu ele.
Potrivit savantului B. Negru, contractul normativ poate opera în aşa domenii ca: a) în dreptul
constituţional, de ex. În materia organizării şi funcţionării structurii federale a statelor; b) în dreptul
muncii, prin încheierea contractului colectiv de muncă, c) în dreptul internaţional public, unde este
întâlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Lucrările de drept internaţional privat, de obicei se preocupă numai de aspectul formal al
noţiunii de izvor de drept, nefăcându-se nici un fel de apreciere asupra noţiunii de izvor de drept în
sens material. Probabil că se consideră că o astfel de apreciere nu îşi mai are rostul, dat fiind
necontestarea faptului că realitatea, viaţa determină reglementarea juridică.
Cât priveşte izvoarele dreptului internaţional privat considerăm că îşi are rostul precizarea că
diversitatea şi complexitatea vieţii materiale, privită în ansamblul său, inclusiv sub aspectul
raporturilor internaţionale ce se pot stabili între indivizi, constituie izvorul material al tuturor
reglementărilor ce sunt izvoare formale ale dreptului internaţional privat.
Această ramură juridică, ca de altfel şi ştiinţa dreptului internaţional privat pun în lumină,
mai mult parcă decât orice altă ramură a dreptului faptul că regula de conduită stabilită de indivizi
nu este o pură abstracţie, rezultatul voinţei unei elite politice şi economice ce îşi asumă la un
moment dat rolul de reprezentanţi ai poporului şi ca atare de forţă legiuitoare în stat ci este expresia
cea mai pură a nevoilor vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, prefigurarea dezvoltărilor
viitoare, inclusiv prin instrumentul dreptului.
Toate soluţiile conflictualiste decantate în istoria omenirii începând cu secolul al XIII-lea,
dar şi reglementările anterioare, contemporane cu primele forme de structurare a colectivităţilor
umane şi conturarea distincţiei dintre membru al comunităţii şi străin, au fost întotdeauna expresia
gradului de dezvoltare socială, economică şi politică, a posibilităţii de prefigurare şi propulsare a

8
intereselor în viitor, pe baze din ce în ce mai solide de obţinere a unor mecanisme din ce în ce mai
eficiente de control şi previziune a vieţii.
Toate soluţiile conflictualiste nu sunt altceva decât haina juridică cea mai fericită găsită la
un moment dat de către fiecare legiuitor statal pentru a-şi putea asigura realizarea propriilor
interese, pentru a permite dezvoltarea pe termen lung.
Chiar şi tendinţele actuale de reglementare într-o proporţie crescută a raporturilor juridice cu
element de extraneitate prin norme de aplicare imediată reprezintă tot o expresie a capacităţii
statului de a-şi exprima puterea şi interesele pe plan intern şi internaţional.

9
 1.2 Clasificarea izvoarelor dreptului internaţional privat
Dreptul internaţional privat are atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce
constituie o particularitate a acestei ramuri de drept. Dualismul izvoarelor se explica prin aceea ca
obiectul dreptului internaţional privat, spre deosebire de dreptul internaţional public, îl formează
raporturile juridice cu element de extraneitate care se stabilesc intre persoane fizice sau/şi juridice.
Faptul ca un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi reglementate de
legile a doua sau mai multe state explica apariţia izvoarelor internaţionale, pe care le numim generic
– convenţii internaţionale, bi- şi multilaterale.
1.2.1 Izvoarele interne ale dreptului internaţional privat
Noţiunea de izvor de drept intern în dreptul internaţional privat trebuie înţeleasa în sensul
larg, adică pe lângă legea cuprinzând exclusiv reglementari în domeniul dreptului internaţional
privat şi actele subordonate legii, acte emise de organele competente ale statului, cuprinzând
reglementarea activităţii intr-un domeniu, dar şi dispoziţii interesând dreptul internaţional privat .
Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat sunt actele normative. În
funcţie de conţinut, acestea se clasifică în două categorii: izvoare specifice şi izvoare nespecifice ale
dreptului internaţional privat.
Izvoarele specifice ale dreptului internaţional privat. Izvoarele specifice conţin, în marea
majoritate, norme conflictuale sau materiale, destinate reglementării raporturilor juridice de drept
internaţional privat.
Cel mai important izvor specific al acestei ramuri de drept, care conţine norme conflictuale
în diferite sisteme de drept, îl constituie legile cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat11.
Izvoarele nespecifice ale dreptului internaţional privat. Izvoarele nespecifice sunt actele
normative care interesează, în primul rând, alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme
(conflictuale sau materiale) de drept internaţional privat.
Suntem de acord cu opinia lui Valeriu Babără, care consideră că în dreptul internaţional
privat al Republicii Moldova predomină izvoarele nespecifice, având în vedere că deocamdată nu
există o lege de drept internaţional privat, care ar cuprinde o reglementare de ansamblu a
raporturilor de drept privat cu element de extraneitate.12

11
De exemplu, în România - Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (1992), în
Turcia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional (1982), în Austria - Legea federală
cu privire la dreptul internaţional privat (1978), în Polonia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat (1965).
În acest context, trebuie să menţionăm că în dreptul internaţional privat al Republicii Moldova nu există izvoare
specifice care ar cuprinde norme conflictuale, având în vedere inexistenţa unei legi de drept internaţional privat.
12
Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 16.

10
 În continuare vom face referire la cele mai importante acte normative care se încadrează în
categoria izvoarelor nespecifice ale dreptului internaţional privat, distingându-le (în mod relativ)
după cum conţin norme conflictuale sau materiale de drept internaţional privat.
Principalele izvoare nespecifice care cuprind norme conflictuale sunt:
− Codul civil - Cartea a Cincea (Drept Internaţional Privat 13) - adoptat prin legea
nr.1107-XV din 6.06.200214.
− Codul familiei - Titlul VI (Reglementarea relaţiilor familiale cu elemente de
extraneitate) - adoptat prin legea nr.1316-XIV din 26.10.200015.
Cel mai important izvor nespecific care conţine norme materiale de drept internaţional privat
este:
− Codul de procedură civilă - Titlul IV (Procedura în procesele cu element de
extraneitate) - adoptat prin legea nr.225-XV din 30.05.200316.
Din categoria izvoarelor nespecifice de drept internaţional privat care cuprind norme
conflictuale sau materiale, într-un număr mai redus decât cele principale, menţionăm următoarele:
− Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.199417.
− Legea nr.100-XV din 26.04.2001 privind actele de stare civilă18.
− Legea nr.275-XIII din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi
apatrizilor19.
− Legea nr.1286-XV din 25.07.2002 cu privire la statutul refugiaţilor20.
− Legea nr.269-XIH cu privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova21.
− Legea cetăţeniei nr.1024-XIV din 2.06.200022.
− Legea vânzării de mărfuri nr.134-XNI din 3.06.199423.
− Legea nr.998-Xll din 1.04.1992 privind investiţiile străine24.
Practica judiciară şi arbitrală. Practica judiciara şi cea arbitrala nu sunt izvor de drept, dar
este recunoscut rolul lor, contribuţia, prin diferite forme concrete, la cunoaşterea, interpretarea şi

13
Considerăm că denumirea Drept internaţional Privat a Cărţii a Cincea din Codul civil este una necorespunzătoare,
deoarece în cuprinsul acesteia sunt reglementate raporturile de drept civil în sens îngust, pe când dreptul internaţional
privat are ca obiect raporturile civile, în sensul larg al cuvântului, adică toate raporturile de drept privat cu element de
extraneitate (raporturile de drept civil, de familie, comerciale, de muncă, de procedură civilă).
14
Monitorul Oficial nr.82-86, 2002.
15
Monitorul Oficial nr.47-48, 2001.
16
Monitorul Oficial nr.11-115, 2003.
17
Monitorul Oficial nr.1,1994.
18
Monitorul Oficial nr.97-99, 2001.
19
Monitorul Oficial nr.20, 1994.
20
Monitorul Oficiat nr. 126-127, 2002.
21
Monitorul Oficial nr.6, 1995.
22
Monitorul Oficial nr.98-101, 2000.
23
Monitorul Oficial nr.17, 1994.
24
Monitorul Oficial nr.4/88-1, 1992.

11
perfecţionarea dreptului. Acest fapt este confirmat de referirile în motivarea unor hotărâri, la
practica judecătorească a Republicii Moldova sau practica instanţelor naţionale.
Astfel, neavând valoare de precedent şi nefiind obligatorie din punct de vedere juridic,
practica judiciară prezintă importanţă în ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept
internaţional privat şi acoperirea lacunelor existente în cuprinsul acestor norme.
Privitor la importanţa juridică a practicii arbitrale, ar fi de menţionat că pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova funcţionează Curtea de Arbitraj Internaţional care
soluţionează diverse litigii în relaţiile comerciale internaţionale25. Curtea de Arbitraj interpretează
dispoziţiile cuprinse în legislaţia Republicii Moldova, care reglementează relaţiile economice
externe la care participă persoane fizice sau juridice din Republica Moldova, precum şi persoane
fizice şi juridice străine. Din acest punct de vedere practica Curţii de Arbitraj contribuie la
interpretarea şi cunoaşterea normelor conflictuale ale Republicii Moldova în domeniul acestor
relaţii.
Situaţia lacunelor în dreptul internaţional privat. Practica în domeniu confirmă că oricât
de completă ar fi o legislaţie, existenţa lacunelor este inevitabilă. Existenţa acestor lacune (goluri în
legislaţie), nu poate fi un motiv pentru refuzul de a judeca un litigiu ajuns în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj26.
Lacunele existente în legislaţie vor fi completate prin analogia legii sau analogia dreptului.
Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din Codul civil, în cazul nereglementării prin lege ori prin acordul
părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine
esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia legii). În
continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte că dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă,
drepturile şi obligaţiile părţilor se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei
civile (analogia dreptului). Totodată, nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează
drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă, aşa cum prevede alin.(3). Potrivit alineatului
ultim instanţa de judecată nu este în drept să refuze înfăptuirea justiţiei în cazurile civile pe motivul
că norma juridică lipseşte sau că este neclară.
În concluzie, deşi nu este izvor de drept, practica judiciara şi arbitrala are importanţa şi în
această ramură de drept, prin contribuţia la interpretarea şi adoptarea normelor juridice în funcţie de
specificul raporturilor juridice cu element de extraneitate.
Neaplicarea izvoarelor interne. În practică pot apărea situaţii, când un tratat sau o
convenţie internaţională la care participă Republica Moldova să cuprindă o reglementare diferită de

25
A se vedea: Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
Republicii Moldova din 13.07.2001, Monitorul Oficial nr.131-132/314, 2001.
26
În acest sens, este concludentă prevederea art.3 din Codul civil român care stabileşte că judecătorul care va refuza de
a judeca sub cuvânt că legea nu prevede, va putea fi urmărit ca culpabil de denegrare de dreptate.

12
cea prevăzută în legea internă, adică un conflict între legea internă şi tratatul sau convenţia
internaţională. Un atare conflict va fi soluţionat, în lipsa unor dispoziţii exprese, potrivit principiilor
privind conflictul între legile interne, ţinându-se cont, totodată, de interesele colaborării
internaţionale. Această soluţie se întemeiază nu pe superioritatea tratatului internaţional asupra legii
interne, ci pe principiul strictei respectări de către Republica Moldova a acordurilor internaţionale
încheiate.
Potrivit art.8 alin. (1) din Constituţie „Republica Moldova se obligă să respecte Carta ONU
şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim
recunoscute de dreptul internaţional”.
În conformitate cu art.27 din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor27, statele nu pot invoca legislaţia internă spre a justifica neexecutarea unui tratat.
În această ordine de idei, prezintă importanţă precizarea că practica statelor este diferită în
ceea ce priveşte soluţionarea conflictului între tratat şi legea internă. Astfel, în sistemul englez se
acordă prioritate legilor şi precedentelor judiciare interne, indiferent de succesiunea în timp a
tratatelor şi legilor interne, în sistemul german şi austriac, tratatele sunt asimilate cu legile interne,
acordându-se prioritate celui mai recent, pe când în sistemul francez şi olandez se acordă prioritate
tratatului28.
În dreptul Republicii Moldova, în caz de concurs în aplicare între izvoarele interne şi cele
internaţionale, se va acorda prioritate tratatelor internaţionale. Această idee rezultă în mod explicit
din prevederile art.1586 din Codul civil, potrivit cărora dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în
cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel29.

1.2.2 Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat

Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt :
– tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale, bi- şi multilaterale;
– cutuma internaţionala - (obiceiul) – este definită ca fiind o regulă de conduită
stabilită în practica şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie.
Are caracter de izvor de drept
– uzanţele internaţionale – părţile acceptă aplicarea acestora cu convingerea că este
vorba de o anumită practică corespunzătoare unui anumit domeniu de activitate. Nu sunt admise în
sensul de norma juridica, de aceea se aplică sub forma unor clauze convenţionale (exprese sau
27
Convenţie ratificată de Republica Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.
28
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.63.
29
Considerăm că dispoziţia art.1586 din Codul civil este incompletă, deoarece se creează impresia că toate tratatele
internaţionale au prioritate faţă de reglementările Cărţii a Cincea, chiar şi cele la care Republica Moldova nu este parte.
În acest context, propunerea de lege ferenda care se impune ar fi următoarea: „Dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt
aplicabile în situaţiile în care convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc o altă
reglementare”.

13
tăcite). Uzanţele internaţionale nu pot deroga de la normele imperative sau prohibitive. Ele nu au
caracter de izvor de drept.
În dreptul internaţional privat al Republicii Moldova sunt izvoare internaţionale acele
convenţii la care ţara noastră este parte, fie ca stat semnatar, fie ca urmare a aderării prin actul de
ratificare. Din momentul semnării sau ratificării, convenţiile internaţionale se includ în legislaţia
internă, devin parte integrantă a sistemului de drept naţional.
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, convenţiile internaţionale se clasifică,
după conţinutul lor, în două categorii, şi anume cele care conţin norme conflictuale şi respectiv,
norme materiale uniforme.
Convenţii internaţionale care conţin norme de drept conflictual uniform. În ultima
perioadă comunitatea internaţională a pus în evidenţă problema referitoare la unificarea dreptului
conflictual şi material privind relaţiile private. În acest context, se impune precizarea că actualmente
nu există un drept internaţional privat unanim recunoscut de toate statele care participă la circuitul
de persoane şi valori pe plan internaţional. La moment se poate vorbi numai despre norme unanim
admise de dreptul internaţional public30.
Din categoria convenţiilor prin care se instituie norme de drept conflictual uniform,
menţionăm următoarele:
– Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Haga, 1986)31.
– Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1980)32.
– Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
(Viena, 1980)33.
– Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie
civilă şi penală (Chişinău, 1996)34.
– Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Italiene privind
promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (Roma, 1997)35.
În ceea ce priveşte această categorie de izvoare internaţionale care conţin norme
conflictuale, ar fi de menţionat că este mai redusă decât cea care conţine norme materiale uniforme.
Convenţiile internaţionale care conţin norme materiale uniforme. În cadru! internaţional
Republica Moldova este parte la numeroase convenţii internaţionale care interesează dreptul
internaţional privat. Aceste convenţii reglementează instituţiile juridice care formează domeniul

30
Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 19.
31
Ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul neratificării acesteia de către 5 state semnatare.
32
Convenţie ia care R.Moldova nu este parte.
33
Ratificată de R.Moldova ia 12.05.1994, în vigoare din 3.11.1994.
34
Monitorul Oficial nr.83, 1996.
35
În vigoare din 26.08.2001.

14
specific al dreptului internaţional privat, şi anume condiţia juridică a străinului şi conflictele de
jurisdicţii.
Din această categorie a convenţiilor prin care se instituie norme de drept material uniform,
menţionăm - următoarele:
– Convenţia privind procedura civilă (Haga, 1954)36;
– Convenţia cu privire la drepturile copilului (New York, 1989)37;
– Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
(Strasbourg, 1975)38;
– Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
(Haga, 1993)39;
– Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi Protocolul privind statutul
refugiaţilor (New York, 1967)40;
– Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New
York, 1958)41;
– Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva, 1961)42.
Izvorul internaţional poate servi la rezolvarea unor probleme conflictuale atunci când nu
există norme în izvorul intern.
Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale. Un rol important în relaţiile economice
internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.
Uzanţele internaţionale sunt practici sau reguli care sunt observate de parteneri în raporturile
lor economice. Uzanţele reprezintă o anumită conduită a părţilor care nu se naşte dintr-un act ori
operaţiune economică izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate expres ori tacit, constant şi
ca ceva obişnuit” o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un
sector de activitate.
Uzanţa presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un
anumit număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta
sau chiar în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.
În unele situaţii, uzanţele nu au caracter de izvor de drept. Dimpotrivă, cutuma (obiceiul)
este izvor de drept.

36
R Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.1136-Xll din 4.08.1992.
37
R.Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990.
38
R Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.722-XV din 7.12.2001.
39
R.Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XlV din 29.01.1998.
40
R.Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677-XV din 23.11.2001.
41
Ratificată de R.Moldova la 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998.
42
Ratificată de R.Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997.

15
 Cutuma este o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi respectată un timp
îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie43.
Între uzanţele şi cutumă există asemănări, respectiv este vorba de unele reguli de conduită,
dar şi deosebiri, cutuma având un caracter de izvor de drept, pe când uzanţele nu au acest caracter,
în dreptul naţional, cutuma, ca izvor de drept, căruia statul îi dă putere juridică obligatorie, are un
rol redus.
Raportul dintre izvoarele internaţionale şi cele interne.
Textele din tratate, convenţii şi acorduri de drept internaţional privat au menirea să fixeze,
în scris, norme pentru situaţiile conflictuale. Scopul este să se asigure mai multă precizie şi
stabilitate, însă, uneori, prin dispoziţiile convenţionale se creează un regim privilegiat, în anumite
domenii, cetăţenilor din ţările între care a intervenit acordul. Edificatoare, sub acest aspect, sunt
tratatele şi convenţiile de asistenta juridica bilaterale.
Deşi, prin dispoziţiile convenţionale se urmăreşte elaborarea unor soluţii uniforme pentru
toate situaţiile conflictuale din domeniile avute în vedere, nu întotdeauna acesta este rezultatul.
Pentru exemplificare pot fi invocate convenţiile încheiate de ţara noastră cu Franţa, Turcia, Austria.
Pentru completarea lacunelor din izvoarele internaţionale există următoarele soluţii:
– dacă s-a ocolit intenţionat o anumită situaţie, înseamnă că părţile nu au ajuns la un
acord şi soluţia va fi data de normele conflictuale interne ale fiecăreia din ele;
– dacă exista în tratat soluţii pentru situaţiile conflictuale dintr-un domeniu, avut în
vedere, dar pentru speţă concreta, mai deosebita, lipseşte soluţia, lacuna se completează cu
principiile generale aplicate de tratat;
– în cazul unor situaţii apărute în practica internaţională ulterior încheierii tratatului,
soluţia va fi aceea din dreptul internaţional privat intern ţinând seama, însă, de obiectul şi scopul
tratatului ca şi de interesele părţilor la momentul dat.
Izvoarele internaţionale pot servi la umplerea lacunelor izvoarelor interne. Existenţa
lacunelor în legislaţia internă este inevitabilă datorită dinamicii relaţiilor internaţionale.
Interpretarea normelor cuprinse în izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat.
În măsura în care normele conflictuale convenţionale prezintă aceeaşi importanţă ca şi normele din
dreptul intern, instanţele trebuie să le aplice în situaţiile concrete pentru a le rezolva. Aceasta pune
problema interpretării. Este admis că dispoziţiile convenţionale se interpretează cu buna credinţă şi
după sensul obişnuit care se acorda cuvintelor în context.
În mod obişnuit, pentru a stabili conţinutul, sensul şi sfera de aplicare a unei norme,
judecătorul foloseşte metodele de interpretare cunoscute: literală, logică şi stabilirea scopului
urmărit. Totodată el ţine seama şi de conţinutul socio-politic şi de interesul, în plan general, pe care-

43
Gh.Beleiu, Drept civil român, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993, p.46-47.

16
l prezintă speţa concretă. Aceasta este interpretarea internă pentru normele ce constituie dreptul
comun.
În interpretarea normelor convenţionale trebuie să se ţină seama de scopul şi interesele –
norme uniforme care să asigure stabilitatea raporturilor juridice, siguranţa tranzacţiilor etc. –
statelor participante.
Astfel, în cazul normelor convenţionale putem vorbi de:
– interpretarea internă - care revine organelor interne abilitate în acest scop. Aceasta
interpretare este obligatorie pentru instanţe, de aceea judecătorul, intr-o speţă concretă, ce cade sub
incidenţa unui tratat, convenţie sau acord, trebuie să aibă în vedere, în primul rând, scopul şi intenţia
comună a părţilor , aşa cum rezultă din actul de ratificare sau aderare;
– interpretarea internaţională - s-a impus şi capătă o importanţă din ce în ce mai mare,
chiar dacă aceasta diferă de interpretarea internă. Interpretarea internaţionala este necesară pentru
prevenirea interpretării divergente şi asigurarea aplicării uniforme a normelor convenţionale,
potrivit scopului urmărit de părţi.
Dat fiind dinamismul relaţiilor internaţionale, pentru a asigura aplicarea uniformă a
dispoziţiilor din tratate şi prin această siguranţa tranzacţiilor, statele interesate utilizează schimbul
de note intre guverne, prin care se convine asupra sensului şi conţinutului unor termeni sau expresii
din tratat. Adesea, acest mod de interpretare se impune, intr-un anumit context, când circumstanţele
în care s-a încheiat tratatul nu mai sunt aceleaşi.
Concluzionând capitolul cercetat noi putem să subliniem că dreptul internaţional privat are
atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce constituie o particularitate a acestei ramuri
de drept. Uzanţa internaţională constituie un izvor important al dreptului internaţional privat
ocupând un rol important în relaţiile economice internaţionale.

17
 Capitolul II. Uzanţa internaţională în drept internaţional privat
2.1 Definiţia uzanţei internaţionale. Diferenţa între uzanţa internaţională şi cutuma
internaţională
În literatura de specialitate se face diferenţă între cutuma internaţională şi uzanţa
internaţională. Cutuma (obiceiul) este definită ca fiind o regulă de conduită stabilită în practică şi
respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie.44 Din aceasta rezultă
două elemente esenţiale, a căror existenţă cumulativă ne permite să vorbim despre cutumă.
Elementul obiectiv constă în conduita aplicată un timp îndelungat ca o desprindere. Elementul
subiectiv sau psihologic nu este altceva decât convingerea că respectiva conduită are valoare
juridică, este obligatorie.45 Spre deosebire de cutumă, uzanţele presupun doar elementul obiectiv.
Părţile acceptă aplicarea acestora cu convingerea că este vorba de o anumită practică
corespunzătoare unui anumit domeniu de activitate. Uzanţele nu sunt admise în sensul de normă
juridică, nu se are în vedere obligativitatea lor şi de aceea ele se aplică sub forma unor clauze
convenţionale (exprese sau tacite).46 Din acelaşi considerent, uzanţele nu pot deroga de la normele
imperative ori prohibitive.
Astfel, autorii nu folosesc noţiunile de uzanţe şi cutumă în acelaşi sens.
Unii autori47 consideră că obiceiurile (cutumele) se clasifica în felul următor: a) cele la care
trimit în mod expres dispoziţiile legale. Aceste obiceiuri suni socotite izvoare de drept prin
incorporarea lor în textele actelor normative respective. Rezulta ca obiceiurile nu ar fi izvoare de
drept distincte de normele juridice care trimit la ele; b) cele ia care nu trimit normele juridice şi care
nu au valoare de izvor de drept, aceste obiceiuri putând fi folosite în interpretarea unor acte juridice.
În această categorie intră uzurile interpretative din dreptul maritim.
Anumiţi autori folosesc termenul de ”usage” (uzanţă, uz) ca desemnând atât cutuma cât şi
uzanţa. Se consideră că termenul ”usage” cu acest sens larg se găseşte în unele reglementari
internaţionale, respectiv Convenţia de la Geneva privind arbitrajul comercial internaţional şi
Convenţia de la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de obiecte
mobile corporale48.
Sunt autori49 care consideră că uzurile comerciale se pot prezenta sub mai multe feluri;
uzanţe, practici, obiceiuri, obişnuinţe etc.

44
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.63.
45
Ibidem, p. 64.
46
Ernestina Ungureanu. Drept Internaţional privat. Partea I. Iaşi: Cugetarea, 1999, p.p. 74-75.
47
A.Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti. 1975, p.82.
48
J. Derains. Le statut des usages du commerce international devant les jurisdictions arbitrates, în „Revue de l'arbitrage”
nr.3/1973, p.122, nota 1.
49
Tudor R. Popescu. Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, p.62.

18
 Alţi autori50 consideră că uzanţele interpretative sau uzurile convenţionale nu au putere, de
lege aşa cum sunt cutumele, ele fiind practici la care contractanţii s-au referit expres ori tacit şi.
servesc numai la interpretarea convenţiilor.
În sfârşit, unii autori51 consideră că uzurile se împart în două categorii: a) cele care au forţa
de lege, deoarece ele corespund unei stări de conştiinţă care obligă pe comercianţi să se supună lor.
În aceasta situaţie, dacă există elementul subiectiv în sensul arătat, este vorba în realitate de cunună;
b) cele care nu au decât valoare contractuală şi interpretativă.
Din cele arătate mai sus rezultă că în părerea noastră cutuma se deosebeşte de uzanţa
internaţională. Prima este izvor de drept, pe când cea de a doua pe care am avut-o în vedere (a se
vedea precizările ce le vom face mai departe privind natura juridică a uzanţelor comerciale) nu este
izvor de drept52. Pe de altă parte, uzanţele comerciale se deosebesc de obişnuinţe, ceea ce prezintă
importanţa mai ales în ce priveşte dovada acestora.
Din cele arătate, rezultă că cele două noţiuni se aseamănă prin aceea că ambele sunt norme
de conduită, dar elementul subiectiv este specific numai cutumei.
Cutumele şi uzanţele comerciale pot fi interne şi internaţionale. În dreptul intern, rolul
cutumei diferă de la un sistem de drept ia altul. De exemplu, în sistemul de drept englez, cutuma
constituie izvor de drept într-o măsură mai mare decât în alte sisteme. Din acest motiv, dacă într-un
anumit raport juridic se aplică dreptul englez în calitate de lex causae, acesta trebuie aplicat aşa cum
este înţeles şi interpretat în sistemul de drept respectiv.
Uzanţele comerciale internaţionale
Aşa dar, trecem la examinarea principalelor aspecte definitive ale uzanţelor comerciale
internaţionale.
1. În activitatea comercială s-a dovedit - aşa cum am arătat - că din cele mai vechi
timpuri s-a recurs la anumite uzuri (obiceiuri, obişnuinţe). Poate cea mai simplă formă a acestor
uzanţe sunt practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante, acceptate în derularea relaţiilor
comerciale dintre ele timp îndelungat
2. În Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, practicile obişnuinţele
dintre părţile contractante, sunt denumite courses of dealing precizându-se că „se înţeleg prin
courses of dealing o serie de activităţi între părţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate
în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor”53
Codul precizează că este luată în considerare comportarea părţilor atât în procesul încheierii
şi derulării contractului, cât şi după aceste momente esenţiale щ raporturile comerciale. Clauzele
50
Gh. Bibicescu. Transportul maritim. Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1958, p,82; Distincţia între cutumă şi uzanţa comercială
este admisă şi de L.A. Lunţ (Mejdunarodnoe ciastnoe pravo, Moskva, p 101).
51
E. Thaller. Trăite elementare de droit commmeraat, Paris, 1922, p.47, nota 1.
52
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.64.
53
Art. 1-205, Uniform Commercial Code, care se aplică în toate statele federale, cu unele rezerve în Louisiana.

19
exprese şi toate modalităţile de executare, practicile dintre părţi şi uzanţele comerciale urmează a fi
interpretate ca fiind compatibile unele cu altele, iar - în cazul în care o asemenea interpretare nu este
posibilă - „clauzele exprese vor prevala asupra modalităţilor de executare, iar modalităţile de
executare vor prevala asupra practicilor stabilite între părţi”54.
3. Uzanţele comerciale sunt definite în convenţiile internaţionale, prin care sunt
stipulate atât locul, cât şi rolul lor în raporturile contractuale. „Părţile - se precizează în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri — sunt legate prin
uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele”. Astfel, sunt reţinute:
a. actul de voinţă al părţilor cu privire la uzanţele de care se consideră legate; b. obişnuinţele care s-
au stabilit între ele, consecinţă a unor uzanţe acceptate în mod repetat în contractele de vânzare
internaţională de mărfuri.
4. Definirea conceptuală a uzanţelor îşi găseşte expresia în conţinutul raporturilor
juridice dintre vânzător şi cumpărător, dintre creditori şi debitori, dintre participanţii la raporturile
juridice de comerţ internaţional, în general, atât în faptele-condiţii, cât şi în faptele-soluţii55 în
configurarea acestor raporturi.
5. Cercetarea efectuată permite să se observe că „uzanţele sau uzurile comerciale
presupun continuitate, constanţă şi uniformitate”56, fiind practici comerciale cu o anumită „vechime,
repetabilitate şi stabilitate”57 în raporturile juridice de comerţ internaţional. Ele au un rol important
în determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, facilitând tratativele şi încheierea contractelor
dintre părţi. Practicile şi obişnuinţele dintre părţile contractante au, uneori, „influenţă şi asupra
terţilor aşa cum se întâmplă în relaţiile de intermediere sau de agency, în dreptul anglo-american”58.
Aşadar, uzanţele comerciale internaţionale sunt acele practici, atitudini, comportamente,
repetate de multe ori în contractele pe care părţile le încheie şi derulează, facilitând schimburile
comerciale dintre participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional59.
Deci, uzanţele comerciale internaţionale: 1. constituie o practică socială; 2. se aplică mai
multor parteneri comerciali; 3. sunt opera participanţilor la schimburile comerciale internaţionale; 4.
sunt recunoscute ca utile şi necesare de către părţi; 5.au un rol indiscutabil în facilitarea desfăşurării
raporturilor de comerţ exterior, în funcţie de natura lor uzanţele pot constitui un izvor al dreptului
internaţional privat.

54
Art. 2-208, Uniform Commercial Code, loc. cit.
55
Jean Dabin, Théorie générale du droit, Ed. 2, Bruxelles, 1953, pag. 121 şi urm
56
Ioan Macovei. Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1987, p. 20-21
57
Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p.
127.
58
Tudor R. Popescu, Uzurile comerciale în Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1976, p. 27.
59
Dumitru Mazilu. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, pp. 133-135.

20
 Uzanţele comerciale sunt nişte practici sau reguli de conduită odată convenite şi aplicate o
perioadă de timp de un anumit număr nedefinit de parteneri comerciali, care au fost expres sau tacit
acceptate şi aplicate după aceea şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de
izvor de drept. Din punct de vedere istoric, uzanţele comerciale s-au constituit prin folosirea
repetată pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, a unor clauze contractuale supuse
obiceiurilor practicate în diferite centre comerciale.
Uzanţele comerciale presupun o anumită conduită a părţilor care nu ia naştere dintr-un
singur act ori operaţiune economică, ci este rezultatul unei atitudini (comportament) exprimate
expres sau tacit şi constant o perioadă de timp, cu caracter general sau numai într-un domeniu de
activitate (de exemplu, în comerţul cu produse alimentare, cu materiale de construcţie etc.), într-un
anumit loc sau zonă (de exemplu, în anumite porturi sau la anumite burse).60
Uzanţele comerciale prezintă interes pe planul dreptului internaţional privat, în măsura în
care completează şi interpretează normele juridice ale acestei materii.
În cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, uzanţele comerciale ocupă un loc important,
acestea fiind diferite de la un sistem de drept la altul. Uzanţele comerciale sunt practici sau reguli
observate de parteneri în raporturile lor economice, însemnând o anumită conduită a părţilor care nu
se naşte dintr-un act sau operaţiune economică izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate
expres ori tacit, constant şi ca ceva obişnuit o anumită perioadă de timp, cu caracter general sau
numai într-un sector de activitate. Astfel, uzanţele comerciale implică ideea de continuitate,
constanţă, uniformitate a unei conduite ori reguli, deci aplicarea repetată, ceea ce presupune o
perioadă anume de timp61.
În acest sens, art.4 din Codul civil al R.Moldova62 prevede că uzanţa reprezintă o normă de
conduită care, deşi neconsfinţită în legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei
perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile, totodată, apreciindu-se că uzanţa
se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri.
Uzanţele comerciale au următoarele particularităţi (I.P. Filipescu, V.Băieşu şi I. Căpăţină63):
constanţă, continuitate şi uniformitate a unei conduite sau reguli, deci aplicarea ei repetată într-o
anumită perioadă de timp. În consecinţă, comportamentul partenerilor în relaţiile lor economice
într-o anumită perioadă de timp devine o uzanţă comercială.
Uzanţele pot îmbrăca forma unor contracte-tip şi clauze-tip introduse în contractele
încheiate de părţi.

60
Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 40.
61
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.65.
62
Codul civil al RM. nr. 1107-XV de la 6 iunie 2002 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. — 2002.— Nr. 82-86
din 22 iunie, a fost pus în aplicare la 14 iunie 2003.
63
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p. 61; Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept
internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 40.

21
 Aşadar, particularităţile uzanţelor comerciale sunt64:
– uzanţele comerciale reglementează relaţiile dintre parteneri în număr nedeterminat şi
pe un anumit teritoriu;
– uzanţele comerciale sunt generale şi impersonale, fiind categorii juridice ce se
apropie de legi, deosebindu-se de acestea prin aceea că legile sunt expresia autorităţii
statului, iar uzanţele reprezintă manifestarea voinţei unor persoane fizice sau juridice
în relaţiile comerciale;
– caracterul uzanţelor comerciale de a avea calitatea de izvor de drept se află în
dependenţă de clasificarea acestora în normative şi convenţionale.
Comportarea partenerilor în relaţiile lor economice, o anumită perioada de timp, devine o
uzanţă comercială, cu un caracter mai general sau mai puţin general, în raport, de numărul
partenerilor şi domeniul de activitatea în care se aplică. Perioada de timp necesară pentru ca o
anumită practică să devină uzanţă are caracter relativ, variind de la epocă la epocă şi chiar după
numărul celor care o aplică. În trecut, când volumul comerţului, intern sau internaţional, era cu mult
mai mic decât cel actual, a fost necesară o perioadă de timp mai mare decât în prezent pentru
formarea unei anumite uzanţe. În acest fel s-au format, de exemplu, uzanţele în comerţul maritim.
Epoca contemporană cunoaşte o amplificare fără precedent a circuitului economic mondial, inclusiv
a dimensiunilor lui calitative, ca urmare a procesului obiectiv al dezvoltării forţelor de producţie.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică este un factor important al adâncirii şi lărgirii diviziunii internaţionale a
muncii, al diversificării schimburilor economice internaţionale, al apariţiei unor noi forme de
cooperare. În aceste condiţii, însemnătatea factorului timp în apariţia unor uzanţe comerciale scade,
anumite practici ori reguli de conduită observate de parteneri în raporturile lor economice, care se
dezvoltă într-un ritm mai mare şi sunt de un volum mai ridicai decât în trecut, devin mai repede
uzanţe comerciale decât în perioada anterioară, în acelaşi timp, rolul factorilor interesaţi în
dezvoltarea comerţului internaţional a crescut în ce priveşte stabilirea şi determinarea uzanţelor
comerciale, de exemplu, culegerea şi publicarea acestora pentru o mai bună şi rapida cunoaştere,
precum şi în mai frecventa lor aplicare, utilizând diferite mijloace, cum sunt contractele-model şi
clauzele-tip introduse în contractele încheiate de părţi. Totuşi, uzanţa comercială implică o practică,
o comportare constantă, uniformă, stabilită cu vremea, deci într-o perioadă de timp care, în actualele
condiţii, devine mai mică, datorită faptului că o anumită regulă se aplică într-un ritm mai intens şi la
un volum, cantitativ şi valoric, mai mare de operaţiuni economice decât în trecut, într-un anumit
interval de timp şi uneori în cadrul unor tehnici comerciale noi. De aceea, reducerea perioadei de

64
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, p.127-128; Victor
Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 41; Valeriu Babără, Drept
Internaţional Privat, Tipografia Centrală, Chişinău, 2002, p.25.

22
timp necesară pentru formarea unei uzanţe comerciale nu nesocoteşte ideea de aplicare repetată a
acelei uzanţe.
Comparaţie uzanţelor comerciale internaţionale cu obişnuinţele stabilite între părţi.
Trebuie deosebite uzanţele comerciale de obişnuinţele care se stabilesc între doi parteneri.
Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile
contractante (aşa - numitele “uzanţe ale părţilor”), acestea din urmă formându-se între doi sau un
număr redus (şi determinat) de parteneri comerciali, atunci când, ca urmare a încheierii între ei a
unor contracte pe termen lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte materiale care,
rară a mai fi exprimate expres, sunt subînţelese în operaţiunile comerciale respective.
Cum a fost menţionat mai sus, în Codul comercial uniform al S.U.A. există o definiţie a
uzanţelor părţilor şi o precizare privind rolul juridic al acestora. Astfel, art.1-205 (1) precizează că
prin „uzanţă a părţilor” (denumită „course of dealing”) se înţelege „o serie de activităţi între părţi,
anterioare unei tranzacţii, care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind între ele o bază
comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor”. Faptul că aceste uzanţe ale părţilor sunt
aplicabile, în concepţia codului, nu numai în faza anterioară încheierii contractului, la care se referă
articolul precedent, ci şi ulterior, în perioada executării acestuia, rezultă din prevederile art.2-208
(2). Acest articol se ocupă de interpretarea corelativă a uzanţelor părţilor şi modalităţilor de
executare stabilite de părţi, dispunând că în măsura în care nu se pot stabili, în mod rezonabil,
compatibilitatea dintre ele, modalităţile de executare se vor aplica cu prioritate.65
În principiu, obişnuinţele stabilite între părţi stau la originea uzanţelor comerciale. Într-
adevăr, punctul de pornire în procesul de formare al uzanţelor îl constituie, de regulă, existenţa
anumitor expresii şi clauze, materializate prin comportări, atitudini, aplicate între doi sau un număr
redus de parteneri comerciali. Menţionate mai întâi în toate contractele pe care ei le încheie, aceste
expresii, prin repetare, se transformă în clauze de stil care, la un moment dat, încetează de a mai fi
menţionate expres în contracte, devenind subînţelese între partenerii respectivi. Aceasta este faza
„uzanţelor părţilor”. Date fiind avantajele pe care le prezintă şi rezultatele lor pozitive, aceste
practici încep să fie utilizate şi de alţi comercianţi, ajungând cu timpul să se aplice între un număr
nedefinit de parteneri din aceeaşi zonă geografică sau din aceeaşi ramură de comerţ, mai întâi
expres, apoi subînţeles (tacit). În momentul în care practica individuală devine colectivă, generală,
socială, se face trecerea către uzanţe.
O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi exista în Convenţia de la Viena
(1980), care precizează că părţile sunt legate de „obişnuinţele care s-au stabilit între ele”, ca şi de
uzanţele asupra cărora au consimţit (art.9 al. 1.).

65
Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 23; Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept
comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p. 187-188.

23
 În termeni aproape identici, Principiile UNIDROIT, în art. 1.9 al, 1. prevăd că părţile sunt
ţinute de orice uzanţă asupra căreia au consimţit şi de practicile pe care le-au stabilit între ele”. În
comentariul la text se arată că o practică stabilită între părţile unui anumit contract este obligatorie,
cu excepţia cazului în care părţile au exclus expres aplicarea ei. Principiile furnizează şi un exemplu
sugestiv de obişnuinţă (practică) stabilită între părţi.
Exemplu este următorul: A, un furnizor, a acceptat în mod repetat reclamaţii ale lui B, un
client, pentru defecte cantitative sau calitative ale mărfurilor chiar şi la două săptămâni după
livrarea acestora. Atunci când В trimite o altă notificare de defecte după doua săptămâni, A nu
poate obiecta că este prea târziu, din moment ce notificarea după două săptămâni se încadrează în
practica stabilită între A şi B, care va fi astfel obligatorie pentru A.
Rolul obişnuinţelor stabilite între părţi este în principiu identic cu cel al uzanţelor
convenţionale, şi anume ele interpretează şi completează contractul părţilor şi pot conferi un înţeles
specific termenilor utilizaţi în contract66.
Aşadar, deosebirea între uzanţă şi obişnuinţă rezultă din numărul partenerilor care le aplică,
în măsura în care o obişnuinţă se aplică de un număr anumit de parteneri devine o uzanţă, deoarece
numai în această situaţie este vorba de o practică, de o comportare într-un anumit domeniu de
activitate economică. Uzanţele comerciale se pot aplica în cadrul unei anumite categorii de
comercianţi sau al unei categorii de comerţ ori gen de activitate economică. Uzanţele comerciale
pot diferi în raport de specificul ramurii economice în care s-au stabilit, de specificul fiecărui fel de
contract şi chiar în privinţa fiecăruia din acestea în raport de specificul obiectului, a modului de
transport sau a altor elemente. Din cele de mai sus rezultă că uzanţa comercială presupune o
anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă de timp, de un anumit număr de parteneri,
comportare care poate să difere de la o categorie de comercianţi la alta sau chiar în privinţa fiecărei
categorii în raport de diferite elemente.67
Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe sau între uzanţe şi anumite legi.
Aplicarea uzanţelor comerciale ridică şi problema forţei acestora în comparaţie cu cea a
dispoziţiilor din legi ale statelor ori din convenţii internaţionale68.
În unele cazuri uzanţele comerciale au întâietate. În art. 9 din legea uniformă asupra vânzării
internaţionale de obiecte mobile corporale se prevede că părţile sunt legate de uzanţele comerciale
la care s-au referit, în mod expres ori tacit, precum şi de obişnuinţele ce s-au stabilit între ele. De
asemenea, părţile sunt legate de uzanţele comerciale pe care persoanele rezonabile de aceeaşi
calitate aflate în situaţia lor le-ar considera m mod normal ca aplicabile contractului lor. Dacă însă

66
Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p.
188.
67
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.p. 61-62.
68
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, pp. 73-74.

24
exista neconcordantă intre uzanţele comerciale şi dispoziţiile legii uniforme menţionate, în sensul că
acestea dau soluţii diferite, atunci an întâietate uzanţele comerciale. Prin urmare, uzanţele
comerciale derogă de la dispoziţiile legii uniforme. Dar aceasta numai dacă părţile n-au prevăzut
altfel în consecinţă, părţile pot să cadă de acord ca să prevaleze dispoziţiile din legea uniformă
asupra vânzării de obiecte mobile corporale.
În alte cazuri dispoziţiile legale au întâietate. Uneori, legea prevede că dacă există
nepotrivire între dispoziţiile legale şi uzanţele comerciale, primele au preferinţă asupra ultimelor. În
această situaţie, părţile au posibilitatea să prevadă aplicarea cu preferinţă a uzanţelor comerciale faţă
de dispoziţiile legale care nu au caracter imperativ. Este principiul usus praevalere debet juri
communi. Astfel, dacă, în cazul unei vânzări, marfa nu corespunde cu mostra se poate cere
rezilierea contractului. Dacă însă într-un anumit domeniu există uzanţa care obligă pe cumpărător să
primească marfa, cu o reducere corespunzătoare de preţ, se va aplica această uzanţă. Tot astfel
există uzanţa în cazul necorespunderii cantităţii de marfă convenită prin contract şi cea efectiv
livrată. Rezultă deci că uzanţele comerciale nu pot deroga de la dispoziţiile imperative. S-a arătat că
în anumite cazuri practica comercială internaţională a înlocuit, în considerarea propriilor ei nevoi, şi
unele dispoziţii imperative ale legislaţiilor naţionale. Însă şi în aceste cazuri uzanţele comerciale
internaţionale există numai în măsura în care sunt acceptate de sistemele juridice naţionale.
Aşa dar, sistematizăm cazurile posibile de conflicte între uzanţe sau între uzanţe şi anumite
legi:
a) Conflictul între două uzanţe convenţionale, se soluţionează în favoarea uzanţei mai
apropiată de momentul încheierii contractului. Dacă o uzanţă convenţională existentă la momentul
încheierii contractului a fost înlocuită, pe parcursul executării acestuia, cu altă uzanţă, va fi avută în
vedere, în absenţa voinţei contrare a părţilor, uzanţa existentă la momentul încheierii contractului.
b) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă, se soluţionează prin
aplicarea uzanţei convenţionale.
c) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă, se rezolvă prin aplicarea
uzanţei convenţionale.
d) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă, se soluţionează prin
aplicarea legii imperative.
e) Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă, se rezolvă ţinând seama de
forţa juridică a legii pe care o completează uzanţa şi de caracterul special sau general al regulilor
care intră în conflict.
f) Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege uniformă, se soluţionează prin
aplicarea uzanţei convenţionale.

25
 g) Conflictul între o uzanţă (convenţională sau normativă) şi convenţia expresă a
părţilor ori norme de ordine publică. În prima ipoteză, se ia în considerare convenţia expresă a
părţilor; în cea de a doua ipoteză, se vor aplica normele de ordine publică.
Natura juridică a uzanţelor comerciale. Din cele arătate se desprinde ideea că uzanţele
comerciale nu se aplică în toate situaţiile pe baza aceluiaşi temei, deci nu au în toate asemenea
situaţii aceeaşi natură juridică. Pe de altă parte, opiniile exprimate în literatura juridică în această
privinţă sunt diferite. De aceea vom înfăţişa, pe scurt, aceste opinii, după cum vom arăta natura
juridică a uzanţelor comerciale, din care vom deduce unele consecinţe care prezintă importanţă din
punct de vedere juridic.
1) Uzanţele comerciale fac parte din lex mercatoria. Unii autori69 au dezvoltat ideea potrivit
căreia ar exista un drept distinct şi alături de sistemele de drept ale statelor, deci independent de
aceste sisteme de drept, care ar fi creat de asociaţia internaţionala a vânzătorilor şi cumpărătorilor.
Acesta ar fi dreptul comercianţilor, lex mercaiona. O parte a acestui drept,sau principala lui parte o
formează uzanţele comerciale internaţionale. Consacrarea şi aplicarea uzanţelor comerciale este
asigurată de arbitrajul comercial internaţional, creat tot. de practica, relaţiilor comerciale. În aceeaşi
ordine de idei, se susţine ca uzanţele comerciale internaţionale, formând lex mercatoria, sunt
susceptibile ca şi sistemele de drept ale statelor să reglementeze relaţiile economice internaţionale70.
Uzanţele comerciale internaţionale ar avea chiar un statut de favoare faţă de sistemele de drept
naţionale care se exprimă în următoarele: a) raportul juridic nelocalizat intr-un sistem de drept este
supus uzanţelor comerciale internaţionale; b) existenţa unei clauze compromisorii prin care se dă
competenţa unui arbitraj comercial internaţional înseamnă localizarea ia uzanţele comerciale
internaţionale, adică aplicarea acestora; c) aspectele nereglementate de legea aplicabilă sunt supuse
uzanţelor comerciale internaţionale, dar nu potrivit dispoziţiilor acestei legi, ci cu titlul subsidiar,
deci uzanţele comerciale internaţionale se aplică alături de sistemele de drept naţionale, complinind
lacunele legii aplicabile; d) unele aspecte ale raportului juridic simt supuse direct uzanţelor
comerciale internaţionale, care se aplică împreună cu dispoziţiile legii aplicabile, deci nu cu titlu
subsidiar faţa de aceasta, ca în situaţia precedentă, atât legea aplicabilă cit şi uzanţele comerciale
internaţionale fiind chemate să reglementeze împreună raportul juridic, fiecare anumite aspecte; e)
în anumite cazuri, uzanţele comerciale internaţionale se substituie legii aplicabile, în temeiul ordinii
publice internaţionale. În această părere, rezultă că localizarea raportului juridic se face la uzanţele
comerciale internaţionale ca la o lege naţională. Este o consecinţă care rezultă din caracterul de lex
mercatoria atribuit uzanţelor comerciale internaţionale. De asemenea, aplicarea uzanţelor comer-

69
Ph. Kahn, La vente cornmerdale internaţionale, Paris, 1961; B. Goldman, Droit commercial européeen, 1971; В.
Goldman, Frontiere de droit et lex mercatoria, Archives de la philosophic du droit, 1964.
70
J. Derains, Le statut des usages du commerec international devant Ies jurisdiction arbitrates în „Revue de l'arbitrage”
nr.3/1973, p.122 şi urm.

26
ciale internaţionale nu exclude conflictul de legi. iar acesta din urmă este folosit pentru
determinarea competenţei uzanţelor comerciale internaţionale; f) litigiul supus unei legi naţionale
nu exclude aplicarea uzanţelor comerciale internaţionale; g) litigiul nesupus unei legi naţionale este
cârmuit de uzanţele comerciale internaţionale. Rezultă ca uzanţele comerciale internaţionale ar
constitui lex fori pentru arbitrajul internaţional.
S-a observat ca reglementarea dată de comercianţi, independent de sistemele de drept
naţionale, raporturile lor juridice, nu poate constitui un drept propriu-zis, dacă nu există sancţiunea
de stat71. Tot astfel, s-a învederat caracterul neştiinţific al concepţiei existenţei unui drept al
comerţului internaţional în afara sistemelor de drept naţionale şi a statelor suverane72. De aceea,
regulile născute şi dezvoltate în practica relaţiilor economice internaţionale nu pot deveni reguli de
drept decât în măsura în care sunt sancţionate de către state suverane. Uzanţele comerciale
internaţionale nu pot. constitui deci lex mercatoria. De asemenea, s-a arătat ca nu este posibil să
existe un contract internaţional, în afara oricărui sistem de drept naţional 73, adică ceea ce s-a numit
contract fără lege, ori un contract zis fără lege, adică cel care nu ar fi supus unui sistem de drept
naţional, ci ar fi nemijlocit reglementat de normele uzanţelor comerciale internaţionale, deci în afara
conflictelor de legi, ceea ce ar presupune lex mercatoria. În sfârşit, nici arbitrajul în echitate, cu atât
mai mult cel de drept strict, nu există în afara dreptului.
2) Natura juridică a uzanţelor comerciale depinde de temeiul aplicării acestora. Există mai
multe situaţii în care se pot aplica uzanţele comerciale şi, în consecinţă, diferă temeiul aplicării
acestora. Astfel:
— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul şi condiţiile prevăzute de lex causae, adică
legea aplicabilă, care cel mai adesea este legea contractului, în această situaţie, uzanţele Comerciale
sunt ori nu izvoare de drept după cum prevăd dispoziţiile legii aplicabile. Prin urmare, adoptarea
uzanţelor comerciale de către o legislaţie naţională nu înseamnă, în toate cazurile, ca acestea se vor
aplica cu titlu de izvor de drept. Dacă legea aplicabilă prevede că uzanţele comerciale au forţă
obligatorie, adică sunt izvoare de drept, acestea se numesc juridice, legale sau normative, spre
deosebire de uzanţele care nu sunt integrate explicit în conţinutul unei dispoziţii legale, adică nu
sunt obligatorii, dar pe care părţile au înţeles să le accepte în raporturile dintre ele, care se numesc
uzanţe convenţionale. Din punctul de vedere avut aici în vedere nu interesează dacă legea aplicabilă
a fost determinată de părţi potrivit principiului lex voluntatis ori, în lipsa acestuia, a fost determinată
de instanţa de arbitraj internaţional.

71
Y.Loussouarn şi J.D.Bredin, Droit du commerce international, Paris, 1969, p.12.
72
I.Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed.
Academiei, 1973, p. 54-62.
73
Y.Loussouarn şi J.D.Bredin, Droit du commerce international, Paris, 1969, p.602; R.H. Graveson, Conflict of law.
Private Internaţional Law, London, 1974, p.432 şi urm.

27
 — Uzanţele comerciale se aplică în temeiul unor convenţii internaţionale, în această
situaţie, prevederile acestora vor determina natura uzanţelor comerciale. Astfel, de exemplu, din art.
9 al legii uniforme asupra vânzării internaţionale de obiecte mobiliare corporale pare să rezulte că
uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze convenţionale, exprese sau tacite. Convenţia
europeană privind arbitrajul comercial internaţional prevede în art.7 că atât în situaţia în care părţile
au determinat legea aplicabilă, cât şi în cazul contrar, arbitrii vor ţine cont de stipulaţiile
contractului şi uzanţele comerciale. Din această formulare pare să rezulte că uzanţele comerciale se
aplică cu titlu de clauză convenţională expresă (adică aşa dispun stipulaţiile contractului) ori tacită,
în lipsa unor asemenea dispoziţii, adică în cazul în care arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă
stipulaţiile contractului, de uzanţele comerciale. Alte convenţii internaţionale pot să cuprindă
prevederi diferite;
— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul contractului părţilor. În această situaţie,
uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze convenţionale, exprimând voinţa părţilor, în mod
expres sau tacit. Soluţia este aceeaşi când uzanţele comerciale sunt cuprinse în contractele-tip,
contracte-model şi condiţiile generale (care nu sunt adoptate prin convenţii internaţionale).
— Uzanţele comerciale se aplică în temeiul legii forului, dar nu ca lex causae. În
aceasta situaţie, lex fori arată titlul cu care se aplică uzanţele comerciale, adică dacă sunt ori nu
izvoare de drept. Este însă posibil, ca instanţa de arbitraj să aplice uzanţele comerciale ca lege a
forului, cu titlu de izvor de drept.
Rezultă deci că uzanţele comerciale se aplică, după caz, cu titlu de izvor de drept ori de
clauză convenţională, expresă sau tacită.
În cazul în care uzanţele comerciale se aplică în calitatea de izvoare de drept, părţile
nederogând de la acestea prin voinţa lor, uzanţele comerciale se bucură de acelaşi regim juridic ca şi
legea. În consecinţă, stabilirea conţinutului lor (dovada uzanţelor comerciale) şi aplicarea din oficiu
se fac la fel ca în cazul legii, în această privinţă însă deosebim în mod practic, după cum caracterul
de izvor de drept rezultă din lex causae, lex fori ori dintr-o convenţie internaţională, deoarece
soluţia va depinde şi de sistemul de drept internaţional privat aplicat de instanţa de arbitraj. Dacă
uzanţele se aplică în calitate de clauză convenţională, dovada lor se face ca şi pentru celelalte clauze
ale contractului. Dacă între părţi nu există divergenţă cu privire la conţinutul uzanţelor comerciale,
iar acestea sunt îndeobşte cunoscute, instanţa de arbitraj le poate aplica. Dacă există divergenţă între
părţi cu privire la conţinutul uzanţelor comerciale, dovada acestora se poate face prin recurgerea la
literatura de specialitate, atestate date de oamenii de specialitate sau de asociaţiile profesionale.
Determinarea conţinutului uzanţelor comerciale se poate face şi cu ajutorul practicii stabilite în
relaţiile dintre părţile litigiate. În raport de natura uzanţelor comerciale, izvor de drept ori clauză

28
contractuală, se rezolvă şi problema dacă aplicarea uzanţelor comerciale se face din oficiu sau la
cererea părţii interesate.
Interpretarea şi controlul aplicării uzanţelor comerciale (posibilitatea cailor de atac) sunt, de
asemenea, supuse unor regimuri juridice deosebite, după cum acestea sunt ori nu sunt izvoare de
drept.
Totuşi, soluţia depinde şi de faptul dacă uzanţele comerciale se aplică, în calitate de izvoare
de drept, potrivit lui lex fori ori unei convenţii internaţionale. În dreptul nostru se consideră că
greşita interpretare a legii străine şi neaplicarea acesteia trebuie sancţionate, cu admiterea recursului
la instanţa competentă, şi în acele sisteme de drept care cunosc această cale de atac numai pentru
motive de drept, nu şi pentru cele de fapt74. Dacă uzanţele comerciale se aplică în calitate de clauze
convenţionale, greşita lor interpretare nu este sancţionată cu recursul75.
În cazul în care uzanţele comerciale au numai valoarea unei clauze convenţionale, aspectele
care nu sunt reglementate de acele uzanţe sunt supuse lui lex causae, şi nu sistemului de drept al
ţării în care funcţionează respectivele uzanţe comerciale, de exemplu cele aplicate într-un anumit
port, cu alte cuvinte lacunele uzanţelor comerciale se completează cu lex causae.
Dacă aplicarea uzanţelor comerciale se face un titlu de clauză convenţională, părţile pot
deroga de la acestea (deci prin contract, de la dispoziţiile legale supletive, dar nu şi de la cele cu
caracter imperativ)76. Părţile pot deci aplica uzanţele comerciale contrare dispoziţiilor legale
supletive. Pe de altă parte, părţile pot înlătura aplicarea uzanţelor comerciale internaţionale în
raporturile lor juridice, prevăzând în acest sens clauze contractuale. Această posibilitate există chiar
dacă uzanţele comerciale se aplică în calitate de izvor de drept, prevederile lor având numai caracter
dispozitiv.
Dacă uzanţele sunt prevăzute în convenţii internaţionale şi au caracter imperativ, atunci
părţile nu pot deroga prin contractul încheiat de la aplicarea acestora.
În sfârşit, într-o concepţie subiectivă asupra uzanţelor comerciale, se consideră că acestea se
aplică, în calitate de izvoare de drept, chiar atunci când nu sunt cunoscute de către părţi, bineînţeles
dacă nu sunt contrare unor clauze convenţionale, în timp ce uzanţele comerciale cu titlu de clauză
convenţională tacită nu se aplică dacă se dovedeşte că una din părţi nu le-a cunoscut.
Rezultă aşadar că aplicarea uzanţelor comerciale cu titlu de izvor de drept ridică, în general,
aceleaşi probleme generale ca şi aplicarea legii străine în dreptul internaţional privat. Aplicarea
uzanţelor comerciale cu titlu de clauză convenţionala ridică probleme generale care sunt comune şi

74
I. Filipescu şi M. Jacotă, Drept internaţional privat, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1968, p.p.92-96.
75
Thaller, Traité élémentare de droit commercial. Paris, 1922, p.47; H. Batiffol, P. Lagarde, Droit international prive,
Paris, 1971, vol. ll,p.403 şi urm.
76
I.Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed.
Academiei, 1973, p. 33.

29
celorlalte prevederi ale contractului părţilor. Acesta este un aspect, pe lângă cele deja menţionate,
care interesează în legătură cu determinarea naturii juridice a uzanţelor comerciale.77
Pe planul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova este relevantă dispoziţia
art.1610 alin.(6) din Codul civil care prevede că dacă în contract sunt utilizaţi termeni comerciali
acceptaţi în circuitul internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au
stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri corespunzătoare
termenilor comerciali respectivi.
Sistemele de drept recunosc părţilor unui contract de comerţ exterior posibilitatea de a
stipula orice clauză la care convin dacă nu contravin normelor imperative, în această situaţie este
vorba de principiul libertăţii contractuale, potrivit căruia părţile pot prevedea aplicarea uzanţelor
comerciale în raporturile lor de comerţ exterior, care devin în acest fel clauze ale contractului
încheiat78. Astfel, în contractele importante părţile stabilesc în detaliu drepturile şi obligaţiile lor,
clauzele contractuale fiind suficiente pentru soluţionarea unor eventuale probleme care pot apărea în
legătură cu executarea contractelor. Prin repetarea lor, aceste contracte au un veritabil rol de uzanţe
comerciale în comerţul internaţional, în anumite cazuri practica în comerţul internaţional a înlocuit,
în considerarea propriilor ei necesităţi, şi unele dispoziţii imperative ale legislaţiilor naţionale, dar şi
în aceste situaţii uzanţele comerciale există numai în măsura în care sunt acceptate de sistemele de
drept naţionale.
Sub un alt aspect, părţile contractante pot să înlăture aplicarea uzanţelor comerciale, fie
printr-o clauză expresă în acest sens, fie prevăzând o reglementare a raportului lor juridic diferită de
aceea care rezultă din asemenea uzanţe. În acest context, este necesară precizarea că încheierea unor
contracte în afara uzanţelor comerciale nu înseamnă nici într-un caz, abolirea acestora. Dar,
totodată, dacă se încheie numeroase contracte într-un domeniu al comerţului internaţional prin
înlăturarea unei uzanţe, astfel încât aplicarea acesteia devine o adevărată excepţie, se poate
considera că acea uzanţă a fost abolită, fiind înlocuită cu alta79.
La soluţionarea litigiilor prin intermediul arbitrajului, de asemenea, se ţine seama de
clauzele contractuale, de normele dreptului material aplicabil şi de uzanţele comerciale. Astfel,
aplicarea uzanţelor comerciale pot interveni în două situaţii şi pe două temeiuri juridice diferite80:
a) dreptul material aplicabil, desemnat de către părţi sau în lipsa acestei alegeri
determinat de către organul arbitrai, poate prevedea aplicarea uzanţelor
comerciale şi temeiul aplicării acestora;

77
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, pp. 74-79.
78
În acest sens, cu referire la dreptul R.Moldova, este art.1610 alin.(2) şt (3) din Codul civil, care prevede că părţile
contractului pot stabili legea aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor anumite părţi a acestuia, iar determinarea
legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul contractului ori din alte împrejurări.
79
I.Macovei, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, laşi, 1987, p.53.
80
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti, Universul Juridic, 2007, p.72.

30
 b) organul arbitrai se va conduce în soluţionarea litigiului după clauzele
contractuale, ţinând seama de uzanţele comerciale; în acesta situaţie dispoziţia legală
se aplică în calitate de lex fori, în conformitate cu care uzanţele sunt luate
În considerare împreună cu clauzele contractului, de unde ar urma că aceste uzanţe se aplică,
în lipsa unei clauze exprese a părţilor, cu titlu de clauză convenţională, subînţelesă, tacită, cu
consecinţele care rezultă de aici.
În această ordine de idei, trebuie remarcat că şi unele convenţii internaţionale prevăd
aplicarea uzanţelor comerciale ori cuprind o reglementare care ţine de practica constantă în
comerţul internaţional. Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva,
1961) prevede în art.VII că părţile contractante pot să determine dreptul aplicabil fondului litigiului;
în lipsa unei asemenea desemnări, arbitrii vor aplica legea indicată de norma conflictuală pe care ei
o vor considera corespunzătoare în speţă, dar în ambele situaţii arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile
contractului şi de uzanţele comerciale.81

81
Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p.p. 24-25.

31
 2.2 Clasificarea uzanţelor internaţionale
Uzanţele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Reţinem două dintre acestea, şi
anume criteriul sferei de aplicare în spaţiu a uzanţelor şi cel al caracterului lor (forţei juridice).
Clasificarea uzanţelor după criteriul sferei de aplicare. În funcţie de întinderea aplicării
lor în spaţiu şi sfera lor de cuprindere, uzanţele se clasifică în următoarele categorii:
a) Uzanţe locale, care se aplică numai pe o anumită zonă geografică ca, de exemplu, o
regiune, o anumită piaţă comercială, un port.
b) Uzanţe speciale, atunci când cuprind numai o ramură de activitate comercială (de
exemplu, uzanţele în materia comerţului cu fructe, cu cereale, cu lemn), contractele
al căror obiect îl formează o anumită operaţiune comercială (de pildă, uzanţele în
domeniul contractelor de vânzare-cumpărare, de prestări de servicii) sau o profesiune
anume (de exemplu, uzanţele agenţilor de bursă);
c) Uzanţele generale sunt cele care se aplică la întreg ansamblul de reiaţii comerciale.
Uzanţe generale sunt, de regulă, cele normative, pe care le vom exemplifica mai jos.
În practică, regula o constituie uzanţele locale şi speciale.
Clasificarea uzanţelor după criteriul caracterului lor (forţei juridice). Clasificare după
acest criteriul este esenţială, deoarece forţa juridică a uzanţelor constituie un element definitoriu al
uzanţelor, aşa cum am arătat. În funcţie de acest criteriu, uzanţele pot fi:
a) normative (legale, de drept), denumite de regulă şi cutume în doctrina de drept
internaţional - privat şi public82, şi
b) convenţionale, numite şi interpretative, completive sau de fapt. Analizăm pe rând
aceste două categorii de uzanţe.
Uzanţele normative.
Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice comune tuturor uzanţelor (deşi
cu anumite particularităţi de nuanţă), dar au ca element specific, caracterul de izvor de drept.
a) Ele conţin un element obiectiv, şi anume sunt o practică socială dar cu precizarea că
în cazul acestui tip de uzanţe practica socială este, de principiu, mai bine conturată, mai veche şi cu
un grad sporit de continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele convenţionale. De aceea, latura

82
Majoritatea autorilor folosesc noţiunea de cutumă numai pentru uzanţele normative. A se vedea, de exemplu,
pentru dreptul privat, T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., 1983, p.28; D. Mazilu. Dreptul
comerţului internaţional, Partea generală, E.L.L., 1999, p. 136; A. Bordea, Cutuma în dreptul comerţului internaţional,
E. Refacos G.A., 2000, p. 47;Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu. Tratat de drept International Privat. Bucureşti,
Universul Juridic, 2007, p. 66-67; Ş. Scurtu. Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003, p. 27. Idem,
pentru cutuma în dreptul internaţional public, vezi, Gr. Geamânu, Drept internaţional public, vol. I, E.D.P., 1981, p. 93
şi urm.; R. Miga - Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, E. All Beck, 2003, p. 45 şi
urm. În alte cazuri, se pare că noţiunea de cutumă este utilizată pentru uzanţele în general. A se vedea, M.N. Costin, S.
Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L., 1994, p. 97; St. Cărpenaru, Drept comercial
român, Ed. a IV - a, E. All Beck, 2002, p. 16-17.

32
obiectivă a uzanţelor normative - cutumelor - se exprimă prin formula longa, inveterata,
diuturna consuetudo.
b) Uzanţele normative au, de asemenea, un caracter de colectivitate şi generalitate, mai
pronunţat decât în cazul uzanţelor convenţionale.
c) Uzanţele normative conţin însă un element specific, de natura subiectivă
(psihologică), care constituie o condiţie esenţială pentru ca ele să dobândească caracter de izvor de
drept, adică să se aplice un titlu de normă juridică (ceea ce justifică denumirea lor de uzanţe
normative, legale sau de drept). Elementul subiectiv la care ne referim constă în convingerea (ideea,
sentimentul) celor care aplică uzanţa că ea trebuie respectată ca o obligaţie (necesitate) juridică
(opinio juris sive necessitatis), deoarece, în caz contrar, ea poate fi impusă prin aplicarea de
sancţiuni juridice, deci prin mijloacele coercitive prin care poate fi impusă şi o lege.
Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară (şi
specifică) dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă juridică. Este
necesar să fie îndeplinită şi o condiţie legală, şi anume ca sistemul de drept care constituie lex
causae în speţă se recunoască forţă normativă acestor uzanţe. Poziţiile diferitelor sisteme de drept
faţă de uzanţele normative este diferită, unele admiţându-le în mod global - aşa cum se întâmplă, de
exemplu, în dreptul italian, unde art. 1 din codul civil menţionează uzanţele printre izvoarele de
drept - altele în mod special, în sensul că este recunoscută forţa juridică numai a uzanţelor dintr-un
anumit domeniu de activitate, de regulă atunci când un act normativ trimite la ele (în acest caz
respectivele uzanţe fiind încorporate în ipoteza sau dispoziţia normei juridice respective), iar în
altele aceste uzanţe sunt admise printr-un raţionament per a contrario, în sensul că nu sunt
considerate contrare principiilor fundamentale ale sistemului de drept respectiv83.
Rolul juridic al uzanţelor normative este acela de a determina drepturile şi obligaţiile
părţilor, întocmai ca şi legea.
Acest rol se poate manifesta în oricare din următoarele moduri:
a) de a reglementa raporturi de drept încă neprevăzute de lege (consuetudojjraeter
legeni),
b) de a interpreta (completa) dispoziţiile legii (consuetudo secundum legem), şi
c) de a se aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică în
dreptul internaţional privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă
(consuetudo contra legem).
Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept care le
recunosc - similară celei conferite unei legi supletive speciale.

83
I Rucăreanu, Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, A.S.E., 1980, p.78 şi urm.

33
 Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe planul
raportului dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă carte, pe cel al relaţiei cu
contractul.
În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală, se admite în general că
aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive, datorită caracterului lor special (specialia
generalibus derogant). Ele nu pot contrazice însă dispoziţiile de ordine publică din sistemul de
drept care constituie lex causae, aşa cum am arătat.
În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul autorităţii uzanţelor normative nu îl
constituie voinţa părţilor - aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul uzanţelor convenţionale -,
uzanţele la care ne referim se impun părţilor contractante, chiar dacă nu au fost acceptate (expres
sau tacit) de acestea şi chiar dacă ele nu le-au cunoscut. Părţile pot însă să înlăture aplicarea
uzanţelor normative, fie prin voinţa lor expresă, fie numai tacit, prin faptul că prevăd în contract
clauze care sunt contrare uzanţelor. Această din urmă situaţie este mai frecventă în practică decât
cea dintâi.
Având caracter de lege, uzanţele normative constituie un element de drept, ceea ce atrage
consecinţe cel puţin sub următoarele aspecte:
a) Pe planul sarcinii probei, în sensul că, în principiu, ele se invocă din oficiu de către
judecător sau arbitrul de comerţ internaţional şi se prezumă a fi cunoscute de către acesta (Jura
novit curia).
b) în sistemele de drept în care instanţele supreme sunt competente să judece numai în drept
nu şi în fapt, încălcarea unei uzanţe normative deschide calea procedurală către acele instanţe.
Sunt admise ca exemple de uzanţe normative, de regulă, unele uzanţe generale precum
anatocismul conturilor bancare; solidaritatea pasivă (a codebitorilor) în operaţiunile comerciale;
punerea de drept în întârziere a debitorului comerciant (curgerea de drept a dobânzilor de la
scadenţă); efectul suspensiv al forţei majore, în scopul evitării rezoluţiunii imediate a contractului
comercial; obligaţia părţilor de a coopera pentru limitarea pierderilor.84 De asemenea, sunt acceptate
ca uzanţe normative, de regulă; cele ale porturilor, ale burselor de mărfuri etc. Datorită caracterelor
lor de vechime, de continuitate şi repetabilitate pronunţate, ca şi a întinderii largi a aplicării lor, o
parte din aceste cutume au fost de-a lungul timpului preluate de legiuitorii naţionali, fiind incluse în
actele normative interne, aşa cum se întâmplă de exemplu în dreptul naţional cu unele dintre
uzanţele generale menţionate mai sus. În acel moment, caracterul de uzanţă, desigur, a dispărut,
regula de conduită pe care o conţin devenind lege.
Uzanţele convenţionale.

84
M.N. Costin, S. Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L., 1994, p. 99; Ş. Scurtu.
Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003, p. 29 - 30.

34
 Uzanţele convenţionale au, la rândul lor, primele două elemente definitorii ale tuturor
uzanţelor (elementul obiectiv şi caracter colectiv) dar, spre deosebire de cele normative, nu
constituie izvor de drept.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale.
Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă al părţilor contractante. Aşadar,
aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii (autonomiei) de voinţă a
părţilor.
Acordul părţilor privind aplicarea unei uzanţe convenţionale poate fi expres sau tacit
(implicit).
a) Situaţia cea mai frecventă în practică este aceea a acordului expres al părţilor, exprimat
printr-o clauză de trimitere prevăzută în contract.
Sunt mai puţine însă cazurile în care, prin clauza contractuală, părţile trimit la „uzanţele
curente” din domeniul respectiv de activitate comercială. De regulă, trimiterea se face la uzanţe
codificate, fie de organisme neutre (ca de exemplu, Regulile INCOTERMS, elaborate de CCI. din
Paris), fie de către una din părţi, prin condiţii generale, contracte model (tip), contracte cadru etc. În
aceste cazuri, uzanţele astfel fixate sunt recepţionate contractual (per relationem), având rolul de a
completa conţinutul contractului.
Aplicarea uzanţelor în temeiul voinţei exprese a părţilor este reglementată de art. 9 al. l din
Convenţia de la Viena (1980), care prevede că „Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au
constituit...”.
De asemenea, Principiile UNIDROIT precizează că „părţile sunt ţinute de orice uzanţă
asupra căreia au convenit...” (art. 1.9 al. 1). Părţile pot stipula aplicarea oricărei uzanţe, inclusiv a
uneia care se aplică într-un domeniu comercial căreia nu îi aparţine nici una dintre părţi sau a unei
uzanţe care se referă la alt tip de contract.
b) Uzanţele pot fi încorporate contractual, aplicându-se cu titlu de clauză contractuală, şi
prin voinţa tacită sau implicită a părţilor.
În unele cazuri, caracterul tacit al manifestării de voinţă se deduce din anumite indicii, care
pot fi intrinseci contactului (de exemplu, părţile fac referire în contract la o practică specifică unei
uzanţe) sau extrinseci acestuia. Este vorba. În acest ultim caz, de acte sau fapte exterioare
contractului, cum ar fi, de pildă, referirea la o uzanţă în cadrul unui act adiţional, din care se poate
trage concluzia că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la contractul principal.
În alte cazuri, uzanţele care îndeplinesc anumite condiţii considerate prin lege ca fiind
aplicabile tacit (sau implicit) în con chiar în lipsa unui anumit indiciu al voinţei părţilor.
O asemenea situaţie reglementează art.9 al. 2 din Convenţia de la Viena (1980), care că, „în
afară de convenţie contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract

35
şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în
comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte
de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere”.
Similar, Principiile UNIDROIT prevăd că părţile sunt ţinute de o uzanţă care este bine
cunoscută şi în mod obişnuit respectată în comerţul internaţional de către părţile la operaţiunea
comercială specială respectivă cu excepţia cazului în care aplicarea acestei uzanţe ar fi nerezonabilă
(art. 1.9 al. 2). Condiţia ca uzanţa să fie aplicabilă „în comerţul internaţional” are ca scop evitarea
invocării în tranzacţiile comerciale cu element de extraneitate a unor uzanţe care se aplică numai
operaţiunilor interne. Condiţia rezonabilităţii face ca o uzanţă, deşi general aplicabilă într-un
domeniul de activitate comercială, să fie totuşi înlăturată de la aplicare atunci când, în condiţiile
particulare ale unei anumite tranzacţii, uzanţa apare ca fiind nerezonabilă.
Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific drepturile şi
obligaţiile părţilor. Din acest punct de vedere, cele două categorii de uzanţe - normative şi
convenţionale - se aseamănă, deşi forţa lor juridică este diferită.
Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură diferite aspecte (momente) privind
contractele comerciale internaţionale, şi anume:
a) privind faza anterioară încheierii contractului, respectiv etapa negocierilor între părţi;
b) în legătură cu încheierea contractului. De exemplu, în temeiul uzanţelor o anumită
comportare a părţilor valorează consimţământ. Astfel, faptul de a lua parâma de la un remorcher
înseamnă încheierea contractului de salvare maritimă;
c) privind conţinutul contractului, în sensul că uzanţele au menirea de a interpreta
(explica) termenii şi expresiile utilizate în contract sau de a completa conţinutul acordului de voinţă
al părţilor. Acesta este rolul pe care uzanţele convenţionale îl joacă cel mai frecvent în practică;
d) în sfârşit, în legătură cu faza executării contractului. De exemplu, prin aceste uzanţe
se consacră anumite sancţiuni specifice aplicabile debitorului.
Asimilarea uzanţelor convenţionale, sub aspectul forţei lor juridice, cu clauzele contractuale
pune problemă raportului acestor uzanţe cu legea, respectiv cu contractul.
În ceea ce priveşte raportul cu legile statului al cărui sistem de drept constituie lex causae în
speţă, este de remarcat că uzanţele normative, dacă sunt bine conturate, pot prevala în principiu
asupra unei legi supletive, precum şi asupra unei uzanţe normative, care are forţa juridică a unei
asemenea legi, aşa cum am arătat. Aceste uzanţe nu pot contraveni însă normelor imperative ale
legii aplicabile contractului (lex contractus).
Sub aspectul raportului cu contractul, este evident că părţile pot exclude aplicarea uzanţelor
convenţionale, prin voinţa lor expresă sau tacită. Această soluţie se explică prin faptul că rolul
uzanţelor este de a interpreta şi, eventual, completa acordul de voinţă al părţilor, iar nu de a-1

36
infirma, aşa cum am arătat. O excludere tacită a uzanţelor operează, de exemplu, în cazul în care, în
acelaşi contract, părţile printr-o clauză fac referire generică la uzanţele dintr-un anumit domeniu de
activitate, iar prin alte clauze consacră o soluţie contrară celei pe care о reţin uzanţele.
Asemănări şi deosebiri între uzanţele normative şi convenţionale:
1. Atât uzanţele normative, cât şi cele convenţionale au un caracter de generalitate, de
continuitate şi repetabilitate, fiind aplicate de părţi în raporturile lor contractuale de comerţ exterior.
2. Uzanţele normative şi convenţionale vizează un obiectiv comun: facilitarea
raporturilor contractuale, încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior cu o eficienţă
sporită, ceea ce explică aplicarea lor frecventă în relaţiile de comerţ internaţional. Experienţa
demonstrează că părţile recurg la uzanţele comerciale pentru a suplini lacunele legii (care nu poate
să acopere imensa varietate a situaţiilor de fapt); pentru a-i aduce completările care sunt impuse de
realităţile comerciale sau chiar pentru a impune o regulă pe care nu o consacră legea ori alta decât
cea stipulată în lege, cum este cazul prezumţiei de solidaritate pasivă85.
3. Între uzanţele comerciale normative şi cele convenţionale există deosebiri, în primul
rând în privinţa forţei lor juridice. Astfel, în timp ce uzanţele normative ţin de domeniul legii, având
aceeaşi forţă juridică pe care o are legea, uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului, fiind
expresia acordului de voinţă al părţilor. În consecinţă, dacă uzanţa normativă trebuie aplicată în
virtutea comandamentului legii, uzanţa convenţională poate fi inclusă în contract prin voinţa părţilor
sau poate fi înlăturată din contract prin acelaşi act de voinţă ori prin introducerea altei uzanţe, de
asemenea la libera alegere a părţilor. Aşadar, dacă uzanţele normative se aplică automat, prin
autoritatea legii, uzanţele convenţionale sunt la latitudinea părţilor, care - în virtutea libertăţii
contractuale - pot să le includă în contract printr-un acord de voinţă expres, tacit sau prezumat sau -
pe aceeaşi cale - să evite aplicarea lor la încheierea sau derularea contractului.
De pildă, la încheierea unui contract de salvare maritimă, ridicarea parâmei de ta un re-
morcher echivalează cu exprimarea voinţei de a încheia contractul şi, dimpotrivă, absenţa acestui
act de voinţă echivalează cu absenţa consimţământului de a încheia contractul.
Importante deosebiri sunt şi în privinţa probaţiunii existenţei şi conţinutului lor. Dacă în
cazul uzanţelor normative - ţinând de domeniul legii - nu trebuie probate de către părţi, aplicându-se
ex-officio, uzanţele convenţionale, ţinând de domeniul contractului, partea care le invocă trebuie să
dovedească existenţa lor, ca pe a oricărui element de fapt. În raporturile de comerţ internaţional,
existenţa uzanţelor comerciale poate fi dovedită prin certificate emise de organe competente sau
prin atestaţii care pot proveni de la Camerele de Comerţ, consulate şi alte instituţii specializate.
Probaţiunea este explicabilă prin faptul că uzanţele convenţionale îndeplinesc un rol similar

85
Lepargneur, La Solidaritá passive en matiere commerciale, Paris, 1951, p. 9 şi urm.

37
clauzelor contractuale. Regula actor incumbit onus probandi se aplică, în sensul că partea care le
invocă trebuie să le demonstreze existenţa şi conţinutul86.
Dacă uzanţele normative suplinesc sau completează normele juridice de drept comercial sau
vizează înlăturarea aplicării unor norme, după cum am arătat în exemplele date, uzanţele comerciale
convenţionale urmăresc completarea şi precizarea conţinutului contractelor, ambele categorii de
uzanţe comerciale facilitând - aşa cum am precizat - încheierea şi derularea tranzacţiilor în do-
meniul comerţului internaţional.87
4. Uzanţele normative au un caracter pronunţat de colectivitate. Ele sunt luate în
considerare de un număr nedeterminat de subiecţi de drept. În schimb, uzanţele convenţionale sunt
avute în vedere de un număr restrâns de subiecţi de drept.
5. Sub aspectul probei, uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de partea care le
invocă. Uzanţele convenţionale trebuie să fie însă probate de partea interesată.

86
I Rucăreanu, Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in „Instituţii de drept comercial internaţional”, Ed.
Academiei, 1973, p. 78 şi urm.; Antoine Kassis. Theorie generale des usages du commerce. L.G.D.J., Paris, 1984, p.
194 şi urm.
87
Dumitru Mazilu. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 1999, pp. 138-139.

38
Capitolul III. Uzanţele comerciale internaţionale în comerţul internaţional şi în dreptul
naţional
3.1 Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional
Aplicarea acestora în relaţiile economice internaţionale se pot realiza în situaţii variate. De
exemplu, potrivit principiului lex voluntatis, părţile unui contract de comerţ exterior au posibilitatea
de a alege legea aplicabilă contractului lor (/ex causae). În această situaţie, uzanţele comerciale se
vor aplica în măsura prevăzută de legea contractului. Astfel, dacă legea contractului prevede că o
anumită uzanţă are caracter de izvor de drept, aceasta se aplică în asemenea calitate, tot în aceeaşi
manieră, uzanţele comerciale se vor aplica cu interpretarea care există în legea contractului şi poate
să difere de înţelesul acelei uzanţe existente în alt sistem de drept. Dacă legea contractului prevede
aplicarea uzanţelor comerciale cu alt titlu decât cel de izvor de drept, acestea se vor aplica în mod
corespunzător. Din cele menţionate, rezultă că uzanţele comerciale se aplică, în situaţia pe care o
avem în vedere, în temeiul legii contractului şi în măsura şi cu titlul prevăzute de această lege.88
Cauzele care explică rolul uzanţelor în internaţional.
Privite în general, uzanţele se bucură de o aplicare relativ frecventă în comerţul
internaţional.
Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:
a) în primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale
internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi
convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din
comerţul internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la
aceste relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate
ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru,
tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale.
Uzanţele, ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional, au
o mai mare capacitate de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferitele domenii ale comerţului,
rolul lor fiind, tocmai acela de a colmata lacunele legislative şi contractuale.
b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi
aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod special raporturile
juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de drept comun, nu întotdeauna
perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.
Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale
internaţionale se face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura lor, au
un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.

88
Valeriu Babără. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, p. 24.

39
 Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională
şi internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor
comerciale internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul
sistemelor de drept naţionale. În acest fel, uzanţele comerciale internaţionale, în ansamblul
lor, îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului comerţului internaţional. Privite sub
acest aspect, uzanţele comerciale internaţionale formează conţinutul principal, nucleul legii proprii
a comerţului (lex mercatoria), care este de regulă definită ca fiind ansamblul de principii generale şi
norme cutumiare create spontan sau elaborate de comercianţii înşişi în cadrul comerţului
internaţional, rară referire directă la un sistem de drept naţional.89
Fixarea (codificarea) uzanţelor comerciale internaţionale şi proba acestora.
Caracterul de practici nescrise al uzanţelor comerciale internaţionale le conferă, în mod
inevitabil, un anumit grad de imprecizie şi incertitudine –„lai ales în cazul celor convenţionale -,
ceea ce este de natură a crea unele dificultăţi de probare pentru partea care le invocă şi impune
codificarea sau fixarea lor prin diferite mijloace. Aceste mijloace constituie, aşadar, modalităţi de
fixare şi, totodată, de dovadă a uzanţelor.
Ne referim în continuare la cele mai frecvente dintre modalităţile de codificare şi de probă a
uzanţelor90.
a) în primul rând, uzanţele comerciale se fixează prin clauze prestabilite (condiţii generale,
contracte model – tip, contracte cadru etc.), elaborate de participanţii la comerţul internaţional. Este
vorba, de regulă, de acei participanţi care desfăşoară o activitate constantă şi de amploare într-un
anumit domeniu de relaţii comerciale. Prin aceste cauze prestabilite, ei codifică clauzele repetabile
care apar în practica activităţii comerciale pe care о desfăşoară, în funcţie de particularităţile şi
interesele lor economice şi juridice. Asemenea clauze prestabilite sunt întocmite şi de unele
societăţi comerciale în Republica Moldova, pentru domeniul lor de activitate.
b) Codificarea uzanţelor este însă, din ce în ce mai frecvent în zilele noastre, opera unor
organisme internaţionale specializate.
Sub acest aspect, este demnă de semnalat activitatea de uniformizare a dreptului cutumiar
sub egida O.N.U. şi a organismelor sale specializate cu competenţă universală. O importantă
activitate în materia la care ne referim s-a desfăşurat şi la nivel regional, în cadrul C.E.E. - O.N.U.,
care în condiţiile generale, ghidurile pentru redactarea contractelor şi în alte documente cu rol
unificator pe care le-a elaborat s-a ocupat, într-o anumită măsură şi de fixarea uzanţelor din
domeniile respective de activitate comercială.

89
M.N. Costin, S. Deleanu. Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Partea specială, E.L.L., 1995, p. 45 – 52; S.
Deleanu, Contractul de comerţ internaţional, E.L.L., 1996, p. 45 - 52.
90
Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex, 2004,
pp. 196-198.

40
 Totodată, o operă majoră de codificare a uzanţelor comerciale internaţionale s-a efectuat - şi
continuă să se efectueze - sub egida C.C.I. din Paris (cel mai relevant exemplu fiind INCOTERMS
2000, care constituie o codificare a uzanţelor în materia contractului de vânzare internaţională de
mărfuri, aplicabile mai ales în zona europeană) şi UNIDROIT.
c) О modalitate răspândită şi foarte eficientă de fixare şi, în acelaşi timp, de stimulare a
dezvoltării uzanţelor comerciale internaţionale o constituie consacrarea lor în cadrul hotărârilor
arbitrale şi judecătoreşti.
d) Uzanţele se mai fixează şi prin certificate de uzanţă (cutumă), emise de Camerele de
Comerţ, bursele de mărfuri, de asociaţii profesionale privind comerţul cu anumite categorii de
mărfuri, experţi în domeniul comerţului internaţional etc. Aceste certificate constituie, totodată,
mijloace de probă specifice ale uzanţelor comerciale, în special cele necodificate.
e) în fine, existenţa şi întinderea uzanţelor comerciale internaţionale, ca acte şi fapte juridice,
se pot proba prin orice mijloc.
Importanţa arbitrajului internaţional pentru aplicarea uzanţelor comerciale. Fiind un
mijloc eficient pentru soluţionarea eventualelor litigii în legătură cu relaţiile economice
internaţionale, arbitrajul internaţional are un rol important în. aplicarea uzanţelor comerciale,
Avându-se în vedere această importanţa, unii autori afirmă că arbitrajul internaţional este un izvor
al dreptului comercial internaţional91. În ceea ce priveşte rolul arbitrajului internaţional în
consacrarea şi aplicarea uzanţelor comerciale, trebuie distinse mai multe aspecte:
1) Cu privire la noţiunea de arbitraj în comerţul internaţional, la rolul pe care acesta este
chemat să-1 îndeplinească în acest domeniu, s-au exprimat două concepţii: arbitrajul - mijloc de
conciliere; arbitrajul - organ jurisdictional92. Potrivit primei concepţii, arbitrajul este chemat să pună
capăt unui litigiu, să realizeze o conciliere între părţi, care nu înseamnă neapărat un act de
jurisdicţie, în această concepţie părţile se adresează arbitrajului pentru a realiza un compromis, ci nu
pentru a-şi realiza drepturile lor. De aici rezultă că arbitrii nu trebuie să fie independenţi şi
imparţiali faţă de părţi şi că nu le este interzisă legătura cu acestea în timpul soluţionării litigiului.
Potrivit celei de-a doua concepţii, arbitrajul trebuie să dea o hotărâre care să fie fondată în drept,
hotărârea fiind un act de jurisdicţie. Părţile se adresează arbitrajului deoarece vor să-şi realizeze
drepturile lor, hotărârea urmând să se pronunţe în aceasta privinţă, adică să spună dreptul. De aceea,
arbitrii trebuie să fie independenţi şi imparţiali faţă de părţi. Prin urmare, există o deosebire între
conciliere (prima părere) şi arbitraj (cea de-a doua părere). Arbitrajul jurisdictional prezintă unele
avantaje, între care acela că stimulează dezvoltarea uzanţelor comerciale prin formarea unei prac-
tici93, în acest fel se consideră că arbitrajul internaţional contribuie la formarea unor norme unificate

91
Y. Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.40.
92
P.J.Van Ommeren. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în „Revue de l'arbitrage”nr.2/1972r p.40-41.

41
succeptibile să favorizeze dezvoltarea comerţului internaţional, în această concepţie, legătura dintre
arbitrajul internaţional şi uzanţele comerciale este evidentă.
2) Rolul arbitrajului internaţional în ce priveşte aplicarea uzanţelor comerciale este privit şi
din alt punct de vedere. Este vorba de puterea pe care, se consideră de unii autori, o are arbitrajul de
a crea ori de a elabora norme juridice: norme conflictuale şi norme materiale ori substanţiale.
Pentru a determina legea aplicabilă raportului juridic supus spre soluţionare arbitrajului
internaţional, s-au exprimat mai multe păreri94: a)instanţa arbitrală aplică norma conflictuală a
forului, a sediului său. Este principiul potrivit căruia instanţa arbitrala aplică propria sa normă
conflictuală; b) instanţa arbitrală aplică norma conflictuală a ţării căreia aparţine legea pe care
părţile au ales-o să reglementeze contractul lor; c) instanţa arbitrală poate aplica un sistem autonom
şi anaţional pentru soluţionarea conflictelor de legi. Acest sistem ar implica norme conflictuale,
calificări şi o ordine publică proprie arbitrajului comercial internaţional. În aceasta părere, arbitrajul
internaţional este un izvor al dreptului comerţului internaţional.
În ce priveşte normele materiale, se consideră că arbitrajul internaţional este mijlocul
principal pentru elaborarea unui drept comercial comun, a unui Lex mercatoria. Arbitrii au această
posibilitatea mai ales dacă li s-a recunoscut puterea de amiables compositeurs, când ar fi dispensaţi
de obligaţia de a se referi la un anumit sistem de drept. În asemenea situaţie, se consideră, că arbitrii
pot să înlăture dispoziţiile din legile naţionale aplicabile, dacă sunt considerate necorespunzătoare
speţei în cauză, ori să le adapteze raportului respectiv sau, în sfârşit să ia în considerare un drept
corporativ, adică un drept comercial comun.
3) Arbitrajul internaţional poate fi de drept ori în echitate. În prima situaţie arbitrii trebuie să
soluţioneze litigiul după normele juridice ca orice judecător, să aplice normele juridice în speţa cu
care au fost sesizaţi. Acest arbitraj se numeşte de drept sau de jure. În cea de-a doua situaţie, arbitrii
soluţionează litigiul după principiile de echitate ex aequitate ori ex aequo et bono, şi nu după
normele juridice. Se spune că arbitrii soluţionează litigiul în calitate de amiables compositeurs.
Uneori acest arbitraj este înţeles în sensul ca arbitrii sunt autorizaţi să înlocuiască dispoziţiile
facultative din legea contractului cu uzanţe comerciale internaţionale95. În alte cazuri, asemenea
arbitraj este înţeles în sensul că arbitrii sunt dispensaţi de a se referi la legi naţionale, şi numai la
uzanţe ale comerţului internaţional, la reguli de valoare internaţională. Se consideră că arbitrii pot să
hotărască în afara dreptului şi chiar cu violarea legilor. Puterea arbitrilor de a aplica uzanţele
comerciale este mai mare în cazul arbitrajului în echitate decât în cazul celui de drept.

93
P.J.Van Ommeren. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în „Revue de l'arbitrage”nr.2/1972r p.p.44-45; Y.
Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.45.
94
Y. Loussouarn şi J.D.Bredin. Droit du commerce international, Paris, 1969, p.43, Ion P. Filipescu. Drept internaţional
privat. Bucureşti: Actami, 1999, p. 71. .
95
I.Rucăreanu, B.Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, editat de „Revista economică”, 1976, p.p.31-32.

42
 4) Un aspect deosebit în ce priveşte legătura dintre arbitrajul internaţional şi uzanţele
comerciale se găseşte în teza care consideră că acestea din urmă formează un sistem de norme
alături de sistemele de drept ale statelor şi sunt competente ca şi normele sistemelor de drept96. În
această părere se consideră că dacă un anumit raport juridic nu este localizat într-un sistem de drept,
în sensul de a avea o legătură cu acesta, atunci din clauza compromisorie a părţilor care atribuie
competenţa pentru soluţionarea litigiului unui arbitraj internaţional rezultă localizarea raportului
juridic cu uzanţele comerciale internaţionale. În consecinţă, arbitrii ar urma să soluţioneze litigiul în
conformitate cu uzanţele comerciale internaţionale. După cum alegerea de către părţi a competenţei
instanţelor unui stat poate constitui un indiciu de localizare la sistemul de drept al acelui stat, tot aşa
atribuirea competenţei unui arbitraj internaţional înseamnă, în lipsa unei localizări cu un sistem de
drept, că uzanţele internaţionale devin aplicabile, în temeiul voinţei tacite a părţilor. Dar chiar dacă
ar fi aplicabilă o lege naţională, mai trebuie avute în vedere următoarele: a) în măsura în care
dispoziţiile legii nu sunt suficiente pentru determinarea regimului juridic al contractului se aplică în
completare uzanţele comerciale, dar nu în temeiul dispoziţiilor acelei legi, deoarece uzanţele
comerciale se aplică alături de legile naţionale, deci ele au o vocaţie subsidiară, alături de lege, de a
se aplica raportului judiciar; b) unele aspecte ale raportului juridic sunt strâns legate de uzanţele
comerciale, astfel că acestea sunt aplicate, nu cu titlul subsidiar, ci împreună cu dispoziţiile legii
respective; c) în anumite privinţe, uzanţele comerciale chiar se substituie normelor legii aplicabile
în temeiul unei ordini publice în comerţul internaţional, asemănătoare aceleia din dreptul
internaţional privat. Rezultă ca, în aceasta opinie, uzanţele comerciale constituie legea forului, adică
a arbitrajului internaţional, şi se aplică în această calitate, în diferite situaţii menţionate, ceea ce
înseamnă că ele au un statut de favoare în comparaţie cu dispoziţiile din sistemele de drept
aplicabile. În această părere arbitrajul internaţional aplică uzanţele comerciale într-o măsură mare.97
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare comercială internaţională de
mărfuri din 1980 prevede, cum a fost menţionat mai sus, că părţile sunt legate prin uzanţele la care
au consimţit, iar Legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale, semnată
la Haga în 1964, prevede că părţile sunt legate de uzanţele la care s-au referit, expres sau tacit.
Legea Republicii Moldova asupra vânzării de mărfuri din 1994 prevede că un contract se
interpretează prin identificarea intenţiilor fiecărei părţi şi prin scopul urmărit în contract, ţinându-se
cont de comportamentul părţilor, de practica comercială, de uzanţele şi obiceiurile din operaţiunile
de afaceri. Astfel, aplicarea dreptului nostru, ca lege a unui contract (lex contractus), poate însemna,
în aceste condiţii, considerarea uzanţei drept un izvor de drept98. Însă în practică este greu de dat un

96
Y Derains. Le statut de usages du commerce internaţional devant les jurisdiction arbitrales în „Revue de l’arbitrage”
nr. 3/1973, p. 122 şi urm.
97
Ion P. Filipescu. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, p.p. 65-73.
98
În acest sens vezi art. 7 alin. 2 al Legii Republicii Moldova cu privire la judecata arbitrală (arbitraj) din 31 mai 1994.

43
exemplu de uzanţă comercială care se aplică permanent în Republica Moldova. Cel mai frecvent
utilizate sunt Regulile INCOTERMS 200099, elaborate de Camera Internaţională de Comerţ din
Paris.100
Uzanţe comerciale standardizate. Regulile Incoterms.
Regulile Incoterms au fost elaborate sub egida Camerei Inter naţionale de Comerţ din Paris.
Ele pot să fie luate în considerare în cazul contractelor de vânzare internaţională de mărfuri. În
situaţia în care părţile doresc ca Incoterms să-şi afle aplicarea apare necesar ca ele să se refere, în
contract, la termenul pe care l-au ales şi să arate, totodată, ediţia pe care au avut-o în vedere,
termenii Incoterms putând să fie diferiţi, de la o ediţie la alta.
Părţile contractante au libertatea să aducă modificări sau completări conţinutului termenului
pe care l-au indicat.
Incoterms reglementează exclusiv raporturile dintre vânzător şi cumpărător.
Astfel, regulile Incoterms privesc, în principal, aspecte legate de livrarea mărfurilor,
transferul riscurilor de la vânzător la cumpărător, repartizarea cheltuielilor între partenerii
contractuali, încheierea unor contracte subsecvente de transport şi de asigurare a mărfii, îndeplinirea
formalităţilor pentru export şi import, ambalararea şi marcarea mărfurilor.
Precizăm însă, că nu fiecare termen acoperă toate domeniile enumerate.
Incoterms nu au drept obiect problemele referitoare la cantitatea, calitatea şi preţul
mărfurilor, transmiterea dreptului de proprietate între părţi, rezilierea contractului de vânzare,
soluţionarea unui eventual litigiu între părţi.
Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional – INCOTERMS 2000.
Sunt reguli publicate de Camera Internaţionala de Comerţ de la Paris (Intrernational
Chamber of Commerce-ICC) in mai multe etape — 1936, 1953, 1967, 1976, 1980, 1990, 2000 — şi
se referă la interpretarea uniformă a obligaţiilor vânzătorului şi cumpărătorului privind derularea
contractului de vânzare internaţionala referitor la livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor,
transferul riscurilor şi formalităţile documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la
cumpărător.
I. Categoria "E" — vânzătorul pune marfa în propriile depozite la dispoziţia cumpărătorului:
EXW (Ex Works) — Franco uzina: este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător
care trebuie să pună marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, care este obligat să o încarce pe
cheltuiala si riscul sau. Variante : Ex Warehouse, Ex Mill, Ex Plantation etc.
II. Categoria "F" — transportul principal nu este plătit de către vânzător, care remite marfa
unui transportator desemnat:

99
Internaţional Rules for the Interpretation of Trade Terms - Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor
Comerciale.
100
Victor Băieşu, Ion Căpăţină. Drept internaţional privat. Note de curs. Chişinău, Garuda-Art, 2000, p. 41.

44
 FCA (Free Carrier) — Franco la cărăuş: marfa, după ce a fost vânduta este predata de
exportator primului cărăuş, numit de cumpărător, la locul convenit. Indicat este să se stipuleze în
contract obligaţia vânzătorului de a încărca şi stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe
cheltuiala sa, rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul şi de descărcare.
FAS (Free Alongside Ship) — Franco de-a lungul navei: se poate utiliza numai în cazul
transporturilor maritime si fluviale, cumpărătorul angajează nava, iar vânzătorul aduce marfa în port
şi o plasează pe chei de-a lungul navei.
FOB (Free on Board) — Franco la bord: transferul de la vânzător la cumpărător al mărfii,
cheltuielilor, formalităţilor si riscului se face in momentul când marfa a trecut balustrada (copastia)
vasului.
III. Categoria "C" — transportul principal este plătit de către vânzător, care suporta
cheltuielile dar nu si riscurile pe timpul transportului:
CFR (Cost and Freight) — Cost si navlu: vânzătorul angajează nava, o încarcă şi o duce în
portul de destinaţie convenit.
CIF (Cost Insurance and Freight) — Cost, asigurare si navlu: pe lângă CFR vânzătorul are
obligaţia sa procure pentru cumpărător, pe contul acestuia din urmă, un contract de asigurare
împotriva riscurilor maritime de avariere sau de pierdere a mărfii in timpul transportului.
CPT (Carriage Paid To) — Transport plătit pana la: vânzătorul plăteşte transportul până la
destinaţie. Condiţia poate fi utilizata pentru toate felurile de transport.
CIP (Carriage and Insurance Paid To) — Transport şi asigurare plătite până la: pe lângă
CPT vânzătorul asigură marfa, în numele şi pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de
avariere şi pierdere.
IV. Categoria "D" — vânzătorul suporta toate cheltuielile şi riscurile pentru livrarea mărfii
la locul de destinaţie convenit:
ţDAF (Delivered at Frontier) — Livrat la frontiera: vânzătorul pune marfa la dispoziţia
cumpărătorului la frontiera convenita si îndeplineşte formalităţile de vămuire la import.
DES (Delivered Ex Ship) — Livrat franco nava: vânzătorul suportă cheltuielile şi riscurile
aducerii mărfii în portul de destinaţie, punând-o la dispoziţia cumpărătorului la bordul navei,
nevămuită pentru import.
DEQ (Delivered Ex Quay) — Livrat franco chei: pe lângă DES, vânzătorul plăteşte vama în
ţara cumpărătorului.
DDU (Delivered Duty Unpaid) — Livrat vama neplătită: vânzătorul nu plăteşte vama şi
celelalte taxe din ţara cumpărătorului
DDP (Delivered Duty Paid) — Livrat vama plătită: vânzătorul plăteşte toate taxele şi
riscurile care intervin, ducând marfa la destinaţie.

45
 Noutăţile aduse de INCOTERMS 2000:
FCA: modificările privind obligaţiile de încărcare si de descărcare - apare ca o obligaţie de
specificare a unui loc. Anterior, specificarea unui loc nu era o obligaţie ci doar o obişnuinţa.
EXW. Pentru acest termen se face recomandarea:
Termenul nu trebuie utilizat atunci când cumpărătorul nu poate efectua direct sau indirect
formalităţile la export. În asemenea cazuri trebuie utilizat termenul FCA sub rezerva că vânzătorul
accepta să încarce marfa pe cheltuielile si riscul său.
FAS beneficiază de aceeaşi precizare;
Termenul FAS impune vânzătorului obligaţia de suporta cheltuielile de export. Este vorba
de o soluţie total diferită faţa de versiunile anterioare când acestea reveneau cumpărătorului.
Termenul FAS este utilizat exclusiv pentru transportul pe mare sau pe căi navigabile interioare.
FOB cunoaşte şi el o menţiune:
Daca părţile nu înţeleg că marfa este livrată la momentul în care trece peste balustrada
vasului, termenul FCA trebuie utilizat.
Regulile INTERCOMS se incorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă
de părţi Ex.: C.I.F. (COST INSURANCE AND FREIGHT) (cost, asigurare şi navlu) – conform
INCOTERMS 2000. Pentru a aprecia cât mai corect rolul pe care îl au uzanţele în comerţul
internaţional se pot face urătoarele observaţii:
a) este firesc ca legislaţiile să rămană în urma schimburilor rapide din viaţa economică
internă şi internaţională; în aceste condiţii este posibil ca anumite lacune să fie acoperite de aceste
uzanţe, care au o mai mare capacitate de adaptare.
b) pe de altă parte, legile interne ale statelor nu sunt întotdeauna adecvate relaţiilor
comerţului internaţional, pe când uzanţele fiind consecinţa activităţii comercianţilor, a repetării unor
acte şi fapte răspund în mod adecvat acestor realităţi.
c) un alt aspect al aplicării uzanţelor îl reprezintă cazul în care este imposibil să se găsească
o legătură intre contract şi o anumită lege naţională, sau atunci când părţile stipulează în contract
clauza „conform uzurilor comerciale internaţionale”.

46
 3.2 Uzanţele comerciale internaţionale în dreptul naţional
Aplicarea uzanţelor comerciale în dreptul naţional îşi are temeiul în primul rând, în
prevederile unor convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte. Astfel, Convenţia
europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961), precizează, în art. VII al.2, că pentru
determinarea legii aplicabile fondului litigiului, „arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi
de uzanţele comerciale. De asemenea, Convenţia de la Viena (1980) prevede că „Părţile sunt legate
prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. În afară de
convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi
pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în
comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod repetat respectată de către părţile la contracte
de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere” (art.9).
În dreptul intern, o referire specială la uzanţe este făcută în Regulamentul Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, care, în
art. 27 al. 2, prevede că „Decizia despre dreptul aplicabil trebuie luată în conformitate cu
circumstanţele derulării raportului juridic litigios şi să ţină cont de cutumele şi uzanţele comerciale
şi de practica arbitrală internaţională în domeniu.”
Exemple din practica arbitrală de comerţ internaţional. Prezentăm în continuare câteva
speţe din practica arbitrală în care uzanţele comerciale au fost aplicate.
Astfel, într-un caz s-a pus problema interpretării expresiei „The penalty is free from the
value of the damage”, pe care părţile au folosit-o în contractul lor.
Reclamanta cumpărătoare a susţinut că această expresie trebuie înţeleasă în sensul ca
penalitatea este separată de valoarea daunelor pe care le-a suferit ca urmare a întârzierii celeilalte
părţi în livrarea mărfurilor. În această interpretare, ar rezulta că penalitatea de întârziere prevăzută
în contract – şi la care această expresie se referă – are caracterul unei amenzi civile care,
neurmărind compensarea prejudiciului, ar putea fi deci cumulata cu daunele.
Într-o altă interpretare, expresia poate fi înţeleasă în sensul că penalitatea este independentă
de cuantumul daunelor, astfel că, indiferent de cuantumul real al daunelor provocate prin întârzierea
în livrare, debitorul urmează a fi obligat la plata penalităţii convenţionale.
Completul de arbitraj a statuat în sensul că cea de-a doua interpretare este corectă, ea fiind în
concordanţă cu finalitatea pe care în mod uzual o are clauza penală. Într-adevăr, în cazul în care
părţile au determinat în contract o penalitate convenţională (clauză penală), funcţia ei uzuală
este compensatorie - de determinare anticipată a cuantumului daunelor pe care partea care a
întârziat în livrare le datorează celeilalte părţi - iar nu exclusiv sancţionatorie şi deci cumularea ei cu
daunele nu este posibilă, în speţă.101
101
Vezi, Hot. C.A.B. nr.5/7 februarie 1973, citată de T.R.Popescu, Corneliu Bîrsan, în Dreptul comerţului internaţional, vol.IV,
Arbitrajul comercial internaţional, T.U.B. 1983, p.289-291 şi în Rep.C.A.B., 1982, p.22.

47
 Organul arbitrai a reţinut că, în conformitate cu uzanţele întocmirea proiectului de
contract de vânzare-cumpărare cade în sarcina vânzătorului - aşa cum s-a procedat, de altfel, şi în
speţă - şi, în consecinţă, existenţa unei neconcordanţe între exemplarele de contract rămase la
vânzător şi cele aflate în mâna cumpărătorului este imputabilă exclusiv vânzătorului. Cu alte
cuvinte, cumpărătorul nu poate fi obligat să se conformeze altor clauze decât cele înscrise pe
exemplarul său de contract, care a fost materialmente întocmit de vânzător şi numai prin omisiunea
acestuia din urmă diferă de cele pe care el şi le-a reţinut.102
De asemenea, s-a considerat că obligaţia vânzătorului de a aplica etichete corespunzătoare
pe perechile de încălţăminte destinate exportului, prevăzută expres în contractul de livrare, implică,
totodată, potrivit uzanţelor, obligaţia acestuia de a eticheta în acelaşi mod cutiile care conţin
încălţămintea.
Într-o speţă s-a arătat ca, prin raportare la uzanţele firmelor specializate în comerţul exterior
cu animale vii, prezentarea delegaţilor cumpărătorului în staţia de expediere numai cu un timp scurt
(1 oră) înainte de sfârşitul zilei de încărcare în vagoanele de cale ferată a animalelor care fac
obiectul vânzării trebuie considerată ca tardivă, chiar dacă în contract nu s-a prevăzut ziua şi ora
sosirii delegaţilor, dar s-a prevăzut obligaţia cumpărătorului de a asigura preluarea mărfii în timp.
În consecinţă, cumpărătorul culpabil este obligat să suporte locaţiile plătite căii ferate pentru
întârzierea în plecarea trenului special.103
Potrivit uzanţelor, dacă există neînţelegeri cu privire la calitatea mărfurilor, acestea trebuie
păstrate de cumpărător, pentru a se putea efectua noi verificări. Dacă însă cumpărătorul înstrăinează
marfa respectivă, el înlătură posibilitatea de a se controla veridicitatea reclamaţiei sale, aşa încât o
asemenea reclamaţie nu mai poate fi luată în considerare de organul arbitral.104
Fiind un element de fapt (ca orice clauză contractuală), uzanţele convenţionale pot fi probate
de partea care le invocă, prin orice mijloc de probă.
În practica arbitrală naţională de comerţ exterior unul din mijloacele utilizate pentru
dovedirea uzanţelor este expertiza, efectuată de persoane cu înaltă calificare în domeniul respectiv
de activitate comercială.
În cazul în care uzanţele sunt codificate, proba se face cu ajutorul documentului (culegere de
reguli, condiţii generale, contracte tip etc.) în care sunt menţionate. Sunt frecvente cazurile în care
firmele naţionale cu activitate importantă de comerţ exterior întocmesc condiţii generale, contracte-
tip sau alte forme juridice similare, prin care fixează principalele clauze care apar în mod constant
în practica activităţii lor comerciale.

102
Hot.C.A.B. nr. 16/31 martie 1973, citată de T.R.Popescu, C.Bîrsan, op.cit, p.29l-293 şi în Rep. C.A.B., 1982, p.23.
103
Hot. C.A.B. nr.95/19 martie 1979, în Rep.CA.B., 1982, p.33.
104
Hot.C.A.B. nr.7/10 ianuarie 1983, în Rep.CA.B., 1987, p.19.

48
 Încheiere.
Toate soluţiile conflictualiste decantate în istoria omenirii începând cu secolul al XIII-lea,
dar şi reglementările anterioare, contemporane cu primele forme de structurare a colectivităţilor
umane şi conturarea distincţiei dintre membru al comunităţii şi străin, au fost întotdeauna expresia
gradului de dezvoltare socială, economică şi politică, a posibilităţii de prefigurare şi propulsare a
intereselor în viitor, pe baze din ce în ce mai solide de obţinere a unor mecanisme din ce în ce mai
eficiente de control şi previziune a vieţii.
Toate soluţiile conflictualiste nu sunt altceva decât haina juridică cea mai fericită găsită la
un moment dat de către fiecare legiuitor statal pentru a-şi putea asigura realizarea propriilor
interese, pentru a permite dezvoltarea pe termen lung.
Chiar şi tendinţele actuale de reglementare într-o proporţie crescută a raporturilor juridice cu
element de extraneitate prin norme de aplicare imediată reprezintă tot o expresie a capacităţii
statului de a-şi exprima puterea şi interesele pe plan intern şi internaţional.
Dreptul internaţional privat are atât izvoare interne, cât şi izvoare internaţionale, ceea ce
constituie o particularitate a acestei ramuri de drept. Dualismul izvoarelor se explica prin aceea ca
obiectul dreptului internaţional privat, spre deosebire de dreptul internaţional public, îl formează
raporturile juridice cu element de extraneitate care se stabilesc intre persoane fizice sau/şi juridice.
Faptul ca un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi reglementate de
legile a doua sau mai multe state explica apariţia izvoarelor internaţionale, pe care le numim generic
– convenţii internaţionale, bi- şi multilaterale.
Un rol important în relaţiile economice internaţionale îl ocupă uzanţele internaţionale.
Uzanţele internaţionale reprezintă o anumită conduită a părţilor care nu se naşte dintr-un act ori
operaţiune izolată, ci este rezultatul unei atitudini exprimate expres ori tacit, constant şi ca ceva
obişnuit” o perioadă de timp, mai mare sau mai mică, cu caracter general sau numai într-un sector
de activitate.
Uzanţa internaţională presupune o anumită practică, regulă de conduită, aplicată o perioadă
de timp, de un anumit număr de parteneri, comportare care poate să difere de la o categorie de
parteneri la alta sau chiar în privinţa fiecărei categorii în raport de diferite elemente.
În urma investigaţiilor exercitate în lucrare noi putem concluziona că clasificarea uzanţelor
internaţionale după criteriul caracterului lor (forţei juridice) este esenţială, deoarece forţa juridică a
uzanţelor constituie un element definitoriu al uzanţelor. În funcţie de acest criteriu, uzanţele pot fi
normative (legale, de drept), şi convenţionale.
Asemănări şi deosebiri între uzanţele normative şi convenţionale:

49
 1. Atât uzanţele normative, cât şi cele convenţionale au un caracter de generalitate, de
continuitate şi repetabilitate, fiind aplicate de părţi în raporturile lor contractuale de comerţ exterior.
2. Uzanţele normative şi convenţionale vizează un obiectiv comun: facilitarea
raporturilor contractuale, încheierea şi derularea contractelor de comerţ exterior cu o eficienţă
sporită, ceea ce explică aplicarea lor frecventă în relaţiile de comerţ internaţional.
3. Între uzanţele comerciale normative şi cele convenţionale există deosebiri, în primul
rând în privinţa forţei lor juridice. Astfel, în timp ce uzanţele normative ţin de domeniul legii, având
aceeaşi forţă juridică pe care o are legea, uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului, fiind
expresia acordului de voinţă al părţilor. În consecinţă, dacă uzanţa normativă trebuie aplicată în
virtutea comandamentului legii, uzanţa convenţională poate fi inclusă în contract prin voinţa părţilor
sau poate fi înlăturată din contract prin acelaşi act de voinţă ori prin introducerea altei uzanţe, de
asemenea la libera alegere a părţilor. Aşadar, dacă uzanţele normative se aplică automat, prin
autoritatea legii, uzanţele convenţionale sunt la latitudinea părţilor, care - în virtutea libertăţii
contractuale - pot să le includă în contract printr-un acord de voinţă expres, tacit sau prezumat sau -
pe aceeaşi cale - să evite aplicarea lor la încheierea sau derularea contractului.
4. Uzanţele normative au un caracter pronunţat de colectivitate. Ele sunt luate în
considerare de un număr nedeterminat de subiecţi de drept. În schimb, uzanţele convenţionale sunt
avute în vedere de un număr restrâns de subiecţi de drept.
5. Sub aspectul probei, uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de partea care le
invocă. Uzanţele convenţionale trebuie să fie însă probate de partea interesată.
Privite în general, uzanţele se bucură de o aplicare relativ frecventă în comerţul
internaţional.
Rolul lor se justifică prin cel puţin următoarele două considerente:
a) în primul rând, aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale
internaţionale în zilele noastre, ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi
convenţiile internaţionale - chiar şi cele special elaborate pentru a reglementa raporturi juridice din
comerţul internaţional - să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la
aceste relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot să prevadă în contract toate
ipotezele pe care practica le poate ridica în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru,
tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale.
Uzanţele, ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional, au
o mai mare capacitate de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferitele domenii ale comerţului,
rolul lor fiind, tocmai acela de a colmata lacunele legislative şi contractuale.
b) În al doilea rând, marea majoritate a normelor cuprinse în sistemele de drept naţionale şi
aplicabile în comerţul internaţional nu sunt edictate pentru a reglementa în mod special raporturile

50
juridice care apar în acest domeniu de activitate ci sunt reglementări de drept comun, nu întotdeauna
perfect adaptate particularităţilor pe care le prezintă comerţul internaţional.
Particularizarea acestor reglementări în funcţie de specificul relaţiilor comerciale
internaţionale se face, printre altele, şi prin uzanţele comerciale care, dat fiind însăşi natura lor, au
un avansat caracter de profesionalitate şi specificitate.
Prin faptul că, de regulă, vin să umple lacunele care apar în legislaţia comercială - naţională
şi internaţională - sau să particularizeze unele dispoziţii legale generale la specificul relaţiilor
comerciale internaţionale, aşa cum am arătat, uzanţele consacră anumite soluţii uniforme la nivelul
sistemelor de drept naţionale. În acest fel, uzanţele comerciale internaţionale, în ansamblul
lor, îndeplinesc un rol de uniformizare specifică a dreptului comerţului internaţional. Privite sub
acest aspect, uzanţele comerciale internaţionale formează conţinutul principal, nucleul legii proprii
a comerţului (lex mercatoria), care este de regulă definită ca fiind ansamblul de principii generale şi
norme cutumiare create spontan sau elaborate de comercianţii înşişi în cadrul comerţului
internaţional, rară referire directă la un sistem de drept naţional.

51
 Bibliografie
Actele normative:
1. Constituţia RM, adoptată la 29 iulie 1994, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.1 din
12.08.1994.
2. Codul civil al RM. nr. 1107-XV de la 6 iunie 2002 Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
— 2002.— Nr. 82-86 din 22 iunie, a fost pus în aplicare la 14 iunie 2003.
3. Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a Republicii Moldova din 13.07.2001, Monitorul Oficial nr.131-132/314, 2001.
4. Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Haga, 1986), ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul
neratificării acesteia de către 5 state semnatare.
5. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Haga,
1993), Republica Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului
nr.1468-XlV din 29.01.1998.
6. Convenţia cu privire la drepturile copilului (New York, 1989) Republica Moldova a aderat
la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990. ;
7. Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor ratificată de Republica
Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.
8. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
(Strasbourg, 1975), Republica Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.722-XV
din 7.12.2001.
9. Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva, 1961), ratificată de
Republica Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997.
10. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena,
1980), ratificată de R.Moldova ia 12.05.1994, în vigoare din 3.11.1994.
11. Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma, 1980) .
12. Convenţia privind procedura civilă (Haga, 1954), Republica Moldova a aderat la această
convenţie prin Legea nr.1136-Xll din 4.08.1992.
13. Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine (New York,
1958), ratificată de Republica Moldova la 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998.
14. Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi Protocolul privind statutul
refugiaţilor (New York, 1967), Republica Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677-
XV din 23.11.2001.
15. Convenţie ratificată de Republica Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993.

52
16. Tratatul între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală (Chişinău, 1996), Monitorul Oficial nr.83, 1996.
17. Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii Italiene privind
promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor (Roma, 1997), în vigoare din 26.08.2001.

Literatura specială:
18. Avornic, G.H. Teoria generală a dreptului. — Chişinău: Cartier juridic, 2004, 522 p.
19. Babără, Valeriu. Drept internaţional privat. V. I. Chişinău: Elena-V.I., 2007, 148 p.
20. Băieşu, Victor, Căpăţină Ion. Drept Internaţional Privat. Note de curs. Chişinău: Gaurda-
Art, 2000, 326p.
21. Baltag, D.; Guţu A. Teoria generală a dreptului. — C hişinău : Academia de Politie "Stefan
cel Mare", 2002.-335 p.
22. Batiffol, H., Lagarde, P.Droit international prive, Paris, 1971, vol. II., 342 p.
23. Beleiu, Gh. Drept civil român, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993, 488 p.
24. Bibicescu, Gh. Transportul maritim. Ed. ştiinţifică, Bucureşti 1958, 284 p.
25. Bordea, A. Cutuma în dreptul comerţului internaţional, E. Refacos G.A., 2000, 282 p.
26. Cărpenaru, St. Drept comercial român, Ed. a IV - a, E. All Beck, 2002, 448 p.
27. Costin M.N., Deleanu, S. Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Partea generală, E.L.L.,
1994, 552 p.
28. Costin, M.N., Deleanu, S. Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Partea specială, E.L.L.,
1995, 680 p.
29. Craiovan, I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2001,
644 p.
30. Dabin, Jean. Théorie générale du droit, Ed. 2, Bruxelles, 1953, 382 p.
31. Deleanu, S. Contractul de comerţ internaţional, E.L.L., 1996, 422 p.
32. Derains, Y. Le statut de usages du commerce internaţional devant les jurisdiction arbitrales
în „Revue de l’arbitrage” nr. 3/1973, p. 122 şi urm.
33. Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică). — Bucureşti. All, 1995,
584 p.
34. Dogaru, I, Dănişor, D. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999,
480 p.
35. Filipescu, I., Jacotă, M. Drept internaţional privat, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1968, 388 p.
36. Filipescu, Ion P. Drept internaţional privat. Bucureşti: Actami, 1999, 576p.

53
37. Filipescu, Ion P., Filipescu, Andrei I. Tratat de drept International Privat. Bucureşti,
Universul Juridic, 2007, 512 p.
38. Geny, F. Methodes d’interpretation et source en droit prive positif. Precede d’une preface de
R. Salleiles. — Paris, 1919, 336 p.
39. Goldman, B. Droit commercial européeen, 1971, 484 p.
40. Goldman, В. Frontiere de droit et lex mercatoria, Archives de la philosophic du droit, 1964,
334 p.
41. Graveson, R.H. Conflict of law. Private Internaţional Law, London, 1974, 266 p.
42. Kahn, Ph. La vente cornmerdale internaţionale, Paris, 1961, 376 p.
43. Kassis, Antoine. Theorie generale des usages du commerce. L.G.D.J., Paris, 1984, 664 p.
44. Loussouarn, Y., Bredin, J.D. Droit du commerce international, Paris, 1969, 310 p.
45. Lunţ L.A. Mejdunarodnoe ciastnoe pravo, Moskva, 566 p.
46. Macovei, Ioan. Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1987,
484 p.
47. Mazilu, Dumitru. Drept comerţului internaţional. Principii generale. Bucureşti: Lumina Lex,
1999, 512p.
48. Motica, R., Mihai, Gh. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti, All Beck, 2001, 540 p.
49. Negru, B. Teoria generală a statului şi dreptului. — Chişinău: 1999, 482 p.
50. Pop A., Beleiu Gh. Drept civil, Universitatea Bucureşti. 1975, 484 p.
51. Popa, N. Teoria generală a dreptului. — Bucureşti: All Beck, 2002, 596 p.
52. Popescu, D., Harosa, M. Drept internaţional privat, Tratat elementar. Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1999, 602 p.
53. Popescu T.R., Corneliu Bîrsan. Dreptul comerţului internaţional, vol.IV, Arbitrajul
comercial internaţional, T.U.B. 1983, 408 p.
54. Popescu, T.R. Dreptul comerţului internaţional, ediţia a doua, E.D.P., 1983, 502 p.
55. Popescu, Tudor R. Dreptul comerţului internaţional, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1976, 498 p.
56. Prescure, Titus, Nicolae, Codrut. Drept internaţional privat. Editura Lumina Lex, 2005, 528
p.
57. Rucăreanu, I. Curs de drept. Elemente de drept civil şi comercial comparat, A.S.E., 1980.
58. Rucăreanu, I. Fundamentarea dreptului comerţului internaţional, in ”Instituţii de drept
comercial internaţional”, Ed. Academiei, 1973
59. Rucăreanu, I., Ştefănescu, B. Dreptul comerţului internaţional, editat de ”Revista
economică”, 1976.
60. Scurtu, Ş. Dreptul comerţului internaţional. E. Universitaria, 2003.

54
61. Sitaru, Dragoş-Alexandru. Drept comerţului internaţional. Tratat. Principii generale.
Bucureşti: Lumina Lex, 2004, 888p.
62. Sitaru, Dragoş-Alexandru. Dreptul comerţului internaţional, vol.l, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, 532 p.
63. Taşcă, M. Izvoarele dreptului privat în Basarabia. – Teza de doctor în ştiinţe juridice. – Ch.:
2005, 218 p.
64. Thaller, Traité élémentare de droit commercial. Paris, 1922, 484 p.
65. Ungureanu, Ernestina. Drept Internaţional privat. Partea I. Iaşi: Cugetarea, 1999, 486 p.
66. Ungureanu,Ovidiu. Manual de drept internaţional privat. Editura Wolterskluwer, 2002, 664
p.
67. Uniform Commercial Code, care se aplică în toate statele federale, cu unele rezerve în
Louisiana.
68. Van Ommeren, P.J. Réflexions sur le role de l'arbitrage internaţional, în ”Revue de
l'arbitrage”nr.2/1972r p.40-41.
69. Volcinschi, V., Cojocari, E. Dreptul economic (Dreptul antreprenoriatului). Chişinău:
Business-Elita, 2006, 426 p.
70. Федоров, Г.К. Теория государства и права. Учебник. Издание 2-е. — Chişinău: 2004,
554 p.

Materialele practicii:
71. Hot. C.A.B. nr.5/7 februarie 1973, citată de T.R.Popescu, Corneliu Bîrsan, în Dreptul
comerţului internaţional, vol.IV, Arbitrajul comercial internaţional, T.U.B. 1983, p.289-291
şi în Rep.C.A.B., 1982, p.22.
72. Hot.C.A.B. nr. 16/31 martie 1973, citată de T.R.Popescu, C.Bîrsan, op.cit, p.29l-293 şi în
Rep. C.A.B., 1982, p.23.
73. Hot. C.A.B. nr.95/19 martie 1979, în Rep.CA.B., 1982, p.33.
74. Hot.C.A.B. nr.7/10 ianuarie 1983, în Rep.CA.B., 1987, p.19.

55