CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI EFICACITATE ALE STIPULAŢIEI

PENTRU ALTUL
Manuel-Cristian Firică
Lect. univ. drd.
Universitatea de Vest Timişoara – Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Prof. univ. dr. Ion Lulă

Abstract

In the past, the stipulation for a third party was one of the legal institutions whose
enforcement was mainly based on rules created by jurisprudence.
Nowadays, the regulation of the stipulation for a third party, in the framework of the
provisions regarding the contract effects upon the third parties, is one of the legislative
novelties of the new Romanian Civil Code.
Nevertheless, the new Civil Code does not define the stipulation for a third party.
Article 1284 opens with the enunciation in a positive-affirmative manner of the principle that
any person may stipulate for another, on his behalf and for the benefit of a third party. Neither
are the conditions of the stipulation for a third party consistently and completely regulated
by the new Civil Code legislator.
Therefore, for a thorough and fair analysis of the general and specific conditions of
the stipulation for a third party, it is necessary and mandatory, to resort to legal field
literature.

1. Consideraţii introductive

Din punct de vedere etimologic, geneza cuvântului stipulaţie se găseşte în latinescul

stipulatio, -onis care înseamnă acord, convenţie, prevedere, angajament.
Sub aspect semantic, termenul stipulaţie este susceptibil de numeroase înţelesuri,
dintre care, interes pentru ştiinţele juridice prezintă următoarele sensuri: prevedere, clauză
menţionată într-un act, sau într-un contract. Rădăcina cuvântului, verbul a stipula înseamnă a
introduce, a prevedea, a indica în mod special, a enunţa, a specifica o clauză într-un act, într-
un contract.
Dacă sub imperiul Codului civil de la 1865 problema valabilităţii stipulaţiei pentru
altul a fost lăsată intenţionat şi cu multă înţelepciune să fie rezolvată potrivit principiilor
generale - în primul rând conform principiului libertăţii contractuale - şi în concordanţă cu
nevoile şi interesele practicii sociale, legea civilă actuală rezolvă această problemă printr-o
reglementarea expresă a stipulaţiei pentru altul.
Odată cu intrarea sa vigoare, noul Cod civil român, consacră instituţiei în discuţie
cinci articole (art. 1284-1288), consfinţind astfel valabilitatea stipulaţiei pentru altul.
În literatura juridică 1 , s-a afirmat că stipulaţia pentru altul este „un procedeu tehnic
care permite ca două persoane care încheie între ele un contract, să convină ca din contractul
lor să nască un drept în beneficiul unui terţ”.
În jurisprudenţă s-a hotărât că „clauza prin care cumpărătorul se obligă să presteze cele
necesare întreţinerii soţiei vânzătorului, conţine o stipulaţie pentru altul” 2 .
În ceea ce ne priveşte, stipulaţia pentru altul este acea instituţie care printr-un
mecanism original 3 şi cu o dinamică proprie, reprezintă o multiplicare sau o îmbinare de relaţii
juridice între trei persoane: un stipulant, un promitent şi un terţ beneficiar. Astfel, în urma
posibilităţii conferite de promitent şi stipulant, un străin – terţul beneficiar – devine creditor
peste voinţa sa, dar numai după ce îşi manifestă voinţa în acest sens.
Stipulantul, promitentul şi beneficiarul sunt, aşadar, cei trei actori ai stipulaţiei care
joacă următoarele roluri: stipulantul şi promitentul sunt părţile care încheie contractul, iar
beneficiarul dreptului născut din contract este un terţ - penitus extraneus - care nu participă la
încheierea contractului. Stipulantul este cel care are interesul încheierii actului juridic
1
M. Planiol, G. Ripert, J. Boulanger, citaţi în P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 89, apud I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III,
Teoria generală a obligaţiilor, Editura C. H. BECK, Bucureşti, 2009, p. 139.
2
Tribunalul Regional Iaşi, Decizia nr. 806/1956, cu notă de S. Zilberstein în L. P., nr. 7/1957, p. 860.
3
Original, întrucât el nu se suprapune nici sistemului ofertei, nici sistemului gestiunii de afaceri dar nici
sistemului angajamentului unilateral de voinţă. În acest sens, a se vedea A. Weill, F. Terré, Droit civil. Les
obligations, 4éme édition, Editura Dalloz, 1986, nr. 535-537. p. 557-559. Pentru deosebirile faţă de reprezentare,
cesiune de datorie, cesiune de creanţă, delegaţie de creanţă şi acţiune directă, a se vedea C. Larroumet, D.
Mondoloni, Stipulation pour autrui, în Répertoire de droit civil, Editura Dalloz, 2000, 2éme, mise à jour, t. X, nr.
2 şi J. Ghestin, M. Billiau, C. Jamin, Stipulation pour autrui, în volumul Les effets du contrat à l’égard des
tiers, comparaisons franco-belge, sous la direction de Marcel Fontaine et Jacques Ghestin, Editura Librairie
générale de droit et de jurisprudence, 1992, pp. 388-399.
generator de drepturi pentru beneficiar. Promitentul este cel care se obligă faţă de stipulant să
execute o prestaţie în favoarea beneficiarului. Beneficiarul este cel care trage un folos de pe
urma stipulaţiei, care nu participă la încheierea actului juridic, care este străin, şi care devine
creditor al promitentului. Luată lato sensu, prin noţiunea de folos se înţelege atât folos
material cât şi moral.
Cum contractul se încheie fără participarea terţului beneficiar, ci doar între stipulant şi
promitent, acordul lor de voinţe va da naştere la o serie de raporturi juridice specifice.
Stipulaţia pentru altul poate fi prezentă sub forma unei clauze într-un contract sau chiar să
formeze obiectul contractului însuşi. În cazul în care stipulaţia pentru altul apare ca o clauză
într-un contract, acel contract va constitui izvorul mai multor categorii de raporturi juridice:
raporturi juridice între stipulant şi promitent care nu au nici o legătură cu stipulaţia pentru
altul şi raporturi juridice specifice generate de clauza prin care se stipulează în folosul unui
terţ. Spre exemplu, stipulaţia pentru altul poate fi prezentă:
- fie într-un contract de donaţie printr-o clauză, prin care donatarul să-şi asume
obligaţia de a plăti unui terţ o sumă de bani reprezentând o rentă viageră;
- fie într-un contract de vânzare-cumpărare în care vânzătorul să convină cu
cumpărătorul, printr-o clauză care reprezintă o stipulaţie, ca plata preţului să fie făcută unei
alte persoane, care este terţ faţă de contractul încheiat, motivaţia vânzătorului fiind aceea de a-
i acorda terţului un împrumut;
- fie în contractele de asigurare, stipulantul (asiguratul) convine cu promitentul
(asigurătorul) ca în cazul încetării sale din viaţă, suma asigurată să fie achitată de promitent
unei terţe persoane determinate, de exemplu unei rude.
În analiza condiţiilor de validitate ale stipulaţiei pentru altul, vom avea în vedere atât
condiţiile de fond cât şi condiţiile de formă pentru validitate, dar mai ales condiţiile speciale,
proprii stipulaţiei pentru altul.

2. Condiţiile de fond ale stipulaţiei pentru altul

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, stipulaţia pentru altul trebuie să respecte

condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, prevăzute de noul Cod civil la art. 1179
alin. (1):
 - capacitatea de a contracta – părţile contractante să aibă capacitate de exerciţiu;
- consimţământul părţilor – părţile să îşi dea consimţământul în mod liber şi neviciat;
- un obiect determinat şi licit – prestaţiile la care părţile contractante se obligă, prestaţii
ce sunt diferite în funcţie de specificul contractului;
- o cauză licită şi morală – cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală [art. 1236
alin. (1) noul Cod civil].

3. Condiţiile de formă ale stipulaţiei pentru altul

Din punctul de vedere al condiţiilor de formă, stipulaţia pentru altul, fiind de regulă o
clauză care se grefează pe un alt contract, va fi subordonată formei de încheiere a contractului,
al cărui accesoriu este. Astfel, dacă contractul care se vrea să fie încheiat este o donaţie, iar
donatorul doreşte să impună donatarului o sarcină pe care să o ducă la îndeplinire, sarcina
fiind o stipulaţie pentru altul, atunci acesta va îmbrăca forma autentică impusă donaţiilor sub
sancţiunea nulităţii absolute, aşa cum reglementează noul Cod civil în art. 1011 alin. (1)
care stipulează că: „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”.
În acest caz, forma actului este guvernată de regula accesorium sequitur principale, conform
căreia actul accesoriu va îmbrăca forma actului principal, fiind vorba despre o clauză accesorie
care se grefează pe un alt contract. Dacă însă se doreşte să se introducă într-un contract de
asigurare o clauză prin care suma asigurată să fie plătită unei rude, actul se încheie în
condiţiile de formă necesare pentru contractul de asigurare, care este înscrisul sub semnătură
privată, chiar dacă o asemenea stipulaţie constituie o donaţie. În acest caz, donaţia (indirectă)
este exprimată ca accesoriu al unui contract de asigurare, iar forma autentică nu mai este
cerută 4 . Actul se va încheia în condiţiile de formă cerute pentru contractul de asigurare care se
poate realiza şi ca înscris sub semnătură privată, conform art. 2200 alin. (1) noul Cod civil
care prevede următoarele: „Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie
încheiat în scris”.
Şi cu privire la forma contractului de rentă viageră, noul Cod civil stabileşte o
asemenea derogare prin prevederile art. 2243 alin (2): „Atunci când renta viageră este

4
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Editura
Socec&Co, Bucureşti, 1943, p. 53.
stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este
supus formei prevăzute pentru donaţie”.

4. Condiţiile speciale ale stipulaţiei pentru altul

Cât priveşte condiţiile speciale ce trebuie să fie îndeplinite pentru validitatea

stipulaţiei pentru altul, acestea sunt: să existe voinţa de a stipula pentru altul şi terţul
beneficiar să fie o persoană determinată sau, cel puţin, determinabilă.

4.1 Voinţa de a stipula pentru altul

Este vorba de voinţa părţilor contractante de a stipula în folosul unei terţe persoane.
Această voinţă trebuie să rezulte din contractul încheiat între stipulant şi promitent.
Stipulaţia pentru altul, fiind o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor
contractelor, nu poate fi nici subînţeleasă, nici dedusă pe cale de interpretare din clauzele
contractului. Ca atare, contractul ce se încheie între stipulant şi promitent este necesar să
prevadă o stipulaţie, certă şi neîndoielnică, în care să se exprime voinţa reală a părţilor
contractante şi din care să rezulte că terţul beneficiar dobândeşte un drept subiectiv de sine
stătător împotriva promitentului, precum şi obligaţia acestuia din urmă de a executa o prestaţie
în beneficiul acelui terţ 5 .
Este important ca din stipulaţie să rezulte voinţa de a stipula în favoarea altuia. 6
Expresia pentru altul trebuie înţeleasă în sensul că stipulantul nu contractează cu promitentul
în calitate de reprezentant al terţului, cu sau fără mandat. Spre exemplu, părintele care

5
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 606.
6
„Instanţa supremă a decis în mod judicios că, în cadrul judecării unei cereri având ca obiect acordarea de
despăgubiri morale, pârâtul nu poate fi obligat la executarea către un terţ beneficiar a despăgubirilor cuvenite
reclamantului, deoarece ar însemna să se consacre efectele unei stipulaţii pentru altul, fără să existe acordul de
voinţă între stipulantul-reclamant şi promitentul-pârât.” A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă,
Decizia nr. 613 din 26 Ianuarie 2001, în Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003 – De la Curtea Supremă de Justiţie
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Editura All BECK, Bucureşti, 2004, p. 279; Curtea Supremă de Justiţie,
Secţia civilă, Decizia nr. 613 din 26 Ianuarie 2001, în revista Dreptul, nr. 4/2002, p. 244; Curtea Supremă de
Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 613 din 26 Ianuarie 2001, în C.J., nr. 2/2002, p. 85; P. Perju, Probleme de
drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în revista Dreptul, nr.
11/2002, pp. 245-246.
contractează, în calitate de reprezentant legal pentru copilul său minor, nu o face printr-o
stipulaţie pentru altul. Copilul nu este un terţ, ci devine parte în contractul încheiat pe seama
sa de către părinte. Cu totul altfel stau lucrurile atunci când o persoană stipulează într-un
contract în folosul unui moştenitor de-al său, precizând cu claritate că această stipulaţie
operează şi în cazul în care acel moştenitor ar renunţa la succesiune. Atunci putem spune că s-
a stipulat pentru altul.
Pe de altă parte, am putea spune că voinţa de a stipula pentru altul poate fi dedusă şi pe
cale de interpretare, fără să fie exprimată în mod expres, făcând aplicarea regulilor generale
cuprinse în articolele 1266-1269 noul Cod civil ce se referă la interpretarea contractului.
Astfel, în art. 1268 alin. (3) noul Cod civil se prevede că „Clauzele se interpretează în sensul
în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.” Contractul
este rezultatul acordului de voinţă al părţilor, deci ceea ce se cere este rezultatul voinţelor celor
două părţi.
Această voinţă este una specială, diferită de voinţa de a încheia contractul pe care se
grefează stipulaţia, în baza căreia se naşte un drept direct şi imediat în patrimoniul
beneficiarului.
Între promitent şi beneficiar nu există niciun acord de voinţe. Dreptul beneficiarului
este ocrotit printr-o acţiune directă, deschisă terţului împotriva promitentului, izvorâtă din
contract.
Această condiţie a voinţei de a stipula pentru altul, rămâne o chestiune de fapt care
poate fi dovedită prin toate mijloacele de probă admise de dreptul comun.

4.2. Terţul beneficiar să fie determinat sau, cel puţin, determinabil

Pentru a ne afla în situaţia unei stipulaţii în folosul altuia, trebuie ca părţile stipulaţiei
să-l desemneze pe terţul beneficiar pentru a putea fi identificat, întrucât un drept subiectiv nu
se naşte in abstracto, el trebuind să aparţină unei persoane.
Beneficiarul folosului stipulat trebuie să fie o persoană străină de contract, în sensul de
a nu participa la încheierea actului juridic nici direct, dar nici indirect prin reprezentare legală
sau convenţională. În caz contrar, nu ar mai fi vorba despre o stipulaţie pentru altul, ci de un
contract trilateral.
 Condiţiile referitoare la terţul beneficiar se regăsesc precizate expres în textul art.
1285 noul Cod civil, intitulat chiar „Condiţiile terţului beneficiar”: „Beneficiarul trebuie să fie
determinat sau, cel puţin, determinabil, la data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în
care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia”.
Aşa cum reiese din reglementarea legală, trebuie ca persoana beneficiarului să fie
individualizată prin contract în momentul încheierii acestuia între stipulant şi promitent, sau în
contract să fie incluse elemente care să permită o individualizare ulterioară a persoanei. Este
suficient, pentru validitatea stipulaţie, ca acea persoană să fie determinabilă la momentul
încheierii contractului, dar este absolut necesar ca persoana beneficiarului să existe în
momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia.
Întrucât legea nu impune nici o restricţie în acest sens, stipulaţia pentru altul poate fi
prevăzută şi în favoarea unei terţe persoane viitoare, care nu există încă în momentul încheierii
contractului. Prin persoane viitoare înţelegem persoanele care nici măcar nu sunt concepute la
data facerii stipulaţiei, care se vor naşte în viitor: stipulaţia în favoarea primului copil care se
va naşte în viitor sau stipulaţia în favoarea unei persoane juridice în curs de constituire.
Întrucât se poate naşte întrebarea firească ce se întâmplă cu stipulaţia în cazul în care
persoana beneficiarului nu poate fi determinată?, vom încerca să răspundem privind din două
unghiuri.
Pe de o parte, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, în lipsa unei reglementări
legale a stipulaţiei pentru altul, doctrina a considerat că dacă terţul nu poate fi determinat,
atunci stipulaţia:
- va fi lipsită de valabilitate tocmai datorită inexistenţei persoanei beneficiare; 7
- este fără efecte; 8
- devine caducă; 9
- va profita stipulantului sau moştenitorilor săi.
Pe de altă parte, dacă beneficiarul nu există la data prevăzută pentru executarea
obligaţiei, art. 1285 noul Cod civil prevede că obligaţia se va executa de către promitent către

7
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a, revizuită şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 72.
8
I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Op. cit., p. 54.
9
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 2, Editura All, Bucureşti,
1998, p. 529.
stipulant în aceleaşi condiţii în care era prevăzută pentru beneficiar 10 : „…În caz contrar,
stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului”. Aceasta înseamnă că
dacă terţul nu a fost desemnat sau deşi determinabil nu a putut fi determinat ori fiind o
persoană viitoare nu s-a născut (persoană fizică) sau nu a fost înfiinţată (persoană juridică)
stipulaţia pentru altul se consideră că nu a existat, aşa încât dreptul căruia i-a dat naştere va
profita stipulantului sau, dacă a decedat, moştenitorilor acestuia 11 .
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a terţului beneficiar, legea nu cere ca acesta să
aibă capacitate de exerciţiu. Nu are nicio importanţă dacă terţul beneficiar este un minor sau
un interzis. Din acest punct de vedere, singura condiţie prevăzută de art. 1285 noul Cod civil
este aceea ca în momentul executării stipulaţiei terţul beneficiar să existe, adică să aibă
capacitate de folosinţă. În acest mod, persoanele incapabile, cum sunt minorii sau majorii
aflaţi sub tutelă, pot deveni creditori în temeiul unui contract perfectat între două alte
persoane 12 .
Stipularea folosului către o persoană care să aibă calitatea de terţ faţă de contractul
încheiat, este considerată de întreaga doctrină o condiţie de validitate a stipulaţiei pentru
altul. Această condiţie, analizată în contextul noii teorii cu privire la statica şi dinamica
contractului, ne face să ne întrebăm care va fi destinul stipulaţiei pentru altul?
Întrucât s-a observat că folosirea criteriului static, pentru determinarea persoanelor cu
statut de parte contractantă, este insuficientă, s-a impus şi folosirea unui al doilea criteriu
antonimic, şi anume, criteriul dinamic 13 . Astfel, analiza şi stabilirea categoriei de părţi ale
contractului se face în funcţie de dinamica contractului şi de legăturile juridice pe care acesta
le naşte.
Potrivit acestei teorii, dinamica contractului pune în evidenţă faptul că noţiunea de
parte este evolutivă şi nu trebuie redusă doar la persoanele care strict au consimţit la
încheierea unei convenţii. În faza executării contractului anumiţi terţi calificaţi pot deveni părţi
aderente şi tot aşa unele părţi pot deveni terţe faţă de contractul care se execută. În funcţie de

10
I. Turcu, Noul Cod civil, Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-1649. Comentarii şi
explicaţii, Editura C. H. BECK, 2011, p. 362.
11
L. Pop, Op. cit., p. 607.
12
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Editura Dalloz, Paris, 2005, pp. 528-529,
apud L. Pop, Op. cit., p. 608.
13
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 108.
momentul la care intervine, la încheierea contractului sau în cursul executării acestuia, voinţa
va îndeplini rolul decisiv în atribuirea calităţii de parte sau de terţ.
Urmarea aplicării teoriei dinamice de determinare a părţilor contractului, este că parte
poate deveni nu numai persoana care şi-a dat consimţământul la producerea efectelor
contractului, ci şi persoana care acceptă să suporte acele efecte, chiar dacă nu a participat la
crearea lor. În acest caz, persoana se va numi parte derivată, devenită sau survenită. 14 Un terţ
iniţial devine parte survenită prin aceea că aderă la norma privată generată de contract, la
conţinutul său obligaţional.
Prin urmare, voinţa terţului beneficiar de a accepta beneficiul stipulaţiei este irelevantă
în raport de validitatea stipulaţiei şi nu îl transformă pe acesta în parte la stipulaţie.
Iată că, şi în faţa acestei noi teorii la care ne-am referit, stipulaţia pentru altul îşi
păstrează calitatea de mecanism original. Şi aceasta deoarece stipulaţia pentru altul este un
mecanism care are nevoie de terţi pentru a se caracteriza şi defini juridic. Aceşti terţi specifici
îşi vor păstra această calitate, destinul lor fiind predeterminat de anumite mecanisme.
În opinia unor remarcabili doctrinari francezi, terţul nu ar putea dobândi calitatea de
parte substituentă într-un contract, în cursul executării acestuia, decât dacă pe de o parte
integrarea sa în contract nu modifică structura iniţială a actului, iar pe de altă parte, dacă
această integrare nu are efect retroactiv 15 .

4.3. Acceptarea stipulaţiei pentru altul de către terţul beneficiar

Pentru a ne afla în situaţia unei stipulaţii în folosul altuia, este sau nu necesară
acceptarea ei de către terţul beneficiar? Vom căuta răspunsul la această întrebare în autonomia
de voinţă.
Raportată la părţile stipulaţiei pentru altul, autonomia de voinţă este cea care le
permite stipulantului şi promitentului ca pe baza acordului lor de voinţe să creeze un drept în
favoarea unui terţ. Potrivit aceleiaşi teorii, terţul nu poate fi silit ca, împotriva voinţei sale să
beneficieze de acel drept.

14
Idem, pp. 109-123.
15
Ph. Delmas Saint-Hilaire, Le tiers à l’acte juridique, thèse, Editura Librairie générale de droit et de
jurisprudence, Paris, 2000, p. 151; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2. Contrat,4éme édition, Editura
Litec, Paris, 1993, p. 250.
 Aşadar, răspunsul la întrebare nu poate fi decât unul singur: nu, consimţământul
terţului beneficiar nu este o condiţie de validitate a stipulaţiei pentru altul.
Dreptul născut în favoarea terţului beneficiar este rezultatul exclusiv al acordului de
voinţă realizat între stipulant şi promitent. Numai acest acord face posibilă naşterea dreptului.
Însă, dreptul odată născut, nu i se poate impune terţei persoane împotriva voinţei sale. Terţul
nu poate fi silit să accepte dreptul. Potrivit autonomiei de voinţă, terţul are libertatea de a
accepta sau de a refuza beneficiul dreptului care îi este atribuit.
Aşa cum am spus, dreptul constituit în favoarea terţului, deşi este un folos, el nu este
atribuit inevitabil, fără să se ţină cont de voinţa beneficiarului. Terţul trebuie să accepte,
expres sau tacit, beneficiul oferit de stipulant şi promitent. Voinţa terţului beneficiar este
hotărâtoare în ceea ce priveşte aplicarea conţinutului obligaţional al stipulaţiei. Până în
momentul acceptării creanţei, beneficiarul stipulaţiei nu este decât un creditor virtual, numai
voinţa lui putând să transforme această posibilitate în realitate.
În cazul în care terţul refuză dreptul ce i s-a atribuit, adică nu acceptă stipulaţia, se
consideră că el nu a avut niciodată nici un drept la aceasta. Deci, existenţa dreptului terţului
beneficiar este condiţionată de acceptarea stipulaţiei de către acesta. În acest sens, noul Cod
civil în alin. (1) al art. 1286, intitulat chiar „Acceptarea stipulaţiei”, prevede că „dacă terţul
beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată”.
În această situaţie, o parte a doctrinei 16 a opinat că dreptul poate profita stipulantului,
poate profita promitentului – care va fi scutit de executarea obligaţiei – sau poate fi executat în
folosul unui alt terţ ce va fi indicat de către stipulant, pentru că doar stipulantul este cel care
individualizează beneficiarul.
O altă parte a doctrinei 17 consideră că dacă terţul refuză dreptul, prestaţia la care s-a
angajat promitentul va fi executată în favoarea stipulantului sau a moştenitorilor săi.
Jurisprudenţa franceză a admis stipulaţia pentru altul implicită în anumite contracte,
pentru o mai bună securitate a persoanelor, lărgind cercul terţelor persoane cărora le poate
profita contractul. Atunci când un călător este victima unui accident de transport, călătorul este
considerat că a convenit cu transportatorul ca acesta din urmă să fie ţinut faţă de călător de o
obligaţie de securitate, dar şi că moştenitorii vor succede la creanţa sa şi că persoanele faţă de

16
C. Stătescu, C. Bârsan, Op. cit., p. 74.
17
L. Pop, Op. cit., p. 607.
care călătorul ar putea fi ţinut de obligaţie de întreţinere, au un drept propriu să reclame daune-
interese pentru prejudiciul material sau moral cauzat de moarte călătorului, deoarece călătorul
este considerat că a stipulat pentru aceştia în acest mod. 18
Noul Cod civil nu prevede expres cui profită beneficiul dacă terţul beneficiar nu
acceptă stipulaţia. În ceea ce ne priveşte, pentru a fi de acord cu soluţiile mai sus propuse de
doctrinari, putem să bănuim că acestea s-ar baza pe principiul conform căruia ceea ce nu este
interzis, este permis. Întrucât redactorii noului Cod civil au prevăzut expres în art. 1285 cui
profită stipulaţia în cazul inexistenţei terţului beneficiar la momentul la care promitentul ar
trebui să îşi execute obligaţia, suntem de părere că prin nereglementarea expresă a situaţiei
refuzului terţului în art. 1286 s-a lăsat libertatea părţilor de a stabili cui profită stipulaţia în
acest caz.
În doctrina recentă a fost dezbătută problema semnificaţiei şi implicaţiei acceptării
stipulaţiei. Astfel s-a vrut a se răspunde la întrebarea dacă prin acceptare, terţul devine sau nu
parte în contractul încheiat de stipulant şi promitent.
Într-o opinie, în considerarea manifestării proprii de voinţă din partea terţului, prin
acceptarea dreptului constituit în favoarea sa, s-a admis că, fiind încă de la origine beneficiarul
creanţei intrate direct în patrimoniul său, el devine astfel parte în contract, prin efectul
retroactiv al acceptării. 19
Cu toate acestea, răspunsul la întrebare a fost unul negativ, în sensul că voinţa
exprimată, expres sau tacit, de către terţul beneficiar, de a accepta beneficiul dreptului, nu îl
transformă în parte la contractul încheiat. Terţul nu devine parte în contract şi nu poate
modifica contractul generator de stipulaţie, nici măcar împreună cu stipulantul şi cu
promitentul pentru că sunt prerogative esenţiale şi imanente ale unei părţi contractante. 20
Putem concluziona reţinând că existenţa dreptului născut din stipulaţie şi eficacitatea
contractului depind de consimţământul dat de terţul beneficiar. 21 Aşadar, deşi consimţământul

18
I. Turcu, Op. cit., p. 363.
19
J. Ghestin, Introduction, rapport français, în volumul Les effets du contrat à l’égard des tiers…Op. cit., p. 19.
20
I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002,
p. 53; Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Editura Defrenois, Paris, 2003, p. 396.
21
A. Georgescu-Banc, în A.-G. Atanasiu, A.-P. Dimitriu, A.-F. Dobre, D.-N. Dumitru, A. Georgescu-Banc,
R.-A. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, M. Piperea, P. Piperea, A.-Ş. Răţoi, A.-I. Slujitoru, I. Sorescu,
M. Şerban, G.-A. Uluitu, C.-M. Văduva, Noul Cod civil, Note, Corelaţii, Explicaţii, Editura C. H. BECK,
Bucureşti, 2011, p. 485.
terţului beneficiar nu este o condiţie de existenţă valabilă a stipulaţiei pentru altul, totuşi el
este o condiţie de eficacitate a acesteia, întrucât acceptarea nu condiţionează validitatea
stipulaţiei, dar pentru a putea produce efecte, stipulaţia trebuie acceptată. În plus, acceptarea
trebuie să ajungă la stipulant sau promitent. În caz contrar, noul Cod civil prevede în art.
1286 alin. (2) că „stipulaţia poate fi revocată…”
 LISTĂ BIBLIOGRAFICĂ

1. Atanasiu Ana-Gabriela, Dimitriu Alexandru-Paul, Dobre Adriana-Florentina,

Dumitru Dragoş-Nicolae, Georgescu-Banc Adrian, Ionescu Radu-Alexandru, Paraschiv
Mihaela. Pădurariu Ioana, Piperea Mirela, Piperea Petre, Răţoi Alexandru-Şerban,
Slujitoru Alex-Ionel, Sorescu Irina, Şerban Mihaela, Uluitu Gabriel-Aurelian, Văduva
Cosmin-Marian, Noul Cod civil, Note, Corelaţii, Explicaţii, Editura C. H. BECK, Bucureşti,
2011
2. Deleanu Ion, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002
3. Delmas Saint-Hilaire Philippe, Le tiers à l’acte juridique, thèse, Editura Librairie
générale de droit et de jurisprudence, Paris, 2000
4. Dogaru Ion, Pompil Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura C. H. BECK, Bucureşti, 2009
5. Ghestin Jacque, Billiau Marc, Jamin Cristiphe, Stipulation pour autrui, în volumul
Les effets du contrat à l’égard des tiers, comparaisons franco-belge, sous la direction de
Marcel Fontaine et Jacques Ghestin, Editura Librairie générale de droit et de jurisprudence,
1992
6. Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru, Tratat de drept
civil român, vol. 2, Editura All, Bucureşti, 1998
7. Larroumet Christian, Mondoloni Dominique, Stipulation pour autrui, în Répertoire
de droit civil, Editura Dalloz, 2000, 2éme, mise à jour, t. X, nr. 2
8. Malaurie Philippe, Aynès Laurent, Stoffel-Munck Philippe, Les obligations, Editura
Defrenois, Paris, 2003
9. Perju Pavel, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile a Curţii
Supreme de Justiţie, în revista Dreptul nr. 11/2002
10. Pop Liviu, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009
11. Rosetti-Bălănescu Ion, Băicoianu Alexandru, Drept civil român. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, vol. II, Editura Socec&Co, Bucureşti, 1943
12. Starck Boris, Roland Henri, Boyer Laurent, Drot civil. Obligations. Contrat, 4éme
édition, Editura Litec, Paris, 1993
13. Stătescu Constnatin, Bârsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
ediţia a IX-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008
14. Terré François, Simler Philippe, Lequette Yves, Droit civil. Les obligations, Editura
Dalloz, Paris, 2005
15. Turcu Ion, Noul Cod civil, Legea nr. 287/2009. Cartea V. Despre obligaţii, art. 1164-
1649. Comentarii şi explicaţii, Editura C. H. BECK, 2011
16. Vasilescu Paul, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală
a actului de drept privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
17. Weill Alex, Terré François, Droit civil. Les obligations, 4éme édition, Editura Dalloz,
1986