Am structurat referatul cu tema „Mijloacele juridice de ocrotire a persoanei

fizice” în trei capitole.

În primul capitol, intitulat „Persoana fizică – subiect de drept civil” , în
subsecţiunea 1 am enunţat şi am analizat conceptele de persoană şi personalitate juridică.
Pentru a defini termenul de persoană am plecat de la etimologia cuvântului
persoană care trebuie căutată în antichitatea romană, unde cuvântul persona desemna
acea lamelă (mască) cu ajutorul căreia actorul făcea ca vocea să îi răsune mai puternic1.
În limbajul juridic curent, atunci când se foloseşte cuvântul persoană singur, se
face referire la persoana fizică ca subiect individual, iar subiectele colective poartă
numele de persoane juridice2.
Subiect de drept civil este persoana care participă individual – ca persoană fizică
– sau organizată în colectivităţi – ca persoană juridică – la raporturile juridice civile; ea
este titulară de drepturi şi obligaţii civile3.
Conceptul de personalitate juridică desemnează acea aptitudine generală şi
abstractă a omului de a fi titular de drepturi şi de obligaţii4.
Personalitatea juridică nu este totuna cu capacitatea juridică; este o prerogativă de
ordine publică, situată deasupra voinţei omului şi dependentă doar de condiţia ca fiinţa
umană să se nască vie. Aceasta înseamnă că personalitatea juridică nu poate fi limitată
sau împărţită, dar, în acelaşi timp, că nici un om nu poate renunţa la personalitatea sa.
Aşadar, personalitatea juridică nu trebuie confundată cu capacitatea juridică. Şi
aceasta, deoarece personalitatea juridică nu garantează tuturor persoanelor satisfacţia
aceloraşi avantaje economice şi aceloraşi poziţii sociale; în consecinţă, nu orice persoană,

1
V. Hanga, Drept privat român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.158; G.
Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiilor lui Iustinian, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1899, p.114.
2
M. Mureşan, A. Boar, S. Diaconescu, Op. cit., pp. 5-6. Autorii consideră nepotrivită folosirea
termenului de persoană fizică pentru a denumi subiectele individuale. În dreptul francez pentru persoana
fizică se întrebuinţează expresia personne phisique iar pentru persoana juridică se foloseşte de obicei
expresia de personne morale; în dreptul german persoana fizică este denumită natürliche Personen iar
persoana juridică, juristische Personen; în dreptul englez se distinge între natural person şi artificial
person sau conventional person; în dreptul spaniol se distinge între personas naturales şi personas
juridicas. S-a sugerat (nu însă de lege ferenda) folosirea altor expresii: pentru persoana fizică, „subiect de
drept” iar pentru persoana juridică, „subiect artificial de drept” (E. Lupan, Op. cit., p. 10).
3
Gh., Beleiu, Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VI-a
revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2000, p.
79; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucucreşti, 1999, p.10; M. Mureşan, A.
Boar, S. Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, pp. 5-6.
4
O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 21.
ca şi subiect de drept, va fi în fapt proprietar, creditor, căsătorit etc., şi nu oricine va
trebui să suporte o servitute de trecere etc., ci ea va putea eventual să deţină aceste
prerogative sau să fie supus la obligaţii5.
În continuarea capitolului în subsecţiunea 2 am analizat relaţia dintre
personalitatea juridică şi capacitatea juridică rezultând evident că cele două noţiuni –
personalitate şi capacitate juridică – deşi se află în raporturi de conexitate şi determinism,
nu se confundă, deoarece, în timp ce personalitatea juridică este generală şi indivizibilă,
capacitatea juridică este susceptibilă de limitări sau îngrădiri.
În partea de final a capitolului am disecat cele 2 elemente componente ale
capacităţii juridice civile, şi anume: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Mai
întâi am prezentat noţiunea, definiţia, reglementarea, regulile şi criteriile determinării
conţinuturilor capacităţii de folosinţă precum şi trăsăturile acesteia. De asemenea am
identificat momentele începutului şi încetării capacităţii de folosinţă, dar şi cauzele de
îngrădire a acesteia.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu, am examinat noţiunea, premisele şi
felurile acesteia, adică: capacitatea de exerciţiu deplină, capacitatea de exerciţiu restrânsă
şi lipsa capacităţii de exerciţiu.
Capitolul al 2 lea, intitulat „Ocrotirea persoanelor fizice în dreptul civil român”
l-am împărţit în 3 secţiuni, şi anume: Scurte preliminarii, Ocrotirea minorilor şi Ocrotirea
altor categorii de persoane.
În cadrul primei secţiuni am făcut o succintă prezentare a Noţiunii de ocrotire a
persoanei fizice cu aspectele ei evolutiv istorice, a Reglementării interne actuale a
ocrotirii precum şi a Categoriilor de persoane fizice ocrotite.
Motivul pentru care, legiuitorul din totdeauna, a fost preocupat de ocrotirea
persoanei fizice este că persoana – privită individual sau colectiv – este motorul vieţii
juridice deoarece nici un raport juridic nu se naşte fără participarea sa.
Categoriile de persoane fizice, care au nevoie de o ocrotire specială din partea
dreptului civil şi mijloacele de drept civil pentru ocrotirea lor, sunt următoarele:
a) minorii, a căror ocrotire de drept civil se realizează prin părinţi, prin tutelă sau
curatelă; Codul familiei, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

5
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, quatriéme édition, Litec, Paris, 1996, p. 325.
copilului (în special, capitolul III – Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi) şi Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, sunt principalele acte normative care cuprind reglementări în această materie;
b) alienaţii şi debilii mintali, pentru care există interdicţia judecătorească (urmată
de instituţia tutelei ori curatelei); Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954 (secţiunea I
a capitolului III, „Procedura interdicţiei”) şi Codul familiei, sunt actele normative care
cuprind reglementări în această instituţie;
c) persoane aflate în situaţii deosebite, pentru care există măsura de ocrotire
numită curatelă; Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954, Codul familiei, dar şi Codul
civil6 şi Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, conţin reglementări
în această materie.
Secţiunea a 2-a dedicată Ocrotirii minorilor, am împărţit-o în 3 subsecţiuni, în
care am analizat cele 3 modalităţi prin care aceasta se realizează, şi anume:
- prin părinţi (ocrotirea părintească);
- prin tutelă;
- prin curatelă.
Există şi alte instituţii reglementate prin legi speciale, ca de exemplu plasamentul
şi încredinţarea unor minori, care, prin natura lor juridică, se situează la graniţa dintre
dreptul civil şi dreptul familiei7.
În viziunea Noului Cod civil, sunt prevăzute ca modalităţi de ocrotire pentru
copii ocrotirea prin părinţi, tutela, plasamentul sau alte măsuri de protecţie specială
prevăzute de Legea nr. 272/2004 (art. 106 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil).
Prin ocrotirea părinteasca se înţelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului, în
care drepturile si îndatoririle cu privire la persoana şi la patrimoniul minorului se
exercită, respectiv se îndeplinesc, de către părinţii săi8.
Prin tutela copilului, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul dispoziţiilor
legale care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinţii săi
6
În Noul Cod civil (instituit prin Legea nr. 287/2009 publicată în M. Of., Partea I, nr. 511 din 24 iulie
2009) curatela este reglementată la Capitolul IV de art. 178-186.
7
Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 121; I. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei, Editura Academiei, Bucuresti, 1989, p. 532.
8
Gh. Beleiu, Op. cit., p. 291; I. Filipescu, Op. cit., p. 479 si urm.
– o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore – sub supravegherea, controlul şi
îndrumarea permanentă a autorităţii competente9.
Curatela este un mijloc juridic de ocrotire a minorului, temporar şi subsidiar 10, în
sensul că intervine doar atunci când ocrotirea părintească şi tutela minorului, nu sunt
posibile.
Secţiunea a 3-a a capitolului al 2-lea, intitulată Ocrotirea altor categorii de
persoane cuprinde modalităţile de ocrotire a bolnavilor psihici prin interdicţie
judecătorească şi tratament medical obligatoriu dar şi curatela propriu-zisă şi cea
specială.
Instituţia interdicţiei judecătoreşti, având ca finalitate ocrotirea unor anumite categorii de
persoane fizice, este reglementată de art. 142-151 din Codul familiei, art. 30-35 din
Decretul nr. 32/1954, dar şi de dispoziţiile art. 164-177 din Legea nr. 287/2009 privind
Noul Cod civil, neintrat încă în vigoare.
Potrivit art. 142 din Codul familiei: „Cel care nu are discernământ pentru a se
îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pus sub
interdicţie”.
Pornind de la reglementarea legală, doctrina a definit interdicţia judecătorească
ca fiind acea măsură de ocrotire a persoanelor care – datorită alienaţiei sau debilităţii
mintale – nu au discernământ pentru a se îngriji de interesele lor, constând în lipsirea de
capacitatea de exerciţiu şi punerea lor sub tutelă11.
Această definiţie permite desprinderea acelor trăsături care caracterizează
interdicţia judecătorească, o individualizează şi o deosebesc de alte instituţii de drept
civil.
Mai întâi trebuie precizat că interdicţia judecătorească se înscrie, alături de
ocrotirea părintească, tutelă şi curatelă, în paleta măsurilor şi mijloacelor de drept civil
care au ca scop ocrotirea persoanei. Deci, este o măsură de ocrotire de drept civil.
9
A. Ionaşcu, M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Op. cit., pp. 233-234; M. N. Costin, Marile instituţii
ale dreptului civil român, Cluj-Napoca, 1984., pp. 209-210.
10
G. Boroi, Op. cit., pp. 379-380; E. Chelaru, Op. cit., pp. 112-113; M. N. Costin, Op. cit., pp. 227-228.
11
Gh. Beleiu, Op. cit., p. 169; G. Boroi, Op. cit., p. 380; E. Lupan, Op. cit., p. 248; Şt. Răuschi, Gh.
Popa, Ştefania Răuschi, Op. cit., p. 259; E. Chelaru, Op. cit,, p. 113; M. N. Costin, Op. cit., vol. II, p.
253; I. Dogaru, Op. cit., p. 424; a se vedea în acest sens şi studiul Reforma în sistemul de protecţie a
copilului în România 2004 (http://www.unicef.org/romania/ro/imas2) precum şi studiul Discuţii cu privire
la recentele acte normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, având ca autori pe
I. Imbrescu, E. Imbrescu, în Dreptul, nr. 7/2005, pp. 54-68.
 Dar, spre deosebire de celelalte măsuri de ocrotire amintite, interdicţia este
eminamente judecătorească, în sensul că numai instanţa, în limitele şi condiţiile legii, este
competentă să o aplice.
Legea nr. 487/11 iulie 2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu
tulburări psihice, a abrogat Decretul nr. 313/1980 şi a creat un sistem mai performant
pentru apărarea sănătăţii psihice.
Articolul 27 din lege prevede ca „Scopul îngrijirilor acordate oricărei persoane cu
tulburări psihice este apărarea şi întărirea autonomiei personale.” Tratamentul şi
îngrijirile medicale acordate persoanei cu tulburări psihice se bazează pe un program
terapeutic individualizat, discutat cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci când
este nevoie şi aplicat de către personal calificat.
Trebuie sa distingem între protecţia persoanelor cu tulburări psihice şi interdicţia
judecătorească. Şi aceasta, deoarece protecţia este o măsură administrativă dispusă de
autoritatea medicală, instanţa judecătorească având rolul de a soluţiona eventualele
plângeri. În plus, protecţia persoanelor cu tulburări psihice prin instituirea unui tratament
medical nu are nici un efect asupra capacităţii lor juridice, spre deosebire de interdicţie,
care lipseşte persoana de capacitate de exerciţiu şi conduce la instituirea tutelei. În esenţă,
având acelaşi scop, deşi sunt două măsuri de ocrotire diferite, ele pot fi cumulate12.
Curatela, după cum am mai arătat, este mijlocul subsidiar şi temporar de ocrotire a
persoanelor aflate în situaţiile speciale prevăzute de lege, care nu-şi pot apăra singure
interesele.
Instituţia curatelei are mai multe surse legislative:
- Codul familiei: Titlul III, art. 132, 133 139, 146 şi 152-157;
- Decretul nr. 31/1954: art. 15-16;
- Decretul nr. 32/1954: art. 14, 34, 37 şi 39;
- Codul civil: art. 816;
- Codul de procedură civilă: art. 44 alin. (1) şi (2), art. 672;
- art. 72 din Legea nr. 36/1995;
- unele dispoziţii din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.
36/199513.
12
E. Chelaru, Op. cit., p 114.
13
Publicată în M. Of. nr. 92 din 16 mai 1995.
 Noul Cod civil neintrat încă în vigoare, consacră acestei instituţii art. 178-186 din
Legea nr. 287/2009 privind Noul Cod civil.
Potrivit art. 152 Cod familie, curatela propriu-zisă sau curatela capabilului se
instituie în următoarele cazuri14:
a) pentru persoanele cu deficienţe fizice 15 care – deşi au capacitate de exerciţiu –
datorită bătrâneţii, bolii sau infirmităţii fizice, nu pot să-şi administreze bunurile sau să-şi
apere interesele şi nici nu-şi pot numi un reprezentant;
b) pentru cazuri urgente a căror rezolvare nu poate fi amânată şi în care
persoanele capabile, datorită bolii sau altor motive temeinice, nu pot lua măsurile
necesare;
c) dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat
să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărui acte le
încuviinţează;
d) „curatela absentului” instituită în cazul persoanelor plecate temporar din
domiciliu, fără să lase un mandatar;
e) pentru persoanele dispărute şi care nu au mandatar general („curatela
dispărutului”)16.
Există şi alte cazuri de instituire a curatelei propriu-zise, prevăzute de alte acte
normative, cum ar fi:
a) Curatela succesorală notarială, reglementată de art. 72 din Legea nr. 36/1995
a notarilor publici şi de art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Se instituie de către notar, atunci când nu există un custode al succesiunii, care să
asigure conservarea bunurilor succesorale sau pentru administrarea provizorie a bunurilor
din succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă.
b) Curatela surdo-mutului reglementată astfel de art. 816 Cod civil: „Surdo-mutul
ce nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţiune decât cu asistarea unui curator special numit
de autoritatea judiciară, după regulile stabilite pentru minori”. Curatorul va avea rolul de
interpret al voinţei surdo-mutului (surdului sau mutului) în sensul Legii notarilor publici

14
M. N. Costin, Op. cit., vol. II, pp. 260-261; M. Eliescu, Op. cit., pp. 303-315; M. Eliescu, Curatela ca
mijloc de ocrotire a intereselor persoanelor fizice capabile în dreptul R.P.R., în Legalitatea populară, nr. 1
din 1957, p. 20; aceleaşi situaţii sunt prevăzute şi de Proiectul Noului Cod civil.
15
E. Lupan, Op. cit, p. 267.
16
E. Poenaru, Op. cit., p. 373.
şi a activităţii notariale nr. 36/199517. Per a contrario, surdo-mutul care ştie să scrie (să
îşi comunice voinţa şi ideile prin scris) poate să primească donaţia el însuşi sau printr-un
mandatar cu procură autentică.
c) Curatela moştenirii acceptată sub beneficiul de inventar, de succesorul unic,
reglementată de art. 672 Cod procedură civilă: „Acţiunile ce moştenitorul beneficiar are a
intenta contra moştenirii, le va intenta contra celorlalţi moştenitori, dacă sunt; în cazul
contrar el le va intenta contra unui curator ce se va numi după cum se numesc curatorii la
moştenirile vacante.”
Curatela specială are rolul de a ocroti interesele persoanelor care nu au capacitate
de exerciţiu deplină. Acestui gen de curatelă i se aplică toate regulile de la tutelă18.
Cazurile în care se instituie curatela persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt următoarele:
a) Curatela prevăzută de art. 119 alin. (3) Cod familie combinat cu art. 139 Cod
familie, instituită provizoriu până la numirea unui tutore.
b) Curatela minorului ai cărui părinţi, sau al cărui tutore nu-şi pot exercita
temporar atribuţiile (art. 152 lit. a Cod familie).
c) Curatela prevăzută de art. 132 Cod familie, instituită atunci când între tutore şi
cel ocrotit, apar contrarietăţi de interese. Deşi legea nu prevede, doctrina consideră că
acest gen de curatela poate rezolva şi situaţiile contradictorii dintre părinţi şi copiii lor
minori19.
d) Curatela provizorie instituită până la declararea definitivă a interdicţiei
judecătoreşti (art. 146 Cod familie).
În practica de specialitate, s-a generalizat ideea că numirea unui curator pentru
minor este necesară şi în orice litigiu pentru ieşirea din indiviziune dacă printre
coindivizari, alături de minor, se află unul sau ambii părinţi ori tutorele minorului lipsit
de ocrotire părintească. Tot astfel, dacă într-o succesiune sau în orice alt proces sunt mai

17
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 129; D.
Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom IV, partea I, Atelierele
grafice SOCEC, Bucureşti, 1909, pp. 239-242. Curatorul special instituit potrivit art. 44 alin. 1 Cod de
procedură civilă se numeşte de instanţa de judecată; a se vedea şi Lucia Catană, Limitele de competenţă
ale autorităţii tutelare cu privire la instituirea curatelei, în Dreptul, nr. 9/2006, pp. 96-97.
18
O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 237.
19
Şt. Răuschi, Gh. Popa, Ştefania Răuschi, Op. cit., p. 276.
mulţi copii cu interese contrarii între ei, pentru fiecare se va institui câte un curator.20
Alături de mijloacele de ocrotire mai sus amintite am prezentat şi analizat 2
instituţii relativ noi ale codului civil, şi anume: Asistenţa socială a persoanelor vârstnice
şi Asistenţa juridică a persoanelor cu handicap.
Asistenţa socială a persoanelor vârstnice apare ca o nouă modalitate specială
de ocrotire persoanelor cu capacitate de exerciţiu. Această modalitate a fost legiferată
prin dispoziţiile Legii nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice 21.
Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice sunt sociale (de exemplu
cele care vizează îngrijirea la domiciliu, consiliere juridică şi administrativă), servicii
socio-medicale şi medicale (art. 14 din Legea nr. 17/2000). Aceste servicii se pot asigura
la domiciliu, în cămine pentru persoane vârstnice sau în centre de zi, cluburi pentru
vârstnici etc.
Sunt considerate persoane vârstnice, în sensul prezentei legi, persoanele care au
împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege.
Beneficiază de prevederile legii în discuţie persoana vârstnică, care se găseşte în
una dintre următoarele situaţii:
a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la
aceasta, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza
resurselor proprii;
c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea
îngrijirii necesare;
d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;
e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii
ori stării fizice sau psihice.
Dispoziţiile alin. (1) ale art. 30 din Legea nr. 17/2000, alineat introdus prin
Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000, prevăd obligaţia autorităţii
tutelare sau, după caz, a consilierilor juridici angajaţi ai consiliului local în a cărui rază
teritorială domiciliază persoana vârstnică, de a acorda la solicitarea acesteia, consiliere

20
O. Ungureanu, C. Jugastru, Op. cit., p. 237.
21
Republicată în M. Of. nr. 157 din 6 martie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. II din Legea nr. 281/2006
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/2000.
gratuită la încheierii unor acte juridice, precum cele de vânzare-cumpărare, donaţie sau
împrumuturi cu garanţii imobiliare care au drept obiect bunurile mobile sau imobile ale
persoanei vârstnice respective.
Persoana fizică aflată în una dintre aceste situaţii va fi asistată la cererea
acesteia sau din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare 22, cu
titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparţin, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, de
către un reprezentant al autorităţii tutelare a consiliului local în a cărui rază teritorială
domiciliază acea persoană vârstnică (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 17/2000).
Actul juridic de înstrăinare va trebui încheiat la notarul public şi va fi necesar să
cuprindă expres obligaţia de întreţinere şi de îngrijire, dar şi modalităţile practice de
executare a lor.
În caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere şi de îngrijire de către noul
proprietar al bunurilor obţinute prin actul de înstrăinare poate fi sesizată (sau se poate
sesiza din oficiu) autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială
domiciliază persoana vârstnică. Această autoritate dacă va constata, în urma unei anchete
sociale, că cele sesizate sunt reale, va propune măsurile necesare de executare legală a
dispoziţiilor înscrise în actul juridic încheiat (art. 34 din Legea nr. 17/2000).
Acest mijloc complementar de protecţie a persoanelor menţionate nu afectează
capacitatea de exerciţiu a acestora. În acest sens, dacă actul juridic se încheie fără ca
înstrăinătorul să fi fost asistat, actul este valabil, el neputând fi anulat pe motiv că
reprezentantul autorităţii tutelare nu a asistat la încheierea lui 23. De asemenea, se observă
că înstrăinătorul poate renunţa la această asistenţă.
Autorităţile române au avut în vedere şi ocrotirea altor categorii vulnerabile
ale populaţiei. În acest sens, în vederea integrării şi incluziunii sociale a persoanelor cu
22
În doctrină se consideră că pot fi astfel de acte: contracte de întreţinere, contracte de rentă viageră,
contracte de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sau un contract de donaţie cu sarcina întreţinerii
(O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a II-a revizuită, , Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007, p. 259).
23
Prin contractul de întreţinere o parte înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani, iar cealaltă se obligă
să-i asigure întreţinerea în natură pe timpul cât va trăi iar, după moarte, să o înmormânteze. În practică, mai
ales după anul 1990, au existat numeroase situaţii în care persoane în vârstă au încheiat asemenea acte prin
care au înstrăinat casa în care locuiau, iar debitorul întreţinerii, profitând de vârsta înaintată a creditorului
întreţinerii şi de dificultăţile unui proces în care acesta ar putea să ceară executarea contractului sau
desfiinţarea acestuia pentru neexecutare, nu îşi executau obligaţiile asumate. Persoanele în vârstă se vedeau
înşelate, într-o situaţie delicată şi fără a avea mari şanse să-şi redobândească bunurile transmise „pe nimic”;
Pentru analiza dispoziţiilor Legii nr. 17/2000, a se vedea, G. Boroi, Op. cit., p. 385; E. Chelaru, Op. cit., p.
121.
handicap, a fost adoptată Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap24.
Această lege reglementează drepturile şi obligaţiile acestor persoane, drepturi
precum cele referitoare la ocrotirea sănătăţii, educaţia şi formarea profesională, ocuparea
şi adaptarea locului de muncă, asistenţa socială etc.
Prin dispoziţiile secţiunii a 6-a din legea menţionată s-a instituit ocrotirea
juridică a acestora în cazul în care persoana cu handicap 25, indiferent de vârstă, este în
imposibilitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile personale.
Formele de protecţie juridică a acestor persoane sunt, conform dispoziţiilor art.
25 alin. (2) din Legea 448: instituirea curatelei, tutelei, dar şi asigurarea asistenţei
juridice.
Instanţa judecătorească va putea numi ca tutore o rudă sau o altă persoană care
doreşte acceptarea tutelei, iar în cazul în care nu există o asemenea persoană, va fi
desemnată în acest scop autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz, persoana
juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap.
La preluarea tutelei, tutorele are obligaţia efectuării unui inventar al tuturor
bunurilor mobile si imobile ale persoanei cu handicap şi prezentării anual a unui raport de
gestiune autorităţii tutelare din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu
handicap are domiciliul sau reşedinţa.
Prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 448/2006 dispun că monitorizarea
îndeplinirii obligaţiilor care revin tutorelui persoanei cu handicap este asigurată de
autoritatea tutelară din unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază îşi are domiciliul
sau reşedinţa persoana cu handicap.
Asigurarea asistenţei juridice a persoanelor cu handicap se efectuează prin
asistarea acestora în faţa instanţelor judecătoreşti competente de către părinte,
reprezentantul legal, tutorele, sau organizaţia neguvernamentală al cărei membru este
persoana cu handicap (art. 25 alin. 6).

24
Publicată în M. Of., Partea I, nr. 1006 din 18 decembrie 2006, republicată în M. Of., Partea I,, nr. 1 din 3
ianuarie 2008.
25
Persoanele cu handicap, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 448/2006, sunt „acele persoane cărora,
datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal
activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale”.
 Importanţa beneficierii persoanelor cu handicap de drepturile care le revin
conform Legii nr. 448/2006 este accentuată şi de stipularea expresă a principiului
celerităţii în judecarea cauzelor care au ca obiect obţinerea de către persoanele cu
handicap a drepturilor prevăzute de această lege.
În capitolul III, intitulat OCROTIREA DREPTURILOR PERSOANEI FIZICE
ÎN DREPTUL INTERN ŞI ÎN CEL COMUNITAR am trecut în revistă câteva dintre
drepturile personalităţii şi sancţiunile privind nerespectarea lor. Dintre acestea amintesc:
Dreptul la imagine, Dreptul la propria voce, Dreptul la onoare, Dreptul la demnitate,
Dreptul la respectarea vieţii private.
3.2.1. Dreptul la imagine
Trebuie privit în complexitatea lui, în sensul că include atât dreptul individual la
pudoare, dar şi obligaţia de decenţă faţă de ceilalţi.
Prin conţinutul său – posibilitatea de cere celor neautorizaţi să nu fotografieze
sau să nu filmeze persoana – apare ca o componentă a dreptului la respectul vieţii private,
însă nu întotdeauna publicarea abuzivă a imaginii persoanei lezează viaţa particulară a
acesteia.
Încălcarea dreptului la imagine – indiferent că terţii au fost sau nu de bună sau de
rea-credinţă – naşte dreptul la daune interese.
Dreptul la imagine nu se limitează doar la persoană, ci el priveşte în egală măsură şi
patrimoniul acesteia.
- Curtea de Casaţie franceză a statuat că fotografierea fără autorizaţie şi
cu scopul realizării unei cărţi poştale, a unui castel la care accesul publicului nu
este permis, dă naştere la prejudicii26;
- La fel, s-a decis că jurnalistul care a încălcat dreptul la imagine, nu se
poate apăra invocând ca mobil legitim (buna-credinţă), acela de a informa27.
Deosebit de consecinţele încălcării sale, dreptul la imagine este unul mixt, în
sensul că include şi o latură materială. De exemplu, imaginea video sau fotografia sunt
evaluabile în bani, preţul, negociabil pe piaţa artei, fiind dependent de gradul de

26
R. Lindon, Les droits de la pesonnalité, Dalloz, Paris, 1974, p. 36.
27
I. Carounier, Op. cit., p. 148.
notorietate al persoanei sau bunului. Plecând de la caracterul său patrimonial, o parte a
doctrinei a apreciat că dreptul la imagine poate fi cedat şi transmis prin succesiune28.
3.2.2. Dreptul la propria voce
Vocea creează o imagine sonora a personalităţii29, ceea ce înseamnă că ţine, în
mod direct, de individualitatea umană.
Dreptul la imaginea sonoră (la propria voce) trebuie să se bucure de o protecţie
dublă: împotriva oricărui ascultător clandestin şi contra oricărei folosiri a vocii în scop de
înregistrare sau de difuzare, fără acceptul persoanei emitente. Pe de altă parte, sunt
interzise orice imitaţii – cu excepţia celor fanteziste – apte de a da naştere la confuzii de
persoane, sau în modalităţi şi scopuri cauzatoare de prejudicii.
Astfel, în Germania legislaţia include în sfera ilicitului penal şi sancţionează
aspru, faptele de „realizare, utilizare şi reproducere neautorizată a înregistrărilor
magnetice care nu au caracter public, ca şi ascultarea fără autorizaţie a conversaţiilor
private”.
În mod similar, în Norvegia este considerată infracţiune, fapta celui care, cu
ajutorul bandei magnetice sau a altui procedeu tehnic, înregistrează clandestin
conversaţia dintre terţi, chiar şi la reuniunile cu uşile închise la care persoana respectivă
nu a participat30.
3.2.3. Dreptul la onoare
Sub aspect psihologic şi social noţiunea de onoare defineşte acel sentiment în
temeiul căruia, din punct de vedere moral şi juridic, persoana este considerată fără reproş
iar în societate se bucură de aceleaşi aprecieri.
Latura socială a onoarei, face ca ea să privească şi familia persoanei, fără ca prin
aceasta, dreptul la onoare să fie considerat susceptibil de transmisibilitate. Soluţiile
jurisprudenţei – prin care soţul sau copiii calomniatului decedat au dreptul la despăgubiri
morale – se întemeiază pe recunoaşterea unei atingeri directe a onoarei acestora.
3.2.4. Dreptul la demnitate

28
Idem.
29
G. Cornu, Droit civil. Introduction. Les personnes. Les biens, 8e edition, Nnoutehrestien, Paris, p. 194.
30
R. Lindon, Op. cit., p.103.
 Demnitatea – ca una dintre valorile esenţiale ale persoanei, care, depăşeşte
onoarea, întrucât presupune calităţi suplimentare – este ocrotită în modul el mai imperativ
atât de legislaţia internă cât şi cea internaţională.
Astfel, art. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prevede că: „Toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”.
Constituţia germană, în art. 1, consacră şi garantează dreptul la demnitate:
„Demnitatea fiinţei umane este intangibilă. Toate puterile publice sunt obligate s-o
respecte şi să o protejeze”.
În legislaţia românească, încălcarea dreptului la demnitate, în raport de forma
concretă de manifestare, este sancţionată prin mai multe texte din Codul penal sau din
alte legi speciale.
Umilirea, ca stare emoţională deosebită, care „reduce omul la pragul cel mai de
jos”, constituie o concretizare a încălcării dreptului la demnitate. Doctrina a considerat că
a fost lezată grav demnitate persoanei care, prin clauzele contractului de muncă, trebuie
să se supună unui control corporal la ieşirea din fabrică31.
3.2.5. Dreptul la respectarea vieţii private
Acest drept este recunoscut în egală măsură e legislaţia românească cât şi cea
internaţională.
Articolul 26 din Constituţia României prevede că: „Autorităţile publice respectă şi
ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea
însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele
moravuri”.
Aceeaşi reglementare se regăseşte şi în art. 8 din Convenţia Europeana privind
Drepturile Omului: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de
familie”.
Acest drept are un conţinut complex întrucât priveşte deopotrivă: viaţa personală,
viaţa de familie, viaţa sentimentală, situaţia materială, starea de sănătate, libertatea
sexuală etc.32. El permite unei persoane să se opună deschiderii unei subscripţii publice în

31
O. Ungureanu, C. Jugastru Op. cit., p.51.
32
B. Selejean-Guţan, Sistemul European de protecţie a drepturilor omului, Editura Universităţii Lucian
Blaga, Sibiu, 2003, p.119.
folosul său ori, să interzică romanţarea vieţii sale, chiar cu schimbarea numelui, de către
un scriitor, într-o formă transparentă33.
Concepţia comunitară modernă extinde aria dreptului la respectarea vieţii private,
considerând că include toate aspectele legate de: viaţa intimă, cea personală, viaţa
privată, socială şi chiar dreptul de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos34.
Trebuie însă făcută o delimitare clară între viaţa privată şi viaţa publică,
operaţiune deloc uşoară din cauza punctelor de confluenţă dintre ele, mai ales în cazul
oamenilor politici, a artiştilor sau a vedetelor ecranului. În cazul acestora s-a considerat
că ei, dominaţi fiind de ideea celebrităţii, renunţă în mod benevol la intimitate. Opinia
este privită ca o exagerare pentru că, oricine, în zona vieţii lui private, are dreptul de „a
rămâne necunoscut, a nu fi pândit, urmărit, solicitat, chestionat, descris; apoi, a nu i se
pronunţa persoanei numele în public, a nu i se divulga biografia sau genealogia, starea
averii sau a datoriilor; a nu contabiliza actele cotidiene ale celuilalt”35.
Concluzii
Protecţia persoanelor prin mijloace juridice de ocrotire a persoanei fizice este o
protecţie recunoscută în dreptul intern al fiecărui stat, dar tot mai pregnant în dreptul
internaţional. Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional se caracterizează, în
special, prin faptul că ele sunt de cooperare şi de completare mutuală. Ordinea juridică
are nevoie, în acest scop, de ajutorul şi sprijinul dreptului naţional. De aceea, instituţiile
statelor membre – puterea legislativă, guvernul, puterea judecătorească – trebuie nu
numai să respecte tratatele comunitare şi dispoziţiile de executare adoptate de instituţiile
comunitare, dar totodată, să le pună în aplicare.
În contextul actual caracterizat de tendinţa de globalizare, de adaptare legislativă
şi instituţională a ţărilor recent integrate în Uniunea Europeană la aquis-ul şi practicile
comunitare, una dintre cele mai abordate teme vizează politicile sociale menite să confere
protecţie socială36 cetăţenilor statelor membre, în special categoriilor vulnerabile. S-a
33
O. Ungureanu, C. Jugastru Op. cit., p.52.
34
C. Bârsan, Protecţia dreptului la viaţa privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în
Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, în Pandectele Române, 140 de ani de la naşterea lui
Constantin Hamangiu (1863-1932), Culegere de studii, Supliment la nr.1/2003, p.16.
35
B. Selejean-Guţan, Op. cit., p.120
36
Protecţia socială reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale, al organismelor si instituţiilor, precum şi al
instrumentelor şi procedurilor referitoare la mobilizarea unor resurse publice şi private şi la redistribuirea
lor pentru acoperirea unor nevoi ale unora din membrii societăţii în cazul apariţiei sau existenţei anumitor
riscuri ori în legătura cu producerea unor evenimente aşteptate, dar pentru care aceştia nu au asigurat
urmărit astfel intensificarea eforturilor împotriva excluderii sociale şi crearea unei
societăţi mai deschise către problematica socială (printre factorii care generează
excluderea socială se observă sărăcia, bătrâneţea sau handicapul).
În acest sens, pe plan internaţional, se remarcă concentrarea eforturilor statelor
membre în scopul îmbunătăţirii serviciilor sociale, concentrare materializată în numărul
semnificativ al conferinţelor internaţionale37 care tratează această problematică şi
adoptarea unor noi documente internaţionale sau completarea celor existente 38 pentru a
răspunde acestui deziderat, iar pe plan intern de reforma sistemului de asistenţă socială,
ca parte componentă a protecţiei sociale.
Necesitatea ocrotirii unor categorii vulnerabile a populaţiei precum sunt de
exemplu copiii, rezidă şi din anumite rapoarte oficiale. În acest sens din Raportul anual
UNICEF 200639 cu privire la situaţia copiilor în România reiese că la 31 martie 2006,
77.866 de copii se mai aflau în instituţii rezidenţiale sau în îngrijire de tip familial, faţă de
100.000 de copii aflaţi în instituţii rezidenţiale de asistenţă de stat la începutul anilor
1990. Cea mai mare parte a copiilor care intră în sistemul de protecţie provin din copii
abandonaţi în maternităţi şi spitale de pediatrie (în jur de 9.000 pe an în 2003 şi 2004). Cu
toate acestea, s-au făcut progrese semnificative cu privire la tipul măsurilor de
plasament32.

suportul financiar necesar (V. Şeulean, Protecţie şi Asigurări Sociale, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p.
20).
37
Conferinţa mondială asupra drepturilor omului (Viena, 1993) a reiterat importanţa drepturilor
fundamentale ale omului şi a cerut comunităţii internaţionale să colaboreze pentru realizarea acestui
obiectiv; Conferinţa mondială privind populaţia şi dezvoltarea (Cairo, 1994) a accentuat necesitatea
oportunităţilor egale pentru toţi membrii societăţii; Summit-ul mondial pentru dezvoltarea socială
(Copenhaga, 1995) şi-a propus evidenţierea problemelor sociale grave cu care se confruntă omenirea în
prezent către mediul politic şi specialişti; în iulie 1999, Comisia Europeană a propus o „Strategie concertată
pentru modernizarea protecţiei sociale”.
La nivel comunitar, European Social Network organizează anual conferinţe pe tema serviciilor sociale.
Conferinţa de la Göteborg (6-8 iunie 2001) a avut ca tematică „Întâmpinarea provocărilor unei Europe
Sociale”.
Conferinţa Europeană a Serviciilor Sociale care a avut loc la Barcelona în perioada 5-7 iunie 2002 a avut
tema „Conturarea viitorului serviciilor sociale în Europa”. Conferinţa a dezbătut modul în care serviciile
sociale din diferite ţări răspund mediului socio-economic, şi modul în care rolul acestora se schimbă. S-au
accentuat bunele practici în serviciile pentru copii, tineri, persoane cu handicap şi vârstnici.
38
Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată de România prin
Legea nr. 74 din 3 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 193 din 4 mai 1999.
39
A se vizita http://www.unicef.org/romania/ro/UNICEF_2006_romana.pdf.
 De asemenea, conform Raportului România – O evaluare rapidă a impactului
crizei economice asupra sărăciei40, raport elaborat de UNICEF şi Banca Mondială în
2008 se estima că prin comparaţie cu alte grupe de vârstă, copiii (0-14 ani) şi tinerii (15-
24 ani) sunt cei mai expuşi riscului de sărăcie. Atât în 2008, cât şi în 2009, copiii şi tinerii
reprezintă 43% din totalul populaţiei sărace.
Datorită necesităţii consolidării protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, România ocroteşte fiinţa umană prin sistemul său legislativ, în general, şi
persoana fizică prin mijloacele de drept civil, în particular.

40
A se vizita http://www.unicef-romania.ro/publicatii/general/evaluarea-rapida-a-impactului-
crizeieconomice-asupra-saraciei-in-romania.html.