Sunteți pe pagina 1din 42

CAPITOLUL V

OCROTIREA PERSOANEI FIZICE PRIN


MIJLOACE DE DREPT CIVIL

138. Noţiuni introductive. De o manieră generală se poate susţine că


dreptul are în centrul atenţiei sale ideea protecţiei omului, iar fiecare ramură
a sistemului de drept reglementează mijloace juridice specifice pentru
asigurarea protecţiei fiinţei umane. Totalitatea acestor mijloace formează,
ceea ce putem numi sistemul mijloacelor de ocrotire a omului care, prin
ipoteză, este alcătuit din mijloace juridice de ocrotire de ramură, adică: de
drept constituţional, de drept administrativ, de drept financiar, de drept civil,
de drept comercial, de dreptul muncii şi securităţii sociale, de drept penal, de
drept procesual (civil şi penal), de drept internaţional (public şi privat), de
dreptul familiei etc1.
În dreptul civil, instituţia juridică a ocrotirii persoanei fizice nu este
destinată ocrotirii tuturor oamenilor, aşa cum s-ar putea crede pornind de la
denumirea sa, ci numai acelor catagorii care nu-şi pot administra bunurile
sau proteja singure interesele datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau
altor situaţii speciale în care se află2.
Ideea protecţiei persoanei fizice este întâlnită în cadrul mai multor
instituţii de drept civil, dintre care amintim: 1) în materia actului juridic
civil, nulitatea relativă este o nulitate de protecţie a unui interes personal,
individual; 2) în materia protecţie drepturilor subiective civile şi a
prescripţiei extinctive, suspendarea prescripţiei şi repunerea în termen de
prescripţie sunt dominate de principiul ocrotirii drepturilor subiective ale
persoanelor aflate în anumite situaţii; 3) în materia capacităţii civile a
persoanei fizice: capacitatea de folosinţă anticipată (infans conceptus pro
nato habetur quotiens de commodis ejus agitur) este o măsură de protecţie;
cele mai multe îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
reprezintă măsuri de ocrotire; lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de
exerciţiu restrânsă sunt, de asemenea, soluţii de protejare a persoanei fizice.
În capitolul de faţă vom avea în vedere următoarele categorii de
persoane fizice şi mijloace de drept civil pentru ocrotirea lor:

1
Pentru analiza finalităţii dreptului, D. C. Dănişor, I. Dogaru, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 38-55; pentru „sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanelor fizice”,
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 136-138
2
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 354-356; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 375; E. Chelaru, Drept
civil. Persoanele, 2003, p. 103-104; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 411-412; V.V. Popa, op. cit.,
358; E. Lupan, op. cit., 1999, p. 219-220.

201
a) minorii, a căror ocrotire de drept civil se realizează prin părinţi, prin
tutelă sau curatelă; Codul familiei, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului (în special, capitolul III- Protecţia specială
a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi) şi Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, sunt principalele acte
normative care cuprind reglementări în această materie.
b) alienaţii şi debilii mintal, pentru care există interdicţia
judecătorească (urmată de instituţia tutelei ori curatelei); Decretul nr.
31/1954, Decretul nr. 32/1954 (secţiunea I a capitolului III, „Procedura
interdicţiei”) şi Codul familiei, sunt actele normative care cuprind
reglementări în această instituţie.
c) persoane aflate în situaţii deosebite, pentru care există măsura de
ocrotire numită curatelă; Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 32/1954, Codul
familiei, dar şi Codul civil, Legea nr. 36/1995 au reglementări în această
materie.
Este important să reţinem de la început că cele trei categorii de
persoane fizice menţionate aici sunt avute în vedere şi de normele altor
ramuri de drept (drept procesual civil, drept procesual penal, drept penal,
dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei etc.), dar aceste aspecte
sunt analizate în cadrul ramurilor corespunzătoare ale ştiinţei dreptului
român.

Secţiunea 1. Ocrotirea minorului

§1. Ocrotirea părintească

139. Consideraţii istorice. Este cunoscută organizarea rigidă şi


patriarhală a familiei romane, care avea în centrul său pe pater familias, a
cărui putere se întindea asupra tuturor membrilor familiei; autoritatea sa
asupra copiilor şi descendenţilor era denumită patria potestas3. În epoca
veche a dreptului roman puterea părintească pare a fi absolută: pater
familias avea dreptul să le impună descendenţilor aflaţi sub autoritatea sa să
părăsească familia; poate să atribuie victimei unui delict săvârşit de copil, pe
copilul vinovat (ius noxae dandi); poate să-i vândă (ius vendendi), să-i
căsătorească fără a ţine seama de voinţa lor, să-i abandoneze (ius exponendi)

3
Puterea asupra soţiei se desemna prin termenul manus, puterea asupra sclavilor - dominica potestas, iar
prerogativele asupra bunurilor - dominium, V. Hanga, Drept privat roman, Ed.didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1978, p. 182-187. Puterea părintească, drept specific cetăţenilor romani, era autoritatea pe care
pater familias o avea asupra (persoanei şi bunurilor) descendenţilor - filii familias, indiferent de sexul lor,
dacă erau născuţi în familie sau dacă au intrat în familiei prin adopţie sau căsătorie.

202
ori chiar să-i omoare (ius vitae ac necis); toate bunurile dobândite de copil
aparţineau, în principiu, tatălui (quidquid ex mea re venit, meum est) 4.
Treptat prerogativele puterii părinteşti se restrâng, iar caracterul său
unilateral dispare: este interzisă părăsirea copiilor nou-născuţi ori căsătoria
copiilor fără consimţământul lor, apar obligaţii pentru pater familias (de
înzestrare a fiicelor, de asigurare a hranei pentru copii). În timpul lui
Iustinian, puterea părintească avea un caracter domestic, dar îşi păstrează
durata viageră şi imposibilitatea de a aparţine femeii. În situaţia în care
copilul săvârşea fapte grave, părintele putea cere magistratului să cerceteze
şi să dispună pedeapsa cuvenită. Tatăl are posibilitatea să vândă numai copii
de vârstă fragedă (sanguinolentos) şi numai în situaţia în care familia se afla
într-o stare grea de sărăcie (propter nimiam paupertatem egestatemque), iar
vânzarea se putea încheia cu clauză de răscumpărare a copilului 5. În plus,
îngrădirile capacităţii patrimoniale a fiilor de familie dispar şi se instituie
regula conform căreia tot ceea ce dobândeşte copilul îi aparţine.
În vechiul drept românesc, Codul Calimah avea un capitol întreg
dedicat puterii părinteşti (Capitolul III, intitulat „Despre driturile între părinţi
şi fii”). Puterea părintească aparţinea, în principal, tatălui, în calitate de şef al
familiei, şi se exercita asupra copiilor din căsătorie (rezultaţi din „legiuita
însocire”, art. 180). Părinţii sunt obligaţi să dea fiilor lor „cuviinciosă
crestere, adecă îngrijindu-se pentru viéţa şi sănătatea lor”, să le asigure hrana
pentru a deprinde puterile trupeşti şi iscusinţele sufleteşti şi să le asigure
educaţia, mai întâi prin învăţătura dogmelor şi mai apoi prin celelalte
"folositóre sciinţe" (art.182). Tatăl avea, în principal, obligaţia de a se îngriji
de hrana copiilor, „până ce vor fi în vârsta de a se hrăni singuri”, iar mama
era obligată „să privegheze la nevătămarea trupului şi a sănătăţii lor” (art.
183). Părinţii aveau dreptul de a îndrepta „cu unită socotinţă lucrările şi
faptele fiilor lor”(art. 187), aveau dreptul de a căuta copiii „care fără de voia
lor s'au făcut neveduţi fără de veste şi să întoarcă pe fugari, (...) ajuntându-se
la acésta şi de către judecători, şi de către ênsuşi stăpênire, décă va cere
trebuinţa” (art.189); puteau să-i pedepsească pe copiii lor cu năravuri rele, pe
cei nesupuşi sau pe cei care tulburau „casnica liniştire; înse cu unu chipu
cuviinciosu şi nepricinuitoru de vătémare”(§ 190) 6. Tatăl avea dreptul să-l
crească pe copil „potrivit rangului şi cum va socoti de cuviinţă”, însă copilul
4
G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Justinian, vol. I, Imprimeria statului, Bucureşti, 1899, p.
161-168; T. Sâmbrian, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001, p. 79; Gaius, Instituţiunile dreptului privat
roman, ediţie îngrijită de Aurel N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, I, 64, p. 81-82.
5
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom II, Bucureşti, Ed.
Librăriei Leon Alcalay, 1907, p. 452; dreptul tatălui de a-l ucide pe copil a fost desfinţat: „ nam patria
potestats in pietate debet, non atrocitate consistere” (L. 5, Dig., De lege Pompeia, 48.9). Puterea
părintească încetează prin moartea tatălui ori prin emenciparea copilului.
6
Primele semne ale exercitării puterii părinteşti de către ambii părinţi.

203
putea să ceară o anumită educaţie şi să solicite instanţei schimbarea
învăţăturii conform „plecării inimei şi a puterilor sale”(art.195). Copiii erau
obligaţi „a păzi cucernicia către părinţi şi a se supune la tóte poruncile
cuviincióse şi drepte, macar de voru fi părinţii şi de altă credinţă” (art. 188) 7.
Părinţii sunt datori să apere drepturile copiilor lor (art. 204).
Puterea părintească înceta prin ajungerea la vârsta de 25 de ani a
copilului sau prin hotărârea judecătoriei înainte de împlinirea acestei vârste
(art. 228), iar fata care se căsătorea înaintea împlinirii vârstei de 25 ani
trecea sub puterea bărbatului. Dacă tatăl „îşi pierdea minţile, cădea în
desfrâu, era condamnat la închisoare pe mai mult de un an sau lipsea fără să
lase nici o ştire mai mult de un an”, se instituia epitropia (art. 232). Părinţii
care nu se îngrijeau în nici un fel de hrana şi buna creştere a fiilor, pierdeau
puterea părintească (art. 233). Pentru reaua întrebuinţare a puterii părinteşti
prin care se vătămau drepturile copilului, se putea cere instanţei să cerceteze
pricina şi să facă propuneri potrivit împrejurărilor (ar. 234)8.
În Codul civil român puterea părintească este reglementată astfel încât
ideea asigurării autorităţii „şefului familiei”, de origine romană, este
înlocuită cu ideea ocrotirii copilului, aşa încât se caracterizează prin: 1)
aparţine ambilor părinţi; este adevărat că în timpul căsătoriei ea apaţine
tatălui, considerat mai departe „şef al familiei”, iar numai în lipsa lui puterea
părintească este exercitată de mamă (sau în cazul copilului natural); 2)
încetează în momentul emancipării copilului sau la majorat; 3) aparţinea
exclusiv părinţilor, cu excluderea ascendenţilor; 4) puterea părintească dă
naştere, pe lângă drepturi, şi la obligaţii ale părinţilor faţă de copii (sunt
drepturi referitoare la persoana copilului şi drepturi privind patrimoniul
acestuia)9.
Cu privire la persoana copilului erau reglementate: dreptul de
supraveghere (art. 328 prevedea: „copilul nu poate părăsi casa părintească,
7
Bunurile câştigate de copil în mod legal, cât timp se afla în puterea părintească erau plasate sub cârmuirea
tatălui (art. 196). Veniturile produse de averea copilului se foloseau la plata cheltuielilor legate de creşterea
lui, iar surplusul se dădea cu dobândă (art. 198). Părintele era obligat să ţină socoteala acestor sume,
urmând să fie verificat şi să i se dea descărcare de către Epitropiceasca Comisie. Dacă surplusurile erau de
valoare mică, părintele nu mai era ţinut de obligaţia plasării lor, având "slobodă întrebuinţare" a lor (art.
199). În afara cheltuielilor făcute pentru creşterea copilului, părinţii nu aveau nici un drept asupra averii
câştigate de copil (art. 206). Părinţii sunt datori să apere drepturile copiilor săi (§ 204). Copilul nelegitim nu
era supus puterii părinteşti, ci se afla sub epitropie. Epitrop putea fi numit chiar tatăl copilului (§ 222).
Cheltuielile legate de creşterea fiului se găseau în obligaţia tatălui, iar dacă acesta nu era în stare să-i
asigure hrana, datoria trecea asupra mamei (§ 223).
8
Legiuirea Caragea are puţine dispoziţii privind puterea părintească; cu privire la capacitatea celor
nevârstnici, arăta că aceştia nu pot fi stăpâni pe averea lor, chiverniseala averii lor şi faptele lor „spênzură
de puterea părinţiloru loru” (cap III, art. 2). Pentru tocmeala sau darul făcut de nevârstnic avea nevoie de
încuviinţarea părintelui lor sau a epitropului.
9
I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, 1947,
p. 116; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom II, p. 453-478.

204
fără voia tatălui său”); dreptul de corecţie (art. 329), dreptul de a consimţi la
căsătoria copilului (art. 131), dreptul de a consimţi la adopţia copilului (art.
311), dreptul de a-l emancipa (art. 422); corelativ, părinţii avea obligaţia de
educare şi de întreţinere a copiilor10.
Drepturile părinţilor asupra patrimoniului copilului priveau: dreptul de
a administra bunurile copilului (art. 343), dreptul de uzufruct sau folosinţa
legală asupra bunurilor copilului minor (art. 338); dreptul de a consimţi la
încheierea convenţiilor matrimoniale de către copilul lor (art. 1231). În
calitate de administrator legal, părintele avea dreptul să încheie orice act
juridic civil de conservare sau de administrare (arendarea, închirierea,
încasarea veniturilor, întrebuinţarea sumelor de bani), iar pentru actele de
dispoziţie avea nevoie de autorizarea instanţei. Este obligat să păstreze
bunurilor care fac obiectul administrării şi să le administreze ca un bonus
pater familias11.
În fine, uzufructul sau folosinţa legală asupra bunurilor copilului este
dreptul pe care „tatăl, în timpul căsătoriei şi, după desfacerea căsătoriei,
acela dintre soţi care a rămas în viaţă, îl au asupra averii copiilor, până la
vârsta de 20 de ani împliniţi sau până la emanciparea lor” (art. 338 C. civ.).
Acest drept are ca obiect toate bunurile copilului, căci are caracter general şi
universal12, iar în virtutea lui „părintele uzufructuar” este îndreptăţit să
dobândească toate fructele bunurilor copilului, după regulile uzufructului
obişnuit (art. 521); dacă veniturile bunurilor copilului depăşesc nevoile sale,
părintele dispune liber de excedent13.

10
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, 1996, p. 367-370.
Părinţii erau liberi să ofere copilului educaţia dorită, să supravegheze şi să cenzureze persoanele cu care
minorul venea în contact ori să-i deschidă corespondenţa. Nerespectarea obligaţiei de creştere, educare şi
supraveghere, poate antrena răspunderea civilă delictuală a părinţilor (art. 1000 alin 2 C.civ., în vigoare),
decăderea din drepturile părinteşti sau, după caz, răspunderea penală. Corecţia era o măsură disciplinară, nu
o pedeapsă corporală, iar exercitarea sa aparţinea tatălui. Măsura era dispusă de judecător şi consta în
arestarea şi încarcerarea copilui pe o perioadă de la o lună până la şase luni; instanţa poate refuza ordinul
de arestare dacă „tatăl era recăsătorit” sau dacă minorul „avea propria avere sau exercita o meserie”. Cu
toată intervenţia justiţiei, dreptul la corecţie rămânea la discreţia tatălui, fiind criticat de doctrină pentru că
era o măsură lipsită de finalitate educativă, arbitrară şi susceptibilă de abuzuri; D. Alexandresco, Principiile
dreptului civil, vol. I, Ed. Atelierele grafice Socec& Co, Bucureşti, 1926, p. 295.
11
I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. G. Nedelcu, op. cit., p. 118; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,
Al. Băicoianu, op. cit., p. 378.
12
Prin excepţie, potrivit art. 341 C. civ. nu formează obiect al uzufructului legal: bunurile câştigate de
copil prin munca proprie, separat de ocupaţia părinţilor; bunurile dobândite de copil prin donaţie sau legat,
dacă a fost prevăzută condiţia să nu intre în uzufructul părinţilor.
13
Uzufructuarul legal are, pe lângă obligaţiile unui uzufructuar obişnuit, şi obligaţii specifice (art. 339):
alimentarea, întreţinerea şi creşterea copiilor în proporţie cu averea lor; plata rentelor sau dobânzilor
datoriilor care grevează patrimoniul supus uzufructului; plata cheltuielilor de îngropare şi de boală a
persoanei care a fost moştenită de copil şi a cărei succesiune constituia obiect al uzufructului legal; a se
vedea, E. A. Barash, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească. Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă
de copiii minori, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 285-298.

205
140. Noţiunea ocrotirii părinteşti. Titlul al III-lea al Codului familiei
este intitulat „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate
restrânsă şi a altor persoane”; primul capitol reglementează „Ocrotirea
minorului”, iar Secţiunea I a acestui capitol este intitulată „Drepturile şi
îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori” (art. 97-112).
Dacă iniţial „puterea părintească” era centrată pe ideea asigurării
autorităţii „şefului de familie” pentru gestionarea patrimoniului familiei, iar
numai în subsidiar se întâlneau elemente de protecţie a membrilor familiei,
treptat lucrurile se schimbă. După intrarea în vigoare a Codului civil român,
care prevede anumite obligaţii ale părinţilor faţă de copii, doctrina începe să
discute despre relaţia dintre drepturile părintelui şi drepturile copilului, iar
puterea părintească reflectă un anumit echilibru între finalitatea patrimonială
şi ideea protecţiei copilului. După al doilea război mondial, noile
reglementări transformă esenţial vechea instituţie, care pentru viitor este
bazată pe ideea de protecţie a copilului, iar drepturile părinţilor sunt mijloace
juridice prin care să-şi îndeplinească îndatoririle legale privind ocrotirea
minorului. Reglementarea priveşte ocrotirea copilului, iar nu puterea
părinţilor, ceea ce aduce o schimbare de fond, aşa încât, în esenţă, drepturile
părinţilor sunt subordonate drepturilor copilului14.
În prezent, ocrotirea părintească este mijlocul juridic obişnuit de
ocrotire a minorului. În doctrină s-a impus definiţia potrivit căreia ocrotirea
părintească este mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care drepturile şi
îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului se exercită,
respectiv, se îndeplinesc de către părinţii săi.
De menţionat că noţiunea de părinţi cuprinde în acestă materie atât pe
părinţii fireşti (de sânge), cât şi pe părinţii adoptatori, aşa încât noţiunea de
copil minor cuprinde, în egală măsură, copilul din căsătorie, din afara
căsătoriei (natural) şi copilul adoptat (art. 51 din Legea nr. 273/2004).

14
E. A. Barash, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 16-19; Tr. Ionaşcu, în Persoana fizică în dreptul RPR,
1963, p. 185-188; A. Ionaşcu, M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1980, p. 172; M. N. Costin, op. cit., vol. 2, 1984, p. 186. După adoptarea Codului francez, în
doctrină se arăta: „Codul nu a consfinţit în practică principiile libertăţii proclamate de marea revoluţie.
Drepturile copilului au fost recunoascute în teorie, dar în realitate copilul a fost lăsat pradă ignoranţei,
miopiei sau orbirii tatălui” – F. Laurent, Principes de droit civil, vol. IV, Bruxelles, 1887, p. 259; G. Ripert,
J. Boulanger, Traité élémentaire de droit civil de Planiol, refondu et complété, vol I, Paris, 1950, ed. a V-a,
nr. 1859; Legea din 4 iunie 1970 înlocuieşte în sistemul francez termenul de putere paternă (puissance
paternelle) cu cel de autoritate părintească (autorité parental), a se vedea, G. Cornu, Droit civil. La
famille, 3e édition, Montcrestien, Paris, 1993, p. 116; Fr. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 860-865, nr. 1014-
1017.

206
Ca natură juridică, ocrotirea părintească este o instituţie juridică de
natură complexă, în sensul că ea aparţine dreptului familiei, mai ales în ceea
ce priveşte persoana minorului, dar aparţine şi dreptului civil, îndeosebi cu
privire la bunurile minorului, după cum aparţine şi altor ramuri de drept
(dreptul procesual civil, dreptul muncii şi securităţii sociale, etc.)15.

141. Principiile ocrotirii părinteşti. Ocrotirea părintească este


cârmuită de următoarele principii:
a) drepturile părinteşti se exercită şi îndatorilrile părinteşti se
îndeplinesc numai în interesul copilului (art. 1 alin. 5 şi art. 97 alin. 2 C.
fam.); principiul interesului superior al copilului este reglementat recent prin
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului:
„principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu
drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali
ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod
legal” (art. 2 alin. 2);
b) părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii minori (art.
1 alin. 3 şi art. 97 alin. 1 – prima parte C. fam); este vorba de principiul
egalităţii părinţilor în privinţa exercitării ocrotirii părinteşti16.
c) conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul minor este
din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie (art. 63 şi 97 alin. 1 partea
finală C. fam.; art. 48 (3) din Constituţie, care proclamă principiul potrivit
căruia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu copiii din
căsătorie);
d) părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici
copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi
dreptul la întreţinere (art. 106 C. fam.); acest principiu este numit şi
principiul independenţei patrimoniale;
e) exercitarea ocrotirii părinteşti se realizează sub controlul societăţii,
îndeosebi al statului (art. 108 C. fam.); Legea nr. 272/2004 reglementează în
capitolul a VII-lea, intitulat „Instituţii şi servicii cu atribuţii în protecţia
copilului”, două categorii de instituţii: la nivel central (Autoritatea Naţională
15
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 357; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 414; S. Cercel, A.
Florea, A. Ponea, op. cit., p. 159; Şt. Rauschi, Gh. Popa, Ştefania Rauschi, Drept civil, Iaşi, 2000, p. 245;
V.V. Popa, Drept civil, 2005, p. 359.
16
Este important să amintim că aceste două principii sunt consacrate în art. 18 pct. 1 din Convenţia privind
drepturile copilului astfel: „Statele părţi vor depune eforturi pentru asigurarea principiului potrivit căruia
ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. Răspunderea pentru
creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale le revine în primul rând părinţilor sau, după caz,
reprezentanţilor săi legali. Aceştia, trebuie să se conducă înainte de orice după interesul superior al
copilului”- s.n.;

207
pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului
Municii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, care coordonează şi controlează
activitatea de protecţie şi promovare a drepturilor copilului şi monitorizează
respectarea principiilor şi drepturilor stabilite de lege); la nivel local
(Comisia pentru protecţia copilului este un organ de specialitate al
Consiliului judeţean, fără personalitate juridică, cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului; Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului este o instituţie publică cu personalitate juridică, înfiinţată în
subordinea Consiliului judeţean; Serviciile publice de asistenţă socială
organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi persoanele cu
atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale
comunale au atribuţii în domeniul protecţiei copilului).

142. Modalităţi de exercitare. Potrivit art. 98 alin. 1 C. fam.


„măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi,
de comun acord”. În consecinţă, în privinţa modalităţilor de exercitare a
ocrotirii părinteşti, regula este cea a exercitării ocrotirii părinteşti de către
ambii părinţi.
Excepţia o constituie exercitarea ocrotirii părinteşti de către unul din
părinţi17. În acest sens, art. 98 alin. 2 C. fam. dispune că: „Dacă unul dintre
părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau,
din orice împrejurare, se află în neputinţa de a-şi manifesta voinţa, celălalt
părinte exercită singur drepturile părinteşti”.
Anumite particularităţi ale exercitării ocrotirii părinteşti există în caz
de divorţ, încredinţare a copilului unei terţe persoane, protecţie specială a
copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părintească (art. 42
C.fam.; art. 62 din Legea nr. 272/2004).
În privinţa modalităţilor exercitării drepturilor părinteşti, în Convenţia
privind drepturile copilului se prevede – în art. 9 - că: „1. Statele părţi vor
veghea ca niciun copil să nu fie separat de părinţii săi împotriva voinţei lor,
cu excepţia situaţiei în care autorităţile competente decid, sub rezerva
revizuirii judiciare şi în conformitate cu legile şi procedurile aplicabile, că
această separare este necesară, în interesul superior al copilului. O decizie în
acest sens poate să fie necesară în anumite cazuri particulare, de exemplu
atunci când părinţii maltratează sau neglijează copiii sau când părinţii trăiesc

17
Potrivit art. 5 din Legea nr. 272/2004: 1) răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului
revine în primul rând părinţilor (alin.2); 2) în subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din
care fac parte copilul şi familia sa (alin. 3); 3) intervenţia statului este complementară (alin. 4); art. 31 alin.
1 prevede că „ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor”

208
separat şi când urmează să se ia o hotărâre cu privire la locul de reşedinţă al
copilului. 2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol,
toate părţile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri
şi de a-şi face cunoscute părerile lor. 3. Statele părţi vor respecta dreptul
copilului separat de cei doi părinţi ai săi sau de unul din ei, de a întreţine
relaţii personale şi contacte directe cu cei doi părinţi ai săi, afară dacă acest
lucru este contrar interesului superior al copilului. 4. Când separarea rezultă
din măsuri luate de către un stat parte, precum şi detenţia, închisoarea,
exilul, expulzarea sau moartea (înţelegându-se moartea indiferent de cauză,
survenită în timpul detenţiei), celor doi părinţi sau a unuia din ei, sau a
copilului, statul parte dă, la cererea părinţilor, a copilului sau, dacă este
cazul, a unui alt membru al familiei, informaţiile esenţiale asupra locului
unde se găseşte membrul sau membrii familiei, afară dacă divulgarea acestor
informaţii ar aduce prejudicii bunăstării copilului. Statele părţi vor veghea,
de asemenea, ca prezentarea unei astfel de cereri să nu antreneze prin ea
însăşi consecinţe dăunătoare pentru persoana sau persoanele în cauză”18.

143. Conţinutul ocrotirii părinteşti. Ocrotirea părintească are, în


conţinutul ei, o latură personală şi o latură patrimonială.
Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte
preponderent raporturile de familie (această latură aparţine dreptului
familiei). În acest sens, art. 101 C. fam. prevede că: (1) „părinţii sunt datori
să îngrijească de persoana copilului”. (2) „Ei sunt obligaţi să crească copilul,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia”.
Latura educativă a ocrotirii persoanei minorului este foarte importantă
în angajarea răspunderii civile delictuale a părintelui pentru fapta ilicită a
minorului, în condiţiile art. 1000 alin. 2 C. civ., care impune regula potrivit
căreia părinţii sunt răspunzători pentru faptele copiilor minori; răspunderea
părinţilor se fundamentează tocmai pe strânsa legătură dintre modul în care
îşi îndeplinesc îndatoririle legale care le revin faţă de copii (considerat
necorespunzător) şi faptele ilicite comise de cei din urmă 19. Din răspunderea
faţă de societate pentru modul în care îşi îndeplinesc îndatoririle părinteşti
decurgea şi răspunderea pentru pagubele provocate de copiii lor minori, prin
fapte ilicite. Se admite, aşadar, că există o relaţie cauzală între modul de
îndeplinire a îndatoririlor părinteşti şi faptele copiilor minori, relaţie care
18
Principiile prevăzute în art. 9 din Convenţia privind drepturile copilului se regăsesc în dispoziţiile Legii
nr. 272/2004.
19
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, p. 210-212; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, p.
230-233; E. A. Barash, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p. 155-156

209
trebuie avută în vedere atunci când se pune problema acoperirii prejudiciilor
suferite de o altă persoană.
Dau conţinut acestei laturi a ocrotirii părinteşti drepturi şi îndatoriri
precum20: a) de a creşte copilul, de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui, de
educaţia şi pregătirea profesională a copilului; b) de a ţine copilul, de a-l
cere de la orice persoană care îl ţine fără drept şi dreptul de a-i stabili
locuinţa; c) de a avea legături personale şi de a veghea la creşterea şi
educarea copilului; d) dreptul de a consimţi la adopţia copilului ori de a cere
desfiinţarea acesteia.
Legea nr. 272/2004, în capitolul al II-lea, intitulat „Drepturile
copilului”, în secţiunea I, „Drepturile şi libertăţile civile”, art. 8-29, consacră
expres mai multe drepturi ale copilului: dreptul la stabilirea şi păstrarea
identităţii (art. 8); dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
părinţii, rudele şi alte persoane de care este ataşat (art. 14); dreptul la
protejarea imaginii publice, vieţii intime, private şi familiale (art. 22);
dreptul la liberă exprimare (art. 23); dreptul de a-şi exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte şi de a fi ascultat (art. 24); dreptul la
libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25).
La rândul său, latura patrimonială a ocrotirii părinteşti interesează,
preponderent, raporturile de drept civil, şi se referă la:
a) administrarea bunurilor şi reprezentarea minorului sub 14 ani în
actele juridice civile;
b) încuviinţarea actelor juridice civile ale minorului de 14 -18 ani.
Conţinutul ei este stabilit de art. 105 C. fam., astfel: (1) „Părinţii au
dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului minor şi de a-l
reprezenta în actele civile, până la data când el împlineşte vârsta de 14 ani”.
(2) „După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită singur drepturile
şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea”.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile copilului
minor constituie, aşadar, o grupă distinctă de drepturi şi obligaţii în
conţinutul ocrotirii părinteşti. În sistemul actual, părintele este supus
aceluiaşi regim juridic ca şi tutorele în ceea ce priveşte administrarea
bunurilor copilului său minor. Această asimilare îşi găseşte explicaţia în
principiul independenţei patrimoniale în raporturile patrimoniale dintre
părinte şi minor21. În consecinţă, părintelui nu-i este permis să se folosească
20
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 273-278; A. Ionaşcu, M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., 1980,
p. 207-226; E. A. Barash, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p.164-171; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele,
1982, p. 142-143; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, op. cit., p. 185-195.
21
Art. 105 alin. 3 C. fam. prevede că dispoziţiile privind „Tutela minorului” se vor aplica prin asemănare,
însă, „nu se va întocmi inventarul prevăzut de art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele

210
în interes propriu de bunurile copilului minor, iar poziţia sa juridică în
această materie nu diferă de cea a tutorelui: amândoi sunt administratori22.
De o manieră generală, a administra (lat. administrare) înseamnă a
conduce, a gospodări, iar în materia ocrotirii părinteşti administrarea
bunurilor copilului înseamnă îndeplinirea sarcinilor de ocrotire prin
realizarea unor fapte şi acte juridice, necesare şi utile pentru patrimoniul
copilului. După importanţa lor, actele juridice civile pot fi de conservare, de
administrare şi chiar acte de dispoziţie (dacă în raport de întregul patrimoniu
al minorului pot fi considerate de administrare).
Titularii dreptului şi îndatoririi de administare sunt părinţii, care
acţionează „de comun acord”, cu menţiunea că este aplicabilă o prezumţie
simplă de mandat tacit reciproc23; obiectul administrării este patrimoniul
minorului. Vom reţine că administrarea bunurilor copilului minor nu are în
vedere „obţinerea unor profituri” pentru copil (dar nici nu le exclude), ci este
centrată pe ideea de protecţie a copilului; este o administrare civilă, nu una
comercială.
Strict juridic, pornind de la norma de trimite a art. 105 alin. 3 C.fam.,
părinţii ar avea, în exercitarea administrării bunurilor copilului, obligaţii: 1)
la începerea ocrotirii părinteşti, adică la naştere; 2) pe parcursul ocrotirii
părinteşti; 3) la încetarea ocrotirii părinteşti. Îndeplinirea acestor obligaţii
este însoţită de anumite formalităţi prevăzute de lege (precum: întocmirea
unui inventar, prezentarea unor dări de seamă, solicitarea stabilirii unei sume
necesare anual pentru întreţinerea minorului). Realitatea este că, în practică,
nu vom întâlni niciuna din aceste formalităţi, ceea ce nu înseamnă că
părinţii, de regulă, nu administrează bunurile copiilor. Raţiunea pentru care
legea pretinde, în cazul părinţilor, întocmirea inventarului bunurilor
minorului numai dacă acesta are şi „alte bunuri decât cele de uz personal”,
se extinde firesc şi asupra celorlalte formalităţi. Mai întâi, bunurile copilului
„de uz personal” (şi nu numai) sunt, de regulă, oferite chiar de părinţi (aşa
încât o inventariere a lor ar fi exagerată) iar, pe de altă parte, relaţiile dintre

de uz personal”. Este vorba de inventarul privind bunurile minorului care trebuie întocmit la deschiderea
tutelei şi aprobat de autoritatea tutelară, pentru a stabili întinderea patrimoniului copilului.
22
E. A. Barash, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit., p.225-227, care arată că părintele care administrează
bunurile copilului minor este considerat înainte de toate administrator, iar nu părinte; M. N. Costin, op. cit.,
vol. 2, p. 208-209.
23
În sistemul francez, fiecare dintre părinţi este prezumat, faţă de terţi, că are de la celălalt soţ
consimţământul să facă singur actele pentru care tutorele nu are nevoie de nici o autorizaţie (art. 389-4 C.
civ. fr.); F. Terré, D. Fenouillet, op. cit., p. 932-933; Bernard Teyssié, Droit civil. Les personnes. 6e édition,
Litec, 2001, p. 204.

211
părinţi şi copii sunt întemeiate pe afecţiune puternică şi durabilă, aşa încât
îndeplinirea unor formalităţi exagerate ar fi de natură să le afecteze24.

144. Încetarea ocrotirii părinteşti şi răspunderea părinţilor. În


principiu, ocrotirea părintească încetează atunci când copilul dobândeşte
deplină capacitate de exerciţiu (la împlinirea vârstei de 18 ani; la data la care
femeia mai mică de 18 ani se căsătoreşte). Prin excepţie, ocrotirea
părintească poate înceta înainte de acest moment, în cazurile în care se
instituie tutela minorului, care vor fi analizate în cele ce urmează.
Pentru neexercitarea ori exercitarea necorespunzătoare a drepturilor
părinteşti şi pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti, părinţii răspund potrivit legii. Răspunderea părinţilor
priveşte ambele laturi ale ocrotirii (personală şi patrimonială). În funcţie de
consecinţele faptei lor negative, răspunderea părinţilor poate îmbrăca forma
răspunderii penale, contravenţionale, de dreptul familiei sau civilă25.
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor
părinteşti privind persoana copilului, răspunderea părinţilor poate îmbrăca
forme precum: decăderea, totală sau parţială, a părinţilor sau a unuia dintre
ei din exerciţiul drepturilor părinteşti (art. 109 alin. 1 C.fam.; art. 36-38 din
Legea nr. 272/2004); răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale
copilului (art. 1000 alin. 2 şi 4 C.civ.); abandonul de familie (art. 305
C.pen.) sau rele tratamente aplicabile minorului (306 C.pen.), etc.
Răspunderea părinţilor pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor cu privire la administrarea bunurilor
copilului minor, poate îmbrăca forme precum: a) răspunderea civilă, care se
angajează ca răspundere delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile art.
998-999 C. civ. (minorul poate introduce o acţiune în revendicare sau o
acţiune în despăgubiri; prescripţia extinctivă este suspendată în perioada
ocrotirii părinteşti); b) răspundere penală, dacă faptele săvârşite constituie
infracţiuni (precum, furtul – art. 210 C.pen.; gestiunea frauduloasă – art. 214
C.pen.).

24
Este motivul pentru care formalităţile care privesc evidenţa administrării bunurilor copilului de către
părinţii săi, vor fi efectuate în situaţiile în care părinţii încalcă cu rea-credinţă îndatoririle legale. Conţinutul
administrării este diferit în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani, faţă de minorul de 14-18 ani.
25
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 360; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 377; E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, p. 106-107; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 415-416; în sensul că faţă de părintele
condamnat pentru omor deosebit de grav asupra mamei copilului se poate dispune decăderea din drepturile
părinteşti, C.S.J., dec. pen. nr. 3231/27.06.2001, în Justiţia pentru minori, Institutul Naţional al
Magistraturii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 329.

212
§2. Tutela copilului

145. Consideraţii istorice. Tutela (lat. tueri, a proteja) era organizată,


în dreptul roman, pentru incapabilii nevârstnici (până la 14 ani)
„independenţi” (sui iuris), pentru că cei „dependenţi” (alieni iuris) se aflau
sub supravegherea capului de familie (pater familias) şi beneficiau de
ajutorul acestuia26. Tutela este puterea dată şi îngăduită de dreptul civil
asupra unei persoane libere, în vederea ocrotirii celui care, din pricina
vârstei, nu poate să se apere singur. Se arată că funcţia principală a tutorelui
roman era de a îngriji de patrimoniul pupilului, nu de persoana acestuia27.
În vechiul drept românesc, Codul Calimah, în capitolul al IV-lea,
intitulat „Pentru epitropie şi curatorie” (art.255-356) şi Legiuirea Caragea, în
partea a treia, capitolul XXI, intitulat „Pentru epitropie” (art. 1-39) cuprind
dispoziţii importante în această materie28. Vom reţine de la început ideea
intervenţiei statului în raporturile de ocrotire prin organe specializate:
„Comisia epitropicească” în Moldova şi „Obşteasca epitropie” în Ţara
Românească. Epitropia era un drept şi o putere care se dădea asupra unei
persoane slobode şi asupra cârmuirii averii ei, spre siguranţă, „în câtă vreme
persóna acésta din pricina nevêrstniciei, nu póte povăţui pe sine şi nici
averea sa” (art. 255 C. Calimah).
Legea reglementa competenţa comisiei cu privire la numirea
epitropului şi supravegherea activităţii acestuia: nici o persoană nu putea
primi epitropia fără „şcirea şi porunca comisiei epitropicésci” (art. 272 C.
Calimach), iar atribuţiile epitropului erau stabilite prin scrisoarea prin care
comisia îl numea (art 273 C. Calimach). Epitropia avea o latură personală,
privind drepturile şi obligaţiile epitropului legate de persoana copilului, şi o
latură patrimonială, cu drepturi şi obligaţii legate de averea sa (art 277
C.Calimach). Epitropul era dator „a chivernisi pe sărmani şi casa lor ca un
părinte” (art. 18 L. Caragea) şi este răspunzător „de orice face, or cu
vicleşug, sau din greşeală, spre paguba nevârsnicului”(art. 19 L. Caragea)29.

26
V. Hanga, Drept privat roman, 1978, p. 223-230; G. Danielopolu, op. cit., 261-271; “În orânduirea
juridică a tuturor statelor s-a stabilit că impuberii să stea sub tutelă, fiind în firea lucrurilor ca cel care nu a
ajuns la majorat să fie condus prin supravegherea altuia. Aproape că nu există stat în care să nu li se
permită părinţilor a lăsa prin testament un tutore copiilor lor impuberi”, Gaius, Instituţiunile dreptului
privat roman, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, I, 189, p. 115. Tutela impuberilor putea fi instituită prin
testament, prin lege sau de către magistrat. După 14 ani copilul îşi administra singur averea, fiind asistat,
până la 25 de ani, de un curator.
27
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1996, p. 381-382 ; D. Alexandresco,
Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom. II, 1907, p. 546-551
28
A se vedea, Codul Calimach, Ediţie critică, întocmită de Colectivul pentru vechiul drept românesc condus
de Andrei Rădulescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 145-177; Dem. D. Stoenescu, Legiuirea Caragea,
Tipografia Fane Constantinescu, Craiova, 1905, p. p. 130-138.

213
Codul civil român reglementa tutela în capitolul al II-lea („Despre
tutelă”) al titlului al X-lea („Despre minoritate, despre tutelă şi despre
emancipaţiune) al primei cărţi, art. 343-420.
În acest sistem, tutela era instituită: prin lege (art. 344-345, când a
decedat unul dintre părinţi; art. 352-354, tutela legitimă a ascendenţilor);
prin testament, de către „acel din urmă dintre părinţi care încetează din
viaţă” (art. 349); de către consiliul de familie (tutela dativă; art. 355).
Obligaţiile tutorelui priveau, în principal: a) îngrijirea persoanei
minorului şi reprezentarea minorului în actele civile (art. 390 alin.1 C.civ.) 30;
b) administrarea averii minorului; se distinge între mai multe categorii de
acte: acte pe care tutorele le poate face singur; acte interzise tutorelui (art.
390 alin. 2); acte pe care le poate face cu autorizarea consiliului de familie
(art. 405-412); acte pe care le poate face cu autorizarea consiliului de familie
şi omologarea justiţiei (art. 401-404); c) darea socotelilor (art. 415-420).

146. Noţiune şi reglementare. În prezent, sediul materiei îl constituie


secţiunea a II-a, intitulată„Tutela minorului”, art. 113-141, capitolul I, Titlul
III din Codul familiei. De asemenea, art. 39-42 din Legea nr. 272/2004, din
secţiunea a II-a („Mediul familial şi îngrijirea alternativă”), capitolul II
(„Drepturile copilului”), cuprind dispoziţii privind tutela minorului. Astfel,
se prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea
părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat
în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă (art. 39 alin. 1). În
înţelesul legii, protecţia alternativă include, în ordine, instituirea tutelei,
adopţia sau măsurile de protecţie specială (plasamentul, plasamentul de
urgenţă sau supravegherea specializată)31.
29
După Codul Calimach, fiecare epitrop trebuia să arate sincer comisiei cum îl povăţuia pe epitropisit în
frica lui Dumnezeu şi evlavie, cum îi va da crescere ca să se facă vrednic şi cinstit orăşean, cum îl va apăra,
cum îi va cârmui averea cu credinţă şi sîrguinţă, obligându-se să respecte întrutotul hotărârile comisiei (art.
273).”Epitropul este dator să cârmuiască averea sărăimanilor cu asemenea luare de sémă şi sîrguinţă,
precum unu iconomu vrednicu şi sîrguitor cârmuese ale séle, şi are să respundă păgubirile cele pricinuite de
lenevirea sa, iară nu şi cele din întâmplare" (art. 298).
30
„Tutorul va purta grijă de persoana minorului şi-l va reprezenta în toate actele civile. El va administra
bunurile minorului ca un bun părinte de familie şi va fi răspunzător pentru daunele interese ce s-ar putea
întâmpla din reaua sa administare”.
31
Pentru corelarea dispoziţiilor Codului familiei cu Legea nr. 272/2004, a se vedea, T. Bodoaşcă,
Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în Dreptul nr. 3/2005, p. 52-68; I. Imbrescu,
Probleme teoretice şi practice cu privire la calitatea procesuală activă în sesizarea instanţei judecătoreşti
pentru instituirea tutelei, în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, în Dreptul nr. 10/2006, p. 136-141; autorii arată, pe bună dreptate, că termenul minor, din toate
normele referitoare la tutelă, a fost înlocuit cu termenul copil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004
(mai exact, după ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului prin Legea nr. 18/1990); noţiunea
de minor este mai cuprinzătoare decât cea de copil: minorul care se căsătoreşte, rămâne minor, dar nu mai
este copil, pentru că dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.

214
Prin tutela copilului, ca instituţie juridică, se înţelege ansamblul
dispoziţiilor legale care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă
persoană decât părinţii săi - o persoană căreia i s-a atribuit funcţia de tutore –
sub supravegherea, controlul şi îndrumarea permanentă a autorităţii
competente32. Ca natură juridică, tutela este o instituţie juridică de natură
complexă, în sensul că aparţine, după cum vom vedea, atât de dreptului civil,
cât şi dreptului familiei.
Pe de altă parte, prin tutela copilului se înţelege mijlocul juridic de
ocrotire a copilului lipsit de ocrotirea părintească33.

147. Caractere juridice. Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire


părintească, tutela se înfăţişează ca mijloc juridic de ocrotire, pentru tutore
ea se prezintă ca o sarcină. Caracterele juridice ale tutelei, privită ca sarcină,
sunt următoarele:
- legalitatea, în sensul că instituirea tutelei, cazurile de deschidere,
procedura de numire a tutorelui, conţinutul ocrotirii prin tutelă şi încetarea
tutelei copilului sunt stabilite de lege, prin norme imperative, aşa încât
aceste aspecte nu pot fi modificate prin voinţa particularilor;
- obligativitatea, în sensul că persoana desemnată tutore al unui copil
nu poate refuza această sarcină decât în cazurile expres prevăzute de lege
(art. 118 C. fam. alin. 1 C.fam. impune: „Cel numit tutore nu poate refuza
această sarcină”, iar alin. 2 prevede situaţiile în care „acesta poate refuza
sarcina tutelei”34);
- gratuitatea (art. 121 alin. 1 C. fam prevede: „Tutela este o sarcină
gratuită”), în sensul că tutorele nu primeşte, de regulă, nicio o remuneraţie
pentru activitatea sa; dar acest caracter ţine de natura, iar nu de esenţa
tutelei, pentru că art. 121 alin. 2 C.fam. admite că în funcţie de „munca
depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a
tutorelui” autoritatea tutelară poate acorda o remuneraţie care nu va depăşi
10 % din veniturile bunurilor copilului35;
32
A. Ionaşcu, M. N. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, op. cit., 1980, p. 233-234; M. N. Costin, op. cit., vol. 2,
1984, p. 209-210.
33
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 145; idem, Drept civil român, 2001, p. 360; G. Boroi, Drept
civil, 2002, p. 377; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 108; E. Lupan, op. cit., 1999, p. 229-230; C.
Stătescu, Drept civil, 1970, p. 281, care arată că „tutela este o sarcină gratuită şi obligatorie, în virtutea
căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă
de un copil minor, ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate permanentă de a-şi exercita atribuţiile”.
34
În sistemul Codului civil erau considerate cauze întemeiate pentru a refuza tutela: exercitarea unei funcţii
publice (art. 370-372); lipsa de înrudire cu pupilul (art. 373); vârsta (peste 65 de ani) şi infirmitatea gravă
(art. 374-375); o altă tutelă (art. 376); numărul copiilor (art. 377-378; cei care aveau cinci copii legiuiţi);
pentru analiza acestor cauze, D. Alexandresco, op. cit., tom II, 1907, p. 627- 644.
35
Şi în sistemul Codului civil, tutela era gratuită, dar acest caracter a fost criticat pentru că „orice muncă
trebuie plătită („et sit iniquum, damnosum cuique esse officium suum”), a se vedea D. Alexandresco, op.

215
- personalitatea, în sensul că tutela trebuie exercitată personal de către
tutore, iar nu prin intermediul altei persoane; ceea ce se explică prin faptul
că la numirea tutorelui se ţine seama de calităţile sale personale (tutela este
intuitu personae). Nu este exclus ca tutorele să poată împuternici o altă
persoană care să încheie, în numele minorului şi pentru acesta, un act juridic
civil determinat, dacă este în imposibilitate să încheie el acel act, însă
mandatul acordat altuia nu poate fi general.

148. Principiile tutelei copilului. Principiile care guvernează tutela


minorului sunt următoarele:
a) tutela se exercită exclusiv în interesul copilului; în acest sens, art.
114 C. fam. prevede: „Tutela se exercită numai în interesul minorului” (în
acelaşi sens art. 2 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, care instituie principiul
interesului superior al copilului);
b) autonomia patrimonială, care exprimă ideea potrivit căreia
minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele
nu are vreun drept asupra bunurilor minorului; în acest sens, art. 125 C.
fam. , din materia tutelei, trimite la art. 106 C.fam., din materia ocrotirii
părinteşti, care conţine principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi
părinte, menţionat mai sus;
c) tutela se exercită sub un permanent control; în acest sens, art. 136
alin. 1 C. fam. prevede că „autoritatea tutelară va exercita un control efectiv
şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale
cu privire la persoana şi bunurile minorului”; pentru exercitarea acestui
control, autoritatea tutelară poate cere „colaborarea organelor administraţiei
de stat şi instituţiilor de ocrotire” (art. 136 alin. 2 C.fam.; art. 100-112 din
Legea nr. 272/2004, pentru instituţiile şi serviciile cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului36).

149. Cazurile de instituire a tutelei. Potrivit art. 113 C. fam. „în


cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile
părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul este lipsit
de îngrijirea ambilor părinţi, copilul va fi pus sub tutelă”.
cit., tom II, 1907, p. 546, nota 2, care menţionează soluţia Curţii de la Iaşi prin care s-a desfiinţat votul
consiliului de familie care alocase unui tutore o remuneraţie de peste 7000 lei pe an. „Epitropul poate să
ceară cheltuielile ce va face de la sine pentru buna creştere, îmbunătăţirea lucrurilor şi dovedit folosul
copilului” (Andr. Donici, cap. 28, art. 10).
36
A se vedea şi H.G. nr. 1434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare
ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului; H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea şi
metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului; H. G. nr. 1438/2004 pentru aprobarea
regulamentelor- cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia
sa, precum şi a celor de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi.

216
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere dispoziţiile Legii nr.
272/2004 cu privire la situaţiile în care se instituie tutela. Mai întâi, generic,
tutela se deschide „când copilul este, temporar sau definitiv, lipsit de
ocrotirea părinţilor săi” (art. 39 alin. 1 prima parte). În al doilea rând, tutela
copilului este, alături de măsurile de protecţie specială (art. 55) şi adopţie
(Legea nr. 273/2004), o formă a protecţiei alternative, dar între aceste
măsuri, tutela copilului are întâietate; legea instituie o ordine de preferinţă:
tutelă; măsurile de protecţie specială; adopţie (art. 39 alin. 2) 37. În al treilea
rând, art. 40 din Legea nr. 272/2004 prevede situaţii aproximativ
asemănătoare cu cele stipulate în art. 113 C.fam.: tutela se instituie în
situaţia în care ambii părinţi sunt: 1) decedaţi, 2) necunoscuţi, 3) decăzuţi
din exerciţiul drepturilor părinteşti sau 4) li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, 5) puşi sub interdicţie, 6) declaraţi judecătoreşte morţi
sau 7) dispăruţi, precum şi în cazul în care, 8) la încetarea adopţiei, instanţa
hotărăşte că este în interesul copilului instituirea tutelei (art. 54 din Legea nr.
273/2004).

150. Persoanele obligate să anunţe ivirea unui caz de deschidere a


tutelei minorului. Potrivit art. 115 C. fam. au obligaţia ca, în termen de cel
mult 5 zile de la data când află de existenţa unui copil lipsit de ocrotire
părintească, să înştiinţeze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate copilului, adică rudele şi prietenii, precum şi
administratorii şi locatarii casei în care locuieşte copilul;
b) serviciul comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul
înregistrării morţii unei persoane (părintelui copilului), precum şi biroul
notarului public, cu prilejul deschiderii unei moşteniri;
c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii parchetului şi poliţia, cu
prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) autorităţile administraţiei publice, instituţiile de ocrotire, precum şi
orice altă persoană38.
Nu trebuie să se confunde obligaţia oricărei persoane, care află de
situaţia unui copil lipsit de ocrotire părintească, de a înştiinţa autoritatea
37
T. Bodoaşcă, op. cit., în Dreptul nr. 3/2005, p. 53; I. Imbrescu, op. cit., în Dreptul nr. 10/2006, p. 136; cu
privire la caracterul subsecvent al plasamentului, C. A. Timişoara, dec. nr. 2101F din 7 noiembrie 2006, în
Buletinul Curţilor de Apel nr. 1/2007, p. 36-37, care arată că potrivit art. 30 şi urm. din Legea nr. 272/2004,
copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi, care poartă întrega responsabilitate pentru creşterea sa;
în consecinţă, creşterea copilului în familie şi în familia extinsă este prioritară faţă de plasament.
38
„Când cere trebuinţa, ca să se rânduiească epitrop asupra unui nevrâsnic, născut ori din legiuită însoţire
sau într-alt chip, atunce rudeniile cele de sânge sau celelante sau învăţătoorii, casnicii sau şi însuşi megieşii
lui se îndatoresc supt a legilor orânduită pedeapsă, ca îndată să vădească aceasta la Comisia Epitropicească,
ca la o apărătoare a nevrâsnicului. Însuţi poliţieneştile dregătorii şi funtaşii obştimilor politiceşti şi
bisericeşti sunt datori a avea purtare de grijă” – art. 257 C.Calimach.

217
tutelară, cu sesizarea instanţei judecătoreşti pentru numirea tutorelui. În
condiţiile Legii nr. 272/2004, sesizarea instanţei se face de către autoritatea
tutelară (care acţionează ex officio sau la înştiinţarea persoanelor prevăzute
de art. 115 C.fam.) sau de procuror (în baza art. 45 C. pr. Civ.)39.

151. Numirea tutorelui. În reglementarea Codului familiei,


competenţa numirii tutorelui aparţinea autorităţii tutelare de la domiciliul
copilului (art. 116)40. Prin Legea nr. 272/2004, procedura administrativă,
care se caracteriza prin celeritate, a fost înlocuită printr-o procedură
judecătorească, aşa încât competenţa instituirii tutelei aparţine judecătoriei
în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul (art.
40 alin. 2)41. În acest fel, numirea tutorelui este supusă regulilor procedurii
judecătoreşti, cu riscul încălcării principiului celerităţii în luarea oricărei
decizii cu privire la copil, instituit de art. 16 lit. j din Legea nr. 272/2004.
Cu privire la capacitatea de a fi tutore, de o manieră generală, are
capacitatea de a fi tutore orice persoană fizică „cu deplină capacitate de
exerciţiu şi bune purtări”. Ca şi în alte domenii, şi aici regula este
capacitatea, iar excepţia este incapacitatea, cu menţiunea că art. 117 C.fam.
impune imperativ că anumite categorii de persoane nu pot avea calitatea de
tutore. În plus, în concepţia Legii nr. 272/2004, tutorele trebuie să prezinte
garanţii morale şi să îndeplinească condiţii materiale pentru a primi un
copil în îngrijire. Practic, pentru a fi tutore o persoană trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie o persoană cu domiciliul în România (art. 41 alin. 1); condiţia
nu este îndeplinită dacă persoana are domiciliul în străinătate sau are numai
reşedinţa în România;
b) să nu fie în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate menţionate
de art. 117 C.fam.
c) persoana sau familia să fie evaluată de direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului şi să fie propusă pentru a fi numită tutore.
Raportul de evaluare al direcţiei şi propunerea acesteia trebuie să ţină seama
de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor (tutorelui şi copilului) şi de
39
D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 316; I. Imbrescu, op. cit., în Dreptul nr.
10/2006, p. 138-140, care arată că direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului nu are calitate
procesuală activă în asemenea cauze, deşi în practică aceasta sesizează instanţa. Proiectul Codului civil,
adoptat de Senat în noiembrie 2004, prevede că persoanele care află de situaţia unui copil lipsit de ocrotirea
părinţilor vor înştiinţa instanţa tutelară (art. 72).
40
Art. 119 C. fam. prevede următoarele reguli: 1) decizia de numire a tutorelui se comunică, în scris, de
către autoritatea tutelară, persoanei numite tutore; 2) decizia de numire se afişează al sediul primăriei de la
domiciliul copilului; 3) drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării; 4) între timp
autoritatea tutelară poate lua măsuri provizorii, cerute de interesele copilului.
41
T. Bodoaşcă, op. cit., în Dreptul nr. 3/2005, p. 65-66; I. Imbrescu, op. cit., în Dreptul nr. 10/2006, p. 137.

218
opinia copilului, iar legea prevede că au prioritate membrii „familiei extinse”
a copilului, adică rudele copilului până la gradul IV inclusiv (art. 41 alin. 2,
ultima parte, coroborat cu art. 4 lit. c).
Dacă în sistemul Codului familiei nu era stabilită vreo ierarhie între
persoanele ce pot avea calitatea de tutore, aşa încât autoritatea tutelară era
suverană în această privinţă (esenţial fiind să respecte interesului copilului),
noua reglementare prevede o anumită ordine de preferinţă: a) pentru
evaluare au prioritate rudele copilului până la gradul IV (fără a înlătura
absolut alte persoane); b) instanţa numeşte cu prioritate ca tutore, dacă
motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei
copilului (art. 42 alin. 1)42.
Legea nr. 272/2004 aduce o condiţie nouă în materia instituirii tutelei:
opinia copilului. În acest sens, art. 42 alin. 2 prevede expres că propunerea
cu privire la persoana tutorelui va ţine seama de opinia copilului, dar această
condiţie priveşte şi numirea tutorelui. Câteva aspecte trebuie reţinute aici cu
privire la această condiţie: a) copilul în vârstă de 10 ani trebuie să fie
ascultat, în prealabil, cu privire la numirea tutorelui (instituirea tutelei); b)
copilul cu vârsta sub 10 ani poate fi ascultat; c) copilul are dreptul de a cere
şi a primi informaţii cu privire la persoana care urmează să fie numită ca
tutore; d) opinia copilului va fi luată în considerare în raport cu vârsta şi
gradul de maturitate43.
În fine, este important să reţinem că în întrega procedură de instituire
a tutelei, aşadar şi cu privire la numirea (alegerea) tutorelui, instanţa trebuie
să verifice dacă: a) instituirea tutelei este în interesul superior al copilului
(art. 38 şi art. 39 alin. 1); b) prin instituirea tutelei se asigură continuitate în
educarea copilului (art. 39 alin. 2).

152. Conţinutul ocrotirii copilului prin tutelă. Preliminarii. Ca şi


ocrotirea părintească, ocrotirea prin tutelă are în conţinutul său cele două
laturi: personală şi patrimonială. Întrucât primul aspect este preponderent de
dreptul familiei, vom avea în vedere, în continuare, latura patrimonială a
ocrotirii, aceasta fiind, preponderent, de drept civil. Dacă pentru latura
persoanală a conţinutului tutelei copilului, Legea nr. 272/2004 aduce
modificări şi completări importante, latura patrimonială este reglementată în
continuare de dispoziţiile Codului familiei, în principal. În acest context, se
admite că latura patrimonială a ocrotirii copilului prin tutelă cuprinde: a)
42
La „condiţii egale”, ordinea impusă trebuie respectată: rude, afini, prieteni; între persoanele din aceeaşi
categorie (rude/afini/prieteni) nu există o ordine de preferinţă.
43
Pentru, valoarea juridică a opinie copilului potrivit Legii nr. 272/2004, S. Cercel, D. Ghiţă, Comentariu la
decizia nr. 284 din 11 iulie 2005 a C.A. Craiova, secţia minori şi familie, C.J. nr. 6/2006, p. 15-18; T.
Bodoaşcă, op. cit., în Dreptul nr. 3/2005, p. 61-63.

219
administrarea bunurilor copilului de până la 14 ani; b) reprezentarea, în
actele civile, a copilului sub 14 ani; c) încuviinţarea prealabilă a actelor
civile ale copilului de peste 14 ani44.

153. Administrarea bunurilor minorului. Administrarea bunurilor


copilului implică, potrivit dispoziţiilor Codului familiei, unele obligaţii
pentru tutore: 1) la deschiderea tutelei; 2) pe parcursul tutelei; şi 3) la
încetarea tutelei.
La deschiderea tutelei există pentru tutore următoarele obligaţii:
- în prezenţa tutorelui, un delegat al autorităţii tutelare întocmeşte un
inventar al bunurilor copilului, care se supune aprobării autorităţii tutelare 45;
creanţele pe care le are minorul faţă de tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă
ori fraţii şi surorile tutorelui nu pot fi plătite decât cu aprobarea autorităţii
tutelare (art. 126 C. fam.);
- autoritatea tutelară stabileşte suma anuală pentru întreţinerea
minorului şi administrarea bunurilor sale; pe parcursul tutelei, această sumă
poate fi modificată, potrivit cu împrejurările; cheltuielile necesare întreţinerii
minorului şi administrării bunurilor sale se stabilesc din veniturile bunurilor
lui; dacă veniturile nu ajung, se va dispune vânzarea bunurilor (art. 127 alin.
1 şi 2 C. fam.)46;
- sumele de bani care întrec nevoile întreţinerii copilului şi
administrării bunurilor sale, precum şi hârtiile de valoare se depun, pe
numele minorului, la („o casă de păstrare de stat”) bancă (cu respectarea
normelor privind fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar) de
unde pot fi ridicate cu încuviinţarea autorităţii tutelare47; tutorele poate
depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului, într-un cont

44
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 291-292; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 150-151; idem,
Drept civil român, 2001, p. 364-365; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 378-379; E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, p. 110-111; M. N. Costin, op. cit., vol. 2, 1984, p. 215-217; S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, op.
cit., 2003, p. 297-301.
45
„Îngrijirea încrezută Comisiei Epitropiceşti asupra averii sărăimanilor cere neapărat, ca Comisia aceasta
să cerceteze întăi averea lor şi, de va cere trebuinţa, să o siguiripsască prin pecetluirea, prin catagrafia şi
prin preţăluirea celor mişcătoare” – art. 291 C. Calimach (articolele următoare prevăd reguli speciale pentru
averea nemişcătoare şi pentru alte bunuri).
46
„Comisia Epitropicească hotărâşte cele pentru hrana şi creşterea copilului cuviincioase cheltuieli,
potrivite după cinstea şi starea familiei şi după avere, privind însă şi cătră orânduirea ce au făcut tatăl şi
cătră socotinţa epitropului” – art. 288 C. Calimach.
47
„Pietrele scumpe şi alte odoară, sineturile de datorii, scrisorile moşiilor şi al altor lucruri nemişcătoare
(...) să se pue spre pază la mitropolie ori episcopie ori la biserica poporului, unde sărăimanul are obişnuita
sa lăcuinţă” – art. 301 C. Calimach; „Din banii gata” se vor lăsa „în mâna epitropului, câţi se vor socoti în
destui spre cuviincioasa creştere a sărăimanului şi spre trebuincioasa iconomie a casei”, iar de vor mai
prisosi, „mai întâi se vor plăti datoriile” sa la altă „folositoare trebuinţă”, iar, în cele din urmă „să se dee cu
dobândă la case obşteşti sa şi la persoane particulare, însă cu legiuită siguranţie” – art. 302 C. Calimach.

220
separat, putându-le ridica fără încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 131 C.
fam.).
Pe parcursul tutelei copilului se iau următoarele măsuri:
- anual, tutorele trebuie să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă
despre modul cum a îngrijit de bunurile minorului; aceasta se face în 30 de
zile de la sfârşitul anului calendaristic;
- la cererea autorităţii tutelare, tutorele e obligat să dea oricând dări de
seamă despre modul în care s-a îngrijit de persoana şi bunurile minorului;
- autoritatea tutelară verifică socotelile privind veniturile minorului şi
cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale
şi dacă sunt bine întocmite, dă descărcarea tutorelui (art. 134-135 C. fam.)48.
La încetarea tutelei copilului se iau următoarele măsuri:
- tutorele trebuie ca, în cel mult 30 de zile, să prezinte autorităţii
tutelare o dare de seamă generală;
- bunurile se predau, după caz, fostului minor, moştenitorilor lui,
noului tutore (art. 140 C. fam.);
- după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
autoritatea tutelară dă tutorelui descărcare de gestiune. Este important să
reţinem că, deşi a fost dată descărcare de gestiune, tutorele rămâne
răspunzător pentru paguba cauzată prin culpa sa; tutorele care înlocuieşte alt
tutore, este obligat să ceară fostului tutore repararea pagubelor pe care le-a
cauzat minorului prin culpa sa (art. 141 C. fam.)49.

154. Reprezentarea legală, în actele civile, a minorului sub 14 ani.


Administrarea bunurilor copilului presupune, ca şi în cazul părinţilor,
efectuarea unor operaţiuni materiale, dar şi încheierea de acte juridice civile.
Potrivit art. 124 alin. 1 C. fam. „Tutorele are obligaţia de a administra
bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la
data la care acesta împlineşte vârsta de 14 ani”.
Pentru a şti în ce condiţii funcţionează această reprezentare legală,
este necesar să arătăm ce acte civile poate să încheie tutorele. Sub acest
aspect, distingem trei categorii de acte juridice civile:
1) Actele pe care tutorele minorului sub 14 ani le poate încheia
singur, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Fac parte din această categorie actele de conservare şi actele de
administrare a patrimoniului. De reţinut că în această ultimă categorie se
48
C. Calimach avea dispoziţii asemănătoare în art. 314-322.
49
C. Calimach avea dispoziţii privind „sămile de pe urmă” (art. 347), „trădarea averilor celui agiuns în
legiuită vârstă”, „luând adeverinţă iscălită de la aceeia, cum şi de la doi martori” (art. 349); Comisia „din
prisosul veniturilor, poate rândui epitropului o măsurată plată spre mulţumita lui; însă plata să nu treacă nici
odată peste cinci la sută din prinosul veniturilor, nici peste şase mii lei pe tot anul” (art. 353).

221
încadrează nu numai acele acte de administrare a unui bun (ut singuli), ci şi
actele de administrare a patrimoniului, care includ şi acte care, raportate la
un bun determinat, sunt acte de dispoziţie. În sprijinul acestei soluţii sunt
dispoziţiile art. 129 alin. final C. fam.: „tutorele poate înstrăina, fără
prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, bunurile supuse pierii ori
stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor, dacă
valoarea acestora din urmă nu depăşeşte suma de 250 lei”.
2) Actele pe care tutorele minorului sub 14 ani nu le poate încheia
valabil decât cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În acest sens, art. 129 alin. 2 C. fam. prevede că: „Tutorele nu poate,
fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea
ori gajarea bunurilor minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale
acestuia, precum şi să încheie orice acte care depăşesc dreptul de
administrare”. Se admite că textul are în vedere actele juridice civile de
dispoziţie50. De amintit că, art. 131 alin. 1 C.fam. califică drept act de
dispoziţie şi ridicarea de la bancă a sumelor de bani care întrec nevoile de
întreţinere a minorului şi a administrării bunurilor sale, precum şi a hârtiilor
de valoare;
3) Actele pe care tutorele nu le poate încheia nici cu încuviinţarea
autorităţii tutelare.
În această categorie intră actele juridice civile menţionate expres de
art. 128 şi 129 alin. 1 C. fam.; astfel, mai întâi, potrivit art. 128: „Este oprit
să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori
fraţii şi surorile tutorelui, de o parte şi minorul de alta”; pe de altă parte, art.
129 alin. 1 C. fam. dispune că: "Tutorele nu poate, în numele minorului, să
facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”.

155. Încuviinţarea prealabilă a actelor civile de către tutorele


minorului între 14 şi 18 ani. Pe fondul distincţiei de principiu pe care legea
o face între minorul sub 14 ani (lipsit total de capacitate de exerciţiu) şi cel
care a împlinit 14 ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu), se explică
şi distincţia dintre obligaţiile pe care le are tutorele cu privire la bunurile
copilului, în raport cu vârsta acestuia. Dacă, în cazul copilului sub 14 ani,
tutorele îi administrează el personal bunurile şi îl reprezintă în actele civile,
aşa încât se substituie total acestuia, după vârsta de 14 ani a copilului
tutorele este chemat doar să încuviinţeze actele juridice civile pe care acesta
le încheie personal (dar nu singur).

50
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 365; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 420; E. Chelaru,
Drept civil. Persoanele, p. 111.

222
În acest sens, art. 133 C. fam. prevede: (1) „Minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui”.
(2) „Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea
pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
va fi necesară şi prealabilă încuviinţarea acesteia”.

156. Încetarea tutelei minorului. Încetarea tutelei minorului se poate


datora unor cauze care privesc persoana tutorelui - când vorbim despre
încetarea funcţiei tutorelui, fie unor cauze care privesc persoana minorului -
când vorbim despre încetarea tutelei.
Încetarea funcţiei tutorelui intervine în următoarele situaţii:
a) moartea tutorelui (având în vedere caracterul intuitu personae);
b) îndepărtarea de la tutelă, potrivit art. 117 alin. 2 şi art. 138 alin. 2
C. fam.51;
c) în locul tutorelui minorului este numit tutorele interzisului, potrivit
art. 150 alin. 2-3 C. fam.;
d) la cererea sa, tutorele este înlocuit (pentru una din situaţiile
prevăzute la art. 118 alin. 2 C.fam., care intervine în timpul tutelei).
Încetarea tutelei intervine în următoarele situaţii: a) dobândirea
deplinei capacităţi de exerciţiu; b) stabilirea filiaţiei faţă de cel puţin unul
dintre părinţi; c) ridicarea decăderii din drepturile părinteşti; d) ridicarea
interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi; e) reapariţia a
cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi ori morţi; f) moartea
minorului.

157. Răspunderea tutorelui minorului. Tutorele este răspunzător


pentru felul în care asigură ocrotirea persoanei minorului şi îngrijeşte de
interesele patrimoniale ale acestuia.
Tutorele poate avea o răspundere penală şi una civilă, după caz. Mai
întâi, răspunderea penală poate fi angajată, în condiţiile art. 215 C. pen.

51
Potrivit art. 117 C. fam. nu poate fi tutore, iar dacă a fost numit, va fi îndepărtat: „a) minorul sau cel pus
sub interdicţie; b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a
restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească,
precum şi cel cu rele purtări; d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu
ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei”. Dispoziţii asemănătoare întâlnim şi în Codul civil:
„Osânda la o pedeapsă criminală aduce după sine de drept excluderea de la tutelă, precum şi destituirea
dintr-o tutelă primită mai dinainte”-art. 384 C.civ.; „Sunt asemenea opriţi de a fi tutori şi destituibili: 1.
persoanele cu purtare rea deobşte cunoscută; 2. persoanele care dau dovezi de rea credinţă sau incapacitate
în îndeplinirea sarcinei de tutor”-art. 385 C.civ. („Suspectus autem est tutor, qui non ex fide tutelam gerit,
licet solvendo sit, ut Iulianus respripsit”, Instit., De suspectis tutoribus, 1, 26, §5); în acelaşi sens, art. 259,
art. 337 C. Calimach şi art. 8, cap. 28 Andr. Donici

223
pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă. Pe de altă parte, răspunderea
civilă poate fi nepatrimonială ori patrimonială.
Răspunderea nepatrimonială se concretizează în îndepărtarea de la
tutelă, potrivit art. 138 C. fam.: (1) „Minorul, precum şi toţi cei prevăzuţi în
art. 115 pot face plângere autorităţii tutelare cu privire la actele sau faptele
tutorelui păgubitoare pentru minor”. (2) „Tutorele va fi îndepărtat dacă
săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi
tutore, precum şi dacă nu şi-a îndeplinit mulţumitor sarcina”. Este important
să reţinem că, în condiţiile Legii nr. 272/2004, îndepărtarea tutorelui din
tutelă este de competenţa judecătoriei. Chiar dacă art. 40 alin. 2 din Legea
nr. 272/2004 se referă exclusiv la instituirea tutelei, sunt de competenţa
instanţei de judecată şi alte măsuri prevăzute în Codul familie cu privire la
tutelă, precum: îndepărtarea tutorelui care devine incompatibil (art. 117
alin. 2); înlocuirea tutorelui la cererea acestuia (art. 118 alin. 2); încetarea
tutelei (art. 140)52.
Răspunderea patrimonială civilă este angajată ca o răspundere civilă
delictuală, în condiţiile art. 998-999 C. civ.; această răspundere pentru fapta
proprie intervine, în principiu, în toate situaţiile în care tutorele, prin
exercitarea deficitară a atribuţiilor sale, a cauzat prejudicii copilului pus sub
tutela sa, ori altor persoane. Este de reţinut că, faţă de terţi, tutorele nu
răspunde civil pentru fapta ilicită a copilului aflat sub tutelă, potrivit art.
1000 alin. 2 şi 4 C.civ. (care este o răpundere instituită special pentru părinţi,
aşa încât nu poate fi extinsă către tutore); el va răspunde, nu pentru „fapta
altuia”, ci pentru „fapta proprie” (constând în neîndeplinirea atribuţiilor de
tutore). În fine, amintim că, potrivit art. 141 alin. 2 C. fam., „chiar dacă
autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde
pentru paguba pricinuită prin culpa sa”.

§3. Curatela copilului

158. Preliminarii. În dreptul roman Legea celor XII table reglementa


curatela nebunilor (furiosi) şi risipitorilor (prodigi), iar mult mai târziu legea
Plaetoria prevedea curatela minorilor (anul 192-191 a.H.), luând în
considerare lipsa de experienţă a tinerilor sub vârsta de 25 ani, cei care
profitau de acesta erau notaţi cu infamia.

52
T. Bodoaşcă, op. cit., în Dreptul nr. 3/2005, p. 65, care arată că dacă s-ar admite că aceste măsuri ar
rămâne, conform Codului familie, de competenţa autorităţii tutelare, s-ar nesocoti principiul simetriei în
luarea, modificarea şi desfiinţarea acestora, dar şi principiul separaţiei puterilor în stat, de vreme ce o
decizie judecătorească ar putea fi cenzurată de un serviciu al autorităţii administraţiei publice locale.

224
Măsura îi proteja pe tineri, dar le bloca practic posibilitea de a încheia
acte juridice, pentru că terţii renunţau să discute cu asemenea persoane din
dorinţa de a evita complicaţiile53. Pentru a se înlătura aceste incoveniente
care impietau asupra desfăşurării sigure a relaţiilor juridice, minorului
contractant i se numea un curator; el era numit pentru un act determinat (ad
certam causam) şi veghea ca interesele minorului să nu fie lezate. Din
timpul împăratului Marcus Aurelius, s-a obişnuit ca minorului să i se
numească un curator permanent, iar nu numai cu ocazia încheierii anumitor
acte juridice, pentru ca în epoca lui Iustinian curatela persoanelor sub 25 de
ani să devină permanentă şi obligatorie54.
În vechiul drept românesc, Codul Calimah reglementează, alături de
epitropie, instituţia „curatoriei”. În acest sens, art. 356 prevedea: „Asupra
persoanelor, ce nu sunt destoinice sau nu pot de sine a se îngriji pentru
lucrurile lor, nici a-şi apăra driturilr lor, datoare este Comisia Epitropicească,
în lipsa părinteştii sau epitropiceştii puteri a rândui curator”.
Pentru situaţiile în care se instituia un curator art. 357 arăta:
„Curatoria sau apărarea se orânduieşte: 1. asupra averii tânărului, cei
nemişcătoare, ce se află în ţară străină; 2. asupra acelor ce, întru deosebită
împregiurare, nu se pot apăra de cătră tatăl sau epitropul lor; 3. asupra celor
în desăvârşită vrîstă căzuţi în nebunie sau într-alte metehne a minţii; 4.
asupra celor vădiţi întru răsăpire; 5. asupra celor zămisliţi (curatot ventris);
6. şi uneori asupra celor surdo-muţi; 7. celor în străinătate; 8 asupra celor
osândiţi pentru o vinovăţie”55.
În sistemul Codului civil român curatela minorului apare în cadrul
instituţiei emancipării. Potrivit art. 425 „minorul emancipat va avea un
curator până la etatea majoră, care se va numi de consiliul de familie”56.

158. Noţiune şi conţinut. Curatela minorului este mijlocul juridic,


temporar şi subsidiar, de ocrotire a copilului.

53
V. Hanga, Drept privat roma, 1978, p. 233-234; T. Sâmbrian, Drept privat roman, p. 96; G. Danielopolu,
Explicaţiunea Instituţiunilor lui Justinian, vol. I, 1899, p. 300-302, care menţionează replica unui copil într-
o comedie: „Lex me perdot quina vicenaria/ Metuunt me credere omnes”, „Mă pierde legea privind vârsta
de 25 de ani/ Se tem toţi să-mi mai dea cu împrumut bani”.
54
Dreptul roman roman reglementa şi curatela copilului conceput, dacă este chemat la moştenire, care va fi
întâlnită şi în vechiul drept românesc.
55
„În pricinile tînărului cu părinţii sau cu epitropul său, trebuie Comisia Epitropicească să orînduiească
deosebit curator” – art. 358 C. Calimach; „Judecătoria privind pentru acei ce încă nu s-au născut, va
orândui advocat deobşte pentru urmaşi, sau deosebit pentru acei zămisliţi” – art. 363 C. Calimach.
56
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom II, 1907, p. 834-840; M.
Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, nr. 178, p. 101; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., 1996, p. 436-439.

225
Ca şi ocrotirea părintească şi tutela, curatela copilului este tot un
mijloc juridic de ocrotire, dar se deosebeşte faţă de ele prin caracterul său
temporar şi subsidiar57.
Din finalitatea sa, dată de ideea ocrotirii copilului aflat în situaţii
speciale, rezultă şi natura sa juridică: curatela copilului este o tutelă ad-hoc.
Cea mai importantă consecinţă care rezultă din această calificare juridică
este aceea că, în esenţă, curatelei copilului îi sunt aplicabile regulile tutelei
acestuia.
Dacă, pe de o parte, în condiţiile Legii nr. 272/2004 numirea tutorelui,
precum şi alte măsuri privitoare la tutelă (înlocuirea tutorelui, îndepărtarea
tutorelui, încetarea tutelei, etc.) sunt de competenţa judecătoriei de la
domiciliul copilului (sau locul unde a fost găsit), iar, pe de altă parte,
curatela este supusă regulilor privind tutela, ar rezulta că instituirea curatelei
copilului este de competenţa instanţei de judecată 58. Practic, dacă în anumite
situaţii numirea curatorului de către instanţă nu ridică probleme, deoarece
copilul se află deja în faţa instanţei într-o anumită cauză (spre exemplu, în
situaţia înlocuirii tutorelui), sunt situaţii în care această soluţie nu face decât
să complice procedura şi să pună în discuţie ideea ocrotirii copilului prin
instituirea curatelei (care impune o intervenţie urgentă). În aceste condiţii,
considerăm că autoritatea tutelară este competentă să instituie curatela
copilului cel puţin în situaţia în care evaluarea împrejurării care determină
curatela nu pune în discuţie o măsură luată printr-o hotărâre judecătorească,
aşa cum este cazul în situaţiile prevăzute de. de art. 152 lit. c ori de art. 132
C. fam.59. De altfel, art. 24 alin. 6 ultima parte din Legea nr. 272/2004
dispune că "prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de
conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile".
Pe de altă parte, ocrotirea prin curatelă priveşte atât persoana cât şi
bunurile minorului. Pentru dreptul civil este de reţinut latura patrimonială a
ocrotirii, care cuprinde, prin asemănare cu cele menţionate la tutela
57
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 157-158; idem, Drept civil român, 2001, p. 367-368; G.
Boroi, Drept civil, 2002, p. 379-380; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, 2003, p. 112-113; M. N. Costin,
op. cit., vol. 2, p. 227-228;
58
Anterior adoptării Legii nr. 272/2004, ca şi tutela, curatela copilului se instituia, potrivit art. 154 C.fam.,
de autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, fie din oficiu, fie la cererea oricărei persoane dintre cele
menţionate de art. 115 C. fam.; aceste dispoziţii legale vor fi aplicate numai în cazul curatelei majorului.
59
Situaţia creată prin adoptarea Legii nr. 272/2004 poate să atragă o interpretare şi aplicare neunitară a legii
cu privire la instituirea tutelei şi a curatelei copilului, aşa încât se impune clarificarea acestor aspecte printr-
o prevedere expresă a legii. Susţinem competenţa autorităţii tutelare, cel puţin pentru două motive: 1) este
autoritatea cea mai apropiată de domiciliul copilului, aşa încât, cel puţin teoretic, cunoaşte situaţia acestuia
şi poate acţiona cel mai repede; 2) este suficient un control efectiv al instanţei asupra activităţii autorităţii
tutelare; a se vedea şi Lucia Cătană, Limitele de competenţă ale autorităţii tutelare cu privire la instituirea
curatelei, în Dreptul nr. 9/2006, p. 95-103, care susţine competenţa autorităţii tutelare cu privire la
instituirea curatelei în cazurile prevăzute de Codul familiei.

226
copilului: a) administrarea bunurilor copilului; b) reprezentarea copilului de
până la 14 ani în actele civile; c) încuviinţarea prealabilă a actelor civile ale
copilului între 14 şi 18 ani.
Cu privire la încetarea curatelei, art. 157 C. fam. prevede: „Dacă au
încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va putea fi
ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, celui reprezentat, a
oricăruia din cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu”. Cele menţionate cu
privire la competenţa instituirii curatelei sunt aplicabile şi aici, aşa încât, în
principiu, ridicarea curatelei este de competenţa instanţei de judecată (cu
rezervele arătate deja).
În fine, regulile privind răspunderea tutorelui copilului, se aplică şi în
situaţia curatorului acestuia.

159. Cazuri de instituire a curatelei minorului. Codul familiei


reglementează patru cazuri de instituire a curatelei minorului.
a) Cazul contrarietăţii de interese între copil şi reprezentantul ori
ocrotitorul legal. Potrivit art. 132 C. fam.: „ori de câte ori se ivesc între
tutore şi minor interese contrare, care nu sunt dintre cele care trebuie să
ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea tutelară va numi un curator”; în baza
art. 105 alin. final C. fam., care trimite la regulile tutelei, art. 132 se aplică şi
în caz de contrarietate de interese între copil şi părinte.
Noţiunea de contrarietate de interese trebuie înţeleasă în sens larg,
aşa încât nu trebuie să fie actuală, ci poate fi numai virtuală, iminentă.
Jurisprudenţa a statuat că noţiunea de „interese contrare” cuprinde nu numai
pe acelea care au dat naştere unui conflict, ci şi pe acelea care sunt
susceptibile de a intra în conflict; în esenţă, în procesele în care sunt mai
multe părţi există întotdeauna interese contrare60. Acest caz de instituire a
curatelei poate fi întâlnit în materie succesorală (în litigiul de ieşire din
indiviziune în care sunt implicaţi copilul şi tutorele sau părinţii săi; cu ocazia
dezbaterii succesiunii la notar), în materia executării silite a unor bunuri
aflate în coproprietate între părinţi/tutore şi minori.
b) Cazul înlocuirii unui tutore al minorului cu alt tutore, dar nu
imediat, potrivit art. 139 C.fam: „Până la intrarea în funcţiune a noului
tutore” se va numi un curator;
c) Cazul punerii sub interdicţie a minorului, prevăzut de art. 146 C.
fam.: „În caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub
interdicţie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea

60
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 6 din 23.04.1959, în Culegere de decizii pe anul 1959, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960, p. 27-29; M. Eliescu, în Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 360.

227
persoanei şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi
pentru administrarea bunurilor”;
d) Cazul împiedicării vremelnice a părintelui ori tutorelui minorului
de a-l ocroti, prevăzut de art. 152 lit. c: se poate institui curatela „dacă din
cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei
acte le încuviinţează”.

Secţiunea 2. Ocrotirea bolnavului psihic prin


interdicţia judecătorească

§1. Noţiuni introductive

160. Consideraţii istorice. În dreptul roman, numai risipitorii erau


interzişi (prodigi, eversores) erau interzişi, iar majorul care era într-o stare
obişnuită de imbecilitate, demenţă sau furie, sau care era surdo-mut sau avea
altă infirmitate perpetuă (qui morbo perpetuo laborat), avea numai un
curator pentru administrarea bunurilor sale. Furiosul aflat sub curatelă nu era
interzis, aşa încât în momentele sale de luciditate (per intervalla quæ
perfectissima sunt) era capabil să încheie acte cu privire la administararea
bunurilor sale61.
În dreptul vechi românesc, Legiuirea Caragea arăta (partea întâia,
„Despre obraze”, cap. IV, „Pentru cei fără minte”) că „fără minte numim pre
cei ce sunt întru adevăr nebuni sau lipsiţi de minte, smintiţi”. Dar smintitul
nu avea nici curator, nici tutore, singura protecţie fiind că „orice tocmeală
sau dar vor face se socotesc drept nimicu şi se strică”; în plus „veri ce
greşélă vor face, nu se învinovăţesc”. În schimb, Codul Calimah avea soluţii
mult mai potrivite pentru asemenea situaţii. Comisia epitropicească putea la
cererea epitropului sau a rudelor celui protejat să rânduiască "urmarea
epitropiei pêne la uă vreme mai îndelungată şi neotărâtă ori pentru
metehnele minţii séu ale trupului ori pentru risipire séu alte pricini mari a
epitropisitului” (art. 331). Comisia era abilitată să declare o persoană
nebună, după „cercetarea amănunţită a lucrurilor” şi după „cercetarea
socotinţei doctorilor rânduiţi” la acesta, iar hotărârea era supusă publicităţii

61
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom III, partea I, Bucureşti,
Atelierele grafice SOCEC, 1909, p. 1-3; G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Justinian, p. 299-
300, care arată că prodigii, înainte de a fi puşi sub curatelă, erau interzişi de către magistrat: „Quando tu
nequitia tu paterna avitaque bona disperdis et liberos tuos ad egestatem perduicis, ob eam rem tibi ære
commercioque interdico”/ „Fiindcă tu, prin neghiobia ta, rispipeşti bunurile paterne şi strămoşeşti, pentru
această cauză îţi interzic uzul aramei şi al comerţului”. Codul Calimach admite că testamentul făcut „în
vremea zăstîmpurilor” poate produce efecte – art. 725.

228
pentru opozabilitate faţă de terţi (art. 362). Curatela persoanei nebune era
supusă regulilor epitropiei, iar curatorul avea drepturi şi obligaţii legate de
persoana nebunului, dar şi de averea acestuia. Legea reglementa încetarea
curatelei „când încetează pricinile care au fost” (art 376). Comisia era
chemată „să desluşească şi să hotărască, dacă plecarea spre risipire s-au
îndreptat cu temeiu şi cu statornicie, cercetînd cu amăruntul pe casnicii lui,
pe celelate rudenii, pe megieşii lui, şi însuţi ispitind adesă; iar pentru cel
nebun sau lipsit de minte, trebue, pe lângă cele pomenite chipuri, să
orînduiască şi doftori spre cercetare şi, luînd mărturia lor, aşa să dee
hotărîrea” (art. 377).
Codul civil român, după modelul francez, a consacrat instituţia
interdicţiei judecătoreşti (art. 435-457)62. Vom reţine de la început că, în
acea perioadă, interdicţia era de două feluri: a) judiciară, care rezulta dintr-o
hotărâre civilă, era determinată de slăbirea facultăţilor intelectuale şi îi ridica
interzisului libera administrare şi dispoziţie asupra bunurilor sale (instituind
tutela) şi b) legală, care rezulta din condamnarea unei persoane la muncă
silnică sau recluziune (potrivit legii penale) şi avea aceleaşi efecte 63. În fine,
dacă starea sănătăţii mintale nu impunea interdicţia judecătorească, instanţa
putea aprecia că persoana are nevoie de asistenţa unui consiliu judiciar (art.
445, 458-460 C.civ.; considerată o interdicţie parţială).
Procedura instituirii interdicţiei prevedea convocarea consiliului de
familie pentru a da lămuriri, parchetul era obligat să întreprindă verificări
asupra situaţiei, se ordona efectuarea unei expertize medicale, persoana a
cărei punere sub interdicţie era cerută se asculta obligatoriu. Actele juridice
încheiate după ce persoana era pusă sub interdicţie erau lovite de nulitate
relativă. Interzisului îi era permis să încheie singur, în intervale de luciditate,
acte precum: căsătoria, recunoaşterea unui copil natural, înzestrarea
copilului, iar jurisprudenţa arăta că se putea obliga, în acelaşi mod, prin
delictele şi cvasidelictele sale, săvârşite în mod conştient64.

161. Noţiune şi reglementare. În prezent, instituţia interdicţiei


judecătoreşti este reglementată în titlul al III-lea, capitolul al II-le - intitulat
„Interdicţia”, art. 142-151 Codul familie. La rândul său, Decretul nr.
32/1954 reglementează în capitolul al III-lea, prima secţiune, art. 30-35,
„Procedura interdicţiei”.
62
Legea din 15 decembrie 1894 privind alienaţii internaţi aduce pentru prima dată reglementare clară a
problemei ocrotirii alienaţilor şi debililor mintali sub aspect patrimonial (administrarea, gestionarea
intereselor acestora) şi sub aspect personal (îngrijirea şi asigurarea condiţiilor bune de viaţă).
63
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 457.
64
I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, op. cit., p. 141-142. La rândul său, Codul Calimach
admitea că testamentul făcut „în vremea zăstîmpurilor” poate produce efecte – art. 725.

229
În doctrină se susţine constant că interdicţia judecătorească este
măsura de ocrotire, de drept civil, care se ia de către instanţă faţă de
persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea
de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei 65.
Vom reţine de la început trăsăturile caracteristice ale interdicţiei:
- este o măsură de ocrotire de drept civil (prin aceasta asemănându-se
cu ocrotirea părintească, tutela şi curatela);
- este judecătorească, în sensul că numai instanţa are competenţa de a
dispune ca o persoană să fie pusă sub interdicţie, în condiţiile legii.

162. Delimitarea interdicţiei judecătoreşti faţă de alte instituţii.


Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu alte noţiuni juridice. Mai
întâi, această instituţie nu trebuie confundată cu ceea ce am examinat sub
denumirea de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,
indiferent că acestea sunt măsuri - sancţiuni ori măsuri - de ocrotire. În
esenţă, dacă aceste îngrădiri privesc conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice şi numai indirect se răsfrâng şi asupra conţinutului
capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, interdicţia judecătorească priveşte
numai capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice66.
În al doilea rând, interdicţia judecătorească nu se confundă cu
tratamentul medical obligatoriu, prin internarea într-o unitate de psihiatrie a
persoanei cu tulburări psihice, potrivit procedurii reglementate de Legea
sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002,
principalele deosebiri fiind următoarele67:
a) interdicţia este judecătorească, pe când tratamentul medical
obligatoriu se dispune de o autoritate medicală, pe cale administrativă
(instanţa poate verifica legalitatea acestei măsuri);

65
Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, p. 169; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 380; I. Dogaru, Drept civil
român, 2000, p. 424; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 113; M. N. Costin, op. cit., vol. 2, p. 253
66
Pe de altă parte, am văzut că incapacităţile speciale de folosinţă operează, de regulă, de drept (direct în
temeiul legii) în timp ce inderdicţia judecătorească are caracter judiciar.
67
Legea a fost publicată în M. Of. nr. 589/8.08.2002 şi a abrogat Decretul nr. 313/1980 privind asistenţa
bolnavilor pshihic periculoşi; a se vedea şi O.M.S. nr. 372 din 10 aprilie 2006 privind normele de aplicarea
a Legii nr. 487/2002. Legea prevede norme pentru evaluarea sănătăţii mintale, proceduri de diagnostic,
norme de îngrijire şi drepturile persoanelor cu tulburări psihice. Printre formele de tratament medical se
înscrie şi internarea într-o unitate de psihiatrie, care poate fi voluntară sau nevoluntară. Internarea
nevoluntară este o măsură excepţională ce poate fi luată numai dacă toate încercările de internare voluntară
au fost epuizate. Decizia de internare trebuie confimată de o comisie de medici specialişti, iar pacientul sau
reprezentantul său poate sesiza instanţa judecătorească pentru controlul legalităţii măsurii; a se vedea, E.
Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 114.

230
b) dacă punerea sub interdicţie judecătorească conduce la lipsirea de
capacitate de exerciţiu, tratamentul medical obligatoriu nu are nici un efect
cu privire la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice.
În fine, interdicţia judecătorească nu se confundă cu „obligarea la
tratament medical” sau „internarea medicală” reglementate în Codul penal
ca măsuri de siguranţă, principalele deosebiri fiind următoarele: a) măsurile
de singuranţă se iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală şi au ca scop înlăturarea unei stări de pericol, ipoteză care nu se
întâlneşte în cazul interdicţiei judecătoreşti; b) obligarea la tratament
medical îl priveşte pe făptuitorul care din cauza unei boli ori a intoxicării
cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol
pentru societate; acesta trebuie să se prezinte regulat la tratament medical
până la însănătoşire, iar, dacă nu se prezintă, se poate dispune internarea
medicală (art. 113 C.pen.); c) obligarea la tratament medical îl priveşte pe
făptuitorul care este bolnav mintal sau toxicoman şi se află într-o stare care
prezintă pericol pentru societate; el este internat într-un institut medical până
la însănătoşire (art. 114 C.pen.).

163. Condiţiile de fond cerute pentru punerea sub interdicţie.


Condiţiile de fond cerute pentru ca o persoană să poată fi pusă sub interdicţie
judecătorească rezultă din dispoziţiile art. 142 C. fam.: „Cel care nu are
discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei or
debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie”.
Doctrina reţine că punerea sub interdicţie presupune îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii de fond68, pe care le prezentăm în continuare.
a) Persoana să fie lipsită de discernământ. De o manieră generală,
lipsa de discernământ înseamnă incapacitatea persoanei de a-şi manifesta
conştient voinţa în anumite împrejurări concrete; lipsa discernământului
trebuie apreciată atât sub raport intelectiv (adică, persoana nu are
reprezentarea actelor şi faptelor sale şi ale efectelor lor), cât şi sub aspect
volitiv (adică, persoana nu-şi poate controla, dirija voinţa).
b) Cauza lipsei de discernământ să fie alienaţia ori debilitatea
mintală. Pentru a fi îndeplinită această condiţie se cere ca lipsa de
discernământ să provină din alienaţie sau debilitate mintală. Prin alienaţie
mintală se înţelege absenţa, distrugerea sau alterarea parţială sau generală a
funcţiilor psihice, determinată de cauze patologice (diferite boli infecţioase
cu reacţii meningoencefalitice), intoxicaţii, compresiuni tumorale
intracerebrale, leziuni encefalitice, precum şi cauze fiziologice şi
68
Gh. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 370; G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 381; E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, p. 115; V.V. Popa, op. cit., p. 381.

231
psihologice. Adeseori, alienarea mintală (denumită popular şi în vechile
legiuiri româneşti nebunie) este urmarea unor boli psihice, precum
schizofrenia, sindroamele maniaco-depresive. Prin debilitate mintală se
înţelege forma de înapoiere mintală mai uşoară decât idioţenia şi
imbecilitatea, în care individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor
corespunzătoare primelor patru clase primare.
Înapoierea mintală are trei grade: idioţia, imbecilitatea şi debilitatea
mintală69. Idioţia este stadiul cel mai grav al înapoierii mintale, persoana
care prezintă acest tip de handicap are şi o dezvoltare fizică deficitară,
gândirea este extrem de rudimentară şi după exersări îndelungate poate
executa mişcări de autoservire şi necesită îngrijire permanentă, nedepăşind
niciodată nivelul unui copil normal de doi ani. Imbecilitatea este un grad
intermediar de înapoiere mintală, în care persoana nu-şi poate însuşi limbajul
scris şi nu poate depăşi nivelul vârstei preşcolare, însă reuşeşte să înveţe să
meargă, să vorbească şi să achiziţioneze cunoştinţe fragmentare. Debilitatea
mintală este gradul cel mai uşor al întârzierii mintale, însă deficitul
intelectual se manifestă în capacitate redusă de generalizare şi abstractizare.
Cu toate că, datorită lipsei unor deficienţe fizice la prima vedere, debilul
mintal nu se deosebeşte de un om normal, din cauza criticismului redus al
gândirii, a caracterului pueril al afectivităţii, el are nevoie de îndrumarea
adulţilor şi atunci când reuşeşte să-şi câştige singur existenţa.
Aşa se explică de ce legea s-a ocupat expres în materia mijloacelor de
ocrotire civilă numai de situaţia debililor mintali, nu şi de cea a celorlalţi
deficienţi mintali. Chiar dacă din punct de vedere medical există diferenţe
importante între cele trei situaţii, din punct de vedere juridic, termenul de
debil mintal este interpretat în sens larg, cuprinzând şi cazurile de idioţie şi
de imbecilitate, pe care legea nu le include expres printre situaţiile de
interdicţie. Este adevărat că aceste persoane nu au decât o autonomie fizică
relativă şi au în permanenţă nevoie de îngrijire specială, aşa încât este greu
de presupus că pot intra singure în raporturi juridice cu alte persoane, dar
aplicabilitatea interdicţie judecătoreşti ca măsură de ocrotire nu este exclusă.
Se observă că punerea sub interdicţie priveşte persoanele a căror
capacitate psihică este deficitară fie din naştere, fie datorită unor cauze
intervenite pe parcursul vieţii. Starea fiziologică anormală de alienaţie sau
debilitate mintală trebuie să aibă un caracter de durată, nu crize accidentale.
69
Mariana Roşca, Psihologia deficienţilor mintali, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 11-14;
„Majorul care este într-o stare obişnuită de imbecilitate, de sminteală sau de nebunie cu furie, trebue
interzis chiar şi când are intervale lucide” (art. 345 C.civ.), pentru analiza acestor dispoziţii legale, D.
Alexandresco, op. cit., tom III, 1909, p. 5-12, care arată că în realitate nu există decât o singură cauză de
interdicţie: alienaţia mintală, care se manifestă fie prin imbecilitate (imbecillitas), fie prin smintire sau
demenţă, fie prin nebunie cu furie.

232
S-a reţinut că nu se pretinde o continuitate absolută, iar existenţa unor
intervale lucide sporadice, în cazul alienaţiei, nu exclude punerea sub
interdicţie, pentru că art. 142 C.fam. condiţionează această măsură de
existenţa unei stări de deficienţă mintală cu caracter general şi permanent70.
c) Lipsa de discernământ să nu-i permită persoanei să se îngrijească
de interesele sale. Luarea acestei măsuri de ocrotire se justifică tocmai prin
aceea că persoana nu se poate îngriji de interesele sale în cadrul circuitului
civil, datorită lipsei de discernământ. În principiu, fiind o stare de fapt,
îndeplinirea acestei condiţii poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
În ipoteza în care discernământul există, persoana este capabilă, dar se
poate găsi în situaţii sau stări care să o împiedice să-şi apere interesele în
mod satisfăcător, de exemplu: bătrâneţea, boala (paralizie) sau infirmităţi
fizice (surdomutismul), nu se justifică punerea sub interdicţie, ci eventual
instituirea unei curatele71. De asemenea, unele tulburări psihice, forme
uşoare de nevroze, psihoze sau manii nu justifică o punere sub interdicţie,
dacă manifestarea lor „nu influenţează în atare măsură discernământul, încât
să-l facă pe cel a cărui punere sub interdicţie se cere inapt de a-şi îngriji
interesele”72. În cazul viciilor, alcoolismul cronic sau jocurile de noroc nu
justifică prin ele însele punerea sub interdicţie73, ci trimit spre o problemă
mai delicată, aceea a risipirii bunurilor74. În fine, un comportament agresiv al
unei persoane, cu ameninţări şi manifestări neplăcute pentru cei din jurul
său, nu poate îndreptăţi punerea sub interdicţie75.
În final, vom reţine că doctrina şi jurisprudenţa subliniază, pe bună
dreptate, caracterul limitativ al condiţiilor prevăzute de art. 142 C. fam.
pentru punerea sub interdicţie.

§2. Procedura punerii sub interdicţie

70
C. S. J., sec. civ., dec. nr. 3909/6.11.1998, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1998,
Ed. Argessis, 1999, p. 58; V. Georgescu, în Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 237-238.
71
Trib. Suprem, dec. col. civ. nr. 459/29.03.1957 în Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem 1957, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 201, care arată: "Numai lipsa de discernământ în ceea ce priveşte îngrijirea
intereselor proprii poate să ducă la punerea sub interdicţie, iar dacă o persoană din cauza bătrâneţii, a bolii
sau a unei infirmităţi fizice (debilitate fizică, cum este de exemplu surdomutismul), deşi capabilă, deci cu
discernământ, nu poate personal să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare i se va putea numi un
curator potrivit art. 152 Codul familiei”; Trib. Suprem, dec. civ. nr. 691/20.04.1978, în CD1978, p. 189.
72
Trib. Suprem, dec. col. civ. 835/1955, în CD 1955, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1956, p. 247.
73
C. S. J., sec. civ., dec. 3909 din 6.11.1998, care arată că „slăbirea temporară a facultăţilor mintale,
inconştienţa generată de beţie, hipnoză, decepţii trecătoare etc., nu sunt de natură să determine luarea unor
asemenea măsuri”, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Argessis, 1999, p. 59.
74
Risipirea bunurilor reprezenta în dreptul roman o cauză care deschide calea luării unor măsuri, aşa cum
se întâmpla şi în dreptul vechi românesc şi în sistemul Codului civil (numirea unui consiliu judiciar). În
prezent, risipirea bunurilor proprii nu constituie prin ea însăşi motiv de punere sub interdicţie.
75
Trib. Suprem, dec. civ. 781/06.05.1955, în CD 1955, p. 246.

233
164. Preliminarii. Procedura punerii sub interdicţie este riguros
reglementată pentru a garanta drepturile persoanei implicate şi a respecta
interesul general care se manifestă într-o asemenea situaţie. Efectele juridice
produse asupra capacităţii persoanei sunt foarte importante, aşa încât trebuie
înlăturat riscul adoptării unei asemenea măsuri faţă de persoane care nu fac
parte din categoria prevăzută de lege (debilii şi alienaţii mintal). Pe de altă
parte, nevoia securităţii raporturilor juridice civile (şi nu numai) impune ca
această măsură să fie dispusă faţă de toate persoanele aflate în această
situaţie. Aceste repere sunt cele care stau la baza procedurii legale în acestă
materie.
Mai întâi, se admite că punerea sub interdicţie judecătorească poate fi
cerută de orice persoană care are interes. Soluţia rezultă din interpretarea
dispoziţiilor art. 143 C. fam.: „interdicţia poate fi cerută de autoritatea
tutelară şi de toţi cei prevăzuţi în art. 115”. Se admite că procedura poate fi
declanşată chiar de către persoana fizică ce urmează a fi pusă sub interdicţie,
de vreme ce este vorba de o măsură de ocrotire76. Pe de altă parte,
competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei judecătoreşti
(judecătoria) de la domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei)77.

165. Fazele procedurii. Această procedură are două faze: a) faza


necontradictorie şi b) faza contradictorie.
În faza necontradictorie sunt pregătite elementele necesare celei de a
doua faze. Potrivit art. 30-32 din Decretul nr. 32/1954 această fază cuprinde
următoarele acte şi fapte procesuale:
- după ce s-a primit cererea de punere sub interdicţie, preşedintele
instanţei ia măsuri ca aceasta, împreună cu înscrierile anexate să fie
comunicată procurorului;
- procurorul dispune efectuarea cercetărilor pe care le consideră
necesare; procurorul este obligat să ia părerea unei comisii de medici
specialişti; dacă cel a cărui punere sub interdicţie se află internat într-o
76
C. Stătescu, Drept civil, 1970, p. 326-327; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, 1982, p. 172; „Orice rudă
este primită a provoca interdicţiunea rudei sale. Asemenea şi unul din soţi în privinţa celuilalt” (art. 436
C.civ.); „În caz de nebunie cu furie, dacă interdicţiunea nu este provocată nici de soţ nici de rude, ea trebue
să fie provocată de procuror care, în cazurile de imbecilitate sau de smintire, poate asemenea a o cere în
contra unei persoane, însă când nu are nici soţ, nici soţie, nici rude cunoscute” (art. 437 C.civ.).
77
În timp, competenţa să judece, în primă instanţă, cererea de punere sub interdicţie, a aparţinut şi
tribunalului (până în 1976, când Decretul nr. 365 a modificat art. 2 C.p.civ. şi a atribuit competenţa
judecătoriei; dar şi după 1990, o perioadă a aparţinut tribunalului). Jurisprudenţa a statuat că schimbarea
ulterioară a domiciliului pârâtului, prin transferarea acestuia la alt cămin-spital, situat în raza teritorială a
altei instanţe, nu înrâureşte în niciun fel competenţa instanţei legal sesizate, Trib. Suprem, dec. civ. nr. 701
din 14 martie 1974, în CD 1974, p. 256 (ubi acceptum est semel judicium, ibi et finem accipere); „Orice
cerere de interdicţiune se va face către tribunalul de primă instanţă” (art. 438 C.civ.).

234
unitate sanitară, trebuie să se ia părerea medicului sub supravegherea căruia
se află;
- dacă e cazul, se va face aplicaţia art. 146 C. fam. care prevede: „În
caz de nevoie şi până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie,
autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei şi
reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută precum şi pentru
administrarea bunurilor”;
- având concluziile procurorului, instanţa poate dispune internarea
provizorie a celui în cauză, pe timp de cel puţin 6 săptămâni; aceasta se
dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: 1) este
necesară observarea mai îndelungată a stării mintale a persoanei potrivit
avizului medicului specialist; 2) această observare nu se poate face altfel;
- după ce primeşte rezultatul cercetărilor procurorului şi avizul
comisiei de medici specialişti precum şi, dacă este cazul, părerea medicului
curant, preşedintele instanţei fixează termen de judecată, dispunând citarea
părţilor şi comunicarea cererii şi a tuturor înscrisurilor celui a cărui punere
sub interdicţie este cerută78.
Pe de altă parte, faza contradictorie îmbracă forma unui proces civil
obişnuit, cu următoarele particularităţi:
- procurorul participă la judecată şi pune concluzii cu privire la cerere;
- între probele administare, interogatoriul pârâtului este obligatoriu
(în acelaşi fel, art. 442 şi 446 C.civ. impuneau această probă; este o garanţie
pentru pârât şi o aplicare a principiului nemijlocirii în virtutea căruia instanţa
trebuie să cerceteze direct, nemijlocit, elementele cauzei); expertiza
medicală (psihiatrică) este câştigată cauzei din faza necontradictorie, dar
poate fi completată; fără a fi legată de concluziile negative sau pozitive ale
expertizei, instanţa trebuie să administreze această probă, jurisprudenţa fiind
constantă în acest sens79.

78
A se vedea, I. Retca, Contribuţii la studiul procedurii interdicţiei, în Dreptul nr. 8/2000, p. 23-34; E.
Lazăr, Aspecte referitoare la punerea sub interdicţie a bolnavului de alienaţie mintală sau debilitate mintală,
în RRD nr. 3/1980; V. Georgescu, în Persoana fizică în dreptul RPR, 1963, p. 253-264; Trib. Suprem, dec.
civ. nr. 993/1985 în RRD nr. 4/1986, p. 69, în speţă, iniţial instanţa soluţionase greşit cererea fără a dispune
efectuarea unei expertize medico-legale de specialitate, care să avizeze asupra stării mintale a persoanei a
cărei punere sub interdicţie s-a cerut; „Faptele de imbecilitate, de smintire sau de nebunie cu furie vor fi
arătate în scris; cei ce vor cere interdicţiunea vor înfăţişa martori şi înscrisuri sprijinitoare cererei lor” (art.
439 C.civ.); „După ce va primi părerea consiliului de familie şi opiniunea medicilor competenţi, tribunalul
va face interogator pârâtului, şi de nu va fi în stare a se înfăţişa în camera de chibzuire, se va face la
locuinţă, de unul din judecători” (art. 442 C.civ.)- s.n.
79
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 721 din 16 aprilie 1956, în CD 1956, vol. I, p. 427; dec. nr. 459 din 29
martie 1957, în CD 1957, p. 203; dec. nr. 1446/1955 în CD, 1955, vol. I, p. 249; dec. nr. 340/1956, în LP
nr. 11/1956, p. 1381

235
Pe baza probelor administrative, după deliberare, instanţa va da
hotărârea de admitere ori respingere a cererii. Faza contradictorie se încheie
pe data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

§3. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească

166. Lipsirea de capacitate de exerciţiu. Hotărârea judecătorească


de punere sub interdicţie constată starea de alienaţie sau debilitate mintală
din care rezultă lipsa de discernământ a persoanei, care justifică soluţia. Ea
produce două efecte; a) lipsirea de capacitate de exerciţiu; b) instituirea
tutelei interzisului.
Potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, în afară de minorul sub 14
ani, este lipsită de capacitate de exerciţiu şi persoana pusă sub interdicţie.
De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, cel pus sub
interdicţie este prezumat de a nu avea discernământ, cu caracter de
continuitate.
Efectul imediat al punerii sub interdicţie - lipsirea de capacitate de
exerciţiu - se manifestă diferit, în funcţie de capacitatea pe care o avea
persoana la data punerii sub interdicţie, după cum urmează:
- dacă este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de
exerciţiu nu se produce de la data rămânerii definitive şi irevocabile a
hotărârii (căci el este, oricum lipsit de capacitatea de exerciţiu, datorită
vârstei), ci de la data când va împlini 14 ani;
- dacă este un minor între 14 şi 18 ani, se trece de la capacitatea de
exerciţiu restrânsă la lipsa capacităţii de exerciţiu;
- în celelalte cazuri, persoana cu deplină capacitate de exerciţiu devine
o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu.
Aşa cum prevede art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, pentru cei ce
nu au capacitate de exerciţiu actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.

167. Tutela interzisului judecătoresc. Incapacitatea născută prin


hotărârea de punere sub interdicţie se întregeşte în mod necesar cu instituirea
concretă a ocrotirii persoanei respective, sub forma unei tutele asemănătoare
aceleia a minorului sub 14 ani (lipsit de ocrotire părintească).
Potrivit art. 145 alin. 1 C. fam.: „Hotărârea judecătorească de punere
sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată de instanţa judecătorească
autorităţii tutelare, care va desemna un tutore”. De asemenea, art.147 C. fam.
prevede: "Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de

236
14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care
legea nu dispune altfel"80.
Dată fiind situaţia specială a persoanei puse sub interdicţie şi, în
consecinţă, particularităţile tutelei instituite, art. 148 C. fam. prevede că:
„Tutorele celui pus sub interdicţie este în drept să ceară înlocuirea sa după 3
ani de la numire” (este o cauză specială de înlocuire, neprevăzută în art. 118
C.fam.).
Conţinutul ocrotirii interzisului prin tutelă este stabilit astfel de art.
149 C. fam.: (1) „Tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub
interdicţie, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţii condiţiile de viaţă; în
acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus
sub interdicţie”. (2) „Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar
competent şi ţinând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub
interdicţie va fi îngrijit la locuinţa lui ori într-o instituţie sanitară”.
Corelaţia dintre ocrotirea părintească şi tutela minorului interzis este
stabilită de art. 150 C. fam., astfel: (1) „Minorul care, la epoca punerii sub
interdicţie, se afla sub ocrotirea părinţilor, va rămâne sub această ocrotire
până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art.
149 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat”. (2) „Dacă la
data când minorul devine major el se află sub interdicţie, autoritatea tutelară
va numi un tutore”. (3) „În cazul în care la epoca punerii sub interdicţie
minorul se află sub tutelă, autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al
minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore”. Reamintim
că, în condiţiile Legii nr. 272/2004, competenţa numirii tutorelului copilului
revine instanţei de judecată.
Dacă între tutore şi interzis se ivesc interese potrivnice, dar nu de
natură a determina îndepărtarea din tutelă, se va numi un curator special81.

168. Data producerii efectelor punerii sub interdicţie. În această


privinţă art. 144 C. fam. alin. 1 dispune că interdicţia „îşi produce efectele de
la data când hotărârea a rămas definitivă” (irevocabilă); „după ce a rămas
definitivă, hotărârea se va comunica, fără întârziere, de către instanţa
judecătorească ce a pronunţat-o instanţei locului unde actul de naştere a celui
pus sub interdicţie a fost înregistrat spre a fi transcrisă în registrul anume

80
„Interzisul se aseamănă cu minorul întru ceea ce priveşte persoana şi averea sa. Legile relative la tutela
minorilor se vor aplica şi la tutela interzişilor” (art. 454 C.civ.).
81
C. A. Ploieşti, dec. civ. nr. 248/30.01.1998, în Buletinul Jurisprudenţei, 1999, p. 219 (erau părţi într-un cu
interese proprii proces de partaj); C.S. J., dec. civ. nr. 4087 din 3 decembrie 1997, în Culegere de decizii pe
anul 1997, Ed. Argessis, p. 68; Monna- Lisa Belu Magdo, notî critică la decizia civilă nr. 3659/2000 a C.A.
Ploieşti, în CJ nr. 3/2002, p. 66-67 (curatorul nu poate încheia, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu mama
sa un act juridic civil în numele ocrotitului, pentru că se încalcă art. 128 C.fam.).

237
destinat” (alin. 2 art. 144); „când sentinţa judecătorească prin care s-a
pronunţat interdicţia a fost atacată cu recurs şi acesta a fost respins, instanţa
de recurs va face ea însăşi comunicarea prevăzută de acest articol trimiţând,
în copie, dispozitivul sentinţei”. (alin. 3 art. 144); „incapacitatea celui pus
sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al treilea decât de la data
transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia
pe altă cale” (alin. 4 art. 144).
În aceste condiţii, actul juridic încheiat anterior transcrierii hotărârii
de punere sub interdicţie de către cel care a fost pus sub interdicţie cu un terţ
de bună-credinţă, nu va putea fi anulat pentru lipsa capacităţii de exerciţiu; el
poate fi anulat pentru lipsa discernământului, care trebuie probată în
procesul ce are ca obiect anularea actului82.

§4. Ridicarea interdicţiei judecătoreşti

169. Prezentare. Potrivit art. 151 C. fam.: (1) ”Dacă au încetat


cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa,
ascultând concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi susţinută chiar
de cel pus sub interdicţie, de tutore, de procuror sau de orice altă persoană
interesată.
Hotărârea care pronunţă ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la
data când rămâne irevocabilă. Ea se va comunica de către instanţa
judecătorească care a pronunţat-o, instanţei locului unde s-a transcris
hotărârea de punere sub interdicţie, spre a fi de asemenea, transcrisă în
registrul special şi totodată spre a face în acelaşi registru menţiune despre
ridicarea interdicţiei, pe marginea hotărârii care a pronunţat interdicţia (art.
151 alin. 3 C.fam.).
Cu privire la procedura ridicării interdicţiei, art. 35 din Decretul nr.
32/1954 prevede: „Ridicarea interdicţiei se face cu aceeaşi procedură ca şi
pronunţarea ei”83.
Secţiunea 3. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă

§1. Noţiuni generale

82
G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 382; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, p. 117
83
„Interdicţia încetează deodată cu cauzele ce au determinat-o. Cu toate acestea, nu se va pronunţa
desfiinţarea ei decât observându-se formalităţile prescrise pentru a ei pronunţare, şi interzisul nu va putea
reintra în exercitarea drepturilor sale, decât după ce se va pronunţa şi publica hotărârea pentru a ei
pronunţare” (art. 457 C.civ.).

238
170. Felurile curatelei. Din dispoziţiile legale care formează sediul
materiei84 rezultă că există două feluri de curatelă:
- curatela incapabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea
celui lipsit de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul
judecătoresc) sau cu capacitatea de exerciţiu restrânsă (minorul de 14-18
ani), care a fost analizată
- curatela capabilului, adică măsura de ocrotire luată în favoarea
persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină, dar aflată în anumite
situaţii speciale.
Distincţia între curatela incapabilului este esenţială în ceea ce priveşte
regimul juridic aplicabil fiecăreia. În esenţă, pe când curatelei capabilului i
se aplică regulile de la mandat, curatelei incapabilului i se aplică regulile de
la tutelă. În acest sens, art. 155 alin. 1 C. fam. dispune: „În cazurile în care
se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat”, iar pentru curatela
incapabilului, considerată o tutelă ad-hoc, am văzut că se aplică regulile
tutelei.

171. Cazuri de instituire a curatelei. Mai întâi, art. 152 C. fam.


prevede85: „În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va
putea institui curatela:
a) dacă din cauza bătrâneţii, a bolii sau a infirmităţii fizice, o
persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau
să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi
poate numi un reprezentant;
b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă,
nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în
cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă
sau ale cărui acte le încuviinţează;
d) dacă persoana, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
e) dacă o persoană a dispărut fără a avea ştiri despre ea şi nu a lăsat un
mandatar general.
Pe de altă parte, legea instituie curatela în situaţii precum:

84
Este vorba, în principal, de : art. 132, 139, 146 şi 152-157 C. fam.; art. 15-16 din Decretul nr. 31/1954;
art. 34, 37 şi 39 din Decretul nr. 32/1954, art. 72 din Legea nr. 36/1995; art. 816 C. civ.
85
Pentru analiza acestor situaţii, M. N. Costin, op. cit., vol. 2, p. 260-261; M. Eliescu, în Persoana fizică în
dreptul RPR, 1963, p. 303-315.

239
a) curatela succesorală notarială; acest caz de curatelă este prevăzut
de art. 72 din Legea nr. 36/1995 şi art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954.
Este o curatelă specială, care se instituie de către notar dacă nu există un
custode al succesiunii, iar conservarea bunurilor succesorale necesită
anumite cheltuieli.
b) curatela surdomutului; acest caz este prevăzut de art. 816 C. civ.:
„Surdomutul ce nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea
unui curator special numit” după regulile stabilite pentru minori; curatorul
va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului (surdului sau mutului) în
sensul Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 86. Per a
contrario, surdo-mutul care ştie să scrie (să îşi comunice voinţa şi ideiile
prin scris) poate să primească donaţia el însuşi sau printr-un mandatar cu
procură autentică.

§2. Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei

172. Procedura instituirii curatelei. Instituirea curatelei se face fie la


cerere, fie din oficiu. Potrivit art. 154 alin. 1C. fam.: „Curatela se poate
institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a
rudelor, a celor arătaţi în art. 115, precum şi a tutorelui, în cazul prevăzut de
art. 152 lit. c. Autoritatea tutelară poate institui curatela şi din oficiu”. Cu
privire la competenţa autorităţii tutelare de a institui curatela capabilului
Legea nr. 272/2004 nu aduce nicio o modificare, pentru că, prin ipoteză, ea
priveşte numai situaţia copilului.
Este important să reţinem că, spre deosebire de tutelă, „curatela nu se
poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile
în care consimţământul nu poate fi dat” ( art.154 alin. 2). Confirmarea celui
reprezentat priveşte măsura ca atare, precum şi persoana curatorului. Între
tutore, a cărui împuternicire se întemeiază pe actul de numire încheiat
potrivit legii, şi mandatar, ale cărui puteri izvorăsc numai din contractul prin
care mandantul îi conferă împuternicirea, curatorul propriu-zis are o situaţie
intermediară, pentru că puterile sale de reprezentare îi sunt conferite de actul
de numire, dar curatela nu poate fi instituită decât cu consimţământul celui
ce urmează a fi ocrotit.

86
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 129; D.
Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom IV, partea I, p. 239-242.
Curatorul special instituit potrivit art. 44 alin. 1 C.p.civ. se numeşte de instanţa de judecată, a se vedea şi
Lucia Catană, op. cit., în Dreptul nr. 9/2006, p. 96-97.

240
Excepţia de la acest principiu, prevăzută de art. 154 alin. 2 C.fam.
„cazurile în care acest consimţământ nu poate fi dat”, trebuie interpretată, ca
orice excepţie, restrictiv.

174. Conţinutul ocrotirii prin curatelă. Pentru a stabili conţinutul


curatelei capabilului trebuie să avem în vedere următoarele reguli:
a) întrucât, potrivit art. 155 alin. 1 C. fam.: "În cazurile în care se
instituie curatela, se aplică regulile de la mandat", înseamnă că conţinutul
ocrotirii este exprimat în puterile încredinţate de persoana reprezentată;
b) potrivit art. 155 alin. 2 C. fam.: "Autoritatea tutelară poate da
instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care
acesta din urmă nu este în măsură să o facă";
c) potrivit art. 153 C. fam.: "În cazurile prevăzute de art. 152,
instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul
îl reprezintă"; în consecinţă, cel reprezentat îl poate revoca pe curator, după
cum poate încheia el, personal, actul juridic civil;
d) în îndeplinirea sarcinilor sale, în fiecare caz în parte, curatorul
trebuie să ţină seama de cauza ori motivul instituirii curatelei.

175. Încetarea curatelei. Prin încetarea curatelei, se poate înţelege


atât încetarea funcţiei curatorului, cât şi încetarea măsurii curatelei.
Funcţia curatorului poate înceta: 1) prin voinţa persoanei reprezentate
(ceea ce echivalează cu revocarea curatorului); 2) prin înlocuirea curatorului
(art. 156 C. fam. prevede: „Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa
după trei ani de la numire”).
Măsura curatelei încetează, prin ridicarea ei, la încetarea cauzelor care
au generat-o. În acest sens, art. 157 C. fam. prevede că: „Dacă au încetat
cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de
autoritatea tutelară, la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia din
cei prevăzuţi în art. 115 ori din oficiu”. În caz de deces al persoanei ocrotite,
curatela încetează. Anularea decizie prin care a fost instituită curatela poate
fi admisă de instanţa judecătorească chiar dacă, între timp, curatela a
încetat87.

§3. Asistarea persoanelor în vârstă la încheierea


unor acte juridice

176. Prezentare. Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a


persoanelor vârstnice a introdus un mijloc de ocrotire a persoanelor cu
87
C.S.J, s.civ. dec. nr. 2694 din 25.05.2001, rezumat de M. Avram, în CJ nr. 4/2002, p. 27-28.

241
capacitate deplină de exerciţiu, care nu se confundă cu instituirea curatelei 88.
În condiţiile legii, persoanele vârstnice (care au împlinit vârsta legală pentru
pensionare) vor fi asistate, la cerere sau din oficiu, de către un reprezentant
al autorităţii tutelare a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază,
atunci când încheie acte juridice de înstrăinare cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit a bunurilor care le aparţin în schimbul întreţinerii şi îngrijirii lor (art.
30). Legea prevede că în astfel de acte juridice civile obligaţia de întreţinere
şi de îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor vor fi
menţionate expres în înscrisul autentic încheiat de notarul public. Este de
reţinut că autoritatea tutelară poate fi sesizată de orice persoană interesată în
legătură cu neexecutarea obligaţiei de întreţinere de către noul proprietar al
bunurilor, trebuie să efectueze o anchetă socială în legătură cu situaţia
anunţată şi "va propune măsurile necesare de executare legală" a obligaţiilor
asumate prin astfel de acte juridice civile (art. 34).
Acest mijloc suplimentar de ocrotire a persoanelor în vârstă, menit să
stopeze unele probleme întâlnite în practică în materia contractului de
întreţinere, nu afectează capacitatea de exerciţiu a acestora. De aceea, dacă
actul juridic se încheie fără ca înstrăinătorul să fie asistat, este perfect valabil
şi nu se poate cere anularea lui pe motiv că persoana respectivă nu a fost
asistată89.

88
Republicată în M. Of. nr. 157 din & martie 2007, în temeiul dispoziţiilor art. II din Legea nr. 281/2006
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/2000
89
Prin contractul de întreţinere o parte înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani, iar cealaltă se obligă
să-i asigure întreţinerea în natură pe timpul cât va trăi iar, după moarte, să o înmormânteze. În practică, mai
ales după anul 1990, au existat numeroase situaţii în care persoane în vârstă au încheiat asemnea acte prin
care au înstrăinat casa în care locuiau, iar debitorul întreţinerii, profitând de vârsta înaintată a creditorului
întreţinerii şi de dificultăţile unui proces în care acesta ar putea să ceară executarea contractului sau
desfiinţarea acestuia pentru neexecutare, nu îşi executau obligaţiile asumate. Persoanele în vârstă se vedeau
înşelate, într-o situaţie delicată şi fără a avea mari şanse să-şi redobândească bunurile transmise „pe nimic”;
Pentru analiza dispoziţiilor Legii nr. 17/2000, a se vedea, G. Boroi, Drept civil, 2002, p. 385; E. Chelaru,
Drept civil. Persoanele, p. 121.

242