Ocrotirea persoanei fizice

I. Considerații introductive
Potrivit doctrinei, ocrotirea persoanei fizice desemnează “ansamblul mijloacelor de
drept civil prin intermediul cărora se asigură recunoașterea și protecția drepturilor subiective
civile și a intereselor îndreptățite ale acesteia, precum și mijloacele de protecție ale
persoanei fizice ca participant la circuitul civil”1.
La luarea oricărei măsuri de ocrotire, ceea ce trebuie să primeze este interesul
suprem al persoanei fizice, acesta fiind unica rațiune pentru care se poate lua o astfel de
măsură. Totodată trebuie avută în vedere și posibilitatea persoanei de a-și exercita drepturile
și de a-si îndeplini obligațiile în ceea ce privește persoana și bunurile sale.
În acord cu dispozițiile art. 105 din NCC, categoriile de persoane supuse unor măsuri
speciale de ocrotire sunt “minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a
altor motive prevăzute de lege nu pot să iși administreze bunurile și nici să iși apere
interesele în condiții corespunzătoare”.
Măsurile de ocrotire prevăzute de legiuitor în privința minorului sunt ocrotirea
părintească, ocrotirea prin tutelă, ocrotirea prin darea în plasament ori prin alte măsuri de
protecție specială prevăzute de lege. În ceea ce îl privește pe major, ocrotirea acestuia se
face prin punerea sub interdicție judecătorească ori prin instituirea curatelei.
II. Ocrotirea părintească
1. Considerații introductive
Ocrotirea părintească este un mijloc juridic prin care se realizează protejarea
minorului, fiind o instituție ce are legături în special cu dreptul civil și dreptul familiei, însă și
cu alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul muncii ori dreptul procesual civil.
Titlul IV al NCC este consacrat autorității părintești, pe care o definește în cuprinsul
art. 483, alin. (1) ca fiind “ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și
bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”. În continuare se arată că părinții
exercită autoritatea părintească exclusiv în interesul superior al copilului, acordând respect
persoanei acestuia. În același sens sunt și dispozițiile art. 263, alin. (1) din NCC, potrivit
cărora “orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului”. Totodată, copilul urmează a fi asociat la
deciziile care îl privesc, în funcție de vârsta și gradul sau de maturitate.

1
I.R. Urs, C. Todica, op. cit., p. 167.
 2. Principiile ocrotirii părintești
Ocrotirea părintească se exercită după o serie de principii expres reglementate de
legiuitor.
1. Autoritatea sau ocrotirea părintească se realizează, așa cum am subliniat și
anterior, exclusiv în interesul superior al copilului.
2. Autoritatea părintească se exercită de către părinți împreună și în mod egal.
3. Octorirea părintească are același conținut indiferent după cum copilul este născut
în interiorul căsătoriei, în afara acesteia ori adoptat. În acest sens amintim dispozițiile art.
260 NCC care dispun astfel” copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din
căsătorie, precum și cu cei adoptați”.
4. Un alt principiu care guvernează ocrotirea părintească este cel al independenței
patrimoniale, sens în care se prevede că “ părintele nu are niciun drept asupra bunurilor
copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la
întreținere”2.
3. Drepturile și îndatoririle părintești
Ocrotirea părintească are în conținutul său două laturi, una personală care vizează
persoana minorului, și una patrimonială care se referă la bunurile acestuia.
Cât privește latura personală, “părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul,
îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura
și pregatirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”3.
Totodată aceștia sunt obligați să asigure copilului o creștere în asemenea condiții
încât dezvoltarea sa fizică, spirituală, morală și socială să se facă în mod armonios. În
vederea realizării acestei îndatoriri, părinții au următoarele obligații:
- de a coopera cu copilul și de a-i respecta viața intimă, privată și
demnitatea;
- de a-i prezenta și a-i permite copilului informarea cu privire la toate
actele și faptele care îl pot afecta și de a avea în vedere și opinia acestuia;
- de a lua măsurile necesare protejării drepturilor copilului și
realizării acestora;
- de a coopera cu persoanele fizice și juridice cu atribuții în
domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

2
Art. 500 din NCC.
3
Art. 487 din NCC.
 Cât privește măsurile disciplinare, acestea se vor lua doar cu respectarea demnității
copilului, fiind interzise pedepsele fizice care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică ori starea
emoțională a copilului.
Legiuitorul le-a interzis părinților dreptul de a-l obliga pe minor să adere la o anumită
religie ori cult religios. Aceștia au doar posibilitatea de a-i oferi o îndrumare în acest sens, în
acord cu propriile convingeri, având totodată în vedere și aspecte privind vârsta sau gradul
de maturitate al copilului. In același timp nu poate fi trecută cu vederea nici opinia minorului.
Odată cu împlinirea vârstei de 14 ani, minorul are libertatea recunoscută de lege de a-și
alege confesiunea religioasă.
Raportat la latura patrimonială a conținutului ocrotirii părintești, “părinții au dreptul și
îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de a-l reprezenta în actele
juridice civile ori de a-i incuviința aceste acte, după caz”4. La împlinirea vârstei de 14 ani,
odată cu dobândirea capacității restrânse de exercițiu, minorul își va exercita drepturile și
executa obligațiile singur, cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.
În ceea ce-l privește pe părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta are cu
privire la persoana copilului său doar drepturile și obligațiile care privesc latura subiectivă a
conținutului ocrotirii părintești. Drepturile și obligațiile din conținutul laturii patrimoniale, altfel
spus cele ce privesc bunurile copilului îi vor reveni tutorelui ori altei persoane, în condițiile
legii.
4. Exercitarea și încetarea autorității părintești
După cum am menționat și anterior în secțiunea consacrată principiilor care
guvernează autoritatea părintească, aceasta se exercită de către părinți împreună și în mod
egal. În raport cu terții de bună-credință, dacă unul dintre părinți îndeplinește singur un act
curent în vederea exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești, se prezumă că are și
consimțământul celuilalt părinte.
Există și cazuri în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte,
respectiv “dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească,
pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se
află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea
părintească”5.
Exercitarea autorității părintești va înceta la momentul în care minorul dobândește
capacitate deplină de exercițiu, respectiv: la împlinirea vârstei de 18 ani; la încheierea
căsătoriei, în cazul în care minorul se căsătorește înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, în
condițiile legii; la momentul la care majorul este scos de sub interdicție judecătorească. O

4
Art. 501, alin. (1) NCC.
5
Art. 507 din NCC.
altă cauză de încetare a autorității părintești, care are un caracter de excepție, este
instituirea tutelei minorului, despre care vom vorbi pe larg în capitolul următor.
Sursa: T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,
București, 2012