TGO Curs 4

Secţiunea a 7-a.
Formarea contractului
§1. Preliminarii
Consideraţii generale. Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el

cel puţin voinţa a două persoane. Prin definiţie 1, el este un acord de voinţă. Prin urmare, o
singură voinţă nu este suficientă pentru formarea contractului şi nu poate produce efecte
juridice de natura celor pe care le produce contractul.
În mod cu totul excepţional, voinţa unilaterală produce, totuşi anumite efecte care pot privi,
între altele, formarea unui contract2 fără însă a fi considerate de natură contractuală.
Voinţa ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:
pe planul formării contractului;

pe planul sincerităţii operaţiilor juridice (în sens de negotium iuris), în care se
încorporează;
pe planul limitelor în care se poate manifesta.
În toate aceste cazuri, manifestarea de voinţă (consimţământul) trebuie analizată în
conexiune cu scopul contractului şi, pentru a vedea dacă suntem sau nu în prezenţa unui
contract (se analizează în conexiune cu scopul contractului), trebuie s-o integrăm în categoria
mai largă a acordurilor de voinţe ca, pe această bază, să stabilim dacă produce efecte de
natură contractuală.
Problema cheie în întregul proces al formării contractelor este momentul încheierii lor,
întrucât toate efectele încep să se producă din acest moment.
Momentul încheierii contractului depinde de momentul în care se realizează acordul de

voinţă, astfel:
dacă părţile (persoane fizice sau juridice) sunt de faţă, momentul încheierii contractului
este uşor de stabilit: acordul se realizează pe data unirii voinţelor, adică atunci când părţile,
prezente şi egale în drepturi, decid în această privinţă.
Art. 1166 C.civ.: „Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
În cazul ofertei de a contracta, de pildă.
Actul juridic ca izvor de obligaţii 103
dacă părţile nu sunt de faţă, momentul formării (încheierii contractului) se stabileşte mai
dificil, întrucât acest moment nu coincide cu data exprimării voinţei uneia sau alteia dintre
părţi. Părţile îşi exprimă voinţa, în această situaţie, la date diferite, dar sigur anterioare
momentului formării contractului.
Din dispoziţiile Codului civil1 rezultă că regula generală este că un contract se încheie
prin: - negocierea lui de către părţi (cum este cazul contractului-cadru);
- acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Excepţia de la acest principiu este reglementată de alin. (2) şi (3) al art. 1182 C.civ. care
consideră suficientă punerea de acord a părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului
pentru încheierea valabilă a contractului. Elementele esenţiale ale contractului vor fi
determinate de la caz la caz, acestea având un pronunţat caracter subiectiv.
Din analiza împreună a acestor instituţii se poate stabili cu certitudine momentul când
voinţele părţilor se unesc (momentul încheierii contractului).
§2. Teoria formării treptate a contractului
Precizări. Cel mai important rezultat al negocierilor între părţi este formarea contractului,
cu toate drepturile şi obligaţiile aferente. Întrucât însuşi conceptul de negociere se leagă,
indisolubil, de cel de compromis, voinţa contractuală, astfel cum aceasta reiese din convenţia
finală, poate suferi modificări pe parcursul desfăşurării procedurilor de negociere, între
varianta iniţială şi cea care rezidă la final din contract, putând exista diferenţe de esenţă.
Având în vedere această posibilă situaţie, legiuitorul a ales să normeze scenariul în care
părţile încheie o convenţie în mai multe etape, momentul încheierii contractului fiind acela al
acordului de voinţă asupra clauzelor esenţiale.
Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în materie contractuală.

Fără a nega, ab initio, teoria formării instantanee a contractului, prin simplul schimb de
consimţăminte, teoria formării progresive a contractului analizează acel scenariu în care prima
„interacţiune juridică” a viitoarelor părţi contractante dă naştere doar unui consimţământ
parţial, definitivarea acestuia intervenind ulterior, în timp, în perioada de reflectare (garantată
de lege sau obţinută tot prin negociere).
O problemă controversată, tratată în prezenta secţiune a lucrării, vizează natura juridică a

răspunderii contractuale, în acest sens, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate 2,
cristalizându-se două teorii distincte.
Astfel, o primă teorie – a naturii contractuale – porneşte de la premisa că, încă din
momentul deschiderii fazei precontractuale a negocierilor, se naşte între părţi un raport
obligaţional, având ca şi conţinut o obligaţie generică de bună-credinţă în conduită. Un
astfel de raport se formează, în fapt, în vederea încheierii unui contract, prezumţia fiind că
există şi un acord prealabil chiar
Art. 1182 C.civ.: „Încheierea contractului. (1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau
prin acceptarea fără rezerve a unei ofere de a contracta. (2) Este suficient ca părţile să se pună de acord
asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite
ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane. (3) În condiţiile prevăzute de alin. (2),
dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată
determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea
contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor”.
J. Goicovici, Formarea progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 16 şi urm.
104 Actul juridic ca izvor de obligaţii
fazei negocierilor, acord ce vizează desfăşurarea cu bună-credinţă a acestor negocieri. În

aceste condiţii, lipsa unui astfel de acord prealabil ar echivala cu intenţia uneia din părţi de a
acţiona cu rea-credinţă, intenţie ce paralizează, practic, orice negociere.
O a doua teorie se întemeiază pe originea delictuală a răspunderii precontractuale, temeiul

acesteia fiind art. 1349 C.civ. (art. 998 C.civ. din 1864). În fapt, conform acestei opinii,
încălcarea obligaţiei de bună-credinţă în negocieri reprezintă o încălcare a unui interes
proteguit de viaţa socială împotriva unor conduite dolosive sau culpabile, conduite ce
contravin obligaţiei de neminem laedere.
Precum s-a arătat şi în doctrină1, răspunderea precontractuală poate avea doar o natură
delictuală, în condiţiile în care intervine înainte de naşterea unui contract.
§3. Negocierea
3.1. Noţiune
Precizări. Pentru a putea lua naştere, acordul de voinţă trebuie să înglobeze oferta cu
acceptarea acesteia, întâlnirea acestor două elemente fiind generată de un proces de
negociere între părţi. Există, însă, în societatea contemporană, şi o serie de convenţii a căror
încheiere nu este precedată de o negociere prealabilă, precum un contract de achiziţionare a
unui magazin la un preţ fixat anterior sau de achiziţionare a unui bilet de tren, tot la un preţ
deja fixat2. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, interacţiunea ofertei cu acceptarea este
precedată de una sau mai multe runde de negocieri purtate de viitoarele părţi contractante.
Terminologie. Termenul de negociere are origine latină (negotiatio), având sensul de

negustorie, origine identificabilă şi în cazul verbului a negocia, cu sensul de a se târgui.
În funcţie de ramura de drept ori de sursa care oferă o definiţie, conceptul de negociere
cunoaşte multiple înţelesuri.
Astfel, în primul rând, în domeniul dreptului comerţului internaţional, prin negociere se

înţelege o conduită verbală ori materială, asumată de către două sau ai multe persoane în
vederea încheierii unei convenţii bilaterale ori multilaterale.
În cel de-al doilea rând, conceptul de negociere este definit, plastic, de către dicţionarul Le
petit Larousse, ca fiind arta care duce la bun sfârşit marile afaceri publice, tratativele între mai
multe guverne în vederea încheierii unui acord bilateral sau multilateral.
Nu în ultimul rând, dicţionarul explicativ al limbii române, descrie negocierea ca fiind

compusă din acele „tratative purtate în vederea încheierii unui acord sau convenţii”.
Definiţie. Pornind de la elementele descriptive anterior arătate, putem defini negocierea ca
fiind acea invitaţie lansată de către una din părţi celeilalte, de a discuta şi stabili conţinutul unei
viitoare convenţii care să-i lege din punct de vedere juridic.
Ibidem.
Precum s-a arătat şi în doctrină, trebuie făcută o distincţie între contractele negociate şi cele nenegociate,
doar prima categorie pretându-se la o fază anterioară încheierii, cea de-a doua cuprinzând acele acte ce nu
pot face obiectul unei negocieri [a se vedea, de pildă, contractele de adeziune (art. 1175
C.civ.) sau contractele tip]. În acest sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 275-277).
De remarcat că, spre deosebire de oferta fermă, invitaţia poate fi urmată sau
concretizată într-un acord de negociere. În acest sens, doctrina franceză 1 a apreciat că
ceea ce diferenţiază negocierea de oferta fermă „nu este doar faptul că ea îi este
anterioară (ea face parte din discuţiile prealabile) şi nu comportă cu necesitate elemente
esenţiale ale contractului proiectat, ci
mai ales, voinţa autorului său prin exploatarea posibilităţii de a încheia contractul
proiectat. Autorul negocierii nu face o ofertă pe care s-o accepţi sau s-o laşi, s-o accepţi
ca atare”.
În ceea ce priveşte fundamentul normativ al dreptului la negociere, facem trimitere atât la
art. 1169 C.civ., care proclamă libertatea contractuală, cât şi la art. 1182 C.civ., referitor la
încheierea contractelor.
Din punct de vedere procedural, amintim pe scurt, faptul că negocierea poate fi purtată
atât între persoane fizice, cât şi între persoane juridice, fie personal, fie prin intermediul unor
reprezentanţi.
Principiile negocierii. În materia negocierii, din punct de vedere strict juridic, se remarcă
existenţa a două principii contradictorii:
în primul rând, este vorba de principiul libertăţii contractuale – concretizat, în speţă,

prin posibilitatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierii – principiu ce abilitează părţile să
desfiinţeze acordul prealabil, fără ca o astfel de conduită să fie urmată de o atragere de
răspundere. Cu alte cuvinte, principiul menţionat defineşte libertatea de care subiecţii se
bucură cu privire la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce vor fi inserate în viitoarea
convenţie ce va interveni între aceştia. O atare libertate, ce constituie, în fapt, regula în
materie, şi nu excepţia, include şi dreptul de a negocia cu potenţialii cocontractanţi
modalitatea de realizare a obiectivelor propuse, fapt ce reiese, cu claritate din conţinutul
art. 1169 C.civ.2, art. 1176 C.civ.3 şi al art. 1202 alin. (3) C.civ.4
Este important de amintit faptul că reglementarea din art. 1202 C.civ., cu privire la clauzele
standard, nu are menirea de a înlocui sau exclude etapa negocierii precontractuale, rolul fiind
acela de a suplini acea situaţie în care negocierile sunt compromise ca urmare a inegalităţii
economice a părţilor sau a incapacităţii psihologice, ori de altă natură, a unuia din subiecţi de
a negocia la acelaşi nivel cu profesionistul. De altfel, precum s-a arătat şi în doctrină 5, este
legitimă o intervenţie a legiuitorului, în acele situaţii în care, în contractele de adeziune, nu
există un acord liber consimţit, discuţiile fiind, practic, inexistente.
în cel de-al doilea rând, prezintă relevanţă şi principiul bunei-credinţe6, care stabileşte
că,
în cadrul unei negocieri, părţilor le revine obligaţia de a se manifesta în acest spirit, fără
P. Malaurie, L. Aynes, F. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Defrenois, Paris, ed. 3, traducere din
limba franceză de D. Stănişor, av. M. Scheaua (coord.), Ed. Wolters Kluver, România, p. 247.
Art. 1169 C.civ.: „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.
Art. 1176 C.civ.: „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie
sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta. (2)
Modalitatea de executare a contractului cadru, în special în termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi
dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.
Art. 1202 alin. (3) C.civ.: „clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard”.
V. Pătulea, S. Gheorghe, Dreptul contractelor, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 455,
citat de D. Cimil, Importanţa juridică a negocierii, site.
Conform art. 14 C.civ.: „(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să
îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-
credinţă se prezumă până la proba contrară”.
posibilitatea de a limita sau exclude această obligație, fiind ţinute a respecta „angajamentele
de principiu” prevăzute de art. 1183 C.civ.1
În ceea ce priveşte formele concrete de manifestare a bunei-credinţe în negociere,

doctrina franceză2 face vorbire despre conducerea negocierilor de manieră loială,
materializată prin unele îndatoriri precise, precum: „faptul de a informa loial partenerul de
discuţie, de a-i lăsa un termen de reflecţie rezonabil, de a încerca să se ajungă la un
acord (valabil mai ales în dreptul muncii), de a te abţine de la propuneri manifest
inacceptabile şi de a lua măsuri dilatorii, de a nu prelungii negocierile atunci când a fost
luată decizia de a rupe negocierile sau de a trata cu altul, de a respecta secretul
informaţiilor confidenţiale. Toate acestea pot duce la negocieri paralele, cu excepţia
cazului în care părţile se angajaseră la exclusivitate sau la confidenţialitate”.
Amintim că, în temeiul art. 1183 alin. (3) C.civ., „este contrară exigenţelor bunei-credinţe,
între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia
contractul”.
Pe de altă parte, însă, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că „părţile au libertatea iniţierii,
desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora”.
Aceasta nu înseamnă că este exclusă, de plano, orice fel de răspundere. Dimpotrivă, în
condiţiile în care una din părţi va dovedi rea-credinţă în respectarea negocierii prealabile,
răspunderea aplicabilă va fi una delictuală/contractuală, urmărindu-se repararea prejudiciului
cauzat partenerului. În fapt, paguba nu reprezintă altceva decât echivalentul cheltuielilor
făcute cu „organizarea procedurii negocierii, de renunţarea de către cealaltă parte la alte
oferte, precum şi alte împrejurări asemănătoare”.
Etapa precontractuală a negocierii. Temeiul juridic al răspunderii în caz de rea-credinţă.

Teorii. Precum s-a indicat şi în doctrină 3, procesul de formare a unei convenţii civile poate fi
descompus în mai multe etape necesare fie pentru maturizarea consimţământului vis-a-vis de
viitorul act, fie pentru convenirea obiectului viitorului contract. Din perspectiva temei tratate în
prezenta secţiune, etapa care interesează este cea precontractuală (faza precontractuală a
raportului juridic civil), numită şi etapa emanării, de către părţi, a voinţei incomplete, dar
preferenţiale, fază ce reprezintă o treaptă psihologică de formare a voinţei clare şi decise în
privinţa viitoarei convenţii.
Ceea ce este important de reţinut este că negocierile din faza precontractuală, ce au

natură de acte juridice, dau naştere unui raport precontractual de obligaţie, evoluţia lor
materializân-du-se sub forma a două înscrisuri: scrisoarea de intenţie şi scrisoarea de
confirmare.
Înainte de a recurge la analiza celor două tipuri de documente amintite, o remarcă are
a fi făcută: scrisoarea de intenţie şi scrisoarea de confirmare se deosebesc de oferta de a
contracta, concept definit de către art. 1188 C.civ. ca fiind acea propunere care „(…)
conţine suficiente
Art.1189 C.civ.: „(1) Părţile au libertatea iniţierii, desfășurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul
acestora. (2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni la limitarea
sau excluderea acestei obligaţii. (3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără
intenţia de a încheia contractul. (4) Parte a care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat
e
c leilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă
parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare”.
P. Malaurie, L. Aynes, F. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile. Ed. Defrenois-Paris, ed. 3, traducere din
limba franceză de D. Stănişor, av. M. Scheaua (coord.), Ed. Wolters Kluver, România, p. 248.
J. Goicovici, op. cit., p. 16.
elemente pentru formarea contractului şi (n.n. care) exprimă intenţia ofertantului de a se obliga
în cazul acceptării ei de către destinatar”.
Cu alte cuvinte, două sunt semnele distinctive ale ofertei de a contracta:
existenţa unei propuneri care să conţină toate elementele esenţiale ale viitorului
contract;
existenţa unei propuneri care să oglindească voinţă reală a ofertantului de a intra într-un
raport obligaţional, în situaţia în care oferta sa va fi acceptată.
Revenind la înscrisurile rezultate din faza precontractuală, amintim, în primul rând, că
scrisoarea de intenţie reprezintă, per se, o invitaţie unilaterală din partea autorului, fără însă a
cuprinde elementele esenţiale ale viitoarei convenţii, acestea făcând obiectul negocierilor. În
acelaşi timp, o scrisoare de intenţie nu va putea cuprinde nici voinţa expres menţionată a părţii
de a se lega juridic prin viitoarea convenţie, întrucât negocierile încă nu s-au derulat. Având în
vedere aceste aspecte, putem concluziona că utilitatea juridică a scrisorii de intenţie rezidă în
definirea cadrului viitoarelor negocieri, precum şi a activităţilor preliminare ce urmează a fi
remunerate, fiind important ca scrisoarea să fie contrasemnată de către destinatar.
În cel de-al doilea rând, definim scrisoarea de confirmare ca fiind acel înscris unilateral, cu
rol de a confirma conţinutul contractului ce a fost negociat verbal (la telefon, de pildă). Acest
înscris, deşi reprezintă voinţa părţilor, are nevoie de o confirmare a conţinutului său, din partea
cocontractantului, pentru a deveni un veritabil contract.
Analizând prevederile art. 1165 C.civ., art. 1166 C.civ., art. 1169 C.civ., art. 1170 C.civ. şi
ale art. 1182-1183 C.civ., putem susţine că iniţierea şi desfăşurarea negocierilor formează, per
se, fie acte juridice, fie fapte juridice, generatoare de obligaţii specifice.
Problema care se pune, însă, este a instituţiilor de drept aplicabile în această perioadă
precontractuală, de negociere în vederea stabilirii viitoarelor relaţii dintre subiecţi. Complexă şi
complicată, problema a fost abordată şi de doctrina şi jurisprudenţa germană şi franceză 1,
concluziile fiind prezentate, pe scurt, în cele ce urmează.
Astfel, în primul rând, jurisprudenţa şi doctrina germană au statuat că, între partenerii
de negocieri se poate naşte un raport precontractual de obligaţie, raport ce dă naştere, în
caz de neexecutare culpabilă, unei răspunderi contractuale2. Pornind de la teoria culpa in
contrahendo3, elaborată şi susţinută de către Rudolf von Ihering, civiliştii germani au
lansat ipoteza prezenţei unui raport precontractual de obligaţie, în faza negocierilor,
urmarea firească fiind aceea a atragerii răspunderii contractuale în caz de conduită
neconformă în această etapă.
Teoria lui Ihering a fost preluată şi adaptată şi în ipoteza răspunderii în faza

precontractuală, concluzionându-se că simplul fapt al întreruperii unei negocieri ori refuzul
de a intra în legătură în vederea încheierii unui contract, are rolul de a construi, între
participanţi, o legătură juridică aparte, legătură ce constituie, în fapt, fundamentul
răspunderii speciale din faza precontractuală. Cu alte cuvinte, dreptul german vehiculează
ideea conform căreia două persoane ce stabilesc un contact, cu scopul de a încheia un
contract, intră în sfera dreptului, chiar dacă o convenţie încă nu a fost încheiată. Precum
s-a indicat şi în doctrină4, în perioada negocierilor, părţile
1 Cimil D., in Importanta negocierii contractelor, (http://dreptprivat.wordpress.com/2011/05/19/impor-

tanta-juridica-a-negocierii-contractelor/).
S. Radu, Formarea contractelor în dreptul european - dreptul german, în R.D.C. nr. 7-8/2010, p. 126.
Esenţa teoriei constă în faptul că partea ce a suferit o pagubă ca urmare a neexecutării unei obligaţii
contractuale are a-şi recupera prejudiciul de la cealaltă parte, dacă raportul contractual a încetat din
culpa acesteia din urmă.
S. Radu, op. cit., p. 128.
trebuie să îşi modeleze conduita conform încrederii mutuale, o astfel de încredere constituind
ideea fundamentală a relaţiei precontractuale, care, la rândul său, permite a se degaja
obligaţiile specifice negocierii.
Pentru a se putea asigura o protecţie efectivă, drepturile şi obligaţiile izvorâte din

negocierile precontractuale sunt conjugate cu principiile bunei-credinţe şi al încrederii legitime.
Cu alte cuvinte, toate relaţiile juridice, generate în vederea încheierii unei convenţii, dau
naştere unui raport, bazat pe încredere, ce impune viitorilor cocontractanţi o serie de obligaţii
reciproce de prudenţă şi de securitate. Tocmai nerespectarea acestor drepturi şi obligaţii, de
către un subiect, dă naştere unui drept de repunere a partenerului de negociere în situaţia
anterioară demarării fazei precontractuale.
Sintetic, există patru condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru ca răspunderea să fie
angajată:
să existe un raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;

să se constate o încălcare a unei obligaţii generate de un raport precontractual;
vina, ori neglijenţă, să fie imputabilă autorului actului ilicit ori prepuşilor săi;
să existe un prejudiciu cauzat partenerului de negocieri.
În cel de-al doilea rând, în ţările care au adoptat un sistem de drept progresist, printre care
se numără şi Franţa, libertatea contractuală reprezintă un principiu fundamental pentru dreptul
contractelor, care se manifestă prin posibilitatea de a perfecta sau, dimpotrivă, de a nu
perfecta contractul după finalizarea negocierilor, de a negocia cu diverşi parteneri contractuali,
de a compara, a alege sau de a refuza mai multe variante de contractare.
De altfel, în dreptul francez, este unanim acceptată posibilitatea ca o greşeală precontrac-

tuală să ducă la eşecul negocierilor1. Astfel, sistarea negocierilor poate fi o eroare, în situaţia
în care a existat intenţia de a prejudicia partea cocontractantă.
Tot în acest sens, adoptând postulatul conform căruia conduita părţilor în faza precontrac-
tuală trebuie să răspundă principiului bunei-credinţe, jurisprudenţa franceză a cizelat regula
angajării răspunderii în etapa negocierilor, catalogând criteriul bunei-credinţe ( bona fides) ca
reprezentând finalitatea raportului precontractual.
Materializarea acestui principiu, înainte de încheierea contractului, creează

posibilitatea de a impune sau de a interzice anumite comportamente ale părţilor
contractante, precum: neîncepe-rea negocierilor în situaţia în care există convingerea că
nu se va perfecta contractul; refuzul de a negocia cu o persoană care nu poate contracta
sau nu îndeplineşte condiţiile pentru a putea negocia ori, încetarea negocierilor brusc, fără
niciun alt motiv2. O astfel de finalitate intempestivă a negocierilor, într-un stadiu avansat al
acestora, este calificată, atât de doctrina, cât şi de
S. Radu, Formarea contractelor în dreptul european – dreptul francez şi belgian, în R.D.C. nr.
5/2010, p. 113.
Într-o speţă, o societate însărcinată cu distribuţia exclusivă în Franţa a maşinilor americane, intrase în negocieri cu o întreprindere franceză care voia să
cumpere una dintre maşinile sale; apoi, distribuitorul a rupt negocierile brutal, i-a vândut maşina unui concurent, angajându-se să nu vândă o maşina similară timp de
42 luni; s-a hotărât că el era responsabil de ruperea negocierilor: „societatea Vilbert-Lourmat (distribuitorul) rupsese în mod deliberat (...) fără vreun motiv legitim, în
mod brutal şi unilateral, negocierile avansate pe care le întreprindea cu numitele stabilimente, care angajaseră deja, după cum se ştia, cheltuieli importante şi pe care
le menţinea în mod vădit într-o stare de incertitudine prelungită; ea nesocotise astfel regulile bunei-cuviinţe în relaţiile comerciale”, exemplu dat de P. Malaurie, L.
Aynes, F. Stoffel-Munck, op. cit., p. 248.
jurisprudenţa franceză, drept un criteriu de apreciere asupra culpabilităţii rupturii. Tot în acest
mod, poate fi calificată drept o atitudine prejudiciabilă şi solicitarea unui preţ excesiv în timpul
negocierilor, preţ care este cu mult peste cel indicat la începutul negocierilor, însă doar în
situaţia în care această solicitare a condus la încetarea tratativelor.
Este important de menţionat faptul că, din acordul sau contractul de negociere, rezultă
şi obligaţia părţilor de a negocia în limitele bunei-credinţe. Dacă o parte a doctrinarilor
consideră că această obligaţie se compune, în realitate, dintr-o obligaţie de a începe
negocierile (obligaţie de rezultat) şi din una a purtării acestor negocieri (obligaţie de
mijloace), o altă parte susţine că cele două obligaţii ar fi într-o relaţie de interdependenţă,
aflându-se într-o legătură indisolubilă.
Pentru unii autori, calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă poate fi
privită ca o obligaţie de mijloace, în timp ce, pentru alţii, ca o obligaţie de rezultat. Ne raliem 1
opiniei care prezintă această obligaţie drept una de rezultat, întrucât fiecare parte este ţinută
să negocieze în limitele acordului. Părţile acordului de negociere sunt obligate să răspundă
contractual pentru următoarele: întreruperea negocierilor fără niciun motiv, în caz de refuz de
începere a negocierii, de continuare a negocierii sau de propuneri în cadrul negocierii.
Responsabilitatea2 eşecului negocierilor va fi stabilită doar în anumite circumstanţe

particulare, vinovăţia constând în întreruperea bruscă a negocierilor ce se puteau finaliza cu
încheierea contractului. O astfel de răspundere este una contractuală, iar prejudiciul suferit va
cuprinde doar acoperirea cheltuielilor făcute pentru negociere şi studii prealabile, nu şi pentru
pierderea oportunităţii de a încheia contractul sau pentru pagubele indirecte suferite.
3.2. Operaţii necesare ale negocierii
A. Oferta de a contracta
Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului, în

vederea încheierii unui contract; altfel spus, prin ofertă se înţelege propunerea (policitaţiunea)
făcută de o persoană, în vederea încheierii unui contract.
Conform art. 1188 C.civ., „o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta
conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a
se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.
Deci, pentru ca o propunere să constituie oferta de a contracta, aceasta trebuie să fie:
certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;

precisă, adică să se stabilească exact în legătură cu ce va purta contractul ce
urmează a fi
încheiat;
fermă3, adică să se facă o adevărată propunere din care să rezulte intenţia de a contracta
(de a se obliga), nu doar exprimarea unei dorinţe mai mult sau mai puţin precise sau o simplă
glumă.
Cu toate acestea, propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de
negociere4.
L. Pop, Tratat de drept civil: Obligaţiile, Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 211.
D. Cimil, în articolul Importanţa negocierii contractelor ( http://dreptprivat.wordpress.com/2011/05/19/importanta-juridica-a-
negocierii-contractelor/).
Spre exemplu, nu poate fi fermă.

Art. 1189 alin. (1) C.civ.
Totuşi, poate avea valoarea unei oferte dacă aceasta rezultă din lege, din uzanţe ori, în mod
neîndoielnic, din împrejurări1.
De asemenea, solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie prin ea însăşi, oferta de a contracta2.
Propunerea de ofertă poate proveni3 de la o persoana care:
are iniţiativa încheierii contractului;

îi determină conţinutul;
propune ultimul element esenţial al
contractului. Propunerea de ofertă poate fi
adresată:
unei persoane prezente;
unei persoane absente;
unor persoane determinate;
unor persoane nedeterminate.
De asemenea, oferta poate fi prevăzută cu termen sau fără termen de acceptare.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Comunicarea ofertei. Conform art. 1200 C.civ., oferta poate fi comunicată prin orice mijloc
de comunicare la distanţă (telefon, fax, e-mail, internet etc.) sau direct.
Principiul irevocabilităţii ofertei. Actualul Cod civil aduce un plus de claritate în ceea ce
priveşte problematica ofertei contractuale. Se poate observa, în acest sens, faptul că noua
reglementare consacră principul irevocabilităţii ofertei de a contracta, stabilind şi excepţii de la
această regulă. Conform art. 1191 C.civ., oferta este irevocabilă în următoarele situaţii:
deîndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen;

când este considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între
acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori a uzanţelor.
Excepţia de la principiul irevocabilităţii ofertei: revocarea. Deşi regula este că oferta este
irevocabilă, legea prevede totuşi anumite situaţii în care oferta poate fi retrasă şi anume:
în cazul ofertei fără termen, dacă oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului prevăzut de art.
1186 alin. (2) C.civ. şi care determină încheierea contractului;
în situaţia în care oferta este făcută unei persoane care nu este prezentă şi aceasta nu
este acceptată într-un termen rezonabil ce se apreciază în funcţie de împrejurările concrete:
- revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă
este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie
cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta;
- revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente [art. 1193 alin. (2) C.civ.]
nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să
primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului care determina
încheierea contractului4.

Art. 1190 C.civ.
Art. 1186 alin. (2) C.civ.: „De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-
l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul
În situaţia în care revocarea are loc înainte de expirarea termenului rezonabil pentru
acceptare, ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat.
Efecte. Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor
juridice, comportă următoarele precizări:
nu produce niciun efect, dacă nu a ajuns la destinatar;

poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru
ofertant;
dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi
revocată;
dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea
termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea
obligaţiei de a aştepta până la împlinirea termenului;
dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul util (termen
rezonabil) pentru a primi răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul
necesar destinatarului pentru deliberare şi timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde
acceptarea să ajungă la ofertant;
dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată,
oferta devine caducă (nu mai produce niciun efect) numai atunci când natura afacerii sau
împrejurările o impun. Oferta devine caducă şi în situaţia în care destinatarul o refuză,
precum şi în situaţia în care acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în
lipsă de termen,
într-un termen rezonabil.
Forţa obligatorie a ofertei trebuie privită în raport de persoanele cărora le este

adresată. Dacă ea este adresată unei persoane prezente, care se afla în acelaşi loc
cu ofertantul şi nu
s-a prevăzut un termen înăuntrul căruia ar urma să fie acceptată, oferta obligă pe ofertant
numai dacă a fost de îndată acceptată.
Dacă oferta prevede un termen, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul acestuia.
Când oferta este adresată unei persoane absente, ofertantul este ţinut s-o menţină
înăuntrul termenului, dacă oferta este însoţită de termen, iar dacă nu s-a prevăzut un termen,
ofertantul va trebui s-o menţină „un termen necesar schimbului propunerii şi acceptării, după
natura contractului”.
Literatura juridică se pronunţă că timpul înăuntrul căruia ofertantul este ţinut de oferta sa
trebuie să fie rezonabil, timp care este determinat conform uzanţelor.
Dacă oferta este adresată unei persoane aflate la depărtare, ea poate fi revocată până
când a ajuns la destinatar, cu condiţia ca revocarea să ajungă înaintea ofertei.
Dacă oferta a avut termen şi destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caducă.
În situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajată

răspunderea acestuia.
Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta

nu se confundă cu promisiunea de contract.
ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod”.
Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui
contract. Promisiunea de contract este, deci, un contract 1 care trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate cerute de lege şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului
contract.
Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:
oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când
promisiunea de contract este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un
contract;
oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când
promisiunea de contract, odată făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin
împlinirea termenului pentru care a fost stipulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea
contractul a cărei încheiere a fost promisă sau în condiţiile în care, de regulă, se sting
obligaţiile contractuale;
oferta de a contracta devine caducă (nu-şi mai produce efectele) dacă, între timp,
ofertantul decedează sau devine incapabil, pe când promisiunea de contract continuă să fie
valabilă şi după ce acela care promite a devenit incapabil şi se transmite moştenitorilor, ca
oricare altă obligaţie contractuală, în afară numai dacă ea a fost stipulată intuitu personae (în
consideraţia calităţilor pe care le are o parte a contractului).
B. Acceptarea
Noţiune. Codul civil în art. 1196 arată că „orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost
formulată şi ajunge în termen la autorul ofertei”.
Acceptarea constă, deci, în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve

sau propuneri de modificare, oferta făcută. Ea trebuie să îndeplinească condiţiile unei
manifestări producătoare de efecte juridice (să fie conştientă, liberă şi exprimată cu intenţia de
a se obliga) şi trebuie să fie expresia şi rezultatul voinţei reale a destinatarului, să fie emisă în
forma2 cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Momentul şi locul încheierii contractului. Legea (art. 1186 C.civ.) consideră încheiat
contractul în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu
ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod.
Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2149/1971, Repertoriu II, p. 130: Promisiunea de contract,
nereglementată de Codul civil român, nu are drept efect transferul dreptului de proprietate, ci dă naştere
numai la un drept de creanţă, chiar dacă prin contractul în vederea căruia s-a făcut promisiunea s-ar
constitui sau transmite un drept real, constituirea sau transmiterea unui atare drept nu se poate realiza
decât din momentul încheierii contractului în forma prevăzută de lege. Neîncheierea actului prevăzut în
promisiunea de contract din vina unei părţi, implicând nerespectarea unei obligaţii de a face, conferă
celeilalte părţi numai dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
Art. 1187 C.civ.: „Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului”.
expresă, când se face în scris sau verbal;

tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.
De regulă, tăcerea1 nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu
totul excepţionale, tăcerea poate avea valoarea unei acceptări valabile ( quid tacet consentire
videtur), ceea ce se întâmplă în următoarele cazuri:
rezultă din lege2;

din acordul părţilor (de ex: când prin antecontract părţile au convenit astfel);
din practicile statornicite între acestea;
din uzanţe (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare);
alte împrejurări.
În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie clară şi conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect), fără modificări sau completări la
oferta primită;
să fie neîndoielnică;
să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar dacă oferta s-a adresat
unor persoane nedeterminate (ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice
persoană;
să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp
rezonabil (dacă oferta a fost făcută fără termen);
să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin
căderea lui în incapacitate.
să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Răspunsul destinatarului nu constituie (art. 1197 C.civ.) acceptare, dar poate fi considerat,
după împrejurări, contraofertă, în următoarele situaţii:
când cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
când nu respectă forma cerută anume de ofertant;
ajunge la ofertant după ce a devenit caducă.
Comunicarea acceptării. Acceptarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în ofertă,

prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul
părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul
(art. 1200 C.civ.).
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar (art. 1192
C.civ.).
Acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent
cu acceptarea (art. 1199 C.civ.).
Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:
Art. 1196 alin. (2) C.civ.: „Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci
când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau
din alte împrejurări”.
De exemplu: În cazul în care legea admite tacita relocaţiune, art. 1810 C.civ.: „Dacă, după împlinirea
termenului, locatarul continuă să dețină bunul şi să își îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din
partea locatorului, se considera încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor. Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu
se prevede altfel”; şi dispoziţiile art. 1437 şi art. 1452 C.civ. din 1864.
acceptarea produce efecte numai în momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile;
acceptarea tardivă (art. 1198 C.civ.) produce efecte numai dacă autorul ofertei îl
înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului;
acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiințează despre aceasta
de îndată [art. 1198 alin. (2) C.civ.];
acceptarea poate fi retrasă (art. 1199 C.civ.) dacă retragerea ajunge la ofertant anterior ori
concomitent cu acceptarea;
revocarea acceptării produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
C. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării
Problema obligativităţii. Se poate vorbi de răspundere rezultată din ofertă sau acceptare,
doar în măsura în care menţinerea acestora este obligatorie. În ceea ce priveşte
obligativitatea menţinerii ofertei ea diferă, pe de o parte după cum este vorba de persoane
care se află de faţă sau persoane care nu se află de faţă, şi pe de altă parte de existenţa sau
inexistenţa pentru acceptarea ofertei.
În cazul persoanelor care se află de faţă, oferta obligă pe ofertant numai când destinatarul
răspunde de îndată că a acceptat-o, cu excepţia cazului în care ofertantul a acordat un termen
destinatarului.
În cazul persoanelor care nu se află de faţă, când oferta este trimisă prin scrisoare, curier,
telegramă etc., s-a ridicat problema dacă în intervalul de timp scurs de la emiterea ofertei
până la data primirii de către destinatar, ofertantul este obligat să menţină oferta sau,
dimpotrivă, poate să o revoce; soluţiile diferă după cum oferta a ajuns la cunoştinţa
destinatarului şi după cum ea a fost făcută cu sau fără termen de acceptare.
Dacă oferta (cu sau fără termen de acceptare) nu a ajuns la destinatar, ofertantul o
poate revo-ca, singura cerinţă fiind ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu
odată cu oferta (de exemplu, oferta s-a trimis prin scrisoare, iar retractarea se face
telefonic, telegrafic sau prin fax).
Dacă oferta s-a făcut cu termen expres sau implicit de acceptare şi ea a ajuns la
destinatar, menţinerea ei este obligatorie înlăuntrul acestui termen, afară de cazul în care
oferta a fost adresată unei persoane determinate care a respins-o înainte de terminarea
termenului.
Referitor la oferta care s-a făcut fără termen de acceptare şi a ajuns la destinatar s-au
exprimat două puncte de vedere:
într-o interpretare, ea poate fi revocată 1. În motivarea acestei interpretări se susţine că,
deşi ajunsă şi cunoscută de către destinatar, oferta continuă a fi până la acceptare un act
unilateral care nu îl angajează pe ofertant.
într-o altă interpretare, însuşită de majoritatea doctrinei şi care s-a impus în jurisprudenţă
fiind preluată de actualul Cod civil, se susţine că menţinerea ofertei este obligatorie pe timpul
necesar conform uzanţelor, pentru ca destinatarul să delibereze şi să se pronunţe asupra
propunerii ofertantului, întrucât fără recunoaşterea unui asemenea termen oferta ar rămâne
practic, fără niciun rost.
A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 20.

În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării, aceasta se pune numai în privinţa

persoanelor care nu se află de faţă.
În cazul persoanelor care se află de faţă, nu se pune problema unei obligaţii de menţinere
a acceptării, deoarece acceptarea ofertei are ca obiect încheierea imediată a contractului [art.
1194 alin. (1) C.civ.].
Atunci când persoanele nu se află de faţă, şi, deci, între data expedierii şi data primirii
acceptării de către ofertant se scurge un interval de timp, conform sistemului recepţiunii,
se pune uneori problema obligaţiei de menţinere a acceptării. Astfel, dacă acceptarea nu
a ajuns la ofertant, destinatarul o poate revoca, afară de cazul în care s-a făcut în termen.
Dimpotrivă, dacă acceptarea a ajuns la ofertant, ea nu mai poate fi revocată, întrucât
contractul s-a încheiat.
Răspunderea pentru retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării se califică după
împrejurări, fie ca o răspundere delictuală, când sunt îndeplinite condiţiile acestei răspunderi,
fie ca un abuz de drept, în exercitarea facultăţii de retragere a ofertei sau acceptării, când nu
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale.
În doctrină există unanimitate de opinii în sensul că revocarea intempestivă a ofertei de

către ofertant obligă pe ofertant, existând însă discuţii asupra calificării juridice a acestui izvor
de obligaţii, în legătură cu care au fost emise următoarele teorii :
Teoria actului juridic unilateral consideră că oferta reprezintă o manifestare de voinţă

unilaterală, deci act juridic unilateral, care produce efecte, anume obligaţia ofertantului de a nu
şi-o revoca înăuntrul termenului. I se reproşează acestei teorii faptul că actul juridic unilateral
nu este prevăzut de Codul civil ca izvor de obligaţii, excepţiile fiind de strictă interpretare.
Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natură contractuală, între

ofertantul care a prevăzut un termen pentru menţinerea ofertei şi destinatar s-ar fi încheiat
un antecontract prin care ofertantul îşi asumă, pe lângă fondul ofertei şi obligaţia de a-şi
menţine oferta în cadrul termenului, obligaţie pe care destinatarul este prezumat că ar fi
acceptat-o. Teoria n-a fost acceptată pe buna dreptate, pentru că acceptarea
destinatarului este cel puţin îndoielnică, ceea ce face să nu se poată vorbi de un acord de
voinţe specific şi antecontractului.
Teoria răspunderii delictuale. Autorii teoriei consideră că retragerea intempestivă a

ofertei reprezintă un veritabil delict civil care declanşează răspunderea delictuală a
ofertantului pentru prejudiciul suferit de destinatar de fapta culpabila a ofertantului. Într-o
variantă a acestei teorii, se vorbeşte de abuzul de drept, teorie către care tinde, în mare
parte, doctrina franceză. Se consideră că revocarea ofertei de către ofertant este un drept
al acestuia care poate fi exercitat până în momentul când ea ajunge la destinatar. Din
acest moment, revocarea devine un abuz de drept. Ca un mod de reparare sui generis a
prejudiciului, s-a propus ca instanţele de judecată să poată decide, în raport de datele
fiecărei speţe în parte, că a fost încheiat contractul.
§4. Clauzele contractului
Art. 1201-1203 C.civ. reglementează în mod expres clauzele la a căror respectare părţile
sunt obligate, chiar dacă aceste clauze nu sunt cuprinse în contract.
Clauzele externe. Art. 1201 C.civ. dispune: „Dacă prin lege nu se prevede astfel, părţile
sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere”.
Clauzele extrinseci (care nu se regăsesc în contract) la care fac trimitere părţile îşi produc
efectele numai în ipoteza în care prin ele nu se derogă de la normele imperative incidente în
materie1.
Părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci numai dacă există certitudinea că acestea au fost
cunoscute de părţi în momentul semnării contractului, al aderării acestui contract2.
Această precizare nu este cuprinsă în textul art. 1201 C.civ., dar a fost cu consecvenţă şi
fermitate impusă de jurisprudenţă3.
Clauze standard – art. 1202 C.civ. Potrivit reglementărilor legale, contractul se încheie prin
negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta. În
temeiul acestei libertăţi de a contracta şi a consensualismului contractual, clauzele standard
fac parte integrantă din contract, fiind incluse în mod automat în conţinutul acestuia, fără a fi
negociate între părţi.
Prin dispoziţiile art. 1202 alin. (2) C.civ., legiuitorul defineşte în mod expres clauza
standard la modul următor: „Stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi
utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate
cu cealaltă parte”.
Această definiţie este întregită la alin. (3) cu precizarea conform căreia, clauzele negociate
prevalează asupra clauzelor standard.
Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricărei clauze standard
comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie
ţinută de un astfel de contract [art. 1202 alin. (4) C.civ.].
Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei standard:
sunt dispoziţii contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale;

sunt dispoziţii cu caracter general şi nu specific, fiind aplicate în mod repetat;
sunt secundare în raport cu clauzele negociate între ambele părţi;
nu sunt clauze abuzive, fiind valabil inserate şi menţinute în contract;
pot face parte din conţinutul oricărui raport juridic;
pot fi folosite de fiecare parte contractuală, în cadrul aceluiaşi contract.
Reglementate relativ recent în dreptul civil român, clauzele standard fac de multă vreme
parte din practica juridică, fiind frecvente utilizate îndeosebi în materia contractelor de natură
comercială încheiate atât între profesionişti, cât şi între profesionişti şi consumatori, în
principal în scopul simplificării raporturilor contractuale. De exemplu, în contractele bancare, în
contractele de asigurări de bunuri şi persoane, în contractele de prestări a serviciilor de
telefonie sau furnizării de utilităţi.
Clauzele standard abuzive. În mod evident, raţiunea reglementării clauzelor standard în

Codul civil are ca finalitate demarcarea clauzelor standard de clauzele abuzive aşa cum sunt
acestea definite în legislaţia specială referitoare la protecţia consumatorilor.
Asemenea clauzei standard de drept comun, o clauză abuzivă este o clauză contractuală
care nu a fost negociată direct cu consumatorul, fiind inserată în contract tot cu ştiinţa
A.P. Dimitriu în Colectiv, Noul cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii, op. cit., p. 456.
I. Turcu, Vânzarea în noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 144.
Ibidem.
consumatorului. Dar o astfel de clauză este considerată abuzivă dacă creează în detrimentul
consumatorului un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, respectiv între drepturile
exercitate şi obligaţiile asumate.
Fără a intra în explicaţii aprofundate, precizăm că potrivit unor interpretări doctrinare,

natura abuzivă a clauzei contractuale se evaluează în primul rând în raport de toţi factorii care
au determinat încheierea contractului, fără a fi avută în vedere obiectul principal al contractului
ori preţul şi condiţiile de plată.
Cu titlu exemplificativ, precizăm că Legea nr. 193/2000 prezintă o serie de clauze

contractu-ale considerate a fi abuzive, toate fiind caracteristice unei poziţii de forţă a
comerciantului faţă de consumator, cum ar fi dreptul comerciantului de a modifica unilateral
clauzele contractului, obligaţia consumatorului de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale chiar şi
în situaţiile în care comerciantul nu le-a îndeplinit pe ale sale, dreptul exclusiv al
comerciantului să interpreteze clauzele contractuale sau dreptul comerciantului de a modifica
unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor
care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare.
Legislaţia U.E. şi respectiv jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie au reglementat

problema clauzei abuzive încă din anul 1993. Astfel, prin art. 3-5 din Directiva 93/13/CEE,
dreptul uniunii defineşte complet şi eficient conţinutul unei clauze abuzive, impunând
inclusiv sarcina probei furnizorului sau vânzătorului care pretinde că s-ar fi negociat
individual o clauză standard.
Menţionăm că hotărârea Curţii europene din 16 ianuarie 2014 ( în cauza Constructor

Principado SA împotriva Jose Ignacio Alvarez), clarifică noţiunea de dezechilibru semnificativ
între drepturile şi obligaţiile părţilor în contextul interpretărilor neunitare referitoare la prezenţa
sau absenţa unei clauze standard abuzive în contractul civil. Astfel, în dispozitivul hotărârii,
Curtea declară că „existenţa unui dezechilibru semnificativ nu necesită în mod necesar ca
costurile puse în sarcina consumatorului printr-o clauză contractuală să aibă în privinţa
acestuia o incidenţă economică semnificativă în raport cu valoarea operaţiunii în cauză, ci
poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în
care este plasat acest consumator, în calitate de parte la contract, în temeiul dispoziţiilor
naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care
consumatorul beneficiază în temeiul contractului, fie sub forma unei piedici în exercitarea
acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare”.
Atât dreptul european cât şi dreptul intern interzic în mod expres comercianţilor stipularea
de clauze abuzive în convenţiile încheiate cu consumatorii, încălcarea interdicţiei fiind
sancţionată prin lege.
Clauze standard neuzuale. Potrivit art. 1203 C.civ. clauzele neuzuale sunt clauze standard
care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa
unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul
celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a
opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a
contractului, legea aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele
privitoare la competenţa instanţelor de judecată.
Simpla lecturare a acestei enumerări precise, realizate de către legiuitor, este suficientă
pentru a evidenţa caracterul dezavantajos al clauzei neuzuale pentru una din părţile
contractului şi avantajos pentru cealaltă parte.
Din acest motiv, teza finală a art. 1203 C.civ. impune obligaţia acceptării exprese şi în scris
a acestor clauze de către partea defavorizată. Precizăm că simpla semnătură pusă pe
înscrisul constatator al acordului de voinţă nu echivalează cu o acceptare expresă aşa cum
este definită la art. 1203 C.civ.
Pentru ca o astfel de clauză neuzuală să producă efecte este necesară o declaraţie

expresă de acceptare, distinctă faţă de restul contractului, poziţionată fie în cuprinsul
contractului, în dreptul respectivelor articole în care este menţionată dispoziţia considerată
clauză neuzuală, fie la finalul contractului.
Menţionăm, în acest sens, opinia prof. Flavius Baias 1, conform căreia la finalul
contractului, să fie prevăzută în mod special o dispoziţie de genul „Subsemnatul accept în
mod expres clauzele a,b,c” şi semnătura separată a acestei părţi.
Pe de altă parte, există situaţii în care nu este necesară întocmirea unei declaraţii exprese
şi scrise de acceptare pentru ca o clauză neuzuală să producă efecte juridice. Aşa de
exemplu, în ipoteza încheierii unui contract în forma actului autentic, agentul procedural
certifică prin autoritatea sa, semnătură şi ştampilă rezultatul integral al acordul de voinţă al
părţilor. De asemenea, o clauză neuzuală prevăzută în statutul unei entităţi civile sau juridice
nu necesită o declaraţie expresă de acceptare.
Având în vedere definiţia legală, rezultă următoarele caracteristici ale clauzei neuzuale:
sunt clauze standard;

sunt clauze cu caracter specific şi singular;
sunt impuse individual, atât de o singură parte contractuală, cât şi de ambele părţi;
nu sunt clauze abuzive interzise legal, deşi limitează exerciţiul unor drepturi sau amplifică
obligaţiile celeilalte părţi, fără a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor
părţilor.
§5. Momentul încheierii contractului
5.1. Importanţă
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele

puncte de vedere:
viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;
capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;
problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment
(se poate aprecia dacă oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp
sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca
acceptarea să ajungă la ofertant);
revocarea tardivă a ofertei sau acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în
funcţie de momentul încheierii contractului;
dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil
contractul care s-a încheiat primul;
A. Moise în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1257-1258.
din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii
cărora părţile şi-au manifestat voinţa de a contracta;
la acest moment se apreciază preţul curent;
numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos
beneficiază de exerciţiul acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;
în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp etc.
Momentul încheierii contractului rezultă din luarea în considerare împreună a ofertei şi
acceptării, conform sistemului recepţiunii reglementat în Codul civil în art. 1186, potrivit căruia
„contractul se încheie în momentul şi locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia la cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”, precum şi în cazul în
care „destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant,
dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”.
Faţă de modificările aduse de actualul Cod civil [art. 1182 alin. (2)] se impune a se face
distincţie între situaţia negocierii complete a contractului şi situaţia negocierii clauzelor
esenţiale. Altfel spus, avem două situaţii diferite ce constituie momentul încheierii contractului:
momentul intervenţiei acordului de voinţă cu privire la toate clauzele contractului;

momentul punerii de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, clauzele
secundare urmând a fi stabilite ulterior sau încredinţate unui terţ.
Menţionăm că în ipoteza unui acord ulterior asupra elementelor secundare, completarea
contractului va fi decisă de către instanţa de judecată conform intenţiei părţilor şi ţinând seama
de natura contractului.
5.2. Prezentarea teoriilor în legătură cu momentul încheierii contractului
Preliminarii. Pentru încheierea contractelor, de regulă, este suficient acordul de voinţă al

părţilor, ceea ce se traduce în principiul consensualităţii contractelor.
Dacă părţile sunt de faţă, ori contractul se încheie prin telefon, evident, nu se pune
problema determinării momentului încheierii contractului. Această problemă se pune în cazul
contractelor încheiate prin corespondenţă.
Contractul se încheie în momentul în care s-au unit voinţele părţilor (în momentul realizării
acordului de voinţă al părţilor), voinţe exprimate prin mijlocirea ofertei şi a acceptării.
Potrivit părerilor exprimate de literatura de specialitate, momentul încheierii contractului
poate fi determinat cu ajutorul mai multor teorii:
teoria emisiunii (declaraţiei);
teoria expedierii ofertei;
teoria recepţiunii;
teoria informaţiunii.
Acestea au fost grupate în două sisteme: sistemul emisiunii, care înglobează teoria
declaraţiunii şi teoria expediţiei.
Teoria emisiunii (declaraţiunii). Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat în

momentul acceptării ofertei, adică în momentul în care destinatarul hotărăşte a da curs ofertei.
Această teorie prezintă două serioase neajunsuri:
a) hotărârea de a accepta este un element psihologic, lăuntric, foarte greu de dovedit;

ofertantul nu a luat încă cunoştinţă de acceptare, ceea ce înseamnă că voinţele

părţilor nu s-au unit, deci nu s-a format acordul de voinţă şi nu se poate vorbi de
încheierea contractului.
Teoria expedierii. Potrivit acestei teorii, contractul se consideră încheiat din momentul în
care destinatarul expediază în scris oferta (scrisoare obişnuită sau recomandată, ori
telegramă). Este adevărat că această teorie înlătură neajunsul constând în dificultatea
dovedirii momentului respectiv, pentru că proba acestuia se face cu data ştampilei unităţii
poştale de expediţie. Rămâne, însă, celălalt neajuns: voinţele părţilor nu s-au întâlnit, deci, nu
s-a realizat acordul de voinţă şi nu s-a încheiat contractul.
Teoria recepţiunii. Se consideră, în baza acestei teorii, că momentul încheierii contractului

este momentul în care acceptarea a ajuns la adresa ofertantului.
Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul

în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul
când voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor).
Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.
Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se consideră încheiat dacă sunt
respectate condiţiile referitoare la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă sunt îndeplinite cerinţele
legii în privinţa formei.
În alte sisteme naţionale de drept. În legătură cu considerarea momentului încheierii

contractelor în alte sisteme naţionale de drept (deci, cu considerarea teoriilor prezentate deja)
facem următoarele precizări:
teoria expedierii acceptării este adoptată de unele legislaţii1 cu motivarea dată de o parte a
doctrinei clasice (Demolombe, Savigny etc.), în sensul că ea se fundamentează pe suficienţa
existenţei celor două voinţe identice. Totuşi, datorită unor inconvenienţe de ordin practic s-au
adus unele corective, mai ales în dreptul englez; ei se limitează la corespondenţa efectuată
prin poştă, situaţie în care se prezumă voinţa tacită a ofertantului;
teoria recepţiunii primeşte considerare într-o serie de sisteme de drept (Mexic, Panama,
Salvador, Uruguay etc.), cu motivarea că luarea la cunoştinţă de acceptare depinde numai de
ofertant, iar alte sisteme de drept, care admit această teorie, acordă efect retroactiv încheierii
contractului, socotindu-l format în momentul expedierii acceptării (Elveţia, Austria etc.);
unele sisteme de drept au atitudine favorabilă faţă de teoria informaţiunii:

sunt legislaţii care admit teoria informaţiunii, considerând drept moment al încheierii
contractului – momentul când ofertantul a luat cunoştinţă efectiv despre acceptare;
alte legislaţii aduc o uşoară atenuare acestei teorii, în sensul că o admit, dar instituie
prezumţia potrivit căreia ofertantul ia cunoştinţă despre acceptare atunci când aceasta a ajuns
la domiciliul sau reşedinţa sa (Italia, Egipt, România pentru ceea ce s-au denumit contractele
comerciale etc.).
Secţiunea a 8-a. Efectele contractelor
§1. Efectele între părţi
Dreptul englez, nord-american, sud-american etc.

1.1. Forţa obligatorie a contractelor
„Putere de lege”. Potrivit art. 1270 C.civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părţile contractante”.
Forţa (puterea) obligatorie a contractului derivă din „puterea de lege”, pe care însăşi legea
o recunoaşte contractului în raporturile dintre părţi 1. Cu alte cuvinte, contractul este legea
părţilor, conform adagiului latin contractus legem debit, fiind ţinute să-l respecte întocmai,
potrivit adagiului latin pacta sunt servanda2. Din această împrejurare nu se poate trage
concluzia că este posibil a se asemui contractul cu legea, sau că acestea s-ar confunda.
Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că
formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea
da naştere la confuzii.
A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:
legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi
subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;
legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului
juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în
limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;
legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce
contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);
legea este opera unui organ de stat – organul legislativ – pe când contractul este opera
părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;
contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu
respectarea unei proceduri anume.
„Puterea de lege”3 a contractelor legal încheiate priveşte părţile şi avânzii lor cauză, dar
instanţa de judecată, judecând litigiul intervenit între părţi, este obligată să ţină seama de
clauzele contractului şi să asigure executarea lor, ca şi când ar fi vorba de aplicarea
dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte acte normative.
Consecinţele principiului pacta sunt servanda. Pornindu-se de la ipoteza conform

căreia, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractului, într-un raport juridic
obligaţional, creditorul este abilitat să solicite debitorului executarea, întocmai şi la termen,
a obligaţiilor asumate, în literatura de specialitate4 au fost sintetizate consecinţele
principiului pacta sunt servanda5.
Astfel, în primul rând, s-a considerat că, în principiu, fiind rezultat al voinţei parţilor,
contractul nu va putea fi modificat, revocat sau desfiinţat decât printr-o manifestare de
voinţă simetrică celei
O parte a literaturii de specialitate a susţinut că originea principiului modern al forţei obligatorii a

contractului poate fi găsită în teoria autonomiei de voinţă, aceasta din urmă reflectându-se în libertatea de a
contracta şi de a stabili conţinutul obligatoriu al viitorului contract. A se vedea, în acest sens, L. Pop, I.F.
Popa, S.I. Vidu, op. cit., nota de subsol nr. 1, p. 140-142, precum şi I. Adam, op. cit., p. 314-315.
L. Pop, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, Ed. Chemarea, Iaşi, 1996, p. 60.
În fapt, sintagma „au putere de lege” are semnificaţia unui „împrumut” de autoritate de la lege, către
convenţia valabil încheiată. În acest sens, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 320.
I. Adam, op. cit., p. 316-317.
Principiul îşi are originea în dreptul canonic, fiind cunoscut după formula pacta quantumcunque
nuda servanda sunt (toate înţelegerile au caracter obligatoriu pentru părţi, nu doar cele formale). A se
vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 141.
care i-a dat naştere, conform principiului mutuus consensus, mutuus dissesnsus, nefiind
suficientă doar o manifestare unilaterală de voinţă [art. 1270 alin. (2) C.civ.].
În cel de-al doilea rând, s-a subliniat faptul că, deşi nu mai există o normă expresă în
acest sens, în executarea contractului, părţile trebuie să fie ghidate de imperativele principiului
bunei-credinţe1, acestora revenindu-le două categorii de obligaţii: obligaţiile de loialitate şi
obligaţiile de cooperare.
În fapt, ambele categorii de obligaţii menţionate sunt generate de acordul de voinţă care
leagă părţile pe calea unei colaborări în vederea atingerii scopurilor juridice statuate de către
contractul încheiat.
În ceea ce priveşte obligaţia de loialitate, aceasta constă, în principal, în îndatorirea

părţilor de a se informa, reciproc, pe parcursul perioadei de executare a unui contract.
Totodată, obligaţia de loialitate interzice părţilor să adopte, în executarea contractului, o a
atitudine dolosivă sau culpoasă, actorii contractuali fiind obligaţi la comportamente care să le
permită să beneficieze de drepturile prevăzute de convenţie. Doctrina 2 a oferit, cu titlu de
exemplu, următoarele cazuri în care se manifestă obligaţia de loialitate printr-o obligaţie de
informare: situaţia locatarului care are îndatorirea de a-l informa pe locator cu privire la
degradările şi defecţiunile imobilului închiriat; cazul fabricantului căruia îi revine sarcina de a-i
aduce cumpărătorului la cunoştinţă modul de funcţionare şi pericolele ce pot rezulta din
folosirea unui anumit bun achiziţionat etc.
Prin obligaţia de cooperare se înţelege acea sarcină, ce revine părţilor, „de a facilita
executa-rea contractului pentru a se asigura echilibrul prestaţiilor 3”. Cu alte cuvinte, fiecare
parte este ţinută a adopta o conduită care să nu oblige cocontractantul la realizarea unor
cheltuieli altfel evitabile4. De pildă, medicul trebuie să îşi sfătuiască pacientul a recurge la un
tratament medica-mentos costisitor doar în situaţia în care acesta chiar îi este necesar;
mecanicul auto are obliga-ţia de a schimba doar piesele uzate sau nefuncţionale, nu un sistem
întreg, dacă nu este necesar.
În ceea ce priveşte sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării obligaţiei de respectare a

principiului bunei-credinţe, literatura de specialitate5 le-a sistematizat astfel:
lipsirea de efecte a conduitei contractuale de rea-credinţă (de exemplu, instanţa nu va ţine

cont de invocarea abuzivă a pactului comisoriu);
angajarea răspunderii contractantului de rea-credinţă (pentru un comportament
culpabil);
paralizarea unui remediu contractual (de exemplu, creditorul va fi decăzut din dreptul de a
mai invoca excepţia neexecutării contractului, dar neexecutarea este urmarea propriei sale
culpe);
considerarea clauzei ca fiind nescrisă (a se vedea, de exemplu, situaţia clauzelor abuzive,
considerate de legiuitor, în numeroase cazuri, ca nescrise).
1 Referirea se face la „dreptul comun” în materia bunei-credinţe, respectiv art. 14 alin. (1) C.civ.,
conform căruia „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 149.

Ibidem.
Art. 15 C.civ. statuează că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul sau într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
În cel de-al treilea rând, precum vom vedea şi în cele ce urmează, convenţia legal
încheiată produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1280
C.civ.), fiind reglementat juridic, astfel, principiul relativităţii efectelor convenţiei [în fapt, şi el, o
consecinţă a principiului forţei obligatorii a contractului - art. 1270 alin. (1) C.civ.].
În cel de-al patrulea rând, s-a statuat, în doctrină, că forţa obligatorie a contractului este
aplicabilă şi instanţelor judecătoreşti sesizate cu litigii privind executarea unei convenţii. Este
vorba, în principiu, de două obligaţii ce îi revin judecătorului: pe de o parte, acesta este obligat
să interpreteze contractul în consonanţă cu voinţa reală a părţilor, făcând aplicarea regulilor
generale de interpretare a convenţiei (art. 1266-1269 C.civ.); pe de altă parte, judecătorului nu
îi este permis, în principiu, să modifice sau să adapteze conţinutul unei convenţii, doar ca
urmare a faptului că executarea obligaţiilor a devenit mai oneroasă, pentru una dintre părţi, fie
urmare a creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie urmare a scăderii valorii
contraprestaţiei [art. 1271 alin. (1) C.civ.]. Cu toate acestea, intervenţia va fi posibilă, în
anumite condiţii, dacă, precum vom observa, detaliat,în această secţiune, executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă [art. 1271 alin. (2) C.civ.].
În cel de-al cincilea rând, contractul, ca realitate juridică obligatorie, se impune şi

legiuitorului, efectele convenţiei fiind guvernate de legea sub care acestea s-au născut,
ultraactivitatea fiind considerată ca un sprijin al forţei obligatorii.
În cel de-al şaselea rând, poate cel mai important efect al forţei obligatorii a contractului
constă în obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul, obligaţie ce va fi analizată, pe
larg, în capitolul dedicat „Executării obligaţiilor”.
În final, o precizare se impune: precum s-a arătat, în mod corect, şi în doctrină 1, trebuie
făcută distincţia între forţa obligatorie a contractului şi caracterul obligaţional al contractului.
Sintetic, amintim faptul că, prin forţa obligatorie, precum am văzut, se înţelege obligaţia părţilor
de a respecta termenii contractuali asupra cărora s-au înţeles, în timp ce caracterul
obligaţional induce ideea de respectare a cuvântului dat 2 (minima moralia). Indiferent de
conţinutul obligaţional sau non-obligaţional al normei, obligatoriul contractual se manifestă prin
forţa obligatorie a normei pe care o generează. Cu alte cuvinte, forţa obligatorie a unui
contract este universal aplicabilă, indiferent de conţinutul (non) obligaţional al unei convenţii.
Excepţie de la principiu. În literatura de specialitate3 s-a exprimat şi părerea potrivit căreia,

dacă contractele nu pot fi executate pentru că, între timp, s-a schimbat situaţia economică a
părţilor, se admite revizuirea lor pentru ceea ce s-a numit „impreviziune în privinţa schimbării
situaţiei economice”, din iniţiativa creditorului. Este ceea ce se exprimă prin formula: „rebus sic
standibus”4.
Cu privire la modul în care îşi găseşte aplicarea în practică principiul pacta sunt servanda
şi corecţiile pe care acesta le-a primit prin adagiul rebus sic standibus sunt de făcut
următoarele observaţii.
Până în anul 1989 s-a considerat că există stabilitate monetară ceea ce a dus, implicit, la
o stabilitate a contractelor care cuprindeau obligaţii pecuniare.
I. Adam, op. cit., p. 320-321.

În acest sens, a se vedea P. Ancel, Force obligatoire et contenu obligationnel du contrat, în RTD
civ., 1999, p. 779.
Punctul de vedere al doctrinei socialiste în materie.
Pentru dezvoltări privind fundamentele juridice ale aplicării teoriei impreviziunii, a se vedea G.
Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 24-37.
Conform adagiului pacta sunt servanda, chiar şi în situaţiile în care de la data

încheierii şi până la data executării contractelor au survenit împrejurări economice
neprevăzute, ce au rupt echilibrul prestaţiilor economice neprevăzute avute în vedere la
încheierea contractelor, acestea trebuie executate aşa cum s-a convenit, ceea ce s-a
motivat prin imperativul respectării cuvân-tului dat (promissorum impledorum obligatio).
Astfel, art. 1271 alin. (1) C.civ. stabileşte că „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile,
chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării
propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”.
În vederea adaptării la realităţile impuse de fenomenul inflaţiei s-a formulat adagiul

rebus sic standibus, iar spre a justifica această excepţie s-a formulat teoria impreviziunii1
ca o excepţie de la regula pacta sunt servanda conform căreia, ori de câte ori, executarea
unui contract sinalag-matic devine prea oneroasă pentru una din părţile contractante,
revizuirea contractului2 se impune ratio legis, în vederea restabilirii echilibrului valoric al
prestaţiilor; ori dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul
să fie adaptat la noile împrejurări economice, iar cum schimbarea condiţiilor economice a
fost imprevizibilă, s-a spus că revizuirea contractelor economice corespunde voinţei
prezumate a părţilor contractante3.
Pornind de la dispoziţiile art. 1085 C.civ. din 1864, potrivit cărora „debitorul nu răspunde
decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea
contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său” (respectiv art. 1533 Noul
Cod civil), doctrina românească face distincţie între clauzele contractuale previzibile, care sunt
admisibile (pacta sunt servanda) şi clauzele contractuale imprevizibile, numite şi clauze rebus
sic standibus care sunt considerate inadmisibile4. În doctrină5 au fost aduse argumente pentru
acceptarea de principiu a teoriei impreviziunii în sistemul nostru de drept care s-ar fundamenta
Gh. Beleiu,Teoria impreviziunii în dreptul civil, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 30; În acelaşi sens, I. Albu,
Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 95-96. În legătură cu
teoria impreviziunii, a se vedea şi I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei latine cu referire specială la ada-giile
„pacta sunt servanda” şi „rebus sic standibus”, în Dreptul nr. 2/1966, p. 20-27; I. Albu, Probleme actu-ale
privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea
dobânzilor, în Dreptul nr. 1/1994, p. 44-54; A. Lauveau, Teorie de l'imprevision en droit civil et en droit
administratif, thčse, Rennos, 1920, p. 142; P. Voirin, De l'imprevision dans les raports de droit privé, thčse,
Nancy, 1912, p. 44; B. Starck, Droit civil. Obligations. Contrats, ed. 4-a, de H. Roland. L. Boyer, vol. II.
Litec, Paris, 1993 pct. 1215; I. Adam, Drept civil. Obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 338-358.
Revizuirea contractului se poate face potrivit acordului părţilor, printr-o expertiză, ori în lipsa acestui
acord pe calea procedurii contencioase. Pe perioada renegocierii, contractul este suspendat. În caz de
eşec al renegocierii, acordul iniţial este menţinut, în lipsa unor prevederi ale părţilor, în favoarea unor
altor soluţii, cum ar fi: suspendarea sau rezilierea. Dacă renegocierile au succes, se consideră că este
acelaşi contract care se menţine cu modificările convenite şi doar în cazul voinţei exprimate a părţilor
există novaţie sau mutus disensus, urmat de crearea unei obligaţii noi.
În dreptul francez s-a admis revizuirea legală pentru contractele de rentă viageră, cât şi revizuirea
judiciară, cum este cazulcontractelor succesive ce cuprind obligaţii pecuniare devalorizate prin inflaţie
(G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, tome II, Les obligations, Sirey, 1962, p. 206-213; B. Starck, Droit civil.
Obligations, Librairies Techniques, Paris, 1962, p. 439-453).
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 591/1994, în Buletinul de jurisprudenţă pe anul 1994, p. 243,
căreia i-au fost aduse critici pe ideea că art. 1085 C.civ. din 1864 se limitează la evaluarea
judecătorească a daunelor interese şi nu se aplică atunci când părţile le stabilesc singure prin
intermediul clauzei penale (a se vedea L. Pop, op. cit., p. 69).
G. Anton, op. cit., p. 33.
pe căutarea unui echilibru între just (cerinţă a justiţiei comutative) şi util (cerinţă a forţei
obligatorii).
Tot astfel, cel puţin până la adoptarea actualului Cod civil, instanţa noastră supremă
mergea pe ideea inadmisibilităţii clauzelor de impreviziune, motivându-se că acestea ar
contraveni art. 1085 C.civ. din 1864.
Referitor la clauzele contractuale pecuniare, de stabilire a daunelor-interese, Codul civil

român a adoptat criteriul dobânzii legale spre a delimita clauzele previzibile de clauzele
imprevizibile1.
Este de făcut precizarea, că datorită inflaţiei grave şi permanente, dobânda legală nu mai
constituie un criteriu prin care să fie evaluate daunele-interese şi în funcţie de care să se facă
delimitarea între clauzele contractuale previzibile şi cele imprevizibile. S-a ajuns astfel, la
lărgirea sferei clauzelor contractuale pecuniare previzibile până la limita prognozei posibile a
ratei inflaţiei. Astfel de clauze sunt frecvente în contractele de împrumut de bani, rentă viageră
sau vânzare-cumpărare cu preţul eşalonat în rate, şi au un suport real, adică limita ratei
inflaţiei anuale, care se stabileşte pe plan naţional, ceea ce face ca astfel de clauze să fie
considerate ca previzibile şi nu imprevizibile.
Rezultă, aşadar că, în dreptul românesc, datorită previzibilităţii inflaţiei, sfera de aplicare a
regulii pacta sunt servanda s-a extins prin cuprinderea şi a clauzelor contractuale pecuniare
susceptibile de a fi prevăzute şi restrângându-se astfel, sfera excepţiei rebus sic standibus2.
Per a contrario, actualul Cod civil consacră în mod expres instituţia impreviziunii, instituţie
ce permite adaptarea contractelor la noile realităţi economice şi monetare având ca finalitate
refacerea echilibrului contractual, prin modificarea contractului sau chiar încetarea contractului
dispusă de instanţă atunci când nu poate fi dispusă adaptarea sa.
Impreviziunea în actuala reglementare. În prezent, teoria impreviziunii este tratată prin

intermediul dispoziţiilor art. 1271 C.civ., legiuitorul însuşindu-şi punctul de vedere al părţii din
doctrină care a susţinut constant că se impune o limitare legală a libertăţii contractuale, în situ-
aţia în care „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă” şi sunt îndeplinite urmă-
toarele condiţii (art. 1271 C.civ.):
schimbarea împrejurărilor are loc ulterior încheierii contractului. În situaţia în care

evenimentul ce generează imposibilitatea de executare a existat încă de la momentul
încheierii convenţiei, atunci va fi aplicabil art. 1227 C.civ., conform căruia: „Contractul este
valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi
executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”;
Dobânda legală era stabilită prin Decretul nr. 311/1954 la 6% şi nu putea fi depăşită prin convenţia
părţilor. În prezent, această situaţie a devenit anacronică, în practică, prin depăşirea dobânzii de 6% de
fenomenul inflaţiei, cât şi prin modificarea legislaţiei, Banca Naţională a României având în competenţă
politica monetară, care stabileşte, periodic, în funcţie de inflaţie, rata dobânzilor. Astfel că, realitatea
finan-ciar-monetară în dreptul român, nu se mai raportează la o dobândă legală unică, ci la dobânzile
oficiale pe domeniile de activitate. În acest sens, s-a pronunţat şi Colegiul Jurisdicţional de pe lângă
Curtea de Conturi prin sentinţa nr. 22/1995 (nepublicată).
Posibilitatea revizuirii clauzelor unui contract cu executare succesivă, chiar dacă s-a încheiat în
termen limitat a fost recunoscută expres şi de Curtea Supremă de Justiţie (C.S.J., Sec ția comercială,
decizia nr. 21/1994, în Dreptul nr. 12/1994, citată în C.D. 1994, p. 230-231).
schimbarea nu putea fi avută în vedere, în chip rezonabil, la momentul încheierii

contractului. Caracterul „rezonabil” face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră,
unde imprevizibilitatea trebuie să fie insurmontabilă;
debitorul să nu îşi fi asumat riscul contractual constând în schimbarea împrejurărilor.
În fapt, precum s-a subliniat şi în literatura de specialitate1, prezenta condiţie vizează două
ipoteze:
- debitorul şi-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil (de pildă, s-a
prevăzut că intervenţia unui anumit eveniment nu va avea niciun efect asupra executării
obligaţiilor);
- asumarea riscului, de către debitor, nu este expres prevăzută, însă poate fi dedusă pe
calea interpretării (de pildă, situaţia în care judecătorul, dincolo de orice dubiu, poate deduce
asumarea riscului intervenţiei unor evenimente imprevizibile de către debitor);
debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea în vederea

adaptării rezonabile şi echitabile a contractului. Consecinţă a obligaţiilor de loialitate şi
cooperare contractuală, condiţia menţionată stabileşte o obligaţie de mijloace în sarcina
debito-rului, acesta fiind ţinut a încerca o negociere cu creditorul, în vederea unei amiabile
reechilibrări a contractului. De menţionat faptul că, anterior demarării negocierilor, debitorul
trebuie să îl notifice pe creditor cu privire la intervenţia evenimentului imprevizibil.
În doctrina juridică2, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una
din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între
prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru
cauzat de conjunctura economică, dar mai ales de fluctuaţiile monetare.
După cum am văzut, art. 1271 alin. (2) C.civ. stabileşte condiţiile în care părţile pot să
inter-vină şi să reechilibreze balanţa obligaţională. Este important de menţionat, însă, că
imprevi-ziunea poate fi chiar anticipată, prin includerea, în convenţie, a unor clauze specifice,
cum sunt cele de indexare şi cele de revizuire (hardship).
Fără a intra în prea multe detalii 3, amintim faptul că, printr-o clauză de indexare, părţile
con-tractante convin să coreleze o valoare economică cu o altă valoare, tot economică, astfel
încât să fie menţinută valoarea reală a obligaţiilor prevăzute de către contract. Precum s-a
arătat şi în literatura de specialitate 4, indicii economici inseraţi într-o clauză de indexare pot fi:
cursul actualizat al unei monede străine, preţul la zi a unor servicii ori bunuri de primă
necesitate (de exemplu pâinea), preţul metalelor preţioase (aurul, de pildă) etc.
Anticiparea intervenţiei unui dezechilibru excesiv al obligaţiilor contractuale poate fi

realizată şi prin includerea, în convenţia părţilor, a unei clauze de revizuire, denumită şi clauză
de hardship, întâlnită, cu precădere, în practica dreptului comerţului internaţional. Ca şi
conţinut, clauza de revizuire prescrie obligaţia părţilor de a recalibra prestaţiile asumate, la
anumite perioade de timp, pentru a asigura un echilibru al acestora. De menţionat faptul că,
spre deosebire de clauzele de indexare, care acţionează automat, clauzele de revizuire impun
doar obligaţia unei reanalize a conţinutului contractului, acesta fiind readaptat doar ca urmare
a exprimării consimţământului reciproc al părţilor5.

L. Pop, op. cit., 2009, p. 536.
Pentru o prezentare, pe larg, a acestor categorii de clauze, a se vedea I. Adam, op. cit., p. 350-354.

S-a reţinut, cu argumente, că, în fapt, în ipoteza în care, într-un contract, au fost inserate clauze care stabilesc atât evenimentele imprevizibile ce ar putea interveni, cât şi
modalitatea de depăşire a unei
Ca şi aplicabilitate, impreviziunea se manifestă cu precădere în următoarele contracte:
contractul de închiriere;
contractul de vânzare-cumpărare;
contractele de credit bancar.
Analizând elementele expuse până acum, cu privire la impreviziune, putem trage unele
concluzii cu privire la caracterele impreviziunii1.
Astfel, în primul rând, problema impreviziunii se poate pune numai în situaţia contractelor
cu titlu oneros, nu şi în cea a contractelor cu titlu gratuit.
În cel de-al doilea rând, natura impreviziunii este una financiar-economică, aceasta fiind
urmarea firească a fluctuaţiilor monetare ori a altor împrejurări ce transformă executarea
obliga-ţiilor în ceva extrem de oneros (eccesiva onerosita).
În cel de-al treilea rând, prejudiciul suferit sau care urmează a fi suferit de către unul
din actorii contractuali, rezultat al dezechilibrului prestaţiilor, intervine ulterior încheierii
contractului.
Se impune o precizare: impreviziunea se deosebeşte de leziunea – viciu de

consimţământ, aceasta din urmă constând în prejudiciul suferit de către un co-contractant ca
urmare a unui dezechilibru existent la momentul încheierii contractului, şi nu ca urmare a unui
dezechilibru intervenit ulterior ca în cazul impreviziunii.
Efectele impreviziunii sunt reglementate prin intermediul dispoziţiilor art. 1271 alin. (2)
C.civ., potrivit cărora în situaţia în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă
datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor, instanţa poate să dispună:
adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi, pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor. Menționăm faptul că rezultatul adaptării poate consta
în calibrarea prestaţiilor ori a modalităţii de executare a obligaţiilor astfel încât să se
reechilibreze sarcina părţilor;
încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte. În fapt, situaţia în
care adaptarea contractului este, din diverse motive, imposibil de realizat, instanţa poate
decide întreruperea relaţiei contractuale, urmărindu-se evitarea unui prejudiciu semnificativ
pentru părţi. Este vorba într-o atare situaţie de o încetare cu efecte pentru viitor.
La nivel legislativ, teoria impreviziunii se aplică în anumite cazuri determinate de legiuitor:
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, republicată 2 ; O.G. nr.
42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată 3, practica
reliefând şi alte situaţii concrete în care este aplicabilă această teorie4.
asemenea situaţii, nu ne-am mai afla în sfera de acţiune a impreviziunii, ci direct în sfera principiului
pacta sunt servanda, atât timp cât reexaminarea convenţiei este permisă chiar de o clauză a
contractului. În acest sens, a se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 155.
A se vedea L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153-154.
M.Of. nr. 489 din 14 iunie 2018.
M.Of. nr. 210 din 10 martie 2004, modificată şi completată prin mai multe acte normative, ultima
modificare fiind adusă prin Legea nr. 103/2013 (M.Of. nr. 211 din 15 aprilie 1013).
În afară de intervenţia legiuitorului, prin reglementarea instituţiei impreviziunii, în materia contractelor,
practica a mai reliefat şi alte două forme de intervenţie, fie asupra duratei contractului, fie asupra modalităţii
de executare. Astfel, în primul rând, modificarea duratei contractului se utilizează practica prorogării legale, ce
constă în prelungirea legală a perioadei contractuale şi după ajungerea la termenul convenit de părţi. În cel
de-al doilea rând, modificarea modalităţii de executare se realizează printr-un moratoriu legal, în fapt nimic
altceva decât un termen recunoscut de lege în beneficiul debitorului, cu scopul de a amâna, pentru o
perioadă, executarea obligaţiilor prevăzute de către contract.
Literatura de specialitate consideră clauzele abuzive ca fiind o limitare a principiului forţei

obligatorii a contractului, discuţie dezvoltată de noi la sfârşitul capitolului privind nulităţile.
Libertatea de a contracta este recunoscută în favoarea tuturor 1, dar ea este ţărmurită, în

sensul că „numai contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”2.
Libertatea contractuală se exprimă, din punctul de vedere al formei, în regula

consensualităţii convenţiilor, potrivit căreia, pentru validitatea unei convenţii este suficient
acordul de voinţă al părţilor, afară numai dacă ar fi vorba de contracte reale sau solemne, iar
executarea obligaţiilor se face aşa cum ele au fost asumate: „pacta sunt servanda”.
Forţa obligatorie a contractelor şi principiul libertăţii şi egalităţii părţilor. Forţa obligatorie a

contractelor faţă de părţile contractante, avânzii lor cauză şi instanţa de judecată este o
consecinţă a principiului libertăţii şi egalităţii părţilor contractante, principiu care, în condi-ţiile
sistemului nostru naţional de drept, trebuie să-şi găsească deplina sa înfăptuire3.
Din valoarea recunoscută contractului, ca „lege a părţilor”, decurg două reguli importante:
irevocabilitatea contractelor;
principiul relativităţii efectelor contractului.
1.2. Regula irevocabilităţii contractelor
Noţiune. Simetrie. Precizare. Regula irevocabilităţii contractelor exprimă ideea că un

con-tract nu poate fi revocat decât prin acordul părţilor, idee subliniată şi de dispoziţiile art.
1270 alin.
C.civ.: „Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege”. Aceasta este regula şi, prin excepţie de la ea, contractul poate fi desfăcut
prin voinţa unei singure părţi, numai pentru cauzele autorizate de lege.
Contractul este acordul de voinţă al părţilor, intervenit în scopul de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica, transmite ori stinge raporturi juridice. Din definiţie rezultă
că el se încheie prin acordul de voinţă al părţilor ( mutuus consensus). Tot astfel este normal
ca să se poată desface de comun acord de către părţi (mutuus dissensus).
Menţionăm faptul că regula simetriei (mutuus consensus – mutuus dissensus) se aplică şi

în cazul modificării unei convenţii, aceasta putându-se realiza tot pe baza unui acord de voinţă
intervenit între părţi. Este evident faptul că, dacă, prin conţinutul contractului se reţine dreptul
uneia din părţi de a modifica unilateral înţelegerea, atunci nu este vorba de o încălcare a
regulii simetriei, ci de o formă de manifestare a principiului forţei obligatorii a contractului.
Tot o aplicaţie a regulii simetriei poate fi recunoscută şi în cazul formei de exprimare a
consimţământului, formă echivalentă teoretic, atât la naşterea, cât şi la încetarea contractului.
Rezultă, deci, că, de regulă, prin voinţa unei singure părţi, contractul nu poate fi desfăcut.
Aceasta este regula irevocabilităţii contractelor.
În esenţă, regula irevocabilităţii, dedusă din art. 1270 alin. (2) teza I C.civ., impune ca
înceta-rea unui contract să se realizeze pe baza unui acord de voinţă echivalent celui care
a fost dat la
formarea contractului, fiind vorba, practic, de o nouă convenţie. Din punctul de vedere al
A se vedea art. 1180 C.civ.: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”.
Art. 1270 C.civ.; A se vedea şi dispozițiile art. 11 C.civ., potrivit cărora „nu se poate deroga prin
convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri”.
A se vedea T.R. Popescu, op. cit., 1970, p. 170.
efectelor, revocarea nu este, în principiu, retroactivă, aceasta neafectând acele urmări

deja produse de executarea contractului. Neretroactivitatea este evidentă în cazul
contractelor cu executare succesivă, prestaţiile fiind, în numeroase cazuri, imposibil de
restituit (de exemplu, în cazul unui contract de furnizare a energiei electrice). În ceea ce
priveşte contractele cu executare instantanee (uno ictu), revocarea mutuală vizează
repunerea părţilor în situaţia iniţială, anterioară încheierii convenţiei. În doctrină1, s-a
exprimat opinia conform căreia nici în cazul revocării unui contract prin care s-a transferat
un drept de proprietate nu ar fi vorba de efecte retroactive, ci de un nou contract de
înstrăinare a bunului, de data aceasta de la dobânditorul iniţial (acum înstrăinător) la
înstrăinătorul iniţial (acum dobânditor). O astfel de interpretare pro-duce următoarele
consecinţe: 1) toate drepturile consimţite de către dobânditor, în perioada cuprinsă între
încheierea şi revocarea contractului, se menţin, revocarea având efecte pentru viitor; 2)
părţilor le revine obligaţia de a achita taxele privind încheierea contractului, în condiţiile în
care astfel de taxe sunt prevăzute de normele de drept fiscal: 3) dacă obiectul contractului
reziliat este reprezentat de înstrăinarea unui bun imobil, revocarea mutuală va fi urmată,
în mod obligatoriu, de îndeplinirea procedurilor de publicitate imobiliară2.
Clauza de dezicere. Contractul nu poate fi desfăcut (revocat) prin voinţa unei singure părţi,
afară dacă în el s-a inserat clauza de dezicere, potrivit căreia părţile (amândouă, sau numai
una dintre ele) se pot dezlega de contract, plătind celeilalte părţi o indemnizaţie (o sumă de
bani), o prestaţie. În acest caz, contractul se revocă, în ultimă instanţă, tot prin acordul de
voinţă al părţilor (mutus disensus), pentru că această facultate a fost stipulată cu ocazia
încheierii contractului, când părţile au hotărât de comun acord asupra ei.
Pactul de opţiune. Potrivit art. 1278 C.civ.: „Atunci când părţile convin ca una dintre ele
să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau
refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă cu termen şi produce efectele
prevăzute la art. 1191 C.civ.” În ceea ce priveşte natura juridică a pactului de opţiune
trebuie observat că acesta prezintă numeroase similitudini cu oferta de a contracta,
deosebirea fiind aceea că pactul de opţiune încorporează şi voinţa celeilalte părţi
contractante, nefiind în prezenţa unui act unilateral de voinţă. De asemenea, pactul de
opţiune se deosebeşte de antecontractul de vânzare-cumpă-rare prin aceea ca în cazul
antecontractului de vânzare-cumpărare la încheierea contractului va fi necesar acordul
tuturor părţilor contractante pe când în cazul pactului de opţiune, contractul se va încheia
prin simpla voinţă a părţii în favoarea căreia a fost încheiat. Referitor la contractele care
reclamă o anumită formă pentru validitate, considerăm că pactul de opţiune se impune a fi
încheiat în forma cerută pentru validitatea contractului, având în vedere că prin pactul de
opţiune se obţine consimţământul irevocabil al uneia dintre părţile contractante.
Excepţii. Regula irevocabilităţii contractelor comportă câteva excepţii, situaţii în care con-
tractul poate fi desfăcut numai prin voinţa uneia dintre părţi sau independent de voinţa părţilor:
contractele cu durată nedeterminată, în principiu, pot fi reziliate prin voinţa unilaterală
a oricăreia dintre părţi, de pildă, contractul de locaţiune fără termen sau contractul de
mandat, ori numai prin voinţa uneia dintre părţi, de pildă contractul de depozit. Prin
adoptarea Noului Cod civil, legiuitorul introduce un element nou şi anume termenul
rezonabil de preaviz, ce urmează a fi apreciat de la caz la caz în funcţie de diferitele
împrejurări. În orice caz, denunţarea unilaterală,
Ibidem.
în cazul anumitor tipuri de contracte, nu se poate face decât cu respectarea termenului

menţionat. În cazul contractelor încheiate pe o durată nedeterminată, clauza prin care se
stipulează exercitarea dreptului de denunţare unilaterală în schimbul unei prestaţii se
consideră nescrisă, întrucât în aceasta categorie de contracte, acest drept ţine de natura
contractului, părţile nefiind ţinute a menţine contractul în fiinţă pe o anumită perioadă de timp
(art. 1277 C.civ.);
contractele pot înceta independent de voinţa părţilor, dacă încetează să mai existe un
element esenţial. Ne aflăm, în această situaţie, în cazul în care una dintre părţile contractante
decedează, iar contractul este încheiat intuitu personae (în considerarea calităţilor deosebite
ale unei părţi), încetare care operează de plin drept (de exemplu, contractul de mandat); în
acest caz, este în realitate vorba de o imposibilitate fortuită de executare (unul din cazurile de
caducitate a contractului1);
în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, denunţarea contractului poate fi
exercitată cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării
contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate 2 sau care se
afla în curs de executare [art. 1276 alin. (2) C.civ.];
contractele cu executare instantanee (uno ictu), dacă acest drept este recunoscut uneia
din părţi „(…) atâta timp cât executarea nu a început” [art. 1276 alin. (1) C.civ.]. Per a
contrario, ulterior începerii executării s-ar deduce că partea nu ar mai putea beneficia de
această facilitate, cu toate că art. 1276 alin. (4) C.civ. prevede, cu claritate, faptul că
„dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară”;
există contracte în care este posibilă stipularea unei contraprestaţii în schimbul exercitării
dreptului de denunţare unilaterală3. Într-o astfel de situaţie, denunţarea unilaterală are loc
numai de la data executării acelei contraprestaţii4;
suspendarea forţei obligatorii poate interveni în unele contracte dacă una dintre părţi nu-şi
execută obligaţia. De exemplu, în contractele de asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte
primele asigurate, contractul de asigurare se suspendă;
în situaţia în care există o stipulaţie în acest sens, contractele încheiate pe o durată deter-
minată pot fi denunţate unilateral de către una din părţi, exemple fiind contractul de închiriere
cu termen a locuinţelor (art. 1825 C.civ.) sau contractul de mandat (art. 2031 C.civ.);
în doctrină5 s-a mai oferit şi exemplul dreptului de denunţare unilaterală garantat „părţii
slabe” din contractele încheiate de un consumator cu un profesionist. În fapt, acest drept
urmăreşte a proteja interesele unui consumator în faţa posibilelor abuzuri ale profesionistului
(a se vedea Directiva 97/7/CE, privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la
distanţă care, în art. 6 prevede pentru consumator un drept de retractare care trebuie
exercitat, însă, într-un anumit teren de la livrarea produselor de către profesionist).
Idem, p. 148.
De pildă, este evident că, în cazul unui contract de furnizare a energiei electrice, denunţarea
unilaterală nu poate conduce la restituirea energiei consumate.
De exemplu, art. 1545 C.civ., prevede că: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre
părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna
dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite”.
A se vedea art. 1276 alin. (3) C.civ.

L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 153-154.
În unele cazuri, durata contractelor cu executarea succesivă se prelungeşte peste

termenul pentru care au fost încheiate, de pildă, în cazul contractelor de închiriere de locuinţe.
§2. Efectele faţă de terţi
2.1. Relativitatea efectelor contractelor
Noţiune. Legiuitorul roman, prin intermediul dispoziţiilor art. 1280 C.civ., a oferit
următoarea definiţie a relativităţii efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între
părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Relativitatea efectelor contractului este o urmare
firească a forţei obligatorii a acestuia reglementata de art. 1270 alin. (1) C.civ.: „Contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
Contractul îşi produce efectele numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părţile
care l-au încheiat. Dând naştere la obligaţii doar în sarcina părţilor, rezultă că efectul
obligatoriu se rezumă doar la categoria părţilor, conţinutul obligaţional al contractului
neproducându-şi efecte faţă de terţi, decât dacă legiuitorul în mod excepţional prevede
expres un asemenea efect.
Cu toate cestea, puterea obligatorie a contractului priveşte, însă, şi alte persoane, în

primul rând, avânzii-cauză ai părţilor, acestora contractul fiindu-le opozabil. Numai sub acest
aspect tre-buie reţinută „puterea de lege” a contractului faţă de avânzii-cauză ai părţilor.
Totodată, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi
obligaţiilor născute din contractul încheiat între părţi. Cu toate acestea, terţii se pot prevala de
efectele contractului, fără însă a avea vreun drept de a cere executarea lui, cu excepţia
cazurilor special prevăzute de lege1.
Cu alte cuvinte, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi, reglementată de legiuitor prin
intermediul dispoziţiilor art. 1281 C.civ., înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic
împo-triva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept dobândit de parte prin actul
respectiv, iar prin inopozabilitatea actului faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept2.
Rezultă că viaţa, realităţile sociale complexe reclamă existenţa unei anumite tangenţe
între contract şi unele persoane, altele decât părţile între care s-a încheiat. Aceasta obligă la
lămurirea noţiunilor de „părţi”, „terţi” şi „avânzi cauză”, precum şi la lămurirea legăturii în care
aceştia se află cu contractul.
Noţiunea de parte în contract. Parte în contract este autorul unei manifestări de voinţă la
încheierea acestuia cu precizarea că, în cazul în care o persoană este lipsită de capacitatea
de exerciţiu, ea îşi manifestă voinţa prin reprezentantul ei legal3 (părinţi sau tutore).
Noţiunea de „terţi”. Prin terţi înţelegem persoanele complet străine de contract ( penitus
extranei). În ce raport se află terţii faţă de contract? Fiind persoane complet străine faţă de
contract, în principiu, terţilor, contractul nici nu le profită, dar nici nu le dăunează: res inter
alios acta aliis necque nocere necque prodesse potest. Altfel spus, dintr-un contract nu pot
rezulta obligaţii pentru alte persoane în afara de cele care au calitatea de părţi în contract.
Prin excepţie de la această regulă, sunt cazuri când terţii nu pot ignora contractul; mai
mult, sunt cazuri când terţii nu pot fi consideraţi străini de contract, situaţie în care discutăm de
un alt efect al contractului şi anume opozabilitatea acestuia faţă de terţi.
A se vedea dispozițiile art. 1281 C.civ.

A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 158.
A se vedea supra 3.6. Autorii manifestării de voinţă la încheierea contractului, p. 94.

Astfel, dacă contractul se referă, de pildă, la drepturi reale care sunt drepturi absolute,
dato-rită caracterului acestor drepturi de a fi opozabile erga omnes (tuturor), rezultă că,
respectân-du-se aceste drepturi de către toţi ceilalţi, implicit, se respectă contractul respectiv.
Terţii sunt obligaţi să respecte chiar drepturile de creanţă ale părţilor, pentru că, dacă, de
pildă, împiedică executarea acestor drepturi, sunt susceptibili de a răspunde pentru prejudiciile
cauzate părţilor sau numai uneia dintre ele.
În cazul convenţiei de porte-forte şi stipulaţiei pentru altul, terţii sunt consideraţi că nu sunt
străini de contract.
Avânzii-cauză. Avânzii cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părţi sau terţi, contractul le
este opozabil. Aceştia reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi, fiind persoane
străine de actul juridic, dar nu străine faţă de părţi.
Astfel, în caz de deces al uneia dintre părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale
acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din
stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. De asemenea, drepturile şi
obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor
cu titlu particular ai parţilor (art. 1282 C.civ.).
Sunt avânzi-cauză:
moştenitorii universali, adică succesorul juridic al unui întreg (al unui patrimoniu) ori al unei
mase distincte de bunuri, de pildă persoanele juridice ce se nasc prin divizarea totală a unei
alte persoane juridice, sau succesorul unei persoane care a decedat;
moştenitorii cu titlu universal, adică succesorii juridici ai unei fracţiuni dintr-un întreg
(dintr-un patrimoniu) sau dintr-o masă distinctă de bunuri, dreptul lor exprimându-se în
fracţiuni (1/2,
1/4, 1/6 etc.);
creditorii chirografari titulari ai dreptului de gaj general asupra întregului patrimoniu al

debitorului, drept în baza căruia, pentru satisfacerea creanţelor lor, pot urmări orice bun aflător
în patrimoniu.
succesorii cu titlu particular, adică acele persoane care dobândesc anumite bunuri
determinate dobândind totodată şi obligaţiile contractuale strâns legate de acel bun (obligaţii
scripta rem). Fac parte din această categorie, de exemplu, cumpărătorul, cesionarul,
donatarul, sublocatarul, persoana juridică ce dobândeşte prin divizare numai activul net.
2.2. Excepţii de la principiul relativităţii contractului A.
Consideraţii generale
Noţiune. Sunt excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, acele situaţii

juridice în care contractul ar putea produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau
succesorii în drepturi ai părţilor.
Această problemă trebuie analizată pe două planuri:
dacă un contract încheiat de părţi poate da naştere la obligaţii pentru o persoană străină
de contract (terţ);
dacă un contract încheiat de părţi poate naşte nemijlocit drepturi pentru o persoană străină
de contract (terţ).
În primul caz, este de observat că naşterea unor obligaţii în sarcina unei
persoane străine de contract apare ca inadmisibilă deoarece acceptarea unei
asemenea posibilităţi ar echivala cu o
încălcare gravă a libertăţii persoanei, întrucât, nefiind parte la contract, o astfel de persoană (terţ) nu şi-a exprimat
consimţământul.
În cel de-al doilea caz, naşterea directă din contractul încheiat de părţi a unor drepturi în favoarea unei persoane,
străine de contract, nu este de nimic împiedicată (întrucât un drept subiectiv reprezintă o prerogativă lăsată la aprecierea
titularului său).
Pe acest al doilea plan, respectiv naşterea unor drepturi în mod nemijlocit din contractul încheiat de părţi pentru o
persoană străină de acest act juridic se poate vorbi despre existenţa unor excepţii de la principiul relativităţii efectelor
contractului.
Literatura juridică a împărţit excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului în două categorii: excepţii
aparente şi excepţii reale (veritabile).
B. Excepţii aparente
I. Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort)
Noţiune şi valenţe juridice. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenţia prin care o parte denumită promitent se
obligă faţă de cealaltă parte denumit creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană numită terţ, să ratifice
(să-şi asume) actul încheiat în absenţa sa.
Într-o altă opinie se consideră că promisiunea faptei altuia este un contract în care o persoană – debitorul – se obligă
faţă de creditor, să determine pe o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din contract1.
Promisiunea faptei altuia este numai o aparentă excepţie de la acest principiu, întrucât ceea ce se promite este, în
realitate, propria faptă a promitentului (de a depune diligenţe, stăruinţe spre a determina pe cineva să adere la contract).
Intenţia promitentului de a se angaja să deter-mine o altă persoană, numită terţ, să ratifice un act nu se prezumă, ci trebuie
să rezulte în mod neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat [art. 1283 alin. (3) C.civ.].
Terţul nefiind parte la contract nu devine obligat prin contractul încheiat între promitent şi cre-ditorul promisiunii, ci
poate să adere la contract sau să încheie un contract separat cu creditorul promisiunii, însă obligaţia ce şi-o va asuma
astfel, va fi una directă, rezultat al exprimării propriei voinţe de a contracta.
Aplicaţii practice ale convenţiei de porte-fort se mai întâlnesc în cazul înstrăinării unor bunuri indivize de către un
coindivizar cu obligaţia pe care acesta şi-o asumă de a determina pe ceilalţi coindivizari să accepte vânzarea bunului.
Făcând o scurtă caracterizare a convenţiei de porte-fort, putem enumera următoarele idei2:
este bilaterală, acordul de voinţă realizându-se între promitent şi creditor care îşi manifestă consimţământul în interesul
lor;
este consensuală, pentru că se poate încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei părţilor;
este o convenţie intuitu personae, încheindu-se în virtutea unor calităţi ce ţin de persoana promitentului;
poate fi comutativă, deoarece atât promitentul, cât şi creditorul cunosc existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor
ce le revin.
________________________
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 66.
A se vedea I. Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.

TGO Curs 4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TGO Curs 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Secţiunea a 7-a.

Consideraţii generale. Contractul este un act juridic bilateral, pentru că încorporează în el

Voinţa ce se încorporează în contract poate primi considerare pe mai multe planuri:

pe planul formării contractului;

Momentul încheierii contractului depinde de momentul în care se realizează acordul de

- acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

§2. Teoria formării treptate a contractului

Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în materie contractuală.

O problemă controversată, tratată în prezenta secţiune a lucrării, vizează natura juridică a

fazei negocierilor, acord ce vizează desfăşurarea cu bună-credinţă a acestor negocieri. În

O a doua teorie se întemeiază pe originea delictuală a răspunderii precontractuale, temeiul

Terminologie. Termenul de negociere are origine latină (negotiatio), având sensul de

Astfel, în primul rând, în domeniul dreptului comerţului internaţional, prin negociere se

Nu în ultimul rând, dicţionarul explicativ al limbii române, descrie negocierea ca fiind

în primul rând, este vorba de principiul libertăţii contractuale – concretizat, în speţă,

În ceea ce priveşte formele concrete de manifestare a bunei-credinţe în negociere,

Etapa precontractuală a negocierii. Temeiul juridic al răspunderii în caz de rea-credinţă.

Ceea ce este important de reţinut este că negocierile din faza precontractuală, ce au

Cu alte cuvinte, două sunt semnele distinctive ale ofertei de a contracta:

Teoria lui Ihering a fost preluată şi adaptată şi în ipoteza răspunderii în faza

1 Cimil D., in Importanta negocierii contractelor, (http://dreptprivat.wordpress.com/2011/05/19/impor-

Pentru a se putea asigura o protecţie efectivă, drepturile şi obligaţiile izvorâte din

să existe un raport de obligaţie născut din angajarea negocierilor;

De altfel, în dreptul francez, este unanim acceptată posibilitatea ca o greşeală precontrac-

Materializarea acestui principiu, înainte de încheierea contractului, creează

Responsabilitatea2 eşecului negocierilor va fi stabilită doar în anumite circumstanţe

3.2. Operaţii necesare ale negocierii

Noţiune. Oferta de a contracta constă în voinţa unilaterală ce se notifică destinatarului, în

Deci, pentru ca o propunere să constituie oferta de a contracta, aceasta trebuie să fie:

certă, adică să nu încapă discuţii în privinţa existenţei ei;

Spre exemplu, nu poate fi fermă.

Propunerea de ofertă poate proveni3 de la o persoana care:

are iniţiativa încheierii contractului;

deîndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen;

Art. 1189 alin. (2) C.civ.

nu produce niciun efect, dacă nu a ajuns la destinatar;

Forţa obligatorie a ofertei trebuie privită în raport de persoanele cărora le este

În situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajată

Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta

Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:

Acceptarea constă, deci, în manifestarea de voinţă a destinatarului de a primi, fără rezerve

Mod de exprimare. Acceptarea poate fi:

expresă, când se face în scris sau verbal;

rezultă din lege2;

Comunicarea acceptării. Acceptarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în ofertă,

Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:

C. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării

A se vedea I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 20.

În ceea ce priveşte obligaţia menţinerii acceptării, aceasta se pune numai în privinţa

În doctrină există unanimitate de opinii în sensul că revocarea intempestivă a ofertei de

Teoria actului juridic unilateral consideră că oferta reprezintă o manifestare de voinţă

Teoria antecontractului. Potrivit acesteia, oferta este de natură contractuală, între

Teoria răspunderii delictuale. Autorii teoriei consideră că retragerea intempestivă a

§4. Clauzele contractului

sunt dispoziţii contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale;

Clauzele standard abuzive. În mod evident, raţiunea reglementării clauzelor standard în

Fără a intra în explicaţii aprofundate, precizăm că potrivit unor interpretări doctrinare,

Cu titlu exemplificativ, precizăm că Legea nr. 193/2000 prezintă o serie de clauze

Legislaţia U.E. şi respectiv jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie au reglementat

Menţionăm că hotărârea Curţii europene din 16 ianuarie 2014 ( în cauza Constructor

Pentru ca o astfel de clauză neuzuală să producă efecte este necesară o declaraţie

sunt clauze standard;

§5. Momentul încheierii contractului

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele