Capitolul 2. Sistemul dreptului.

Locul dreptului constituţional în

sistemul dreptului.

1. Teoria generală a sistemelor

Teoria generală a sistemelor este una din expresiile şi revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Ea şi-a propus să

dezvăluie proprietăţi, principii şi legi caracteristice sistemelor in general, indiferent de aspectele

individuale. Ea a izbutit să deschidă şi să asigure perspectiva unei analize riguroase a sistemelor

biologice,

sociale şi comportamentale. Teoria generală a sistemelor a reuşit să creeze o bază pentru sinteza
cunoaşterii

ştiinţifice contemporane.

Teoria generală a sistemelor este teoria generală a complexităţilor organizate, deschide perspective

metodologice deosebit de fertile pentru cunoaştere şi analiză:

- studiază totalitatea de elemente aflate în interacţiune;

- conferă definiţii exacte conceptelor de „organizare‖, „totalitate‖, „ordine ierarhică‖, „echifialitate‖, etc.

- constituie un pas important pe calea unificării limbajului ştiinţific;

- operează cu modele ale realităţii şi nu cu sisteme concrete, particulare, înlesneşte ca o clasă de modele
să

fie aplicabile unor sisteme particulare din domeniul cu totul diferite.

Teoria generală a sistemelor abordează prioritar sistemele bazate pe interacţiune dinamică a părţilor

componente şi pe circuitele inverse între mărimile de „ieşire‖ şi „intrare‖. Astfel ea încorporează şi o

serie

de principii ale ciberneticii şi teoriei informaţiei.30

2. Proprietăţile sistemului

Întreaga lume accesibilă nouă este alcătuită din sisteme şi subsisteme. Obiectele, fenomenele şi
procesele

pot fi considerate sisteme care posedă o anumită structură, dacă ansamblul de elemente ce se
constituie ca

întreg se află în relaţii logic determinate şi dacă el are însuşiri ireductibile la cele ale părţilor
componente.

Proprietăţile sistemului sunt:

1.Sistemul este un obiect complex alcătuit dintr-un număr de elemente, deci un ansamblu organizat.

Elementele se comportă ca „părţi‖ în cadrul sistemului său. Totodată „părţile‖ pot fi şi sisteme în raport
cu

propria lor structură. Unul şi acelaşi element este în acelaşi timp subsistem în sistemul în care se
integrează

şi sistem faţă de elementele ce-i sânt subordonate.

2.Acest ansamblu organizat de elemente este un sistem deschis ce implică modificări necontenite.

3.Orice sistem, indiferent de natura sa, are o structură definită. Structura sistemului are un caracter
relativ

invariabil.

4.Obiectul complex al sistemului nu se reduce la suma componentelor sale constituite;

5.Sistemul este distinct de mediul ambiant, însă participă în raporturi specifice cu acesta. Mediul este un

ansamblu al tuturor obiectelor, fenomenelor sau proceselor, cuprinse între anumite limite, care pot
exercita

o influenţă asupra sistemului sau pot fi ele influenţate de sistem.

6.În interiorul sistemelor şi al subsistemelor există o ordine specifică. Această ordine configurează

raporturi caracteristice între întreg şi părţile sale componente. Raporturile date pot fi de subordonare
sau de

coordonare.

7.Fiecare sistem, precum şi elementele sale au una sau mai multe funcţii caracteristice, dependente de

structură, ce contribuie la autoreglarea sistemului.

8.Orice sistem este organizabil sau autoorganizabil prin ritmuri, retroacţiuni şi operaţii. Sistemul are

capacitatea de adaptare şi readaptare la impulsurile exterioare, autoconservându-şi structurile şi

asigurând

funcţionarea lor.31

3. Noţiunea sistemului dreptului

În conceptul cuvântului „sistem‖ sânt incluse trei categorii:

Sistemul juridic – caracterizează întreaga realitate juridică a societăţii (sistemul dreptului, sistemul

legislaţiei, raporturile juridice, cultura şi conştiinţa juridică etc.);

Sistemul legislaţiei – cuprinde ansamblul tuturor actelor normative care sânt în vigoare într-un stat;
30 Arseni Al. ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I, Chişinău, 1997, p.54-55.

31 Arseni Al., op.cit., p. 60-62.

16

Sistemul de drept – organizarea dreptului ca sistem normativ cu componentele sale (ramuri, subramuri,

instituţii juridice etc.) Sistemul de drept caracterizează structura dreptului.

Normele juridice dintr-un stat, deşi se deosebesc unele de altele prin conţinutul şi forma sa, sânt legate
între

ele şi organizate într-un sistem. În baza întregului sistem de norme stau unele şi aceleaşi principii

fundamentale ale dreptului.

Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinată a ramurilor. Acestea, la rândul lor, includ în
sine

subramuri şi instituţii juridice. Subramura şi instituţia juridică înglobează în sine grupe de norme juridice.

Norma juridică constituie elementul principal al sistemului.

Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează unitatea

normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente – ramuri de drept, subramuri şi
instituţii

juridice.32 Sistemul dreptului ajută la evidenţierea lacunelor dreptului. Totodată permite o mai eficientă

înţelegere a materialului normativ, o interpretare a dreptului la justa valoare.

Sistemul dreptului:

- este un sistem deschis;

- elementul său de bază este norma juridică;

- conţine legături specifice ce se stabilesc dintre întreg şi elementele sale,

- nu este rezultatul împărţirii lui în ramuri, după cum nu este nici suma ramurilor de drept;

- se distinge de mediul său ambiant: celelalte fenomene sau instituţii ale suprastructurii;

- în interiorul său există o ordine ierarhică a subsistemelor sale (a ramurilor de drept);

- are funcţii caracteristice care îi dezvăluie esenţa;

- privit ca un ansamblu al normelor juridice, este un sistem organizabil. Neavând mecanism propriu

de autoreglare, sistemul dreptului este reglat din afara sa, prin activitatea normativă desfăşurată de
către

organele statului.33
4. Norma juridică – condiţia eminentă a dreptului şi elementul său primar

Raporturile sociale devin raporturi juridice dacă aceste relaţii sânt reglementate de norme juridice.
Norma

juridică este premisa fundamentală ce aparţine raportului juridic. Norma juridică stabileşte cine poate fi

subiect alo raportului juridic dat. Tot ea determină statutul juridic al subiectelor şi consecinţele abaterii
de

la prevederile normei juridice.34 Totodată norma juridică este condiţia eminentă a dreptului şi
elementul

său primar, căci dreptul nu este altceva decât ansamblul, sistemul normelor juridice. Această relaţie
dintre

norma juridică şi drept implică două delimitări: 1) delimitarea dintre regula de drept şi alte norme
sociale;

2) delimitarea regulei de drept şi comportamentului de fapt.35

5. Sistemul dreptului constituţional

Sistemul dreptului constituţional este parte a sistemului de drept. Sistemul dreptului constituţional
include

trei elemente distincte, dar indisolubil legate între ele:

Principii generale ce reglementează relaţiile sociale prin intermediul normelor concrete de drept

constituţional. Exemplu: principiul separaţiei puterilor în stat, principiul egalităţii în drepturi, principiul

suveranităţii poporului etc.

Instituţii de drept constituţional, ca sisteme de norme de drept constituţional ce reglementează

raporturile

sociale de interacţiune şi omogene, formând relativ o grupă independentă. Exemple: bazele orânduirii

sociale, dreptul electiv, forma de guvernare, statutul juridic al omului şi cetăţeanului controlul

constituţionalităţii etc.

Norme de drept constituţional ca element de bază a dreptului constituţional. Acestea sânt reguli de

comportare general obligatorii stabilite sau sancţionate de către stat în scopul protecţiei şi reglementării

anumitor raporturi sociale.36

32 Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului‖, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică
pe lîngă Guvernul

Republicii Moldova , 1999, p.204

33Arseni Al. ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I, Chişinău, 1997, p.48.

34 Negru B., op.cit. p.144.

35 Arseni Al., op.cit., p.56.

36 Ivanov V. „Основы конституционного права зарубежных стран ‖, „Litera‖, Chişinău-Odesa, 2001.

17

Sistemul dreptului constituţional este acea ramură a dreptului ce cuprinde ansamblul normelor juridice,

reprezentând o unitate închegheată şi ierarhizată, norme instituite sau sancţionate prin Constituţie şi
alte

acte normative, având ca obiect raporturile sociale ce iau naştere în procesul exercitării puterii de
stat.37

6. Dreptul public şi drept privat

Dacă admitem împărţirea dreptului în drept public şi drept privat, atunci trebuie să specificăm faptul că

dreptul constituţional constituie o ramură de drept care aparţine dreptului public.

Deosebirea dintre drept public şi drept privat s-a realizat pentru prima oară în Roma antică. Juristul
Ulpian

împărţea dreptul roman în „ius publicum‖ şi „ „ius privatum‖, arătând că dreptul public este dreptul care
se

referă la interesele statului, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele diferitor persoane.
Grecii

nu făceau această distincţie, iar germanii vechi au confundat aceste două ramuri. Distincţia a fost făcută
din

nou, mai târziu de către Savigny şi Stahl după scopurile urmărite. În dreptul public statul este scopul, pe

când în dreptul privat individul este scopul şi statul mijlocul.38

Dreptul public însumează acele reguli care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi şi

dintre aceştia şi guvernaţi. În ceea ce priveşte dreptul public intern, din el fac parte următoarele ramuri
de

drept: drept constituţional, drept administrativ, drept penal.

Dreptul privat cuprinde regulile ce reglementează raporturile dintre particulari. Ramurile de drept privat

intern sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, etc.

Sânt câteva criterii de distincţie dintre dreptul privat şi dreptul public39:

Drept Public Drept privat

1. Criteriul „organic”: are ca temei calitatea subiectelor dreptului

a) este aplicabil organelor de guvernare,

raporturilor dintre aceste organe, precum şi

raporturilor dintre ele şi „persoanele

particulare‖.

b) persoana publică creează dreptul şi îl aplică

(interzicând, autorizând, controlând sau

impunând o anumită conduită).

a) se aplică raporturilor juridice având ca

subiecte „particularii‖.

b) organul de stat este doar un arbitru al

părţilor raportului juridic, el se află în afara

acestui raport, creează dreptul şi

supraveghează aplicarea lui.

2. Criteriul „material”: are ca temei interesul

a) cuprinde ansamblul regulilor prin care se

asigură interesul general, social sau comunitar,

interesul public. Legea marchează limitele

activităţii autorităţilor publice.

a) cuprinde ansamblul regulilor prin care se

asigură interesele proprii ale particularilor.

Statul doar facilitează aceste raporturi,

protejează pe cei care le-au încheiat.

3. Criteriul „formal”: are ca temei forma raporturilor juridice

a) se caracterizează prin procedee de

constrângere, mijlocul său obişnuit de acţiune

fiind actul juridic unilateral, manifestarea

unilaterală şi autoritară a voinţei din partea

autorităţilor publice.
a) raporturile juridice au la bază liberul acord

de voinţă ale participanţilor la raportul dat.

Alte distincţii:

a) normele dreptului public sânt de o mai largă

aplicare, vizând, de regulă conduita tuturor

cetăţenilor;

b) normele dreptului public sânt superioare

normelor dreptului privat;

a) normele dreptului privat au o aplicare mai

restrânsă, vizând doar anumite categorii de

persoane;

Dreptul privat şi dreptul public nu pot fi priviţi aparte, între ei există o legătură indisolubilă.

37Arseni Al. ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I, Chişinău, 1997, p.56.

38 Vrabie G. „Drept constituţional şi instituţii politice‖, Editura „Cugetarea‖, Iaşi 1999, p. 16.

39 Arseni Al. ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I, Chişinău, 1997, p.73.

18

7. Dubla ipostază a dreptului constituţional: Ramura de drept şi ca factor

structurant în sistemul dreptului

Dreptul constituţional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă ipostază: ca ramura de drept şi ca

factor structurant al întregului sistem.

Ca ramură de drept, dreptul constituţional reprezintă totalitatea normelor şi instituţiilor juridice care au

ca obiect reglementarea raporturilor sociale care iau naştere în procesul exercitării puterii de stat.

Ca factor structurant în sistemul de drept, dreptul constituţional guvernează şi orientează

reglementarea

juridică din celelalte ramuri ale dreptului, îi imprimă un anumit conţinut şi o anumită direcţie. Dreptul

constituţional apare ca factor structurant al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce
alcătuiesc

celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme celor cuprinse în dreptul constituţional şi, mai
presus
de toate, să fie conforme normelor cuprinse în Constituţie. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă
ori

modifică implicit normele cuprinse în alte acte normative, dacă şi în măsura în care acestea contravin

dispoziţiilor Constituţiei. Conţinutul celorlalte acte normative, activitatea de aplicare a normelor

Constituţiei prin acte individuale şi măsuri concrete trebuie la fel să corespundă prevederilor legii

fundamentale.40

8. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale componente. Sistemul de drept la fel cunoaşte
o

asemenea ierarhizare a ramurilor sale. Pentru a determina locul ramurii dreptului constituţional în
sistemul

dreptului, trebuie să ţinem cont de două aspecte: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul

constituţional şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa deţinătorilor puterii devine drept (izvoarele
de

drept).

Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, relaţiile ce apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Astfel de relaţii prezintă cea mai mare

importanţă pentru popor. De aceea aceste relaţii sociale sânt reglementate de constituţie, legea

fundamentală a statului, care se situează în fruntea sistemului de drept. Din normele constituţiei se
desprind

principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.

Dreptul constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat care este
o

activitate de conducere la nivel superior celorlalte activităţi de conducere. Constituţia, ca izvor principal
al

dreptului constituţional, este în acelaşi timp izvorul principal pentru întregul drept. Orice ramură de
drept

îşi găseşte fundamentul juridic în normele din constituţie. O modificare intervenită în dreptul
constituţional

impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări
ale

aceloraşi relaţii sociale.41

Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.