Capitolul 3.

Dreptul Constituţional ca disciplină ştiinţifică

1. Conceptul ştiinţei dreptului constituţional

În forma cea mai generală, Ştiinţa poate fi definită ca o activitate care are drept scop cunoaşterea naturii
şi

a societăţii. Una din particularităţile ştiinţei constă în aceea că ea adună, sistematizează şi analizează

faptele cu referitoare la un domeniu sau altul al realităţii. În procesul dezvoltării istorice fiecare ştiinţă

elaborează un sistem întreg de metode speciale de cercetare: observarea, colectarea de informaţii,

organizarea de experimente etc. Principalul scop al ştiinţei constă în descoperirea legilor care domină în

natură şi societate.42 Funcţia ştiinţei este de a dezvolta teoria ce va ajuta să explice şi să anticipeze

evenimentele din lumea observabilă.

Toate ştiinţele pot fi împărţite în trei grupuri mari: ştiinţe despre natură (naturale), ştiinţe despre
societate

(sociale), ştiinţe despre gîndire. Sistemul ştiinţelor sociale poate fi divizat în patru categorii: ştiinţe de tip

nemotetic, ştiinţe istorice, ştiinţe juridice şi ştiinţe de cercetare. 43

În sistemul ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice ocupă un loc aparte, determinat de obiectul de studiu al

acestora – viaţa politico-juridică a societăţii, fenomene juridice în totalitatea lor. Ştiinţele juridice în
funcţie

de obiectul lor se grupează în: a) ştiinţe juridice generale (ex.: Teoria generală a statului şi dreptului); b)

ştiinţe juridice istorice (ex.: Istoria dreptului românesc); c) ştiinţe juridice de ramură (ex.: Dreptul

constituţional); d) ştiinţe juridice auxiliare (ex.: Medicina legală).44

Unii consideră că ştiinţa dreptului constituţional reprezintă un sistem de cunoştinţe istorice, logic

fundamentate, căpătate în rezultatul cercetării dreptului constituţional ca ramură de drept, a relaţiilor

reglementate de această ramură, precum şi a practicii realizării normelor dreptului constituţional.

Punctul

de pornire în determinarea corectă şi completă a conceptului ştiinţei dreptului constituţional îl

constituie

obiectul său de studiu.

Ştiinţa dreptului constituţional este ştiinţa juridică ce are ca obiect de studiu normele de drept

constituţional şi relaţiile sociale din domeniul relaţiilor ce ţin de organizarea societăţii în stat,

reglementarea acestor norme, precum şi concepţiile specialiştilor în materia dreptului constituţional.45

2. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei dreptului constituţional

Noţiunea de „drept constituţional‖ a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce curentul
revoluţionar

dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european. Nevoia de a

studia sistematic aceste constituţii a făcut să se nască o disciplină juridică nouă: dreptul constituţional.

Instituirea unor catedre universitare având ca obiect studiul constituţiei a fost preconizat pentru prima
dată

în Franţa în anul 1791. Termenul „drept constituţional‖ nu a fost creat de juriştii francezi. Atunci
cercetarea

ştiinţifică a constituţiei s-a făcut împreună cu dreptul administrativ în cadrul „dreptului public‖.
Contribuţia

Franţei în această privinţă a fost de a pregăti terenul, ocupând Italia, francezii au răspândit ideile

revoluţionare. Noţiunea de drept constituţional s-a născut în Italia. Aici, prima catedră de drept

constituţional apare la Ferrara în 1796, fiind urmată de altele două la Pavia şi Bologna. 46

Noţiunea de „drept constituţional‖ s-a încetăţenit în Franţa abia în 1834 când a fost creată la Paris cea

dintâi catedră de drept constituţional condusă de contele Pellegrino Rossi. În perioada dată dreptul

constituţional se confundă cu dreptul Constituţiei.47 În 1852 în urma loviturii de stat a lui

LudovicNapoleon, catedra de drept constituţional a Universităţii din Paris a fost suprimată şi reapare
numai după

instaurarea celei dea treia republici. De această dată titulara de „drept constituţional‖ se menţine în
Franţa

celei dea doua jumătăţi ai secolului nostru, când a fost înlocuită cu cea de „Drept constituţional şi
instituţii

politice‖48

Pe lângă noţiunea de „drept constituţional‖, a fost şi mai poate fi întâlnită în calitate de sinonim
noţiunea

„drept de stat‖. „Drept de stat‖ a fost utilizat în toate statele socialiste cu excepţia Cubei, în Austria şi

42 Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului‖, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică
pe lîngă Guvernul

Republicii Moldova , 1999, p. 10.

43 Negru B., op. cit. , p. 11.

44Vrabie G. „Drept constituţional şi instituţii politice‖, Editura „Cugetarea‖, Iaşi 1999, p. 7.

45 Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional‖ , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de
Poliţie „Ştefan cel

Mare‖, Chişinău 2001, p. 37.

46 Drăganu T. „Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I , Lumina Lex 2000, p. 31.

47 Guceac I. , op.cit., p. 39.

48 Drăganu T., op.cit., p. 32.

20

Germania. Odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare, în statele din Europa şi în fostele republici din
URSS

termenul „drept de stat‖ este substituit cu „dreptul constituţional‖.

În ţările române, studiul constituţiei s-a făcut la început, ca şi în Franţa, reunit cu dreptul administrativ,
sub

denumirea de „drept public‖. Francezul G.Maisonnabe ducea în limba franceză cursul de drept public în

1837 la Academia Mihăileană, studiind comparativ legislaţia diferitor popoare. Mai târziu, Simion

Bărnuţiu îşi intitula cursul ţinut la Iaşi: „drept public al românilor‖(1867). Noţiunea de „drept

constituţional‖ apare în 1864, odată cu publicarea „Dreptului constituţional‖ de A.Codrescu. În 1880, la

Brăila apare volumul „Elementele de drept constituţional‖ de Christ I. Suliotis. Termenul de „drept

constituţional‖ se dezvoltă şi mai mult prin publicarea în anul 1903 la Iaşi a cursului de drept
constituţional

a lui C.G.Stere, iar în 1915, la Bucureşti, a celui semnat de C.G.Disescu. Între cele două războaie
mondiale,

disciplina dreptului constituţional a fost definitiv consacrată în programele facultăţilor de drept din

România.

După instaurarea dictaturii comuniste în România, noţiunea de „drept constituţional‖ a fost înlocuită cu

denumirea „drept de stat‖. Situaţia s-a schimbat după 22 decembrie 1989, când în programele
facultăţilor

de drept din România a apărut denumirea de „Drept constituţional şi instituţii politice‖.49

În Republica Moldova, până la declararea suveranităţii şi independenţei statale, ştiinţa dreptului

constituţional practic nu recunoştea orientările doctrinelor occidentale de drept constituţional. În

această

perioadă ştiinţa dreptului constituţional s-a limitat mai mult la proslăvirea organelor puterii de stat
existente
şi la analiza lor prin prisma reglementărilor juridice. Dreptul de stat sovietic (foarte rar drept
constituţional)

era recunoscută ca ramură de drept fundamentală, ramură ce conţine dispoziţii şi prevederi pentru alte

ramuri de drept. Un eveniment important îl constituie editarea în anul 1975 a manualului „Drept

constituţional sovietic‖ elaborat de către juriştii din Sanct-Petersburg. Cu toate acestea, comisia
superioară

de atestare din URSS păstrează specialitatea „Drept de stat şi administrarea‖. Începând cu anul 1985 ia

amploare procesul de renovare şi perfecţionare a relaţiilor sociale, economice şi politice. Sânt

întemeiate

teorii constituţionale noi influenţate de curentele social-democratice contemporane.

În Republica Moldova este utilizată pe larg noţiunea de „drept constituţional‖. Dreptul constituţional
este

ramura fundamentală în sistemul de drept al Republicii Moldova.50

3. Dreptul constituţional şi politologia.

Dreptul constituţional studiază fenomene, raporturi politico-juridice, care parţial formează obiectul de

studiu şi al altor ştiinţe, al politologiei îndeosebi.

Politologia studiază geneza, esenţa şi legitatea fenomenelor politice privite prin prisma relaţiilor dintre
ele.

În obiectul său de studiu intră ansamblul laturilor ideologice şi social-psihologice, raţionale şi

instituţionale

ale structurii politice, în determinarea lor istorică şi în dinamica lor. De asemenea ea cercetează formele
şi

mijloacele acţiunii politice, colective şi individuale.51

Dreptul constituţional studiază şi el anumite fenomene politice, anume relaţiile sociale din domeniul

instituirii, menţinerii şi limitării puterii de stat, normele juridice care reglementează aceste relaţii. Aceste

norme sânt privite prin prisma determinării lor, modului în care au fost adoptate, cerinţelor care au dus
la

elaborarea lor, realizarea lor.52

Cu privire la raporturile politologie-drept constituţional s-au manifestat trei tendinţe:

1) A opoziţiei nete dintre aceste două ştiinţe. Conform primei tendinţe:

- obiectul de studiu al ştiinţei politice îl formează sistemul de guvernământ, instituţiile politice prin
prisma
modului de organizare reală şi exercitare efectivă a puterii politice;

- obiectul dreptului constituţional îl formează doar normele juridice care urmăresc să dea formă, să
fixeze

şi să reglementeze organizarea şi funcţionarea procesului politic.

2) A apropierii dintre aceste două ştiinţe până la contopirea lor. Cei care susţin poziţia dată afirmă că

obiectul dreptului constituţional îşi extinde preocupările şi asupra funcţionării reale a mecanismelor
politice

şi guvernamentale. Astfel, punând în evidenţă elementele comune ale celor două ştiinţe, uneori se
ajunge la

contopirea lor.

3) A treia poziţie este considerată de majoritatea cea mai justă. Conform ei, fiecare dintre cele două
ştiinţe

are obiectul său de studiu şi metoda sa, dar între ele există nenumărate puncte tangenţiale.

49 Arseni Al. ―Drept constituţional şi instituţii politice‖, vol. I, Chişinău, 1997, p. 83.

50 Guceac I. „Curs elementar de drept constituţional‖ , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de
Poliţie „Ştefan cel

Mare‖, Chişinău 2001, p. 7.

51 Vrabie G. „Drept constituţional şi instituţii politice‖, Editura „Cugetarea‖, Iaşi 1999, p. 38.

52 Vrabie G., op.cit., p. 38.

21

Dificultatea de a delimita aceste două ştiinţe a constat în aceea că instituţiile politice au fost considerate

concomitent obiect de studiu pentru ambele ştiinţe.

Politologia are o sferă de cuprindere mai largă decât dreptul constituţional. Ea analizează fenomenele

politice în ansamblul lor, din toate laturile – ideologice, psihologice, relaţionale, instituţionale şi
normative

ale suprastructurii politice.

Dreptul constituţional analizează îndeosebi normele şi instituţiile politice, cel prin care se exercită
puterea

de stat a poporului. Având ca obiect relaţiile prin care se exercită puterea de stat şi normele care le

reglementează, dreptul constituţional nu-şi extinde sfera asupra laturilor psihologice ale fenomenelor
politice şi nici asupra tuturor instituţiilor politice. Metoda de cercetare la fel diferă. 53

4. Obiectul de cercetare a disciplinei dreptului constituţional.

Pentru a defini dreptul constituţional ca disciplină ştiinţifică autonomă în raport cu celelalte discipline

juridice este nevoie să stabilim dacă el are obiect propriu de cercetare.

După cum am văzut dreptul constituţional s-a născut din nevoia de a studia constituţiile scrise ca
fenomene

juridice. Acest „obiect de studiu‖ poată să varieze de la ţară la ţară, în funcţie de conţinutul concret al

constituţiei. De exemplu constituţiile Franţei din 1875 şi 1958 nu conţin un capitol care să reglementeze

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Obiectul dreptului constituţional îl constituie în principal constituţia54. Totodată obiectul de studiu al

ştiinţei dreptului constituţional îl constituie toate relaţiile social-economice şi politice reglementate de

normele de drept constituţional.55 Obiectul specific al dreptului constituţional sânt raporturile sociale
legate

de forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, raporturile acestuia

cu

celelalte organe ale statului.

Dreptul constituţional abordează probleme legate de organizarea guvernului, a organelor de specialitate

ale

administraţiei publice centrale, ale administraţiei locale, ale justiţiei etc. Totodată numeroase aspecte
ale

sale nu sânt reglementate prin constituţie, ci prin legi organice, legi ordinare şi alte acte normative.

Aceleaşi aspecte fac obiectul de cercetare şi a altor discipline juridice (dreptul administrativ, procedura

civilă, procedura penală etc.).56

5. Metode utilizate de doctrina dreptului constituţional

Studiul metodelor de cercetare utilizate în domeniul de investigare a ştiinţei dreptului constituţional ne

permite să evidenţiem următoarele metode: logică, istorică, metoda comparată, metoda cercetărilor

sociologice concrete, metoda experimentală, sistematică, exegetică şi analitico-sintetică.57 Aceste

metode

sânt caracteristice majorităţii ştiinţelor juridice. Metode utilizate mult timp de doctrina dreptului

constituţional sânt:

- metoda exegetică;
- metoda analitico-sintetică.

Metoda exegetică constă în utilizarea interpretării gramaticale şi logice, în scopul de a stabili înţelesul

diferitelor texte de lege. Exegeza se mărgineşte exclusiv la textul juridic, fără a analiza cauzele

fenomenelor juridice, legile lor interne de dezvoltare. Tot ce se realizează prin această metodă este

interpretarea, explicarea, comentarea din punct de vedere filologic şi logic a textului de lege.58

Metoda analitico-sintetică. Metoda dată constă în analiza diferitor norme juridice în vigoare, cu scopul
de

a găsi principiul juridic ce stă la baza lor. Ulterior, se compară principiile între ele pe calea sintezei, se

stabilesc nişte principii superioare care servesc la interpretarea celorlalte dispoziţii ale constituţiei.
Metoda

analitico-sintetică, ca şi metoda exegetică utilizează anumite procedee de logică formală: analiza,

sinteza,

inducţia şi deducţia