Curs

DREPT
- NOTE DE CURS
PENTRU STUDENȚII
DE LA ÎNVĂȚĂMÂNTUL
ECONOMIC SUPERIOR –
AUTORI:
Conf.univ.dr.Marioara Ţichindelean Conf.univ.dr. Gina Orga –Dumitriu
Lect.univ.dr.Monica Gheorghe Lector univ.dr. Corina Petică - Roman
Sibiu, 2016
1
CUPRINS
TEMA 1. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A DREPTULUI
TEMA 2. ELEMENTE DE DREPT CONSTITUȚIONAL
TEMA 3. ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV
TEMA 4. DREPT CIVIL
TEMA 5. DREPTUL AFACERILOR
TEMA 6. RELAȚII COLECTIVE ȘI INDIVIDUALE DE MUNCĂ
TEMA 7. ELEMENTE DE DREPT PENAL
Temele au fost elaborate după cum urmează:

Conf.univ.dr. Marioara Țichindelean – tema 2, tema 3, tema 7;
Conf.univ.dr. Gina Orga-Dumitriu – tema 5;
Lector univ.dr. Monica Gheorghe – tema 6;
Lector univ.dr. Corina Petică-Roman – tema 1, tema 4.
2
TEMA 1
ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A DREPTULUI
UNITATEA DE STUDIU NR.1

DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu:
1.3. Subiect
1.3.1.Noţiunea de drept
1.3.2.Principiile fundamentale ale dreptului
1.3.3.Normele juridice
1.3.4.Izvoarele dreptului
1.4. Rezumatul unității de studiu,cuvinte cheie
1.5. Test de autoevaluare
1.6. Lucrări de verificare
1.7. Bibliografie
1.1. INTRODUCERE
- studiul Temei „Dreptul si norma juridică ” reprezintă o introducere în noțiunile generale de
drept pe care urmează să și le însușească studenții a căror pregătire de bază nu este cea
juridică.
-recomandarea studiului prin prisma noțiunilor de cultură generală precum si a informațiilor
însușite cu ocazia studiilor liceale privind normele moralei, eticii, studii socio-umane..
1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

-cunoaşterea obiectului de studiu al teoriei generale a dreptului
-înţelegerea rolului disciplinei „teoria generală a dreptului” în cadrul sistemului ştiinţelor
juridice;
-cunoaşterea noţiunilor specifice și a termenilor juridici cu caracter general, cu care se operează
în cadrul acestei discipline;
-cunoaşterea principiilor specifice acestei discipline;
1.3. SUBIECT
DREPTUL ȘI NORMA JURIDICĂ
3
1.3.1.Noțiunea de drept
Înaintea apariţiei societăţii organizate în structuri şi instituţii sociale, bazată pe reguli
cu un caracter de normă juridică, omenirea a trăit într-o formă biosocială numită orânduirea
gentilică sau comuna primitivă.
Orânduirea gentilică a avut ca element fundamental al organizării sociale, ginta.
Mai multe ginte înrudite formau o frăţie, iar mai multe frăţii alcătuiau un trib.
În orânduirea gentilică nu exista o organizare de tip statal şi, prin urmare, nici dreptul.
Relaţiile dintre oameni se bazau pe reguli de conduită de tip tradiţional ce impuneau
respectul nesilit al tuturor. Încălcarea acestor reguli atrăgea reacţia generală a întregii
comunităţi sau a victimei, privită ca subiect individual.
Apariţia celor trei diviziuni sociale a muncii – prima, creşterea animalelor şi apariţia
păstoritului; a doua, despărţirea meseriilor de agricultură; a treia, realizarea unui schimb
organizat, stabil şi permanent, specializat şi facilitat de apariţia bunurilor a condus, pe plan
social, la constituirea comunităţilor teritoriale săteşti, alcătuite din mai multe familii înrudite
între ele şi aşezate în acelaşi teritoriu.
Se simte tot mai mult nevoia unei organizări sociale a puterii, care să înlocuiască
vechea formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite apărarea şi consolidarea
privilegiilor dobândite, noua formă de organizare reprezentând-o statul.
Statul este expresia organizată şi manifestă a puterii publice, pe un anumit teritoriu,
exercitată prin intermediul autorităţilor specializate asupra unei populaţii, fiind un fenomen
social specific societăţii umane superior constituite
Apariţia statului presupune existenţa unor reguli, obligatorii, care servesc intereselor
generale ale societăţii şi interesele specifice individuale, garantate la nevoie, în respectarea şi
realizarea lor, de forţa de constrângere a statului. Aşa fiind, apariţia statului determină şi
existenţa dreptului.
Cuvântul „drept” este folosit în mai multe accepţiuni.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului – ansamblu de idei,
noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi
gândit.
Într-un alt sens, dreptul este şi o tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care
organizează viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să disciplinizeze
convieţuirea umană şi să apere societatea de excese. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul
obiectiv.
În afara acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi facultatea unui subiect de
a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva terţilor un anumit interes, protejat de lege.
Acesta este dreptul subiectiv şi el implică categoria de libertate.
Cuvântul „drept” mai este asociat ca adjectiv în aprecierile de natură morală (ex: om
drept, pedeapsă dreaptă etc.).
Romanii credeau în veşnicia dreptului, în sensul că acolo unde există societate există şi
drept
Dreptul, se arată într-o lucrare americană „este unul din cele mai profunde concerne
ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din
instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinei împotriva
amestecului arbitrar în interesele individuale”
4
În literatura de specialitate întâlnim o primă definiție care explică dreptul ca fiind
„ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi
disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific
manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi statornicirii
spiritului de dreptate”.
Într-o altă definiţie, dreptul reprezintă „ansamblul normelor generale de conduită,
obligatorii de respectat, instituite sau recunoscute (sancţionate) de stat, exprimând voinţa
socială generală şi care au ca scop reglementarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele
fundamentale ale societăţii, iar respectarea lor este garantată prin forţa de constrângere a
statului”.
Istoria dreptului scoate la iveală sisteme suprapuse de drept, fapt ce conduce la
problema tipologiei acestor sisteme, a clasificărilor.
Clasificarea tipurilor de drept trebuie să plece de la considerarea laturilor conţinutului
dreptului, cât şi de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conţinut.
S-au cristalizat, în acest sens, mai multe criterii de clasificare:
A. După criteriul sistemelor de organizare socială există: dreptul sclavagist, dreptul
feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.
B. Potrivit apartenenţei dreptului la un bazin de civilizaţie juridică (familia de drept) se
poate vorbi de: familia romano-germanică, anglo-saxonă (common law), dreptul socialist,
dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul chinez, dreptul japonez (al Extremului Orient),
dreptul Africii negre şi al Madagascarului.
C. Dreptul comunităţilor europene
Se compune din: drept instituţional comunitar şi substanţial comunitar.
Ordinea juridică comunitară poate fi asemuită cu una de tip federal sau confederal.
Fiind vorba de o tipologie juridică nouă, este nevoie mai întâi de existenţa unei voinţe
autonome, voinţă care nu reprezintă o sumă aritmetică a voinţelor individuale ale statelor
membre U.E. În acest proces, statele se obligă să se supună unei voinţe juridice distincte de a
lor. Uniunea Europeană îmbină într-o dialectică specifică supranaţionalul cu naţionalul în cadrul
unui ordin cu determinaţii calitative noi.
Din punct de vedere al voinţei generale, care comandă elaborarea normativă şi
conturează ordinea juridică comunitară, tipul dreptului comunitar se structurează în: drept
originar şi drept derivat.
Dreptul comunitar originar îşi are izvoarele mai întâi în tratatele constitutive (cel de la
Paris şi cel de la Roma) şi în acordurile care au modificat şi adoptat pe cele constitutive.
Dreptul comunitar derivat este alcătuit din actele unilaterale ale instituţiilor
comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări).
1.3.2. Principiile fundamentale ale dreptului
Sistemul de drept dispune de anumite reguli fundamentale esenţiale, care stau la baza
normelor ce compun diverse ramuri de drept. Există principii care se regăsesc în toate normele
de drept (principiul egalităţii), altele doar la nivelul unor ramuri de drept (principiul separaţiei
puterilor în stat – în dreptul constituţional şi administrativ).
În literatura juridică actuală părerile sunt diferite atât în ceea ce priveşte numărul,
denumirea şi conţinutul principiilor.
Principiile fundamentale ale dreptului,sunt enumerate după cum urmează:
5
a) principiul exercitării suverane, de către popor, a puterii de stat prin organele sale
reprezentative, în interesul întregii societăţi, astfel încât nici un grup sau
persoană să nu-şi poată aroga exercitarea suveranităţii în nume propriu;
b) principiul pluralismului politic, în conformitate cu care în societatea noastră se pot
constitui şi funcţiona partide politice, în condiţiile prevăzute de lege, care
participă la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând
suveranitatea naţională, ordinea constituţională şi principiile democraţiei;
c) principiul separaţiei puterilor în stat, în temeiul căruia realizarea puterii revine
celor trei mari sisteme de autorităţi publice independente unele faţă de
altele, dar cu posibilităţi reciproce de control. Ne referim la puterea
legislativă creatoare de legi, puterea executivă chemată să le aplice şi puterea
judecătorească investită cu soluţionarea încălcării lor şi stabilirea răspunderii
juridice;
d) principiul egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor atât între ei cât şi în faţa legii,
inclusiv a organelor de stat, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, vârstă,
religie, grad de cultură sau avere;
e) principiul deplinei protecţii juridice a drepturilor cetăţeneşti pe care autorităţile
publice sunt obligate să le respecte şi să le protejeze, nefiind admis nici un
privilegiu în beneficiul uneia dintre categoriile sociale, restrângerea acestora
fiind posibilă numai în cazurile expres limitativ şi temporar prevăzute de
legislaţie;
f) principiul umanismului juridic reflectat în caracterul stimulativ, protector şi
neoprimant al reglementărilor juridice, cât şi în scopul, felul şi limitele
răspunderii juridice care urmăreşte reeducarea şi reintegrarea socială,
deplină a celui care încalcă legea, fără a-l supune la suferinţe inutile ori la
înjosirea demnităţii umane;
g) principiul apărării ordinei de drept şi a legalităţii, în conformitate cu care toate
subiectele de drept, persoane fizice şi juridice, cetăţeni români şi străini,
autorităţi de stat şi organizaţii nestatale, au îndatorirea fundamentală de a
respecta legea şi toate celelalte acte juridice întemeiate pe cea aplicabilă
raporturilor sociale în care participă sub garanţia sancţiunilor, în caz de
încălcare a regulilor juridice.
1.3.3.Normele juridice
În societate se stabilesc raporturi sociale, fie în cadrul procesului producţiei, repartiţiei
sau schimbului de bunuri, fie în procesul conducerii societăţii (relaţii politice), ori în cadrul
practicării credinţei (relaţii religioase).
Acest lucru presupune existenţa unor reguli de conduită, exprimate prin intermediul
normelor care pot fi economice, politice, religioase etc.
Normele sociale devin juridice în situaţia în care determină obligativitatea respectării
lor de către membrii societăţii, prin aplicarea forţei de constrângere a statului.
Norma juridică este: o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărui scop este
acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz
de nevoie prin constrângere
6
Trăsăturile normei juridice
a) Este o regulă de conduită.
- norma juridică are un caracter general şi impersonal. Ea se aplică în mod unitar
tuturor situaţiilor reglementate, care cad sub incidenţa ei. Ea este impersonală
întrucât nu se adresează unui subiect predeterminat ci tuturor acelora care,
întrunind condiţiile stipulate în ea, sunt supuse şi aplicării normei;
- norma juridică prescrie o conduită tipică, stabilind un etalon de urmat de către
subiectele de drept, atunci când intră în raporturi juridice;
- norma juridică este abstractă;
- norma juridică este de aplicabilitate repetată, în funcţie de numărul situaţiilor şi a
persoanelor ce necesită aplicarea normei.
b) Norma juridică are un caracter obligatoriu.
Acest lucru presupune respectarea ei, iar în caz contrar, posibilitatea
intervenţiei statului în procesul aplicării dreptului.
c) Norma juridică are un caracter voluţional, în sensul că legiuitorul reflectă în normă voinţa
umană care, în manifestările sale concrete, trebuie să fie conformă cu voinţa
consacrată prin norma juridică.
d) Norma juridică determină anumite efecte juridice dând naştere, modificând sau desfiinţând
drepturi şi obligaţii, atunci când subiectele de drept intră în relaţia juridică
reglementată de ea.
e) Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Prin răspundere se urmăreşte repararea
prejudiciului cauzat sau sancţionarea celui vinovat. Declanşarea răspunderii juridice
este însoţită de aplicarea constrângerii de stat.
Constrângerea juridică poate viza bunurile, veniturile celui vinovat sau chiar
persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi de felul sancţiunilor aplicate.
Structura normei juridice
Norma juridică are o structură internă logico-juridică şi structură externă dată de modul
de exprimare al reglementării în cadrul actului normativ.
Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică este alcătuită din
următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
A) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a
regulii de drept, indicând împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţia juridică.
Ipoteza poate fi: determinată, când sunt stabilite, în mod absolut, condiţiile de aplicare
a normei (ex: prevederea potrivit căreia cetăţeanul are dreptul la un singur vot pentru Comera
Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României) sau relativ determinată atunci când conţinutul
faptic concret al normei este lăsat la aprecierea subiectului de drept. De exemplu, posibilitatea
de a dona un bun sau de a dispune prin testament.
După gradul de complexitate, ipoteza poate fi simplă (infracţiunea de omor) sau
complexă, când se prevăd mai multe împrejurări prin a căror reunire (cumulare) totală, sau
parţială, devine posibilă aplicarea normei (ex: arestarea unei persoane se poate dispune când s-
a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar
lăsarea în libertate a autorului reprezintă un pericol pentru ordinea publică).
7
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi
unică atunci când o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (ex:
infracţiunea de violare de domiciliu) sau alternativă (ex: abuzul de încredere este infracţiunea
săvârşită de cel care deţine, cu orice titlu, un bun mobil al altuia şi-l însuşeşte, sau dispune de
acesta pe nedrept, ori refuză să-l restituie).
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică sau
cauzală.
În primul caz poate fi dată ca exemplu infracţiunea de furt şi în al doilea caz abuzul de
încredere.
B) Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice.
În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile
sociale, conduita acestora. Pentru acest motiv se afirmă că dispoziţia normei juridice formează
conţinutul acesteia.
Dispoziţia normei juridice poate să ordone o anumită conduită – dispoziţie onerativă.
De exemplu, plătitorii de impozite trebuie să depună declaraţia de venit la un anumit termen.
Prin dispoziţie se poate prevedea obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte –
dispoziţie prohibitivă. De exemplu, obligaţia de a nu conduce autoturismul în stare de ebrietate.
În aceste cazuri dispoziţia este determinată.
Dispoziţia poate cuprinde anumite permisiuni şi, în acest caz, este relativ determinată
(ex: la căsătorie soţii pot păstra numele avut înainte de căsătorie, pot prelua numele reunite
sau numele unuia dintre soţi).
C) Sancţiunea reprezintă pedeapsa aplicată celui ce nu a respectat dispoziţiile normei.
Sancţiunea este o consecinţă a nerespectării normei şi a existenţei instituţiei răspunderii
juridice a celui vinovat. Ea poate viza persoana, patrimoniul ori actele juridice întocmite fără
respectarea legii.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori şi
criterii.
Ele nu trebuie să fie disproporţionat de mari faţă de efectele faptei, pentru a nu se
ajunge la efecte distructive ale elementului uman.
Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după natura juridică, pot fi: penale, civile, administrative, disciplinare etc;
b) după scopul urmărit, pot fi: reparatorii, de constrângere-represive, de anulare sau
desfiinţare a unui act;
c) după conţinutul lor, pot fi: patrimoniale (materiale) sau nepatrimoniale
(personale);
d) după modul de determinare, sunt: absolut determinate (nulitatea absolută) sau
relativ determinate (aplicarea pedepsei între limitele minime şi maxime ale
pedepsei);
e) după numărul lor, pot fi: unice (pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea pot fi
alternative (pedeapsa închisorii sau amenda) şi cumulative (pedeapsa
închisorii şi confiscarea parţială a averii);
f) după ramura de drept în care intervin, pot fi: administrative, penale, civile,
disciplinare, financiare etc.
8
Clasificarea normelor juridice se realizează după un număr limitat de criterii,
fapt ce ajută la o mai bună înţelegere a sensului şi caracterului normei.
Unul din criteriile importante este cel al conduitei prescrise subiectelor de drept.
Din acest punct de vedere, normele sunt:
- onerative – prescriu obligaţia de a săvârşi o anumită acţiune. Ex:
persoanele ce au capacitate contributivă sunt obligate să plătească
impozite şi taxe.
- prohibitive – interzic săvârşirea unei acţiuni, obligând la o conduită pasivă.
Ex: normele penale sau electorale. Este interzis să votezi de două sau
mai multe ori;
- permisive – subiectul are facultatea de a opta pentru o anumită conduită.
Ex: Preşedintele României poate participa la şedinţa Guvernului.
Normele permisive pot fi: de împuternicire, supletive, de stimulare şi
de recomandare.
A) După caracterul lor, normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative prescriu o conduită obligatorie, care constă într-o acţiune sau
inacţiune.
B) După gradul lor de generalitate, normele pot fi generale, speciale şi de excepţie.
C) După modul de redactare, normele pot fi complete şi incomplete. Cele complete
cuprind toate elementele structurale (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), iar cele
incomplete nu cuprind toate elementele, făcându-se trimitere la alte categorii de
norme ce există sau urmează a fi emise.
Acţiunea normelor juridice în timp
A) Momentul din care începe să producă efecte juridice.
Principiul fundamental este cel al aplicării imediate a legii noi.
Raţiunea instituirii principiului aplicării imediate a noii legi se justifică prin
superioritatea noii reglementări care reprezintă, de regulă, un progres juridic în materie,
asigurarea unei stabilităţi juridice şi promovarea încrederii în ea, prin situaţiile nou create.
Legile se publică în Monitorul Oficial al României (Partea I-a), după ce au fost adoptate
de parlament şi promulgate de Preşedintele Republicii.
Legea se aplică acţiunilor ce se întreprind după intrarea ei în vigoare. De aici concluzia
că ea acţionează numai pentru viitor, ea neavând un caracter retroactiv. Sunt şi excepţii de la
acest principiu şi dăm ca exemplu actele de amnistie şi cele de graţiere.
B) Durata producerii efectelor juridice.
Este perioada de timp în care actul normativ produce efecte juridice şi anume perioada
cuprinsă între momentul intrării în vigoare a actului şi cel al ieşirii din vigoare.
Actele normative ies din vigoare prin abrogare, care poate fi expresă sau tacită.
În cazul abrogării exprese, noul act normativ prevede că vechiul act iese din vigoare.
Abrogarea tacită apare în situaţia în care actul nou este contradictoriu celui vechi şi se
impune în acest mod.
Abrogarea se realizează numai prin acte normative având cel puţin forţa juridică egală
cu actul desfiinţat.
9
Actele normative îşi încetează efectele şi prin căderea în desuetudine, care apare ca
urmare a schimbării condiţiilor social-economice şi politice, ce nu permit aplicarea vechilor
norme (Ex: Codul Comercial în perioada socialistă).
În sfârşit, actul normativ îşi încetează existenţa prin ajungerea la termen (ex: Legea de
adoptare a bugetului este o lege ce produce efecte pentru o perioadă determinată de timp: 1
an sau 3 ani).
C) Acţiunea normelor juridice în spaţiu
Norma juridică acţionează asupra teritoriului statului şi asupra cetăţenilor săi.
Pentru acest considerent susţinem că este teritorială şi personală.
În cazul statelor federale, sau federative, actele organelor federale, sau federative ori
unionale, produc efecte asupra teritoriului tuturor statelor membre ale federaţiei, iar actele
acestora din urmă au efecte limitate numai în teritoriul statului component.
Se poate vorbi de aspectul intern aplicării legii în spaţiu, în sensul că ea este aplicabilă
în interiorul statului şi de aspectul extern al acţiunii legilor în spaţiu.
În sens juridic, teritoriul cuprinde suprafaţa terestră (uscatul), apele interioare, marea
teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian aferent acestuia. Actele şi faptele săvârşite pe
navele şi aeronavele româneşti, aflate în afara graniţelor naţionale, sunt considerate a fi
săvârşite pe teritoriul ţării.
În ceea ce priveşte aplicarea legii asupra persoanelor, acestea pot fi persoane fizice sau
juridice.
Principiul general de drept internaţional public, admis în drept, este acela că fiecare
stat îşi exercită deplina suveranitate a puterii sale publice asupra tuturor persoanelor care se
află pe teritoriul său, chiar dacă acestea nu au cetăţenia lui, cu excepţia personalului misiunilor
diplomatice, ce dispune de privilegii şi imunităţi.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia
statului de reşedinţă al misiunii şi rezidă în inviolabilitatea personalului, a teritoriului şi a clădirii
misiunii diplomatice, cât şi a bunurilor diplomaţilor.
Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat pot avea unul din următoarele regimuri juridice:
- regimul naţional, caz în care au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului de
reşedinţă;
- regimul special, bazat pe reciprocitate, când aceştia au drepturile stabilite prin legi
şi tratate;
regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, când statul acordă cetăţenilor străini, aflaţi
pe teritoriul său, drepturi egale cu cele acordate cetăţenilor oricărui stat terţ, fără nici
o discriminare. Acest regim se aplică în relaţiile comerciale ce vizează taxele vama
1.3.4. Izvoarele Dreptului
Varietatea relaţiilor sociale conduce la o multitudine de norme juridice cu specificul
determinat de relaţiile sociale pe care le reflectă. Aceste modalităţi specifice de exprimare a
conţinutului dreptului poartă denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale acestuia.
Izvorul de drept a fost definit, ca fiind forma specifică pe care o îmbracă la un moment
dat voinţa socială generală pentru a impune ca obligatorii anumite reguli în modul de
desfăşurare a raporturilor sociale, determinate de modul de exprimare a regulilor juridice.
A) După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, există izvor material şi izvor formal.
10
Primul exprimă condiţiile materiale şi spirituale care determină apariţia unei
reglementări, iar al doilea reprezintă forma prin care se exteriorizează voinţa socială.
B) După caracterul sursei normative, distingem izvoare directe (imediate) ale dreptului
(actele normative) şi izvoare indirecte, necuprinse în acte normative, dar care fac
trimitere, cum ar fi obiceiul, regulile de convieţuire socială etc.
C) După sursa de cunoaştere a dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise
(documente, inscripţii) şi izvoare nescrise, precum elemente arheologice, tradiţii orale
etc.
Sistemul izvoarelor dreptului român contemporan
Este compus din diferite acte normative şi alte categorii.
Referindu-ne la acte normative, acestea pot fi:
- actele normative ale organelor statului (organele puterii legislative şi ale celei
executive) din care fac parte legea şi actele subordonate legii;
- actele normative ale diferitelor organizaţii, asociaţii, persoane juridice, toate cu
caracter nestatal privat;
- alte categorii de izvoare, cum sunt contractul normativ şi, în mod cu totul
excepţional, obiceiul juridic sau cutuma, precum şi regulile de convieţuire socială;
- practica judiciară şi doctrina juridică, care nu sunt considerate izvoare ale dreptului,
în sistemul nostru de drept.
A. Actele normative ale autorităţilor publice
Legea are un sens juridic, ea fiind actul normativ emanat de la puterea legislativă şi în
sens politico-juridic, desemnând orice normă de drept provenind de la un organ de stat şi
exprimată printr-un act normativ.
Clasificarea legilor se face după mai multe criterii:
a) după însemnătate şi forţă juridică, se disting:
- legi fundamentale sau constituţionale;
- legi organice (Legea de organizare şi funcţionare a Curţii
Constituţionale);
- legi ordinare (Legea taxelor de timbru);
- legi excepţionale şi temporare (Legea declarării stării de necesitate);
b) după conţinut, pot fi:
- materiale – Codul civil, Codul fiscal;
- procedurale – Codul de procedură civilă şi cel de procedură fiscală;
c) după ramura de drept:
- legi civile;
- penale;
- administrative;
- financiare
d) în statele federale distingem legile federaţiei şi legile statelor componente.
B. Actele normative subordonate legii ale autorităţilor publice
- Decretele prezidenţiale.
- Hotărârile guvernului.
- Ordonanţele guvernului.
11
- Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor.
- Actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice cuprind: hotărâri, dispoziţii şi
ordine.
- Tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte, constituie
izvoare externe ale dreptului.
C. Alte izvoare ale dreptului
Actele normative ale organizaţiilor nestatale (neguvernamentale).
Aceste organizaţii încheie numeroase acte juridice, cum sunt cele civile,
comerciale, de dreptul muncii. Uneori, emit acte unilaterale specifice, cu caracter
individual şi chiar normativ, ce pot produce efecte chiar în afara lor, fiind recunoscute
sau sancţionate de stat şi garantate, în aplicarea lor, prin forţa de constrângere
publică.
Obiceiul juridic sau cutuma.
Obiceiul juridic reprezintă o regulă de conduită, constituită în decursul vremii,
neelaborată de stat, dar ulterior recunoscută de acesta, exprimând voinţa unei
colectivităţi care o aplică în mod constant şi o consideră obligatorie, garantată la
nevoie prin forţa publică de constrângere.
Obiceiul constituie, în istoria izvoarelor dreptului, prima formă de exprimare
generală şi obligatorie, căreia statul a căutat la început sa-i asigure forţă juridică.
În dreptul contemporan putem observa scăderea considerabilă a cutumei, ca
pondere în sistemul izvoarelor dreptului.
Contractul normativ.
Este un acord de voinţă care stabileşte reguli cu caracter general, ce se are în
vedere, cu ocazia încheierii contractelor concrete. Actualmente, în dreptul intern,
contractul normativ se manifestă sub forma contractului colectiv de muncă, iar pe plan
extern se manifestă sub forma tratatului internaţional bi şi multi lateral.
Reguli de convieţuire socială.
Ele reprezintă un izvor indirect al dreptului, în măsura în care legea face trimitere
expresă la ele.
1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

Ansamblul normelor generale de conduită, instituite sau recunoscute de catre stat , se afla la
baza oricărei societăti moderne. Sistemul de drept dispune de reguli fundamentale esențiale,
elaborate sub forma unor principii. Normele juridice determină raporturile dintre subiectele de
drept , respectarea lor fiind garantată prin intermediul foței de constrângere a statului.Orice
normă are un cumul de trasături juridice, o structură internă, numită structură logico-juridică si
o aplicabilitate în spațiu și timp.
12
CUVINTE CHEIE:dreptul, norma juridică, principii fundamentale ale dreptului,
ippoteză, dispoziție, sancțiune, aplicarea normei in timp, intrare în vigoare, abrogare, aplicarea
normei în spațiu.
1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE
1Norma juridică este:

a) normă socială
b) categorie a normelor sociale recunoscute sau instituite de catre stat;
c) regulă de conduită căreia îi lipsește constrângerea.2):Norma juridică :
a) ;are un caracter personal;
b) este de aplicabilitate repetată;
c) prescrie o conduită atipică.3)Norma juridică produce efecte:
a) după intrarea în vigoare;
b) numai pentru viitor;
c) cu caracter retroactiv.4)Structura unei norme juridice :
a) trebuie sa fie completa( ipoteză, dispoziție ,sancțiune);
b) trebuie să conțină întotdeauna sancțiune poate să fie incompleta;
c). poate să fie incompleta
5)Dispoziția normei juridice:
a) este intotdeauna imperativă;
b) poate să fie relativ determinată;
c) întotdeauna presupune o acțiune din partea subiectului de drept.
Răspunsuri la grile:1 b; 2 b,; 3 a; 4 c; 5 b.
1.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE

1.Elementele structurale ale normei juridice.
2.Repere esențiale ale aplicării normei juridice în timp.
3.Trăsaturile normei juridice.
1.7.BIBLIOGRAFIE
13
Ioan Santai, Teoria generala a Dreptului, Cluj- Napoca 2007
Constituţia României (1991). modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr.429/2003.

RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele operaționale ale unității de studiu
2.3. Subiect
2.3.1 Definiția și trasaturile raportului juridic
2.3.2.Elementele( structura) raportului juridic
2.3.3. Răspunderea juridică
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
-studiul noțiunilor generale privind norma juridică, izvoarele de drept, insușirea termenilor
juridici generali cu care operează teoria generală a dreptului.

-determinarea corectă a elementelor definitorii pentru existența unui raport juridic in general
( notiunea si caracteristicile, structura)
- identificarea condițiilor in care operează răspunderea juridică, a formelor pe care aceasta le
îmbracă si a principiilor care o guvernează ( acestea repezintă baza pentru particularizarea
ulterioară a formelor specifice de raspundere juridică)
2.3. SUBIECT
RAPORTURILE JURIDICE ȘI RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
2.3.1.Definiția și trăsăturile raportului juridic
14
Raporturile juridice sunt o categorie a raporturilor sociale reglementate prin normele
juridice a căror formare, modificare şi desfiinţare se produce, de regulă, prin intervenţia unui
fapt juridic şi în cadrul cărora părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, a căror realizare
este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile caracteristice
a) Sunt o categorie a raporturilor sociale, întrucât se referă la relaţii ce se stabilesc între
oameni, fie luaţi individual, fie organizaţi şi al căror conţinut este reglementat prin
norme juridice.
b) Sunt raporturi ideologice întrucât, înainte de a se forma, trec prin conştiinţa oamenilor.
c) Raporturile juridice au un caracter dublu voliţional, întrucât sunt bazate pe voinţa
legiuitorului şi pe voinţa părţilor aflate în relaţia de drept concretă.
2.3.2.Elementele raportului juridic

A. Părţile raportului juridic
Sunt indivizi umani luaţi în mod separat sau organizat, ca titulari de drepturi sau de
obligaţii. Pentru formarea unui raport juridic este necesară prezenţa a minim două subiecte cu
drepturi şi obligaţii, constituite în părţi ale raportului juridic.
Pentru a intra în relaţii ce pot conduce la consecinţe juridice, prin formarea unui raport
juridic, subiectele trebuie să dispună de capacitate juridică. Aceasta exprimă opţiunea de a avea
drepturi şi obligaţii proprii, executate în cadrul relaţiei la care participă.
Capacitatea juridică poate fi generală şi specială.
În dreptul civil se face distincţia între capacitatea de folosinţă (aptitudinea generală de
a dobândi drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (capacitatea de a-şi exercita personal
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii).
Capacitatea de folosinţă apare de la naşterea copilului sau chiar înainte, cu condiţia ca
acesta să se nască viu, dar nu viabil. Capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la majorat (la vârsta
de 18 ani), iar între 14 – 18 ani minorii au o capacitate de exerciţiu restrânsă.
Clasificarea subiectelor de drept se face după mai multe criterii.
După natura dreptului sau obligaţiei născute titularului, se distinge subiectul activ sau
creditor şi subiectul pasiv sau debitor.
După prezenţa condiţiilor necesare a fi întrunite în persoana subiectului din raportul
juridic, distingem: subiectecalificate (ex: organele financiare) şi subiecte necalificate.
După numărul subiecţilor participanţi la raportul juridic, distingem subiecte unice
(persoană fizică), subiecte colective (persoana juridică).
B. Conţinutul raportului juridic
Este format din drepturile şi obligaţiile privite în conexiune şi interdependenţă.
Dreptul subiectiv – este dreptul recunoscut unei părţi din cadrul unui raport juridic
virtual sau posibil a se forma dintr-un raport juridic existent, în mod concret.
Obligaţia – este corelativă dreptului subiectiv. Reprezintă îndatorirea stabilită prin lege
titularului ei de a avea o conduită determinată, pe care este nevoit să o urmeze corespunzător
interesului titularului dreptului subiectiv şi care îi poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor
15
După importanţă pot fi: fundamentale (prevăzute de constituţie) şi nefundamentale
(consacrate prin diferite acte normative).
După natura lor juridică se clasifică în funcţie de ramura de drept (civil, financiar,
administrativ, penal, procesual).
După conţinutul lor, drepturile şi obligaţiile pot fi materiale şi procesuale.
După gradul de opozabilitate pot fi: drepturi absolute şi drepturi relative.
După natura conţinutului, drepturile şi obligaţiile pot fi: patrimoniale (evaluabile în
bani) şi personale nepatrimoniale (dreptul la nume, onoare etc.).
C. Obiectul raportului juridic
Este conduita pe care trebuie să o aibă părţile din relaţia juridică concret stabilită în
conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Conduita poate consta dintr-o atitudine activă sau pasivă.
Raporturile juridice sunt condiţionate de existenţa unor fapte şi acte juridice.
S-a consacrat în literatura de specialitate că evenimentele din natură şi societate,
precum şi diversele acţiuni omeneşti care vizează viaţa socială şi relaţiile dintre indivizi umani,
sunt împrejurări reale, cunoscute sub termenul generic de fapte.
Faptele juridice se definesc ca reprezentând împrejurările care, potrivit normelor
juridice, determină apariţia, modificarea şi desfiinţarea raporturilor juridice, respectiv a
drepturilor şi obligaţiilor care le alcătuiesc conţinutul.
Clasificarea faptelor juridice :
a) în sensul larg, faptele juridice se pot clasifica în: evenimente, acţiuni, care pot
fi licite şi ilicite;
b) o altă clasificare este în acte juridice şi fapte material-juridice.
Actele juridice sunt manifestări de voinţă, făcute cu intenţia de a produce efecte
juridice în acord cu reglementarea legală.
Clasificarea lor se face după mai multe criterii:
- după natura raporturilor juridice, actele juridice pot fi acte de drept
constituţional, acte civile, administrative, financiare;
- după întinderea efectelor, sunt acte juridice normative şi acte individuale;
- după caracterul voinţei pe care o exprimă, actele juridice se clasifică în acte uni,
bi şi multilaterale;
- după efectele pe care le produc, pot fi:
• constitutive de drepturi (o hotărâre de divorţ);
• acte translative de drepturi (contractul de vânzare-cumpărare);
• acte declarative de drepturi: care se cunosc, drepturi preexistente
actului (actul de partajare a bunului între proprietari);
- după conţinutul lor, actele juridice pot fi: de drept materiale şi de drept
procedurale;
- după modul de realizare, sunt acte pure şi simple, acte complexe şi acte
afectate de modalităţi.
2.3.3. Răspunderea juridică
16
Situaţiile de normalitate socială se manifestă prin comportări umane care respectă
norma de drept printr-o conduită care nu se abate de la prevederile acesteia.
Încălcarea dreptului şi antrenarea răspunderii juridice sunt situaţii de excepţie.
Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice.
Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale stabilită de
stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit care determină suportarea
consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de
constrângere a statului, în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.
Condiţiile răspunderii juridice

Reprezintă un cumul de factori esenţiali ce se cer a fi întruniţi pentru a se avea cadrul necesar
obligării celui vinovat la suportarea consecinţelor conduitei sale.
Acestea sunt:
a) fapta ilicită ce se poate manifesta printr-o acţiune sau inacţiune. Formele
concrete ale conduitei ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii, abateri
disciplinare, fapte ilicite sau delicte civile etc.;
b) rezultatul conduitei ilicite care aduce atingere valorilor apărate de normele
juridice
c) vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de fapta
sa şi faţă de consecinţele acesteia. Formele vinovăţiei sunt:
intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă (subiectul acţionează
deliberat) şi indirectă (se cunosc rezultatele faptei şi se privesc cu
indiferenţă).
Culpa este o formă a vinovăţiei ce constă în faptul că
subiectul nu prevede consecinţele faptei sale, deşi trebuie să le
prevadă sau prevăzându-le speră, în mod uşuratic, să nu se
producă. Altfel spus, culpa se poate manifesta sub forma
imprudenţei sau a neglijenţei;
c) legătura cauzală. Acest lucru presupune ca rezultatul ilicit să fie consecinţa
nemijlocită a acţiunii sale (acţiunea să fie cauza producerii
efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
Sunt autori care consideră că ar mai fi o condiţie a răspunderii juridice şi anume
subiectul răspunderii juridice, care poate fi persoană fizică sau persoană juridică.
Formele răspunderii juridice
Prin acestea se înţeleg modurile concrete în care se manifestă răspunderea juridică, cum
ar fi: scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul de pericol social al faptei,
caracterul sancţiunilor etc.
A) după scopul urmărit există răspundere cu scop reparator şi răspundere cu scop
sancţionator. La rândul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale (amendă, penalităţi
de întârziere pentru nelivrarea în termen a produselor contractate etc.) şi
nepatrimoniale (administrative – avertisment, disciplinare – mustrare,
interdicţii, în dreptul penal);
17
B) după felul raportului juridic, generat prin faptă ilicită în care sens fiecare
ramură de drept are un gen propriu de răspundere juridică. De exemplu:
- în dreptul penal intervin răspunderea penală pentru faptele
considerate a fi infracţiuni, cu aplicarea pedepselor
privative de libertate şi a celor complementare;
- în dreptul civil există răspunderea patrimonială civilă care poate
fi contractuală sau delictuală;
- în dreptul muncii intervine răspunderea disciplinară sau/şi
răspunderea patrimonială contractuală.
- în dreptul administrativ există răspunderea contravențională
Principiile răspunderii juridice
Deşi se poate observa că răspunderea juridică se manifestă în mod variat, ea este
guvernată de o serie de principii, cum ar fi:
- principiul legalităţii;
- principiul răspunderii pentru vină;
- principiul răspunderii personale;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul proporţionalizării sancţiunii în raport de gravitatea faptei, de
circumstanţele săvârşirii sale etc.
Normele juridice își găsesc eficiența in viață prin raporturi juridice, avaând
menirea de a contura capacitatea juridică a subiecților de drept, drepturile și obligațiile
acestora, efectele pe care le produc si nu în ultimul rând, problema responsabilității juridice
CUVINTE CHEIE: raport juridic, capacitate juridică, persoane fizice,

persoane juridice, drepturi subiective, obligații, , fapt juridic, act juridic, raspundere juridică,
conduită ilicită, vinovație;.

1) Părți ale unui raport juridic sunt:
a. numai persoanele fizice;
b. numai persoanele juridice;
c. atat persoanele fizice cât și persoanele juridice.
2)Conținutul unui raport juridic cuprinde:
18
a. totalitatea drepturilor de care o persoană poate dispune;
b. atât drepturi subiective cât și obligatii corelative;
c. totalitatea obligațiilor pe care o persoană și le poate asuma.
3)Raporturile juridice sunt condiționate:
a. de existența unor fapte juridice;
b. de existența unor acte juridice;
c. atât de existența unor fapte juridice cât și de existența unor acte juridice.
4)Răspunderea juridică implică:
a. existența unei fapte ilicite și a vinovățieio simplă chibzuire anterioară asupra faptei;
b. existența unei fapte ilicite si a consecintelor păgubitoare a acesteia;
c. existența unei fapte ilicite, a rezultatului negativ, a legăturii cauzale dintre faptă si rezultat și
a vinovației.
5)Vinovăția există:
a. atât in cazul savârșirii unei fapte cu intenție cât si in cazul săvârșirii ei din culpă( greșeală);;
b. doar în cazul faptelor săvârșite cu intenție;
c. chiar și în absența culpei.
Răspunsuri corecte: 1c; 2b; 3c;4c;5a.
1.Identificați corect condițiile în care se angajează răspunderea juridică.

2.Ce regăsim în structura unui raport juridic.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Doina Petică Roman, Corina Petică Roman, Ana Muntean, Elemente de drept, Editura Alma
Mater 2009.
TEMA. 2
ELEMENTE DE DREPT CONSTITUȚIONAL
19
CONSIDERAȚII PRIVIND CONCEPTELE DE CONSTITUȚIE, STRUCTURĂ DE STAT,
FORMĂ DE GUVERNĂMÂNT, REGIM POLITIC
Cuprins
1.1. Introducere
1.3. Subiect
1.3.1.Noţiunea de constituţie şi formele constituţiei.
1.3.2.Clasificarea constituţiilor.
1.3.3.Repere asupra instituţiei statului.
1.3.4.Noţiunea de structură de stat, formă de guvernământ şi regimul politic
1.7. Bibliografie
1.1.INTRODUCERE
Istoricul apariției constituției și necesitatea acesteia pentru dezvoltarea societății sunt necesare
pentru o bună cunoaștere a istoriei statului, aînțelegerii dezvoltării acestuia.Elementele statului
precum populaţia sau naţiune pun în evidență factorii obiectivi ce le particularizează.De
asemenea structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic identifică poziția statului
pe plan național și internațional.
1.2.OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU
După parcurgerea unităţii de studiu, studenţii vor putea:

-cunoaște conținutului diferitelor forme de constituție, distincția dintre acestea;
-identifica caracteristicile structurii de stat, formei de guvernământ şi regimului politic.
1.3. SUBIECT
CONSIDERAȚII PRIVIND CONCEPTELE DE CONSTITUȚIE, STRUCTURĂ DE STAT, FORMĂ DE
GUVERNĂMÂNT, REGIM POLITIC
20
1.3.1.Noţiunea de constituţie şi formele constituţiei
Orice societate organizată statal presupune existenţa unui corp de reguli ce au ca scop
stabilirea modului de constituire, organizare şi exercitare a puterii politice.
Cuvântul “constituţie” provine de la cuvântul “constitutio” din limba latină care înseamnă
”aşezare cu temei”, “organizare”.
În antichitate cuvântul constituţie sub aspect tehnico-juridic desemna fie legile (imperiale) mai
ales la romani, fie un complex de legi separate care reglementau diferite domenii de organizare
şi activitate a statului, în special la greci (legile de organizare a statului fiind denumite legi
fundamentale). Cu timpul se preferă noţiunea de constituţie faţă de legile fundamentale, rolul
acestora era să se opună arbitariului şi să stabilească regulile fundamentale de funcţionare a
statului, care în felul acesta devenea stat de drept.
În optica doctrinarilor contractului social, constituţia apare ca fiind documentul scris ce
confirmă existenţa pactului social original în cadrul societăţii civile rezultând astfel o trăsătură a
constituţionalismului şi anume limitarea puterii.
Apariţia constituţiei scrisă este legată de procesul de constituire a organizărilor statale
din America de Nord, respectiv de revoluţia burgheză din Franţa, în Europa.
Prima constituţie scisă a fost adoptată în statul Virginia la 29 iunie 1776, apoi au fost adoptate
constituţiile din statele clădite în fostele colonii engleze până la constituirea Confederaţiei din
1787. Constituţia federală americană a fost adoptată în anul 1787, numită şi „Constituţia de la
Philadelphia”.
După aceste momente au fost adoptate constituţiile revoluţionare din Franţa – 1791, 1793,
1795, urmate de constituţii adoptate în alte ţări ale Europei sub influenţa constituţionalismului
francez – Constituţia Suediei din 8 iunie 1809, Constituţia Norvegiei din 17 mai 1814 etc.
O gândire sănătoasă juridic a fundamentat teza potrivit căreia orice constituţie este perfectibilă,
a fost adoptată la un moment dat, dând satisfacţie unei anumite voinţei politice.
Până se adoptă o constituţie este o luptă de “jos în sus” de la popor spre guvernare, spre factori
de putere, iar după adoptarea constituţiei apare fenomenul de “sus în jos” de la autorităţi, de la
factori de putere spre societate, fiind vorba de fenomenul receptării, asimilării constituţiei,
ordonării vieţii politice.
Hegel în lucrarea ”Principiile filozofiei dreptului” a afirmat că “fiecare popor îşi are constituţia
care i se potriveşte şi care i se cuvine” ceea ce înseamnă că trebuie să se facă o distincţie între
constituţie ca act în sine şi realitatea constituţională care nu poate fi concepută fără o anume
încărcătură psihologică, afectivă, fără o anumită morală ceea ce justifică interferenţele
constituţiilor cu doctrinele politice.
Prof. univ.dr. Ion Deleanu defineşte constituţia ca fiind „actul juridic normativ suprem
cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea puterii,
norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice”.
Prof.univ.dr. Antonie Iorgovan a definit constituţiei ca fiind un ”aşezământ politic şi juridic
fundamental care reglementează relaţiile sociale esenţiale în procesul instaurării, organizării şi
exerciţii puterii politice ca putere statală, statornicind structurile social-economice şi politice
precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, proiectând direcţiile definitorii
ale evoluţiei viitoare a societăţii”.
Pot fi identificate următoarele elemente definitorii ale noţiunii de constituţie:
21
1. caracterul de lege al constituţiei;
2. obiectul de reglementare – relaţii sociale care apar în sfera puterii, dar şi raporturi
sociale fundamentale ce vizează principiile vieţii social-economice, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti;
3. caracterul de lege fundamentală – normele constituţionale au forţă juridică superioară
tuturor celorlalte norme din sistemul dreptului;
4. forma scrisă şi sistematică a constituţiei;
5. existenţa unor proceduri distincte de adoptare şi modificare a constituţiei.
1.3.2.Clasificarea constituţiilor
Constituţia poate fi materială reprezentând ansamblul de reguli cu privire la instituţionalizarea
şi executarea puterii şi formală reprezentând ansamblul de reguli care sunt stabilite după forme
distincte, fiind edictate de un organ specific, edictarea şi revizuirea fiind supuse unei proceduri
speciale.
Constituţia poate fi cutumiară fiind rezultatul unor practici, uzanţe, precedente, obiceiuri cu
privire la putere, la relaţia dintre putere şi cetăţeni şi scrisă concretizată în existenţa unor
reglementări cuprinse într-un înscris.
Constituţia poate fi după procedeele tehnico-juridice de adoptare :
- acordată prin voinţa unei singure persoane (aceasta era oferită de către monarh în temeiul
puterii sale absolute); de exemplu, Magna Charta Libertatum din 1215, Charta franceză a lui
Ludovic al XVIII-lea din 4 iunie 1814) ;
- pact care este rezultatul unui acord între monarh şi popor, acesta din urmă reprezentat de
parlament. Constituţia-pact este considerată un contract. De obicei clauzele au fost impuse
monarhului fie pentru a facilita accesul unui prinţ străin pe tronul unui stat nou (Constituţia
Franţei 1830, Louis Philippe d’Orleans este chemat pe tron şi el acceptă Charta propusă de
Parlament), fie ca urmare a unor revendicări (Constituţia României din 1866 şi 1923);
- plebiscitară sau constituţia-statut, monarhul creează o aparenţă de democraţie supunând
textul ratificării unui corp electorat “strict controlat”, plebiscit. Prin această metodă au fost
impuse constituţii autoritare, cum ar fi Constituţia Italiei din 1848, Constituţia României de la
1938 etc;
- convenţie este rodul activ al unei adunări special constituite care după tradiţia americană este
o înţelegere, constituţie-convenţie. Acest termen provine din SUA, unde constituţiile statelor
americane de după proclamarea independenţei au fost adoptate de adunări denumite
convenţii. Constituţia actuală a SUA a fost adoptată, în 1787, de către Convenţia de la
Philadelphia.
- referendum, după adoptarea constituţiei de către Adunare se supune spre aprobare poporului
care poate hotărî aprobarea sau respingerea acesteia. De exemplu, Constituţia româniei din
1991 a fost adoptată în acest mod.
- parlamentară, adoptată de parlamente, fără consultarea ulterioară a popoarelor. De exemplu,
Constituţiile socialiste ale României din 1948, 1952, 1965, care au fost adoptate de Marea
Adunare Naţională.
1.3.3.Repere asupra instituţiei statului
Statul este organizarea politică a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de
comunitatea internaţională în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru
22
asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane, prin
valorile umane perene ale culturii şi civilizaţiei.
Din perspectiva dreptului constituţional, statul este definit ca fiind „puterea politică organizată
într-un anumit teritoriu, exercitată asupra unei comunităţi de persoane, distinct de persoana
guvernanţilor şi având capacitatea de a-şi determina propria competenţă (suveranitatea internă
şi externă)”.
Statul presupune reunirea a trei elemente:

1. personal - populaţia sau naţiune;
2. material – teritoriul;
3. formal - autoritatea politică exclusivă sau suveranitatea.
Doctrina occidentală referindu-se la primul element utilizează categorii de criterii pentru a
delimita conceptul de naţiune şi anume:
a)teza criteriilor obiective: naţiunea este rezultatul necesar a unor factori obiectivi
(geografici,lingvistici, religioşi, ideologi, etnici etc);
b)teza criteriului subiectiv susţinută de autori francezi: geneza unei naţiuni este mult mai
complexă, alături de factorii obiectivi intră şi factori subiectivi şi anume dorinţa unei populaţii
de a aparţine unei anumite naţiuni, adică voluntarismul.
Statul fiind o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane cuprinde populaţia
existentă pe un anumit teritoriu.
Naţiunea s-a format de-a lungul evoluţiei societăţii având la bază comunitatea de origine etnică,
de limbă, de cultură, de religie, da tradiţie, de idealuri, dorinţa de a convieţui pe acelaşi
teritoriu.
Definitorie pentru noţiunea de populaţie este cetăţenia. Populaţia reprezintă suma cetăţenilor
unui stat. Alături de aceştia, populaţia poate cuprinde şi cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi sub
jurisdicţia acelui stat.
Teritoriul statului este spaţiul în care se delimitează sfera exercitării puterii politice, implicit a
competenţei autorităţii publice naţionale.
Potrivit art. 3 din Constituţia României, teritoriul este inalienabil, adică nu poate fi înstrăinat,
cedat, concesionat sau colonizat, iar apărarea sa este o problemă de interes naţional.
Delimitarea teritorială se realizează prin reglementarea frontierelor de stat. Teritoriul include
mai multe elemente: solul, subsolul, spaţiul aerian, apele interioare şi marea teritorială.
Art. 1 alin. 1 din Constituţie consacră şi caracterul indivizibil al statului. În acest sens, se
interzice orice măsură ce ar avea ca efect desprinderea unei părţi din teritoriul statului ca
regiune independentă sau autonomă.
Caracterul indivizibil al teritoriului nu împiedică stabilirea unor diviziuni administrative ale
acestuia, în scopul unei mai bune realizări a statului la nivel local.
Pe plan intern, sub aspect administrativ, teritoriul este organizat în comune, oraşe şi judeţe, cu
posibilitatea ca unele oraşe să fie declarate municipii.
Organizarea politică evocă necesitatea unui “aparat” prin intermediul căruia să se realizeze
conducerea naţiunii, să fie rezolvate necesităţile vitale ale acesteia, să se soluţioneze litigiile şi
să se menţină ordinea publică.
1.3.4.Noţiunea de structură de stat, formă de guvernământ şi regimul politic
23
Începând cu prima Constituţie franceză 1791 s-a consacrat principiul suveranităţii naţionale
formulat de J.J.Rousseau şi a delegaţiunii formulat de Montesquieu. S-a pus problema cum se
realizează delegaţiunea, mijloacele, forma pe care o îmbracă. Opiniiile sunt împărţite în
literatura de specialitate cu privire la noţiunea de structură de stat dar, poate fi îmbrăţişată
opinia potrivit căreia în noţiunea “formă de stat” sunt evocate trei elemente: structura de stat,
forma de guvernământ şi regimul politic.
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spaţiale, adică pe un
anumit teritoriu, raporturi specifice ce se constituie între elementele sistemului statal, unităţi
administrativ- teritoriale sau formaţiuni statale precum şi legăturile specifice dintre organele
reprezentative ale statului şi organele de la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale sau după
caz, a formaţiunilor statale competente.
Forma de guvernământ desemnează modul de formare şi organizare a organelor statului,
caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre
organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relaţiilor
existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales regimul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.
Structura de stat îmbracă fie forma statului unitar, fie forma statului compus.
Statul unitar se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. are un singur regim constituţional consacrat printr-o singură constituţie;
2. pe teritoriul ţării există o singură formaţiune statală;
3. are un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, executive, judecătoreşti) care exercită
autoritatea lor la nivel central, în raport cu întreg teritoriu şi cu întreaga populaţie;
4. populaţia are o singură cetăţenie;
5. dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul statului unitar;
6. este singurul subiect de drept internaţional.
Sunt state unitare Franţa, Italia, Grecia, Spania, România, Bulgaria.
Statul compus, unional, este format din două sau mai multe state federale, care în limitele şi
condiţiile precizate de constituţia federaţiei, transferându-şi o parte din atribuţiunile suverane
în formarea statului compus dau naştere la un nou stat distinct de statele ce-l alcătuiesc. Sunt
state compuse S.U.A., Elveţia, Germania.
Statul federal se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. pe teritoriul său există mai multe formaţiuni statale precum şi una rezultată din unirea
acestora;
2. are mai multe regimuri constituţionale, deci mai multe constituţii, una pentru statul
unional şi una pentru fiecare stat component;
3. are două rânduri de organe de vârf, un rând al statului federativ şi un rând al fiecărui
stat membru;
4. populaţia are obligatoriu dublă cetăţenie (a federaţiei şi a unui stat membru);
5. parlamentul federal are obligatoriu două camere, una reprezintă federaţia în ansamblul
ei şi alta statele membre;
6. în raporturile internaţionale, numai statul federal este subiect de drept distinct.
24
Statele componente ale statului federal se caracterizează prin următoarele trăsături:
1. ordine proprie constituţională care este subordonată Constituţiei federaţiei,
contenciosul fiind soluţionat de Tribunalul Federal;
2. are legislaţie proprie care nu poate contraveni legislaţiei federale;
3. populaţia este parte integrantă a statului federal, la fel ca şi teritoriul;
4. participă în condiţiile constituţiei la constituirea organelor federaţiei.
Asociaţiile de state au apărut în procesul de decădere a feudalismului şi ridicării burgheziei,
statele care se asociau într-o formă sau alta îşi păstrau identitatea juridică şi politică, dar
conveneau la rezolvarea în comun a anumitor probleme motiv pentru care se creau şi anumite
organe comune sau după caz, recunoşteau ca suveran aceeaşi persoană.
Istoria a cunoscut următoarele forme de asociaţii de stat:
a) formată din două sau mai multe stat care au un Uniunea personală singur element comun-
persoana şefului statului-monarhul.
Această formă de asociere este rezultatul aplicării legilor de succesiune la tron, a combinaţiilor
matrimoniale dinastice, acorduri etc. Statele sunt independente iar relaţiile dintre stat sunt
diplomatice. Exemplificăm: Uniunea dintre Polonia şi Lituania între anii 1386-1596; Uniunea
dintre cele trei ţări româneşti sub conducerea lui Mihai Viteazu din 1600.
b) Uniunea reală formată în mod obişnuit din două state, este asociaţia care pe lângă persoana
şefului statului mai are şi anumite organe comune pentru statele membre (organe ale
administraţiei publice-ministerul de externe, de război, finanţe) prin intermediul cărora
asociaţia a promovat o politică comună în raport cu alte state sau asociaţii de state. Această
uniune prezintă următoarele caracteristice:
- existenţa actului juridic al statelor ce convin să desfăşoare activitate în comun;
- existenţa unuia sau mai multor organe de stat (excepţia fiind şeful statului);
- vecinătatea geografică a statului.
Cu titlu de exemplu enumerăm: Suedia şi Norvegia între anii 1815-1905; Principatele Române
între 1859-1862; Austria şi Ungaria între 1867-1918.
c) Uniunea specială fiind forma intermediară între uniunea reală şi confederaţie. Distingem
uniuni inegale (statele vasale, protejate), uniuni inedite (fostele colonii faţă de metropolă),
uniuni democratice între parteneri egali-Uniunea Europeană ).
d) Confederaţia de state reprezintă uniunea formată din mai multe state independente care
pentru discutarea şi luarea unor hotărâri de interes comun, îşi crează o adunare de delegaţii,
numită dietă sau consilii, dar îşi pot constitui şi alte organe comune.
Trăsături:- unitate de drept internaţional;
- se rezumă la probleme generale, de interes comun;
- implică dreptul de ieşire din confederaţie cu respectarea clauzelor pactului de
confederare;
- se bazează pe principiul limitării şi al medierii puterii confederale;
- este o “compunere de state”.
Exemplificăm: confederaţia statelor americane 1778-1787, Confederaţia elveţiană 1815-1848.
Uniunea Europeană şi construcţia sa reprezintă unul din cele mai importante fenomene politico
– juridice ale Europei contemporane. În doctrina europeană, această asociaţie a fost definită ca
o comunitate supranaţională sau comunitate de integrare.
Formele de guvernământ
25
Monarhia se caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane (uneori
ea poate genera despotism, tiranie). Monarhia este cea mai veche formă de guvernământ şi cea
mai răspândiră pentru o lungă perioadă de timp. În cadrul acestei forme de guvernământ, şeful
statului este un monarh, de regulă desemnat pe criterii ereditare sau după proceduri specifice
regimului constituţional respectiv. Monarhul poate avea denumiri diferite: rege, împărat, prinţ,
emir, domn, mare duce etc.
Oligarhia constă în împărţirea puterii între mai mulţi indivizi sau rezervarea puterii unui grup
restrâns (castă, clasă).
Democraţia constă în deţinerea puterii suverane de către popor şi tot poporul o exercită direct.
Republica reprezintă acea formă de guvernământ în care şeful statului este desemnat de către
popor, prin vot direct sau indirect. În funcţie de modul de desemnare a şefului statului, întâlnim
două tipuri de republică:
-republică parlamentară – şeful statului este desemnat de către parlament în faţa căruia
răspinde; şeful statului are o poziţie inferioară parlamentului – ex. în Germania, Austria, Italia;
-republică prezidenţială – şeful statului este ales direct de către popor sau prin intermediul unor
organisme speciale denumite colegii electrorale – ex. în SUA; şeful statului se situează pe o
poziţie egală cu parlamentul şi are prerogative importante.
Statele socialiste se caracterizează prin faptul că poporul este declarat titular exclusiv şi suveran
al puterii deşi exercită puterea prin organele reprezentative alese prin vot universal, egal, direct
şi secret. Cetăţenii sunt declaraţi egali în drepturi şi obligaţii etc.
Apariţia Constituţiei a necesitat un proces îndelungat de timp.Încă din cele mai vechi timpuri,
fiecare colectivitate umană a avut anumite reguli, care, ulterior, după apariţia statelor, unele
dintre ele au devenit reguli fundamentale după care erau organizate şi se exercita puterea de
stat. Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului care cuprinde reguli şi principii
generale după care se organizează statul şi sunt organizate şi funcţionează autorităţile statale,
sunt stabilite drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi garanţiile acestora.Statul
reprezintă o anumită comunitate de oameni, aparţinând de regulă aceleiaşi naţiuni, care se
organizează politic şi edifică o serie de instituţii proprii, a căror funcţionalitate ritmică şi
eficientă este asigurată prin respectul normelor de drept.
CUVINTE CHEIE: constituţie, regim politic, formă de guvernământ, structură de

stat.
26
1)Statul unitar se caracterizează prin următoarele trăsături:
a.are un singur regim constituţional consacrat printr-o singură constituţie;
b.pe teritoriul ţării există o singură formaţiune statală;
c.are mai multe regimuri constituţionale, deci mai multe constituţii, una pentru statul unional şi
una pentru fiecare stat component;
d.are două rânduri de organe de vârf, un rând al statului federativ şi un rând al fiecărui stat
membru.
2)Teritoriul de stat:
a. este alienabil;
b. este invizibil;
c. este indivizibil.
3)Sunt elemente ale statului:

a. executivul;
b. populaţia;
c. dreptul.
4)Identificaţi definiţia statului abordat din perspectiva doctrinei constituţionale?
a. Din perspectiva dreptului constituţional deci, statul se defineşte ca o modalitate de
organizare a puterii politice sub forma puterii de stat, în vederea îndeplinirii voinţei
deţinătorului acestei puteri, adică poporul, indiferent că exercitarea acestei puteri se realizează
direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative.
b.Din perspectiva dreptului constituţional deci, statul se defineşte ca o modalitate de
organizare a puterii politice sub forma puterii de stat, în vederea îndeplinirii voinţei
deţinătorului acestei puteri, adică poporul.
c.Din perspectiva dreptului constituţional deci, statul se defineşte ca o modalitate de organizare
a puterii politice sub forma puterii de stat, indiferent că exercitarea acestei puteri se realizează
direct de către popor sau indirect, prin organele sale reprezentative.
5)Ce se înţelege prin formă de guvernământ, concept abordat din perspectiva dreptului
constituţional?
a. Prin formă de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt constituite organele
prin care se exercită puterea politică într-un stat.
b.Prin formă de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt constituite şi
funcţionează organele prin care se exercită puterea politică într-un stat.
c.Prin formă de guvernământ înţelegem, în general, modul în care funcţionează organele prin
care se exercită puterea politică într-un stat.
Răspunsurile corecte: 1.a,b; 2.c; 3.b; 4.a; 5.b.
27
1)Diferenţa dintre monarhie, oligarhie, democraţie şi republică.
2)Prezentaţi structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, Elemente de drept public și privat,Ed.ULBSibiu, 2010.

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Ed.Europa Nova,București, 1996.
Bianca Selejan-Guțan,Drept constituțional și instituții politice, ediția a 2-a revăzută și adaugită,
Ed.Hamangiu, 2008.
Constituția României (1991) modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice,
vol.I,http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N12.
6)http://www.vreaunota10.ro/grile-rezolvate/Drept-constitutional-si-institutii-politice-II-301.

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI: DREPTURI, LIBERTĂȚI ȘI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE
Cuprins
2.1. Introducere
28
2.3. Subiect
2.3.1.Drepturi şi libertăţi garantate de Constituţia României
2.3.1.1.Inviolabilităţile
2.3.1.2.Drepturi şi libertăţi social-politice
2.3.1.3.Drepturi social-economice şi culturale
2.3.1.4.Drepturile-garanţii
2.3.2.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
Inviolabilităţile,drepturi şi libertăţi social-politice,drepturi social-economice şi culturale și

drepturile-garanţiiexprimă drepturile fiinţei umane, drepturi inalienabile şi imprescriptibile.De
asemenea, îndatoririle fundamentale reprezintă complexul de factori care asigură securitatea și
siguranța națională și garanteză respectarea drepturilor fundamentale consacrate în
Constituție.

-înțelege importanţa cuprinderii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor în Constituţie.
-conștientiza necesitatea aplicării în practică a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor consacrate în Constituţia României.
2.3. SUBIECT
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI: DREPTURI, LIBERTĂȚI ȘI ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE
2.3.1.Drepturi şi libertăţi garantate de Constituţia României.
2.3.1.1.Inviolabilităţile
Dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică
Art. 22 din Constituţie reglementează trei drepturi fundamentale:
- dreptul la viaţă;
- dreptul la integritate fizică;
- dreptul la integritate psihică.
Libertatea individuală
Potrivit art. 23 din Constituţie “libertatea persoanei şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta
şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată
29
sau deţinută decât în cazurile şi formele prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală
este expresia constituţională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are
obligaţia de a respecta şi proteja libertatea omului.
Siguranţa persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care
autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc liberatea
individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări;
acestea pot fi dispuse numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
Dreptul la apărare
Art. 24 din Constituţie “Dreptul la apărare este garantat. În cursul procesului, părţile au dreptul
să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, a cărui respectare constituie unul din aspectele esenţiale ale dreptului la
un proces echitabil.
Dreptul la liberă circulaţie
Art. 25 din Constituţie prevede “Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate este
garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţeani este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi
de a reveni în ţară”.
Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. În
conţinutul acestui drept sunt incluse două aspecte: libera circulaţie pe teritoriul României şi
libera circulaţie în afara teritoriului.
Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private

Art. 26 din Constituţie garantează dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private împotriva
oricăror ingerinţe din partea autorităţilor publice. În plus, statul are obligaţia pozitivă de a lua
toate măsurile posibile şi rezonabile necesare pentru a evita orice ingerinţe în viaţa privată a
unei persoane din partea altor subiecte de drept.
Art. 26 alin. 2 din Constituţia României face referire la una din cele mai importante
componentele ale dreptului la protecţia vieţii private – dreptul persoanei de a dispune de ea
însăşi sau libertatea corporală. Acest drept nu include doar dreptul la libertatea vieţii şi
orientării sexuale sau dreptul la avort, ci şi alte drepturi ce au evoluat odată cu noile dezvoltări
ale ştiinţei medicale: dreptul de a dona organe sau ţesuturi, dreptul de participa sau de a refuza
participarea la experienţe medicale sau genetice.
Inviolabilitatea domiciliului
Inviolabilitatea domiciliului, garantată prin art. 27 din Constituţie, se află în strânsă legătură cu
dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private. Art. 27 extinde protecţia constituţională şi
asupra reşedinţei persoanei: “Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”. Pătrunderea în
domiciliul unei persoane este posibilă în două situaţii: cu consimţământul acesteia şi fără
învoirea acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2 din Constituţie:
-executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
-înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
30
-apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
-prevenirea răspândirii unei epidemii.
O limitare a acestui drept o constituie percheziţia domiciliară. Acestă măsură poate fi dispusă
numai de către judecător şi se efectuează numai în condiţiile şi formele prevăzute de lege.
Textul constituţional interzice percheziţiile în timpul nopţii, în afara situaţiei flagrantului delict.
Secretul corespondenţei
Principiul corespondenţei este strâns legat de protecţia vieţii private a persoanei. Protecţia
constituţională se referă la toate tipurile de corespondenţă în art. 28: scisori, telegrame şi alte
trimiteri poştale, convorbiri telefonice şi alte mijloace legate de comunicare, cum ar fi
corespondenţa electronică. Limitarea dreptului la secretul corespondenţei poate interveni în
interesul justiţiei, respectiv în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor.
2.3.1.2.Drepturi şi libertăţi social-politice
Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţie libertatea conştiinţei reprezintă posibilitatea persoanei fizice de
a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a
împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau
nu ritualul cerut de acea credinţă. Textul constituţional statuează că libertatea gândirii şi a
opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă.
Libertatea de exprimare
Libertatea de exprimare este garantată în art. 30 din Constituţie şi constă în posibilitatea omului
de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Cenzura de orice fel este interzisă. Nicio publicaţie nu poate fi suprimată.
Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie, reglementat de art. 31 din Constituţie presupune accesul liber la orice
informaţie de interes public şi la sursele de informare. Art. 31 cuprinde dispoziţii privind:
-informaţiile în general – orice informaţie de interes public;
-informaţii despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice;
-informaţii cu caracter personal.
Dreptul la informaţie cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect, clar cu
privire la măsurile preconizate şi cele luate de autorităţile publice; accesul liber la sursele de
informaţie publică, ştiinţifică, tehnică, socială, culturală, sportivă; posibilitatea persoanei de a
recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune; obligaţia autorităţilor
guvernamentale de a cres condiţiile materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a
informaţiei de orice natură. Dreptul la informaţie presupune şi colaborare internaţională.
Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor presupune posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau
publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Art. 39 din Constituţie enumeră
mijloacele de exercitare: mitinguri, demonstraţii, procesiuni. Art. 39 stabileşte trei reguli în
legătură cu întrunirile:
-libertatea întrunirilor;
-caracterul paşnic al întrunirilor;
-interzicerea armelor la întruniri.
Dreptul la asociere
31
Dreptul la asociere presupune posibilitatea oamenilor de a se asocia, în mod liber, în partide
sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi, uniuni,
cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, pentru realizarea unei
serii de interese legitime comune.
Art. 40 din Constituţie prevede “Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate şi alte forme de asociere”.
2.3.1.3.Drepturi social-economice şi culturale
Dreptul la învăţătură
Dreptul la învăţătură reprezintă o parte a dreptului la educaţie. Art. 32 alin. 1 din Constituţie
garantează dreptul la învăţătură, stabilind formele organizatorice prin care se realizează:
învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul
superior şi alte forme de perfecţionare. Învăţământul se realizează obligatoriu în limba oficială
statului, respectiv limba română. În condiţiile legii, este permisă şi desfăşurarea învăţământului
şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Textul constituţional garantează şi gratuitatea
învăţământului de stat, în condiţiile legii, precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale
de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor
instituţionalizaţi. Statul asigură libertatea învăţământului religos potrivit cerinţelor prevăzute
fiecărui cult organizat de culte, precum şi educaţia religioasă realizată în şcolile de stat.
Accesul la cultură
Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii, art. 33 din Constituţie. Textul constituţional
pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie
îngădită de nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de alte persoane. Atatul ăşi asumă
obligaţia de a asigura păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea
artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii, promovarea
valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Art. 34 din Constituţie garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii, drept ce presupune asigurarea
păstrării şi dezvoltării calităţilor fizice şi mentale ale cetăţenilor, care să permită o reală şi
eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. În acest sens,
legiuitorul constituant impune obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii publice. Prin legi speciale sunt reglementate principalele domenii şi aspecte, precum:
asistenţa medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale,
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale.
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii. Interzicerea muncii forţate. Dreptul la grevă.
Prevederea constituţională, art.40, alin.1, statuează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar
alegerea profesiei şi locului de muncă sunt libere. Recunoaşterea dreptului la muncă fără
impunerea unor limitări, restricţii în condiţiile alegerii libere a profesiei şi locului de muncă
reprezeintă o concretizare în dreptul constituţional românesc a prevederii cuprinse în art.23 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului potrivit căreia ”orice persoană are dreptul la muncă,
la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la
protecţie împotriva şomajului”.
32
Potrivit art.45 din Constituţie salariatul are dreptul la grevă pentru apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale. Legea nr.168/1999 privind conflictele de muncă stabileşte
condiţiile şi limitele acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale
pentru societate.
Dreptul de proprietate. Dreptul la moştenire

Art. 44 din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra statului,
ocrotind proprietatea privată, indiferent de proprietar. Constituţia dă dreptul legii de a stabili
conţinutul şi limitele acestui drept:
-naţionalizarea;
-exproprierea;
-confiscarea.
Alte drepturi social-economice reglementate de Constituţia României sunt:
- dreptul la un mediu sănătos – art. 35 din Constituţie;
- libertatea economică – art. 45 din Constituţie;
- dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă – art. 47 din Constituţie;
- dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii – art. 48 din Constituţie;
- drepturi de protecţie a unor persoane – art. 49 şi 50 din Constituţie.
2.3.1.4.Drepturile-garanţii
În scopul protecţiei drepturilor, Constituţia României garantează două drepturi – garanţii,
respectiv:
1.dreptul de petiţionare –art. 51 din Constituţie;
2.dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică –art. 52 din Constituţie.
2.3.2.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
Îndatoririle fundamentale reprezintă obligaţiile cetăţenilor consacrate prin

Constituţie, respectiv:
1.îndatorirea de fidelitate faţă de ţară – art. 54 din Constituţie. Fidelitatea faţă de ţară este
sacră. Persoanele care ocupă funcţii publice, precum şi militarii, în concretizarea acestei
obligaţii le revine obligaţia de a depune jurământul cerut de lege.
2.îndatorirea de apărare a ţării – art. 55 din Constituţie. Cetăţenii au dreptul şi obligaţia de a
apăra România.
3.îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice – art. 56 din Constituţie. Modalitatea de a
îndeplini această obligaţie se realizează prin contribuţia la cheltuielile publice, prin taxe şi
impozite.
4.îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor – art. 57 din Constituţie.
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
33
Definirea drepturilor şi libertăţilor omului a preocupat întotdeauna literatura juridică. Expresia

drepturile omului exprimă drepturile fiinţei umane, drepturi inalienabile şi imprescriptibile. În
literatura de specialitate s-au făcut mai multe clasificări ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului bazate pe diferite criterii. Apreciem că cea mai potrivită clasificare
este cea, care împarte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în următoarele
categorii:
- drepturi civile, adică acele drepturi şi libertăţi care se referă la persoana fizică, cum sunt
dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare,
secretul corespondenţei ş.a.;
- drepturi politice sunt acele drepturi şi libertăţi care vizează participarea individului la viaţa
politică, de exemplu, dreptul de vot, dreptul de a fi ales sau dreptul de a fi ales în Parlamentul
European;
- drepturi economice şi sociale, adică acele drepturi şi libertăţi care se referă la asigurarea
condiţiilor de viaţă, sociale şi materiale, cum sunt dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la
muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate privată, protecţia
copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap, ş.a.;
- drepturi culturale sunt acele drepturi care vizează asigurarea condiţiilor pentru educaţie, cum
sunt dreptul la învăţătură, accesul la cultură.
CUVINTE CHEIE : constituţie, drepturi, libertăţi, garanţie, îndatorire.
1)În categoria „Drepturi şi libertăţi social-politice” este cuprins:

a. libertatea conştiinţei;
b.dreptul la apărare;
c.accesul la cultură.
2)Dreptul la ocrotirea sănătății este un drept fundamental cetățenesc receptat în Constituția

României care are în conținutul său una din următoarele componente:
a.este un drept complex, prin conținutul său asigurând cetățeanului păstrarea și dezvoltarea
calităților sale fizice și mentale;
b.dreptul persoanei la securitate socială;
c. face parte din categoria inviolabilităților.
34
3)Dreptul de petitionare este un drept încadrat în categoria drepturilor garanții, ce are în
conținutul său următoarele componente:
a.poate să fie exercitat fie individual, fie de către un grup de cetățeni, fie de organizații legal
constituite;
b. petițiile pot fi adresate atât autorităților publice cât și persoanelor fizice;
c.petițiile pot fi anonime.
4)Reglementările constituționale privind familia sunt subsumate, în literatura de specialitate,

dreptului la casătorie, cu următorul conținut:
a.familia este elementul natural și fundamental al societății;
b.familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe
dreptul și obligația părinților de a asigura creșterea, educarea și instruirea copiilor;
c.celebrarea căsătoriei civile după celebrarea căsătoriei religioase.
5)Libertatea de exprimare permite subiecților de drept să participe la viața socială, politică și

culturală, manifestându-și public opiniile. Această libertate este supusă unor coordonate juridice
și anume:
a.libertatea de exprimare se confundă cu libertatea conștiinței;
b.sunt interzise acele exprimări care urmăresc defăimarea țării sau a națiunii, îndemnul la
război sau agresiune, la ura națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare,
la separatism sau la violența publică;
c.pentru realizarea libertății de exprimare statului îi revine obligația să asigure corecta
informare a cetățenilor, iar mijloacelor de informare în masă, publice sau private, le revine
sarcina de a asigura informarea corectă a opiniei publice.
Răspunsurile corecte: 1.a; 2.a; 3.a; 4.b; 5.b.
1)Enumeraţi drepturile sociale-economice şi culturale

2)Prezentaţi inviolabilităţile.
2.7. BIBLIOGRAFIE

Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat, Ed.Europa Nova,București, 1996.
35
Bianca Selejan-Guțan,Drept constituțional și instituții politice, ediția a 2-a revăzută și adaugită,
Ed.Hamangiu, 2008.
Constituția României (1991) modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, vol.I,
http://file.ucdc.ro/cursuri/D_1_N12.
http://www.vreaunota10.ro/grile-rezolvate/Drept-constitutional-si-institutii-politice-II-301.
TEMA 3.
ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV

AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE
Cuprins
1.1. Introducere (cunostințe preliminare, resurse necesare si recomandări de
36
studiu, durata de studiu)
1.3. Subiect
1.3.1. Preşedintele României
1.3.2. Guvernul
1.3.3.Administraţia publică centrală de specialitate
1.7. Bibliografie
1.1. INTRODUCERE
Cunoștințele dobândite din studiul disciplinelor Teoria generală a dreptului și Drept

constituțional vor permite studentului să înțeleagă sistemul administrației publice centrale,
raporturile de colaborare și subordonare existente între componentele sistemului, organizarea
și funcționarea acestuia și desigur rolul actelor emise în realizarea strategiei de dezvoltare a
statului.
1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALEUNITĂŢII DE STUDIU

-identifica obiectului de studiu al dreptului administrativ;
-prezenta autorităţile administraţiei publice centrale sub aspect organizatoric şi funcţional;
-înțelege forţa juridică a actelor emise de autorităţile administraţiei publice centrale.
1.3. SUBIECT
AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CENTRALE
1.3.1. Preşedintele României
Potrivit art. 80 din Constituţia României Preşedintele României reprezintă statul român
şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Din
formularea textului constituţional decurge rolul Preşedintelui României:
1.de reprezentare a statului român;
2.de garant al independenţei statului unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, funcţia de apărare a
şefului statului;
3.de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate;
4.este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării.
37
Actele de natură administrativă ale şefului statului
În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale şeful statului dispune de un aparat administrativ care
funcţionează pe lângă Preşedintele României, iniţial denumit Preşedinţia României, iar
actualmente Administraţia prezidenţială.
În realizarea competenţelor ce-i revin, preşedintele emite acte politice (de pildă, mesaje) şi acte
juridice (decrete).
Decretele sunt acte juridice cu caracter normativ şi cu caracter individual având o forţă juridică
inferioară Constituţiei şi legilor, dar superioară actelor guvernului.
Sunt normative decretele de reglementare a unor situaţii ca, de exemplu, cele vizând declararea
stării de urgenţă sau a celei de asediu şi care obligă autorităţile executive, centrale şi/sau
teritoriale ori locale, la luarea măsurilor (normative şi individuale) de punere în aplicare a
prevederilor prezidenţiale.
Sunt individuale, de pildă, actele de numire sau revocare din unele funcţii publice, cum sunt
cele administrative.
Decretele, de regulă, se contrasemnează de primul ministru şi se publică în Monitorul Oficial al
României, iar nepublicarea lor atrage inexistenţa actului. Cele cu caracter individual se
comunică şi celor interesaţi.
Contrasemnătura premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a decretului, fără
de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi răspunderea solidară a
acestuia, alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a se evita un eventual abuz al
puterii prezidenţiale - certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte
pe planul dreptului administrativ.
Alegerea Preşedintelui României
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit
legii electorale. Modul de scrutin este cel majoritar, cu două tururi, este declarat ales candidatul
care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele
electorale. În cazul în care niciunul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea, se organizează al
doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi, stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute
în primul tur. În această situaţie, va fi declarat ales candidatul care obţine cel mai mare număr
de voturi. Validarea alegerii în funcţia de Preşedinte al României este asigurată de Curtea
Constituţională.
Mandatul Preşedintelui este, potrivit art. 83 din Constituţie, de 5 ani. Depunerea
jurământului reprezintă momentul de la care începe exercitarea mandatului, care durează până
la data depunerii jurământului de către Preşedintele nou ales. Constituţia interzice ca o
persoană să candideze la funcţia de Preşedinte pentru mai mult de două mandate, succesive
sau la date diferite.
Potrivit Constituţiei, faţă de Preşedintele României poate fi antrenată răspunderea
politică şi răspunderea penală.
1.3.2. Guvernul
Potrivit Constituţiei (art.102, alin.1) şi Legii nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor (art.1), guvernul este autoritatea publică a puterii
executive care asigură – potrivit programului său de guvernare acceptat de parlament –
38
realizarea politicii interne şi externe a ţării, precum şi conducerea generală a administraţiei
publice.
În baza reglementării organice, Guvernului îi revin, pentru realizarea Programului de guvernare,
acceptat de Parlament, exercitarea următoarelor funcţii:
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în
domeniul economic, social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor aflate în subordinea sau
autoritatea Guvernului.
Constituirea sau investitura guvernului reprezintă procedura de desemnare a premierului,
urmată (în cazul României) de votarea întregului guvern şi aprobarea programului său de
guvernare ca expresie a modului democratic de alegere a legislativului şi de susţinere
parlamentară a executivului.
Procedura de constituire cuprinde următoarele etape:
-desemnarea primului ministru. În sistemul nostru semiprezidenţial sau semiparlamentar,
şefului statului îi revine îndatorirea ca după finalizarea procesului electoral şi de formare a
noului parlament să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în parlament ori – dacă această majoritate nu există – a
partidelor reprezentate în parlament. Această consultare trebuie încheiată până la constituirea
noului parlament, parlamentul nou ales e convocat în cel mult 20 de zile de la data alegerilor.
-alcătuirea şi prezentarea de către acesta a listei executivului şi a programului său de guvernare
de către candidatul la funcţia de premier, în termen de 10 zile de la data opţiunii comunicată de
şeful statului.
-dezbaterea şi votarea acestora în parlament. Odată întocmite lista şi programul, ele sunt
înaintate legislativului spre dezbatere, care trebuie să aibă loc în cel mult 60 de zile de la
prezentarea lor de către candidatul la funcţia de premier. Prin votare are loc transformarea
voinţei politice, cuprinse în programul politic prezentat, într-un program juridic de guvernare,
iar lista de propuneri devine compunere guvernamentală efectivă, obligatorie de consacrat prin
decret prezidenţial, în baza hotărârii parlamentului.
-numirea întregului guvern de către preşedintele ţării. După obţinerea votului de încredere
preşedintele ţării numeşte guvernul în baza hotărârii parlamentare care îi este comunicată şi
care reprezintă un act juridic individual obligatoriu pentru preşedinte care, la rândul său, are
îndatorirea ca, în conformitate cu ea, să emită decretul prezidenţial de numire a executivului în
formula adoptată de parlament. Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai executivului vor
depune individual în faţa şefului statului jurământul de credinţă şi fidelitate (conform art.104/1
şi 82/3 din Constituţie), ceea ce desăvârşeşte procedura legală a investiturii guvernului în
39
ansamblul său şi a investirii personale a fiecăruia care-l compune. Refuzul depunerii acestuia
antrenează demiterea de drept a celui în cauză.
Durata mandatului guvernamental
Durata exercitării mandatului guvernamental are ca întindere maximă o perioadă de patru ani
corespunzătoare limitelor de funcţionare a parlamentului, respectiv legislatura acestuia, deci în
mod obişnuit între două alegeri generale, în afara cazurilor de demitere a executivului (prin
moţiunea de cenzură) sau demisie (când mandatul acestuia încetează chiar în cadrul aceleiaşi
legislaturi a organului reprezentativ, înainte de termen şi indiferent de restul rămas din durata
mandatului legislativ), precum şi în cazul prelungirii forţate a mandatului executiv.
Momentul iniţial al mandatului unui guvern nou ales de către noul legislativ se situează în timp
imediat după constituirea legislativului – în urma desfăşurării alegerilor generale – începând din
momentul depunerii jurământului de credinţă şi se întinde, în mod obişnuit, până în momentul
validării alegerilor parlamentare generale ulterioare (conform art.11alin.4 din Constituţie), deşi
executivul al cărui mandat a încetat astfel îndeplineşte numai actele necesare pentru
administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului
guvern.
De aceea, chiar dacă durata mandatului legislativului şi cea a executivului sunt identice, totuşi,
raţiunea asigurării continuităţii vieţii de stat administrative face ca limitele de început şi de
sfârşit ale mandatelor celor două puteri să nu se suprapună totuşi perfect.
Încetarea mandatului executiv înainte de termen sau de expirarea lui are loc în situaţia
intervenirii moţiunii de cenzură ori a pierderii calităţii de membru al guvernului de către primul
ministru. Întrucât parlamentul este cel care investeşte guvernul în funcţie, prin intermediul
votului de încredere, tot el este şi cel care poate revoca încrederea acordată, utilizând
moţiunea de cenzură (votul de neîncredere).
Potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea
acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.
Componenţa guvernului
Guvernul este alcătuit din primul ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României arată că acesta se
compune din primul ministru şi miniştri.
Încetarea calităţii (funcţiei) de membru al guvernului
a. Pierderea calităţii de membru al guvernului de către primul ministru intervine de drept şi prin
act juridic (art.106 din Constituţie).
1. De drept funcţia încetează în următoarele cazuri:
-demisia, ca urmare a voinţei exclusive a titularului funcţiei, ceea ce impune preşedintelui ţării
declanşarea procedurii pentru o nouă investitură;
-pierderea drepturilor electorale ca urmare directă a unei condamnări penale prin aplicarea
sancţiunii complementare celei principale pe perioada stabilită, dar şi în cazul pierderii indirecte
a acestor drepturi prin punerea sub interdicţie, datorită lipsei discernământului ca urmare a
stării de debilitate sau alienaţie mintală constate prin hotărâre judecătorească;
-pierderea cetăţeniei române, dobândirea sau/şi a unei alte cetăţenii;
-stabilirea domiciliului în străinătate;
-intervenţia unei stări de incompatibilitate;
40
-imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile (art.110 alin. 2 din Constituţie);
-decesul.
2. Prin act juridic funcţia de premier încetează în următoarele situaţii:
-revocarea din funcţie de către şeful statului condiţionată de existenţa unei propuneri din
partea primului ministru, urmare a unei remanieri guvernamentale;
-moţiunea de cenzură, ca urmare a retragerii de către parlament a încrederii acordate
guvernului (art.102,alin.2 teza I din Constituţie), deşi această situaţie vizează guvernul în
ansamblul său şi, numai, implicit pe primul ministru.
b. Suspendarea din funcţie a premierului este o situaţie temporară generată de imposibilitatea
exerciţiului limitat al funcţiei datorită unor împrejurări de moment şi nu permanente, ca şi în
cazul pierderii calităţii.
Funcţionarea Guvernului
Guvernul este o autoritate colegială condusă de primul ministru şi care, sub aspectul modului
său de funcţionare, cunoaşte ca formă de lucru şedinţa plenului şi, în mod distinct, activitatea
premierului.
Primul ministru conduce guvernul şi coordonează activitatea membrilor săi. Funcţia sa
presupune o activitate continuă la sediul executivului, spre deosebire de ceilalţi membri ai
acestuia, în cadrul sau în afara şedinţelor plenului organului colegial, strâns corelată cu
activitatea aparatului propriu.
Atribuţiile Guvernului
După conţinutul lor, atribuţiile pot fi de natură economico-financiară şi socială, precum şi de
natură politico-administrativă.
Atribuţii de natură economico-financiară
1. Guvernul elaborează proiectul (legii) bugetului de stat, precum şi contul general de încheiere
a exerciţiului bugetar, supuse spre adoptare Parlamentului.
Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale (ale comunelor, oraşelor şi judeţelor), bugetul pentru fonduri speciale, bugetul
trezoreriei şi bugetul altor instituţii de stat.
2. Guvernul aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi
domenii de activitate.
3. Guvernul asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului.
4. Guvernul asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare.
Atribuţii de natură politico-administrativă
1. Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice asigurând realizarea politicii
interne şi externe a ţării, el reprezentând autoritatea supremă a puterii executive.
2. Guvernul iniţiază proiecte de legi şi le supune spre adoptare Parlamentului dezbătând acele
propuneri legislative care privesc activitatea executivă primite din partea Parlamentului; emite
puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei, şi le
transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării. Nerespectarea acestui
termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului.
3. Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă, potrivit Constituţiei.
41
4. Guvernul asigură executarea de către administraţia publică a legilor şi a celorlalte dispoziţii
normative date în aplicarea acestora prin acte de aplicare normativă sau individuală, indiferent
că există sau nu o împuternicire expresă din partea legislativului.
5. Guvernul conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa.
În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice el exercită controlul
ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi al
prefecţilor (art.28,alin.1 din Legea nr. 90/2001).
În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale
sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din subordinea sa, precum şi ale
prefecţilor (art.28, alin.2 din Legea nr. 90/2001).
6. Guvernul înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa.
7.Cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale.
8.Guvernul exercită atribuţii referitoare la asigurarea ordinii de drept, a liniştii publice, a
siguranţei cetăţeanului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în condiţiile prevăzute de lege.
9. Guvernul aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, în care
scop organizează şi înzestrează forţele armate.
10. Asigură realizarea politicii externe a ţării şi integrarea României în structurile europene şi
internaţionale.
11. Negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
negociază şi încheie, potrivit legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale de nivel
guvernamental.
12. În sfârşit, guvernul îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege (art.11 lit. r din Legea
nr. 90/2001) sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.
Actele Guvernului
a. Guvernul în plen adoptă acte juridice cum sunt hotărârile, regulamentele şi ordonanţele.
Hotărârile se emit, potrivit Constituţiei, pentru organizarea executării legilor (art.108 alin. 2),
precum şi în exercitarea atribuţiilor proprii, potrivit legii organice (art.26 alin. 1). Ordonanţele
se emit, de regulă, în baza unei împuterniciri legislative de abilitare speciale a Guvernului în
domenii rezervate legii ordinare, în timp ce ordonanţele de urgenţă se emit în cazuri
excepţionale potrivit Constituţiei (art.115, alin.4). Regulamentele sunt emise în aplicarea legilor
când prin lege s-a prevăzut aceasta. Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual, în
vreme ce ordonanţele şi regulamentele nu pot fi decât normative.
Membrii guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe privind ramura sau
domeniul de activitate de care răspund. Actele guvernului se adoptă prin votul majorităţii celor
prezenţi prin consens. Dacă nu se realizează consensul hotărăşte premierul.
Hotărârile şi ordonanţele se semnează de primul ministru, se contrasemnează de miniştrii care
au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial. Nepublicarea atrage
inexistenţa acestor acte. Hotărârile cu caracter militar, precum şi cele care constituie secrete de
stat nu se publică (comunicându-se doar celor interesaţi).
Regulamentele se elaborează potrivit deciziei primului ministru, fiind semnate numai de acesta
şi publicate în Monitorul Oficial.
42
b. Primul ministru emite, în exercitarea atribuţiilor sale, decizii cu caracter normativ şi
individual, mai ales în legătură cu organizarea internă a guvernului, această categorie de acte
fiind semnată numai de premier. Dintre actele individuale amintim pe cele care vizează numirea
şi eliberarea din funcţie a personalului aparatului propriu al guvernului.
În plenul său executivul mai adoptă şi acte politice prin care îşi exprimă poziţia faţă de anumite
evenimente interne şi internaţionale, cum sunt, de pildă, declaraţiile, dar care nu produc efecte
juridice, ci numai consecinţe politice, datorită poziţiei şi prestigiului autorităţii de la care provin.
De asemenea, primul ministru poate emite acte exclusiv politice ca, de pildă, mesajele care sunt
adresate unor reuniuni interne sau internaţionale.
O importantă categorie de acte având o natură dublă, politico-juridică, o reprezintă actele de
drept internaţional cum sunt, de pildă, acordurile, convenţiile şi alte înţelegeri internaţionale
care pot fi negociate şi semnate de guvern. Numeroase acte din această categorie, cum sunt, de
pildă, tratatele internaţionale care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea celor în
vigoare, sunt supuse parlamentului spre ratificare prin lege.
În sfârşit, guvernul, în cadrul dreptului său de iniţiativă legislativă, elaborează şi aprobă proiecte
de legi pe care le supune spre adoptare parlamentului, după caz în procedură de urgenţă,
precum şi dezbate acele propuneri legislative primite din partea parlamentului care privesc
activitatea executivă.
Răspunderea Guvernului
După caracterul răspunderii, distingem răspunderea individuală şi răspunderea colegială a
membrilor guvernului.
După natura ei, răspunderea poate fi juridică, la rândul ei şi aceasta de mai multe categorii, şi
răspundere politico-juridică.
După autoritatea faţă de care se declanşează, răspunderea membrilor guvernului poate opera
faţă de plenul executivului din care fac parte şi faţă de primul ministru.
Guvernul, în întregul său, răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate, iar fiecare membru al acestuia răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru
activitatea şi pentru actele executivului. De asemenea, fiecare membru al guvernului este
răspunzător în faţa parlamentului şi a executivului din care face parte şi pentru propria
activitate.
Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot retrage încrederea acordată guvernului
adoptând o moţiune de cenzură cu votul majorităţii parlamentarilor. Moţiunea poate fi iniţiată
de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică guvernului
pe data adoptării ei. Ea se dezbate după trei zile de la data prezentării sale în şedinţa comună a
parlamentului, iar dacă este respinsă nu se mai poate iniţia o nouă moţiune, cu excepţia cazului
în care executivul îşi angajează o nouă răspundere asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul se consideră demis dacă moţiunea de
cenzură depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului, declaraţiei sau proiectului
a fost votată.
În privinţa răspunderii juridice, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor executivului pentru fapte săvârşite în
exercitarea funcţiei lor.
1.3.3.Administraţia publică centrală de specialitate
43
Autorităţile centrale de specialitate ale administraţiei publice sunt ministerele, precum şi
diverse comitete, consilii, departamente, inspectorate, bănci, oficii, etc.
Organizarea şi funcţionarea ministerelor nu este reglementată printr-o lege distinctă, proprie, ci
ea se face tot prin Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi
a ministerelor.
Aşadar, ministerele şi celelalte organe centrale sunt autorităţi aparţinând puterii executive ce
exercită conducerea, coordonarea, îndrumarea şi controlul la nivel naţional asupra ramurilor şi
domeniilor de activitate care le-au fost încredinţate.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului. Ministerele se
aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra programului de
guvernare şi a întregii liste a Guvernului, cu ocazia procedurii de investitură. Primul ministru
poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau,
după caz, divizarea ori comasarea unor ministere, inclusiv cu ocazia solicitării votului de
investitură.
În cazul ministerelor putem face distincţie între atribuţii comune tuturor acestor organe şi
atribuţii specifice unora dintre ele, precum şi între atribuţii principale şi atribuţii secundare la
nivelul aceleiaşi autorităţi.
Actele juridice de putere sau de autoritate numite şi administrative sunt emise, de regulă, de
către conducătorii respectivelor organe. În cazul miniştrilor, aceştia emit ordine şi instrucţiuni şi
aprobă regulamente în aplicarea prevederilor legale cu forţă juridică superioară. Ordinele pot fi
atât normative cât şi individuale, în timp ce instrucţiunile şi regulamentele sunt întotdeauna
normative, chiar dacă ar conţine o singură măsură de reglementare, în cazul instrucţiunilor,
comparativ cu regulamentele care cuprind întotdeauna mai multe norme. Aceste acte sunt
obligatorii în raza de competenţă materială a ministerului respectiv, putând fi emise cu sau fără
consultarea colegiului ministerului, şi pe întreg teritoriul ţării.
Autorităţile administraţiei centrale mai pot emite şi alte acte juridice de putere care au diverse
denumiri ce reflectă, de regulă, obiectul lor specific, ca, de pildă, îndrumări, precizări, norme,
normative, ele nedeosebindu-se – ca forţă juridică – de ordinele şi instrucţiunile ministeriale,
dacă sunt semnate de ministru, fiind emise în vederea punerii în executare a unor acte
superioare.
1.4.REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU
În toate sistemele de guvernare, pentru o bună desfăşurare a treburilor sociale, pe care orice
societate le incumbă este necesară o formă de organizareEtimologic termenul de administraţie
derivă din dreptul roman administer, care are sensul de a sluji, a ajuta, a folosi la ceva.Ca orice
activitate ce urmăreşte realizarea de obiective are nevoie de două trăsături şi anume organul
(autoritatea) care o desfăşoară, şi însărcinarea, pe care trebuie să o rezolve.Administrația
publică, reprezintă un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor
obiective majore determinate de el, în fapt de realizare a unor valori politice stabilite prin acte
juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice sau aparatul de
gestiune al problemelor publice, o structura creată de stat pentru a gestiona toate probleme
44
publice fiind din ansamblul serviciilor publice, a căror bună desfăşurare permite realizarea
obiectivelor definite de puterea politică, sens în care vor fi prezentate autoritățile administrației
centrale.
CUVINTE CHEIE: preşedinte, guvern, mandat guvernamental, ministere.
1)Prin ordonanţe ale Guvernului se pot reglementa contravenţii:

a.în toate domeniile de activitate;
b.numai în domeniul de activitate al administratiei publice centrale;
c.numai în anumite domenii de activitate, atribuite prin lege.
2)Principiul ierarhiei este expresia raporturilor stabilite între:

a.organele administrației publice centrale și organele administrației publice locale;
b.Guvern și ministere, în cadrul unor raporturi de subordonare;
c.Guvern și autorități ale administrației publice locale, în cadrul unor raporturi de tutela
administrativă.
3)Actele Guvernului se adoptă astfel:

a. prin consensul membrilor prezenți ai Guvernului;
b. cu majoritate calificată, în cazul participării la ședință a Președintelui României;
c. cu votul a 2/3 din numărul membrilor Guvernului, în cazul actelor care privesc ordinea
publică și siguranța națională.
4)În exercitarea atribuțiilor sale ministrul emite :

a. instrucțiuni;
b. ordine;
c. hotărâri.
5)Din punct de vedere al limitelor autonomiei lor, instituțiile autonome ale administrației publice
centrale își desfășoară activitatea:
a. în coordonarea Guvernului;
b. sub controlul exercitat prin diverse forme de Parlament;
c. în afara oricărui control constituțional.
Răspunsuri corecte:1.a; 2.b; 3.a; 4.a,b; 5.a.
45
1.Prezentaţi instituţia preşedintelui României.

2. Atribuţiile Guvernului.
1.7. BIBLIOGRAFIE

Dana Apostol Tofan,Drept administrativ, vol.1,ed.3,Editura C.H. Beck,2014.
Tudor Drăganu, Efectele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului juridic potrivit
Legii nr.1/1967, Ed.Dacia, Cluj, 1970.
Cristian Dumitrescu, Drept administrativ(http://www.id-hyperion.ro/cursuri/).
Verginia Vedinaș,Drept administrativ,Ed.a VII-a revăzută și actualizată, Ed.Universul Juridic,
București, 2012.
Legea nr.90/2001pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Subiect
2.3.1.Consiliile locale şi judeţene
2.3.2.Secretarul localităţii şi al judeţului
2.3.3.Primarul
46
2.3.4.Prefectul
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
Administrația publică locala are un rol important în dezvoltarea comunităților din cadrul
unităților administrative-teritoriale.Modul de organizare, funcționare precum și actele și
efectele acestora reprezintă mecanisme pentru realizarea obiectivelor unei comunități.

-cunoaşte sistemul autorităţilor administraţiei publice sub aspect organizatoric şi funcţional;
-înțelege și aplica actele emise de autorităţile administraţiei publice.
2.3. SUBIECT
AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE
Potrivit Constituţiei revizuite (art.120,alin.1) şi a Legii administraţiei publice locale nr.215/2001
(art.2 alin.1) în unităţile administrativ-teritoriale administraţia publică se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării şi deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Potrivit Constituţiei (art.121 alin. 1 şi 2), autorităţile reprezentative ale administraţiei publice
din comune şi oraşe prin care se realizează autonomia locală sunt consiliile locale, precum şi
primarii, care rezolvă treburile publice din respectivele unităţi administrativ-teritoriale.
Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi eligibile şi autonome, primele având caracter
deliberativ, iar ultimele caracter executiv.
În fiecare unitate administrativ-teritorială funcţionează câte un consiliu local, în cazul
comunelor şi oraşelor, şi judeţean, în cazul judeţelor.
Aceste unităţi în care funcţionează respectivele autorităţi sunt comunele şi oraşele, ca localităţi,
precum şi judeţele.
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele oraşe pot fi declarate, în condiţiile
legii, municipii. Municipiile, la rândul lor, pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale (de
exemplu, sectoarele Municipiului Bucureşti), a căror delimitare şi organizare se stabilesc prin
lege, şi în cadrul cărora pot fi constituite autorităţi ale administraţiei publice locale.
De asemenea, delimitarea comunelor, oraşelor şi judeţelor se face tot prin lege, ca şi orice
modificare a limitelor teritoriale ale acestora, şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor
din unităţile administrativ-teritoriale respective, prin referendum, organizat potrivit legii.
47
Potrivit Constituţiei (art.73 alin.3 lit.o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală se face prin lege organică.
Legea nr.215/2001 reuneşte în mod unitar atât organizarea şi funcţionarea autorităţilor
administraţiei publice locale, cât şi regimul general al autonomiei locale, legiuitorul
nerecurgând la două reglementări distincte în materie.
2.3.1.Consiliile locale şi judeţene
Consiliile locale şi judeţene sunt autorităţi reprezentative ale administraţiei publice
locale cu caracter eligibil, colegial şi deliberativ, exercitând o competenţă generală în baza
autonomiei locale de care dispun, hotărând, în condiţiile legii, în treburile publice vizând
interesele colectivităţilor pe care le reprezintă.
Formarea consiliilor locale şi judeţene
În conformitate cu Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale nr.115/2015
pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, pentru modificarea Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, consiliile locale şi consiliile judeţene se aleg pe
circumscripţii electorale, pe baza scrutinului de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale iar primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti
şi primarul general al municipiului Bucureşti se aleg pe circumscripţii electorale, prin scrutin
uninominal.
Alegerea directă se face pe circumscripţii electorale identice cu unităţile administrativ-
teritoriale pe baza votului exprimat, în cazul consilierilor, prin scrutin de listă, şi a primarilor,
prin scrutin uninominal, fiecare cetăţean având dreptul la câte un singur vot pentru alegerea
consiliului local, a celui judeţean şi a primarului.
Aleşii locali sunt primarul şi viceprimarul, consilierii locali şi consilierii judeţeni, preşedinţii şi
vicepreşedinţii consiliului judeţean a căror regim juridic unitar va fi stabilit prin Statutul alesului
local.
Dreptul de vot se exercită în localitatea în care alegătorul îşi are domiciliul sau în care şi-a
stabilit reşedinţa.
Alegerile pentru consilii şi primari sunt valabile indiferent de numărul participanţilor la vot din
totalul celor înscrişi în listele electorale din circumscripţia respectivă.
Consiliile sunt compuse din consilieri aleşi prin votul universal, egal, secret, direct şi liber
exprimat, în baza scrutinului de listă pentru un mandat de patru ani. Consiliul fiind organ ales,
membrii săi nu pot fi numiţi sau investiţi de drept.
În exercitarea mandatului lor consilierii sunt în serviciul colectivităţii locale.
Consiliile se aleg pentru un mandat de patru ani, care se poate prelungi, prin lege organică, în
caz de război sau catastrofă.
Consiliile îşi exercită mandatul de la data constituirii lor până la data declarării ca legal constituit
a consiliului nou-ales.
Consiliile funcţionează numai în plenul şedinţei la care participă membrii care le compun, fiind
legal întrunite dacă este prezentă majoritatea consilierilor aflaţi în funcţie.
Problemele privind bugetul, administrarea domeniului public şi privat al localităţii sau judeţului,
participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare
transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţii şi amenajarea teritoriului,
precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
48
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine, se vor discuta întotdeauna în şedinţă
publică.
În legătură cu aceste probleme, primarul sau preşedintele consiliului judeţean pot propune
consultarea cetăţenilor, în condiţiile legii, prin referendum.
Atribuţiile consiliilor locale şi judeţene
În realizarea atribuţiilor sale consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate
problemele de interes local, cu excepţia celor aflate prin lege în competenţa altor autorităţi
publice locale sau centrale.
La rândul său, consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei publice locale
constituită la nivel judeţean coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean.
1. Atribuţii economico-financiare
2. Atribuţii edilitar-gospodăreşti, de amenajare a teritoriului şi protecţia mediului înconjurător
3. Atribuţii social-culturale, sanitare şi educative
4. Atribuţii politico-administrative
5. Atribuţii de asociere internă şi externă
Actele consiliilor
În exercitarea atribuţiilor consiliile locale adoptă hotărâri, cu votul majorităţii membrilor
prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare al
acestora cere o altă majoritate. Majoritatea necesară votării şi adoptării unei hotărâri este de
jumătate plus unu din totalul celor prezenţi.
Neadoptarea în trei şedinţe ordinare consecutive a nici unei hotărâri atrage dizolvarea de drept
a consiliului.
Hotărârile ilegale ale consiliilor pot fi atacate în justiţie de către prefect, iar cele ce vatămă
drepturi legal recunoscute de către persoanele fizice sau juridice lezate, conform Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărârile se adoptă prin vot deschis, deşi legea nu prevede acest lucru, dar consiliul poate
stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. Nu poate lua parte la deliberare şi la
adoptarea hotărârilor consilierul care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afin sau rude până la
gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor, existând
un conflict de interese.Hotărârea adoptată cu încălcarea acestei interdicţii este nulă de drept.
Hotărârile consiliilor locale se semnează de consilierul care conduce şedinţa, iar cele ale
consiliilor judeţene de preşedinţii acestora, ori, în lipsa lor, de vicepreşedintele care a condus
şedinţa, şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar.
Secretarul nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală sau că
depăşeşte competenţa consiliului. El va expune consiliului opinia sa motivată, care se
consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Hotărârile pot fi normative şi individuale. Cele normative devin obligatorii şi produc efecte de la
data aducerii la cunoştinţa publică, iar cele individuale de la data comunicării.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere semnificativă (de peste 20%) din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ
se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective,
49
iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă alături de actul
redactat oficial în limba română, dacă petentul a cerut în mod expres şi această dublă
comunicare oficială, el putând realiza, de altfel, şi o traducere legalizată, în limba maternă, a
originalului.
2.3.2.Secretarul localităţii şi al judeţului
Fiecare localitate precum şi judeţul, au câte un secretar, respectiv secretar general.
Secretarul comunei sau oraşului este un funcţionar public de conducere salarizat din bugetul
local, iar secretarul general al judeţului este înalt funcţionar public, salarizat din bugetul
judeţului.
2.3.3.Primarul
Alegerea şi durata mandatului
Primarii unităţilor administrativ teritoriale sunt aleşi în aceleaşi condiţii şi, de regulă, perioade
ca şi consiliile locale ale respectivelor unităţi administrativ-teritoriale, pe circumscripţii
electorale, identice cu aşezările respective, dar nu pe baza scrutinului de listă, ci în temeiul
votului exprimat prin scrutin uninominal, ei nefiind funcţionari publici în înţelesul Statutului
funcţionarilor publici.
Primarul se poate defini ca fiind autoritatea administrativă publică locală unipersonală, eligibilă,
reprezentativă şi autonomă, mandatată să hotărască în problemele interesând colectivitatea
locală ca organ de execuţie, acţionând şi ca reprezentant al statului în acea localitate.
Alegerile pentru primar sunt considerate valabile indiferent câţi s-au prezentat la vot din totalul
alegătorilor înscrişi în listele electorale ale circumscripţiei dacă unul dintre candidaţi a obţinut
majoritatea (1/2 +1) voturilor exprimate în mod valabil.
Dacă la primul tur de scrutin nu s-a obţinut majoritatea necesară se vor organiza de drept noi
alegeri, în termen de două săptămâni de la data alegerilor iniţiale, iar acestea sunt valabile
indiferent de numărul votanţilor, fiind ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi. La turul doi participă primii doi candidaţi din primul tur. În cazul în care unul dintre
aceştia decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi ales, va
participa candidatul situat pe locul următor.
În cazul parităţii de voturi a cel puţin 2 candidaţi, la primul sau la al doilea tur de scrutin, se va
declara balotaj, organizându-se, de drept, noi alegeri în termen de două săptămâni (deci al
doilea, respectiv al treilea tur de scrutin), la care vor participa numai candidaţii în cauză.
În mod similar, dacă unul dintre ei decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale
nu vor mai avea loc noi alegeri, iar biroul electoral de circumscripţie îl va declara primar pe
celălalt şi unic candidat.
Pentru primar, dosarul se înaintează în cel mult 48 de ore, la judecătoria în a cărei rază
teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri, iar, în cazul
primarului general al municipiului Bucureşti, la Tribunalul Bucureşti, în vederea validării
mandatelor, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Primarul depune jurământul de credinţă în faţa consiliului local, iar dacă refuză este considerat,
de drept, demisionat, ceea ce implică organizarea de noi alegeri.
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de către
primarul nou ales.
50
Mandatul primarului poate fi prelungit în caz de război sau de catastrofă, stabilite prin lege
organică. Mandatul primarului încetează, înainte de termen, de drept sau prin act juridic.
Atribuţiile primarului
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, fiind ocrotit de lege în exercitarea funcţiei
sale chiar dacă nu are calitatea de funcţionar public, întrucât este ales în funcţie, iar nu numit.
Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îşi exprime punctul de vedere
asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii, fără a avea drept de vot.
El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al consiliului
local, pe care îl conduce şi controlează.
Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice
sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie.
El acţionează şi ca reprezentant al statului în localitatea în care a fost ales în exercitarea
atribuţiilor de autoritate tutelară şi de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce îi revin din actele
normative privitoare la recensământ, la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, la luarea
măsurilor de protecţie civilă, precum şi a altor atribuţii stabilite prin lege.
Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României a cărei
model este stabilit de Guvern.
Eşarfa se poartă în mod obligatoriu la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea
căsătoriilor.
Atribuţii ale primarului:
1. Atribuţii economico-financiare
a) Întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere al exerciţiului bugetar şi le supune
aprobării consiliului
b) Verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică,
de îndată, consiliului cele constatate
c) Exercită funcţia de ordonator principal de credite
d) Răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi
domeniului privat al comunei sau oraşului
2. Atribuţii sociale, sanitare şi de protecţie
3. Atribuţii edilitar-gospodăreşti
4. Atribuţii politico-administrative
Primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură
funcţionarea serviciilor publice locale de profil, atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, referendumului şi a recensământului.
Primarul mai îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte normative, precum
şi însărcinările date de consiliul local.
Primarul poate delega atribuţiile ce îi sunt conferite de lege şi alte acte normative
viceprimarului, secretarului unităţii administrativ-teritoriale, conducătorilor compartimentelor
funcţionale sau personalului din aparatul de specialitate, precum şi conducătorilor instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local, în funcţie de competenţele ce le revin în domeniile
respective.
Actele primarului
51
În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite acte juridice care poartă denumirea generică de
dispoziţii. Acestea au un caracter normativ sau individual, iar cele mai multe sunt emise pentru
punerea în executare a hotărârilor consiliului local.
Unele dintre cele individuale pot avea diverse denumiri speciale ca, de exemplu, autorizaţii,
certificate (în domeniul construcţiilor, comerţului).
Secretarul primăriei contrasemnează actele primarului pentru legalitate, putând refuza
contrasemnătura – în cazul în care apreciază că actul primarului este ilegal sau îi depăşeşte
competenţa – motivându-şi, în scris, atitudinea.
Actele primarului devin obligatorii din momentul emiterii lor legale şi executorii numai după
aducerea lor la cunoştinţa subiectelor vizate, prin publicare cele normative şi prin comunicare
cele individuale.
Actele administrative ale primarului pot fi atacate în contenciosul administrativ atât de prefect,
în cadrul atributului său de control al legalităţii acestora, cât şi de persoanele fizice sau juridice,
vătămate în drepturile lor legal recunoscute.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale
depăşesc 20% din numărul locuitorilor dispoziţiile normative ale primarului se aduc la
cunoştinţă publică şi în limba maternă a respectivilor cetăţeni, iar cele individuale se comunică,
la cerere, şi în această limbă.
Întrucât primarul exercită drepturile şi asigură îndeplinirea obligaţiilor ce revin comunei sau
oraşului în calitate de persoană juridică civilă, înseamnă că acesta încheie acte civile şi
comerciale, de regulă bilaterale, supuse dispoziţiilor Codului Civil ca drept comun în materie,
precum şi legislaţiei aferente, iar nu regulilor dreptului administrativ.
Primarul mai înfăptuieşte şi diverse operaţiuni tehnico-materiale, emite avize şi acorduri
necesare pentru unele acte juridice, efectuează comunicări şi înştiinţări, prezintă informări
consiliului, precum şi fapte material-juridice cum sunt: participări la şedinţele consiliului,
convocări în şedinţe extraordinare ale acestuia, etc.
Toate aceste acte, operaţiuni şi fapte produc efecte limitate în spaţiu, la nivelul localităţii
respective, precum şi asupra persoanelor aflate în acel loc.
2.3.4.Prefectul
Investirea în funcţie
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor legi
se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului(Legea nr. 340
din 12 iulie 2004 privind prefectul şi instituţia prefectului).
Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale.
În fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti funcţionează câte un prefect, ajutat de doi
subprefecţi, iar în cazul Capitalei de câte 3 subprefecţi, ca reprezentanţi ai Guvernului, având
calitatea de înalţi funcţionari publici.
Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.
Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectură, este în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un
imobil proprietate publică a statului, a judeţului sau a municipiului, după caz.
52
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Numirea şi eliberarea din funcţie a prefecţilor se face prin hotărâre de guvern, iar a
subprefecţilor prin decizia premierului, la propunerea prefectului şi a Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Condiţiile generale pentru numire sunt, de regulă, cele întâlnite în cazul oricărei funcţii publice
şi vizează cetăţenia română şi domiciliul în ţară, existenţa discernământului, exerciţiul
drepturilor electorale, pregătirea profesională, compatibilitate morală, lipsa stării de
incompatibilitate şi depunerea jurământului de credinţă, în timp ce altele nu se cer (ca, de
exemplu, susţinerea concursului sau examenului pentru ocu-parea postului).
Instituţia prefectului poate fi definită ca fiind autoritatea administraţiei publice guverna-
mentale instituită la nivel teritorial (judeţean), având o alcătuire unipersonală, dispunând de
capacitate juridică administrativă proprie, exercitând o funcţie decizională ce implică
competenţa materială generală în profil local.
Atribuţiile prefectului
În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii
principale:
a) asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea
Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative,
precum şi a ordinii publice;
b) acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor
cuprinse în Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în
conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;
c) acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei comunicări permanente cu
toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor
sociale;
d) colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale pentru determinarea priorităţilor de
dezvoltare teritorială;
e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale
primarului;
f) asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în condiţiile
stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire şi intervenţie pentru situaţii de urgenţă;
g) dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, măsurile
care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte în acest sens sumele
special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;
h) utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat
şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei
activităţi;
i) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi
a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;
j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de
integrare europeană;
53
l) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi din
străinătate, în vederea promovării intereselor comune;
m) asigură folosirea, în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale şi serviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale în
care aceştia au o pondere de peste 20%.
Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de celelalte acte normative, precum
şi însărcinările stabilite de Guvern.
Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţ.
Actele prefectului
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale prefectul emite acte juridice numite ordine, în condiţiile
legii, care pot avea caracter normativ sau individual fiind acte administrative.
Cele normative devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţă publică, de regulă,
prin publicare, iar cele individuale după data comunicării lor subiectelor interesate. Ordinele
normative se vor comunica, de îndată, Ministerului Administraţiei şi Internelor. Acest minister
poate propune Guvernului, în exercitarea controlului ierarhic, anularea ordinelor apreciate ca
ilegale sau inoportune.
Ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise numai după
consultarea serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte autorităţi centrale din
unităţile teritoriale, fiind contrasemnate de conducătorii acestora.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Afacerilor Interne care poate
propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau
netemeinice.
Actele prefectului pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ dacă vatămă
drepturi recunoscute legal celor astfel vătămaţi, inclusiv interese legitime.
Întocmai ca şi primarul, prefectul poate încheia acte civile şi comerciale necesare bunei
funcţionări a aparatului din subordine, inclusiv contracte de muncă pentru personalul acestuia
care nu are calitatea de funcţionar public.
Prefectul mai poate înfăptui şi diverse operaţiuni tehnico-materiale de genul semnării
corespondenţei, participării la şedinţele consiliilor locale sau judeţene etc.
În toate sistemele de guvernare, pentru o bună desfăşurare a treburilor sociale, pe care orice
societate le incumbă este necesară o formă de organizare Etimologic termenul de administraţie
derivă din dreptul roman administer, care are sensul de a sluji, a ajuta, a folosi la ceva. Ca orice
activitate ce urmăreşte realizarea de obiective are nevoie de două trăsături şi anume organul
(autoritatea) care o desfăşoară, şi însărcinarea, pe care trebuie să o rezolve. Administrația
publică, reprezintă un instrument al statului indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor
obiective majore determinate de el, în fapt de realizare a unor valori politice stabilite prin acte
juridice, în scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice sau aparatul de
54
gestiune al problemelor publice, o structura creată de stat pentru a gestiona toate probleme
publice fiind din ansamblul serviciilor publice, a căror bună desfăşurare permite realizarea
obiectivelor definite de puterea politică, sens în care vor fi prezentate autoritățile administrației
locale. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin autoritățile locale emit acte după cum
urmează:
a) primarul emite dispoziţii;
b) consiliul local adoptă hotărâri;
c) consiliul judeţean adoptă hotărâri.
CUVINTE CHEIE:consiliul județean, consiliul local, prefect, primar.

1)În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul emite:
a.decizii;
b.ordine;
c.dispoziţii.
2)După gradul de întindere a efectelor actele administrative pot fi:

a.acte cu caracter normativ;
b.acte cu caracter individual:
c.acte de reglementare internă.
3)Instituția prefectului reprezintă:

a. un organ al administrației publice locale;
b. un organ unipersonal al administrației ministeriale, având competența teritorială limitată la
unitatea administrativ-teritorială în care își desfășoară activitatea;
c. o instituție administrativă autonomă, având competența teritorială limitată la unitatea
administrativ-teritorială în care își desfășoară activitatea.
4)Sunt atribuții ale consiliului județean:

a. cele privind administrarea patrimoniului judetului;
b. stabilește și aprobă impozitele și taxele pentru bugetul de stat;
c. atribuții privind gestionarea serviciilor publice locale.
5)Actele administrative ale primarului pot fi atacate în contenciosul administrativ de:

a.prefect;
b.persoane fizice;
55
c.persoane juridice.
Răspunsuri corecte: 1.b; 2.a,b; 3.c; 4.a; 5.a,b,c.
1. Atribuţiile primarului.
2.Actele prefectului.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Dana Apostol Tofan,Drept administrativ, vol.1,ed.3,Editura C.H. Beck,2014.
Tudor Drăganu, Efectele administrative şi faptele asimilate lor supuse controlului juridic potrivit
Legii nr.1/1967, Ed.Dacia, Cluj, 1970.
Cristian Dumitrescu, Drept administrativ(http://www.id-hyperion.ro/cursuri/).
Verginia Vedinaș,Drept administrativ,Ed.a VII-a revăzută și actualizată, Ed.Universul Juridic,
București, 2012.
Legea nr.215/2001,Legea administraţiei publice locale.
Legeanr.115/2015, Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
TEMA 4.
DREPT CIVIL

ACTUL JURIDIC CIVIL
Cuprins
1.1. Introducere
1.3. Subiect
1.3.1.Noţiunea de act juridic civil si clasificarea actelor
56
1.3.2.Condițiile actului juridic cvil
1.3.3.Forma actului juridic civil
1.7. Bibliografie
1.1. INTRODUCERE
- studiul Temei „Actul juridic civil ” se bazază pe noțiunile însușite la tema introductivă dedicată
teoriei generale a dreptului.
- studiului din cadrul acestei teme se va face prin aprofundarea si aplicarea cunostintelor
dobâandite in cadrul unităților de studiu dedicate normei juridice si raportului juridic.

-însușirea corectă a definițiilor si clasificărilor cu care operează literatura de specialitate
referitor la acele juridice civile;
-înţelegerea importanței so rolului practic al acestor clasificări;
în cadrul acestei discipline;
-cunoaşterea principiilor specifice acestei discipline;
1.3. SUBIECT
ACTUL JURIDIC CIVIL
1.3.1.Noțiunea de act juridic și clasificarea actelor juridice civile
Actul juridic civil reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Clasificarea actelor juridice:

a) după numărul părţilor:
- acte juridice unilaterale – rezultatul manifestării de voinţă al unei
singure părţi (testamentul)
- acte juridice bilaterale – voinţa concordantă a două părţi (contractul de
vânzare-cumpărare).
A nu se confunda clasificarea actelor juridice în unilaterale şi
bilaterale cu contractele unilaterale şi bilaterale (ex: donaţia este
57
un act bilateral – o manifestare de voinţă a două părţi – şi un
contract unilateral – obligaţii numai pentru o parte);
- acte juridice multilaterale – voinţa a trei sau mai multe părţi (contractul
civil de societate);
b) după scopul urmărit la încheierea lor:
- acte cu titlu oneros – fiecare din părţi urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial (contractul de vânzare):
• acte comutative – părţile cunosc la încheierea actului,
existenţa şi întinderea obligaţiilor;
• acte aleatorii – nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor,
depinzând de un eveniment viitor si incert (contractul de
întreţinere);
- acte cu titlu gratuit – se procură un folos patrimonial fără obţinerea
unui alt folos în schimb:
• liberalităţi – se micşorează patrimoniul dispunătorilor
(donaţia);
• acte dezinteresate – nu se micşorează patrimoniul (depozitul
neremunerat);
c) după efectul lor:
- acte constitutive de drepturi – dă naştere la un drept subiectiv civil
(ipoteca, amanetul, gajul);
- acte translative de drepturi – au ca efect strămutarea unui drept
subiectiv civil dintr-un patrimoniu în altul (vânzare-cumpărare,
donaţie);
- acte declarative – consolidează ori definitivează un drept vechi,
preexistent (partajul);
d) după importanţa lor:
- acte de conservare – preîntâmpină pierderea unui drept (somaţia,
înscrierea unei ipoteci în cartea funciară);
- acte de administrare – realizează o normală punere în valoare a unui
bun sau patrimoniu (închirierea unui bun);
- acte de dispoziţie – au ca rezultat însuşirea din patrimoniu a unui bun
sau drept (vânzarea, donația) ;
e) după modul de formare:
- acte consensuale – se încheie prin simpla manifestare de voinţă a
părţilor (contractul de vânzare);
- acte solemne – manifestarea de voinţă îmbracă o formă prescrisă de
lege (donaţia, testamentul);
- acte reale – manifestarea de voinţă trebuie să fie conjugată cu
remiterea bunului (contractul de împrumut, contractul de transport de
marfă);
f) după momentul producerii efectelor lor:
- acte juridice între vii( își produc efectele necondiționat de moartea
autorilor);
58
- acte pentru cauză de moarte (testamentul);
g) după rolul voinţei părţilor:
- acte subiective – conţinut dat de voinţa autorilor;
- acte condiţie – voinţa exprimată pentru naşterea actului, dar condiţiile
determinate de lege (căsătoria);
h) după raportul dintre ele:
- acte principale – au o existenţă de sine stătătoare;
- acte accesorii – depind de existenţa unui alt act juridic (ipotecă, gaj);
i) după modalitatea încheierii lor:
- acte strict personale – nu pot fi incheiate decât de către titular
(testamentul);
- acte prin reprezentare;
j) după modul de executare:
acte cu executare dintr-o dată – implică o prestaţie unică (contractul de -
vânzare);
-acte cu executare succesivă – implică prestaţii succesive (locaţiunea).
1.3.2.Condițiile actului juridic civil
A. Capacitatea de a contracta;
B. Consimţământul;
C. Obiect determinat;
D. Cauza licită.
Condiţiile se clasifică în:
- condiţii de fond (conţinutul actului juridic);
- condiţii de formă (exteriorizarea voinţei);
- esenţiale (necesare pentru valabilitatea actului);
- neesenţiale (nu afectează valabilitatea actului juridic).
A. Capacitatea de a încheia un act juridic
Capacitatea este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea
subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea
actelor de drept civil.
Aceasta are caracter de principiu, regula fiind că nici o persoană nu poate fi îngrădită
în capacitatea de folosinţă, ori lipsită în tot sau în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile prevăzute de lege.
Incapacitatea este o excepţie.
Pentru a încheia liber orice acte juridice este necesară capacitatea deplină de
exerciţiu.( vârsta de 18 ani)
B. Consimţământul
Pentru formarea voinţei juridice se desfăşoară un proces psihologic cu mai multe
etape:
a) nevoia, ce trebuie satisfăcută;
b) dorinţa( intenția);
c) procesul de deliberare, pentru a ajunge la un motiv determinat;
d) luarea hotărârii, încheierii unui act juridic;
e) materializarea acestei hotărâri, pentru a deveni fapt social.
59
Principiul libertății voinţei juridice este consacrat în Codul civil, art. 1270: „contractul
valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
Subiectele sunt libere să încheie sau nu un act juridic, stabilesc conţinutul acestuia,
modifică sau pun capăt acestui act.
Consimţământul este o condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil,
care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior
(exteriorizată).
Condiţii de valabilitate:
a) să provină de la o persoană cu discernământ (incapacităţile legale şi
incapacităţile naturale);
b) să fie exprimat pentru a produce efecte juridice;
c) să fie exteriorizat;
d) să nu fie alterat de un viciu de consimţământ.
Intenţia de a produce efecte juridice nu se regăseşte în următoarele situaţii:
- a fost făcută în glumă;
- s-a făcut sub condiţie pur protestativă (mă oblig dacă vreau);
- nu este definită (vagă);
- s-a făcut cu rezervă mintală.
Consimţământul exteriorizat are în vedere principiul consensualismului potrivit căruia
simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară ci şi suficientă pentru încheierea valabilă
a unui act juridic. Excepţii: actele solemne unde se cere formă specială.
Modalităţi de exteriorizare: în scris, verbal, prin gesturi ori fapte neechivoce.
Valoarea juridică a tăcerii constituie o excepţie şi nu o regulă. În consecinţă tăcerea nu
poate fi interpretată ca o consimţire sau o acceptare. Tăcerea valorează totuşi consimţământ
atunci când:
- legea prevede;
- părţile convin;
- obiceiul locului sau uzanţele permit o astfel de interpretare.
Viciile de consimţământ:
A.) Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic.
Clasificare:
a) după consecinţele produse:
- eroare esențială: asupra naturii sau obiectului actului juridic;asupra
identității fizice a obiectului prestației; asupra calităților substanțiale ale
obiectului prestației; asupra identității persoane
- eroare neesențială: falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea actului;
b) după criteriul naturii realităţii fals reprezentată:
- eroare de fapt: falsa reprezentare a unei stări de fapt la încheierea
actului juridic;
- eroare de drept: falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei
norme juridice.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
60
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru
încheierea actului;
- în cazul actelor bilaterale cu titlu oneros, cocontractantul să fi ştiut sau să să fi
trebuit să ştie că elementul este determinant.
B.) Dolul sau viclenia
Dolul este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic.
Dolul se clasifică în:
- dol principal;
- dol incident.
Elementele dolului sunt:
a) un element material (obiectiv)– utilizare de mijloace viclene;
b) un element intenţional ( subiectiv) – intenţia de a induce în eroare.
Condiţii:
a) să fie determinant pentru încheierea actului;
b) să provină de la cealaltă parte.
C.) Violenţa
Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o
determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
a) violenţa fizică – integritatea fizică sau bunurile;
b) violenţa morală – onoarea, sentimentele persoanei.
Violenţa este alcătuită din:
a) elementul obiectiv (ameninţarea cu un rău);
b) elementul subiectiv (insuflarea unei temeri).
Condiţii:
a) să fie determinantă;
b) să fie injustă.
D.) Leziunea
Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare dintre două prestaţii.Ea poate afecta
deopotrivă, persoanele majore si persoana minoră.
Pentru a interveni leziunea în cazul minorului şi actul să fie supus anulării, trebuie să
regăsim următoarele condiţii:
a) actul să facă parte din categoria actelor de administrare;
b) să fie încheiat de un minor ( 14-18 ani)singur (fără încuviinţarea ocrotitorului
legal);
c) actul să fie lezionar pentru minor;
d) să facă parte din categoria actelor comutative.
În concepţia subiectivă, violenţa are două elemente:
a) unul obiectiv – disproporţia dintre contraprestaţii;
b) unul subiectiv – profitarea de starea de nevoie.
Condiţii pentru anularea actului:
a) leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
61
c) disproporţia să fie vădită.
C. Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic este conduita părţilor, stabilită prin acel act juridic civil –
acţiuni şi inacţiuni
Condiţii generale de valabilitate:
a) să existe;
b) să fie în circuitul civil;
c) să fie determinat ori determinabil;
d) să fie posibil;
e) să fie licit şi moral.
Condiţii speciale (anumite acte juridice):
a) cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv;
b) să existe autorizaţie administrativă;
c) obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.
D. Cauza actului juridic civil

Cauza actului juridic este acel element al actului juridic ce constă în obiectivul urmărit
la încheierea actului.
Elementele cauzei sunt:
a) scopul imediat – scopul obligaţiei-este un element obiectiv ce rămâne nemodificat
in cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice:
- în contractele sinalagmatice – prefigurarea mentală a contraprestaţiei;
- actele cu titlu gratuit – intenţia de a gratifica;
- actele reale – remiterea lucrului;
- contracte aleatorii – riscul.
b) Scopul mediat – motivul determinant- este un element subiectiv ce poate să
varieze chiar şi în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice :
- însuşirile unei prestaţii;
- calităţile unei persoane.
Condiţii de valabilitate:
a) să existe ; în cazul în care ne confruntăm cu problema lipsei cauzei, distingem:
- când se datorează lipsei de discernământ – ambele elemente ale cauzei
lipsesc, fapt ce atrage nulitatea relativă a actului juridic civil;
- când se datorează: lipsei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice;
lipsei predării bunului în contractele reale; lipsei riscului în contractele
aleatorii atrage nulitatea absolută;
b) să fie licită şi morală.
Legea prezumă existenţa şi valabilitatea cauzei deci sarcina îi incumbă celui ce contestă.
1.3.3 Forma actului juridic
Forma actului juridic este acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.
În sens larg, noţiunea de „formă” are trei accepţiuni:
62
a) forma cerută pentru valabilitatea actului;
b) forma cerută pentru probarea actului;
c) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.
Principiul consensualismului – manifestarea de voinţă necesară şi suficientă.
Clasificarea condiţiilor de formă:
a) în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării lor:
- forma cerută pentru valabilitatea actului atrage nulitatea absolută;
- forma cerută pentru probarea actului atrage imposibilitatea dovedirii
cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate se sancţionează cu inopozabilitate
(terţa persoană poate să ignore actul);
b) în funcţie de izvorul lor:
- forma legală;
- forma voluntară ori convenţională.
 Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem):
a) este element constitutiv esenţial al actului (în consecinţă, nerespectarea
atrage nulitatea absolută);
b) este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă (expresă);
c) este exclusivă (pentru un anumit act – o anumită formă).
Condiţii (pentru asigurarea formei ad validitatem):
a) întregul act să îmbrace această formă;
b) actul aflat în interdependenţă – nu îmbracă forma specială
Aplicaţii:
a) donaţia;
b) subrogaţia în drepturile creditorilor consimţită de debitor;
c) ipoteca convenţională;
d) testamentul;
e) contractul de garanţie reală mobiliară;
f) actele între vii având ca obiect înstrăinarea terenurilor.
 Forma cerută ad probationem (dovedeşte existenţa şi conţinutul):
a) este obligatorie;
b) nerespectarea – inadmisibilitatea probării cu alt mijloc de probă;
c) excepţie de la principiul consensualismului – trebuie să îmbrace forma scrisă
(ex: înscrisul sub semnătură privată cu privire la plata unei sume de bani).
Aplicaţii:
a) dovada actelor juridice 250 lei;
b) depozitul valutar – formă scrisă;
c) tranzacţia – formă scrisă.
 Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi – formalităţile necesare, potrivit legii,
pentru a face actul juridic opozabil persoanelor străine de incheierea acestuia.
Aplicaţii:
a) publicitatea imobiliară;
b) notificarea cesiunii de creanţă.
63
Actele juridice sunt cele mai importante instrumente cu care operează dreptul civil. Ele
realizează pe de o parte stabilitatea circuitului civil iar pe de alta parte permit flexibilitatea
acestuia. Clasificarea actelor juridice are o importanță deosebită sub aspect practic,
determinând nu doar efectele care se produc ci și aplicarea nuanțată a normelor juridice în
raport cu caracteristicile fiecărui act. Conditiile necesare pentru vaiditatea unui act juridic ,
reprezintă , alături de formă, o garanție ca acel act va produce efectele dorite de către părți și
permise de către lege.
CUVINTE CHEIE: act cu titlu oneros, act cu titlu gratuit, capacitate de a

contracta, consimțământ, obiectul actului juridic, cauza actului juridic, vicii de consimtământ,
conditii de validitate, forma cerută ad probationem, forma cerută ad validitatem, comutativ,
solemn, autentic.
1) Actul juridic civil este solemn:

a.cănd presupune incheierea sa în formă autentică prin voința părților;
b. când este supus unor condiții formale prevăzute de lege;
c. cand nu contează forma in care se încheie.
2) Actul juridic cu titlul oneros este:

a. actul la incheierea caruia părțile urmăresc un folos;
b. actul la incheierea căruia una dintre părți obtine un folos;
c. actul la incheierea căruia niciuna din părți nu obtine un folos.
3) Consimțământul părților trebuie să fie:

a. sincer si serios;
b. liber exprimat, chiar în necunostință de cauză;
c. serios, liber și exprimat în cunosțință de cauză.
4) Actul juridic este consensual dacă implică:

a. simpla manifestare de voință a părților;
b. manifestarea de voință a partilor în forma prevăzută de lege;
c. manifestarea de voință a parților urmată de predarea lucrului.
64
5) Actul juridic este unilateral:
a. cand naste obligatii doar pentru una dintre părțile contractante;
b. când este rezultatul manifestării de voință a unei singure părți;
c. când generează drepturi doar pentru una dintre părțile contractante;
Răspunsuri corecte: 1b; 2a; 3c;4a;5b.

Precizati prin ce se deosebeste o liberalitate de un act dezinteresat.
Identificați condițiile de validitate ale actelor juridice.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, 2012
UNITATEA DE STUDIU NR. 2

CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAȚII
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Subiect
2.3.1.Efectele actelor juridice
2.3.2 Incheierea contractului si efectele specifice contractelor sinalagmatice
2.3.3.Plata- mijloc direct de executare a obligațiilor
2.7. Bibliografie
65
2.1. INTRODUCERE
- studiul Temei „Contractul ca izvor de obligații ” se axează cu precadere pe cele două categorii
de reguli ce guvernează efectele actelor juridice și se bazează pe notiunile însușite cu privire la
clasificarea actelor juridice si condițiile necesare pentru valabilitatea unui act juridic;
- studiului din cadrul acestei teme se va face prin aprofundarea si aplicarea cunostintelor
dobândite in cadrul unităților de studiu dedicate raportului juridic, actelor juridice si cerințelor
care determina valabilitatea acestora.
-însușirea corectă a termenilor juridici care definesc principiile ce guvernează efectele unui act
juridic, cu accent pe distinctia dintre efectele generale si cele care sunt specifice doar unei
categorii de acte( contracte);
-înţelegerea importanței si rolului practic al acestor deosebiri;
în cadrul acestei teme;
-deprinderi de aplicabilitate practică a notiunilor cu care se operează in cadrul clasificărilor.
2.3. SUBIECT
CONTRACTUL CA IZVOR DE OBLIGAȚII
2.3.1. Efectele actului juridic civil
Efectele actului juridic reprezintă drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă
naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.
Pentru a stabili efectele actului juridic trebuie să cunoaştem conţinutul acestuia,
respectiv clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile ce se nasc, modifică sau sting.Codul
civil cuprinde două categorii de norme referitoare la problematica efectelor
a) efectele convenţiilor sau contractelor în general
b) efectele specifice anumitor contracte.
Operaţiunea juridică a determinării efectelor actelor juridice, respectiv stabilirea
drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile, este deosebit de importantă, deoarece nu
întotdeauna conţinutul actului este evident.
În acest sens se impune respectarea unor reguli:
a) dovedirea actului;
b) interpretarea clauzelor actului:
- calificarea juridică a actului: act numit (reguli speciale); act nenumit
(reguli generale);
- stabilirea înţelesului unei clauze.
Reguli de interpretare:
- potrivit voinţei comune a părţilor ;
- clauzele obişnuite se subînţeleg;
66
- când există „îndoială” clauza se interpretează în favoarea celui ce se obligă.
- potrivit cutumei sau uzanțelor
Principiile care guvernează efectele actului civil sunt:

a) principiul forţei obligatorii;
b) principiul irevocabilităţii;
c) principiul relativităţii eefectelor actului juridic.
Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda – acea regulă a efectelor actului
juridic civil, potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune autorilor săi întocmai ca legea.
Legea prevede și excepții de la acest principiu, situații în care, independent de voința părților,
efectele unui act se restrâng sau dimpotrivă se extind, față de cele stabilite initial.
Principiul irevocabilităţii – potrivit căruia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin
voinţa numai a uneia dintre părţi, iar actului unilateral prin manifestarea de voinţă în sens
contrar din partea autorului actului.
Excepţii:
a) actele bilaterale:
- donaţia între soţi este revocabilă;
- contractul de locaţiune poate fi denunţat unilateralde către locatar;
- depozitul se restituie deponentului la cerere;
- denunţarea contractului de asigurare;
- încetarea contractului de concesiune
a) actele unilaterale:
- testamentul este revocabil;
- retractarea renunţării la moştenire
Principiul relativităţii este regula potrivit căreia actul produce efecte numai faţă de
autorii actului, neputând să profite sau să dăuneze altor persoane.
Pentru a înţelege acest principiu şi modul în care acţionează, se impune să precizăm că
există categorii de persoane care sunt afectate de efectele unui act juridic, desi nu au calitatea
de autori ai acelui act.( avânzi-cauză, terți) .
Parte( autor) este persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin
reprezentare şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului.
Având-cauza este persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului, suportă
totuşi efectele acestuia, datorită legăturii juridice cu părţile actului.
Terţii sunt persoanele străine de încheierea unui act juridic, astfel că asupra lor nu se
răsfrâng efectele acelui act.
2.3.2 Încheierea contractului si efectele specifice contractelor sinalagmatice
Incheierea contractului
Aceasta presupune realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale.
Întâlnirea manifestării de voinţă a părţilor implică oferta de a contracta, pe de o parte
şi acceptarea acestei ofertei.
67
A. Oferta de a contracta (act juridic de formaţie unilaterală) – este o fază
precontractuală ce reprezintă o primă manifestare de voinţă (scrisă, verbală, tacită).
Condiţii:
a) manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de
a angaja, din punct de vedere juridic;
b) fermă (propunere neîndoielnică);
c) neechivocă (expunerea mărfii în vitrină, însoţită de preţ);
d) precisă şi completă (să conţină toate elementele care ar putea duce la
perfectarea contractului prin acceptare).
Forţa obligatorie a ofertei:
a) dacă a ajuns la destinatar:
- oferta cu termen, trebuie menţinută până la expirarea termenului;
- oferta fără termen, se menţine un timp rezonabil.
Nerespectarea termenului angajează răspunderea civilă a ofertantului,
în cazul în care a cauzat un prejudiciu beneficiarului ofertei;
b) dacă nu a ajuns la destinatar – poate fi revocată în mod liber.
B. Promisiunea de a contracta sau antecontractul, (act juridic bilateral, având la bază
un acord de voinţă) echivalează cu un antecontract (vânzare-cumpărare) care angajează
răspunderea contractuală (în caz de refuz, de a încheia contractul, instanţa poate pronunţa o
hotărâre care ţine loc de contract).
C. Acceptarea ofertei constă într-un răspuns pozitiv al beneficiarului, prin care îşi
manifestă acordul cu oferta primită. Poate fi: expresă, tacită.
Condiţii:
a) să concorde cu oferta (depăşirea, condiţionarea ori limitarea ofertei are
valoarea unei contraoferte);
b) să fie neîndoielnică;
c) acceptarea se face numai de persoana căreia i-a fost adresată şi, în situaţia
când a fost o ofertă generală, se acceptă de către oricine;
d) acceptarea să intervină înainte ca oferta să devină caducă sau să fi fost
revocată.
Efectele specifice contractelor sinalagmatice
Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența obligațiilor
asumate de către părțile contractante. In aceste condiții părțile dispun de mijloace specifice de
apărare sau de valorificare a drepturilor născute în urma incheierii contractelor.
A)Excepţia de neexecutare a contractului
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia
uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea
obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea cocontractantă să-şi execute propriile obligaţii.
Condiţii:
a) a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
b) necesitatea ca celălalt contractant să nu-şi fi executat chiar şi parţial obligaţia;
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei însăşi a celui ce invocă excepţia (faptă
care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia);
68
d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce (obligaţiile trebuie să fie simultane);
e) nu se cere ca debitorul să fi fost pus în întârziere;
f) invocarea excepţiei are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe
instanţa de judecată.
B) Riscul contractului – intervine în cazul imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.
Regulă – riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat:
a) fie se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar urma să fie executată
de cealaltă parte;
b) fie se desfiinţează în întregime contractul.
- , riscul îl suportă vânzătorul, chiar dacă avem de-a face cu bunuri certe.
C)Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor
Rezoluţiunea este sancţiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului
sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
avută anterior încheierii contractului.
Are, în principiu caracter judiciar – nu operează de drept ci în baza unei hotărâri
judecătoreşti.
Condiţii pentru admisibilitatea rezoluţiunii judiciare:
a) una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin;
b) neexecutarea să-i fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
c) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile
prevăzute de lege.
Rezoluţiunea convenţională (pactul comisoriu)
Părţile prevăd clauze în contract:
a) în caz de neexecutare a contractului, de către una din părţi, contractul se
desfiinţează;
b) în caz de neexecutare de către una dintre părţi, contractul se consideră rezolvit
de drept;
c) în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără
necesitatea punerii în întârziere sau orice altă formalitate.
Efecte:
a) punerea părţilor în situaţia anterioară cu restituirea prestaţiilor reciproce;
b) partea care şi-a executat obligaţiile este îndreptăţită la despăgubiri.
Rezilierea – sancţiunea ce se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu execuţie
succesivă (contractul de locaţiune).
Produce efecte numai pentru viitor.
Nu implică restituirea reciprocă a prestaţiilor.
Toate celelalte reguli se aplică la fel ca la rezoluţiune.
2.3.3.Plata- mijloc direct de executare a obligațiilor
69
Plata constă în executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de
obiectul ei.
Plata poate fi considerată un act juridic – presupune o manifestare şi, în acelaşi timp,
un acord de voinţă între cel ce face plata şi cel ce o primeşte.
Condiţiile plăţii:
a) cine poate face plata:
- orice persoană interesată şi chiar o persoană neinteresată:
• debitorul;
• o persoană ţinută alături de debitor: codebitor solidar,
fidejusorul;
• o persoană interesată: dobânditorul unui imobil ipotecat
pentru a evita executarea;
• o persoană neinteresată: mandatar, gestiune de afaceri,
liberalitate
b) cui i se poate face plata:
- creditorului, împuternicitului său, sau chiar aceluia care este autorizat
de justiţie, ori de lege, să primească pentru creditor:
• moştenitorilor săi (după moartea creditorului);
• mandatarului legal sau convenţional;
• terţului desemnat de justiţie (terţ popritor);
- cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu;
c) obiectul plăţii:
- executarea întocmai a obligaţiei asumate:
• creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât cel ce i se
datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit este egală
sau mai mare;
• creditorul poate accepta o altă prestaţie decât cea datorată –
operaţiunea se numeşte dare în plată.
Principiul indivizibilităţii plăţii – plata se face în întregime.
Excepţii:
• prin convenţia părţilor, plata este divizibilă;
• în caz de deces al debitorului, care lasă mai mulţi moştenitori;
• în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie (stingerea unor
datorii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre
ele);
• când datoria debitorului este plătită de fidejusori;
• în cazul când instanţa acordă termen de graţie, eşalonând
plata;
d) data plăţii:
- plata se face când datoria a ajuns la scadenţă, deci a devenit exigibilă:
• obligaţia, în acest caz, poate fi cu execuţie imediată;
• obligaţia cu termen;
e) locul plăţii:
70
- plata se face la locul convenit de părţi ;
- dacă părţile nu convin, plata se face la domiciliul debitorului sau al
creditorului, în functie de obiectul plății.

Efectele actelor juridice se deosebesc esențial dupa cum pot sa fie aplicate tuturor actelor
juridice sau doa unei categorii aparte, cum este cea a contractelor sinalagmatice. Ele stabilesc
regulile aplicabile pentru interpretarea unui act juridic, forta obligatorie a actului si limitele in
care pot sa fie modificate efectele initiale. Perfectarea unui contract implică o etapă
precontractuală în care se negociază pe baza ofertei si acceptării sau dacă este cazul a
contraofertei. Categoria contractelor bazate pe reciprocitatea si interdependența obligatiilor
beneficiază de efecte specifice.
CUVINTE CHEIE: forță obligatorie, irevocabilitate, sinalagmatic, excepșie de

neexecutare, rezoluțiune, risc contractual, plata, debitor, creditor, creanță,

1)Constituie ofertă :
a.o manifestare unilaterala de voință făcută cu intenția perfectării unui contract;
b. o întelegere precontractuală a două părți in vederea incheierii unui contract;
c. o promisiune verbală.
2) Acceptarea unei oferte este valabilă:

a. dacă se acceptă în principiu oferta cu modificări nesemnificative;
b. dacă oferta este acceptată fara rezerve, asa cum a fost facută;
c. dacă oferta se accepta cu rezerve.
3) Exceptia de neexecutare:
a. este specifică tuturor contractelor;
b.poate sa fie invocată in cazul in care bunul piere ;
c. e specifică unui contract sinalagmatic.
4) Rezolutiunea:
a. este sanctiunea care intervine in cazul neexecutării culpabile a obligatiilor asumate de una
dintre parti ;
b. produce efecte doar pentru viitor;
71
c. poate sa fie cerută chiar si in cazul in care debitorul nu este vinovat pentru neexecutarea
obligatiei.
5) Plata:
a. se poate face doar de catre debitor;
b. se poate face de către altă persoană decăt debitorul doar cu acordul acestuia;
c. poate fi facută atăt de către o persoană interesata cat si de către o persoana dezinteresată;
Răspunsuri corecte: 1a; 2b; 3c;4a;5c.
1.Care sunt efectele specifice contractelor sinalagmatice.

2.Ce condiții trebuie să îndeplinească oferta.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil, Editura Hamangiu, 2012
72
TEMA 5.
DREPTUL AFACERILOR
DIVERSITATEA FORMELOR SOCIETARE.

CARACTERIZAREA SOCIETĂŢILOR DE PERSOANE ŞI DE CAPITALURI
Cuprins :
1.1.Introducere
1.2.Obiectivele unităţii de studiu
1.3.Diversitatea formelor societare.
Caracterizarea societăţilor de persoane şi de capitaluri
1.3.1. Clasificarea societăţilor cu personalitate juridică după criteriul formei juridice
1.3.2.Clasificarea societăţilor după natura asocierii. Criterii subordonate distincţiei dintre
societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
1.3.3.Caracterizarea societăţilor de persoane şi a societăţilor de capitaluri
1.4.Rezumatul unităţii de studiu, cuvinte cheie
1.5. Teste de autoevaluare
1.7. Bibliografie
73
1.1.INTRODUCERE
În prezent, tipologia variată a societăţilor de pe scena relaţiilor comerciale explică multitudinea

criteriilor de clasificare în funcţie de care pot fi caracterizate categoriile existente; fără a avea
pretenţia unei analize exhaustive, în cele ce urmează vom familiariza studenţii cu privire
criteriul legal care diferenţiază societăţile după forma juridică în care s-au constituit şi câteva
criterii doctrinare ce ni se par a avea semnificaţii practice. Descrierea principalelor criterii de
clasificare va fi urmată de consideraţii mai ample privind societăţile de persoane şi societăţile
de capitaluri, trăsăturile proprii ale formelor societare cuprinse de această diviziune
fundamentală precum şi elemente comune şi de diferenţiere între acestea.
După parcurgerea unităţii de studiu, studenţii vor putea :

- identifica formele de societăţi în funcţie de criteriul legal şi criteriile utilizate de
doctrina de specialitate;
- descrie elementele de diferenţiere între societăţile de persoane şi societăţile de
capitaluri, respectiv particularităţile fiecărei forme de societăţi ;
1.3. DIVERSITATEA FORMELOR SOCIETARE.

CARACTERIZAREA SOCIETĂŢILOR DE PERSOANE ŞI DE CAPITALURI
1.3.1. Clasificarea societăţilor cu personalitate juridică după criteriul formei juridice

Prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 31/1990 (Legea societăţilor, numită în continuare LS),
legiuitorul enumeră, cu titlu limitativ, cinci forme de societăţi, fiecare implicând reguli proprii
de constituire, funcţionare şi încetare, după cum urmează:
- societatea în nume colectiv ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor;
- societatea în comandită simplă ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari
răspunzând până la concurenţa capitalului social subscris;
- societatea pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, acţionarii
răspunzând numai în limita aportului lor;
- societatea în comandită pe acţiuni ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, asociaţii comanditari
răspunzând în limita aportului lor;
- societatea cu răspundere limitată ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, asociaţii răspunzând până la concurenţa aportului lor.
74
În funcţie de specificul şi dimensiunea activităţii comerciale pe care vor să o întreprindă,
asociaţii sunt liberi să aleagă forma juridică a societăţii; în mod excepţional, în unele domenii de
activitate, se impune o anumită formă juridică; este cazul societăţilor bancare sau de asigurări
care nu pot fi constituite decât în forma societăţii pe acţiuni.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 lit. b) şi art. 8 lit. b) din LS, asociaţii au obligaţia de a menţiona forma
juridică a societăţii în actul constitutiv. În lipsa unei atare menţiuni, literatura juridică, din
raţiuni de protecţie a terţilor şi a creditului, în general, a afirmat în mod constant că societatea
va fi considerată drept o societate în nume colectiv1.
1.3.2. Clasificarea societăţilor după natura asocierii. Criterii subordonate distincţiei dintre
societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri
Diviziunea permite distincţia tradiţională între societăţile de persoane la constituirea cărora
aptitudinile personale ale asociaţilor, încrederea reciprocă dintre aceştia reprezintă elementul
predominant se elimină ce e scris între paranteze(dată fiind încrederea reciprocă stabilită între
aceştia) şi societăţile de capitaluri unde elementul esenţial îl constituie mărimea aportului
fiecărui asociat în vederea obţinerii de profit. Prin urmare, în societăţile de capitaluri nu
prezintă importanţă însuşirile personale ale acţionarilor; de altfel, dat fiind numărul mare al
acestora – ceea ce este o trăsătură specifică subsidiară a societăţilor de capitaluri spre
deosebire de cele de persoane care presupun un număr redus de asociaţi – cel mai adesea
acţionarii nici nu se cunosc între ei.
Din categoria societăţilor de persoane fac parte societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă, în timp ce din categoria societăţilor de capitaluri fac parte societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. La graniţa dintre societăţile de persoane şi
societăţile de capitaluri se află o formă intermediară, societatea cu răspundere limitată care
împrumută caractere specifice celor două categorii, asupra cărora ne vom referi, pe larg, mai
jos.
Doctrina juridică2 clasifică societăţile după întinderea răspunderii (în societăţi în care asociaţii
au o răspundere nelimitată, respectiv societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată), după
împărţirea capitalului social (în societăţi al căror capital social este împărţit în acţiuni, respectiv
societăţi al căror capital social este împărţit în părţi de interes sau părţi sociale) şi, în fine, după
posibilitatea de a emite sau nu titluri de valoare (în societăţi care emit titluri de valoare şi
societăţi care nu pot emite astfel de titluri). În realitate, criteriile menţionate sunt subordonate
clasificării primare a societăţilor cu persoanalitate juridică în societăţi de persoane şi societăţi
de capitaluri, utilizarea lor relevând trăsăturile categoriilor respective.
Cu referire la întinderea răspunderii asociaţilor, asociaţii în societatea în nume colectiv şi
asociaţii comanditaţi în societatea în comandită simplă şi în societatea în comandită pe acţiuni
au o răspundere nelimitată şi solidară pentru obligaţiile sociale.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din LS „creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi
împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de cel
mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi”,
rezultă că răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor arătaţi este una subsidiară3. Punerea
1
A se vedea M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, ed. a II-a, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 14 şi autorii citaţi.
2
A se vedea St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 191-194; I.
Schiau, op. cit., p. 89-90.
75
în întârziere a societăţilor arătate are loc în condiţiile de drept comun prevăzute de 1522 alin.
(1) NCC [art. 1079 alin. (2) C.civ.], prin notificarea comunicată de executorul judecătoresc sau
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată. Creditorii sociali se vor putea îndrepta
împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată după împlinirea unui termen de 15 zile de la data
punerii în întârziere a societăţii; concluzionând, putem reţine că asociaţilor din societatea în
nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă şi în comandită pe
acţiuni li se recunoaşte dreptul de a invoca beneficiul discuţiunii până la împlinirea termenului
mai sus arătat.
În funcţie de structura capitalului social, se face distincţie între societăţi al căror capital social
este împărţit în acţiuni (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni) şi societăţi
comerciale al căror capital social este împărţit în părţi de interes (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă), cu precizarea că în cazul societăţii cu răspundere limitată,
capitalul social este împărţit în părţi sociale care sunt o formă particulară a părţilor de interes.
În fine, după posibilitatea de a emite titluri de valoare, o altă diviziune este cea în societăţi
care pot emite titluri de valoare (societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni) şi
societăţile care nu pot emite titluri de valoare (societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă, societatea cu răspundere limitată).
1.3.3. Caracterizarea societăţilor de persoane şi a societăţilor de capitaluri
Clasificarea societăţilor în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri prezintă semnificaţii
teoretice şi practice importante. Astfel, analiza comparativă a trăsăturilor acestora permite
formarea unei viziuni ordonate a formelor de societăţi consacrate de LS. Întrucât în demersul
nostru am preferat să supunem atenţiei, de o manieră particulară, doar societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată, am apreciat ca fiind binevenită o privire mai dezvoltată
asupra acestei clasificări nu numai în considerarea importanţei acesteia ci şi pentru însuşirea
unui minim de cunoştinţe despre celelalte forme de societăţi cu personalitate juridică.
Societăţile de persoane. Categoria societăţilor de persoane este reprezentată de societatea în
nume colectiv şi societatea în comandită simplă al căror regim juridic este statornicit, în
general, printr-o serie de reguli comune, cu excepţia acelor norme speciale incidente societăţii
în comandită simplă.
Statutul juridic al societăţilor de persoane este reliefat de următoarele caracteristici comune,
cu precizarea că vom evidenţia pe parcursul expunerii şi acele trăsături particulare ale societăţii
în comandită simplă:
a) societăţile de persoane presupun un număr mic de asociaţi, elementul esenţial care stă la
baza constituirii lor fiind însuşirile personale ale asociaţilor; de altfel, societatea în nume
colectiv a fost folosită pentru desfăşurarea unor afaceri de mai mică anvergură de către asociaţi
uniţi de legături de rudenie, fiind cea mai veche formă de societate comercială.
Societatea în comandită simplă se diferenţiază faţă de societatea în nume colectiv prin existenţa
a două categorii de asociaţi: asociaţii comanditari şi anume cei care finanţează societatea,
3
În acelaşi sens, a se vedea St.D. Cărpenaru,op. cit., p. 193; I. Schiau, T. Prescure,Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990. Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 35. Pentru o opinie contrară, în sensul
că dispoziţiile art. 3 alin. (2), ar înlătura, practic, natura subsidiară a răspunderii asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, a se vedea M.
Şcheaua, op. cit., p. 15.
76
neimplicându-se în administrarea acesteia şi asociaţii comanditaţi care administrează efectiv
societatea4; în consecinţă, asociaţii comanditari răspund pentru obligaţiile sociale numai în
limita aportului la capitalul social, în timp ce asociaţii comanditaţi, a căror poziţie juridică este
similară asociaţilor din societatea în nume colectiv, răspund nelimitat şi solidar.
b) răspunderea asociaţilor din societatea în nume colectiv şi a asociaţilor comanditaţi este
nelimitată (adică asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale cu întreaga lor avere indiferent de
aportul propriu la constituirea societăţii) şi solidară(prin urmare oricare dintre asociaţi poate fi
urmărit pentru plata în întregime a datoriei sociale), dar are un caracter subsidiar. După cum
am arătat anterior, răspunderea asociaţilor comanditari pentru obligaţiile sociale este
limitată; totuşi, asociaţii comanditari vor fi ţinuţi să răspundă nelimitat şi solidar faţă de terţi în
ipoteza în care angajează societatea în relaţiile cu terţii, fără împuternicire, precum şi atunci
când în firma societăţii figurează numele lor.
c) în cazul societăţilor de persoane nu se pretinde existenţa unui capital social minim, aceasta
fiind o consecinţă a caracterului nelimitat şi solidar al răspunderii asociaţilor; nu există restricţii
privind natura aporturilor; în fine, capitalul social este împărţit în părţi de interes. Întrucât
transmiterea părţilor de interes poate aduce atingere caracterului intuitu personae al
societăţilor de persoane (prin dobândirea calităţii de asociat a unei persoane care nu prezintă
însuşirile personale avute în vedere la constituirea societăţii) părţile de interes nu sunt, de
regulă, negociabile. Totuşi, potrivit dispoziţiilor art. 87 alin. (1) din LS, cesiunea părţilor de
interes poate avea loc dacă este permisă prin actul constitutiv; în acelaşi timp, la nivel doctrinar
se apreciază că, şi în lipsa unei atare menţiuni, cesiunea părţilor de interes este posibilă dacă
există consimţământul unanim al tuturor asociaţilor5.
d) constituirea societăţilor de persoane se face prin contract de societate care trebuie încheiat
în formă autentică.
e) în cazul societăţilor de persoane nu există o instituţionalizare a adunării generale; deşi,
iniţial, deciziile trebuiau luate cu votul tuturor asociaţilor, în concepţia actuală a legii,
deliberările sunt supuse principiului majorităţii. Astfel, conform dispoziţiilor art. 77 din LS
deciziile privind alegerea administratorilor, stabilirea remuneraţiilor acestora, revocarea şi
limitarea puterilor lor se iau cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Regula unanimităţii operează în cazul în care administratorii au fost numiţi
prin actul constitutiv precum şi cu privire la modificarea actului constitutiv.
f) în lipsa unei menţiuni contrarii în actul constitutiv, se prezumă că dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator.
În societatea în comandită simplă, administrarea societăţii nu poate fi încredinţată decât
asociaţilor comanditaţi.
g) controlul gestiunii societăţii se realizează, de regulă, de oricare dintre asociaţii care nu deţin
şi calitatea de administrator, numirea cenzorilor având caracter facultativ; inclusiv asociaţilor
4
Societatea în comandită a apărut în Evul Mediu ca urmare a faptului că anumite categorii sociale (clericii, nobilii şi
militarii), deţinătoare de capitaluri nu le puteau exploata prin acordarea de împrumuturi cu dobândă fie datorită
interdicţiei instituite de dreptul canonic, fie datorită incompatibilităţii profesiei lor cu calitatea de comerciant;
aceştia, folosind contractul intitulat commenda, încredinţau unor comercianţi, ei nedispunând de capitalul necesar,
sume de bani sau bunuri urmând a împărţi ulterior beneficiile.
5
A se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 338; I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH
Beck, Bucureşti, 2008, vol. II, p. 542.
77
comanditari li se recunoaşte, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (3) din LS, dreptul de a solicita
copie după situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor prin verificarea registrelor
comerciale şi a celorlalte documente justificative.
h) alături de cauzele generale de dizolvare ale societăţilor comerciale, societatea în nume
colectiv sedizolvă dacă, urmare falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului
unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Societatea nu se dizolvă
atunci când în actul constitutiv există clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii sau dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic.
Cum în cazul societăţii în comandită simplă trebuie să existe cel puţin un asociat comanditat şi
cel puţin un asociat comanditar, rezultă că societatea se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea şi decesul singurului asociat comanditat sau a singurului asociat
comanditar exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii sau dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Societăţile de capitaluri. Sunt societăţi de capitaluri societatea pe acţiuni –
reprezentând, de altfel, forma tipică în materie, şi societatea în comandită pe acţiuni. În mod
similar societăţilor de persoane, în cele ce urmează, într-o manieră sintetică, vom reţine
principalele caracteristici ale acestora:
a) societăţile de capitaluri presupun un număr mare de acţionari, neavând importanţă
calităţile personale ale acestora ci aportul la capitalul social în vederea obţinerii de profit;
b) răspunderea acţionarilor, respectiv a asociaţilor comanditari (în societatea în
comandită pe acţiuni) pentru obligaţiile sociale este limitată, în sensul că aceştia răspund,
potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (3) până la concurenţa capitalului social subscris.
c) în cazul societăţilor de capitaluri se impune existenţa unui capital social minim, de
90.000 lei, cu precizarea că Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea
minimă a capitalului astfel încât cuantumul acestuia să reprezinte echivalentul în lei al sumei de
25.000 euro.
Aporturile în creanţă nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică şi nici la societăţile în comandită pe acţiuni; în acelaşi timp, sunt interzise aporturile în
industrie.
Capitalul social este împărţit în acţiuni care sunt titluri negociabile şi transmisibile.
d) societăţile de capitaluri se constituie prin contract de societate şi statut; dată fiind valoarea
mai mare a capitalului social, constituirea poate avea loc fie prin subscripţie simultană, fie prin
subscripţie publică (sau continuată);
e) societăţile de capitaluri se caracterizează prin instituţionalizarea adunării generale ca organ
de deliberare şi decizie, legiuitorul reglementând adunarea generală ordinară şi extraordinară,
condiţiile în care urmează a avea loc convocarea, atribuţiile acestora precum şi condiţiile de
cvorum şi majoritate necesare pentru luarea hotărârilor; totodată, este instituţionalizată şi
adunarea specială cu rolul de a apăra interesele anumitor categorii de acţionari.
f) în cazul societăţilor de capitaluri, pluralitatea de administratori este organizată sub
forma unui organ colegial, consiliul de administraţie.
78
Administrarea şi conducerea societăţii pe acţiuni se poate realiza fie în sistemul unitar
(prin consiliul de administraţie şi directori), fie în sistemul dualist (prin directorat şi consiliul de
supraveghere).
În societatea în comandită pe acţiuni, calitatea de administrator nu poate fi încredinţată
decât asociaţilor comanditaţi. În mod particular, hotărârea privind revocarea administratorilor
poate fi luată în condiţiile de cvorum şi majoritate stabilite pentru adunarea extraordinară, spre
deosebire de administratorii societăţii pe acţiuni care sunt revocaţi în condiţiile de cvorum şi
majoritate specifice adunării ordinare. În cazul în care este ales un administrator care nu deţine
calitatea de asociat comanditat, potrivit dispoziţiilor art. 189 alin. (4) din LS, acesta devine
asociat comanditat.
În fine, administrarea societăţii în comandită pe acţiuni poate avea loc doar în
condiţiile sistemului unitar.
În societăţile de capitaluri, puterile administratorului de a reprezenta societatea
trebuie conferite în mod expres, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.
g) controlul gestiunii societăţilor de capitaluri se realizează de organe specializate, şi
anume de cenzori sau de auditorii financiari.
Situaţiile financiare anuale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditori
financiari. Societăţile ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar pot să
nu numească cenzori
În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse obligaţiei legale de
auditare, adunarea generală ordinară va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea
cenzorilor.
În fine, societăţile pe acţiuni administrate în sistem dualist sunt supuse auditului financiar.
h) societăţile de capitaluri se dizolvă şi ca urmare a reducerii capitalului social sub minimul
legal, ca urmare a diminuării activului net la mai puţin de jumătate din capitalul social precum şi
atunci când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
Datorită structurii specifice a societăţii în comandită pe acţiuni, aceasta se dizolvă şi prin
falimentul, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar,
exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauza de continuare cu moştenitorii sau
dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată se particularizează prin faptul că prezintă trăsături specifice
nu numai societăţilor de persoane, ci societăţilor de capitaluri.
De la societăţile de persoane, societatea cu răspundere limitată împrumută următoarele
caracteristici:
a) număr relativ mic de asociaţi, legiuitorul reglementând numărul maxim legal, şi anume 50 de
asociaţi; calităţile asociaţilor, cunoaşterea şi încrederea reciprocă sunt elemente esenţiale la
constituirea societăţii;
b) capitalul social este divizat în părţi sociale care sunt o formă particulară a părţilor de interes;
deşi nu sunt reprezentate prin titluri negociabile, totuşi părţile sociale pot fi transmise în condiţii
relativ restrictive;
c) în cazul modificării actului constitutiv, hotărârile se iau cu votul tuturor asociaţilor;
d) în lipsa unei menţiuni contrarii în actul constitutiv, se prezumă că dreptul de a reprezenta
societatea aparţine fiecărui administrator.
79
e) în lipsa cenzorilor sau a auditorilor financiari, fiecare dintre asociaţii care nu are calitatea de
administrator poate exercita dreptul de control asupra gestiunii societăţii;
f) societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur,
exceptând situaţia în care în actul constitutiv există clauza continuării cu moştenitorii sau dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic.
De la societăţile de capitaluri, societatea cu răspundere limitată împrumută următoarele
caracteristici:
a) răspunderea limitată a asociaţilor, până la concurenţa capitalului social subscris;
b) existenţa unui capital social minim, şi anume 200 lei; nu sunt admise aporturile în creanţe şi
nici aporturile în industrie;
c) societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut; în
mod particular, în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte doar
statutul;
d) hotărârile se iau cu respectarea regulii dublei majorităţi, adică prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă prin actul constitutiv
nu se prevede altfel;
d) controlul gestiunii societăţii urmează a fi efectuat în mod obligatoriu de către cenzori
dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15;
e) societatea cu răspundere limitată se dizolvă şi prin diminuarea activului net la mai
puţin de jumătate din capitalul social precum şi prin reducerea capitalului social sub minimul
legal.
Diviziunii legale a societăţilor în funcţie de forma juridică a acestora i se asociază distincţia

tradiţională dezvoltată de doctrină între societăţile de persoane la constituirea cărora
aptitudinile personale ale asociaţilor, încrederea reciprocă dintre aceştia reprezintă elementul
predominant şi societăţile de capitaluri unde elementul esenţial îl constituie mărimea aportului
fiecărui asociat în vederea obţinerii de profit. Prin urmare, în societăţile de capitaluri nu
prezintă importanţă însuşirile personale ale acţionarilor; de altfel, dat fiind numărul mare al
acestora – ceea ce este o trăsătură specifică subsidiară a societăţilor de capitaluri spre
deosebire de cele de persoane care presupun un număr redus de asociaţi – cel mai adesea
acţionarii nici nu se cunosc între ei.
Din categoria societăţilor de persoane fac parte societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă, în timp ce din categoria societăţilor de capitaluri fac parte societatea pe
acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. La graniţa dintre societăţile de persoane şi
societăţile de capitaluri se află o formă intermediară, societatea cu răspundere limitată care
împrumută caractere specifice celor două categorii.
Doctrina comercială clasifică societăţile după întinderea răspunderii (în societăţi în care asociaţii
au o răspundere nelimitată, respectiv societăţi în care asociaţii au o răspundere limitată), după
80
împărţirea capitalului social (în societăţi al căror capital social este împărţit în acţiuni, respectiv
societăţi al căror capital social este împărţit în părţi de interes sau părţi sociale) şi, în fine, după
posibilitatea de a emite sau nu titluri de valoare (în societăţi care emit titluri de valoare şi
societăţi care nu pot emite astfel de titluri). În realitate, criteriile menţionate sunt subordonate
clasificării primare a societăţilor în societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri, utilizarea lor
relevând trăsăturile categoriilor respective.
CUVINTE CHEIE : societăţi de persoane, societăţi de capitaluri, societate în nume

colectiv, societate în comandită simplă, societate în comandită pe acţiuni, societate pe acţiuni,
societate cu răspundere limitată, asociaţi comanditaţi, asociaţi comanditari.
1. AP persoană fizică şi societatea MM SRL au hotarât să constituie societatea în nume colectiv

AP-MM. AP s-a obligat să aducă la capitalul social suma de 50.000.000 lei iar societatea MM
SRL un teren în suprafaţă de 5000 mp, în valoare de 100.000.000 lei. În actul constitutiv al
societăţii, asociaţii au prevăzut ca asociata MM SRL, fiind un SRL, să răspundă pentru obligaţiile
societăţii numai în limita capitalului social subscris.
Este valabilă clauza inserată în actul constitutiv privind răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii ?
2. Societatea Mida este un SNC care a încheiat un contract de credit de 3 miliarde lei cu
societatea bancară T. SA pentru a-şi achiziţiona o linie de fabricaţie şi prelucrare boabe cafea.
Constatând ca societatea debitoare nu a achitat trei rate scadente din creditul acordat la
termenele stabilite în contract, creditoarea, în temeiul art. 3 alin.2 din Legea nr.31/1990,
republicată (LS), a chemat în judecată pe asociaţii debitoarei, respectiv pe soţii AM şi AF,
solicitand ca aceştia să fie obligaţi în solidar la restituirea creditului acordat.
Asociaţii răspund în mod solidar pentru obligaţiile societăţii?
Asociaţii au beneficiul de discuţiune în cazul în care sunt actionaţi de creditorii societăţii?
3. Asociaţi comanditaţi vs asociaţi comanditari: care este elementul de distincţie între cele două
categorii de asociaţi ?
81
1.Enumeraţi societăţile de persoane, respectiv societăţile de capitaluri. Societatea cu

răspundere limitată este o societate de persoane/de capitaluri ?
2.Enumeraţi formele de societăţi în cazul cărora LS prevede existenţa unui capital social minim
la constituire precum şi valoarea acestuia.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Păun C., Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015 (titlu recomandat)
Oprea A., Dreptul afacerilor. Sinteze pentru studenţii economişti, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
Orga-Dumitriu G., Instituţii de drept public şi privat. Curs universitar pentru învăţământul
economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
Turcu I., Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008
Schiau I., Prescure T., Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe
articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
82
CONTRACTUL DE SOCIETATE. TRĂSĂTURI SPECIFICE
Cuprins :
2.1.Introducere
2.3.Trăsăturile specifice ale contractului de societate
2.3.1.Preliminarii privind actul constitutiv al societăţii cu personalitate juridică
2.3.2.Contractul de societate – elemente specifice. Enumerare.
2.3.3. Aportul la formarea capitalului social. Corelaţia dintre capitalul social şi
patrimoniul societăţii
2.3.4.Intenţia de a desfăşura o activitate comercială. Împărţirea profitului
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
Constituirea societăţilor cu personalitate juridică poartă amprenta dublei naturi juridice a

acestora – contractuală şi instituţională. Dacă fundamentul constituirii oricărei societăţi îl
constituie voinţa asociaţilor exteriorizată prin încheierea şi semnarea contractului de societate,
ulterior, îndeplinirea formalităţilor necesare pentru dobândirea personalităţii juridice permite
apariţia în peisajul juridic a unui subiect de drept distinct, cu o voinţă, un patrimoniu şi o
răspundere proprii. Conţinutul prezentei unităţi de studiu este dedicat în special trăsăturilor
specifice ale contractului de societate, cu dezvoltări mai ample formulate asupra a două dintre
acestea – aportul la formarea capitalului social şi împărţirea profitului.
83
2.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU
După parcurgerea prezentei unităţi de studiu, studenţii vor putea :

- diferenţia capitalul social de patrimoniul societăţii precum şi corelaţia dintre aceste
noţiuni ;
- identifica natura aporturilor la formarea capitalului social şi formele de societăţi la
care anumite forme de aport sunt permise sau interzise;
- să-şi însuşească regulile de împărţire a profitului unei societăţi.
2.3. TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE
2.3.1. Preliminarii privind actul constitutiv al societăţii. Potrivit dispoziţiilor art. 5 din LS,
societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată
se constituie prin contract de societate şi statut. Societatea unipersonală cu răspundere limitată
se constituie prin statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui
înscris unic intitulat act constitutiv. De fapt, denumirea de act constitutiv poate desemna atât
înscrisul unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii. Societăţile (comerciale)
constituite prin reorganizarea unităţilor economice de stat în temeiul Legii nr. 15/1990 au fost
înfiinţate în temeiul unor acte administrative emise de autorităţile publice competente,
centrale sau locale, conţinând în anexă statutul în baza căruia funcţionează.
2.3.2. Trăsăturile specifice ale contractului de societate. Enumerare.În materie comercială,

contractul de societate se particularizează prin existenţa următoarelor coordonate: punerea în
comun de către asociaţi a mai multor bunuri destinate activităţii ce constituie obiectul
societăţii, intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi împărţirea profitului .
2.3.3. Aportul la formarea capitalului social.Raportându-ne la norma de drept comun cuprinsă
în art. 1492 alin. (2) C.civ. potrivit căreia „fiecare membru al unei societăţi trebuie să pună în
comun sau bani, sau alte lucruri, sau industria sa”, putem defini aportul drept obligaţia asumată
de un asociat de a aduce în societate un bun în schimbul primirii de părţi de interes, acţiuni sau
părţi sociale; asociatul devine debitor al societăţii până la concurenţa valorii bunului respectiv.
Asumarea obligaţiei de aport se materializează prin subscrierea6 la capitalul societăţii odată cu
semnarea contractului de societate, în timp ce executarea acesteia se concretizează prin
vărsarea capitalului social subscris.
Conform dispoziţiilor art. 65 alin. (2) LS, asociatul care întârzie să depună aportul social este
răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Se poate constata că, spre
deosebire de dreptul comun, în caz de neexecutare a obligaţiei de aport, asociatul datorează nu
numai dobânzile legale ci şi despăgubiri, dacă se face dovada suportării vreunui prejudiciu. În
6
Pentru detalii privind atacarea actului subscrierii aportului prin acţiunea oblică, acţiunea pauliană şi
acţiunea în constatarea fictivităţii aportului, a se vedea I. Turcu, op. cit., p.255-256.
84
acelaşi timp, cu privire la data de la care se cuvin dobânzile, făcându-se aplicarea regulii
speciale în materia obligaţiilor comerciale privind curgerea de drept a dobânzilor, aceasta este
data la care trebuie executată obligaţia prin efectuarea vărsământului, şi nu data punerii în
întârziere a debitorului precum în dreptul civil. În fine, sancţiunea extremă este, potrivit art.
222 alin. (1) din LS, excluderea din societate.
În funcţie de obiectul aportului, distingem între aportul în numerar, aportul în natură şi aportul
în industrie.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită
societăţii.
Cum existenţa unor lichidităţi este indispensabilă constituirii societăţii precum şi iniţierii
activităţii comerciale, legiuitorul a consacrat, prin dispoziţiile art. 16 alin.(1) din LS,
obligativitatea aporturilor în numerar indiferent de forma societăţii7.
Potrivit prevederilor art. 68 din LS, aportul asociaţilor la capitalul social nu este purtător de
dobânzi.
Aportul în natură are ca obiect bunuri mobile – corporale (mărfuri, materiale de construcţii
etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ) sau bunuri imobile (construcţii, terenuri etc.).
Aporturile în natură sunt admise la orice formă de societate şi, conform dispoziţiilor art. 16 alin.
(2) LS, trebuie să fie evaluabile economic.
În interpretarea doctrinară a textului de lege indicat, s-a apreciat, din considerente de
protecţie a creditorilor, că nu ar fi admisă evaluarea convenţională (de către asociaţi) a
bunurilor ce constituie obiectul aportului, prin raportare la actele de dobândire, ci evaluarea
trebuie realizată de experţi de specialitate8. Totuşi, faţă de conţinutul prevederilor art. 7 şi 8, 13
alin. (3), respectiv 38 din LS, considerăm că evaluarea de către experţi a aporturilor în natură
este obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni, în comandită pe acţiuni precum şi al societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic, în cazul celorlalte forme de societăţi fiind permisă şi
evaluarea prin acordul asociaţilor.
Nu mai puţin, deşi legiuitorul nu o pretinde în mod expres, realităţile economice ale vieţii
societare au demonstrat că se impune ca bunurile constituind obiectul aportului în natură să
prezinte o utilitate reală pentru activitatea desfăşurată de societate.
Aportul se poate materializa fie în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului către
societate nemaiputând fi astfel urmărit de către creditorii asociatului (acesta din urmă fiind cel
care va suporta riscul pieirii bunului înainte de înmatricularea societăţii, fiind ţinut să aducă în
societate un alt bun sau un aport în numerar echivalent, iar la dizolvarea societăţii va avea
dreptul doar la valoarea bunului), fie în transmiterea dreptului de folosinţă ceea ce înseamnă
că, la dizolvarea societăţii, asociatul rămânând proprietarul bunului, va putea pretinde
restituirea acestuia.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (3) din LS, aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor
în natură, nefiind admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică, la
7
Totuşi, caracterul obligatoriu al aporturilor în numerar la constituirea oricărei forme de societăţi este
apreciat de o parte a doctrinei ca fiind exagerat atâta timp cât asociaţii pot depune aporturi în natură cu valori
semnificative. Pentru detalii, a se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor
comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009, p. 122.
8
A se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. 4, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008, p.
89-90.
85
societăţile în comandită pe acţiuni şi la societăţile cu răspundere limitată. Per a contrario,
aporturile în creanţe sunt admise în cazul societăţilor de persoane (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă) şi la societatea pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
simultană.
Fiind un aport sub condiţie, din raţiuni de protecţie a societăţii care deţine calitatea de
creditoare cesionară, dispoziţiile art. 84 din LS prevăd în mod expres că asociatul care a depus
ca aport una sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei
pentru care au fost aduse. În cazul în care nu s-a putut obţine creanţa prin urmărirea
debitorului cedat, asociatul, se arată în continuare în textul legal citat, în afară de daune,
răspunde de suma datorată, cu dobânda legală din ziua scadenţei creanţelor.
Aportul în industrie reprezintă munca, prestaţiile sau activitatea pe care asociatul s-a angajat să
o realizeze în folosul societăţii.
Conform prevederilor art. 16 alin. (5) din LS, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii
comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui
aport la formarea sau la majorarea capitalului social. Interdicţia legală arătată este instituită
datorită faptului că munca sau prestaţia asociaţilor nu pot reprezenta gajul general al
creditorilor sociali.
Totuşi, legiuitorul permite ca în schimbul acestui aport, asociaţii să participe, potrivit actului
constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată obligaţi să suporte
şi pierderile. Deducem că evaluarea aportului în industrie poate avea loc pe cale convenţională,
iar în absenţa convenţiei părţilor, devine aplicabilă regula de drept comun instituită prin art.
1511 alin. (2) C.civ. potrivit căreia „în privinţa aceluia ce n-a pus în comun decât industria sa,
partea de câştig sau pierdere se va regula ca parte a celui ce ar fi pus în comun valoarea cea
mai mică”.
Dacă situaţia în care asociaţii se obligă, pe lângă munca sau serviciile lor, şi la alte forme de
aport nu ridică probleme deosebite, ipoteza în care un asociat se obligă cu titlu de aport social
doar la desfăşurarea unor prestaţii în muncă sau alte activităţi este una specială întrucât acest
asociat, nedeţinând părţi de interes sau acţiuni, nu poate participa la viaţa socială neavând
drept de vot în adunarea generală9.
Capitalul social şi patrimoniul societăţii. Analiza acestei corelaţii implică, în prealabil,
descrierea de sine-stătătoare a noţiunii de patrimoniu al societăţii.
Societatea beneficiază de un patrimoniu propriu reprezentând totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ale acesteia şi constituind gajul general al creditorilor sociali.
Patrimoniul social este distinct de patrimoniile individuale ale asociaţilor, ceea ce
antrenează în plan juridic următoarele consecinţe10:
– bunurile aduse de asociaţi cu titlu de aport în natură ies din patrimoniul acestora şi intră în
patrimoniul societăţii
În consecinţă, asociaţii nu mai au niciun drept asupra acestor bunuri, ei primind în schimbul
acestora părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale.
Bineînţeles, nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri; în cazul
societăţilor de capitaluri, potrivit dispoziţiilor art. 66 alin.(2) din LS, creditorii personali ai
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 86.

9
În acelaşi sens, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 234-235, I. Turcu, op. cit., p. 434-435.
10
86
acţionarilor pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor, în timp ce în cazul societăţilor de
persoane şi al societăţii cu răspundere limitată, creditorii personali ai asociatului pot să-şi
exercite drepturile doar asupra părţii din profitul cuvenit asociatului potrivit situaţiei financiare
anuale, iar după dizolvarea societăţii asupra părţii ce i s-ar cuveni din lichidare. Totodată,
acestor creditori li se recunoaşte prerogativa de a popri partea din lichidare ce s-ar cuveni
asociatului-debitor.
– bunurile aflate în patrimoniul societăţii reprezintă gajul general al creditorilor sociali
Excepţional, creditorii sociali vor putea urmări şi bunurile asociaţilor din societatea în nume
colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă, respectiv societatea în
comandită pe acţiuni care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
– obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi.
Într-o atare ipoteză, compensarea nu poate opera deoarece creanţele nu au caracter reciproc,
terţul stabilind pe de o parte raporturi juridice cu societatea, iar pe de altă parte cu unul sau
mai mulţi asociaţi.
– în fine, aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte doar patrimoniul societăţii,
nu şi pe cel al asociaţilor.
Totalitatea aporturilor asociaţilor, exceptând aportul în industrie, exprimată valoric reprezintă
capitalul social. Din perspectivă juridică, capitalul social reprezintă gajul general al creditorilor
societăţii. Din perspectivă contabilă, capitalul este evidenţiat în bilanţ la pasiv întrucât la
dizolvarea societăţii asociaţilor urmează a li se restitui contravaloarea aporturilor lor; bunurile
care constituie obiectul aporturilor, intrând în patrimoniul societăţii, vor fi evidenţiate în activul
bilanţului.
Capitalul social este fix pe toată durata societăţii, putând fi modificat (majorat sau redus) în
condiţiile expres prevăzute de lege. În cazul anumitor forme de societăţi, din raţiuni de
protecţie a creditorilor, legiuitorul a stabilit plafoane minime ale capitalului social, la care ne
vom referi cu prilejul analizei regulilor speciale aplicabile acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 69 din LS, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social
trebuie reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.
În literatura juridică, s-a afirmat şi caracterul intangibil al capitalului social prin aceea că nu
poate fi folosit pentru plata dividendelor.
În fine, capitalul social trebuie să fie real, în sensul că bunurile ce constituie obiectul aporturilor
trebuie să intre efectiv în patrimoniul societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii, capitalul social este împărţit în părţi de interes (la
societăţile de persoane), acţiuni (la societăţile de capitaluri), respectiv părţi sociale (la
societatea cu răspundere limitată).
Cum ne-am referit deja la noţiunea de capital social subscris şi capital social vărsat, se impune
să mai precizăm că, uneori, legiuitorul a înţeles să stabilească anumite condiţii privind vărsarea
capitalului social.
Astfel, conform art. 9 alin. (2) din LS, în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în
cazul unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului
constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris,
diferenţa urmând a fi vărsată pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de
12 luni de la data înmatriculării societăţii, iar pentru acţiunile emise pentru un aport în natură,
în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
87
Potrivit prevederilor art. 91 din LS, în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată capitalul social subscris trebuie vărsat integral la data constituirii societăţii.
Definit în mod tradiţional drept totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ale
societăţii, patrimoniul social este o noţiune diferită de capitalul social; deşi la momentul
constituirii societăţii, capitalul social are practic aceeaşi valoare cu cea a patrimoniului, pe
parcursul desfăşurării activităţii, în funcţie de rentabilitatea acesteia, patrimoniul suferă varii
schimbări ale activului şi pasivului, ceea ce se traduce prin natura esenţialmente dinamică a
acestuia. Chiar dacă, teoretic, capitalul social serveşte drept garanţie pentru creditorii societăţii,
practic, patrimoniul social joacă acest rol, creditorii urmărind activul patrimonial (adică bunurile
aparţinând societăţii), sens în care dispoziţiile art. 3 alin. (1) din LS arată că obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social.
Autonomia patrimoniului societăţii, exprimată prin disocierea dintre patrimoniul social şi
patrimoniile asociaţilor, determină următoarele consecinţe:
- după asumarea şi executarea obligaţiei de aport, asociatul nu mai are drepturi reale asupra
bunurilor care au constituit obiectul aporturilor, dobândind dreptul de a primi părţi de interes,
părţi sociale sau acţiuni şi, în consecinţă, dreptul la dividende;
- nu poate opera compensarea între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi obligaţiile terţilor faţă
de asociaţi;
- creditorii sociali pot urmări bunurile aduse ca aport, acestea intrând în patrimoniul societăţii,
în timp ce creditorii asociaţilor nu pot urmări decât dividendele sau contravaloarea părţilor de
interes, a acţiunilor sau a părţilor sociale cuvenită în caz de dizolvare a societăţii.
2.3.4. Intenţia de a desfăşura o activitate comercială11 (affectio societatis). Dată fiind
dimensiunea mai mult teoretică a trăsăturii enunţate, ne limităm doar a arăta că asociaţii
trebuie să se implice în mod susţinut în activitatea societăţii, să colaboreze pentru eficientizarea
acesteia şi pentru obţinerea de profituri comerciale, după cum urmează a suporta împreună şi
pierderile.
Împărţirea profitului. Obţinerea profitului animă orice întreprindere comercială. Potrivit
dispoziţiilor art. 67 alin.(1) din LSC, cota-parte din profit plătită fiecărui asociat reprezintă
dividend.
Pentru a putea fi supus împărţirii între asociaţi, profitul trebuie să fie real, adică să existe în
concret excedente financiare, neputând fi distribuite aşa cum am arătat dividende din capitalul
social; în acelaşi timp, profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după
repartizarea venitului pe destinaţiile legale (reîntregirea capitalului social, constituirea fondului
de rezervă, plata impozitelor şi a taxelor, plata datoriilor societăţii).
Cu privire la criteriile de împărţire a profitului, potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din LSC,
dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
În consecinţă, se recunoaşte asociaţilor libertatea de a decide asupra modului de împărţire a
profitului, ceea ce înseamnă că se poate conveni o distribuire în părţi egale a profitului chiar
dacă aporturile la capitalul social sunt inegale ca valoare după cum unuia dintre asociaţi i se
11
Pentru detalii privind distincţia dintre societatea comercială şi alte grupări economice sau contracte din
perspectiva lui affectio societatis, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 185.
88
poate atribui o cotă mai mare din profit chiar dacă aporturile la capitalul social sunt egale
valoric.
Uneori, legiuitorul stabileşte anumite limite în exercitarea dreptului asociaţilor de a hotărî
asupra împărţirii beneficiilor; astfel, deşi se admite că adunarea constitutivă poate dispune
asupra cotei din profitul net cuvenite fondatorilor unei societăţi pe acţiuni constituite prin
subscripţie publică, potrivit prevederilor art. 32 alin. (2) din LS, aceştia au dreptul asupra unei
cote-părţi din profit ce nu poate depăşi 6% din profitul net şi nu poate fi acordată pentru o
perioadă mai mare de 5 ani de la data constituirii societăţii.
În lipsa unei clauze în actul constitutiv, împărţirea profitului va avea loc respectându-se regula
proporţionalităţii beneficiilor cu cota de participare la capitalul social vărsat (şi nu la capitalul
social subscris).
În cazul unui aport în industrie, în lipsa unei evaluări convenţionale, anterior intrării în vigoare a
NCC se considera că asociatul va avea dreptul, potrivit regulii generale consacrate de art. 1511
alin. 2 C.civ., la o cotă din profit egală cu cea a asociatului cu cea mai mică cotă de participare la
capitalul social; în doctrina juridică, de lege ferenda se susţinea o soluţie mai echitabilă, şi
anume ca asociatul care aduce munca sa cu titlu de aport să primească o cotă din profit
reprezentând „media beneficiilor acordate părţii sociale celei mai mici şi celei mai mari”12. În
prezent, indiferent de felul aportului (prin urmare, şi în cazul aportului în industrie), evaluarea
acestuia este obligatorie13.
Erau interzise însă, potrivit dispoziţiilor de drept comun cuprinse în art. 1902 alin. (5) NCC
(fostul art. 1513 C.civ.), clauzele leonine adică cele prin care un asociat îşi rezervă totalitatea
câştigurilor sau prin care unul sau mai mulţi asociaţi sunt scutiţi să participe la pierderi, cu
precizarea că sunt lovite de nulitate absolută clauzele respective şi nu contractul de societate în
întregul său14.
Sub aspect procedural, dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a
asociaţilor, sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. Deşi legiuitorul face
referire la distribuirea dividendelor după încheierea exerciţiului financiar, practica societară
cunoaşte şi distribuirea dividendelor în cursul unui exerciţiu financiar pe baza balanţei
semestriale şi a balanţei de verificare lunară, cu păstrarea unei părţi din profitul distribuibil
pentru acoperirea eventualelor pierderi ce s-ar putea înregistra până la încheierea exerciţiului
financiar15.
Întrucât obligaţia societăţii de plată a dividendelor are caracter comercial, făcând aplicarea
prevederilor art. 43 C.com., societatea datorează pentru întârziere daune-interese de la
scadenţă în cuantumul dobânzii legale dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stipulat
o dobândă mai mare.
12
A se vedea M. Şcheaua,op. cit., p. 101.
13
Pentru dezvoltări a se vedea Cristea S. , Contractul de societate în noul Cod civil (art. 1881-1954). Comparaţie cu
codul civil de la 1865, în Juridical Tribune, volume 1, Issue 1, June 2012, p. 50 şi urm.
14
Doar în cazul în care însăşi clauza leonină a constituit raţiunea determinantă pentru care s-a încheiat contractul, se
reţine că sancţiunea constă în nulitatea contractului, a se vedea I. Turcu, op. cit., vol. II, p. 389.
15
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 269-270.
89
Acţiunea având ca obiect plata dividendelor se prescrie în termenul general de 3 ani care curge
de la data scadenţei obligaţiei. Obligaţia de plată a dividendelor devine exigibilă după cum
urmează: a) în cazul în care prin hotărârea adunării generale s-a stabilit un termen pentru plata
dividendelor, la data împlinirii termenului; b) în cazul în care prin adunarea generală nu s-a
stabilit un termen de plată, la data expirării termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea datorează,
după acest termen, dobândă penalizatoare calculată conform art. 3 din OG nr. 13/2011 privind
dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr.
43/2012 dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a
aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai
mare.
În cazul în care dividendele au fost plătite cu încălcarea condiţiilor prevăzute de art. 67 alin. (2)
şi (3) din LS, mai sus detaliate, ele vor trebui supuse restituirii, dreptul la acţiunea în restituire
urmând a se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii. Societatea poate pretinde
restituirea dividendelor în condiţii relativ restrictive, şi anume dacă va face dovada, potrivit art.
67 alin. (4) din LS, „că asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, în împrejurările
existente, trebuiau să o cunoască”.
O ipoteză specială o reprezintă cea în care părţile sociale sau acţiunile sunt transmise unei alte
persoane, situaţie în care se pune problema stabilirii celui care are dreptul la dividende. Soluţia
legală instituită prin dispoziţiile art. 67 alin. (6) din LS este aceea că „dividendele care se cuvin
după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară de cazul în care părţile au
convenit altfel”. Formularea „dividendele care se cuvin după data transmiterii” acţiunilor sau
părţilor sociale trebuie interpretată nu în sensul că ar presupune o împărţire a sumei respectivă
într-una aferentă perioadei în care acţionar a fost cesionarul şi într-o alta aferentă perioadei în
care acţionar a fost cedentul, ci în sensul de totalitatea dividendelor distribuibile corespunzător
respectivelor acţiuni ca efect al deciziei adunării generale, adoptate ulterior cesiunii16.

În materie comercială, contractul de societate se particularizează prin existenţa
următoarelor coordonate: punerea în comun de către asociaţi a mai multor bunuri destinate
activităţii ce constituie obiectul societăţii, intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi
împărţirea profitului .
Aportul reprezintă obligaţia asumată de un asociat de a aduce în societate un bun în schimbul
primirii de părţi de interes, acţiuni sau părţi sociale; asociatul devine debitor al societăţii până la
concurenţa valorii bunului respectiv. Asumarea obligaţiei de aport se materializează prin
subscriereala capitalul societăţii odată cu semnarea contractului de societate, în timp ce
executarea acesteia se concretizează prin vărsarea capitalului social subscris. În funcţie de
obiectul aportului, distingem între aportul în numerar, aportul în natură şi aportul în industrie.
A se vedea F. Ţuca, Cesiune de acţiuni sau părţi sociale. Efectele asupra calităţii de creditor al dividendelor, în
16
Juridica nr. 1/2000, p. 19-21.
90
Cu privire la criteriile de împărţire a profitului, dividendele se distribuie asociaţilor proporţional
cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
CUVINTE CHEIE : capital social subscris/vărsat, patrimoniul societăţii, aport în

numerar/în natură/în industrie, dividende

1. Marca de produs Coca Cola adusă ca aport la capitalul social reprezintă:
a) aport în creanţe;
b) aport în natură de bun corporal;
c) aport în natură de bun incorporal.
2. Aportul în know-how (savoir faire) reprezintă:

a) aport în natură de bun mobil incorporal;
b) aport în industrie;
c) aport în creanţe.
3. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunul corporal aportat la capitalul social trece
în proprietatea societăţii în momentul:
a) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
b) predării efective a bunului care constituie obiectul aportului;
c) evaluării bunului de către experţi.
1. B.G. doreşte să înfiinţeze o societate cu răspundere limitată în care să fie asociat unic. Fiind
proprietarul unui teren, B.G. s-a hotărât să folosească acest teren pentru aportul necesar la
constituirea societăţii. Dacă v-ar solicita consilierea, care dintre varianta (variantele) următoare
consideraţi că este (sunt) legală (legale) ?
a) B.G. va trebui să încheie cu societatea un contract de vânzare-cumpărare;
b) B.G. nu poate transmite terenul societăţii pentru că va exista mereu o confuzie de
patrimoniu;
91
c) aducerea la capitalul social a unui teren nu este suficientă pentru constituirea şi
înmatricularea societăţii;
d) dacă terenul are o valoare mai mare de 1 leu atunci este suficient ca societatea să se
poată constitui.
2. Societatea MIXAM SRL este o societate cu răspundere limitată formată din 3 asociaţi,
respectiv două persoane fizice (A.P. şi A.M.) şi o persoană juridică (societatea X SRL). Asociaţii-
persoane fizice s-au obligat prin actul constitutiv să aducă la capitalul social munca pe care o
vor desfăşura în societate, respectiv activitate de marketing/publicitate în vederea atragerii
unei clientele stabile a societăţii în valoare de 4.500 lei. Aportul la capitalul social al asociatului-
persoană juridică, societatea X SRL, constă în acţiunile pe care aceasta le deţine la societatea Y
SA. Totodată cei trei asociaţi au vărsat ca aport la capitalul social suma de 50 lei fiecare.
Verificând conţinutul actului constitutiv, directorul Oficiului Registrului Comerţului a constatat
că există neregularităţi în privinţa constituirii capitalului social al societăţii.
Arătaţi care sunt neregularităţile sesizate cu privire la capitalul social şi la felurile aporturilor
asociaţilor.
3. În actul constitutiv al societăţii „Beauty Magic“ SRL s-a prevăzut că asociatul A.C. va aduce la
capitalul social dreptul de folosinţă asupra imobilului proprietatea sa, imobil constând într-un
apartament cu două camere. Asociatul aducând în societate doar dreptul de folosinţă, în
evidenţele contabile ale societăţii imobilul respectiv nu a fost înregistrat printre activele
acesteia.
Societatea s-a dizolvat pe baza acordului intervenit între asociaţi, care au desemnat un
lichidator. Lichidatorul a inventariat bunurile aflate în patrimoniul societăţii, inclusiv cele
existente în capitalul social, înscriind şi imobilul în cauză în bilanţul de lichidare şi în propunerile
de repartizare a activului în vederea lichidării.
Este corectă soluţia adoptată de lichidator ? Bilanţul de lichidare este întocmit corect ? Motivaţi
răspunsul.
4. In actul constitutiv al societăţii OLVEX SNC s-a prevazut ca asociatul LE sa procure clientela
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acesteia, urmând sa participe la profit
şi pierdere în proporţie de 30%. Activitatea la care s-a obligat asociatul LE reprezintă aport la
capitalul social al societăţii ?
5. Societatea LIR SRL are trei asociaţi, respectiv: LM, NM si VP fiecare participând la capitalul
social cu un aport în numerar de cate 2.000.000 lei adică un procent de câte 33% fiecare. În
clauza referitoare la modul de participare la profit şi pierderi, asociaţii au prevăzut ca asociatul
LM să participe în proportie de 20%, iar ceilalţi doi, respectiv NM si VP cu un procent de câte
40% fiecare. Este legală clauza inserată în actul constitutiv privind modul de participare a
asociaţilor la profitul şi pierderile societăţii? Motivaţi răspunsul. Dar dacă s-ar stipula ca
asociatului NM să-i revină 90% din dividende ?
92
6. Enumeraţi formele de aport la formarea capitalului social. Sub aspectul obiectului aportului,
prin ce se distinge aportul în natură faţă de aportul în creanţe ?
7. Care formă de aport la capitalul social este obligatorie indiferent de forma societăţii ?
8. Ce sunt dividendele şi care este modul de distribuire a acestora ?
9. Asociatul A.D. a adus la capitalul social al unei societăţii în nume colectiv un număr de 100 de
obligaţiuni, deţinute la societatea Transilvania SA cu termen de rambursare la 20 ianuarie 2010.
Societatea emitentă a obligaţiunilor nu şi-a executat obligaţiile astfel încât la sfârşitul anului
2010 societatea în nume colectiv s-a adresat cu somaţie de efectuare a plăţii asociatului care a
aportat obligaţiunile respective.
Caracterizaţi natura aportului având ca obiect cele 100 de obligaţiuni. La o societate în nume
colectiv este permis un astfel de aport ? Societatea creditoare îl poate urmări silit pe asociatul
care a aportat obligaţiunile ?
10. Numitul T.I. a cesionat la data de 22 iulie 2012 lui R.M. un număr de 25 acţiuni în valoare
totală de 5.000 lei. Prin hotărârea AGA din 22 martie 2013 s-a aprobat distribuirea dividendelor
aferente exerciţiului financiar al anului 2012, fiecare acţionar urmând să primească dividende în
funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de cota de participare la capitalul social. Pentru
exerciţiul financiar al anului 2005, dividendele aferente celor 25 de acţiuni au fost atribuite în
totalitate numitului R.M. care deţinea acţiunile respective la data adoptării hotărârii AGA. T.I. a
solicitat achitarea dividendelor aferente anului 2012 până la data de 22 iulie iar după aceasta să
i se atribuie cesionarului R.M.
Este întemeiată cererea de plată a dividendelor formulată de acţionarul cedent T.I. ?
2.7. BIBLIOGRAFIE
Cristea S. , Contractul de societate în noul Cod civil (art. 1881-1954). Comparaţie cu codul civil de la
1865, în Juridical Tribune, volume 1, Issue 1, June 2012
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe
articole, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009
Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, ed. 4, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008
economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
Turcu I. , Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008
93
Corpul experţilor contabili şi contabililor Autorizaţi din România. Întrebări şi studii de caz privind
accesul la stagiu pentru obţinerea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat (cadrul
general), Ed. CECCAR, 2008.
Schiau I. , Prescure T., Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe
Ţuca F., Cesiune de acţiuni sau părţi sociale. Efectele asupra calităţii de creditor al dividendelor, în
Juridica nr. 1/2000.
UNITATEA DE STUDIU 3
MAJORAREA ŞI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL

CAZURI DE MODIFICARE A SOCIETĂŢII COMERCIALE
Cuprins :
3.1.Introducere
3.3.Majorarea şi reducerea capitalului social –
cazuri de modificare a societăţii comerciale
3.3.1. Privire generală asupra cazurilor de modificare a societăţii comerciale
3.3.2. Majorarea capitalului social - căile (sursele), procedeele de majorare,
condiţii procedurale
3.3.3. Reducerea capitalului social – condiţii, procedee.
3.7. Bibliografie
3.1. INTRODUCERE
Mobilitatea condiţiilor economice sub impactul cărora societăţile îşi desfăşoară existenţa
implică o adaptare continuă la nevoile pieţei economice şi, implicit, la nevoile unei funcţionări
94
adecvate a însăşi structurii societare respective. Cum coordonatele juridice ale societăţii sunt
stabilite prin actul constitutiv, modificarea societăţii reclamă în mod necesar modificarea
actului constitutiv; practic, modificarea actului constitutiv reprezintă instrumentul juridic prin
intermediul căruia devine posibilă modificarea societăţii.
Sediul juridic al materiei îl reprezintă Titlul IV din LS intitulat „Modificarea actului
constitutiv” ale cărui dispoziţii reglementează modalităţile în care poate avea loc modificarea
actului constitutiv, forma actului modificator, condiţiile procedurale privind înregistrarea
modificării în registrul comerţului, respectiv îndeplinirea cerinţelor de publicitate precum şi
câteva cazuri de modificare a actului constitutiv, şi anume schimbarea formei societăţii,
prelungirea duratei societăţii şi modificarea capitalului social (majorarea şi reducerea acestuia).
3.2. OBIECTIVELE UNITĂŢII DE STUDIU
După parcurgerea prezentei unităţi de studiu, studenţii vor putea:

- identifica ipotezele care reclamă modificarea actului constitutiv;
- să diferenţieze modalităţile de majorare a capitalului social în funcţie de sursa de
finanţare, respectiv să diferenţieze aceste modalităţi de procedeele tehnice prin care
se realizează majorarea de capital social şi, în calitate de viitori profesionişti, să
procedeze la formalităţile tehnice de majorare/reducere a capitalului social.
3.3. MAJORAREA ŞI REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL -

CAZURI DE MODIFICARE A SOCIETĂŢII
3.3.1. Privire generală asupra cazurilor de modificare a societăţilor. Constituie ipoteze concrete
de modificare a societăţilor nu numai cele reglementate în cadrul Titlului IV „Modificarea
actului constitutiv” din LSC, fiind vorba despre schimbarea formei juridice a societăţii,
prelungirea duratei şi modificarea capitalului social, ci şi cele regăsite în cuprinsul mai larg al
legii, şi anume cele prevăzute în Titlurile V-VI: excluderea şi retragerea asociaţilor, fuziunea,
divizarea şi dizolvarea societăţii, respectiv consacrate de art. 113 lit. b), c), d) şi i1) şi anume,
mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, înfiinţarea sau
desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi
fără personalitate juridică, conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor
la purtător în acţiuni nominative sau de art. 202 din lege: transmiterea părţilor sociale.
În cele ce urmează înţelegem să facem câteva dezvoltări asupra cazurilor pe care, în mod
selectiv, le-am reţinut ca fiind mai semnificative pentru destinatarii unităţii de studiu (studenţi
ai facultăţilor cu profil economic – specializarea contabilitate şi informatică de gestiune.)
3.3.2. Majorarea capitalului social
Explicaţie preliminară. În viaţa societară, nevoiade procurare de noi resurse băneşti poate fi
determinată nu numai de intenţia asociaţilor de extindere a activităţii societăţii în perioadele de
prosperitate economică ci şi de cea privind minimalizarea efectelor nefericite ale
disfuncţionalităţilor ce pot surveni în caz de dificultate financiară. Dintre mijloacele, relativ
95
variate, prin care societatea poate obţine în astfel de situaţii fondurile necesare - contractarea
de împrumuturi bancare, emiterea de obligaţiuni, realizarea de venituri prin practicarea unor
alte operaţiuni comerciale, majorarea capitalului social - fiind mai puţin costisitoare – este,
adeseori, preferată de asociaţi.
Nu mai puţin, mărirea capitalului social poate deveni necesară şi în condiţiile acumulării unor
rezerve semnificative a căror valorificare ar susţine realizarea intereselor economice ale
societăţii sau în situaţia în care societatea ar fi obligată, în lipsa lichidităţilor necesare, să
recurgă la restituirea unor datorii sociale prin conversia acestora în acţiuni ale societăţii sau, în
fine, poate fi impusă prin voinţa legiuitorului în cazul în care se modifică valoarea minimă a
capitalului social.
Condiţii procedurale privind mărirea capitalului social. Mărirea capitalului social este supusă
condiţiilor prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Mărirea capitalului social se va realiza în temeiul hotărârii adunării generale extraordinare sau,
pentru ipoteza în care, potrivit art. 114 alin. (1) din LS, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a
adunării generale extraordinare, s-a încredinţat consiliului de administraţie, respectiv
directoratului prerogativa de a decide asupra majorării capitalului social, prin decizia consiliului
de administraţie, respectiv a directoratului.
Hotărârea adunării generale extraordinare de mărire a capitalului social se ia, de regulă, în
condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 115 din LS17 şi, în cazurile prevăzute de lege,
cu votul tuturor acţionarilor. În cazul societăţii cu răspundere limitată, hotărârea privind
majorarea capitalului social se ia prin votul tuturor asociaţilor. Bineînţeles, hotărârea este
supusă formalităţilor de înregistrare şi de publicitate prevăzute de art. 204 din LS.
Cu privire la mărirea capitalului social al societăţii pe acţiuni, prevederile art. 212 alin.
(1) din LS obligă la respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru constituirea societăţii; deşi
legiuitorul se referă în mod expres doar la societatea pe acţiuni, pentru identitate de raţiune,
apreciem că regula va opera şi pentru celelalte forme juridice ale societăţilor şi, în consecinţă,
urmează a fi respectate regulile particulare privind felurile aporturilor, numărul asociaţilor, etc.
În fine, potrivit art. 219 alin. (1) LS, „hotărârea adunării generale privind majorarea
capitalului social produce efecte numai în măsura în care este adusă la îndeplinire în termen de
1 an de la data adoptării.”. Analiza implicaţiilor juridice ale acestui text legal necesită câteva
observaţii preliminare referitoare la derularea efectivă a operaţiunilor prin intermediul cărora
are loc mărirea capitalului social.
Astfel, după adoptarea de către adunarea generală a hotărârii prin care, în principiu, se aprobă
majorarea, urmează exercitarea dreptului de preferinţă de către acţionarii existenţi şi, în cazul
în care emisiunea de acţiuni nu a fost subscrisă integral, acţiunile vor fi oferite spre subscriere
terţilor. În situaţia în care majorarea de capital propusă nu este subscrisă integral, adunarea
generală va aproba majorarea capitalului social în limita subscrierilor efective (aceasta fiind,
practic, o a doua hotărâre a adunării generale în procesul de majorare a capitalului social) doar
dacă, potrivit art. 219 alin. (2) din LS, „condiţiile de emisiune prevăd această posibilitate”.
17
În concret, hotărârea nu poate fi luată în mod valabil decât în prezenţa, la prima convocare, a acţionarilor deţinând
cel puţin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, în prezenţa acţionarilor
deţinând cel puţin o cincime din numărul total de drepturi de vot cu o majoritate de cel puţin două treimi din
drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi.
96
În consecinţă, subscrierea noilor acţiuni (de către acţionarii existenţi sau de către terţi) trebuie
să aibă loc sau, în formularea legiuitorului, „să fie adusă la îndeplinire” în termen de cel mult 1
an de la data adoptării primei hotărâri.
În altă ordine de idei, considerăm că legiuitorul a dat dovada unui exces în modul de
reglementare atunci când, pentru situaţia în care emisiunea nu este subscrisă integral, a
prevăzut că majorarea poate fi efectuată în limita subscrierilor primite doar în măsura în care
condiţiile de emisiune permit o atare conduită. Întrucât mărirea de capital social este impusă de
nevoia societăţii de procurare a unor noi resurse materiale, impunerea condiţiei arătate, de
natură a împiedica finalizarea operaţiunii, nu foloseşte în niciun fel intereselor economice ale
societăţii. Nu mai puţin, considerăm că aplicarea regulii de mai sus ar putea fi obstaculată prin
efectul adoptării de către adunarea generală extraordinară a unei hotărâri având ca obiect
limitarea majorării capitalului social la valoarea subscrierilor primite; oricum, de lege ferenda,
propunem înlăturarea condiţiei impuse de alin. (2) al textului de lege comentat.
Căile (sursele) şi procedeele de majorare a capitalului social. Potrivit dispoziţiilor art. 210 alin.
(1) din LS, majorarea capitalului social se poate realiza prin două procedee tehnice, şi anume:
- fie prin emisiunea de noi acţiuni,
- fie prin mărirea valorii nominale a acţiunilor (sau a părţilor sociale, s.n.) existente.
În funcţie de provenienţa sursei de majorare a capitalului social, pot fi identificate următoarele
modalităţi de mărire a capitalului social:
- majorarea capitalului social prin noi aporturi subscrise de asociaţi sau de terţi; cu titlu de
noutate, se impune să precizăm că un regim particular îl prezintă majorarea capitalului social
prin noi aporturi în cazul capitalului autorizat;
- majorarea capitalului social fără noi aporturi prin folosirea unor resurse financiare interne,
aflate deja în patrimoniul societăţii, şi anume: prin încorporarea în capitalul social a rezervelor
(cu excepţia celor legale), a beneficiilor sau a primelor de emisiune sau prin compensarea
creanţelor lichide şi exigibile deţinute de anumiţi debitori împotriva societăţii cu acţiuni sau
părţi sociale ale acesteia18.
→ Majorarea capitalului social prin noi aporturi
Reprezintă modalitatea care asigură societăţii obţinerea efectivă a unor noi resurse materiale în
scopul dezvoltării sau redresării activităţii sale.
Aporturile în numerar şi/sau în natură pot fi aduse de asociaţi sau de persoane străine de
societate; în cazul aporturilor în natură, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 215 alin. (1)
din LS, rămân valabile regulile impuse formării capitalului social cu prilejul constituirii societăţii,
şi anume cele consacrate de prevederile art. 38-39 din lege referitoare la evaluarea bunurilor
aportate.
De regulă, mărirea capitalului social prin noi aporturi se realizează prin emiterea de noi acţiuni,
cu o valoare nominală egală cu cea a acţiunilor existente. În scopul garantării stabilităţii
capitalului social precum şi a necesităţii respectării angajamentelor asumate, prin dispoziţiile
art. 92 alin. (3) din LS a fost instituită regula inadmisibilităţii majorării de capital social până la
data la care nu vor fi liberate integral acţiunile emise anterior; analizând modul de redactare
În timp ce emisiunea de noi acţiuni este un procedeu folosit pentru orice majorare de capital, mărirea valorii
18
nominale a acţiunilor vechi se utilizează, de regulă, la majorările făcute prin încorporarea rezervelor, a se vedea I.
Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 127.
97
al textului (potrivit căruia „capitalul social nu va putea fi majorat şi nu se vor putea emite noi
acţiuni până când nu vor fi fost complet plătite cele din emisiunea precedentă”), se poate
observa maniera categorică în care legiuitorul a înţeles să formuleze interdicţia arătată şi, în
consecinţă, apreciem că o interpretare extensivă a normei anterior citate nu poate fi primită19.
În cazul măririi capitalului social prin emiterea de noi acţiuni, acţionarii existenţi beneficiază,
potrivit art. 216 alin. (1) din LS, de un drept de preferinţă la subscrierea noilor acţiuni,
proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă20. Consacrarea dreptului de preferinţă
constituie expresia preocupării legiuitorului pentru protecţia intereselor acţionarilor societăţii;
astfel, acestora li se permite să-şi menţină cota de participare la capitalul social, şi, implicit cota
de participare la profit, motiv pentru care, la nivel doctrinar, se vorbeşte despre „funcţia
egalitară” a dreptului de preferinţă care, practic, „tinde să menţină un status quo între
acţionari”21.
Exercitarea dreptului de preferinţă va putea fi făcută în termenulstabilit prin hotărârea
adunării generale extraordinare în condiţiile prevăzute de art. 115 alin. (2) din LS sau prin
decizia consiliului de administraţie, respectiv directoratului, dacă prin actul constitutiv nu s-a
convenit un alt termen; indiferent de modul de stabilire, termenul acordat acţionarilor existenţi
în vederea subscrierii noilor acţiuni nu poate fi mai mic de o lună de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale, respectiv a deciziei consiliului de administraţie
sau directoratului privind majorarea capitalului social. Cu privire la natura juridică a acestui
termen, faţă de formularea categorică a legiuitorului22, apreciem că ne aflăm în prezenţa unui
termen de decădere, după expirarea căruia orice manifestare de voinţă a vechilor acţionari nu
mai are nicio valoare juridică.
În considerarea faptului că izvorul juridic al dreptului de preferinţă îl constituie legea, şi
nu voinţa asociaţilor, acest drept nu poate fi înlăturat sau restricţionat prin actul constitutiv23.
Din raţiuni de protecţie a intereselor societăţii, legiuitorul a înţeles să recunoască adunării
generale extraordinare prerogativa de a limita sau ridica dreptul de preferinţă al vechilor
acţionari în condiţiile expres prevăzute de art. 217 din LS.
Astfel, cel mai adesea eliminarea dreptului de preferinţă este impusă de nevoia acută a
societăţii de a obţine, în perioade de dificultate economică, resurse financiare care, neputând fi
procurate prin subscrierea noilor acţiuni de către acţionarii existenţi, sunt obţinute de la o altă
persoană (de regulă, un grup financiar) dispusă să subscrie integral emisiunea cu condiţia
înlăturării dreptului de preferinţă24.
19
Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 137.
20
A se vedea opinia doctrinară care pledează pentru recunoaşterea unui drept de preferinţă la subscrierea noilor părţi
sociale în favoarea asociaţilor existenţi în cazul măririi capitalului social al societăţii cu răspundere limitată a se
vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 834.
21
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op.cit., p. 631.
22
Astfel, prin dispoziţiile art. 216 alin.(2) din LSC se arată că „ (...) în toate situaţiile, termenul (...) nu poate fi mai
mic (...). După expirarea acestui termen, acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului”.
23
Este şi motivul pentru care, la nivel doctrinar, dreptul de preferinţă este caracterizat în mod tradiţional ca fiind un
drept ireductibil, în sensul că nu poate fi restrâns în folosul terţilor; mai mult, acţionarilor existenţi li se recunoaşte şi
facultatea de a subscrie acţiunile rămase disponibile ca urmare a faptului că unii acţionari au renunţat sau nu şi-au
exercitat în termen dreptul de preferinţă, cu precizarea că acest drept (numit drept de preferinţă de gradul doi) este
însă reductibil, în sensul că poate fi redus dacă numărul acţiunilor rămase disponibile nu este suficient pentru a
acoperi toate cererile), a se vedea J. Mestre,M.-È. Pancrazi, Droit commercial – Droit interne et aspects de droit
international, 27e éd., L.G.D.J., Paris, 2006, p. 441-442.
98
În acelaşi timp, analizând cerinţele severe impuse de lege în vederea limitării sau ridicării
dreptului de preferinţă - decizia urmând a fi luată, potrivit art. 217 alin. (3) din LS în prezenţa
acţionarilor reprezentând ¾ din capitalul social subscris, cu majoritatea voturilor acţionarilor
prezenţi25 (prin urmare, a unui cvorum foarte ridicat, mai mare chiar decât cel pretins luării
deciziilor privind schimbarea formei juridice a societăţii, modificarea obiectului principal de
activitate, majorarea sau reducerea capitalului social, fuziunea sau dizolvarea), se poate
constata că ne aflăm în prezenţa unei hotărâri ale cărei semnificaţii depăşesc limitele unei
decizii obişnuite în viaţa societară.
Tratamentul juridic exigent impus luării în condiţii valabile a acestei hotărâri este completat de
condiţia întocmirii de către consiliul de administraţie, respectiv de către directorat a unui raport
scris cuprinzând motivele care justifică, sub aspect economic, suprimarea dreptului de
preferinţă precum şi regulile privind determinarea valorii de emisiune a acţiunilor.
Orice majorare de capital social realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind
dreptul de preferinţă este anulabilă; sancţiunea nulităţii relative va putea fi invocată de către
acţionarii ale căror interese au fost prejudiciate prin încălcarea drepturilor de preferinţă.
În cazul în care noile acţiuni nu sunt subscrise de acţionarii societăţii, societatea le va oferi
terţilor spre subscriere, recurgând astfel la subscripţia publică. Circumstanţiind efectele regulii
potrivit căreia, indiferent de forma juridică a societăţii, majorarea capitalului social va avea loc
cu respectarea cerinţelor impuse cu prilejul constituirii societăţii, în cazul societăţii pe acţiuni,
dispoziţiile art. 212 din LS incidente subscripţiei publice a acţiunilor emise în vederea măririi
capitalului social se vor completa cu cele prevăzute de art. 18 din lege referitoare la constituirea
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică.
Din raţiuni privind informarea adecvată a terţilor interesaţi să subscrie noile acţiuni, prospectul
de emisiune trebuie să cuprindă o serie de menţiuni care să permită identificarea societăţii
(data şi numărul de înmatriculare în registrul comerţului, denumirea, sediul, numele şi
prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor directoratului şi consiliului de
supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului financiar, şi domiciliul lor), determinarea
situaţiei sale economice şi a gradului de rentabilitate a activităţii întreprinse (capitalul social
subscris şi vărsat, ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau al auditorilor
financiari, dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă de la această dată au
trecut mai puţin de 5 ani, obligaţiunile emise de societate) precum şi cunoaşterea condiţiilor în
care are majorarea capitalului social (hotărârea adunării generale privind noua emisiune de
acţiuni, valoarea totală a acestora, numărul şi valoarea lor nominală, felul acestora, relaţii
privitoare la aporturi, altele decât în numerar, şi avantajele acordate acestora, precum şi data
de la care se vor plăti dividendele). În lipsa menţiunilor arătate, orice acceptant al subscrierii va
putea să invoce nulitatea relativă a prospectului de emisiune în măsura în care nu şi-a exercitat
drepturile şi obligaţiile sale de acţionar.
Pentru detalii, a se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 132.

24
Mai mult, în cazul societăţilor ale căror acţiuni se tranzacţionează pe pieţele reglementate cerinţele de cvorum şi
25
majoritate sunt şi mai mari, hotărârea neputând fi luată decât în prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin ¾ din
numărul titularilor capitalului social şi cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 75% din
drepturile de vot [art. 240 alin. (1) din Legea nr. 297/2004].
99
Prospectul de emisiune, semnat în formă autentică de cel puţin doi membri ai consiliului de
administraţie sau ai directoratului, va fi depus la registrul comerţului în vederea efectuării
controlului de legalitate şi a autorizării publicării acestuia.
Noile acţiuni pot fi dobândite de acţionarii existenţi sau de terţi în schimbul unor aporturi în
numerar şi/sau în natură, nefiind permise aporturile în creanţe [art. 215 alin. (2) din LS].
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar trebuie plătite, la data subscrierii, în
proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală şi, integral, în termen de cel mult 3 ani de
la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale privind majorarea capitalului
social.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură trebuie liberate în acelaşi termen26 ca şi cele
subscrise în schimbul aporturilor în numerar.
Deşi, la nivel doctrinar, s-a susţinut că liberarea integrală a capitalului social subscris va avea
loc, în condiţiile anterior descrise, doar în cazul măririi capitalului social prin subscriere integrală
şi simultană27, apreciem că prevederile art. 220 din LS sunt aplicabile indiferent de forma
subscrierii, prin urmare, inclusiv în ipoteza majorării capitalului social prin subscripţie publică28;
astfel, prin dispoziţiile articolului citat, în cazul majorării capitalului social, au fost instituite
reguli derogatorii faţă de cele prevăzute pentru constituirea societăţii, fără a face vreo distincţie
între mărirea capitalului social prin subscriere integrală şi simultană, respectiv prin subscripţie
publică, şi, în consecinţă, făcând aplicarea principiului exprimat prin adagiul latin ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus o altă interpretare, de natură a restrânge domeniul de
aplicare al regulilor amintite doar la mărirea capitalului social prin subscrierea integrală şi
simultană, ar contraveni voinţei legiuitorului.
În altă ordine de idei, din raţiuni de protecţie a intereselor creditorilor societăţii, în cazul măririi
capitalului social în schimbul unor aporturi în natură, subzistă regula obligativităţii evaluării de
către experţi a bunurilor ce constituie obiectul aporturilor în condiţiile art. 38 şi 39 din lege. În
sensul arătat, prin hotărârea adunării generale de majorare a capitalului social se va propune
directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei desemnate
numirea unuia sau mai multor experţi în vederea efectuării evaluării; după întocmirea
raportului de expertiză, adunarea generală extraordinară, luând în considerare concluziile
formulate, va hotărî majorarea capitalului social. Conform prevederilor art. 215 alin. (4) din LS,
26
Cu referire la condiţiile în care urmează a se efectua vărsarea integrală a capitalului social subscris, se poate
constata că, spre deosebire de faza constituirii societăţii [în care, potrivit art. 9 alin. (2) din LSC, diferenţa de capital
social subscris trebuie integral vărsată pentru acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar în termen de 12 luni
de la data înmatriculării societăţii, respectiv pentru acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură în termen de cel
mult 2 ani de la data înmatriculării], în cazul majorării capitalului social legiuitorul a instituit un termen mai lung
fără a mai face distincţie în funcţie de natura aporturilor.
27
A se vedea I. Băcanu,op. cit., p. 136. În contextul în care materia subscripţiei publice este reglementată de legiuitor
în termeni mai severi, autorul afirmă că „nu există nicio raţiune ca la majorarea capitalului social prin subscripţie
publică să se adopte un regim mai liberal” şi, în consecinţă, consideră că, în cazul majorării capitalului social prin
subscripţie publică, sunt aplicabile, în temeiul art. 212 alin. (1) din LSC, dispoziţiile prevăzute pentru constituirea
societăţii, şi anume cele cuprinse în art. 21 din lege; astfel, acţiunile subscrise în schimbul aporturilor în numerar ar
trebui plătite în proporţie de 50% la data subscrierii şi, integral, în termen de 12 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii de majorare a capitalului social, iar acţiunile emise în schimbul aporturilor în natură ar
trebui acoperite integral la data acceptării subscrierii.
28
În acelaşi sens a se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 215, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea,op. cit.,
p. 831.
100
hotărârea adunării generale va trebui să cuprindă „descrierea aporturilor în natură, numele
persoanelor ce le efectuează şi numărul acţiunilor ce se vor emite în schimb”.
Deşi în cuprinsul LS nu se regăseşte o dispoziţie similară celei consacrate de art. 240 alin. (2) din
Legea nr. 297/2004 potrivit căreia aporturile în natură pot consta numai în „bunuri performante
necesare realizării obiectului de activitate al societăţii emitente”, pentru identitate de raţiune,
apreciem că o atare cerinţă se impune a fi extinsă nu numai la orice majorare de capital social,
ci şi la formarea capitalului social cu prilejul constituirii societăţii.
În fine, epuizând condiţiile specifice de realizare a măririi capitalului social prin emiterea de noi
acţiuni, precizăm că, deşi legea nu pretinde în mod obligatoriu ca majorarea să aibă loc cu plata
unei prime de emisiune, în situaţia în care pentru efectuarea operaţiunii s-a stabilit o primă de
emisiune, aceasta trebuie achitată integral la data subscrierii [art. 220 alin. (3) din LS].
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune (adică valoarea de piaţă
sau cea determinată pe baza activului net contabil) şi valoarea nominală a acţiunilor, fiind
caracterizată drept „un procedeu prin care un asociat care subscrie acţiuni emise prin majorarea
capitalului le plăteşte nu la valoarea lor nominală, ci la valoarea lor reală, de emisiune”; ştiut
fiind că operaţiunea de mărire a capitalului social implică o depreciere a valorii acţiunilor vechi,
acest cost suplimentar suportat de subscriitorii acţiunilor este destinat să acopere diminuarea
valorii de piaţă a acţiunilor vechi (survenită ca urmare a creşterii numărului acţiunilor) precum
şi cheltuielile ocazionate de efectuarea emisiunii. Sub aspectul naturii juridice, prima de
emisiune este calificată, la nivel doctrinar, drept „un supliment de aport”, aceasta nefiind însă
„încorporată în capitalul social”, ci înregistrată „într-un cont de rezerve de care societatea
dispune potrivit intereselor sale”29.
În caz de neplată a acţiunilor în condiţiile pretinse de art. 220 alin. (1)-(3) din LS, rămân
aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 98 alin. (3) privind antrenarea răspunderii solidare a
subscriitorilor şi cesionarilor ulteriori ai acţiunilor subscrise dar pentru care nu s-au efectuat
vărsămintele precum şi cele ale art. 100 din lege referitoare la regulile procedurale incidente în
caz de neîndeplinire de către acţionari a obligaţiei de efectuare a vărsămintelor devenite
exigibile.
Majorarea capitalului social în schimbul unor noi aporturi se poate realiza şi prin procedeul
măririi valorii nominale a acţiunilor deţinute de acţionarii societăţii; în schimbul unui
supliment de aport stabilit de adunarea generală pentru fiecare acţiune, acţionarii existenţi îşi
vor păstra acţiunile deţinute a căror valoare nominală a fost astfel majorată. Cum un atare
procedeu presupune obligaţia acţionarilor de a efectua un aport suplimentar pentru fiecare
acţiune deţinută, aceştia fiind ţinuţi astfel de îndeplinirea unei noi obligaţii, legiuitorul, din
raţiuni de protecţie a acţionarilor societăţii, a înţeles să deroge de la condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (2) din LS şi a instituit, în materie, regula
unanimităţii, hotărârea fiind valabilă doar dacă este luată cu votul tuturor acţionarilor [art. 210
alin. (4) din LS].
Majorarea capitalului social în cazul capitalului autorizat. Prin dispoziţiile art. 2201 din LS,
legiuitorul a reglementat noţiunea de capital autorizat precum şi condiţiile în care urmează a se
efectua majorarea capitalului social subscris până la valoarea capitalului autorizat.
A se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 289.

29
101
Textul legal reia, de fapt, definiţia consacrată de reglementarea comunitară, şi anume cea
cuprinsă în art. 25 din Directiva nr. 77/91/CEE30; astfel, capitalul autorizat reprezintă valoarea
nominală determinată, stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale,
până la care poate fi majorat capitalul social subscris prin decizia consiliului de administraţie,
respectiv a directoratului.
Analizând conţinutul dispoziţiilor art. 2201 alin. (1) din LS, se poate constata că legiuitorul
român a prevăzut că mărirea capitalului social până la valoarea capitalului autorizat se va
realiza „prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor”, restrângând astfel, de lege lata,
modalităţile şi procedeele în care, în mod obişnuit, poate fi efectuată majorarea capitalului
social. În contextul în care prevederile comunitare la care am făcut referire nu cuprind o atare
limitare, înţelegem să ne raliem acelor autori care, criticând acest „exces de reglementare al
legiuitorului român” arată că, astfel, se „denaturează raţiunile determinării unui capital
autorizat (...) care sunt simplitatea, eficienţa, pragmatismul”31 şi, în consecinţă, neexistând
niciun impediment pentru utilizarea tuturor procedeelor permise de art. 210 alin. (2) din LS,
apreciem că, de lege ferenda, se impune modificarea textului legal în sensul arătat în sensul
compatibilizării acestuia cu norma europeană.
Creşterea capitalului social în limita capitalului autorizat se poate realiza într-o perioadă de cel
mult 5 ani de la data înmatriculării societăţii sau, pentru situaţia în care autorizarea este dată,
ulterior constituirii societăţii, de către adunarea generală extraordinară, de la data înregistrării
în registrul comerţului a modificării actului constitutiv în sensul stabilit prin hotărârea adunării
generale extraordinare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2201 alin. (3) din LS, „valoarea nominală a capitalului autorizat nu poate
depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în momentul autorizării”. Ştiut fiind că
valoarea capitalului autorizat este mai mare decât capitalul social subscris şi, prin urmare, nu
poate reprezenta cel mult jumătate din valoarea acestuia, nu ne rămâne decât să regretăm
formularea, din păcate, nefericită a legiuitorului; bineînţeles, într-o interpretare adecvată a
textului reţinem că, în realitate, valoarea nominală a capitalului autorizat nu poate depăşi cu
mai mult de jumătate valoarea capitalului social subscris.
În fine, prin autorizarea dată prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale
extraordinare, se poate conferi consiliului de administraţie, respectiv directoratului prerogativa
de a hotărî limitarea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi. Hotărârea
adunării generale extraordinare privind încredinţarea dreptului de limitare sau ridicare a
dreptului de preferinţă va fi luată în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 217
alin. (3) din LSC. Decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului de restrângere
sau de suprimare a dreptului de preferinţă se va depune la oficiul registrului comerţului spre
înregistrare şi publicare în Monitorul Oficial.
30
Titlul integral al directivei este Directiva nr. 77/91/CEE din 13 decembrie 1976 a Consiliului de coordonare în
vederea echivalării a garanţiilor impuse societăţilor comerciale în statele membre, în înţelesul art. 58 din tratat,
pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor, în ceea ce priveşte constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni
şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora (J.O. L 26 din 31 ianuarie 1977). Ulterior, aceasta a fost modificată
prin Directiva 2006/68/CE din 6 septembrie a Parlamentului European şi al Consiliului (J.O. L 264/32 din 25
septembrie 2006).
31
A se vedea I. Schiau, T. Prescure, op.cit., p. 641.
102
→ Majorarea capitalului social fără noi aporturi
Reprezintă modalitatea în care, prin intermediul unor operaţiuni financiar-contabile, este

posibilă încorporarea în capitalul social a unor resurse aflate în patrimoniul societăţii cu alt titlu
decât acela de aport la capitalul social.
Spre deosebire de mărirea capitalului social prin noi aporturi care asigură societăţii, prin
obţinerea efectivă a bunurilor ce constituie obiectul acestora, o creştere reală a valorii
patrimoniului său, procedeele utilizate pentru realizarea celeilalte forme de mărire a capitalului
social, cunoscută sub denumirea – impusă de raţiuni didactice – de mărire a capitalului social
fără noi aporturi, permit, practic, „autofinanţarea societăţii” prin folosirea unor fonduri interne
a căror valoare va fi inclusă în capitalului social şi, în consecinţă, constituie expresia doar a unei
„sporiri contabile a patrimoniului”, fără a reflecta o creştere autentică a acestuia.
a) Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor
Rezervele reprezintă sume de bani deduse din beneficiile societăţii având destinaţiile prevăzute
de lege. În funcţie de natura lor, există următoarele categorii: rezerve legale, statutare şi
facultative32.
Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu în cazul societăţii pe acţiuni şi al
societăţii cu răspundere limitată în condiţiile descrise de art. 183 alin. (1) din LSC; astfel, din
profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă,
până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. În cazul în care fondul de
rezervă, după constituire, s-a micşorat, va fi completat până la atingerea plafonului legal
menţionat.
Rezervele statutare se constituie în temeiul dispoziţiilor actului constitutiv;
exemplificativ, acestea pot fi folosite pentru plata dividendelor atunci când societatea nu
realizează beneficii.
În fine, rezervele facultative se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilită prin
hotărârea adunării generale (pentru desfăşurarea politicii investiţionale a firmei, de exemplu).
Potrivit dispoziţiilor art. 210 alin.(2) din LS, acţiunile noi emise de societate pentru
mărirea capitalului social pot fi liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia celor legale;
altfel spus, sumele de bani contabilizate ca rezerve sunt folosite pentru plata noilor acţiuni,
acestea din urmă fiind, în consecinţă, distribuite gratuit acţionarilor proporţional cu numărul
acţiunilor deţinute. Practic, mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se
materializează prin efectuarea unei operaţiuni financiar-contabile de virare a unei sume de bani
din contul „rezerve” în contul „capital social” (ambele fiind conturi de pasiv).
În concepţia actuală a LS, potrivit art. 210 alin. (3) din lege, diferenţele favorabile rezultate din
reevaluarea patrimoniului33 vor putea fi incluse în rezerve fără a mai putea fi utilizate pentru
majorarea capitalului social.
b) Majorarea capitalului social prin încorporarea beneficiilorsau a primelor de emisiune
32
Pentru detalii referitoare la rezerve şi implicaţiile practice ale repartizării acestora sub forma „distribuirilor către
asociaţi” a se vedea C. Oroviceanu, Conceptul de „distribuiri către asociaţi” şi posibilitatea repartizării rezervelor, în
R.R.D.A. nr. 2/2010, p. 49 şi urm.
33
În contextul inflaţiei economice ce a caracterizat primii ani ai perioadei postdecembriste, urmare faptului că
valoarea contabilă a bunurilor societăţii rămânea sub valoarea de piaţă a acestora, diferenţele favorabile rezultate din
reevaluarea patrimoniului erau folosite pentru majorarea capitalului social.
103
Un alt mod de mărire a capitalului social constă în încorporarea beneficiilor în capitalul social;
astfel, beneficiile nedistribuite ca dividende sunt folosite pentru liberarea noilor acţiuni ceea ce,
practic, înseamnă că acţionarii primesc în locul dividendelor noi acţiuni. Este şi motivul pentru
care, într-o formulare sugestivă, mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor este
caracterizată drept o plată a dividendelor în acţiuni.
Dincolo de semnificaţiile practice ale mecanismului de funcţionare ale măririi capitalului social
prin încorporarea beneficiilor, nu mai puţin semnificativ ne apare faptul de a sublinia, din
dorinţa de a extrapola comentariul nostru şi asupra implicaţiilor teoretico-juridice ale
subiectului, că prin utilizarea acestui procedeu nu se aduce atingere unuia dintre drepturile
fundamentale ale acţionarilor (asociaţilor), şi anume dreptul la dividende. Deşi dreptul la
dividende este intangibil, adunării generale i se recunoaşte prerogativa de a hotărî asupra
periodicităţii distribuirii dividendelor, şi, în consecinţă de a reporta beneficiile, fără a le distribui
sau de a le folosi pentru majorarea capitalului social. Din această perspectivă, în doctrina
comercială clasică se afirmă că „dreptul la beneficii este de esenţa contractului de societate, în
timp ce periodicitatea distribuirii acestora este numai de natura sa”34.
Noile acţiuni pot fi liberate şi prin încorporarea primelor de emisiune.
În fine, mărirea capitalului social prin încorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune se
poate realiza şi prin procedeul majorării valorii nominale a acţiunilor existente, hotărârea de
majorare nemaifiind supusă, potrivit art. 210 alin. (4) din LSC regulii unanimităţii de voturi, ci
urmând a luată (inclusiv în cazul încorporării rezervelor) în condiţiile de cvorum şi majoritate
stabilite de art. 115 alin. (2) din LSC.
c) Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni
ale acesteia
În modalitatea enunţată, sumele de bani datorate creditorilor care deţin creanţe certe, lichide
şi exigibile împotriva societăţii sunt folosite pentru plata noilor acţiuni sau, în ipoteza în care
mărirea capitalului social se realizează prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, pentru plata
suplimentului de aport; simplificând termenii operaţiunii, se poate constata că, în schimbul
creanţelor împotriva societăţii, creditorii primesc acţiuni.
În realitate, nu este vorba despre o compensare în înţelesul strict al termenului ci despre o
transformare a datoriilor societăţii faţă de terţi în acţiuni sau părţi sociale; cum obligaţia de
plată a datoriei societăţii se transformă în obligaţia de a emite noi acţiuni sau părţi sociale
echivalente valoric creanţei pe care le va distribui creditorilor, operaţiunea respectivă este
cunoscută şi sub denumirea de mărire a capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii
în acţiuni.
În cazul în care această formă de mărire a capitalului social se face prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor, potrivit art. 210 alin. (4) din LS, hotărârea adunării generale poate fi luată
în mod valabil doar cu votul tuturor acţionarilor. Opţiunea legiuitorului este explicabilă şi
reflectă aceeaşi preocupare de protecţie a intereselor acţionarilor; în condiţiile în care mărirea
capitalului social prin conversiunea datoriilor societăţii este, practic, doar în folosul creditorilor
care devin, astfel, acţionari ai societăţii şi, mai mult, luând în considerare că nu li se poate
pretinde acţionarilor existenţi să accepte schimbări în structura acţionariatului de natură să le
A se vedea I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I şi II, Ed. All Beck, Juridica Restitutio, Bucureşti, 2002,
34
p. 684.
104
afecteze poziţia35, legiuitorul a apreciat că se impune un tratament mai sever al mecanismului
decizional, impunând cerinţa unanimităţii de voturi.
3.3.3. Reducerea capitalului social
Preliminarii. Reducerea capitalului social apare ca o modalitate adecvată de adaptare a
capitalului social la realităţile impuse de conjunctura economică, rentabilitatea activităţii
societăţii sau alte evenimente cu implicaţii semnificative în viaţa societară. În contextul în care
dispoziţiile LS nu cuprind o enumerare a cauzelor care determină reducerea capitalului social,
doctrina juridică, în mod tradiţional, reţine următoarele situaţii:
- apariţia unor pierderi ca urmare a unei administrări defectuoase a afacerilor societăţii sau a
unei conjuncturi economice nefavorabile exteriorizate prin diminuarea valorii activului net faţă
de valoarea capitalului social; în consecinţă, se impune reîntregirea activului patrimonial (până
la nivelul capitalului social) sau reducerea capitalului social (la valoarea activului) ştiut fiind că,
în caz contrar, dispoziţiile art. 69 din LS interzic vreo repartizare sau distribuire de profit.
Cu referire specială la societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, potrivit
prevederilor art. 15324 din LS, în cazul în care se constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor societăţii, s-a diminuat la mai puţin de
jumătate din valoarea capitalului social subscris sau chiar mai puţin, dacă actul constitutiv
prevede, consiliul de administraţie, respectiv directoratul au obligaţia de a convoca adunarea
generală extraordinară pentru a decide asupra reconstituirii activului net (până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social), reducerii capitalului social (cu un
cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve) sau a
dizolvării societăţii.
- existenţa unui capital care excederesurselor necesare pentru realizarea obiectului de activitate
al societăţii; într-o atare ipoteză (mai puţin frecventă în practică) reducerea capitalului social
este justificată de nevoia de a restabili un echilibru între activul şi pasivul patrimonial.
- neîndeplinirea de către asociaţi a obligaţiei de efectuare a vărsămintelor scadente; în cazul
societăţii pe acţiuni, respectiv al societăţii în comandită pe acţiuni reducerea capitalului social
va putea avea loc după îndeplinirea formalităţilor procedurale consacrate prin art. 100 din LSC
(somaţia colectivă a acţionarilor care nu şi-au îndeplinit la scadenţă angajamentele, urmărirea
acestora sau anularea acţiunilor);
- retragerea sau excluderea din societate; nu se va recurge însă la operaţiunea de reducere a
capitalului social în situaţia în care acţiunile sau părţile sociale deţinute de acţionarul (asociatul)
retras sau exclus sunt preluate de o altă persoană sau atunci când plata drepturilor cuvenite
asociatului retras sau exclus se face din activul patrimonial al societăţii fără a fi afectat în vreun
fel capitalul social.
- supraevaluarea unor aporturi în natură impune fie completarea diferenţei corespunzătoare de
aport, fie reducerea capitalului prin luarea în considerare a valorii reale a aporturilor.
Condiţiile reducerii capitalului social. Dreptul de opoziţie al creditorilor. Pentru reducerea
capitalului social urmează a fi respectate dispoziţiile art. 204 din LS cerute pentru modificarea
actului constitutiv.
În acelaşi sens a se vedea şi I. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 624, I. Turcu, op. cit., vol. II, p. 487.
35
105
Hotărârea va fi luată în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni de adunarea
generală extraordinară cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de art. 115
din LSC dacă actul constitutiv nu impune cerinţe mai severe iar în cazul societăţii cu răspundere
limitată, în nume colectiv şi în comandită simplă prin votul tuturor asociaţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 208 alin. (2) din LS hotărârea va trebui să respecte plafonul legal minim
al capitalului social (200 de lei pentru societatea cu răspundere limitată, respectiv 90.000 lei
pentru societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni) şi să indice motivele care justifică
reducerea precum şi procedeul utilizat în vederea efectuării operaţiunii.
Hotărârea privind reducerea capitalului social va fi depusă la registrul comerţului pentru
efectuarea menţiunii în registru şi publicarea în Monitorul Oficial.
În mod particular, executarea hotărârii nu va putea avea loc decât după trecerea unui termen
de două luni de la data publicării acesteia [art. 208 alin. (1) din LS]. Termenul respectiv a fost
instituit din raţiuni de protecţie a creditorilor titulari ai unor creanţe anterioare publicării
hotărârii, creditori care vor putea formula opoziţie în condiţiile art. 62 LS.
Recunoaşterea dreptului de opoziţie operează, practic, faţă de creditorii ale căror creanţe,
nedevenite încă scadente, sunt constatate printr-un titlu anterior publicării hotărârii de
reducere a capitalului social, aceştia fiind cei care ar putea fi prejudiciaţi ca urmare a adoptării
hotărârii.
Se poate constata că legiuitorul s-a limitat la a face trimitere la condiţiile prevăzute de art. 62
pentru exercitarea dreptului la opoziţie fără a corela în mod adecvat termenul prevăzut de
acest text de lege pentru formularea opoziţiei (şi anume de 30 de zile de la data publicării
hotărârii) cu termenul consacrat de art. 208 alin. (1) pe durata căruia executarea hotărârea de
reducere este, practic, suspendată. Deşi, în interpretarea acestui din urmă text legal, renumiţi
autori apreciază că dreptul de opoziţie va fi exercitat în termen de 2 luni de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii de reducere a capitalului social36, faţă de conţinutul art. 208 alin.
(3) din LS considerăm că de lege lata termenul nu poate fi decât cel impus de art. 62 alin. (1) din
LS iar de lege ferenda sperăm în remedierea rapidă a acestei neconcordanţe.
Odată cu înregistrarea cererii de opoziţie, în temeiul art. 62 alin. (2) raportat la art. 133 alin. (1)
din LS, creditorul poate solicita instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
suspendarea executării hotărârii privind reducerea capitalului social. Împotriva ordonanţei de
suspendare se poate formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
În soluţionarea cererii de opoziţie, instanţa de judecată va dispune potrivit art. 208 alin.
(4) din LS:
- respingerea cererii ca neîntemeiată dacă se constată că „societatea a oferit creditorilor
garanţii adecvate sau că, luându-se în considerare activul societăţii, garanţiile nu sunt
necesare”;
- admiterea cererii, caz în care reducerea capitalului social nu va avea efect „până când
creditorii nu vor fi obţinut realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate”.
Potrivit alin. (5) al art. 208 – introdus prin art. unic din Legea nr. 284/2008 - la cererea
creditorilor societăţii având creanţe anterioare publicării hotărârii, „instanţa poate obliga
societatea la acordarea de garanţii adecvate dacă, în mod rezonabil, se poate aprecia că
A se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 810.
36
106
reducerea capitalului social afectează şansele de acoperire a creanţelor, iar societatea nu a
acordat garanţii creditorilor (...)”.
Pentru ipoteza în care creditorii interesaţi nu şi-au exercitat dreptul de a formula opoziţie, se va
dispune înregistrarea hotărârii de reducere a capitalului social în registrul comerţului.
Procedeele de reducere a capitalului social. În funcţie de cauza care justifică reducerea
capitalului social, dispoziţiile art. 207 din LS reglementează procedeele utilizate în vederea
efectuării operaţiunii.
În cazul în care reducerea capitalului social este determinată de pierderi, mijloacele
tehnice folosite pentru reducerea capitalului social sunt următoarele:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii, cu micşorarea consecutivă a
numărului de acţiuni sau părţi sociale deţinute de fiecare asociat; dezavantajul utilizării acestui
procedeu constă în faptul că asociatul care nu deţine cel puţin numărul acţiunilor (părţilor
sociale) corespunzătoare celui la care s-a împărţit capitalul social, este expus riscului de a pierde
calitatea de asociat. Exemplificativ, pentru situaţia în care capitalul social s-a redus de 10 ori,
asociatul va avea o acţiune nouă în schimbul a 10 acţiuni vechi; dacă nu deţine cel puţin 10
acţiuni vechi, el riscă să piardă calitatea de asociat în măsura în care nu îşi va manifesta
opţiunea de a cumpăra alte acţiuni.
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale, procedeu care nu implică o
modificare a modului de distribuire a acţiunilor sau părţilor sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor, procedeu incident doar societăţilor pe
acţiuni.
Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi (de exemplu, în caz de
restrângere sau de schimbare a obiectului de activitate al societăţii), operaţiunea poate fi
realizată prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, procedeu aplicabil doar în
cazul societăţii pe acţiuni sau societăţii în comandită pe acţiuni (acestea fiind formele de
societate cu referire la care legea permite ca aportul asociaţilor să nu fie integral vărsat la
constituire sau la majorarea capitalului social );
b) restituirea către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului
social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege; este cazul procedeului reglementat prin art. 100 alin. (7) LS;
astfel, în cazul în care nu s-au efectuat la termen vărsămintele datorate, în locul acţiunilor
anulate societatea va putea emite noi acţiuni pentru a le vinde acţionarilor existenţi sau terţilor;
dacă preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor datorate societăţii
sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea proceda la reducerea
capitalului social.

Majorarea capitalului social se poate realiza prin două procedee tehnice, şi anume:
- fie prin emisiunea de noi acţiuni,
- fie prin mărirea valorii nominale a acţiunilor (sau a părţilor sociale, s.n.) existente.
107
În funcţie de provenienţa sursei de majorare a capitalului social, pot fi identificate următoarele
modalităţi de mărire a capitalului social:
- majorarea capitalului social prin noi aporturi subscrise de asociaţi sau de terţi; cu titlu de
noutate, se impune să precizăm că un regim particular îl prezintă majorarea capitalului social
prin noi aporturi în cazul capitalului autorizat;
- majorarea capitalului social fără noi aporturi prin folosirea unor resurse financiare interne,
aflate deja în patrimoniul societăţii, şi anume: prin încorporarea în capitalul social a rezervelor
(cu excepţia celor legale), a beneficiilor sau a primelor de emisiune sau prin compensarea
creanţelor lichide şi exigibile deţinute de anumiţi debitori împotriva societăţii cu acţiuni sau
părţi sociale ale acesteia.
În funcţie de cauza care justifică reducerea capitalului social, sunt reglementate procedeele
utilizate în vederea efectuării operaţiunii. Atunci când reducerea capitalului social este
determinată de pierderi, mijloacele tehnice folosite pentru reducerea capitalului social sunt
micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale ale societăţii, reducerea valorii nominale a
acţiunilor sau a părţilor sociale, respective dobândirea propriilor acţiuni urmată de anularea lor.
Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi (de exemplu, în caz de
restrângere sau de schimbare a obiectului de activitate al societăţii), operaţiunea poate fi
realizată prin scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate, restituirea
către asociaţi a unei cote-părţi din aporturi, proporţională sau alte procedee prevăzute de lege.
CUVINTE CHEIE: modificarea societăţii,majorarea/reducerea capitalului social,

încorporarea rezervelor/a beneficiilor/a primelor de emisiune
1. O societate pe acţiuni, constituită cu 5 acţionari şi cu un capital social de 50 milioane de lei,

divizat în 50 de mii de acţiuni a câte 10.000 lei fiecare, decide să-şi majoreze capitalul social cu
suma de 70 de milioane de lei prin emitere de noi acţiuni.
Prezentând situaţia financiară a societăţii, administratorul precizează că 100 din acţiunile emise
deja nu au fost integral plătite. Ce va decide Adunarea generală extraordinară'? Motivaţi soluţia
aleasă.
2. Societatea ZETTA S.A. avea la constituire un capital social de 25 milioane de lei. La data de 15
martie 2005, AGA extraordinară decide reducerea capitalului social la 20 de milioane.
Peste 6 luni, la data de 15 septembrie, AGA extraordinară decide transformarea societăţii în
SRL. Este legală decizia de transformare sau trebuia să se dizolve de la data de 15 martie 2005?
Motivaţi solutia aleasă.
3. Consiliul de administraţie al unei societăţi pe acţiuni a dispus efectuarea unei expertize de

evaluare în vederea majorării capitalului social, considerând că, potrivit art. 114 din LS,
atribuţiile adunării generale extraordinare a acţionarilor pot fi exercitate şi de către consiliul de
108
administraţie sau, după caz, de directorat, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a efectuat şi o
expertiză evaluatoare.
În speţă, consiliul de administraţie avea posibilitatea să hotărască majorarea capitalului social ?
1. Prin actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, Consiliul de administraţie a fost autorizat ca
în termen de 3 ani de la data înmatriculării să îşi majoreze capitalul social subscris până la o
valoare nominală determinată (capital autorizat). Capitalul subscris la data constituirii este de
26.000 euro. În termenul prevăzut prin actul constitutiv, societatea îşi majorează capitalul social
prin modificarea actului constitutiv, cu o valoare de 15.000 euro. Registrul comerţului refuză
depunerea actului modificator în formă autentică şi textul complet al actului constitutiv
actualizat cu toate modificările. Pe ce motiv ?
2. Acţionarul majoritar T.M. a acordat o serie de împrumuturi către societatea DG SA potrivit

contractului de împrumut-cadru cu societatea în anul 2005. La data de 29 mai 2012, în cadrul
adunării generale extraordinare, acţionarii societăţii decid majorarea capitalului social de la
25.688 lei la 522.485 lei, prin emisiunea unui număr de 198.719 acţiuni ce îi sunt atribuite
acţionarului T.M. în vederea compensării datoriei pe care societatea o are faţă de el. În această
situaţie, acţionarul S.S. formulează o cerere de chemare în judecată a societăţii prin care solicită
instanţei să dispună anularea hotărârii AGEA de majorare a capitalului social întrucât i-a fost
încălcat dreptul de preferinţă privind subscrierea noilor acţiuni emise în acest sens.
În ce constă operaţiunea de majorare a capitalului social prin compensarea creanţelor societăţii
cu acţiuni ale acesteia ? Acţiunea reclamantului S.S. este întemeiată ?
3. Societatea Ch&G SA şi-a constituit pe anul 2010 un fond de rezervă potrivit prevederilor LSC,
de 10%, prin preluări din profitul societăţii. În acelaşi an s-a obţinut un excedent, prin vânzarea
acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea nominală care nu a fost întrebuinţat la plata
cheltuielilor de emisiune şi nici destinat amortizărilor.
Unde va fi inclus excedentul obţinut de societatea Ch&G SA ? Motivaţi răspunsul.
3.7. BIBLIOGRAFIE
2011(titlu recomandat)
economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011
C. Oroviceanu, Conceptul de „distribuiri către asociaţi” şi posibilitatea repartizării rezervelor, în
R.R.D.A. nr. 2/2010
109
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe
articole, ed. a 4-a, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2009
Turcu I., Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2008
Corpul experţilor contabili şi contabililor Autorizaţi din România. Întrebări şi studii de caz privind
accesul la stagiu pentru obţinerea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat (cadrul
general), Ed. CECCAR, 2008.
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi comentarii pe
I.L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I şi II, Ed. All Beck, Juridica Restitutio, Bucureşti,
2002, p. 684
Băcanu I., Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
TEMA 6.
RELAȚII COLECTIVE ȘI INDIVIDUALE DE MUNCĂ

DREPTUL MUNCII – RAMURĂ A DREPTULUI PRIVAT
Cuprins
1.1. Introducere (cunostințe preliminare, resurse necesare și recomandări de studiu, durata de
studiu)
1.3. Subiect
1.3.1. Noțiuni introductive
1.3.2. Principiile dreptului muncii
1.3.3. Izvoarele dreptului muncii
1.7. Bibliografie
1.1. INTRODUCERE
 Cunoaşterea principiilor ce guvernează relaţia de muncă ce ia naştere în baza unui
contract de muncă şi raporturile conexe acesteia, prin prisma reglementărilor legale;
cunoaşterea principiilor specifice dreptului muncii.
 Insuşirea caracteristicilor raporturilor juridice de muncă născute în baza încheierii
contractului individual de muncă, raportate la munca prestată în afara unor raporturi
juridice de muncă.
110
 Repere esenţiale privind normele interne și internaționale de reglementare a relațiilor
de muncă.
contract individual de muncă şi raporturile conexe acesteia, prin prisma reglementărilor
legale.

- identifica elementele relației de muncă;
- identifica normele juridice care reglementează relația colectivă și individuală și forța juridică a
acestora;
- stabili raportul dintre izvoarele dreptului muncii;
- cunoaște principiilor care guvernează relațiile de muncă.
1.3. SUBIECT

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice şi de diferenţiere a acestora între ele îl
constituie caracterul sau felul relaţiilor sociale reglementate, respectiv obiectul reglementării
juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu.
În cadrul sistemului dreptului român, dreptul muncii reprezintă o ramură de sine
stătătoare, autonomă întrucât reglementează relaţiile sociale de muncă. Metoda de
reglementare – criteriu secundar de grupare a normelor juridice în ramuri de drept – are
anumite particularităţi, marcate de existenţa unor izvoare specifice cum sunt contractul colectiv
de muncă, regulamentul intern, regulamentul de organizare şi funcţionare.
Art. 1 alin. (1) din Codul muncii prevede că „reglementează domeniul raporturilor de
muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul
raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii”. Art. 2 circumstanţioază domeniul de
aplicare a acestui Cod, stabilind că reglementările sale vizează:
- persoanele care au calitatea de salariat ca urmare a încheierii unui contract
individual de muncă, inclusiv ucenicii care prestează munca în baza unui
contract de ucenicie la locul de muncă;
- angajatorii, persoane fizice sau juridice, organizaţiile sindicale şi patronale.
Ca urmare, având în vedere aceste dispoziții, Codul muncii reglementează numai acele
raporturi de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă, deci, orice alte raporturi
juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă nu fac parte din dreptul
muncii. Având în vedere obiectul de reglementare, în prezent, este unanim admis faptul că
dreptul muncii cuprinde:
111
- dreptul individual al muncii, care grupează totalitatea normelor juridice ce
reglementează contractul individual de muncă sub toate aspectele sale;
- dreptul colectiv al muncii, care vizează toate aspectele ce ţin de contractul
colectiv de muncă, şi anume:
o statutul legal al partenerilor sociali – organizaţiile sindicale şi organizaţiile
patronale, rolul lor în raporturile juridice de muncă, precum şi tripartitismul,
ca urmare a implicării statului în desfăşurarea dialogului social;
o negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă;
o conflictele colective de muncă, și, în cadrul acestora, ca ultimă fază greva;
o concedierea colectivă, sub toate aspectele sale.
Alături de raporturile individuale și colective de muncă, menționăm că în dreptul muncii
intră și raporturi juridice conexe celor de muncă, definite de același Cod.
Dreptul muncii poate fi definit ca fiind acea ramură a dreptului privat care
reglementează raporturile de muncă ce se nasc între angajatori şi angajaţii acestora.
Între angajator şi salariat se încheie un contract individual de muncă în baza căruia se
desfăşoară relaţia de muncă. De regulă, între angajator şi salariaţii acestuia (reprezentaţi de
sindicatul reprezentativ sau de reprezentanţii aleşi ai salariaţilor) se încheie şi un contract
colectiv de muncă. Aşadar, dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă dintre angajator/angajatori şi
salariat/salariaţi.
Alături de raporturile juridice de muncă ce se nasc în baza încheierii contractului
individual de muncă în cadrul angajatorilor există şi alte categorii de raporturi juridice care sunt
conexe primelor şi care datorită legăturii strânse pe care au se integrează în obiectul dreptului
muncii. Aceste raporturi juridice derivate din existenţa contractului individual de muncă sunt:
- raporturile dintre organizaţiile sindicale şi părţile raportului juridic de muncă –
angajator şi salariat;
- raporturile dintre organizaţiile patronale şi părţile raportului juridic de muncă
– angajator şi salariat;
- raporturile privind securitatea şi sănătatea în muncă;
- raporturile privind formarea profesională;
- raporturile privind agentul de muncă temporară şi utilizator;
- raporturile privind jurisdicţia muncii.
Nu fac parte din dreptul muncii:

- munca independentă;
- munca desfășurată în cadrul profesiilor liberale;
- munca prestată în baza unui contract civil;
- munca prestată în temeiul unui contract de voluntariat;
- munca desfășurată în executarea unor obligații administrative sau a unei
pedepse penale.
Izvoarele principale ale dreptului muncii sunt:

- Codul muncii;
- Legea nr. 62/2011 a dialogului social;
112
- Legea nr. 319/2006 privind securitatea și sănătatea în muncă;
- Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice.
B. Legislaţia română cuprinde şi reglementări speciale, adoptate pentru anumite
categorii de salariaţi, respectiv statutele de personal, care vizează raporturile de muncă
existente în sectoare de activitate cu un anumit specific, cum ar fi: transporturi, telecomunicaţii,
personal silvic, personal diplomatic etc. Aceste norme constituie dreptul special al muncii.
Potrivit alin. (2) al art. 1 din Codul muncii, reglementările de drept comun se aplică „şi
raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu
conţin dispoziţii specifice derogatorii”.
Prestarea muncii se poate face și în cadrul unui raport juridic de muncă care se naşte în
baza altor tipuri de contracte, altele decât contractul individual de muncă, raporturi care însă
nu fac parte din obiectul dreptului muncii. În această categorie intră:
- raporturile de muncă (de serviciu) ale funcţionarilor publici civili sau militari;
- raporturile de muncă ale persoanelor care deţin demnităţi publice;
- raporturile de muncă ale magistraţilor;
- raporturile de muncă ale soldaţilor şi gradaţilor voluntari;
- raporturile de muncă ale preoţilor.
I.3.2. Principiile dreptului muncii

În raport cu prevederile Constituţiei României şi ale legislaţiei muncii în vigoare, principiile
dreptului muncii sunt:
1. Neîngrădirea dreptului la muncă.
Prevederea constituţională - art. 41, alin. (1) - statuează că dreptul la muncă nu poate fi
îngrădit, iar alegerea profesiei şi a locului de muncă sunt libere. Recunoaşterea dreptului la
muncă fără impunerea unor limitări, restricţii în condiţiile alegerii libere a profesiei şi locului de
muncă reprezintă o concretizare în dreptul constituţional românesc a prevederii cuprinse în art.
23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului potrivit căreia „orice persoană are dreptul la
muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la
protecţie împotriva şomajului”. Art. 1 pct. 2 din Carta Socială Europeană, revizuită, prevede:
“părţile se angajează … să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi câştiga
existenţa printr-o muncă liber întreprinsă”. De asemenea, art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene dispune „orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a
exercita o profesie liber aleasă sau acceptată în mod liber”.
Potrivit art. 3 alin. (1)-(2) din Codul muncii „libertatea muncii este garantată prin
Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Orice persoană este liberă în alegerea locului
de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze”.
Libertatea muncii [art. 3 alin. (3) din Codul muncii] se manifestă atât în sens pozitiv ca
libertate de a munci, cât şi în sens negativ ca drept de a nu munci. Libertatea de a munci
presupune dreptul fiecărei persoane de a-şi alege profesia, ocupaţia şi locul de muncă.
Libertatea de a nu munci presupune dreptul oricărei persoane de a refuza o muncă, precum şi
dreptul de a înceta munca.
113
Aceste componente se completează cu interzicerea muncii forţate. Potrivit art. 4 alin. (3)
din Codul muncii, nu constituie muncă forţată sau activitate impusă de autorităţile publice
munca desfăşurată în una din următoarele situaţii:
- „pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite de lege;
- în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condiţiile
legii;
- în caz de forţă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe
precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de
animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa
sau condiţiile normale de existenţă ale ansamblului populaţiei ori ale unei părţi a
acesteia”.
În plan constituţional, interzicerea muncii forţate îşi găseşte reglementarea în art. 42
alin. (1).
2. Egalitatea de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. Nediscriminarea.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi
fără discriminări, constituie un principiu constituţional consacrat în art. 16 din Constituţia
României. Acest principiu este reluat şi concretizat în raporturile de muncă de art. 5 alin. (1) din
Codul muncii: „orice discriminare directă sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de
sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare,
etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială,
apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă”.
Art. 242 lit. b) stabilește că regulamentul intern trebuie să cuprindă reguli privind
respectarea principiului nediscriminării și al înlăturării oricărei forme de încălcare a
demnității;art. 59 lit. b) interzice concedierea salariaților pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune
politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă ori
activitate sindicală.
Reglementări privind egalitatea de tratament în relațiile de muncă se regăsesc în
Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de
discriminare și Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.
Ca regulă, angajatorul nu poate aplica un regim diferențiat salariaților în funcție de tipul
de contract individual de muncă încheiat. În funcție de tipul contractului de muncă sunt
permise diferențierile de regim juridic care sunt consacrate prin norme legale, cum este, spre
exemplu, acordarea drepturilor salariale proporțional cu timp efectiv prestat în cazul
contractului individual de muncă cu timp parțial.
Săvârșirea de acte sau fapte discriminatorii la încheierea sau pe parcursul executării
contractului individual de muncă antrenează răspunderea juridică.
3. Garantarea negocierii colective şi individuale.

Art. 41 alin. (5) din Constituţie, art. 6 alin. (2) din Codul muncii şi art. 127 din Legea nr.
62/2011 a dialogului social consacră dreptul la negociere colectivă. Deşi aceste texte se referă
exclusiv la negocierea colectivă, art. 37 şi art. 39 alin. (1) lit. k) din Codul muncii prevăd dreptul
salariaţilor la negociere colectivă şi individuală.
114
Prin recunoaşterea şi garantarea negocierii colective şi individuale, dreptul muncii este
recunoscut ca fiind în mare măsură un drept negociat, aparţinând, în principal, dreptului privat.
Prin negocierea colectivă, partenerii sociali stabilesc nivelul salariilor, durata timpului de
lucru, programul de lucru şi condiţiile de muncă, dar şi alte categorii de clauze care potrivit legii
pot fi supuse negocierii, cum ar fi, spre exemplu, clauze de interzicere a faptelor de discriminare
şi clauze privind modul de soluţionare a sesizărilor/reclamaţiilor formulate de persoanele
prejudiciate prin asemenea fapte. Prin această negociere, este eliminată intervenţia statului în
determinarea anumitor clauze sau stabilirea unilaterală a acestora de către patronat. În acest
mod este echilibrată poziţia partenerilor sociali, respectiv poziţia de putere a patronului şi
poziţia de subordonare şi dependenţă a salariaţilor. Principiul enunţat dobândeşte o
dimensiune normativă întrucât înţelegerile dintre patronat şi salariaţi au o valoare de lege,
orice încercare a acestora de nerespectare a înţelegerii antrenează răspunderea juridică a celor
vinovaţi.
În sectorul bugetar, potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social,
negocierea colectivă este limitată întrucât prin contractele/acordurile colective de muncă nu
pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură , altele decât cele
prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.
Prin intermediul negocierii individuale sunt concretizate pentru fiecare salariat
drepturile şi obligaţiile legale şi contractuale. Contractul individual de muncă este guvernat de
principiul libertăţii de voinţă, ceea ce presupune că părţile negociază şi stabilesc clauzele lui cu
respectarea normelor imperative ale legii, a clauzelor contractului colectiv de muncă aplicabil, a
ordinii publice şi a bunelor moravuri, în limitele impuse de art. 38 din Codul muncii pentru
protecţia salariatului.
4. Protecţia multilaterală a salariaţilor.

Potrivit Constituţiei României, statul are rolul de a stabili norme imperative cu scopul de
a asigura protecţia vieţii şi sănătăţii cetăţenilor săi, dar şi de a asigura un nivel de trai decent. În
temeiul art. 41 alin. (2) din Constituţie, în raporturile de muncă au fost elaborate norme
obligatorii cu privire la asigurarea unui salariu minim pe economia naţională, la securitatea şi
sănătatea salariaţilor la locul de muncă, stabilirea duratei minime a concediului de odihnă,
protejarea anumitor categorii de salariaţi, cum ar fi asigurarea unui regim de muncă special
tinerilor sub vârsta de 18 ani sau femeilor gravide, precum şi norme referitoare la asigurările
sociale. În corelaţie cu prevederea constituţională, art. 6 alin. (1) din Codul muncii consacră
principiul protecţiei salariaţilor: “orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii
de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în
muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nicio discriminare”.
5. Respectarea bunei-credinţe.
Art. 8 alin. (1) din Codul muncii instituie pentru prima oară, în mod expres, principiul
bunei-credinţe în desfăşurarea relaţiei de muncă: „relaţiile de muncă se bazează pe principiul
consensualităţii şi al bunei-credinţe”.
Buna-credinţă se manifestă sub două aspecte:
- loialitatea, la încheierea şi pe parcursul executării contractului individual şi a
contractului colectiv de muncă (obligaţia de informare reciprocă a părţilor);
115
- fidelitatea pe parcursul executării contractului individual de muncă (care presupune
neconcurenţă şi confidenţialitate) şi a contractului colectiv de muncă.
Exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv are semnificația unui abuz de drept.
6. Stimularea pregătirii şi perfecţionării profesionale.

În concepţia legiuitorului – art. 39 lit. g) din Codul muncii, salariaţii au dreptul la acces la
formare profesională, perfecţionarea profesională fiind un drept, dar şi o obligaţie a acestora în
raport cu care urmează a fi încadraţi ori promovaţi în funcţii corespunzătoare. Dreptului
salariaţilor de acces la formare profesională îi corespunde o obligaţie corelativă a angajatorilor
consacrată de art. 194 din Codul muncii şi care constă în asigurarea participării la programe de
formare profesională pentru toţi salariaţii.
Titlul VI, art. 192-210, din Codul muncii este destinat reglementării modalităţilor de
formare profesională a salariaţilor.
7. Garantarea asocierii libere.

Dreptul la liberă asociere este un drept consacrat constituţional în art. 40 alin. (1) din
Constituţia României potrivit căruia: „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în
sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.
În planul dreptului muncii, art. 7 din Codul muncii statorniceşte: „Salariaţii şi angajatorii
se pot asocia liber pentru apărarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale,
economice şi sociale”.
Legiuitorul garantează libertatea de asociere atât a salariaţilor în organizaţii sindicale,
cât şi a angajatorilor în organizaţii patronale.
În acest domeniu, Codul muncii cuprinde reglementări-cadru concise care se regăsesc în
titlul VII privind dialogul social, titlul VIII privind contractele colective de muncă, titlul IX privind
conflictele de muncă şi titlul X privind Inspecţia muncii. Aceste reglementări sunt dezvoltate de
Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Scopul garantării liberei asocieri a salariaţilor şi angajatorilor îl reprezintă apărarea
drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.
8. Garantarea dreptului la grevă.

Dreptul la grevă este garantat de art. 43 alin. (1) din Constituţia României care
statuează: „salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi
sociale”.
Modul de exercitare a dreptului la grevă, organizarea, declanşarea şi desfăşurarea
grevei, procedurile prealabile declanşării grevei, suspendarea şi încetarea grevei, precum şi
orice alte aspecte legate de grevă sunt reglementate de Legea nr. 62/2011 a dialogului social,
care constituie lege de drept comun al muncii.
Potrivit reglementărilor actuale, greva este considerată a fi orice formă de încetare
colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate (art. 181 din Legea nr. 62/2011), reprezentând
faza finală a unui conflict colectiv de muncă. Aşadar, greva nu poate avea un caracter politic şi
nu poate fi declanşată cu scopul adoptării unui act normativ.
Dreptul la grevă este recunoscut atât salariaţilor, cât şi funcţionarilor publici.
116
Menţionăm în acest context că, apărarea colectivă a intereselor salariaţilor şi patronilor,
în temeiul art. 153 (3) din TFUE priveşte numai negocierea colectivă, nu şi greva, reglementarea
dreptului la grevă fiind exclusă din competenţa Uniunii Europene, rămânând în competenţa
exclusivă a statelor membre.
1.3.3. IZVOARELE DREPTULUI MUNCII

Izvoarele interne ale dreptului muncii pot fi împărţite în două categorii:
A. izvoare statale;
B. izvoare profesionale.
A. Izvoarele statale
1. Constituţia României
Textele constituţionale care vizează în mod direct regimul muncii salariate sunt
următoarele:
- art. 41 garantează dreptul la muncă, la protecţia socială a salariaţilor, la negocieri
colective, la egalitate de remunerare între femei şi bărbaţi şi stabileşte durata normală a
zilei de lucru;
- art. 42 interzice munca forţată;
- art. 43 consacră dreptul la grevă;
- art. 40 alin. (1) garantează libera asociere în sindicate şi patronate;
- art. 49 alin. (4) interzice ca minorii sub 15 ani să fie angajaţi ca salariaţi;
- art. 73 alin. (3) lit. p) prevede că regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială se reglementează numai prin lege organică.
2. Codul muncii şi Legea dialogului social
Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată - reprezintă legea-cadru de reglementare
a raportului de muncă. Acesta cuprinde o reglementare exhaustivă cu privire la contractul
individual de muncă, iar cu privire la anumite instituţii juridice cuprinde norme de trimitere, la
alte reglementări în materie.
3. Alte acte normative
Normele-cadru cuprinse în Codul muncii cu privire la diverse instituţii juridice se
completează cu reglementările adoptate prin alte acte normative:
- securitatea şi sănătatea în muncă este reglementată prin art. 175-191 din Codul muncii
şi prin Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă;
- ucenicia la locul de muncă este reglementată de art. 208-210 din Cod şi de Legea nr.
279/2005 privind ucenicia la locul de muncă;
- inspecţia muncii este reglementată de art. 237-240 din Cod şi de Legea nr. 108/1999
privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii.
Subliniem faptul că actele normative în materia dreptului muncii sunt adoptate după
anul 1989. Excepţia de la regulă o reprezintă doar Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor
agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice.
B. Izvoarele profesionale.
117
Izvoarele profesionale sunt: regulamentul de organizare și funcționare,
regulamentul intern, contractul colectiv de muncă, instrucțiunile de securitate și
sănătate în muncă.
1. Regulamentul de organizare şi funcţionare
În temeiul art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, alături de alte drepturi exclusive,
angajatorul are dreptul de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii. Actul prin care se
concretizează acest drept îl reprezintă regulamentul de organizare şi funcţionare.
Regulamentul de organizare şi funcţionare este actul intern unilateral al angajatorului –
persoană juridică -prin care acesta îşi stabileşte structura internă a unităţii, compartimentele de
lucru (departamente, servicii, birouri, ateliere, secţii etc.), atribuţiile acestora, raporturile
ierarhice dintre ele, putând stabili şi aspecte privind circuitul intern al documentelor sau al unor
produse. Subliniem faptul că regulamentul se stabileşte de către angajator fără acordul sau
consultarea sindicatului sau reprezentanţilor aleşi ai salariaţilor.
Regulamentul de organizare şi funcţionare se aprobă de către organul de conducere al
persoanei juridice.
2. Regulamentul intern
Codul muncii reglementează în art. 241-246 instituţia regulamentului intern. Pentru toţi
angajatorii, inclusiv pentru cei care nu au obligativitatea de a negocia contract colectiv de
muncă, ori pentru cei care, deşi au peste 20 de salariaţi, părţile au convenit să nu încheie
contract colectiv de muncă, operează, conform art. 241 din Codul muncii, obligaţia de a
întocmi, cu consultarea sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor, după caz, regulamentul
intern.
Regulamentul intern reprezintă o concretizare a prerogativei angajatorului de a stabili
regulile de desfăşurare a activităţii din unitate. Aşadar, regulamentul intern se aprobă cu avizul
consultativ al sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor, angajatorul nefiind obligat să se
conformeze opiniilor formulate de aceştia.
Potrivit art. 242 din Codul muncii, regulamentul intern cuprinde cel puţin următoarele:
- reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii;
- reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi înlăturarea oricărei forma de
încălcare a demnităţii;
- drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor;
- procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale salariaţilor;
- reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;
- abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;
- reguli referitoare la procedura disciplinară;
- modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice;
- criteriile şi procedurile de evaluare profesională a salariaţilor.
Regulamentul intern se aduce la cunoştinţa tuturor salariaţilor prin grija angajatorului şi
produce efecte de la data luării la cunştinţă de către aceştia, conform art. 243 alin. 1 din Codul
muncii.
Prevederile regulamentului intern sunt obligatorii pentru salariaţii unităţii, cât şi pentru
salariaţii delegaţi sau detaşaţi în cadrul angajatorului, pentru ucenicii şi persoanele care
desfăşoară practică şi, deopotrivă, pentru angajatorul – emitent al actului.
118
3. Contractul colectiv de muncă
Contractul colectiv de muncă este reglementat de art. 229-230 din Codul muncii şi de
art. 127-153 din Legea dialogului social. Potrivit acestei reglementări, contractul colectiv de
muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, pe de
o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte,
prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi
obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, în
prezent, dreptul muncii este, în principal, un drept negociat, având ca sursă vie şi dinamică, dar
şi indispensabilă, contractele colective de muncă. Dreptul muncii reprezintă singura ramură de
drept având norme negociate, condiţia fundamentală fiind ca rezultatul negocierii să fie în
favoarea salariaţilor şi să nu fie încălcate ordinea publică şi bunele moravuri.
Contractele colective se pot încheia la nivel de unitate, grup de unități și la nivel e sector
de activitate.
Un contract colectiv de muncă nu poate conţine clauze care să cuprindă drepturi la un
nivel inferior celor negociate prin contractul de la nivel superior. Încheierea contractelor
colective de muncă, indiferent de nivel, nu este obligatorie.
4. Instrucţiunile referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă
Art. 175 alin. (1) din Codul muncii prevede obligaţia angajatorului de a asigura
securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă. Această obligaţie, care
rezultă şi din dispoziţiile Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, se
materializează prin elaborarea de către angajator a unor acte/instrucţiuni în acest sens, pentru
completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă şi ţinând cont
de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lui.
Elaborarea instrucțiunilor reprezintă o obligație legală a angajatorului de a asigura
securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă [prevăzută la art. 13 lit.
e) din Legea nr. 319/2006 și art. 15 pct. (3) din H.G. nr. 1425/2006].
Conținutul instrucțiunilor privind securitatea și sănătatea în muncă este, prin urmare,
stabilit de angajator, cuprinzând atât instrucțiunile generale de securitate și sănătate în muncă
(cum ar fi, organizarea activității de securitate și sănătate în muncă, organizarea activității și a
locului de muncă, angajarea lucrătorilor la locul de muncă, instruirea de securitate și sănătate în
muncă a lucrătorilor, acordarea de echipament individual de protecție, de materiale igienico-
sanitare și a alimentației de protecție, acordarea primului ajutor etc.), cât și instrucțiunile
specifice pentru fiecare loc de muncă. Prevederile acestora se aduc la cunoștința lucrătorilor cu
ocazia instruirii la locul de muncă.
Izvoarele internaţionale
La origine, dreptul internaţional al muncii a avut ca scop stabilirea de norme pentru
protecţia fizică a salariaţilor. În prezent, intenţia de a asigura protecţia salariaţilor şi a locurilor
de muncă nu a dispărut, ci a luat amploare prin interacţiunea normelor internaţionale cu
activitatea organizaţiilor de la nivel mondial.
Izvoarele internaționale sunt formate din:
- Normele Organizației Internaționale a Muncii (convenții și recomandări);
- Normele sociale adoptate de Consiliul Europei (Convenţia europeană a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale; Carta socială europeană revizuită)
- Normele sociale adoptate de Uniunea Europeană (regulamente; directive; decizii).
119
Legislația muncii grupează totalitatea normelor juridice ce reglementează
contractul individual de muncă sub toate aspectele sale și cele care vizează toate aspectele ce
ţin de contractul colectiv de muncă. Desfășurarea raporturilor de muncă are la bază respectarea
unor principii fundamentale, proprii dreptului muncii. Pentru prima dată distinct, Codul muncii
reglementează în art. 3-9 principiile dreptului muncii.
Intervenţia statului în reglementarea raporturilor de muncă este necesară având în
vedere valorile supreme ale muncii pe care le protejează. În acest sens, statul este cel care
elaborează normele menite să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor - norme care se constituie într-o ordine publică generală pe care şi negocierea
colectivă trebuie să o respecte - precum şi normele adecvate relaţiilor de muncă care se
constituie într-o ordine publică socială, respectiv acel minim de la care partenerii sociali încep
dialogul în cadrul negocierii colective. Principalele acte elaborate de partenerii sociali în
domeniul muncii sunt contractele colective de muncă, regulamentul intern, regulamentul de
organizare şi funcţionare, instrucţiunile referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.
CUVINTE CHEIE: Codul muncii, relație de muncă, contract individual de

muncă, contract colectiv de muncă, regulament intern, regulament de organizare și
funcționare.

1. Regulamentul intern se întocmeşte de către:
a. sindicat, cu acordul angajatorului;
b. sindicat, cu consultarea angajatorului;
c. angajator, cu consultarea sindicatului.
2. Regulamentul de organizare și funcționare se întocmește:

a. de sindicat;
b. de angajator;
c. de reprezentanții salariaților.
3. Normele privind executarea raportului individual de muncă sunt cuprinse în:

a. Constituția României;
b. Codul muncii;
c. Codul penal.
Răspunsuri corecte: 1. c; 2. b; 3. b.
120
1. Precizaţi care sunt motivele pentru care regulamentul intern este considerat izvor
specific al dreptului muncii.
2. Stabiliți distincțiile dintre izvoarele profesionale (regulament de organizare și
funcționare – regulamentul intern – contractul colectiv de muncă – instrucțiunile proprii
de securitate și sănătate în muncă).
3. Cum se definește nediscriminarea în relația de muncă?
4. Enumerați și analizați principiile aplicabile relației de muncă.
1.7. BIBLIOGRAFIE
A. Ţiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura universal Juridic, Bucureşti, 2015.
I.T. Ştefănescu (coordonator), Dicţionar de drept al muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2014.
Al. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
M. Gheorghe, Dreptul individual al muncii, Editura Universul Juridic, București, 2015
121
PARTENERII SOCIALI
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Subiect
2.3.2. Sindicatele
2.3.3. Reprezentanții salariaților
2.3.4. Patronatele
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
În România, dialogul instituţionalizat cuprinde două componente majore respectiv,
dialogul social tripartit, între sindicate, patronate şi Guvern, din cadrul Consiliului Național
Tripartit pentru Dialog Social şi al comisiilor de dialog social constituite la nivel central şi local în
baza Legii nr. 62/2011 – legea dialogului social, și dialogul bipartit care se regăseşte
preponderent în procesul de negociere şi încheiere a contractelor colective de muncă.
2.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU –

- cunoaşterea instituţiilor dialogului social: sindicatele, reprezentanţii salariaţilor,
patronatele.
- Distincția între sindicat și reprezentant al salariaților;
- Stabilirea rolului și atribuțiilor partenerilor sociali în domeniul relațiilor de muncă.
2.3. SUBIECT
122
Potrivit art.1, lit.b din Legea nr.62/2011 prin dialog social se înțelege procesul voluntar
prin care partenerii sociali se informează, se consultă și negociază în vederea stabilirii unor
acorduri în probleme de interes comun. Legea dialogului social definește următoarele noțiuni:
- informare - transmiterea de date de către angajator către sindicat sau, după caz, către
reprezentanții aleși ai angajaților, pentru a le permite să se familiarizeze cu problematica
dezbaterii și să o examineze în cunostință de cauză;
- consultare - schimbul de opinii în cadrul dialogului social;
- negociere colectivă - negocierea dintre angajator sau organizația patronală și sindicat
ori organizația sindicală sau reprezentații angajaților, după caz, care urmărește reglementarea
relațiilor de muncă ori de serviciu dintre cele două părți, precum și orice alte acorduri în
probleme de interes comun.
4.3.2. Sindicatele
Legea 62/2011 -legea dialogului social-defineşte noţiunile de sindicat şi organizaţie
sindicală, noţiuni cu care legiuitorul operează în cadrul dialogului social pentru identificarea
unuia dintre partenerii sociali. Sindicatul reprezintă forma de organizare voluntară a
angajaţilor, în scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor lor profesionale, economice
şi sociale în relaţia cu angajatorul.
Scopul sindicatului vizează două componente: apărarea drepturilor membrilor de
sindicat şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale în relaţia cu
angajatorul (art.1, lit.w din Legea dialogului social). Legiuitorul a interzis organizaţiei sindicale
desfăşurarea de activităţi cu caracter politic.
Principiile care fundamentează organizarea și funcționarea organizațiilor sindicale sunt:

1. Principiul libertății sindicale se manifestă pe două planuri: colectiv și individual.
În plan colectiv principiul libertății sindicale se manifestă în modalități diferite:
- organizațiile de muncitori au dreptul, fără autorizație prelabilă, să constituie organizații la
alegerea lor precum și să se afilieze la organizații internaționale de muncitori, cu singura
condiție de a se conforma statutelor acestora din urmă;
- Organizaţiile sindicale au dreptul de a-şi elabora reglementări proprii.
- Libertatea sindicală implică dreptul lucrătorilor de a-și alege reprezentanții în deplină libertate.
- Libertatea sindicală presupune dreptul organizațiilor sindicale de a-şi organiza gestiunea şi de
a-şi formula programe proprii de acţiune, cu respectarea legii (art.22, alin.1 și alin.3, art.26,
alin.1 din Legea dialogului social). - Independența membrilor organelor de conducere alese ale
organizaţiilor sindicale în exercitarea funcţiilor lor este asigurată prin protecţia legii contra
oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare în (art. 9 din Legea dialogului social).
În plan individual acest principiu este reflectat în prevederea cuprinsă în art. 3 alin. (1) teza
finală din Legea nr.62/2011 care stabilește că persoanele încadrate cu contract individual de
muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu statut special în condiţiile legii, membrii
cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare
prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un sindicat iar potrivit art.6, alin.(1) lit. b) din aceeași
lege prin statute, sindicatele stabilesc modalitățile de dobândire și de încetare a calității de
membru de sindicat.
123
2. Principiul pluralismului sindicalimplică egalitatea de tratament a grupărilor sindicale
concurente și se manifestă în posibilitatea de constituire a mai multor sindicate și de afiliere la
organizații sindicale și anume:
- sindicatele legal constituite se pot asocia după criteriul sectoarelor de activitate, drept
consecință două sau mai multe sindicate constituite în cadrul aceluiaşi sector de activitate se
pot asocia în vederea constituirii unei federaţii sindicale (art.41, alin.1 și alin.2 din Legea
dialoglui social).
-două sau mai multe federaţii sindicale din sectoare de activitate diferite se pot asocia în
vederea constituirii unei confederaţii sindicale(art.41, alin.1 și alin.3 din Legea dialoglui social).
-federaţiile sau confederaţiile sindicale pot constitui din sindicatele componente uniuni
sindicale teritoriale (art.41, alin.1 și alin.4 din Legea dialogului social).
- organizațiile sindicale au dreptul să se afilieze la organizații internaționale de muncitori, cu
singura condiție de a se conforma statutelor acestora din urmă.
Categorii de persoane care se pot sindicaliza. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr.62/2011
persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcţionarii publici şi funcţionarii publici
cu statut special în condiţiile legii, membrii cooperatori şi agricultorii încadraţi în muncă au
dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie şi/sau să adere la un
sindicat.
Categorii de persoane care nu se pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală. Potrivit
art. 4 din Legea nr.62/2011 persoanele care deţin funcţii de demnitate publică conform legii,
magistraţii, personalul militar din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii
Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, unităţile şi/sau subunităţile din subordinea ori
coordonarea acestora nu pot constitui şi/sau adera la o organizaţie sindicală.
Constituirea şi dobândirea personalităţii juridice de către sindicat. Constituirea, organizarea,
funcţionarea, reorganizarea şi încetarea activităţii unei organizaţii sindicale se reglementează
prin statutul adoptat de membrii săi, cu respectarea prevederilor legale.
La nivel de unitate, pentru constituirea unui sindicat este necesar un număr de cel puţin 15
angajaţi din aceeaşi unitate care vor împuternici o persoană prevăzută în procesul verbal de
constituire în vederea depunerii unei cereri de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială
îşi are sediul acesta în vederea dobândirii de către sindicat a personalităţii juridice. Competenţa
de soluţionare a cererii formulată de împuternicitul special (modalitatea de împuternicire) al
membrilor fondatori în vederea dobândirii personalităţii juridice aparţine judecătoriei în a cărei
rază teritorială îşi are sediul sindicatul.
Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea dialogului social judecătoria este obligată să ţină un
registru special al sindicatelor, în care se înscriu: denumirea şi sediul sindicatului, numele şi
prenumele membrilor organului de conducere, codul numeric personal al acestora, data
înscrierii, precum şi numărul şi data hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a cererii de
înscriere.
De la data înscrierii în registrul special al sindicatelor a hotărârii judecătoreşti definitive,
sindicatul dobândeşte personalitate juridică.
Patrimoniul organizaţiei sindicale. Organizația sindicală având personalitate juridică poate
dobândi în proprietate bunuri, în condiţiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau oneros, orice
124
fel de bunuri mobile şi imobile necesare realizării scopului pentru care este înfiinţată. De
asemenea, legiuitorul recunoaște numai organizaţiilor sindicale reprezentative, în condiţiile
legii, dreptul de a negocia prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate punerea la
dispoziţie a spaţiilor şi facilitaţilor necesare desfăşurării activităţii sindicale.
Atribuțiile organizațiilor sindicale

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizaţiile sindicale au dreptul:
- să folosească mijloace specifice, cum sunt negocierea, procedura de soluţionare a litigiilor
prin conciliere, mediere, arbitraj, petiţie, pichet de protest (grupare de protestatari, membri de
sindicat, care previn pe membrii de sindicat neprotestatari despre despre declanșarea
protestului), marş, miting şi demonstraţie sau grevă, în condiţiile prevăzute de lege (art.27 din
Legea nr.62/2011).
- la primirea informaţiilor necesare de la angajatori sau de la organizaţiile acestora pentru
negocierea contractelor colective de muncă ori, după caz, a acordurilor colective, în condiţiile
legii în scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor profesionale, economice şi sociale
ale membrilor (art.30, alin.2 din Legea nr.62/2011).
- de a fi consultate de către angajator în privința deciziilor susceptibile să afecteze substanțial
drepturile și interesele acestora (art.40, alin.2, lit.e din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajatorul care intenționează să efectueze concedieri colective cu
privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a
numărului de salariați care vor fi concediați și de atenuare a consecințelor concedierii prin
recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau
reconversia profesională a salariaților concediați(art.69, alin.1 din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajator la elaborarea normelor de muncă(art.132 din Codul
muncii.
- de a-și exprima poziția cu privire la acordarea zilelor de repaus săptămânal cumulat după o
perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice (art.137,alin.4 din
Codul muncii).
- de a consultate de către angajator la elaborarea programărilor colective pentru efectuarea
concediilor de odihnă ale salariaților(art.148, alin.1 din Codul muncii).
- de a fi informate și consultate de către cedent și cesionar anterior transferului întreprinderii,
unității sau al unor părți ale acesteia cu privire la implicațiile juridice, economice și sociale
asupra salariaților, decurgând din transferul dreptului de proprietate(art.174 din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajator în elaborarea măsurilor de securitate și sănătate în
muncă(art.178, alin.3 din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajator la planificarea şi introducerea de noi tehnologii în ceea ce
priveşte consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor determinate de alegerea
echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă (art.7, alin.4, lit.d din Legea nr.310/2006).
- de a fi informate de către angajator asupra măsurilor corespunzătoare dispuse privind
riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de
lucru şi/sau fiecărei funcţii și măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau
unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente și stabilirea legăturilor necesare cu serviciile
125
specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul medical de urgenţă,salvare şi
pompieri (art. 16 alin. 1 din Legea nr.319/2006).
- de a fi consultate de către angajator în stabilirea modalităților specifice de instruire a
angajaților în domeniul securității și sănătății în muncă (art. 180 alin. 2 din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajatorul persoană juridică care are mai mult de 20 de salariați la
elaborarea anuală a planurilor de formare profesională (art. 195 alin. 1 din Codul muncii).
- de a analiza împreună cu angajatorul cererea salariatului de participare la o formă de
pregătire profesională cu scoatere din activitate (art. 199 alin. 1 din Codul muncii).
- de a fi consultate de către angajator la întocmirea Regulamentul intern(art. 241din Codul
muncii).
- de a asista salariatul membru de sindicat la cererea acestuia în cursul cercetarii disciplinare
prealabile (art. 241 alin. 4 din Codul muncii).
Măsuri de protecţie instituite în favoarea membrilor de sindicat şi a persoanelor care ocupă

funcţii de conducere în sindicat
Potrivit art. 8 din Legea nr. 62/2011 pot fi alese în organele de conducere ale
organizaţiilor sindicale persoane care întrunesc în mod cumulativ 2 condiții și anume: au
capacitate de exerciţiu deplină şi nu execută pedeapsa complementară a interzicerii dreptului
de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesiune de natura aceleia de care s-au folosit pentru
săvârşirea infracţiunii.
Membrilor organelor de conducere alese ale organizaţiilor sindicale li se asigură
protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare în exercitarea
funcţiilor lor (art. 63 alin. (2) din Legea nr.62/2011 coroborat cu art. 220 alin. (1) din Codul
muncii).
2.3.3. Reprezentanții salariaților

Codul muncii abordează în cap. III din TITLUL VII referitor la dialogul social,
problematica reprezentanţilor salariaţilor, partener social în cadrul relației colective de muncă.
Potrivit art. 1 lit. h) din Legea nr. 62/2011 reprezentanți ai angajaților sunt cei aleși și
mandatați de către angajați să îi reprezinte pe aceștia, potrivit legii. Reprezentanții salariați își
vor desfășura activitatea în baza mandatului dat de salariați în cadrul adunării generale cu votul
a cel puţin jumătate din numărul total al salariaţilor (art.221 alin. (2) din Codul muncii).
Numărul de reprezentanţi aleşi ai salariaţilor se stabileşte de comun acord cu
angajatorul, în raport cu numărul de salariaţi ai acestuia.
Pot fi aleşi ca reprezentanţi ai salariaţilor, salariaţii care au capacitate deplină de
exerciţiu (art. 222 alin. (1) din Codul muncii).
Durata mandatului reprezentanţilor salariaţilor nu poate fi mai mare de 2 ani.
Condițiile în care funcționează această instituție trebuie întrunite în mod cumulativ și

sunt următoarele:
a) la angajatorii la care sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi;
b) la angajatori nu sunt constituite organizaţii sindicale reprezentative conform legii.
Scopul activității reprezentanților salariaților este promovarea şi apărarea intereselor
salariaţilor.
126
Mandatului dat reprezentanților salariaților cuprinde:
- atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor, modul de îndeplinire a acestora, precum şi durata şi
limitele mandatului lor care se stabilesc în cadrul adunării generale a salariaţilor, în condiţiile
legii (art. 224 Codul muncii).
- reprezentanţii salariaţilor nu pot să desfăşoare activităţi ce sunt recunoscute prin lege exclusiv
sindicatelor (art. 221 alin. 3 din Codul muncii), cu titlu de ex.aceștia nu pot apăra în instanță
interesele celor reprezentați, prerogativă recunoscută numai organizațiilor sindicale (art. 28 din
Legea nr.62/2011),nu sunt invitați de către angajatorsă participe în consiliul de administraţie
sau alt organ asimilat acestuia, inclusiv în cazul administraţiei publice, la discutarea problemelor
de interes profesional, economic şi social, doar sindicatul reprezentativ la nivel de unitate poate
fi invitat (art. 30 alin. 1 din Legea nr.62/2011).
Reprezentanţii salariaţilor au următoarele atribuţii principale (art. 223 din Codul muncii):
a) să urmărească respectarea drepturilor salariaţilor, în conformitate cu legislaţia în
vigoare, cu contractul colectiv de muncă aplicabil, cu contractele individuale de muncă şi cu
regulamentul intern;
b) să participe la elaborarea regulamentului intern;
c) să promoveze interesele salariaţilor referitoare la salariu, condiţii de muncă, timp de
muncă şi timp de odihnă, stabilitate în muncă, precum şi orice alte interese profesionale,
economice şi sociale legate de relaţiile de muncă;
d) să sesizeze inspectoratul de muncă cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale şi
ale contractului colectiv de muncă aplicabil;
e) să negocieze contractul colectiv de muncă, în condiţiile legii.
În vederea îndeplinirii mandatului, reprezentanții salariaților li se recunoaște dreptul la
un număr de ore în cadrul programului normal de lucru care se stabileşte prin contractul
colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin negociere directă cu conducerea unităţii
(art.225 din Codul muncii).
2.3.4. Patronatele
Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul muncii angajatorul este persoana fizică sau juridică ce
poate, potrivit legii, să angajeze forța de muncă pe bază de contract individual de muncă iar art.
1 lit. e) din Legea nr.62/2011 se referă și la raportul de serviciu.
În cadrul relației de muncă angajatorul, persoană fizică sau juridică, are drepturi și își
asumă obligații ce derivă din negocierea individuală și colectivă potrivit legii.
Codul muncii definește la art. 227 alin. (1) patronatele, denumite şi organizaţii de
angajatori, constituite în condiţiile legii, ca fiind organizaţii ale angajatorilor, autonome, fără
caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Legea
nr.62/2011, la art.1 lit. f) statuează că organizația patronală reprezintă organizația patronilor,
autonomă, fără caracter politic, înființată în baza principiului liberei asocieri, ca persoană
juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită în scopul apărării și promovarii
drepturilor și intereselor comune ale membrilor săi, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare,
pactele, tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și de
statutele proprii.
Din cele două definiții ale organizațiilor patronale conturăm următoarele trăsături și
anume:
127
- se constituie în baza principiului liberei asocieri;
- sunt independente față de autoritățile publice, de partidele politice și de sindicate;
- au caracter autonom;
- nu au caracter politic;
- sunt persoane juridice de drept privat;
- nu au scop patrimonial, dar aceasta nu înseamnă că nu urmăresc ca membrii lor să-și
realizeze scopurile patrimoniale;
- scopul constă în apărarea și promovarea drepturilor și intereselor comune ale
membrilor săi, prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, pactele, tratatele și convențiile
internaționale la care România este parte, precum și de statutele proprii.
Organizațiile patronale își desfășoară activitatea în baza statutelor și regulamentelor
proprii, potrivit prevederilor legii dialogului social.
Modul de constituire, organizare, funcționare și de dizolvare a unei organizații patronale
se reglementează prin statutul adoptat de către membrii săi, cu respectarea dispozițiilor legale
(art.57 din Legea dialogului social).
Organizațiile patronale se constituie prin asociere liberă, pe sectoare de activitate,
teritorial sau la nivel național (art. 55 alin. (1) din Legea dialogului social), după cum urmează:
a) patronii se pot asocia pentru constituirea unei organizații patronale;
b) două sau mai multe organizații patronale pot constitui o federație patronală;
c) două sau mai multe federații patronale pot constitui o confederație patronală.
La nivel teritorial organizațiile patronale își pot constitui structuri organizatorice, cu sau
fără personalitate juridică. Structurile organizatorice teritoriale fără personalitate juridică își
desfășoară activitatea în baza statutului organizațiilor patronale din care fac parte.
Organizațiile patronale fiind persoane juridice pentru a funcționa trebuie să
dobândească personalitate juridică potrivit Legii nr.62/2011.
Atribuțiile organizaţiei patronale. În vederea realizării scopului său, organizațiile

patronale reprezintă, susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice,
cu sindicatele și cu alte persoane juridice și fizice, în raport cu obiectul și scopul lor de activitate,
în plan național și internațional, potrivit propriilor statute și în acord cu prevederile legii
dialogului social (art.61), drept pentru care:
a) reprezintă, promovează, susțin și apără interesele economice, juridice și sociale ale
membrilor lor;
b) promovează concurența loială, în condițiile legii;
c) desemnează, în condițiile legii, reprezentanți la negocierea și încheierea contractelor
colective de muncă, la alte tratative și acorduri în relațiile cu autoritățile publice și cu
sindicatele, precum și în structurile bipartite și tripartite de dialog social;
d) elaborează și promovează coduri de conduită în afaceri;
e) promovează principiile responsabilității sociale;
f) asigură pentru membrii lor informarea, facilitarea de relații între aceștia, precum și cu alte
organizații, promovarea progresului managerial, servicii de consultanță și asistență de
specialitate, inclusiv în domeniul ocupării și formării profesionale, precum și al sănătății și
securității în muncă;
128
g) la cererea membrilor acestora, au dreptul de a-i asista și reprezenta în fața instanțelor de
judecata de toate gradele, a organelor de jurisdictie, a altor instituții sau autorități, prin
apărători proprii sau aleși;
h) elaborează și implementează politici de ocupare și plasare a forței de muncă;
i) elaborează strategii și politici de dezvoltare economico-socială la nivel sectorial și național, în
condițiile legii;
j) înfiintează și administrează, în condițiile legii, în interesul membrilor lor, unități sociale, de
cultură, învățământ și cercetare în domeniul propriu de interes, societăți comerciale, de
asigurări, precum și banca proprie.

Libertatea de asociere și dialogul social reprezintă două componente fundamentale în
relația colectivă de muncă, care dau măsura organizării și funcționării unei societăți
democratice. Pentru apărarea și promovarea drepturilor și intereselor cu caracter profesional,
economic, social , cultural și sportiv al salariaților și având în vedere principiul constituțional al
garantării dreptului la asociere, legislația muncii reglementează instituția sindicatului și, în lipsa
acestuia, pe cea a reprezentanților salariaților. Pe de altă parte, în scopul garantării negocierii
colective, sunt reglementate patronatele.
CUVINTE CHEIE: dialog social, sindicat, reprezentant al salariaților, patronat,

angajator.
1. Salariații dintr-o unitate pentru apărarea intereselor sociale se pot asocia în:
a. sindicat;
b. asociații profesionale;
c. organizații neguvernamentale.
2. Două sindicate de la nivel de unitate cu activitate diferită se pot asocia în :

a) federaţie;
b) confederaţie;
c) uniuni teritoriale;
d) nici una din variante.
3. Pe timpul mandatului reprezentanţilor salariaţilor contractul individual de muncă al acestora:

a) se suspendă la cererea acestora;
b) nu se suspendă;
129
c) se suspendă de drept;
4. Dobândirea personalităţii juridice de către organizaţia sindicală se acordă de:

a) judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul sindicatul;
b) judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul unitatea;
c) judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul structura la care este afiliat sindicatul;
Răspunsuri corecte:1. a; 2. c; 3. b; 4.a.

1. Deterimaţi conţinutul noţiunilor de „angajator” şi „patron”.
2. Enumerați atribuțiile sindicatelor în domeniul relațiilor de muncă.
3. Stabiliți condițiile de alegere a reprezentantului salariaților.
1.7. BIBLIOGRAFIE
M. Țichindelean, Dreptul colectiv al muncii, Editura Universul Juridic, București, 2015.
A.-C. Costea, Dreptul colectiv al muncii, Editura C.H. Beck, București, 2012.
A. Țiclea, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2015.
I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, Editura Universul uridic, București,
2014.
130
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ
Cuprins
3.1. Introducere
3.3. Subiect
3.3.1. Negocierea colectivă
3.3.2. Contractul colectiv de muncă
3.7. Bibliografie
3.1. INTRODUCERE
Dreptul la negociere colectivă este consacrat în art. 41 alin. (5) din Constituţia României
potrivit căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al
convenţiilor colective sunt garantate”. În aplicarea acestui drept fundamental, Legea
nr.62/2011 cuprinde în Titlul VII intitulat „Negocierile colective de muncă” norme ce
fundamentează modul de exercitarea a acestui drept, părţile şi reprezentarea lor la negocierea
colectivă, precum şi regimul juridic al contractelor colective de muncă.

Parcurgerea unităţii de studiu are ca obiective:
 Însuşirea reglementărilor legale privind relaţia colectivă de muncă, a reglementărilor în

materia contractului colectiv de muncă;
 Cunoașterea modului de negociere colectivă;
 Identificarea clauzelor ce pot fi negociate în contractul colectiv de muncă;
 Cunoașterea efectelor produse de contractul colectiv de muncă.
3.3. SUBIECT
3.3.1. Negocierea colectivă

Potrivit art. 1 lit. iii din Legea nr. 62/2011, negocierea colectivă este definită ca fiind
negocierea dintre angajator sau organizaţia patronală şi sindicat ori organizaţia sindicală sau
reprezentaţii angajaţilor, după caz, care urmăreşte reglementarea relaţiilor de muncă ori de
serviciu dintre cele doua părţi, precum şi orice alte acorduri în probleme de interes comun. Din
definiţia legală a negocierii colective surprindem scopul acesteia şi anume reglementarea
131
relaţiilor de muncă ori de serviciu, care este permisă atât pentru personalul care îşi desfăşoară
activitatea în baza unui contract de muncă, cât şi pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în
baza unui raport de serviciu.
Negocierea colectivă este obligatorie la nivel de unitate şi numai dacă aceasta are
cel puţin 21 de salariaţi (art. 129 alin. (1) din Legea nr.62/2011).
Art. 229 alin. (1) din Codul muncii conţine definiţia contractului colectiv de muncă din
conţinutul căreia identificăm obiectul negocierii şi anume condiţiile de muncă, salarizarea,
drepturile şi obligaţiile ce decurg din raporturile de muncă, obiect ce trebuie lărgit cu prevederi
din legislaţia naţională referitoare la măsurile ce se impun a fi stabilite pentru promovarea
egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, în vederea eliminării tuturor formelor
de discriminare bazate pe criteriul de sex în raporturile de muncă,şi la instituirea de măsuri
privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în munca a lucrătorilor.
În cadrul procedurii de negociere colectivă drepturile pot fi negociate numai în

limitele şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 132 alin. 1 din Codul muncii). În acest sens, pot fi
negociate:
a) drepturi ale căror limită minimă este stabilită prin acte normative (salariul minim brut
pe economie, durata concediului de odihnă, etc).
b) drepturi care nu sunt prevăzute în legislaţia muncii dar a căror exercitare nu încalcă
limitele exercitării unui drept subiectiv şi anume, legea şi morala, limitele sale externe şi interne
şi exercitarea cu bună credinţă.
c) drepturi superioare celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat
la nivel superior întrucât acesta reprezintă izvor de drept pentru cele încheiate la nivel inferior
(art. 132 alin. (3) și alin. (4) din Legea nr.62/2011).
Partenerii sociali şi reprezentarea acestora la negocierea colectivă
La negocierea colectivă, părţile (angajatorii şi angajaţii) sunt reprezentate după cum
urmează (art. 134 din Legea nr.62/2011):
A. din partea angajatorilor:
a) la nivel de unitate, de către organul de conducere al acesteia, stabilit prin lege, statut ori
regulament de funcţionare, după caz;
b) la nivel de grup de unităţi, de către angajatori care au acelaşi obiect principal de activitate,
conform codului CAEN, constituiţi voluntar (prin acord consemnat într-un act) sau conform legii
(înregistrare la instanța de judecată) ;
c) la nivel de sector de activitate, de către organizaţiile patronale legal constituite şi
reprezentative potrivit prezentei legi;
B. din partea angajaţilor:
a) la nivel de unitate, de către sindicatul legal constituit şi reprezentativ potrivit prezentei legi
sau de către reprezentanţii angajaţilor, după caz.
În situaţia în care nu exista sindicate reprezentative negocierea contractului colectiv de
muncă se face după cum urmează (art. 135 alin. (1) din Legea nr.62/2011):
- dacă există un sindicat constituit la nivel de unitate, afiliat la o federaţie sindicală
reprezentativă în sectorul de activitate din care face parte unitatea, negocierea se face de către
reprezentanţii federaţiei sindicale, la solicitarea şi în baza mandatului sindicatului, împreună cu
132
reprezentanţii aleşi ai angajaţilor (pentru o mai bună cunoaştere a particularităţilor raporturilor
de muncă din unitate participă și reprezentanții salariaţilor);
- dacă există un sindicat neafiliat la o federaţie sindicală reprezentativă în sectorul de
activitate din care face parte unitatea sau nu există niciun sindicat, negocierea se face numai de
către reprezentanţii angajaţilor.Această reglementare legală se referă la cea de-a doua
categorie de reprezentanţi ai salariaţilor pe care îi pot reprezenta doar în situaţia în care la
nivelul unităţii nu s-au constituit sindicate (art. 221 alin. (1) din Codul muncii).
b) la nivelul grupurilor de unităţi, de către organizaţiile sindicale legal constituite şi
reprezentative la nivelul unităţilor, membre ale grupului;
Confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional conform prezentei legi pot
participa la negocierea contractelor colective de muncă la nivelul sectoarelor de activitate în
care au federaţii membre, la solicitarea şi în baza mandatului din partea acestora (art.135,
alin.4 din Codul muncii).
Pentru a putea participa la negocierea colectivă organizațiile sindicale și cele patronale
trebuie să îndeplinească condițiile de reprezentativitate stabilite prin Legea nr. 62/2011 – art.
51 și 52, respectiv art. 72.
În sectorul bugetar, aspectele particulare ale negocierii colective se regăsesc în legislaţia
internă în sensul că:
-prin contractele/acordurile colective de muncă nu pot fi negociate sau incluse clauze
referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare
pentru categoria respectivă de personal, drept pentru care cu titlu derogatoriu de la prevederile
art. 129 alin. (3) din Legea nr.62/2011 (angajatorul sau organizaţia patronală iniţiază
negocierea colectivă cu cel puţin 45 de zile calendaristice înaintea expirării contractelor colective
de muncă sau a expirării perioadei de aplicabilitate a clauzelor stipulate în actele adiţionale la
contractele colective de muncă), contractele colective de muncă se negociează, după aprobarea
bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite
de acestea (art.136 din Legea nr.62/2011).
-drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot
constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul
în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime,
drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele
legale (art. 138 alin. (3) din Legea nr.62/2011).
Legiuitorul stabileşte sancţiunea nulităţii contractelor colective de muncă dacă acestea
sunt încheiate cu încălcarea prevederilor legale, considerând că răspunderea într-o atare
situaţie revine angajatorului.
Reprezentarea părţilor la negocierea colectivă în sectorul bugetar prezintă particularităţi
determinate de domeniul de activitate în care se desfăşoară (Art. 137 din Legea nr.62/2011).
Nivelurile negocierii colective.

Potrivit art. 128 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, contractele colective de muncă se pot
negocia la trei nivele: de unităţi, grupuri de unităţi şi sectoare de activitate, negocierea la nivel
naţional nefiind reglementată de Legea nr. 62/2011.
Unitatea este persoana juridică care angajează nemijlocit forţa de muncă (art. 1 lit. k)
din Legea nr.62/2011).
133
Grupul de unităţi reprezintă forma de structurare în vederea negocierii colective la acest
nivel şi se poate constitui din doua sau mai multe unităţi care au acelaşi obiect principal de
activitate conform codului din Clasificarea activităţilor din economia naţională, denumit in
continuare cod CAEN (art. 1 lit. l) din Legea nr.62/2011).
Se pot grupa:
- companiile naţionale;
- regiile autonome;
-instituţiile sau autorităţile publice dacă au în componenţa, în subordine ori în coordonare alte
persoane juridice care angajează forţa de muncă.
Elementul comun care permite unităţilor gruparea este obiectul principal de activitate conform
codului CAEN.
Sectoarele de activitate sunt structuri ale economiei naţionale care grupează domenii de
activitate definite conform codului CAEN. Sectoarele de activitate se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului, după consultarea partenerilor sociali.
Procedura negocierii. Iniţiativa negocierii aparţine angajatorului sau organizaţiei
patronale care iniţiază negocierea colectivă cu cel puţin 45 de zile calendaristice înaintea
expirării contractelor colective de muncă sau a expirării perioadei de aplicabilitate a clauzelor
stipulate în actele adiţionale la contractele colective de muncă. Aşadar, legiuitorul stabileşte
două situaţii în care poate interveni iniţiativa negocierii şi anume:
-înaintea expirării contractelor colective de muncă ceea ce presupune că acestea sunt în vigoare
la momentul la care se angajatorul sau organizaţia patronală are iniţiativa negocierii;
-înaintea expirării perioadei de aplicabilitate a clauzelor stipulate în actele adiţionale la
contractele colective de muncă ceea ce presupune că la contractele colective de muncă iniţiale
s-au încheiat acte adiţionale ce cuprind clauze negociate modificate, completate ale clauzelor
iniţiale.
Durata negocierii colective nu poate depăşi 60 de zile calendaristice decât prin acordul
părţilor (art.129, alin.5 din Legea nr.62/2011). Data la care se desfăşoară prima şedinţă de
negociere reprezintă data la care se consideră că negocierile au fost declanşate.
Negocierea parcurge următoarele etape:
1.etapa de pregătire a negocierii.
2.etapa negocierii propriu-zise.
3.etapa finală reprezintă etapa de încheiere a negocierii. Rezultatul încheierii negocierii se
poate concretiza prin:
1) încheierea contractului colectiv de muncă.
2) refuzul de încheiere a contractului colectiv de muncă ceea ce deschide calea
parcurgerii formelor legale ale conflictului colectiv de muncă.
4.Efectele negocierii
În situaţia în care negocierea colectivă s-a finalizat prin încheierea contractului colectiv
de muncă, acesta produce efecte (art. 133 alin. (1) din Legea nr.62/2011) :
a) pentru toţi angajaţii din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la
acest nivel;
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru
care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
134
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale
contractului.
3.3.2. Contractul colectiv de muncă

Contractul colectiv de muncă este definit de norme cuprinse în Codul muncii, dar şi în
Legea nr.62/2011. Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă
între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori
în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de
muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă (art.
229 alin. 1 din Codul muncii)
Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în forma scrisă între angajator sau
organizaţia patronală şi reprezentanţii angajaţilor, prin care se stabilesc clauze privind
drepturile şi obligaţiile ce decurg din relaţiile de muncă (art.1, lit.i din Legea dialogului social).
Legiuitorul român reglementând negocierea în sectorul bugetar având în vedere
particularitatea angajatorului din acest domeniu a definit instituiţia acordului colectiv ca fiind
conventia încheiată în forma scrisă între organizaţiile sindicale ale funcţionarilor publici sau ale
funcţionarilor publici cu statut special, prin reprezentanţii acestora şi reprezentanţii autorităţii
ori instituţiei publice (art.1, lit.j din Legea dialogului social).
Trăsăturile contractului colectiv de muncă
Contractul colectiv de muncă prezintă următoarele trăsături :
1) este un act juridic deoarece reprezintă manifestarea de voinţă exprimată în vederea
producerii de efecte juridice;
2) este solemn sau formal deoarece pentru formare lui nu este suficientă manifestarea
de voinţă ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă, respectiv, scrisă, condiţie cerută de
lege;
3) este sinalagmatic deoarece părţile contractuale stabilesc drepturi şi obligaţii
reciproce;
4) este cu titlu oneros deoarece părţile urmăresc să-şi procure un avantaj reciproc în
schimbul obligaţiilor asumate şi comutativ, părţile cunosc de la momentul încheierii
contractuluiîntinderea prestaţiilor la care se obligă şi pot aprecia valoarea acestora ca fiind
echivalentă, prestaţia fiecărei părţi reprezentând echivalentul contraprestaţiei celeilalte părţi;
5) este numit deoarece are o denumire stabilită de lege şi o reglemnetare proprie;
6) se încheie prin reprezentant care este determinat prin normele cuprinse în legislaţia
muncii;
7) este cu executare succesivă ceea ce presupune prestaţii eşalonate în timp ;
8) este colectiv deoarece se aplică tuturor salariaţilor ce intră în câmpul lui de aplicare;
9) este obligatoriu deoarece este încheiat cu respectarea ordinii de drept, legea şi
regulile de comportare în societate.
Categorii de contracte colective de muncă. Legiuitorul prevede posibilitatea încheierii
contractelor colective de muncă la diferite nivele şi anume: unitate, grup de unităţi, sectoare de
activitate .
135
Încheierea, forma și durata contractului colectiv de muncă. Înregistrarea şi publicitatea
contractului colectiv de muncă
Încheierea contractelor colective de muncă pune problema raportului dintre lege,
contract colectiv și contract individual de muncă care în doctrină este prezentat plastic, sub
forma a trei cercuri concentrice : legea este cea care stabilește cadrul general al raporturilor de
muncă, contractul colectiv de muncă la anumite niveluri concretizează și dezvoltă dispozițiile
legale într-un grad mai mare sau mai mic de generalitate, iar contractul individual de muncă,
concretizează prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul unității pentru fiecare
salariat în parte.
Contractul colectiv de muncă are caracter solemn ce este determinat de prevederea
legală care impune obligaţia înregistrării acestuia pentru a produce efecte juridice, drept
urmare, contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă(art.143,alin.1 din Codul muncii).
Pentru a produce efecte juridice, contractul colectiv de muncă trebuie supus operaţiunii
înregistrării la autoritatea competentă iar momentul de la care se aplică este fie data
înregistrării, fie o dată ulterioară stabilită de părţi prin acord (art. 144 alin. 1 din Codul muncii).
Autoritatea competentă la care se înregistrează contractul colectiv de muncă care se
încheie în formă scrisă este determinată de nivelul la care se încheie acesta, astfel:
a) contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la inspectoratul teritorial de muncă;
b) contractele colective de muncă încheiate la nivelul grupurilor de unităţi şi al sectoarelor de
activitate, la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Socialeşi Persoanelor Vârstnice.
Contractele colective de muncă la nivel de sectoare de activitate şi grupuri de unităţi,
precum și actele adiţionale la acestea sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a
V-a, prin grija părţilor semnatare (art.144, alin.2 din Codul muncii). Contractul colectiv de
muncă de la nivel de unitate se afișează la sediul angajatorului.
Contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată, care nu poate

fi mai mică de 12 luni şi mai mare de 24 luni, părţile au însă posibilitatea de a hotărî prelungirea
aplicării contractului colectiv de muncă, în condiţiile stabilite de lege, o singură dată, cu cel mult
12 luni (art. 141, alin.1 și alin.2 din Legea nr.62/2011).
Conţinutul contractelor colective de muncă

Legea dialogului social în aplicarea prevederii din Codul muncii referitoare la conţinutul
contractului colectiv de muncă stabileşte principii care fundamentează modul de stabilire a
clauzelor. Astfel:
A) în ceea ce priveşte contractul colectiv de muncă (art.132 din Legea nr.62/2011):
- clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în
limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
- la încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la
drepturile angajaţilor au un caracter minimal.
- contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un
nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
- contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la
niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.
B) în ceea ce priveşte acordurile colective de muncă (art.138 din Legea nr.62/2011):
136
- nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele
decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.
- contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii,
după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în
condiţiile stabilite prin acestea.
- drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu
pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În
cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime,
drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele
legale.
Efectele contractului colectiv de muncă
Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează (art. 133 din
Legea nr.62/2011):
a) pentru toţi angajaţii din unitate (unitatea este definită potrivit art.1, lit.k din Legea
dialogului social ca persoana juridică care angajează nemijlocit forța de muncă) în cazul
contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel.
b) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile care fac parte din grupul de unităţi pentru
care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
c) pentru toţi angajaţii încadraţi în unităţile din sectorul de activitate pentru care s-a
încheiat contractul colectiv de muncă şi care fac parte din organizaţiile patronale semnatare ale
contractului (sectoarele de activitate potrivit art. 1 lit. r) din Legea dialogului social sunt definite
ca fiind sectoarele economiei naționale care grupează domenii de activitate definite conform
codului CAEN.
Legiuitorul stabileşte că la fiecare dintre nivelurile la care se încheie contractul colectiv
de muncă se încheie şi se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.
Prevederea cuprinsă în art. 132 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 statuează că nu pot fi
cuprinse în contractele colective de muncă clauze care să stabilească drepturi la un nivel
inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior.
Ca atare, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate trebuie să
respecte clauzele:
- contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de sector de activitate dacă nu există
contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi;
- contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unităţi indiferent dacă există
sau nu încheiat un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de sector de activitate.
În ceea ce privește raportul dintre contractul colectiv de muncă aplicabil și

contractele individuale de muncă ale salariaților, art. 11 din Codul muncii stabileşte că clauzele
contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul
minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă şi art. 132 alin. (4) din
Legea nr.62/2011, care prevede că nu pot fi cuprinse în contractul individual de muncă clauze
care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de
muncă aplicabile.
137
Executarea contractului colectiv de muncă. Art.148 din Legea dialogului social prevede pentru
părţi obligaţia executării contractului colectiv de muncă.
Modificarea contractului colectiv de muncă
Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în
condiţiile legii, ori de câte ori toate părţile îndreptăţite să negocieze contractul colectiv de
muncă convin acest lucru (art. 149 din Legea dialogului social). Prevederea legală impune
câteva punctări şi anume:
-modificarea contractului colectiv de muncă se realizează numai prin acordul
partenerilor sociali care au încheiat contractul colectiv de muncă, ca atare este exclusă
posibilitatea modificării unilaterale a contractului de către una din părţi.În această situaţie îşi
găseşte aplicabilitate principiul simetriei actelor juridice în sensul că un act se încheie prin
acordul părţilor.
-pot fi modificate una sau mai multe clauze ale contractului colectiv de muncă în
perioada în care acesta este în vigoare.
Sub aspect procedural modificările aduse contractului colectiv de muncă prin acordul
părților se consemnează într-un act adiţional semnat de toate părţile care au încheiat contractul
care se transmite în scris organului la care a fost înregistrat contractul colectiv de muncă şi
tuturor părţilor semnatare şi produce efecte de la data înregistrării acestuia în condiţiile
prezentei legi sau de la o dată ulterioară, potrivit convenţiei părţilor (art.150 din Legea
dialogului social), legiuitorul nestabilind un termen în acest sens.
Încetarea contractului colectiv de muncă.
Contractul colectiv de muncă încetează (art. 151 din Legea dialogului social):
a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă
părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condiţiile legii;
b) la data dizolvării sau lichidării judiciare a unităţii.
c) prin acordul părţilor, în această situaţie îşi găseşte aplicabilitate principiul simetriei
actelor juridice în sensul că orice act se încheie prin acordul părţilor, mutuus consensus, poate fi
desfăcut sau revocat, în acelaşi fel, mutuus dissensus.
d) În cuprinsul art. 222 alin. (4) din Legea dialogului social identificăm un caz special de
încetare a contractului colectiv de muncă atunci când pe parcursul derulării unui contract
colectiv de muncă angajatorul îşi modifică obiectul principal de activitate, vor fi aplicabile
prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul sectorului de activitate în care se
încadrează noul obiect principal de activitate.

Contractul colectiv de muncă reprezintă un izvor specific de drept al muncii. Codul
muncii și legea dialogului social reglementează procedura de negociere colectivă, defineşte
contractul colectiv de muncă, prezintă efectele acestuia, extinderea şi interperetarea
contractelor colective de muncă, controlul aplicării lor. Având în vedere particularitățile relației
de muncă pentru sectorul bugetar, legiuitorul român a reglementat instituția acordului colectiv
de muncă. Importanța contractului colectiv de muncă rezidă și din natura sa juridică, respectiv
acesta poate stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, dar
poate cuprinde și clauzele ce se negociază între partenerii sociali referitoare la drepturi şi
138
obligaţii stabilite la un nivel minimal de lege sau drepturi şi obligaţii care, deşi nu sunt prevăzute
în legi, stabilirea lor nu aduc atingere ordinii de drept, legii şi regulilor de comportare în
societate. Contractul colectiv de muncă este o convenție care se încheie pe durată determinată
între partenerii sociali, la nivelele stabilite prin lege. Pentru producerea efectelor sale,
contractul colectiv de muncă este înregistrat la autoritatea competentă – inspectoratul
teritorial de muncă sau Ministerul muncii – în funcție de nivelul la care se încheie – la nivel de
unitate sau, după caz, la nivel de sector de activitate sau de grup de unități.
CUVINTE CHEIE: contract colectiv de muncă, acord colectiv de muncă,

negociere colectivă.

1. Durata negocierii colective
a. nu este limitată prin lege;
b. nu poate depăsi 30 de zile;
c. nu poate depăsi 60 de zile.
2. Contractele colective de muncă se aplică:

a. de la data înregistrării;
b. de la data semnării;
c. de la data publicării în Monitorul Oficial.
3. Negocierea colectivă este obligatorie:

a) în unităţi cu mai puţin de 21 salariaţi;
b) în unităţi cu peste 21 de salariaţi;
c) în toate unităţile indiferent de numărul salariaţilor;
4. Sub aspectul duratei, contractul colectiv de muncă se încheie

a. pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni sau pe durata unei
lucrări determinate;
b. pe o perioadă determinată egală cu durata contractului colectiv la nivel naţional;
c. pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mare de 12 luni sau pe durata unei
lucrări determinate.
5. Contractul colectiv de muncă se poate încheia la nivel :

a. național;
b. de unitate;
c. de administrație locală.
139
Răspunsuri corecte:1. c; 2. a; 3. b; 4. c; 5. b.

1. Este obligatorie negocierea contractului colectiv de muncă? Cui revine obligaţia de a
iniţia negocierea?
2. Care este durata contractului colectiv de muncă. Care este momentul în care intervine
negocierea contractului colectiv de muncă?
3. Care sunt clauzele care pot fi incluse în contractul colectiv de muncă din sectorul privat?
3.7. BIBLIOGRAFIE
2014.

CONFLICTUL DE MUNCĂ
Cuprins
4.1. Introducere (cunostințe preliminare, resurse necesare si recomandări de studiu, durata de
studiu)
4.3. Subiect
4.3.1. Definiție, categorii de conflicte de muncă
4.3.2. Soluționarea conflictelor colective de muncă.
140
4.3.3. Greva
4.7. Bibliografie
4.1. INTRODUCERE
În raporturile dintre partenerii sociali predomină colaborarea, înțelegerea pentru că, în

fond, idealul, scopul lor este comun: desfășurarea unei activități cât mai rentabile, mai eficiente
cu beneficii tot mai mari.În urma unei asemenea activități, fiecare dintre cele două părți are de
câștigat:
-patronul(unitatea) se menține, se dezvoltă, prosperă;
-salariații se bucură de stabilitatea locului de muncă, obțin venituri care să le asigure
existența lor și familiilor acestora. Sunt însă și situații când între cele două emtități apar
divergențe, neînțelegeri, dispute, conflicte.
Aceste conflicte sunt reglementate diferit în funcție de momentul la care se declanșează
și de izvorul lor.

 Cunoașterea noțiunii de conflict de muncă, a categoriilor de conflicte de muncă, a
obiectului, părților și modalităților de soluționare.
 Cunoașterea procedurilor de soluționare a conflictelor de colective de muncă:
conciliere, mediere, arbitraj, precum și greva – etapa finală și cea mai gravă de
soluționare a unui conflict colectiv de muncă.
4.3. SUBIECT
4.3.1. Definiție, categorii de conflicte de muncă
Conflictele de muncă sunt definite de art. 231 din Codul muncii ca fiind conflictele
dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori
drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.
Conflictul de muncă reprezintă conflictul dintre angajați și angajatori privind interesele
cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea
raporturilor de muncă sau de serviciu, definiție ce se regăsește în cuprinsul art. 1 lit. n din Legea
nr.62/2011.
141
Conflictele de muncă pot fi colective sau individuale potrivit art.1, lit.n din Legea
nr.62/2011, clasificare ce o întâlnim și în Titlul VIII din lege intitulat Reglementarea
modalităților de soluționare a conflictelor de muncă.
Conflictul individual de muncă este definit potrivit art.1, lit.p din Legea dialogului social
ca fiind conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor
obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile
colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din
alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă
urmatoarele:
-conflictele în legatură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate
de părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin
contractul individual de muncă ori raportul de serviciu;
-conflictele în legatură cu constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a
unor clauze ale acestora;
-conflictele în legatură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze
ale acestora.
Conflictul colectiv de muncă este definit ca fiind conflictul de muncă ce intervine între
angajați și angajatori care are ca obiect începerea, desfășurarea și încheierea negocierilor
privind contractele sau acordurile colective de muncă (art.1, lit.o din Legea nr.62/2011).
Din conținutul acestei definiții constatăm că trăsăturile conflictului colectiv de muncă
sunt următoarele:
a) părțile conflictului sunt angajați și angajatori.
b) obiectul conflictului îl reprezintă începerea, desfășurarea și încheierea
negocierilor privind contractele sau acordurile colective de muncă.
c) cele trei etape ale negocierilor privind contractele sau acordurile
colective de muncă (începerea, desfășurarea și încheierea) urmăresc
apărarea intereselor colective cu caracter economic, profesional sau
social.
d) nu poate constitui obiect al conflictelor colective de muncă
revendicările angajaților pentru a căror rezolvare este necesară
adoptarea unei legi sau a altui act normativ.
e) nu poate constitui obiect al conflictelor colective de muncă interese cu
caracter politic ale salariaților.
f) nu poate privi decât interesele persoanelor care prestează activitate în
baza unui contract individual de muncă sau raport de serviciu.
g) nu poate constitui obiect al conflictelor colective de muncă
nerespectarea unui drept deja obținut, ci rezolvarea unor interese
determină concretizarea acestora în drepturi.
Art.156 din Legea nr.62/2011 recunoaște și garantează dreptul angajaților de a declanșa
conflicte colective de muncă.
4.3.2. Soluționarea conflictelor colective de muncă.
142
Soluționarea conflictelor colective de muncă presupune în concepția legiuitorului
român utilizarea mai multor modalități alternative, unele obligatorii prin lege precum
concilierea, altele neobligatorii prin lege dar care pot deveni obligatorii prin acordul părților și
anume: medierea, arbitrajul, iar altele neobligatorii precum greva.
Concilierea. Nerezolvarea revendicărilor cuprinse în notificările formulate și depuse la
angajatori de către salariații organizați sau nu în sindicate deschide conflictul colectiv de muncă
care se declanșează prin parcurgerea obligatorie (art. 168 alin. 1 din Legea dialogului social) a
etapei concilierii, declanșarea grevei fără parcurgerea acesteia, afectează legalitatea grevei.
Pentru parcurgerea acestei etape trebuie sesizat inspectoratul teritorial de muncă sau
Ministerul muncii, cu privire la declanșarea conflictului colectiv, în funcție de nivelul la care a
fost declanșat.
Medierea. În cazul în care conflictul colectiv de muncă nu a fost soluţionat ca urmare a
concilierii, părţile pot hotărî, prin consens, iniţierea procedurii de mediere, în condiţiile
prezentei legi (art. 178 alin. 1 din legea nr. 62/2011).
Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate,
imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților (art.1 din Legea
nr.192/2006).
Arbitrajul. Arbitrajul este o procedură de soluționare a conflictului colectiv de muncă
reglementată de art. 179, alin.1 din Legea nr.62/2011 a dialogului social ce poate interveni,
urmare a realizării acordului de voință a părților conflictului, oricând pe parcursul acestuia și
care conduce, invariabil, la încetarea conflictului colectiv de muncă.
Arbitrajul prezintă aceleași caracteristici ca și medierea și se desfășoară de către corpul de
arbitrii din cadrul Oficiului de Mediere și Arbitraj al Conflictelor Colective de Muncă de pe lânga
M.M.F.P.S.P.V. Hotărârile arbitrale pronunţate de Oficiul de Mediere şi Arbitraj al Conflictelor
Colective de Muncă de pe lângă M.M.F.P.S.P.V sunt obligatorii pentru părţi, completează
contractele colective de muncă şi constituie titluri executorii.
4.3.3. Greva
Cap.V din Legea nr.62/2011 reglementează greva sub toate aspectele sale și anume
conținut, procedură, jurisdicție. Greva se declanșează atunci cînd celelalte mijloace de rezolvare
pe cale amiabilă a conflictului colectiv de muncă au eșuat, ea fiind ultima cale de a determina
patronatul la încheierea contractului colectiv de muncă.
Art. 43 alin. 1 din Constituția României statuează asupra dreptului la grevă și stabilește
că salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
Prin grevă se înţelege orice formă de încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o unitate (art.
181 din Legea dialogului social și art. 234 alin. 1 din Codul muncii).
Din definiția grevei desprindem următoarele trăsături caracteristice:

- formă de încetare a lucrului,
- încetarea lucrului este colectivă,
- încetarea lucrului este voluntară, participarea salariaţilor la grevă este liberă și niciun salariat
nu poate fi constrâns să participe sau să nu participe la o grevă (art.234, alin.1 din Codul
muncii).
143
- încetarea lucrului are loc într-o unitate,
- încetarea poate interveni numai în etapa de rezolvare a conflictelor colective de muncă,
- constituie un instrument juridic aflat la îndemâna lucrătorilor pentru a-l presa sau determina
pe angajator să accepte propunerile lor legate de condițiile de muncă, salarizare în special etc.
cu ocazia negocierii contractelor (acordurilor) colective de muncă.
Categorii de greve
Grevele reglementate de legislația română pot fi clasificate după mai multe criterii și anume:
a) după numărul de participanți din unitate la grevă distingem greve totale când participă tot
personalul unității și greve parțiale când din personalul unității participă doar o parte, respectiv
un compartiment, atelier, secție etc;
b) după durată, grevele pot nelimitate în timp (greva propriu-zisă până la soluționarea
revendicărilor, greva de avertisment fără încetarea lucrului) și limitate în timp (greva de
avertisment cu încetarea lucrului care are o durată de cel mult 2 ore, greva de solidaritate are o
durată de cel mult o zi);
c) după criteriul legalității distingem greve legale (avertisment, solidaritate, propriu-zise) și
nelegale (cele declarate cu nerespectarea prevederilor legale și care au obiective politice).
Greva spontană are caracter ilicit deoarece nu se respectă prevederile leale referitoare la
declanșare.
d) după cum poate fi declarată numai de salariații nesindicalizați distingem greva de
avertisment și greva propriu-zisă iar greva de solidaritate care alături de celelelte două forme
poate fi declarată numai de sindicate.
e) după cum poate fi declarată împotriva angajatorului, grevele sunt de avertisment și propriu-
zise și declarată împotriva unui terț, greva este de solidaritate.
În prezenta prezentare vom analiza cele trei categorii de greve și anume: de

avertisment, de solidaritate şi propriu-zise (art. 184 din lege).
Potrivit art. 190 din Legea dialogului social greva poate fi declarată numai pentru
interese cu caracter profesional, economic şi social ale angajaţilor și nu poate urmări realizarea
unor scopuri politice.
Lock – out-ulconstă în închiderea temporară a unității hotărâtă de angajator, ca răspuns la
revendicările salariaților în cadrul unui conflict de interese, al amenințării cu greva sau chiar al
grevei.
Categorii de persoane care nu pot declara grevă.
Greva nu poate fi declarată de:
- procurorii, judecătorii, personalul militar şi personalul cu statut special din cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei şi din
instituţiile şi structurile din subordinea sau coordonarea acestora, inclusiv al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, al Serviciului Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii
Externe, al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, personalul angajat de forţele armate străine
staţionate pe teritoriul României, precum şi alte categorii de personal cărora li se interzice
exercitarea acestui drept prin lege (art. 202 din lege).
- personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel din momentul plecării în
misiune şi până la terminarea acesteia (art. 203 din lege).
144
- personalul îmbarcat pe navele marinei comerciale sub pavilion românesc din momentul
plecării în misiune şi până la terminarea acesteia și numai cu respectarea normelor stabilite prin
convenţii internaţionale ratificate de statul român (art. 204).
Pentru anumite categorii de persoane care își desfășoară activitatea în domenii importante
pentru comunitate și siguranța națională, legiuitorul permite declanșarea grevei cu respectarea
condiţiei ca organizatorii grevei să asigure desfășurarea activității în aceste unități, dar nu mai
puţin de o treime din activitatea normală.
Domeniile stabilite de legiuitor sunt:
- unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice,
în transporturile pe căile ferate, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea
localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă.
- unităţile sistemului energetic naţional, din unităţile operative de la sectoarele nucleare, din
unităţile cu foc continuu astfel încât să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor şi să
asigure funcţionarea instalaţiilor în deplină siguranţă.
Procedura declarării, desfășurării, suspendării și încetării grevei propriu-zise
Potrivit art. 182 și art. 183 din lege pentru declanșarea unei greve legale trebuie
îndeplinite anumite condiții care ar trebui să fie rezonabile și în niciun caz să nu fie de o
asemenea natură încât să limiteze considerabil mijloacele de acțiune aflate la dispoziția
sindicatelor și anume:
- dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilităţile de soluţionare a conflictului colectiv de
muncă prin procedurile obligatorii prevăzute de prezenta lege, respectiv concilierea precum și
medierea și arbitrajul în cazul în care părțile au fost de acord cu parcurgerea ultimelor două.
- numai după desfăşurarea grevei de avertisment;
- numai dacă momentul declanşării acesteia (greva propriu-zisă) a fost adus la cunoştinţa
angajatorilor de către organizatori cu cel puţin două zile lucrătoare înainte, ca atare fără a se
lua în calcul zilele nelucrătoare sau declarate libere prin lege.
-hotărârea de a declara greva se ia de către:
a) organizaţiile sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncă, cu acordul
scris a cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective.
b) reprezentanţii angajaţilor, cu acordul scris a cel puţin unei pătrimi din numărul angajaţilor
unităţii sau, după caz, ai subunităţii ori compartimentului pentru angajaţii unităţilor în care nu
sunt organizate sindicate reprezentative.
Legea nr. 62/2011 stabilește drepturile și obligațiile pentru participanții la grevă, pentru
angajator, dar și pentru salariații care nu participă la grevă și care continuă activitatea în cadrul
unității.
Greva încetează în următoarele împrejurări:
a) prin renunțare dacă după declanşarea grevei, mai mult de jumătate din numărul angajaţilor
care au hotărât declararea grevei renunţă în scris la grevă (art.189 din lege
b)acordul părților urmare a negocierii în perioada de suspendare a grevei;
c) hotărârea judecătorească prin care este declarat caracterul ilegal al grevei și se dispune
încetarea acesteia.
d) hotărârea arbitrală.
145
Conflictele de muncă, individuale sau colective, se încadrează în categoria conflictelor
sociale, externe, care implică salariaţii şi angajatorii acestora. În situaţia în care tensiunile
apărute în cadrul relaţiei de muncă, determinate de interesele contrare ale părţilor, nu sunt
aplanate printr-un acord, expres sau tacit, ele pot conduce la declanşarea unor conflicte de
muncă. Legea nr. 62/2011 distinge între conflictele colective de muncă și conflictele individuale
de muncă, prevăzând procedura de urmat în cazul declanșării unui conflict. Cu privire la
conflictele colective de muncă, acestea se nasc în contextul negocierii colective, vizând interese
ale partenerilor sociali, iar nu drepturi reglementate sau recunoscute legal. După declanșarea
conflictului colectiv de muncă, sesizată autoritatea competentă în funcție de nivelul la care se
declanșează. Ulterior, legea stabilește etapele care trebuie parcurse, una obligatorie
(conceilierea), altele facultative (medierea și arbitrajul). În cazul în care conflictul colectiv de
muncă nu este soluționat prin mijloacele alternative, se poate declanșa faza finală și cea mai
gravă a unui conflict colectiv: greva.
CUVINTE CHEIE: conflict de muncă, conflict colectiv de muncă, conciliere, mediere,

arbitraj, grevă.

1. Greva poate fi declanșată în situația în care:
a. Angajatorul nu acceptă revendicările formulate de salariați cu ocazia negocierii
colective;
b. Angajatorul nu achită la termen salariile;
c. Angajatorul nu acordă sporul pentru vechime în muncă.
2. În cazul în care angajatorul nu achită salariaților prima de Crăciun, negociată în
contractul colectiv de muncă, salariații pot:
a. Să declanșeze o grevă;
b. Să sesizeze instanța de judecată;
c. Să sesizeze Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor
Vârstnice.
3. Greva este permisă, cu condiția ca organizatorii grevei să asigure cel puțin o

treime din activitatea normală:
a. în cazul personalului militar al Serviciului de Telecomunicații Speciale;
b. în unitățile care asigură transportul în comun;
c. în cazul personalului militar al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
4. Conflictele colective sunt dezacordurile dintre partenerii sociali referitoare la:
146
a. exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii decurgând din legi sau acte
normative;
b. drepturi salariale;
c. drepturi politice;
d. niciuna din variante.
Răspunsuri corecte:1. a; 2. b; 3. a; 4. b.

1. Definiți și clasificați conflictul de muncă.
2. Identificați tipurile de grevă reglementate de Legea nr. 62/2011.
3. Identificați condițiile pentru declanșarea unei greve.
4. Formulați exemple de conflicte individuale de muncă, respectiv conflicte colective de
muncă.
4.7. BIBLIOGRAFIE
2014.

CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ
Cuprins
5.1. Introducere
5.3. Subiect
5.3.1. Contractul individual de muncă. Reglementare. Definiție. Trăsături.
5.3.2. Condiții pentru încheierea contractului individual de muncă
5.3.3. Drepturile și obligațiile părților
5.3.4. Clauzele contractului individual de muncă
147
5.3.5. Modificarea contractului individual de muncă
5.3.6. Suspendarea contractului individual de muncă
5.3.7. Încetarea contractului individual de muncă
5.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
5.7. Bibliografie
5.1. INTRODUCERE
Contractul individual de muncă tipic este reglementat de art. 10-81 din Codul muncii. În
Codul muncii sau în legi speciale sunt reglementate tipurile de contracte individuale de muncă.
Astfel, pot fi identificate: contractul individual de muncă pe durată determinată, contractul
individual de muncă cu timp parțial, contractul de muncă prin agent de muncă temporară,
contractul individual de muncă al zilierilor, contractul de ucenicie la locul de muncă. oricăruia
din tipurile particulare de contract de muncă i se aplică normele sale specifice și normele
general.e cuprinse în art. 10-81 din Cod. Există și reglementări speciale în cadrul unor contracte
individuale de muncă, cum ar fi: munca la domiciliu, telemunca, programul individualizat, care
nu constituie contracte de muncă de tip particular, ci clauze speciale care pot fi inserate în orice
contract, în temeiul libertății de voință a părților, cu respectarea ordinii publice și a bunelor
moravuri.

contract individual de muncă şi raporturile conexe acesteia, prin prisma reglementărilor
legale.
 Insuşirea reglementărilor legale privind încheierea, modificarea, suspendarea și
încetarea contractului individual de muncă.
 Identificarea tipurilor de contracte individuale de munca, precum si a caracteristicilor
fiecarui tip de contract.
5.3. SUBIECT
5.3.1. Contractul individual de muncă. Reglementare. Definiție. Trăsături.
Codul muncii defineşte contractul individual de muncă în art. 10 ca fiind: „… contractul
în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite
salariu”.
Ca oricare alt contract, contractul individual de muncă prezintă anumite trăsături:
1. Este guvernat de principiul libertăţii de voinţă. Contractul individual de muncă se încheie
în baza acordului părţilor, cu respectarea normelor imperative ale legii, ale contractelor
148
colective de muncă aplicabile, a regulamentului intern, a ordinii publice şi a bunelor
moravuri.
2. Nu poate avea decât două părţi: salariatul şi angajatorul. Salariatul este întotdeauna o
persoană fizică, angajatorul poate fi o persoană fizică sau juridică.
3. Este un contract bilateral (sinalagmatic) întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii
reciproce între părţi: salariatul care prestează muncă urmăreşte, în principal, obţinerea
salariului, iar plata salariului este consecinţa prestării muncii.
4. Este un contract cu titlu oneros întrucât părţile, prin prestarea unei obligaţii, urmăresc
obţinerea unei contraprestaţii.
5. Are un caracter comutativ deoarece atât prestaţia salariatului, cât şi cea a angajatorului
sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului, fără a depinde de un eveniment
viitor şi nesigur.
6. Este un contract intuitu personae, întrucât contractul individual de muncă se încheie
având în vedere calităţile şi pregătirea profesională a persoanei care urmează să
presteze munca şi, respectiv, condiţiile de muncă pe care le oferă angajatorul.
7. Are caracter solemn. Potrivit art. 16 alin. (1) din Codul muncii „Contractul individual de
muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.
[…] Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului”. Forma scrisă
obligatorie este instituită pentru toate tipurile de contracte individuale de muncă (pe
durată nedeterminată, pe durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp
integral de lucru sau cu timp parţial, cu munca la domiciliu sau ucenicia la locul de
muncă). Neîncheierea contractului în formă scrisă atrage nulitateaacestuia, potrivit art.
57 din Codul muncii. Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract nul are
dreptul la remunerarea acesteia corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de
serviciu.
8. Este un contract cu executare succesivă. Obligaţiile nu se execută dintr-o dată, ci
prestarea muncii şi plata salariului sunt eşalonate în timp, chiar şi în situaţia contractului
încheiat pe durată determinată sau cu timp parţial. Ca urmare, neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către o parte atrage încetarea
contractului, potrivit legislaţiei muncii, cu efecte numai pentru viitor.
9. Obligaţia caracteristică a salariatului este de a munci şi trebuie executată în natură,
neputând fi niciodată preschimbată în dezdăunări.
10. Munca prestată trebuie să fie întotdeauna remunerată. Salariul reprezintă
contraprestaţia care se cuvine salariatului pentru munca prestată. Salariul se plăteşte în
principal în bani, prin excepţie fiind posibilă plata în nautră a unei părţi din salariu.
11. Presupune prestarea muncii de către salariat în subordinea angajatorului şi sub
autoritatea acestuia. Această trăsătură constituie delimitarea principală dintre
contractul individual de muncă şi contractul civil (de prestări servicii). Dacă la momentul
încheierii contractului individual de muncă se asigură principiul liberei negocieri a
clauzelor, părţile fiind pe o poziţie de relativă egalitate, după acest moment salariatul se
află pe o poziţie de subordonare juridică, dublată şi de o dependenţă economică faţă de
angajatorul său. Art. 40 alin. (1) din Codul muncii stabileşte drepturile angajatorului care
dau expresie autorităţii sale. Contractul de muncă trebuie să plaseze salariatul sub
direcţia, îndrumarea şi autoritatea cocontractantului.
149
Subordonarea salariatului faţă de angajatorul său are, în esenţă, următoarele
componente:
- dreptul angajatorului de a da salariatului ordine şi dispoziţii executorii legale;
- dreptul angajatorului de a controla munca salariatului său;
- dreptul de a-l sancţiona disciplinar pe salariat, în condiţiile legii.
5.3.2. Condiții pentru încheierea contractului individual de muncă

Pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă este necesar să fie
îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Condițiile generale sunt capacitatea juridică a părților contractului,

consimțământul părților, obiectul contractului și cauza contractului. Condițiile specifice sunt
examenul medical, verificarea pregătirii profesionale și a aptitudinilor, avizul, autorizația sau
atestatul, condițiile de studii, vechimea în muncă sau în specialitate. Alături de aceste condiții
speciale, în legislație se pot regăsi și alte condiții care trebuie îndeplinite pentru încheierea
anumitor contracte individuale de muncă.
Legislaţia muncii, referitor la vârsta legală de încheiere a unui contract individual de
muncă cuprinde următoarele dispoziţii:
- persoana fizică dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani – art.
13 alin. (1) din Codul muncii;
- încadrarea în muncă a persoanelor sub 15 ani este interzisă – art. 13 alin. (3) din Codul
muncii şi art. 5 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul
de muncă;
- persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la
împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi
potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate
sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională – art. 13 alin. (2) din Codul muncii;
- copiii în vârstă de cel puţin 16 ani care fac obiectul şcolarizării obligatorii pe bază de
program integral, pot încheia contracte de muncă numai pentru desfăşurarea de munci uşoare
– art. 5 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de
muncă.
Angajatorul persoană juridică poate încheia contracte individuale de muncă din
momentul dobândirii personalităţii juridice. Pot avea calitatea de angajatori:
- societăţile constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societăţile, republicată, cu
modificările ulterioare;
- societăţile bancare, constituite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006, modificată;
- societăţile agricole, constituite în temeiul Legii nr. 36/1991;
- societăţile de asigurări;
- societatea cooperativă, constituită în temeiul Legii nr. 1/2005;
- asociaţia sau fundaţia, constituită în temeiul ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, cu
modificările şi completările ulterioare;
- autoritatea sau instituţia publică, constituită prin actul de dispoziţie al organului de
stat competent în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale unor legi speciale;
150
- regiile autonome, înfiinţate de stat sau de o unitate administrativ- teritorială;
- companiile şi societăţile naţionale, societăţile comerciale la care statul sau o unitate
administrativ-teritorială este acţionar unic sau majoritar sau la care deţine controlul;
- orice altă persoană juridică publică sau privată, constituită potrivit Codului civil sau
altor legi speciale (cum ar fi, organizaţiile sindicale, organizaţiile patronale, partide
politice etc.).
Dimpotrivă, nu pot avea calitatea de angajator persoane care nu au personalitate
juridică, cum ar fi spre exemplu, un punct de lucru sau sediu secundar al unei societăţi care nu a
primit mandat din partea persoanei juridice să încheie contracte de muncă.
Obiectul contractului individual de muncă îl constituie prestaţiile la care s-au obligat cele
două părţi, în principal prestarea muncii de către salariat şi, corelativ, plata salariului de către
angajator.
Examenul medical. La încheierea contractului individual de muncă, efectuarea

examenului medical este obligatorie.
Conform art. 27 alin. (1) din Codul muncii, o persoană poate fi angajată în muncă numai
în baza unui certificat medical care constată faptul că cel în cauză este apt pentru prestarea
acelei munci.
Examenul medical este obligatoriu la încheierea contractului individual de muncă, dar
obligaţia continuă, periodic, la intervale de timp care depind de condiţiile de muncă. Examenul
medical periodic se efectuează potrivit art. 28 din Codul muncii. Pentru anumite categorii de
personal, prin lege specială se pot prevedea şi alte intervale la care este necesar controlul
medical periodic, precum şi teste medicale specifice.
Examenul medical are un caracter general întrucât este obligatoriu pentru toţi salariaţii
independent de contractul individual de muncă încheiat sau de funcţia ocupată. Acesta se
desfăşoară la solicitarea angajatorului. Codul muncii nu cuprinde nicio dispoziţie privind
suportarea cheltuielilor ocazionate de examinare. Din ansamblul reglementărilor apreciem că
obligaţia de a suporta aceste cheltuieli aparţine angajatorului.
Competenţa de eliberare a certificatului medical revine medicului de medicină a muncii.
Verificarea aptitudinilor profesionale şi personale.

Pentru încheierea contractului individual de muncă, angajatorul trebuie să aibă în
vedere următoarele:
- Clasificarea ocupaţiilor din România, Nomenclatoarele ocupaţiilor, meseriilor şi
specializărilor pentru care se asigură pregătirea prin învăţământul preuniversitar şi a
profilurilor şi specializărilor de formare prin învăţământul universitar;
- verificarea îndeplinirii condiţiilor de studii, impuse de lege sau de angajator, în
vederea ocupării postului;
- verificarea pregătirii profesionale a persoanei care solicită angajarea.
Ocuparea posturilor se poate face doar de către persoanele care îndeplinesc condiţiilede
studii.
În sectorul public, condiţiile privind pregătirea teoretică şi practică sunt prevăzute prin
acte normative, având un caracter obligatoriu. În sectorul privat, condiţiile de studii pot fi
prevăzute prin acte normative, caz în care au un caracter obligatoriu şi constituie un prag
151
minim, sau pot fi stabilite de către angajator. Nimic nu împiedică angajatorul să solicite la
încadrare condiţii de studii (calificare) la un nivel superior celui stabilit de lege.
Potrivit art. 29 alin. 1 din Codul muncii, „contractul individual de muncă se încheie după
verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care solicită
angajarea”.
Modalităţile în care urmează să se realizeze verificarea aptitudinilor profesionale sunt
stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil, în statutul de personal – profesional sau
disciplinar – şi în regulamentul intern, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Încadrarea la instituţiile, autorităţile publice şi alte unităţi bugetare se poate face
exclusiv prin concurs sau examen, după caz.
În sectorul privat, angajatorul poate să stabilească propriile modalităţi de verificare a
aptitudinilor profesionale, legea neprevăzând dispoziţii imperative în acest sens.
Prin excepţie, prevederi speciale sunt prevăzute pentru încadrarea în muncă a persoanei
cu handicap, ale cărei aptitudini pot fi verificate doar prin perioada de probă (art. 31 alin. 2 din
Codul muncii) şi a persoanei concediate prin concediere colectivă care are dreptul de a fi
reangajată pe postul reînfiinţat fără examen, concurs sau perioadă de probă (art. 74 alin. 1 din
Codul muncii).
Verificarea aptitudinilor profesionale ale persoanei se face prin modalităţile:
- prevăzute prin act normativ;
- stabilite prin contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern.
În practică, în cele mai multe cazuri, verificarea aptitudinilor profesionale ale persoanei
care solicită angajarea se realizează prin următoarele modalităţi: interviu, recomandări de la
locul de muncă precedent, concurs sau examen, proba practică, perioada de probă. În sectorul
privat, angajatorul poate să stabilească o singură modalitate de verificare sau, dimpotrivă să
utilizeze, cumulativ, mai multe asemenea modalităţi.
Perioada de probă. Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul muncii, pentru verificarea
aptitudinilor salariatului, angajatorul poate stabili o perioadă de probă. Perioada de probă este
reglementată într-o formulă unitară de art. 31 – 33 din Codul muncii. Durata perioadei de
probă este stabilită diferenţiat raportat la funcţia ocupată de salariat – de execuție sau de
conducere - și la durata contractului individual de muncă – nedeterminată sau
determinată.Potrivit art. 31 alin. (1) din Codul muncii, perioada de probă este, ca regulă, de cel
mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile
calendaristice pentru funcţiile de conducere. Aşadar:
- perioada de probă nu are, de regulă, caracter obligatoriu;
- durata perioadei de probă se stabileşte prin acordul părţilor, în contractul individual
de muncă;
- părţile pot stabili cu ocazia negocierii contractului individual de muncă o perioadă
mai redusă decât cea prevăzută de Codul muncii.
Salariatul care se află în executarea perioadei de probă are aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca orice alt salariat din unitate. În acest sens, art. 31 alin. (4) din Codul muncii prevede că „pe
durata perioadei de probă salariatul beneficiază de toate drepturile şi are toate obligaţiile
prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă aplicabil, în regulamentul intern,
precum şi în contractul individual de muncă”.
152
Potrivit art. 33 din Codul muncii „perioada în care se pot face angajări successive de
probă ale mai multor persoane pentru acelaşi post este de maximum 12 luni”.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Codul muncii, „pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă,
contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, la iniţiativa
oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia”.
Stagiul. Stagiul reprezintă o perioadă determinată de timp, expres prevăzută de
reglementările legale, în scopul adâncirii şi perfecţionării pregătirii profesionale prin muncă a
anumitor categorii de absolvenţi, de regulă, ai învăţământului superior. Art. 31 alin. (5) din
Codul muncii prevede: „Pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior, primele 6 luni
după debutul în profesie se consideră perioadă de stagiu. Fac excepţie acele profesii în care
stagiatura este reglementată prin legi speciale. La sfârşitul perioadei de stagiu, angajatorul
eliberează obligatoriu o adeverinţă, care este vizată de inspectoratul teritorial de muncă în a
cărui rază teritorială de competenţă acesta îşi are sediul”.
Reglementarea cadru a stagiuluieste cuprinsă în Codul muncii [art. 31 alin. (5) și (6)] și
Legea nr. 335/2013 privind efectuarea stagiului pentru absolvenții de învățământ superior,
însoțită de Normele metodologice de punere în aplicare aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
473/2014.
Avizul, autorizarea sau atestarea. În cazurile prevăzute de lege, avizul, autorizarea sau
atestarea sunt obligatorii pentru încheierea valabilă a unui contract individual de muncă.
Existența acestor documente – aviz/autorizație/atestat – trebuie analizată la momentul
încheierii contractului individual de muncă. Aceste acte au un caracter conform.
Încheierea contractului individual în lipsa avizului, atestatului sau autorizaţiei, prevăzut
de lege atrage nulitatea – remediabilă – a contractului individual de muncă.
Angajamentul scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu. Potrivit art. 39 alin.
(2) lit. f) din Codul muncii, salariatul are obligaţia de a păstra secretul de serviciu. Suplimentar
acestei prevederi, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate prevede că
persoana care urmează să desfăşoare activitatea sau să fie încadrată la un loc de muncă ce
presupune accesul la informaţii clasificate trebuie să prezinte conducătorului unităţii un
angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu. Lipsa acestui angajament la
încadrarea în muncă atrage nulitatea contractului individual de muncă, sancţiune ce poate fi
acoperită prin prezentarea ulterioară a declaraţiei.
Vechimea în muncă. Codul muncii nu prevede vechimea în muncă, ca o condiţie
prealabilă obligatorie la încheierea contractului individual de muncă. Cu toate acestea, mai
multe texte din cuprinsul Codului muncii fac referire la perioadele care constituie vechime în
muncă, şi anume:
- art. 16 alin. (4) – „munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă
conferă salariatului vechime în muncă;
- art. 16 alin. (5) – „absențele nemotivate și concediile fără plată se scad din vechimea
în muncă”;
- art. 32 alin. (3) – „perioada de probă constituie vechime în muncă”;
- art. 197 alin. (3) – „pe perioada participării la cursurile sau stagiile de formare
profesională, salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă …”.
Documentele necesare pentru încheierea contractului individual de muncă.
153
În vederea încheierii contractului individual de muncă, persoana care solicită angajarea
trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de actele normative (prezentate mai sus).
Angajatorul este cel care are competenţa de a verifica îndeplinirea acestor condiţii pe baza
documentelor doveditoare depuse. Astfel, pentru angajarea în muncă sunt necesare cel puţin
următoarele documente:
- cartea de identitate pentru dovedirea identităţii, cetăţeniei şi domiciliului;
- curriculum vitae;
- actele de studii şi calificările necesare ocupării funcţiei/postului;
- adeverinţa doveditoare a vechimii în muncă sau/şi carnetul de muncă, după caz;
- ceritificatul medical care atestă aptitudinea din punct de vedere medical;
- recomandarea de la locul de muncă anterior sau de la unitatea de învăţământ
pentru absolvenţi;
- avizul/autorizarea/atestarea în cazurile obligatorii prevăzute de lege;
- autorizaţia de muncă pentru cetăţenii străini.
Alături de aceste documente, angajatorul poate solicita şi altele acte în funcţie de
interesul său, cum ar fi, spre exemplu, o adeverinţă de la ultimul angajator din care să rezulte
dacă persoana care solicită angajarea a fost sancţionată disciplinar.
Forma și înregistrarea contractului individual de muncă. Potrivit art. 16 alin. (1) din
Codul muncii, contractul individual de muncă este un contract încheiat în formă scrisă ad
validitatem: „Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în
formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în
formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a
contractului”.
Contractul individual de muncă se încheie potrivit modelului-cadru aprobat prin Ordinul
Ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 64/2003.
În temeiul art. 16 alin. (2) şi art. 34 alin. (1) din Codul muncii, “anterior începerii
activităţii, contractul individual de muncă se înregistrează în registrul general de evidenţă a
salariaţilor”. Fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa un registru general de evidenţă a
salariaţilor. Metodologia de întocmire şi completare a registrului general de evidenţă a
salariaţilor, înregistrările care se efectuează, precum şi orice alte elemente în legătură cu acesta
sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 500/2011.
Completarea, respectiv înregistrarea în registru a elementelor prevăzute la art. 34 alin.
(3) din Codul muncii şi art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 500/2011, se face astfel:
- la angajarea fiecărui salariat se înregistrează în registru cel târziu în ziua lucrătoare anterioară
începerii activităţii de către salariatul în cauză;
- perioadele şi cauzele de suspendare a contractului de muncă se înregistrează în registru în
termen de maximum 20 de zile lucrătoare de la data suspendării;
- data încetării contractului individual de muncă se înregistrează în registru la data încetării
contractului individual de muncă sau la data luării la cunoştinţă a evenimentului ce a
determinat, în condiţiile legii, încetarea de drept contractului individual de muncă;
- pentru salariaţii detaşaţi, angajatorul de bază completează perioada detaşării şi denumirea
angajatorului la care se face detaşarea, anterior începerii detaşării;
154
- orice modificare a elementelor care se înscriu în registru (cu excepţia datei angajării, perioadei
şi cauzelor de suspendare şi încetare a contractului individual de muncă) se înregistrează în
registru cel târziu în ziua lucrătoare anterioară împlinirii termenului de 20 de zile lucrătoare
prevăzut la art. 17 alin. (5) din Codul muncii;
- în situaţia în care modificările se produc ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti sau ca efect al
unui act normativ, înregistrarea se face în ziua în care se prezumă că angajatorul a luat la
cunoştinţă de conţinutul acestora.
Registrul general de evidenţă a salariaţilor se transmite de către persoana desemnată la
inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază teritorială îşi are angajatorul sediul sau
domiciliul, după caz, cel târziu în ziua lucrătoare anterioară începerii activităţii de către primul
salariat. La solicitarea scrisă a unui salariat sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să
elibereze în termen de 15 zile de la solicitare:
- copii ale documentelor existente în dosarul personal;
- copii ale paginilor din registrul electronic care cuprind înscrierile referitoare la
acesta;
- documente care să ateste activitatea desfăşurată, durata acesteia, salariul, vechimea
în muncă, în meserie şi în specialitate.
Potrivit art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 500/2011 privind registrul general de
evidenţă a salariaţilor, angajatorul are obligaţia de a întocmi un dosar personal care să
cuprindă:
- actele necesare angajării;
- contractul individual de muncă;
- actele adiţionale şi celelalte acte referitoare la modificarea, suspendarea şi încetarea
contractului individual de muncă;
- acte de studii/certificate de calificare;
- alte documente care certifică legalitatea şi corectitudinea completării în registru.
Angajatorul are obligaţia de a păstra dosarul personal în bune condiţii şi de a-l prezenta
inspectorilor de muncă, la solicitarea acestora. Refuzul prezentării dosarului de personal
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă contravenţională [art. 9 alin. (1) lit. b) şi
alin. (2) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 500/2011].
5.3.3. Drepturile și obligațiile părților

Conform art. 39 alin. (1) din Codul muncii, salariatul are, în principal, următoarele
drepturi:
a. dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b. dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c. dreptul la concediu de odihnă anual;
d. dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e. dreptul la demnitate în muncă;
f. dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g. dreptul la acces la formarea profesională;
h. dreptul la informare şi consultare;
155
i. dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a
mediului de muncă;
j. dreptul la protecţie în caz de concediere;
k. dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l. dreptul de a participa la acţiuni colective;
m. dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat;
n. alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile.
Art. 39 alin. (1) trebuie coroborat cu art. 6 alin. (2) din Codul muncii care prevede
următoarele drepturi pentru salariţi:
- dreptul la negocieri colective;
- dreptul la protecţia datelor cu caracter personal;
- dreptul la protecţia împotriva concedierilor nelegale.
Salariatului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
a. obligaţia de a realiza norma de muncă sau, dupa caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi
revin conform fişei postului;
b. obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c. obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul
colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d. obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
e. obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
f. obligaţia de a respecta secretul de serviciu;
g. alte obligaţii prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile.
Obligaţii suplimentare ale salariaţilor pot fi incluse în contractul colectiv de muncă
aplicabil numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege [art. 132 alin. (1) din Legea nr.
62/2011].
Obligaţiile salariatului pot fi grupate în două categorii:
- obligaţii care se referă la îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor de serviciu în
timpul programului de lucru;
- obligaţii a căror respectare se face și în afara timpului de lucru, cum sunt obligaţia de
fidelitate şi obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
Potrivit art. 40 din Codul muncii, drepturile angajatorului sunt, în principal:
a. să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b. să stabilească atribuţiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condiţiile legii;
c. să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;
d. să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
e. să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare,
potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern;
f. să stabilească obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de evaluare a
realizării acestora.
Angajatorul are următoarele obligaţii principale:
a. să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b. să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea
normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă;
156
c. să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de
muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
d. să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii, cu excepţia
informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de natură să prejudicieze
activitatea unităţii. Periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în
contractul colectiv de muncă aplicabil;
e. să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa
deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;
f. să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să
vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
g. să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările
prevăzute de lege;
h. să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a
solicitantului;
i. să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.
5.3.4. Clauzele contractului individual de muncă

Clauzele esenţiale şi obligatorii rezultă din coroborarea art. 17 alin. (3), art. 41 alin. (1) şi
(3) cu modelul-cadru al contractului individual de muncă, aprobat prin ordin al ministrului
muncii, familiei şi protecţiei sociale şi sunt următoarele:
- clauza privind durata contractului individual de muncă;
- clauza privind locul muncii salariatului;
- clauza privind felul muncii salariatului;
- clauza privind condiţiile de muncă;
- clauza privind durata muncii;
- clauza privind timpul de odihnă;
- clauza privind salariul.
Codul muncii enumeră în art. 20 alin. (2), clauzele considerate specifice şi facultative,
fără ca enumerarea să fie limitativă, şi anume:
A. clauza cu privire la formarea profesională;
B. clauza de neconcurenţă;
C. clauza de mobilitate;
D. clauza de confidenţialitate.
În contractul individual de muncă pot fi cuprinse o serie de clauze nenumite în
contractele individuale de muncă, şi anume: clauza privind drepturile de proprietate
individuală, clauza de conştiinţă, clauza de obiectiv, clauza de performanţă, clauza de
stabilitate, clauza de risc, clauza de restricţie de timp liber, clauza de delegare de atribuţii etc.
Cu scopul protecţiei salariatului faţă de unele abuzuri ale angajatorului, negocierea
clauzelor contractului individual de muncă este limitată de dispoziţiile art. 38 din Codul muncii,
care interzice salariatului, sub sancţiunea nulităţii absolute a clauzei, să cedeze, total sau
parţial, din drepturile sale. Drept urmare, sunt interzise sau ilegale clauzele prin care sunt
diminuate drepturile salariatului sub limita prevăzută de lege sau de contractul colectiv de
muncă aplicabil. În categoria clauzelor interzise pot fi incluse, exemplificativ, următoarele:
- clauza de exclusivitate;
157
- clauza prin care se aduce atingere exerciţiului libertăţii sindicale;
- clauza de variabilitate;
- clauza prin care se aduce atingere exerciţiului dreptului la grevă;
- clauza prin care s-ar restrânge sau interzice dreptul salariatului de a demisiona;
- clauza prin care salariatul ar fi obligat să acopere şi prejudiciile morale produse
angajatorului;
- clauza prin care salariatul ar renunţa la dreptul de a pretinde despăgubiri atunci
când angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;
- clauza prin care s-ar renunţa la dreptul de acces la instanţele judecătoreşti.
Salariatul nu poate accepta o limitare a drepturilor sale nici în cazul în care dobândește
acțiuni la societatea angajatorului său.
5.3.5. Modificarea contractului individual de muncă

Modificarea contractului individual de muncă presupune o schimbare și/sau completare,
cu titlu temporar sau definitiv, a unei clauze a contractului.
Conform art. 41 alin. (3) din Codul muncii, modificarea contractului individual de
muncă se referă la oricare dintre următoarele elemente: durata contractului; locul muncii; felul
muncii; condiţiile de muncă; salariul; timpul de muncă şi timpul de odihnă. Modificarea
contractului individual de muncă poate interveni:
- ca urmare a acordului părţilor;
- de drept;
- prin actul unilateral al angajatorului.
Modificarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor. Codul muncii

stabileşte regula potrivit căreia părţile, tot numai de comun acord, pot conveni modificarea
acestuia, potrivit art. 41 alin. 1 din Codul muncii. Aşadar, modificarea contractului individual de
muncă se realizează, de regulă, prin acordul părţilor şi poate privi oricare dintre clauzele
respectivului contract.
Modificarea contractului individual de muncă de drept. Modificarea contractului
individual de muncă poate fi determinată de modificarea actelor normative sau a contractului
individual de muncă aplicabil.
Întrucât un contract individual de muncă trebuie să cuprindă clauze la un nivel cel puţin
egal cu cel stabilit prin act normativ, apreciem că modificarea unui act normativ atrage
modificarea acelor clauze care sunt sub nivelul minim prescris.
Modificarea contractului individual de muncă prin actul unilateral al angajatorului
Prin excepţie de la regula modificării contractului individual de muncă prin acordul
părţilor, potrivit art. 42 din Codul muncii este posibilă o amendarea unilaterală a locului muncii
de către angajator, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de Cod. Aceste situaţii de modificare
unilaterală a locului muncii se consideră că au la bază consimţământul general şi prealabil dat
de salariat la încheierea contractului individual de muncă prin care a consimţit că, în mod
excepţional, pe durata executării ar putea interveni situaţii de modificare temporară.
Prin actul unilateral al angajatorului pot fi modificate locul muncii şi felul muncii doar ca
măsuri temporare.
158
Angajatorul poate dispune unilateral modificarea locului muncii în următoarele situaţii:
- delegarea, conform art. 44 alin. (1) din Codul muncii pentru o perioadă de cel mult
60 de zile calendaristice în 12 luni (pentru prelungirea măsurii este necesar acordul
salariatului). Delegarea este reglementată de art. 43-44 din Codul muncii. Delegare
este o modalitate de modificare a contractului individual de muncă constând în
exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat a unor lucrări
sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor sale de serviciu, în afara locului său de
muncă.
- detaşarea, conform art. 46 alin. (1) din Codul muncii pentru o perioadă de cel mult 1
an (prelungirea se poate face tot cu acordul salariatului). Detaşarea este
reglementată la art. 45-47 din Codul muncii şi este definită ca fiind actul unilateral,
pentru prima perioadă, prin care se dispune schimbarea temporară a locului de
muncă, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator în scopul executării unor
lucrări în interesul acestuia.
În aceste situații, modificarea felului muncii se poate face numai cu acordul expres al
salariatului.
În temeiul art. 48 din Codul muncii, angajatorul poate dispune modificarea unilaterală
atât a locului muncii, cât şi a felului muncii în următoarele cazuri:
- în caz de forţă majoră.
- cu titlu de sancţiune disciplinară. Potrivit art. 48 din Codul muncii, angajatorul poate
dispune modificarea temporară a locului şi felului muncii, fără consimţământul
salariatului cu titlu de sancţiune disciplinară. Această dispoziţie trebuie coroborată
cu art. 248 alin. (1) lit. b) din Cod care permite angajatorului aplicarea sancţiunii
disciplinare a retrogradării din funcţie pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile
calendaristice, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea. Evident, normele imperative referitoare la cercetarea disciplinară şi
aplicarea sancţiunilor disciplinare, prevăzute de art. 247-252 din Codul muncii,
trebuie respectate şi în acest caz. Acest tip de modificare determină schimbarea nu
numai a locului şi felului muncii, ci şi a salariului pe durata retrogradării.
- ca măsură de protecţie a salariatului. În acest caz, nu este vorba de o măsură pentru
evitarea concedierii, ci de o măsură temporară determinată de motive medicale,
pentru protecţia sănătăţii salariatului.
Având în vedere poziţia angajatorului în relaţia de muncă, prerogativa disciplinară în
raport cu statutul de subordonat al salariatului, aceste măsuri de modificare unilaterală a
contractului sunt legale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de Cod.
5.3.6. Suspendarea contractului individual de muncă
Odată încheiat contractul individual de muncă nu poate rămâne neschimbat dacă, pe

parcursul executării sale, apar elemente noi sau situaţii care să împiedice realizarea obligaţiilor
reciproce ale părţilor contractante.
159
Suspendarea contractului individual de muncă presupune neexecutarea muncii şi
neplata salariului, neexecutarea obligaţiilor contractuale având un motiv determinat şi
temporar.
Suspendarea contractului individual de muncă, ca instituţie juridică, este reglementată
de art. 49-54 din Codul muncii şi poate interveni în situaţiile stabilite legal, respectiv:
- de drept;
- din iniţiativa salariatului;
- din iniţiativa angajatorului;
- prin acordul părţilor.
Cazurile de suspendare vizează efectele principale ale contractului constând în
suspendarea prestării muncii şi plăţii salariului.
A. Suspendarea de drept.
Cazurile de suspendare de drept sunt enumerate la art. 50 din Codul muncii.
Suspendarea poate interveni ex lege, independent de voinţa părţilor sau în anumite cazuri
salariatul este de acord cu un anumit statut care are ca efect suspendarea de drept a
contractului său de muncă. Aceste ipoteze sunt:
- Concediu de maternitate. Concediul de maternitate este reglementat de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale şi se
acordă salariatelor care sunt asigurate în sistemul de asigurări de sănătate, dacă îndeplinesc
condiţiile de stagiu de cotizare.
- Concediu pentru incapacitate temporară de muncă. Concediu pentru incapacitate temporară
de muncă se acordă în temeiul art. 12-17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005
în cazul unor boli obişnuite sau accidente produse în afara muncii.
Durata de acordare a concediului de boală este de maximum 183 de zile în interval de 1
an, calculate din prima zi de îmbolnăvire. După a 91-a zi, concediul se prelungeşte numai cu
acordul medicului specialist şi cu apobarea medicului expert al asigurărilor sociale. În cazul în
care există posibilitatea recuperării, medicul primar sau medicul specialist poate propune
prelungirea concediului medical peste 183 de zile, în scopul menţierii salariatului în activitate. În
acest caz, concediul se poate prelungi cu cel mult 90 de zile, potrivit procedurilor stabilite de
Casa Naţională de Pensii Publice şi Casa Naţională de Sănătate, în raport cu evoluţia cazului şi cu
rezultatele acţiunilor de recuperare. Pentru anumite boli prevăzute de lege, durata de acordare
a concediului pentru incapacitate temporară de muncă este mai mare, putând ajunge la o
durată maximă de un an şi şase luni.
Pe durata concediului pentru incapacitate temporară de muncă salariatul beneficiază de
o indemnizaţie egală cu 75% din baza de calcul. În cazul concediului acordat pentru tuberculoză,
SIDA, neoplazii, pentru o boală contagioasă din grupa A şi de urgenţe medico-chirurgicale,
indemnizaţia este de 100%. Indemnizaţia se suportă şi se plăteşte de angajator din prima zi
până în a 5-a zi de incapacitate temporară de muncă, iar bugetul Fondului naţional unic de
asigurări sociale de sănătate suportă indemnizaţia aferentă începând cu a şasea zi.
- Carantina.
- Exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative sau judecătoreşti,
pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel.
160
- Îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat. Potrivit art. 11 din Legea nr.
62/2011, perioada în care salariatul ales în organul de conducere este salarizat de organizaţia
sindicală constituie vechime în muncă. Ca urmare, pe durata mandatului contractul individual
de muncă se suspendă de drept, iar la revenirea pe postul deţinut anterior, salariatul
beneficiază de drepturile pe care le-ar fi avut în condiţii de continuitate în acel post/funcţie.
- Forţa majoră
- În cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură
penală
- De la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori
atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Acest caz de suspendare de drept vizează
salariaţii care pentru încheierea contractelor individuale de muncă pentru un anumit
post/funcţie trebuie să prezinte obligatoriu un aviz, atestat sau autorizaţie pentru desfăşurarea
activităţii. Dacă aceste documente sunt eliberate pentru o anumită perioadă de timp, salariatul
are obligația de a și le reînnoi. Expirarea termenului de valabilitate are ca efect suspendarea
ope legis a contractului individual de muncă. În termen de 6 luni de la expirare, salariatul poate
obține prelungirea avizului/autorizației/atestatului. Dacă în acest termen, salariatul nu şi-a
reînnoit avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul
individual de muncă încetează de drept .
- În alte cazuri expres prevăzute de lege.
B. Suspendarea din iniţiativa salariatului

Suspendarea din iniţiativa salariatului poate interveni, potrivit art. 51 alin. (1) din Codul
muncii, ca urmare a unei opţiuni a acestuia, în următoarele situaţii:
- Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu
handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani. Concediul pentru creșterea și îngrijirea copilului
reprezintă o categorie de concedii, constând în intervalul de timp în care salariata/salariatul nu
prestează munca întrucât se ocupă de dezvoltarea, îngrijirea și educarea copilului până la
împlinirea vârstei de 1 an, 2 ani sau 3 ani, în cazul copilului cu handicap. Concediul pentru
creşterea copilului se acordă în condiţiile prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creştere copiilor şi
Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
52/2011.
- Concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul
copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Condiţiile în care se poate beneficia de acest concediu sunt stabilite de art. 1 alin. (1) şi (2), art.
26 alin. (1) şi (2) şi art. 27 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005,
respectiv:
- opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de
cotizare;
- asiguratul care, în condiţiile legii, a adoptat sau căruia i s-a încredinţat copilul în
vederea adopţiei;
- asiguratul care a fost numit tutore;
- asiguratul căruia i-a fost dat copilul în plasament.
161
Durata de acordare a concediului şi indemnizaţiei este de maximum 45 de zile
calendaristice pe an pentru un copil, cu excepţia situaţiilor în care copilul este diagnosticat cu
boli infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este supus unor intervenţii
chirurgicale, când durata concediului poate depăşi 90 de zile potrivit recomandării medicului
specialist şi cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale.
În acest caz, indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav este de 85% din baza de
calcul şi se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
- Concediul paternal. Concediul paternal este intervalul de timp în interiorul căruia
salariatul, asigurat în cadrul sistemului asigurărilor sociale de stat, tată al unui copil nou-născut,
benefciază de timp liber plătit pentru a participa efectiv la îngrijirea noului-născut. Acesta se
acordă în temeiul Legii nr. 210/1999 privind concediul paternal.
- Concediul pentru formare profesională. Concediul pentru formarea profesională
reprezintă intervalul de timp în care salariatul nu prestează munca întrucât participă la o
modalitate de formare profesională.
Concediul pentru formarea profesională constituie un drept, care se acordă la cerera
salariaților, cu plată sau fără plată, în temeiul art. 154 din Codul muncii.
Formarea profesională a salariatului se realizează conform art. 197 şi 199 din Codul
muncii şi poate fi urmată la iniţiativa angajatorului sau la iniţiativa salariatului.
- Exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la
nivel central sau
local, pe toată durata mandatului. Suspendarea contractului este determinată de exercitarea
activităţii în cadrul unei organizaţii profesionale. Salariatul are dreptul de a solicita suspendarea
contractului său de muncă pe durata mandatului, iar angajatorul este obligat să îi aprobe
cererea. Spre exemplu, îndeplinirea funcţiei de preşedinte al Colegiului medicilor din România,
de la nivel teritorial sau naţional, al Colegiului Farmaciştilor din România.
- Participarea la grevă. Art. 51 lit. f) din Codul muncii prevede suspendarea contractelor
individuale de muncă ale salariaţilor grevişti, indiferent dacă aceştia participă la o grevă legală
sau ilegală.
- Absenţele nemotivate. Art. 51 alin. (2) din Codul muncii reglementează posibilitatea
suspendării contractului individual de muncă în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului,
în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă,
precum şi prin regulamentul intern.
C. Suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului

Suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului intervine prin
actul unilateral al angajatorului în următoarele situaţii prevăzute de art. 52 din Codul muncii:
- Pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii.
Cercetarea disciplinară este o etapă obligatorie pentru aplicarea oricăreia dintre
sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 248 din Codul muncii, cu excepţia celei a
avertismentului scris. În situaţia în care angajatorul a fost sesizat cu privire la săvârşirea unei
fapte care ar putea întruni condiţiile unei abateri disciplinare, angajatorul poate dispune
efectuarea cercetării disciplinare, în vederea sancţionării disciplinare a salariatului. Pentru
protejarea propriilor interese în raport cu fapta săvârşită, angajatorul are dreptul de a dispune
suspendarea contractului individual de muncă al salariatului respectiv pe durata efectuării
162
cercetării disciplinare. Scopul acestei măsuri este de a nu pune în pericol desfășurarea normală
a activității.
- În cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau
acesta a fost trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută, până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
- În cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de
muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
Acest caz de suspendare vizează două ipoteze respectiv, întreruperea activităţii şi
reducerea activităţii – măsuri cu caracter temporar, iar nu permanent – fiind necesar a nu
înceta raportul de muncă. Durata suspendării nu este prevăzută expres de lege, angajatorul
fiind cel care decide de când începe suspendarea şi când se termină.
Motivele care pot determina incidenţa unei asemenea măsuri sunt expres şi limitativ
prevăzute de textul legal, şi anume nu pot fi decât economice, tehnologice, structurale sau
similare. Măsura suspendării contractului individual de muncă are întotdeauna un caracter
temporar și durează atâta timp cât se mențin/își produc efectele motivele economice,
tehnologice, structurale sau similare care au determinat luarea măsurii.
În cazul întreruperii temporare a activităţii, salariaţii nu desfăşoară activitate în unitate,
dar beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, care nu poate fi mai mică de 75%
din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, cu obligaţia de a se afla la dispoziţia
angajatorului.
Art. 53 alin. (2) din Codul muncii nu precizează dacă salariaţii care se află la dispoziţia
angajatorului (pe perioada reducerii şi/sau întreruperii activităţii) trebuie să rămână în unitate
sau pot sta la domiciliul lor. Sintagma „la dispoziţia angajatorului” folosită de legiuitor poate fi
interpretată în sensul că salariaţii nu au obligaţia de a rămâne în unitate, ci ei pot rămâne şi la
domiciliu, dar la momentul la care angajatorul îi solicită, au obligaţia de a se prezenta la locul de
muncă; în caz contrar, se poate antrena răspunderea disciplinară în condiţiile Codului muncii.
- În cazul în care împotriva salariatului s-a luat, în condițiile Codului de procedură
penală, măsura controlului judiciar ori a controlului judiciar sub cauțiune, dacă în
sarcina acestuia au fost stabilite obligații care împiedică executarea contractului de
muncă, precum și în cazul în care salariatul este arestat la domiciliu, iar conținutul
măsurii împiedică executarea contractului de muncă.
Această ipoteză de suspendare a fost introdusă în Codul muncii prin Legea nr. 255/2013
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru
modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.
- Pe durata detaşării.
- Pe durata suspendării de către autorităţile competente a avizelor, autorizaţiilor sau
atestărilor pentru exercitarea profesiilor.
D. Suspendarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor

Potrivit art. 54 din Codul muncii, suspendarea prin acordul părţilor poate interveni în
cazul concediilor fără plată pentru studii sau pentru interese personale.
Legislaţia muncii nu prevede durata concediilor fără plată. Detaliile privind acordarea
concediilor fără plată se pot negocia în contractul colectiv de muncă aplicabil sau, în lipsă, prin
înţelegerea realizată la momentul suspendării contractului.
163
În cazul în care contractul colectiv de muncă aplicabil prevede ipotezele în care salariații
beneficiază de concedii fără plată, angajatorul nu poate refuza o cerere întemeiată pe una din
situațiile negociate colectiv.
Legislaţia muncii nu cuprinde reglementări procedurale cu privire la suspendarea

contractului individual de muncă.
Trebuie întocmită o decizie scrisă, ca act intern al angajatorului, prin care:
- să se dispună suspendarea contractului individual de muncă;
- să se precizeze durata de suspendare şi temeiul ei legal;
- să se consemneze efectele legale sau consensuale ale suspendării respective.
5.3.7. Încetarea contractului individual de muncă
Art. 55 din Codul muncii enumeră expres modalităţile de încetare a contractului

individual de muncă, respectiv:
- de drept;
- ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea;
- ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre păţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ
prevăzute de lege.
La rândul său, încetarea contractului individual de muncă ca urmare a voinţei unilaterale
a uneia dintre părţi este reglementată sub forma:
- concedierii salariatului, ca urmare a voinţei angajatorului;
- demisiei, consecinţa voinţei salariatului.
Potrivit art. 58 alin. (2) din Codul muncii, concedierea poate fi dispusă:
- pentru motive care ţin de persoana salariatului sau
- pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului este întotdeauna o
concediere individuală (art. 61-64 din Codul muncii) în timp ce concedierea pentru motive care
nu ţin de persoana salariatului poate fi individuală (art. 65 şi 67 din Codul muncii) sau colectivă
(art. 68-74 din Codul muncii).
În funcţie de vinovăţia salariatului la încetarea contractului individual de muncă, cazurile
de concediere pot fi grupate şi în:
- cazuri imputabile salariatului în care se încadrează concedierea disciplinară
reglementată de art. 61 lit. a) din Codul muncii;
- cazuri neimputabile salariatului în care se încadrează cele prevăzute de art. 61 lit. b),
c) şi d), art. 65 şi art. 68 din Codul muncii.
Clasificarea cazurilor de încetare a contractului individual de muncă prezintă importanţă
sub aspectul efectelor pe care le produc, referitoare la obligaţiile părţilor, acordarea unui
preaviz, oferirea de către angajator a unui loc de muncă vacant în unitate, plata unor
compensaţii, dar şi cu privire la unele drepturi şi obligaţii ulterioare, cum sunt măsurile de
recalificare sau acordarea indemnizaţiei de şomaj.
Din ansamblul normelor care reglementează instituţia încetării contractului individual de
muncă evidenţiem următoarele:
164
- Principiul libertăţii muncii are incidenţă directă şi în cazul încetării contractului
individual de muncă. Libertatea muncii cuprinde şi dreptul de a înceta munca, ceea
ce presupune posibilitatea salariatului de a înceta din iniţiativa sa contractul
individual de muncă, cu respectarea condiţiilor legale referitoare la notificarea scrisă
şi respectarea termenului de preaviz. Acest principiu este respectat şi în cazul
concedierii salariatului întrucât dreptul angajatorului de a avea iniţiativa încetării
raportului de muncă este circumstanţiat de respectarea normelor imperative
incidente în acest caz, referitoare la motive şi procedura de urmat.
- Pentru fiecare dintre modalităţile de încetare a contractului, părţile trebuie să
respecte condiţiile de fond şi de formă stabilite imperativ de legiuitor, sub
sancţiunea nulităţii absolute a măsurii.
- Principiul protecţiei juridice a salariatului guvernează întreaga instituţie a încetării
contractului de mună.
A. Încetarea de drept a contractului individual de muncă
Art. 56 din Codul muncii enumeră expres şi limitativ cazurile în care aceasta operează,
neputând fi extrapolate la alte cazuri similare.
Potrivit art. 56 din Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de
drept în următoarele cazuri:
a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum şi în cazul dizolvării
angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul şi-a încetat existenţa conform
legii;
b) la data ramânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub
interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică;
c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare
pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditateIII,
pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea
vârstei standard de pensionare; la data comunicării deciziei medicale asupra capacității de
muncă în cazul invalidității de gradul I sau II;
d) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului individual de muncă, de la data la
care nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre judecătorească
definitivă;
e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a unei persoane
concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de reintegrare;
f) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
g) de la data retragerii de către autorităţile sau organismele competente a avizelor,
autorizaţiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;
h) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură de siguranţă ori
pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus interdicţia;
i) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată;
165
j) retragerea acordului părinţilor sau al reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta
cuprinsă între 15 şi 16 ani.
Potrivit art. 56 alin. (2) din Codul muncii, „pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) lit. c)-j),
constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen
de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se
comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.
Încetarea contractului individual de muncă intervine ope legis, independent de voinţa
părţilor contractante.
Cazul de încetare de drept poate determina producerea anumitor efecte. Astfel:
a. Plata drepturilor salariale.
b. Plata unor despăgubiri.
c. Propunerea unui loc de muncă vacant.
d. Vechimea în muncă.
B. Încetarea contractului individual de muncă prin acordul părţilor
Potrivit art. 55 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă poate
înceta ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea. Codul muncii nu cuprinde
norme de reglementare a procedurii de încetare a contractului individual de muncă.
Prin acordul de voinţă al părţilor poate înceta oricare dintre tipurile de contracte
individuale de muncă.
Pentru a înceta contractul individual de muncă prin acordul părţilor sunt necesare
următoarele:
- existenţa unui contract încheiat în formă scrisă; în caz contrar, intervine încetarea de
drept ca urmare a nulităţii;
- consimţământul salariatului şi al angajatorului să fie dat cu intenţia expresă de a
înceta contractul prin această modalitate;
- consimţământul să nu fie afectat de eroare, dol sau violenţă.
În concluzie, acordul de încetare a contractului trebuie consemnat în scris în temeiul
principiului simetriei actelor juridice (ca şi la încheierea contractului). Decizia trebuie emisă în
formă scrisă la data încetării efective a contractului ca urmare a acordului părților sau chiar și
anterior acestei date (aplicând prin analogie art. 76 din Codul muncii).
C. Încetarea contractului individual de muncă ca urmare a voinţei unliaterale a

angajatorului
Sediul materiei încetării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului se
află în Codul muncii, art. 58-67. Potrivit art. 58, concedierea reprezintă încetarea contractului
individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi poate fi dispusă pentru:
- motive care ţin de persoana salariatului [art. 61 lit. a)-d)] şi
- motive care nu ţin de persoana salariatului [art. 65 alin. (1) şi (2)].
La rândul său, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi
individuală sau colectivă.
Codul muncii stabileşte două categorii de interdicţii ale concedierii: permanente şi
temporare.
166
Art.59 din Codul muncii instituie interdicţia concedierii:
a. pe criterii de discriminare - sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă,
apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine
socială, handicap, situaţie sau responsabilitate materială, apratenenţă ori
activitate sindicală,
b. pentru exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la grevă şi a drepturilor
sindicale.
Aceste interdicţii ale concedierii au un caracter permanent.
Situaţiile în care, temporar, concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă sunt enumerate
de art. 60 alin. (1) din Codul muncii. În aceste situaţii, concedierea este amânată, fiind permisă
numai după încetarea cazului care constituie o interdicţie.
Cu excepţia cazului în care concedierea se dispune pentru motive ce intervin ca urmare
a reorganizării judiciare sau a falimentului angajatorului [art. 60 alin. (2)], salariaţii nu pot fi
concediaţi în următoarele situaţii:
a. pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical.
b. pe durata suspendării activităţii ca urmare a instituirii carantinei.
c. pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat
cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere.
d. pe durata concediului de maternitate.
e. pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în
cazul, copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani.
f. pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau,
în cazul copilului cu handicap, cu afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
g. pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei
în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri
disciplinare repetate, săvârşite de către acel salariat.
h. pe durata efectuării concediului de odihnă
i. Alte cazuri de interdicţie a concedierii sunt reglementate prin acte normative speciale.
a. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului
Legiuitorul reglementează, la art. 61 din Codul muncii, caz de caz, situaţiile în care
salariatul poate fi concediat pentru motive care ţin de persoana sa.
Concedierea disciplinară.
Concedierea disciplinară poate să intervină, conform art. 61 lit. a) din Codul muncii, în
cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină
a muncii sau de la cele stabilite prin contractul individual, contractul colectiv de muncă aplicabil
sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară. Art. 61 lit. a trebuie coroborat cu art. 248
alin. (1) lit. e) care enumeră, ca fiind cea mai gravă sancţiune disciplinară generală, desfacerea
disciplinară a contractului individual de muncă, ceea ce presupune scoaterea salariatului din
colectivul de muncă.
În temeiul art. 63 alin. (1) din Codul muncii, pentru a dispune concedierea disciplinară,
angajatorul este obligat să efectueze o cercetare disciplinară prealabilă pentru a stabili fapta
167
sau faptele imputate salariatului, vinovăţia sa, efectele pe care le-a produs, precum şi dacă
există o legătură de cauzalitate între faptă şi consecinţele pe care aceasta le-a produs.
Concedierea disciplinară reprezintă un caz de încetare a contractului individual de
muncă determinat de vinovăţia salariatului în săvârşirea abaterii/abaterilor disciplinare, deci un
motiv imputabil acestuia.
Concedierea în cazul arestului preventiv sau arestului la domiciliu
Potrivit art. 61 lit. b) din Codul muncii, concedierea poate fi dispusă atunci când
salariatul este arestat preventiv mai mult de 30 de zile în condiţiile Codului de procedură
penală. În acest caz, concedierea nu intervine ca urmare a faptului să salariatul a săvârşit o
faptă penală întrucât operează prezumţia de nevinovăţie. Motivul pentru care angajatorul îl
poate concedia pe salariat îl constituie faptul că salariatul lipseşte de la locul de muncă, urmare
a arestului preventiv, iar această absentare poate crea dificultăţi în buna desfăşurare a
activităţii angajatorului.
Nu are relevanţă dacă fapta salariatului pentru care a fost arestat are sau nu legătură cu
munca, ci importanță prezintă imposibilitatea de a se afla la locul de muncă din cauza arestării
sale.
Legiuitorul prevede o singură condiţie pentru concediere: arestul preventiv trebuie să
dureze 30 de zile. În ipoteza în care măsura arestului preventiv este prelungită peste 30 de zile,
în condițiile Codului de procedură penală, contractul individual de muncă al celui în cauză poate
rămâne suspendat sau angajatorul poate dispune, în temeiul art. 61 lit. b) din Codul muncii,
concedierea salariatului. Concedierea salariatului înainte de expirarea termenului de 30 de zile
este lovită de nulitate absolută. Totuşi, nulitatea se acoperă dacă arestul se prelungeşte peste
termenul de 30 de zile.
Concedierea din motive medicale
Potrivit art. 61 lit. c) din Codul muncii, salariatul poate fi concediat pentru motive
medicale atunci când organele de expertiză medicală constată că salariatul a devenit inapt fizic
şi/sau psihic, fapt ce nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare
locului de muncă ocupat.
Imposibilitatea medicală de îndeplinire a atribuţiilor poate fi determinată pe durata
executării contractului de următoarele:
- invaliditatea de grad I sau II, situaţii în care contractul individual de muncă încetează
de drept în temeiul art. 56 lit. c din Codul muncii;
- invaliditatea de grad III, caz în care se pune problema încetării contractului individual
de muncă de drept, cu posibilitatea de a continua activitatea cu program redus, prin
cumulul pensiei cu salariul;
- incapacitatea temporară de muncă, ipoteză în care se pune numai problema
concediului medical şi, deci, a suspendării de drept a contractului individual de
muncă, în temeiul art. 50 lit. a) din Codul muncii;
- inaptitudinea medicală a salariatului pentru a exercita atribuţiile aferente unui
anumit loc de muncă (a celui pe care îl ocupă), care poate determina concedierea în
temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii.
Evident, această ipoteză de concediere exclude culpa salariatului.
Inaptitudinea fizică şi/sau psihică trebuie constatată, aşa cum legea dispune, de organul
de expertiză medicală, care face recomandări privind locurile de muncă pentru care salariatul
168
are aptitudinile fizice şi/sau psihice necesare. Suntem de părere că organul competent de
expertiză medicală trebuie să se pronunţe asupra stării de sănătate a salariatului, dacă
activitatea desfăşurată îi este contraindicată din punct de vedere medical.
Concedierea pentru necorespundere profesională.

Conform art. 61 lit. d) din Codul muncii, salariatul poate fi concediat pentru
necorespundere profesională.
În lipsa unor norme exprese care să se refere la înțelesul noțiunii de ”necorespundere
profesională”, un rolul important a revenit doctrinei juridice și practicii judiciare, care au oferit
soluții relevante.
Textul legal trebuie interpretat prin prisma realității că, de regulă, salariaților nu le
revine obligația de a se perfecționa profesional. Art. 39 alin. (1) lit. g) din Codul muncii
statuează dreptul salariatului la acces la formare profesională. Nerevenindu-i salariatului o
astfel de obligație, de a se perfecționa profesional, în cazul în care acesta nu își îndeplinește
atribuțiile de serviciu sau nu le îndeplinește corespunzător nu se pune problema concedierii
disciplinare, în lipsa vinovăției, și, ca atare, concedierea poate fi dispusă pentru
necorespunderea profesională, în temeiul art. 61 lit. d) din Codul muncii.
Concedierea pentru necorespunderea profesională întemeiată pe art. 61 lit. d) din Codul
muncii se referă la lipsa de vinovăție a salariatului ceea ce delimitează acest caz de concedierea
disciplinară.
Procedura de concediere pentru motive care ţin de persoana salariatului
Codul muncii prevede proceduri obligatorii în vederea concedierii salariatului pentru

motive care ţin de persoana sa.
1. Cercetarea disciplinară prealabilă a faptelor săvârşite de salariat este obligatorie în
cazul concedierii disciplinare dispuse de angajator pentru săvârşirea unei abateri grave sau a
unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii.
2. Evaluarea profesională prealabilă a salariatului este obligatorie în cazul concedierii
pentru necorespundere profesională. Art. 63 alin. (2) din Cod prevede că evaluarea prealabilă a
salariatului se face potrivit procedurii de evaluate stabilite prin contractul colectiv de muncă
aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern.
3. Oferirea unui loc de muncă în unitate. Potrivit art. 64 alin. (1) din Codul muncii, în
cazul în care concedierea se dispune pentru motive de inaptitudine fizică şi/sau psihică [art. 61
lit. (c) din Cod] ori pentru necorespundere profesională [art. 61 lit. (d) din Cod], angajatorul are
obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu
pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de
medicină a muncii. Această obligaţie reprezintă o măsură de protecţie a salariatului, impusă cu
scopul de a evita concedierea, calificată în literatura juridică drept o obligaţie de diligenţă, iar
nu de rezultat.
4. Acordarea preavizului. Salariaţii concediaţi pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică
[art. 61 lit. (c) din Cod] şi pentru necorespundere profesională [art. 61 lit. d) din Cod]
beneficiază de un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare [art. 75 alin. (1) din
Cod].
169
5. Acordarea unor compensaţii. Concedierea salariatului, fără culpa sa, antrenează plata
unor compensaţii. Conform art. 64 alin. (5) din Codul muncii, în cazul concedierii pentru motive
medicale (inaptitudinea fizică şi/sau psihică), salariatul beneficiază de o compensaţie în
condiţiile stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de
muncă, după caz.
b. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului
Art. 65 din Codul muncii prevede:

- alin. (1): „Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă
încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de
muncă ocupat de salariat dintr-unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana
acestuia”;
- alin. (2): „Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală
şi serioasă”.
Raportat la numărul salariaţilor concediaţi şi la procedura de concediere, concedierea
pentru motive care nu ţin de persoana salariatului îmbracă două forme:
- concedierea individuală;
- concedierea colectivă.
În orice caz, concedierea exclude culpa salariatului.
Concedierea individuală
Concedierea individuală este determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de
salariat din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana sa. Condiţiile care trebuie
întrunite pentru concediere rezultă din alin. (2) al art. 65, respectiv:
a. desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă;
b. desfiinţarea locului de muncă să fie determinată de o cauză reală şi serioasă.
Concedierea colectivă
Reglementările interne de drept comun referitoare la concedierea colectivă sunt
cuprinse în:
- art. 68-74 din Codul muncii;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socială a
persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a
concedierilor colective.
- Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
[art. 123 alin. (7)].
Regulile privind concedierea colectivă nu se aplică salariaţilor din instituţiile şi
autorităţile publice, conform art. 74 alin. (5) din Codul muncii.
În conformitate cu art. 68 din Codul muncii, prin concediere colectivă se înţelege
concedierea din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, într-o perioadă
de 30 de zile calendaristice, a unui număr de:
1. cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi mai
mult de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;
170
2. cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 100 de salariaţi, dar nu mai puţin de 300 de salariaţi;
3. cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel
puţin 300 de salariţi.
Conform alin. (2) art. 68, „la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi ... se iau
în calcul acei salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă din iniţiativa
angajatorului, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana salariatului, cu condiţia
existenţei a cel puţin 5 concedieri”.
Concedierile colective pot fi dispuse dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- concedierile să fie determinate de desfiinţarea locurilor de muncă;
- desfiinţarea posturilor să aibă loc din unul sau mai multe motive care nu ţin de
persoana salariaţilor;
- desfiinţarea locurilor de muncă să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă;
- salariaţii să beneficieze de măsuri active de combatere a şomajului şi de compensaţii
în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă aplicabil.
În cazul concedierilor colective, Codul muncii prevede două etape.
a. Informarea şi consultarea salariaţilor.
b. Luarea deciziei de concediere colectivă
Decizia de concediere
Decizia de concediere reprezintă actul unilateral emis de angajator prin care se dispune
încetarea contractului individual de muncă. Decizia de concediere are întotdeauna un caracter
individual.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia de concediere se emite în forma scrisă.
Elementele care trebuie cuprinse în decizia de concediere nu se regăsesc într-un singur
text legal. Mai multe articole din Codul muncii cuprind dispoziţii care se referă la conţinutul
deciziei de concediere – art. 62 alin. (3), art. 76, art. 252 alin. (2). Din analiza coroborată a
acestora putem constata că, în funcţie de temeiul de drept al concedierii, decizia de concediere
trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii în toate cazurile de concediere şi anumite
cerinţe obligatorii doar pentru unele cazuri.
Decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele

elemente:
1. Motivarea în fapt. Prin motivare în fapt înţelegem arătarea motivului sau a tuturor
motivelor de fapt care au stat la baza luării deciziei de concediere. Indicarea motivului care a
determinat concedierea constituie un element obligatoriu în toate cazurile de concediere, care
rezultă din art. 62 alin. (3) şi art. 76 lit. a) din Codul muncii.
2. Motivarea în drept presupune arătarea temeiului legal pe care se întemeiază decizia
de concediere. Din formularea imperativă a art. 62 alin. (3) şi a art. 76, indicarea motivului de
drept este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de concediere.
3. Termenul în care decizia poate fi contestată şi instanţa judecătorească la care se
contestă.
171
4. Durata preavizului [art. 76 lit. b)]. Angajatorul trebuie să precizeze durata preavizului
în decizia de concediere în cazurile de concediere pentru care Codul prevede obligaţia de a
acorda preaviz.
5. Criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în
cazul concedierilor colective.
6. Lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii
urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant.
7. Motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul
cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea.
8. Alte cerinţe, nereglementate expres de lege, cum sunt:
- identificarea angajatorului persoana juridică sau persoană fizică;
- numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei competente să dispună
concedierea în cazul angajatorului persoană juridică.
Efectele deciziei de concediere

Potrivit art. 77 din Cod, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei
salariatului.
În cazul concedierii neculpabile, salariaţii beneficiază de anumite măsuri speciale.
a. Indemnizaţia de şomaj se acordă, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) şi j) din Legea nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă:
- persoanelor cărora le-au încetat raporturile de muncă din motive neimputabile lor;
- persoanelor pentru care reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre
judecătorească definitivă, nu mai este posibilă întrucât angajatorul şi-a încetat
definitiv activitatea.
În cazul salariaţilor disponibilizaţi prin concediere colectivă, dreptul de a beneficia de
indemnizaţie de şomaj este prevăzut şi în art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
98/1999.
b. Plata unor compensaţii. Concedierea salariatului, fără culpa lui, antrenează plata unor
compensaţii, astfel:
- conform art. 64 alin. (5) din Codul muncii, în cazul concedierii pentru motive medicale,
în temeiul art. 61 lit. c), salariatul beneficiază de o compensaţie, în condiţiile stabilite în
contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă, după caz;
- potrivit art. 67 din Cod, salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor
beneficiază de compensaţii în condiţiile prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă
aplicabil.
c. Continuitatea vechimii în muncă. Persoanele disponibilizate prin concedieri colective
beneficiază de vechime în muncă pe perioada pentru care primesc plăţile compensatorii – până
la reîncadrarea cu contract individual de muncă în cadrul unităţii din care au fost disponibilizate
sau în alte unităţi sau până la data prezentării dovezilor că au utilizat sumele potrivit scopului
pentru care le-au solicitat.
Demisia
Liberatatea de a munci cuprinde şi dreptul persoanei fizice de a înceta munca, respectiv
posibilitatea salariatului de a denunţa contractul individual de muncă. În concretizarea acestui
172
drept, Codul muncii reglementează la art. 55 lit. c) şi art. 81 din Cod un caz de încetare a
contractului individual de muncă urmare a voinţei unilaterale a salariatului.
Potrivit art. 81 alin. (1) din Cod, prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a
salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului
individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Prin demisie, salariatul poate pune capăt oricărui contract individual de muncă,
indiferent de tipul acestuia (pe durată nedeterminată sau determinată de timp, cu timp integral
sau parţial de lucru).
Întrucât salariatul poate oricând să denunţe unilateral contractul şi fără să fie obligat să
îşi motiveze notificarea, în doctrină s-a apreciat că în ceea ce priveşte încetarea contractului,
poziţia celor două părţi – salariat – angajator – nu este de egalitate, fiind defavorabilă
angajatorului, care poate determina încetarea unilaterală a contractului numai în anumite
cazuri reglementate expres şi, întotdeauna, prin decizie motivată, sub sancţiunea nulităţii
concedierii.
Pentru a produce efecte demisia sunt necesare două condiţii: notificarea scrisă
și respectarea termenului de preaviz.
1. Notificarea scrisă reprezintă actul unilateral prin care salariatul aduce la cunoştinţa
angajatorului intenţia de a înceta contractul, după respectarea termenului de preaviz.
Conform art. 81 alin. (3), demisia nu trebuie motivată. Demisia trebuie adusă la
cunoştinţa angajatorului. Angajatorul este obligat să înregistreze demisia. În acest caz, dovada
notificării se face prin copia după înscris. În caz de refuz al înregistrării, salariatul poate face
dovada prin orice mijloace de probă, spre exemplu, trimiterea notificării prin poştă, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Fiind un act juridic unilateral, demisia nu este supusă aprobării. Dezacordul
angajatorului nu are semnificaţie juridică.
După data comunicării, demisia este irevocabilă. Prin urmare, revocarea demisiei, după
acest moment, este posibilă numai cu acordul angajatorului.
2. Respectarea termenului de preaviz. Art. 81 alin. (4) din Cod prevede că termenul de
preaviz este cel prevăzut de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, în contractul
colectiv de muncă aplicabil şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu
funcţii de execuţie, respectiv 45 de zile pentru cei cu funcţii de conducere. Raţiunea instituirii
unei perioade de preaviz în cazul demisiei rezidă în acordarea unei perioade suficiente de timp
angajatorului pentru ca acesta să poată găsi un înlocuitor.
Întrucât textul legal indică durata maximă a termenului de preaviz, prin negocierea între
părţi se poate stabili o durată mai scurtă a acestui termen. Înţelegerea părţilor cu privire la
durata termenului de preaviz nu trebuie confundată cu încetarea contractului prin acordul de
voinţă al părţilor.
Termenul de preaviz începe să curgă de la data la care notificarea a fost comunicată în
scris angajatorului, fără să se includă şi ziua comunicării.
Pe durata preavizului, contractul individual de muncă continuă să îşi producă efectele
[art. 81 alin. (5)]. Cu alte cuvinte, toate drepturile şi obligaţiile contractuale trebuie respectate
de părţi întocmai.
173
În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat,
termenul de preaviz va fi suspendat în mod corespunzător [art. 81 alin. (6)]. Suntem de părere
că, dacă există acordul angajatorului, salariatul poate beneficia de concediu de odihnă pe
durata preavizului.
Nerespectarea termenului de preaviz constituie abatere disciplinară şi dă dreptul
angajatorului de a dispune efectuarea cercetării disciplinare şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile,
concedierea disciplinară a salariatului. De asemenea, angajatorul prejudiciat de neacordarea
preavizului de către salariat poate introduce o acţiune în răspundere patrimonială pentru
acoperirea prejudiciului material suferit.
Prin excepţie, salariatul poate demisiona fără preaviz dacă angajatorul nu îşi
îndeplineşte obligaţiile din contractul individual de muncă [art. 81 alin. (8) din Cod].
Contractul individual de muncă încetează la data împlinirii termenului de preaviz, sau la
data renunţării totale sau parţiale a angajatorului la termenul respectiv [art. 81 alin. (7) din
Cod]. Codul nu prevede obligaţia angajatorului de a emite un act scris. Angajatorul este obligat
să ia act de încetarea contractului prin demisie.

Desfășurarea raportului individual de muncă trebuie să aibă întotdeauna la bază
încheierea unui contract individual de muncă. Codul muncii reglementează în mod amănunțit
(art. 10-81) contractul individual de muncă, cuprinzând elementele esențiale pentru încheierea
valabilă, tipurile de contracte individuale de muncă. Contractul individual de muncă pe durată
nedeterminată și cu normă întreagă reprezintă forma generală, tipică de desfășurare a
raportului individual de muncă (art. 13). Totuși, legislația muncii reglementează și alte tipuri de
contracte individuale de muncă, considerate a fi forme atipice de executare a raportului de
muncă, respectiv: contractul individual de muncă pe durată determinată, contractul individual
de muncă cu timp parțial, munca la domiciliu, munca prin agent de muncă temporară, ucenicia
la locul de muncă. Codul muncii cuprinde norme referitoare la modificarea, suspendarea și
încetarea contractului individual de muncă, precum și proceduri speciale cu privire la aceste
instituții.
CUVINTE CHEIE: contract individual de muncă, încheierea contractului individual de

muncă, modificarea contractului individual de muncă, suspendarea contractului individual de
muncă, încetarea contractului individual de muncă.
1. Obligația de a încheia contractul individual de muncă în formă scrisă revine:

a. Angajatorului;
174
b. Salariatului de la serviciul resurse umane;
c. Inspectoratului teritorial de muncă.
2. Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la angajarea pe o funcţie de conducere se poate

stabili o perioadă de probă de:
a. 60 de zile;
b. 90 de zile;
c. 120 de zile.
3. Încadrarea salariaţilor se poate face numai prin concurs sau examen:

A. la instituţiile şi autorităţile publice;
B. la angajatorii cu peste 21 de salariaţi;
C. la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat;
D. niciuna din variantele de mai sus.
4. Salariaţii pot renunţa la drepturile recunoscute de lege:

A. numai în scris
B. numai cu titlu oneros
C. numai în anumite limite
D. niciuna din variantele de mai sus
5. Demisia
A. se prezintă în formă scrisă sau verbală;
B. se supune aprobării angajatorului;
C. nu presupune preaviz, dacă angajatorul nu si-a îndeplinit obligaţiile contractuale.
6. În cazul concedierii:
a. se întocmește un act adițional la contractul individual de muncă ;
b. se întocmește o decizie;
c. în toate cazurile, se efectuează o cercetare.
Răspunsuri corecte: 1. a; 2. c; 3. a; 4. d; 5. c, 6. b.

1. Ce condiții trebuie îndeplinite la încheierea unui contract individual de muncă?
2. Identificați particularitățile tipurilor de contracte individuale de muncă.
3. Ce obligații trebuie să îndeplinească angajatorul în cazul concedierii salariatului pentru
motive care nu țin de persoana sa.
4. Definiți demisia. Stabiliți în ce condiții un salariat poate demisiona.
175
2.7. BIBLIOGRAFIE
2014.
TEMA 7.
ELEMENTE DE DREPT PENAL

DREPT PENAL: ELEMENTE INTRODUCTIVE
Cuprins
1.1. Introducere
1.3. Subiect
1.3.1.Noţiunea şi importanţa dreptului penal în condiţiile statului de drept
1.3.2.Consideraţii privind infracţiunea
1.3.3.Participaţia penală
1.3.4.Sancţiunile penale
1.3.5.Măsurile de siguranță
1.3.6.Răspundera penală a minorilor
1.3.7.Răspunderea penală a persoanei juridice
1.7. Bibliografie
1.1. INTRODUCERE
Studiul Temei „Drept penal” se fundamentează pe cunoștințele obținute prin studiul
disciplinei„Teoriei generale a dreptului”,„Dreptul constituțional”.
176
Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care
statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi
alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în
scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă. Acest ansamblu de
norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului
penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în
sensul arătat, are două parţi componente: partea generală şi partea specială. Partea generală a
dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se
modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de
drept penal. Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă
constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplica în cazul săvârşirii ei.
1.2.OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

-cunoaşte obiectului de studiu al dreptului penal;
-înţelege rolului disciplinei „drept penal” - partea generală în cadrul sistemului ştiinţelor
juridice;
-cunoaşte noţiunilor specifice părţii generale a dreptului penal;
-cunoaşte principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina drept.
1.3. SUBIECT
DREPT PENAL: ELEMENTE INTRODUCTIVE
1.3.1.Noţiunea şi importanţa dreptului penal în condiţiile statului de drept

Dreptul penal este o ramură a sistemului de drept românesc alcătuită din totalitatea normelor
juridice edictate de Statul Român prin care se stabilesc faptele considerate infracţiuni,
pedepsele şi dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc
infracţiuni în scopul apărării ordinii de drept.
Obiectul dreptului penal îl reprezintă acele relaţii sociale care privesc activitatea socială
de combatere a infracţionalităţii prin tragerea la răspundere penală a celor ce săvârşesc
infracţiuni. Drept consecinţă, dreptul penal are mai multe sarcini pentru realizarea scopului mai
sus precizat:
- prin normele sale să stabilească infracţiunile;
- prin normele sale să stabilească pedepsele, atât cele generale cât şi cele speciale, să
arate care sunt pedepsele aferente fiecărei infracţiuni;
- să stabilească dreptul de a pedepsi pentru organul judiciar precum şi condiţiile în care
se execută acest drept.
La baza reglementării juridico-penale stau următoarele principii:
1) legalităţii încriminării şi al sancțiunilor de drept penal.
177
Art.23 din Constituţie arată că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii iar potrivit art.1 din Codul penal “Legea penală prevede faptele care
constituie infracţiuni” și art.2 din Codul penal „Legea prevede pedepsele penale aplicabile și
măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și
măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală”.
2) principiul caracterului personal al răspunderii penale.
În dreptul penal răspunderea este strict personală neoperând ca în dreptul civil
răspunderea pentru fapta altuia. Astfel art.2 din Codul penal vorbeşte despre pedeapsa care se
aplică persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
3) principiul individualizării răspunderii penale.
Deşi membrii societăţii sunt egali în faţa legii, răspunderea penală este diferenţiată de la
caz la caz în funcţie de împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea, formele vinovăţiei, vârsta
etc, care determină o individualizare a răspunderii.
4) principiul umanismului legii penale.
Acest principiu se regăseşte înn scopul şi caracterul legii penale, sistemul şi scopul
pedepselor.În mod deosebit, acest principiu se manifestă în sistemul pedepselor prin regimul
aplicat minorilor.
1.3.2.Consideraţii privind infracţiunea
Infracţiunea conform art.15 Cod penal este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată37 și imputabilă38 persoanei care a săvârșit-o şi este singurul temei al
răspunderii penale.
Infracţiunea prezintă următoarele caracteristici:

1) pericolul social constă în atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală ca urmare
a săvârşirii ei.
Ex.:fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a
cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile(art.193, alin.2
C.pen), distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparținând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de
bun precum și înlăturarea măsurilor luate(art.253, alin.1 C.pen.)
2) fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.
Vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică periculoasă a infractorului faţă de faptă şi
cu urmările ei.
3) fapta să fie prevăzută de legea penală.
4)raport de cauzalitate între fapta penală și consecințele produse.
Structura infracţiunii
37
.Este justificată:legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații,
consimțământul persoanei vătămate.
38
.Faptă neimputabilă:constrîngerea fizică,constrângerea morală,excesul neimputabil,minoritatea
făptuitorului,irespnsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit.
178
Obiectul infracţiunii este relaţia socială ce priveşte o valoare socială ocrotită prin norme de
drept căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională (omor, lipsirea de libertate, integritatea
bunurilor etc).
Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte sau participă la săvârşirea unei infracţiuni.
Subiectul poate fi activ fiind acea persoană care săvârşeşte o infracţiune sau participă la o
infracţiune.
Subiectul pasiv este persoana care suferă vătămarea penală de pe urma infracţiunii. Poate fi
subiect pasiv o persoană fizică, statul, o persoană juridică.
Latura obiectivă reprezintă o totalitate de elemente obiective formată din acţiune,inacţiune,
omisiun, urmarea socialmente periculoasă.
Raportul de cauzalitate constă în relaţia existentă între două fenomene:cauză şi efect.Cauza
este fenomenul care determină naşterea altui fenomen, iar efectul, fenomenul determinat,
rezultatul.
Latura subiectivă desemnează atitudinea psihică a infractorului formată din stări intelective
(conştiinţă, scop), stări afective şi volitive (mobiluri, motive), atitudine psihică ce precede şi
însoţeşte fapta infracţională şi urmările ei.
Vinovăţia îmbracă două forme principale intenţia şi culpa la care se adaugă şi o formă
mixtă şi anume intenţia depăşită sau praeterintenţia.
Intenţia poate fi directă când făptuitorul prevede rezultatul şi urmăreşte producerea sa
şi indirectă când făptuitorul prevede rezultatul şi acceptă posibilitatea producerii lui, chiar dacă
făptuitorul nu a urmărit producerea lui.
Culpa este cu prevedere când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă şi
nici nu-l urmăreşte apreciind în mod uşuratic că nu se va produce şi culpa fără prevedere când
autorul faptei nu prevede rezultatul deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Praeterintenţia(intenţia depăşită) o întâlnim atunci când o persoană săvârşeşte cu
intenţie o faptă penală produce din culpă un rezultat mai grav pe care nu l-a prevăzut şi care
conduce la consumarea unei infracţiuni mai grave.
Tentativa consta în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a
fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în
realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inaciuni care
prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutivsau ca element
circumstanțial agravant, o acțiune su o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută
de legea penală.
Concursul real de infracțiuni există când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de
aceeași persoană, prin acțiuni au inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitivă
pentru vreuna din ele.Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a
fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
Concursul formal de infracțiuni există atunci când o acțiunea sau o inacțiune săvârșită de o
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni.
Recidiva există când după rămânere definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare,
179
condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
1.3.3.Participaţia penală
Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală
în calitate de autori, instigatori sau complici.
Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptăprevăzută de legea penală.
Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă
prevazută de legea penală.
Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârșirii faptei, că va tainui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe
faptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Participaţia improprie constă în săvârșirea nemijlocită cu intenție, de către o altă persoană, a
unei fapte prevăzute de legea penală, la care din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de
executare o altă persoană.
1.3.4.Sancţiunile penale
Sancţiunile penale sunt măsuri de reeducare şi de constrângere, prevăzute de legea penală
aplicate persoanelor care au săvârşit fapte încriminate de către acestea, în scopul prevenirii
săvârşirii de noi asemenea fapte prin reeducarea infractorilor.
Pedepsele sunt de mai multe feluri:

a)principale fiindcă se pot lua singure şi întotdeauna o infracţiune este sancţionată legal cu o
pedeapsă principală.
Sunt pedepse principale:
-detenţiunea pe viaţă,
-închisoarea,
-amenda.
b)accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii dfinitive a
hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
privative de libertate.
c)complementare:
-interzicerea exercitării unor drepturi,
-degradarea militară,
-publicarea hotărârii de condamnare.
1.3.5.Măsurile de siguranță
Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii
faptelor prevăzute de legea penală.
Categorii de măsuri de siguranță:
-obligarea la tratament medical,
-internarea medicală,
-interzicerea ocuprii unei funcții sau a exercitării unei profesii,
-confiscarea specială,
180
-confiscarea extinsă.
1.3.6.Răspundera penală a minorilor
Legea penală face distincţie între minorii care nu răspund penal şi minorii care răspund
penal.Minoritatea constituie o cauză de diferenţiere a răspunderii penale şi deci a regimului
sancţionator. Astfel până la vârsta de 14 ani, minorul este prezumat că nu are
discernământ.Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește
că a săvârșit fapta cu discernământ.Minorul cre a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal
potrivit legii.
Față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14-18 ani se ia o
măsură educativă neprivativă de libertate cu următoarele excepții:
-a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori
a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat,
-atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani
sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Măsurile educative neprivative de libertate:stagiul de formare civică,supravegherea,
consemnarea la sfârșit de săptămână,asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate:internarea într-un centru educativ, internarea într-un
centru de detenție.
1.3.7.Răspunderea penală a persoanei juridice
Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde pentru infracțiunile
săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice.Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală persoanei
fizice care a contribuit la săvârșirea aceleași fapte.
Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale și complementare.
Pedeapsa principală este amenda iar pedepsele complementare sunt:
-dizolvarea persoanei juridice,
-suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de 3 luni la
3 ani,
-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de 3 luni la 3 ani,
-interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de unu la 3 ani,
-plasarea sub supraveghere judiciară,
-afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale
care o particularizează în raport cu alte fapte. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi
poate fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca
infracţiune. În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce
privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de
loc în care se săvârşeşte fapta. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii
181
ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori
vătămată prin fapta infracţională.
CUVINTE CHEIE : infracţiune, măsură de siguranţă, pedepse principale, accesorii,

complementare, participaţie penală, răspunderea penală a persoanei juridice, pluralitate de
infractori şi infracţiuni,răspundera penală a minorilor.

1)Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni:
a) elementul material;
b) elementul subiectiv;
c) urmarea imediată.
2)Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se poate realiza:
a) prin acte materiale; prin scris;
b) prin cuvinte;
c) printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă.
3)Fapta constând intr-o inacţiune:
a) este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;
b) este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care legea
sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;
c) este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în lege se prevede, în
mod expres, aceasta.
4)Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de:
a) 14 ani;
b) 16 ani;
c) 18 ani.
5) Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

a) numai o persoană fizică;
b) o persoană fără discernământ;
c) o persoană juridică.
Răspunsuri la grile:1 a; 2 a,b; 3 b; 4 b; 5 b,c.

Elementele infracțiunii.
Definiți tentativa și recidiva.
182
Asemănări și deosebiri între pedepsele accesorii și complementare.
1.7. BIBLIOGRAFIE
Alexandru Boroi, Drept penal Partea generală, ed. C.H.Beck, 2009.Mitrache, C-tin, Mitrache, C.
Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic,Bucureşti,2009.
Constituţia României (1991). modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
Codul penal.
183
INFRACȚIUNI REGLEMENTATE DE CODUL PENAL
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Subiect
2.3.1.Infracțiuni contra persoanei
2.3.2.Infracţiuni contra patrimoniului
2.3.3. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
2.3.4. Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
2.3.5. Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
2.3.6. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
2.3.7. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
2.3.8. Infracţiuni de serviciu
2.3.9. Infracţiuni de fals
2.3.10. Infracţiuni contra siguranţei publice
2.3.11. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
2.3.12. Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege
2.3.13. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
2.3.14. Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate
2.3.15. Infracţiuni contra securităţii naţionale
2.3.16. Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
2.7. Bibliografie
2.1. INTRODUCERE
Statul îşi exercită multiplele funcţii prin intermediul organelor sale şi de aceea, autoritatea
organelor de stat constituie o valoare socială ocrotită de legea penală. Autoritatea statului este
serios atinsă sau ştirbită atunci când funcţionarii care o exercită devin ţinta unor acţiuni
violente, sau când înscrisurile, uniformele sau sigiliile folosite de funcţionarii statului sunt
distruse ori folosite fără drept de alte persoane.
Faptele incriminate în acest capitol îi slăbesc statului autoritatea şi lovesc în prestigiul şi
credibilitatea de care trebuie să se bucure funcţionarii săi.
Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care presupun
apărarea riguroasă a autorităţii organelor de stat.
184

-descrie infracţiunile mai importante întâlnite în activitatea autorităţilor şi instituţiilor de stat,
regiilor antonome şi societăţi comerciale dar și a celor care protejează valorile sociale care
interesează individul.
2.3. SUBIECT
INFRACȚIUNI REGLEMENTATE DE CODUL PENAL
Partea specială a dreptului penal poate fi considerată acel ansamblu de norme juridice care
descriu faptele de pericol social ce constituie infracţiuni şi prevăd sancţiunile penale aplicabile
celor care le săvârşesc.
Normele juridice penale se regăsesc atât în Codul penal, cât şi în legi speciale conţinând
dispoziţii penale ori în legi complinitoare.
În vederea înţelegerii şi aplicării lor temeinice, normele penale speciale care sunt foarte
numeroase şi variate, sunt reunite în anumite grupe şi subgrupe, pe baza unor criterii ştiinţifice
şi trebuie ordonate în aşa fel încât să rezulte un tot unitar şi armonios.
Criteriul principal de sistematizare a dispoziţiilor din partea specială a Codului penal îl constituie
acela al valorilor sociale ocrotite şi putem distinge între: valorile sociale interesând
colectivitatea şi valorile sociale interesând individul.
În cadrul acestei unități vom prezenta cele mai relevante infracțiuni care au un impact puternic
asupra persoanei, colectivității.
2.3.1. Infracțiuni contra persoanei
Infracțiunea de omor constă în uciderea unei persoane și se pedepseşte cu închisoarea de la 10
la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Omorul calificat este cel săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de
la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor;
Uciderea din culpă constă în uciderea uni persoane, două su mai multe persoane ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
Vătămarea corporală constă în fapte de lovire sau orice acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice, prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei
persoane, și care au cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
185
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Şantajul constă:
- în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a
dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.
-ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru
persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopulde a dobândi în
mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.
Hărţuirea este fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes
legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de
către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere. Hărțuirea se manifestă și prin efectuarea de
apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă
sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane.
Violul este definit de C.pen ca fiind:
- raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
-orice alte acte de penetrare vaginală sau anală săvârşite prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
Agresiunea sexuală este actul de natură sexuală, altul decât violul cu o persoană, săvârşit prin
constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de
această stare.
Actul sexual cu un minor este raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se
pedepsesc cu închisoarea de la unu la 5 ani iar dacă fapta este săvârşită asupra unui minor care
nu a împlinit vârsta de 13 ani, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.Fapta comisă de un major cu un minor cu vârsta între 13 şi 18 ani, când
majorul a abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei, se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Violarea de domiciliu este fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei
care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.
Divulgarea secretului profesional constă în dezvăluireafără drept, a unor date sau informaţii
privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către
acela care a luat cunoştinţă despre acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia
păstrării confidenţialităţii cu privire la aceste date.
2.3.2.Infracţiuni contra patrimoniului
Reglementările penale din cele mai vechi timpuri au încriminat şi sancţionat aspru faptele
săvârşite împotriva patrimoniului. În vechiul drept românesc existau prevederi detailate cu
privire la aceste infracţiuni. Astfel, în pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, codicele penale
ale lui Alexandru Sturza în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei în Muntenia erau cuprinse dispoziţii cu
privire la infracţiuni contra patrimoniului.
186
Constituţia României consacrând norme referitoare la proprietate a apărut
necesitatea unei noi reglementări în materia infracţiunilor împotriva patrimoniului.
Furtul constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în
întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau
detenţia legitimă a altei persoane.Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică,
precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică.
Furtul calificat este furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
Tâlhăria reprezintă furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin
punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
Tâlhăria calificat este tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
2.3.3.Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
Abuzul de încredere constă în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil
al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul
de a-l restitui.
Bancruta simplă reprezintă infracțiunea de neintroducere sau introducere tardivă, de către
debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de
deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
Bancruta frauduloasă este fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii
acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară sume nedatorate;c) înstrăinează, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din
active.
Gestiunea frauduloasă este infracțiunea prin care sunt pricinuite pagube unei persoane, cu
ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă
grija administrării sau conservării acelor bunuri.
187
Fapta de a îndepărta, prin constrângere sau corupere, un participant de la o licitaţie publică ori
înţelegerea între participanţi pentru a denatura preţul de adjudecare reprezintă infracțiunea
de deturnare a licitaţiilor publice.
2.3.4.Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
Frauda informatică constă în introducerea, modificarea sau ştergerea de date informatice,
restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem
informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a
cauzat o pagubă unei persoane.
Infracțiunea de acceptare a operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos constă în
acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin
folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul
titularului său.
Infracțiunea de distrugere constă în:
-distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia
ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi
înlăturarea măsurilor luate,
-distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane
şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o
pagubă,.
-distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin
incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol
alte persoane sau bunuri.
Tulburarea de posesie constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă
sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în
posesia altuia.
2.3.5. Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
Ultrajul este:
-ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul
săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale
cărei limite speciale se majorează cu o treime.
-infracţiunea împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în
legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Sustragerea de sub sechestru este infracțiunea de scoatere a unui bun care este legal sechestrat
de sub sechestru.
2.3.6.Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Inducerea în eroare a organelor judiciare constă în:
-sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute
de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând că aceasta este nereală,
188
-producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute
de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană.
Favorizarea făptuitorului reprezintă ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau
îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei
pedepse sau măsuri privative de libertate. Favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se
pedepseşte.
Tăinuirea este infracțiunea privindprimirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea
valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările
concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a
cunoaşte natura acesteia. Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.
Obstrucţionarea justiţiei este infracțiunea săvârșită de persoana care, fiind avertizată asupra
consecinţelor faptei sale:
a) împiedică, fără drept, organul de urmărire sau instanţa să efectueze, în condiţiile legii, un act
procedural;
b) refuză să pună la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic,
în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate
în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze.
2.3.7. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Luarea de mită este fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru
altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui
act contrar acestor îndatoriri.
Darea de mită estepromisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase,în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Fapta nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de
către cel care a luat mita.Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte
bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent.
Traficul de influenţă constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte
foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că
îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri.
2.3.8. Infracţiuni de serviciu
Delapidarea este infracțiunea de însuşire, folosire sau traficare de către un funcţionar public, în
interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le
administrează.
Abuzul în serviciu este fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu:
189
- nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă
ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.
-îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de
inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală,
apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie
HIV/SIDA.
Neglijenţa în serviciu constă în încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei
îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă
prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
2.3.9. Infracţiuni de fals
Sunt infracţiuni de fals:

-falsificarea de monede cu valoare circulatorie este infracțiune.
-falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror
altor titluri ori valori asemănătoare.
-falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoane
răspuns internaţional.
-falsul material în înscrisuri oficiale constă în falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea
scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe
juridice.
-falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către
un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date
sau împrejurări.
Uzul de fals este infracțiunea ce costă în folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată,
cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.
2.3.10.Infracţiuni contra siguranţei publice
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă este infracțiunea ce se
referă la neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă de către
angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenţie
sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport,
intervenţie sau manevră pe calea ferată.
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe în orice
mod şi sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol
siguranţa circulaţiei acestor mijloace este infracțiune.
2.3.11.Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice
Sunt infracțiuni:
-punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui
tramvai neînmatriculat sau neînregistrat,
190
-punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui
tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare,
-tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare
sau înregistrare,
-conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei
plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul
înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.
-conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană
care nu posedă permis de conducere.
-conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este
necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei
permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost
suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
-refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a
examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre
biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive.
-părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează
cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat
în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere,
implicat într-un accident de circulaţie.
2.3.12.Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege
Sunt infracțiuni:
-exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori
exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea
unor astfel de fapte se sancţionează.
-nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la
securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol iminent de producere
a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională.
-camăta este darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată.
2.3.13. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
Constituirea unui grup infracţional organizat se referă la iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.
Tulburarea ordinii şi liniştii publică se referă la fapta persoanei care, în public, prin violenţe
comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse
demnităţii persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.
191
Ultrajul contra bunelor moravuri este fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără
drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală ori săvârşeşte acte de exhibiţionism sau
alte acte sexuale explicite.
Bigamia este infracțiunea ce constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită.
Incestul este raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori.
Abandonul de familieconstă în săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de
întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească.
d)neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin
hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei
infracţiunii.
2.3.14.Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate
Sunt infracțiuni:
-împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat
şi funcţionează potrivit legii.
-obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori
să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult.
-profanarea unui lăcaş sau a unui obiect de cult, aparţinând unui cult religios care este organizat
şi funcţionează potrivit legii.
-sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenuşii rezultate din incinerarea
acestuia.
-profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument
funerar.
2.3.15. Infracţiuni contra securităţii naţionale
Trădarea este fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie
străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa statului, prin:
a) provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine;
b) subminare economică, politică sau a capacităţii de apărare a statului;
c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină;
d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi ostile
împotriva securităţii naţionale, se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
Atentatul contra vieţii săvârşit împotriva unei persoane care deţine o funcţie de demnitate
publică, dacă fapta pune în pericol securitatea naţională este infracțiune.
Actele de diversiuneconstau în distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare, în întregime sau în parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a
instalaţiilor industriale, a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de
telecomunicaţie, a construcţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă
fapta pune în pericol securitatea naţională.
192
2.3.16.Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
Genocidul constă în săvârşirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup
naţional, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea integrităţii fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c) supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau
parţială, a acestuia;
d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea naşterilor în cadrul grupului;
e) transferul forţat de copii aparţinând unui grup în alt grup.
Statul îşi exercită multiplele funcţii prin intermediul organelor sale şi de aceea, autoritatea
organelor de stat constituie o valoare socială ocrotită de legea penală.Infracțiunile prezentate
în această unitate se referă la acele fapte care aduc atingere unor valori ce interesează individul
dar și comunitatea, autoritățile statului..Autoritatea statului este serios atinsă sau ştirbită
atunci când funcţionarii care o exercită devin ţinta unor acţiuni violente, activitatea de
înfăptuire a justiţiei ste obstrucționată, iar importanţa activităţii de transport pe calea ferată a
determinat instituirea unui cadrul legal care să cuprindă reguli stricte pentru desfăşurarea ei în
condiţii de siguranţă şi eficienţă.Legea penală înţelege să protejeze încrederea şi adevărul care
trebuie să existe în relaţiile dintre oameni. În cazul infracţiunilor de fals, alterarea adevărului se
realizează prin acţiuni asupra unor lucruri sau entităţi cărora le este conferită din punct de
vedere juridic, aptitudinea de a servi drept probă a unui anumit adevăr: bancnote, monede,
bilete de transport, titluri de credit, sigilii, înscrisuri.
CUVINTE CHEIE : delapidare, neglijență în serviciu, dare și luare de mită, genocid.
1) Infracțiunile de trădare au ca subiect activ:

a. numai cetățeanul român;
b. cetățeanul român sau persoana fără cetățenie care domiciliază pe teritoriul statului român;
c. cetățean străin sau persoana fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul statului român.
2)Constituie infractiunea de omor calificat omorul comis în una din urmãtoarele împrejurări:
a. în timpul nopții;
b. cu premeditare;
c. de către o persoană având asupra sa o armã, o substanță narcotică sauparalizantă.
193
3)Omorul comis pentru săvârsirea unei tâlhării reprezintă:
a. omor calificat;
b. omor deosebit de grav;
c. concurs de infracțiuni între omor calificat și tâlhărie.
4)Omorul săvârșit cu premeditare implică:

a. o simplă chibzuire anterioară asupra faptei;
b. implicã exteriorizarea rezoluției infracționale prin acte de pregătire a infracțiunii,;
c. implică existența unui interval de timp între luarea hotărârii de a comite infracțiunea și
săvârșirea acesteia, chiar dacă făptuitorul nu a chibzuit asupra faptei și nu a pregătit-o.
5)Uciderea fratelui mamei reprezintă infracțiunea de :

a. omor;
b. omor calificat;
c. omor deosebit de grav;
d. pruncucidere.
Răspunsuri corecte: 1b; 2b; 3b;4b;5b.
Prezentați diferența dintre infracțiunea de dare și luare de mită.

Conținutul infracțiunii de tâlhărie: descriere.
2.7. BIBLIOGRAFIE
Constituţia României (1991) modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei

Codul penal.
Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, Editura Hamangiu,Bucureşti, 2012;
Ioana Vasiu, Drept penal; Partea specială, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,2001;Elisabeta Boțian,
Drept penal,partea specială,Editura: Academiei Forelor Terestre ”Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2015.
194

Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT

Lect.univ.dr.Monica Gheorghe Lector univ.dr. Corina Petică - Roman

TEMA 1. ELEMENTE DE TEORIA GENERALA A DREPTULUI

TEMA 2. ELEMENTE DE DREPT CONSTITUȚIONAL

TEMA 3. ELEMENTE DE DREPT ADMINISTRATIV

TEMA 4. DREPT CIVIL

TEMA 5. DREPTUL AFACERILOR

TEMA 6. RELAȚII COLECTIVE ȘI INDIVIDUALE DE MUNCĂ

TEMA 7. ELEMENTE DE DREPT PENAL

Temele au fost elaborate după cum urmează:

UNITATEA DE STUDIU NR.1

1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

1Norma juridică este:

1.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE

UNITATEA DE STUDIU NR.2

2.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

2.3.2.Elementele raportului juridic

2.3.3. Răspunderea juridică

Condiţiile răspunderii juridice

2.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

CUVINTE CHEIE: raport juridic, capacitate juridică, persoane fizice,

2.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

2.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE

1.Identificați corect condițiile în care se angajează răspunderea juridică.

1.2.OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

După parcurgerea unităţii de studiu, studenţii vor putea:

Statul presupune reunirea a trei elemente:

1.4. REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

CUVINTE CHEIE: constituţie, regim politic, formă de guvernământ, structură de

1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

3)Sunt elemente ale statului:

1.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE

Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, Elemente de drept public și privat,Ed.ULBSibiu, 2010.

UNITATEA DE STUDIU NR.2

Inviolabilităţile,drepturi şi libertăţi social-politice,drepturi social-economice şi culturale și

2.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALE UNITĂŢII DE STUDIU

Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private

Dreptul de proprietate. Dreptul la moştenire

2.3.2.Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale reprezintă obligaţiile cetăţenilor consacrate prin

Definirea drepturilor şi libertăţilor omului a preocupat întotdeauna literatura juridică. Expresia

CUVINTE CHEIE : constituţie, drepturi, libertăţi, garanţie, îndatorire.

2.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

1)În categoria „Drepturi şi libertăţi social-politice” este cuprins:

2)Dreptul la ocrotirea sănătății este un drept fundamental cetățenesc receptat în Constituția

4)Reglementările constituționale privind familia sunt subsumate, în literatura de specialitate,

5)Libertatea de exprimare permite subiecților de drept să participe la viața socială, politică și

Răspunsurile corecte: 1.a; 2.a; 3.a; 4.b; 5.b.

2.6. LUCRĂRI DE VERIFICARE

1)Enumeraţi drepturile sociale-economice şi culturale

Marioara Țichindelean, Monica Gheorghe, Elemente de drept public și privat,Ed.ULBSibiu, 2010.

UNITATEA DE STUDIU NR.1

Cunoștințele dobândite din studiul disciplinelor Teoria generală a dreptului și Drept

1.2. OBIECTIVELE OPERAȚIONALE ALEUNITĂŢII DE STUDIU

După parcurgerea unităţii de studiu, studenţii vor putea:

1.4.REZUMATUL UNITĂŢII DE STUDIU

CUVINTE CHEIE: preşedinte, guvern, mandat guvernamental, ministere.

1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE

1)Prin ordonanţe ale Guvernului se pot reglementa contravenţii:

2)Principiul ierarhiei este expresia raporturilor stabilite între:

3)Actele Guvernului se adoptă astfel: