1.

Problema dezarmării (1929-1933):

O problemă care a făcut obiectul dezbaterilor mai multor întâlniri, reuniuni şi conferinţe
internaţionale a fost problema dezarmării, înscrisă chiar în Pactul Societăţii Naţiunilor (1919).
Contradicţiile dintre Marile Puteri şi controversele prelungite (dacă dezarmarea să preceadă
securitatea sau invers) au făcut ca problema dezarmării să treneze mult timp, fără rezultate
practice.
Anglia a susţinut – în permanenţă – ideea primordialităţii dezarmării asupra securităţii, teză
susţinută de Germania şi de alte ţări învinse în Primul Război Mondial.
Franţa, care dorea susţinerea status-quo-ului internaţional, opina să se ajungă la o înţelegere
în problema securităţii şi, apoi, să se ia în discuţie şi problema dezarmării.
România, precum şi alte state care doreau menţinerea tratatelor în vigoare, au sprijinit teza
franceză, participând la acele reuniuni ce vizau reducerea încordării pe plan international şi
opunându-se revizionismului.
În perioada 1926-1930 au avut loc îndelungate tratative în Comisia pregătitoare a Conferinţei
de dezarmare, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor.
În luna decembrie 1930 s-a adoptat un proiect de convenţie în problema reducerii
armamentului, care nu a determinat, însă, oprirea cursei înarmărilor.
Opinia publică internaţională, în cadrul căreia un rol important l-a avut şi opinia publică
românească, a desfăşurat multiple acţiuni, menite să determine adoptarea unor măsuri mai
hotărâte în problema dezarmării.
În cadrul Societăţii Naţiunilor a luat fiinţă o comisie de cooperare în domeniul culturii şi
ştiinţei, din care făceau parte: Albert Einstein, Marie Curie şi Nicolae Titulescu, secretar fiind
profesorul român George Oprescu.
S-a constituit şi o Comisie Naţională Română de Cooperare Intelectuală (1926), din care au
făcut parte: Vasile Pârvan şi George Ţiţeica (preşedinţi); Nicolae Iorga, Octav Densuşianu,
Dimitrie Gusti, Emil Racoviţă şi Elena Văcărescu – membri. Comisia amintită milita pentru
dezarmare şi pace.
După lungi tratative, la 2 februarie 1932 a început, la Geneva, Conferinţa pentru reducerea şi
limitarea armamentelor. Lucrările au fost deschise în prezenţa preşedintelui Adunării Societăţii
Naţiunilor, Nicolae Titulescu. În prima şedinţă, Conferinţa alege Biroul şi preşedintele
Conferinţei – Arthur Henderson (Marea Britanie). La lucrările Conferinţei participau 61 de state,
dintre care 54 de state membre şi 7 state nemembre (Afganistan, Brazilia, Costa Rica, Egipt,
S.U.A., Turcia şi U.R.S.S.) ale Societăţii Naţiunilor. Conferinţa a ales – ca organ de dezbatere –
Comisia generală, în care erau cuprinşi reprezentanţii tuturor statelor participante. Aceasta, la
rândul său, a decis înfiinţarea a 5 comisii speciale: Comisia politică, Comisia terestră, Comisia
navală, Comisia aeriană şi Comisia bugetară.
Conform hotărârilor adoptate de Comisia pregătitoare a Conferinţei dezarmării, aceasta urma
a lua în dezbatere proiectul pe care Comisia pregătitoare îl adoptase (9 decembrie 1930) în acest
scop. Marea majoritate a delegaţilor vor pleda, de altfel, pentru aceasta, cu excepţia Germaniei şi
a statelor ce gravitau în jurul său şi ale căror propuneri tindeau, de fapt, să legalizeze înarmările.
Conferinţa va scoate în evidenţă, încă de la primele şedinţe, concepţiile total divergente ale
Marilor Puteri în privinţa modului de rezolvare a problemei dezarmării, fiecare dintre acestea
urmărind, de fapt, dezarmarea celuilalt. Propunerile franceze urmăreau legarea securităţii de
dezarmare (dezarmarea navală), în timp ce propunerile britanice puneau – pe prim-plan –
dezarmarea în sine (dezarmarea terestră).
România a desfăşurat o activitate intensă în cadrul Conferinţei, formulând unele propuneri de
mare importanţă, Nicolae Titulescu susţinând poziţia Franţei. Discuţiile purtate între Marile
Puteri în afara Conferinţei de la Geneva au determinat, în cele din urmă, recunoaşterea dreptului
egalitar de înarmare a Germaniei (11 decembrie 1932), încălcându-se una din prevederile
Tratatului de la Versailles.
Cu puţin timp înainte de venirea lui Hitler la conducerea Germaniei (ianuarie 1933), ca
rezultat al poziţiilor concesive ale Angliei şi S.U.A., militarismul german a fost încurajat în
refacerea potenţialului militar. După ce s-au făcut unele propuneri Germaniei, ce erau de natură
să limiteze cursa înarmărilor, dar care avantajau Germania, Hitler, continuând politica opresivă, a
anunţat retragerea Germaniei de la Conferinţa dezarmării şi din Societatea Naţiunilor (octombrie
1933), odată cu aceste acţiuni Conferinţa dezarmării fiind, practic, încheiată.

2. Constituirea înțelegerii balcanice

Ideea întemeierii unei alianţe a statelor balcanice a existat imediat după război, dar tratativele
în acest sens au început în anii 1924-1925, iniţiativa aparţinând Greciei şi Iugoslaviei (Regatul
Sârbo-Croato-Sloven, până în februarie 1929). În 1925, ministrul de Externe grec a făcut o
propunere pentru încheierea unui pact multilateral de garanţie reciprocă bazat pe sistemul de la
Versailles, dar acesta nu s-a putut materializa în perioada respectivă. În 1929, primul ministru
grec (Venizellos), cu ocazia Conferinţei de la Atena, a invitat statele balcanice la o conferinţă
balcanică.
În perioada 5-13 octombrie 1930, la Atena s-au desfăşurat lucrările primei Conferinţe
balcanice – la care au participat reprezentanţi ai Albaniei, Bulgariei, Greciei,Iugoslaviei,
României şi Turciei. Aici, Venizellos (Grecia) a prezentat un proiect în care se prevedeau
principiile Înţelegerii Balcanice (garantarea păcii între ţările din Balcani şi constituirea lor într-o
organizaţie economică). Delegaţia română la această Conferinţă, condusă de Şt. Cicio-Pop, a
făcut o propunere vizând constituirea unui ,,Locarno” balcanic, pentru menţinerea status-quo-
ului teritorial. La conferinţă s-a hotărât să se ducă tratative în vederea înfiinţării ,,Uniunii
Balcanice”, care avea menirea să păstreze independenţa statelor din această zonă. Conferinţa a
adoptat o rezoluţie generală şi mesajul adresat popoarelor balcanice, în care se făcea apel la
guvernele statelor balcanice de ,,a uita neînţelegerile din trecut”, subliniind că viitorul şi
prosperitatea depind de o politică de pace şi colaborare.
A doua Conferinţă balcanică (20-26 octombrie 1931) a avut loc la Istanbul şi Ankara. Faţă de
prima Conferinţă, la aceasta au luat parte un număr mai mare de participanţi din Albania,
Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia. Cea mai numeroasă delegaţie a fost cea a
României. La această conferinţă s-au discutat aceleaşi probleme ca şi la Bucureşti şi Sinaia
(1932, 1933). Guvernelor celor 6 state participante le-a fost adresată recomandarea de a încheia,
înainte de următoarea reuniune balcanică, un pact multilateral de prietenie şi arbitraj.
În intervalul 22-29 octombrie 1932, la Bucureşti s-a desfăşurat cea de-a treia Conferinţă
balcanică – la care au participat delegaţi din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi
Turcia. În cuvântul de deschidere, N. Titulescu a arătat importanţa conferinţei. Delegaţia bulgară
s-a retras de la Conferinţă la 23 octombrie 1932, menţinând – la lucrări – un observator, pe motiv
că nu poate lua niciun fel de angajament până nu se încheie acorduri bilaterale privind
tratamentul minorităţilor. Totuşi, conferinţa a adoptat anteproiectul unui pact multilateral de
neagresiune şi asistenţă mutuală.
În perioada 4-11 noiembrie 1933 s-au desfăşurat – la Salonic – lucrările celei de-a patra
Conferinţe balcanice. Au participat reprezentanţi din Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,
România şi Turcia. La Conferinţă, Bulgaria a votat anteproiectul pactului multilateral balcanic,
cu o serie de rezerve. Cu această ocazie au fost adoptate mai multe rezoluţii. Delegatul român
(V. Pella) a cerut să se armonizeze acest pact cu ,,Convenţia pentru definirea agresorului”. Au
fost aprobate două proiecte: un proiect de colaborare economică şi un proiect de înţelegere
vamală.
La unele din aceste conferinţe au participat şi reprezentanţi ai Secretariatului Societăţii
Naţiunilor, Biroului Internaţional al Păcii şi ziarişti.
Franţa a susţinut încheierea unei asemenea înţelegeri; de asemenea, Anglia a manifestat o
atitudine pozitivă în acest sens. Dar Germania şi Italia – cărora li s-au alăturat Ungaria şi
Bulgaria – s-au împotrivit încheierii acestei înţelegeri. Mai mult, diplomaţia italiană a promovat
formula unui pact greco-turco-bulgar sub conducerea sa; Mussolini a pus în discuţie încheierea
Pactului Mediteranei. Ungaria şi Bulgaria se pronunţau împotriva unei înţelegeri balcanice,
datorită politicii lor revizioniste. Cu prilejul vizitei prim-ministrului maghiar la Sofia, acesta a
declarat că cele două ţări trebuie să-şi recucerească teritoriile pierdute. Germania urmărea să
creeze un sistem politico-economic care să cuprindă ţările dunărene: Germania, Austria,
Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria (dominat de Germania); după instalarea nazismului
în Germania, agitaţia revizionistă a devenit mai frecventă, planurile naziste îndreptându-se spre
Balcani. Germania şi Italia aveau susţinători în guvernele Albaniei şi Bulgariei.
În 1933 a fost desăvârşită o întreagă reţea de colaborare între ţările balcanice. Existau,
deja, acorduri bilaterale încheiate (România-Grecia, România-Turcia, Iugoslavia-Turcia şi
Iugoslavia-Grecia). Iniţiativa creării unei înţelegeri multilaterale a revenit – de această dată –
României, prin persoana lui Nicolae Titulescu. La 6 octombrie 1933, Titulescu şi-a început
vizitele în capitalele ţărilor balcanice, dar, la Sofia, nu a găsit niciun sprijin. La 29 ianuarie 1934,
Titulescu a prezentat – în faţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Zagreb) – liniile
directoare ale Pactului Înţelegerii Balcanice. La 2 februarie 1934 – la Belgrad – miniştrii de
Externe ai României, Turciei, Greciei şi Iugoslaviei s-au întâlnit, pentru a discuta proiectul
viitorului pact, două zile mai târziu (4 februarie 1934) fiind încheiat Pactul Înţelegerii Balcanice.
În ziua de 9 februarie 1934, la Atena s-a semnat ,,Pactul Înţelegerii Balcanice” – de către
reprezentanţii României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei. În pact se stipula garantarea reciprocă –
de către statele semnatare – a securităţii tuturor frontierelor lor balcanice (art. 1), angajându-se,
totodată, să se sfătuiască ,,asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta
interesele lor, aşa cum sunt definite prin prezentul acord” (art. 2). Statele contractante se angajau,
de asemenea, să nu întreprindă ,,nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică
nesemnatară a prezentului acord, fără avizul mutual prealabil, şi a nu lua nicio obligaţiune
politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte părţi contractante”.
Acordul era deschis oricărei ţări balcanice, cu condiţia ca adeziunea să fie avizată favorabil de
părţile contractante.

3. Acțiunile României în cadrul Micii Înțelegeri și Înțelegerii

Balcanice (1934-1938)
În 1934, Franţa a propus încheierea a două pacte (Pactul mediteranean şi Pactul oriental),
propunere susţinută de Nicolae Titulescu şi de Consiliul Micii Înţelegeri. România şi Iugoslavia
au fost de acord să intre în Pactul mediteranean, iar Nicolae Titulescu sprijinea primirea U.R.S.S.
în Societatea Naţiunilor (18 septembrie 1934), în speranţa recunoaşterii frontierelor României.
În 1934, ministrul de Externe francez (Louis Barthou) a făcut o vizită în România – invitat de
Titulescu – cu prilejul Conferinţei Micii Înţelegeri (iunie 1934), însă, la 3 octombrie 1934
Barthou a fost asasinat, la Marsilia, împreună cu regele Iugoslaviei (Alexandru), fapt ce a
îngreunat încheierea Pactelor oriental şi mediteranean.
Titulescu a luat apărarea poporului etiopian, atacat de Italia fascistă (3 octombrie 1935), când
a susţinut aplicarea de sancţiuni economice împotriva Italiei şi a hotărât ca România să le aplice
din 28 octombrie 1935, şi nu de la 1 iunie 1936 (aşa cum se hotărâse). Titulescu s-a pronunţat, de
asemenea, împotriva intervenţiei în Spania. Guvernul român a aderat la propunerea Franţei
(neintervenţie în problemele interne ale Spaniei). În aceste împrejurări, Titulescu a aprobat ca o
comandă de tunuri şi avioane, ce se făcuse în Franţa pentru România, să fie dată guvernului
spaniol.
În 1936 a început o campanie împotriva lui Titulescu; în interiorul ţării a fost atacat de către
cercurile de dreapta, conduse de: A.C. Cuza, I. Gigurtu, Alx. Vaida-Voevod şi Gh. Brătianu. La
14 iulie 1936, Octavian Goga a sugerat lui Carol al II-lea schimbarea cursului politicii externe
româneşti şi înlăturarea lui Titulescu, pentru a se face o apropiere de Germania şi Italia. Politica
externă promovată de Titulescu a fost tot mai mult criticată, chiar unii membri ai guvernului
reproşându-i că şi-a depăşit atribuţiile primite. Cu prilejul votării sancţiunilor împotriva Italiei,
Carol al II-lea s-a declarat nemulţumit de atitudinea lui Titulescu, reproşându-i că a pus România
printre primele state care au adoptat aceste sancţiuni. Un rol în demiterea lui Titulescu l-au jucat
cercurile reacţionare străine din Germania, Ungaria şi Polonia. Anglia era nemulţumită că – la
Conferinţa de la Montreux (1936) – Titulescu a sprijinit poziţia franceză şi, implicit, poziţia
sovietică; ziarele engleze scriau că Titulescu s-a dat – pe faţă – de partea Franţei şi a Sovietelor.
La 29 august 1936, Titulescu a fost demis din funcţie, printr-o aşa-numită ,,remaniere
guvernamentală”, fără a se da explicaţii. Motivele invocate erau următoarele:
1) poziţia în problema Etiopiei (ordinul de evacuare a delegaţiei Italiei din sala
Societăţii Naţiunilor, când a luat cuvântul negussul Etiopiei);
2) menţinerea ideii de fortificare a Strâmtorilor, fapt ce a nemulţumit Anglia;
3) problema echipamentului militar din Franţa, dat guvernului spaniol.
Îndepărtarea lui Titulescu a dus la stagnarea relaţiilor României cu Franţa şi a relaţiilor
Angliei cu U.R.S.S., la slăbirea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii Balcanice.
La Conferinţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Bratislava, 14 noiembrie 1936),
deşi se inserase în comunicatul oficial precizarea că nimic nu s-a schimbat în politica comună a
celor trei state prin unele decizii adoptate, îndeosebi aceea care prevedea posibilitatea încheierii
separate a unor tratate cu terţe ţări, se crea o breşă în sistemul acestei alianţe.
În consecinţă, încă de la sfârşitul anului 1936, guvernul iugoslav condus de Stojadinović
a început să pună în aplicare politica sa concesivă faţă de Germania, Italia şi Bulgaria: în ianuarie
1937 – Iugoslavia a semnat un pact cu Bulgaria, iar în luna martie 1937 – un tratat de amiciţie cu
Italia fascistă.
Conferinţa Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri din aprilie 1937 nu a putut restabili
coeziunea celor trei state.
În 1937, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică au încercat, fără succes, să atragă
Ungaria şi Bulgaria într-o acţiune de apărare împotriva blocului statelor fasciste.
La sesiunea anuală a Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri (Sinaia, august 1937), cele
trei state membre (România, Iugoslavia şi Cehoslovacia) au acceptat acţiunea Ungariei de a se
înarma, considerând caduce clauzele militare ale Tratatului de la Trianon.
România a căutat să se apropie tot mai mult de Polonia. În acest sens, ministrul de
Externe polonez (colonelul Beck) a făcut o vizită la Bucureşti (1937), obţinând – din partea
regelui României – înţelegere faţă de politica externă promovată de statul polonez. În acelaşi an
(1937), preşedintele Poloniei a vizitat Bucureştiul, iar Carol al II-lea a întreprins o vizită la
Varşovia.
Politica externă promovată de România în aceşti ani era direct influenţată de oscilaţiile
şi concesiile pe care Anglia şi Franţa le făceau Germaniei şi Italiei.
Contextul internaţional în care s-a desfăşurat politica externă românească după demiterea
lui Titulescu a fost extrem de dificil, marcat de: extinderea actelor de agresiune ale Germaniei şi
aliaţilor ei şi politica conciliatoristă promovată de guvernele francez şi englez; toate acestea au
deteriorat situaţia internă.
La numai o lună de la instaurarea – în România – a regimului autoritar condus de Carol al
II-lea a avut loc Anschluss-ul, prin care Austria a fost înglobată Germaniei (12 martie 1938).
Ocuparea Austriei a reprezentat unul din primele obiective ale politicii naziste de expansiune
spre estul şi sud-estul Europei, a cărei realizare a permis Germaniei să obţină controlul asupra
unei importante părţi a bazinului dunărean şi a înlesnit accesul spre sursele de materii prime,
agricole şi industriale, ale ţărilor din această zonă, asigurându-i o poziţie strategică favorabilă
pentru iniţierea unor noi acte de agresiune. După ocuparea Austriei, guvernul român a iniţiat
unele acţiuni vizând cointeresarea Angliei şi Franţei în dezvoltarea relaţiilor economice cu
România şi în stăvilirea politicii expansioniste a Germaniei spre sud-estul Europei. Cu prilejul
vizitei întreprinse de Gheorghe Tătărescu la Londra, lordul Halifax (ministrul de Externe
britanic) a declarat că guvernul englez nu dorea să ridice o barieră contra intereselor comerciale
legitime ale germanilor în bazinul dunărean, ceea ce însemna, practic, că se lăsa cale liberă
penetraţiei germane.
În urma unor intense negocieri, la 31 iulie 1938 a fost semnat – la Salonic – Acordul
între Bulgaria şi Înţelegerea Balcanică, prin care cele două părţi se angajau să renunţe la folosirea
forţei în relaţiile dintre ele.
În vara anului 1938, presiunile şi provocările germane împotriva Cehoslovaciei (stat
vecin şi aliat cu România) s-au intensificat, făcându-se eforturi de izolare a acestei ţări, Germania
reuşind să câştige – de partea sa – Polonia, care revendica o parte din teritoriul Cehoslovaciei.
 Guvernul român a insistat pentru apărarea Cehoslovaciei în cazul unei agresiuni externe,
şi-a dat avizul pentru trecerea – prin România – a avioanelor achiziţionate, de către
Cehoslovacia, din U.R.S.S. şi a acceptat, în mod tacit, ca avioanele sovietice să survoleze
teritoriul României, în drum spre Cehoslovacia. Dar guvernele englez şi francez au fost de
acord cu realizarea unei înţelegeri cu Germania şi Italia, pe seama Cehoslovaciei. La propunerea
Angliei, Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor a hotărât suspendarea prevederilor pactului
privind respingerea – în comun – a agresiunii, marcând – astfel – falimentul politicii de securitate
colectivă. U.R.S.S. a condiţionat intervenţia armată în ajutorul Cehoslovaciei de îndeplinirea
unor angajamente similare luate de Franţa şi de acordarea dreptului de trecere a armatei sovietice
prin România sau Polonia.
În intervalul 29-30 septembrie 1938, la München s-a desfăşurat Conferinţa şefilor
guvernelor Angliei, Franţei, Italiei şi Germaniei (Chamberlain, Daladier, Mussolini şi Hitler).
Consecvente politicii conciliatoriste promovată faţă de Germania, Marea Britanie şi Franţa au
acceptat dictatul lui Hitler, prin care se impunea cedarea – de către Cehoslovacia, către cel de-Al
Treilea Reich – a Regiunii sudete. În urma Acordului de la München, Franţa şi Marea Britanie
,,garantau” noile frontiere ale Cehoslovaciei. De fapt, Acordul de la München, încurajat de
politica conciliatoristă a guvernelor de la Londra şi Paris, nu a pus bazele păcii (după cum afirma
Chamberlain), ci a reprezentat o încurajare pentru politica revizionistă a statelor fasciste, a dus la
crearea condiţiilor pentru izbucnirea războiului. Acest acord a însemnat, în acelaşi timp,
falimentul Societăţii Naţiunilor, a Micii Înţelegeri şi prăbuşirea sistemului de alianţe francez.
La data de 2 octombrie 1938, în urma unui ultimatum primit din partea guvernului
polonez, Cehoslovacia a fost obligată să cedeze Poloniei zonele Teschen şi Friestadt.
În ziua de 2 noiembrie 1938 a avut loc primul dictat (arbitraj) de la Viena – prin care
contele Ciano (ministrul de Externe al Italiei) şi von Ribbentrop (ministrul de Externe al
Germaniei) au acordat Ungariei regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice şi ale Slovaciei, care
însumau un teritoriu de 12 400 km 2 , cu o populaţie de 1 064 000 locuitori. În acest sens,
guvernul României, deşi a fost invitat de guvernul polonez să ia o parte din Cehoslovacia, cu
localităţi preponderent româneşti (zona Maramureşului), a renunţat în cele din urmă şi a
condamnat dezmembrarea Cehoslovaciei.
Acest act (dezmembrarea Cehoslovaciei) a avut consecinţe grave pentru România,
care pierdea un aliat credincios şi principala sa sursă de aprovizionare cu armament. De
asemenea, a marcat dezagregarea Micii Înţelegeri, care constituia unul din pilonii de sprijin ai
politicii externe româneşti în lupta împotriva revizionismului.

4. Relațiile politice cu Germania 1938-1939

Nemulţumit de faptul că guvernul român s-a pronunţat împotriva dezmembrării
Cehoslovaciei, precum şi de tărăgănarea discuţiilor privind încheierea unor noi acorduri
economice româno-germane, Hitler a decis să intensifice presiunea asupra României.
Aceste presiuni se manifestau într-un moment când dezinteresul Angliei şi Franţei pentru
ţările mici din estul şi sud-estul Europei era exprimat fără rezerve de către Chamberlain, în
Camera Comunelor. În acest sens, Carol al II-lea a întreprins vizite la Londra (15-18 noiembrie
1938) şi Paris (19-21 noiembrie 1938), solicitând sprijin economic şi politic, pentru a respinge
presiunile Germaniei. În mod concret, regele României a cerut extinderea extinderea relaţiilor
comerciale, îndeosebi, prin creşterea exporturilor româneşti, acordarea unor credite pentru
înzestrarea armatei române şi sporirea livrărilor de armament.
Cele două guverne au ezitat să-şi ia vreun angajament, ceea ce însemna, practic, că
România nu mai putea conta pe sprijinul Angliei şi Franţei. Încă înainte de a pleca la Londra,
Carol al II-lea a avut în vedere o eventuală vizită în Germania, trimiţând o delegaţie (Gheorghe
Brătianu, Atta Constantinescu şi Constantin Argetoianu) să pregătească terenul. La întoarcerea în
ţară, Carol a hotărât să se oprească în Germania, dând vizitei sale un caracter particular. În
consecinţă, la 24 noiembrie 1938, Carol s-a întâlnit cu Hitler la reşedinţa acestuia de la Berghof
şi, aflând despre eşecul vizitelor la Londra şi Paris, Hitler a căutat să-l intimideze pe Carol,
adresându-i-se în termeni ultimativi. Hitler a cerut ca România să se retragă din Societatea
Naţiunilor, să denunţe toate tratatele oficiale şi secrete, precum şi convenţiile militare şi
economice şi să încheie un tratat de alianţă cu Germania, care să devină baza întregii politici
interne şi externe a ţării; de asemenea, să aducă Garda de Fier la putere. În schimb, Germania era
dispusă să garanteze frontierele României şi să determine Ungaria şi Bulgaria să-şi modereze, la
maximum, pretenţiile teritoriale. Carol a declarat că nu putea denunţa Tratatul de la Versailles,
nu era de acord cu părăsirea Societăţii Naţiunilor, nu-l putea aduce pe Corneliu Zelea Codreanu
în fruntea guvernului român. El a afirmat că România era gata să păstreze o neutralitate
binevoitoare faţă de Germania, să accepte încheierea unui tratat româno-german de lungă durată,
dezvoltarea industriei de război în general (şi a industriei grele româneşti, în special) cu
colaborarea industriaşilor şi tehnicienilor germani. Spre marea revoltă a lui Hitler, Carol a
refuzat să semneze o alianţă totală a României cu Germania. Hitler şi Carol s-au despărţit într-o
atmosferă încordată, ceea ce l-a determinat pe Carol să creadă că va fi lichidat în trenul cu care
călătorea spre ţară şi, îndată ce a părăsit teritoriul german, a telegrafiat lui Gabriel Marinescu
(şeful Poliţiei Capitalei) să organizeze suprimarea lui Codreanu. Aflând de asasinarea lui
Codreanu (noaptea de 29/30 noiembrie 1938), Hitler a ordonat restituirea decoraţiilor pe care
Carol le acordase lui Göring şi altor demnitari germani cu ocazia vizitei sale. De asemenea, în
mod ostentativ, cărţile lui Corneliu Zelea Codreanu au fost puse în vânzare în librăriile germane,
iar Wilhelm Fabricius a fost rechemat în concediu ,,sine die”, făcând să se înţeleagă că – în
curând – va urma ruperea relaţiilor diplomatice cu România. În aceste condiţii, cercurile
revizioniste din Ungaria şi-au intensificat atacurile împotriva ţării noastre.
La sfârşitul anului 1938, guvernul român a luat o serie de hotărâri, menite să evidenţieze
importanţa pe care România o acorda relaţiilor cu cele două state occidentale: la 28 decembrie
1938, Nicolae Petrescu-Comnen a fost înlocuit – la Ministerul de Externe – de Grigore Gafencu,
diplomat cu ample relaţii, mai ales în Anglia; Legaţia română de la Paris a fost ridicată la rangul
de Ambasadă (Gh. Tătărescu – ambasadorul României la Paris).
Paralel cu aceste măsuri, guvernul român a căutat să-şi amelioreze relaţiile cu Germania,
având o atitudine binevoitoare faţă de intrarea Germaniei în Comisia Europeană a Dunării (1
martie 1939).
La începutul anului 1939 au fost trimişi în Germania – cu misiuni de informare –
Gheorghe Brătianu, Atta Constantinescu şi Nicolae Malaxa, care au purtat discuţii cu Göring.
De asemenea, la Bucureşti, Grigore Gafencu a purtat convorbiri cu generalul Gerstenberg
(şeful Misiunii Aviaţiei Germane) privind încheierea unui acord economic de lungă durată
între cele două ţări, care să ţină cont de doleanţele Germaniei, iar Germania urma să
garanteze frontiera de vest a României şi să nu mai sprijine pretenţiile expansioniste ungare.
Delegaţia economică germană a sosit la Bucureşti în ziua de 13 februarie 1939, fiind
primită – în aceeaşi zi – de către regele Carol al II-lea, care şi-a exprimat sprijinul pentru
încheierea, cu succes, a tratativelor.
Pretenţiile germane l-au dezorientat pe Carol (se punea în discuţie subordonarea
economică a României), delegaţia germană propunând adaptarea economiei româneşti la
necesităţile Germaniei (în: agricultură, dezvoltarea unei industrii germano-române de
extragere şi prelucrare a petrolului, exploatarea – în comun – a resurselor subsolului şi a
pădurilor româneşti). Delegaţia română a opus rezistenţă faţă de pretenţiile Germaniei.
Contextul internaţional s-a modificat dramatic în primăvara anului 1939: la
14 martie 1939, trupele naziste au invadat Cehoslovacia, încălcând Acordul de la München,
iar la 15 martie 1939, Hitler a intrat în Praga. Anglia şi Franţa, deşi garantaseră noile frontiere
cehoslovace stabilite la München, au dat o declaraţie în sensul că aceasta era ultima
agresiune germană pe care o mai acceptau. În condiţiile în care trupele germane erau la
graniţa de nord, iar armata ungară era concentrată la frontiera de vest a României s-a
constituit Grupul de Armate Maramureş, în componenţa căruia intrau 7 divizii. La
21 martie 1939, guvernul român a decis concentrarea unor contingente de rezervişti, la
unităţile militare prezentându-se de 3-4 ori mai mulţi rezervişti decât au fost convocaţi.
Germania a profitat de climatul politic creat prin ocuparea Cehoslovaciei, pentru a
impune guvernului român acceptarea unui tratat care să ducă la subordonarea economică a
României. Astfel, la 22 martie 1939, şeful delegaţiei germane a declarat lui Grigore Gafencu
că era hotărât să părăsească România în ziua următoare, ameninţând cu ruperea tratativelor,
ceea ce înrăutăţea relaţiile dintre cele două state. Delegaţia română nu a acceptat presiunile
prin care se urmărea subordonarea politică a României.
După discuţii îndelungate, la care a participat Armand Călinescu, în noaptea de 22/23
martie 1939, sub presiunea Berlinului, la Bucureşti a fost semnat Tratatul asupra promovării
raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul german.
Guvernul Călinescu a făcut mari concesii economice, în speranţa că va evita ocuparea
militară a României de către Germania. Prevederile tratatului constituiau cadrul pentru aservirea
economică a României Reichului german. Între altele, se prevedea ca exploatarea petrolului
românesc să fie făcută de întreprinderi mixte germano-române. Aplicarea tratatului a întâmpinat
permanent opoziţia României, dar el a constituit fundamentul juridic pe baza căruia Germania va
impune noi acorduri României. Acest tratat nu a fost aplicat de către guvernul român decât atunci
când acţiunile militare ale Germaniei au anulat orice posibilitate de manevră economică.

5. Relațiile cu M. Britanie și Franța (1939-1940)

În condiţiile în care trupele germane se apropiau de graniţele României, iar presiunile
pentru semnarea acordului economic româno-german au ajuns la punctul culminant, ministrul
român la Londra (V.V. Tilea) s-a prezentat la Ministerul de Externe englez (17 martie 1939),
informând guvernul britanic că Germania a dat României un ultimatum economic şi întreba
dacă guvernul român se putea sprijini pe un ajutor englez.
În noaptea de 17/18 martie 1939, toată diplomaţia britanică a fost pusă în misiune,
pentru a sonda atitudinea guvernelor europene interesate în preîntâmpinarea unei agresiuni
germane împotriva României. Guvernul român s-a confruntat cu un eşec, a negat existenţa
ultimatumului şi a apreciat intervenţia lui V. Tilea ca inoportună, acest act fiind menit să
atenueze încordarea din relaţiile româno-germane.
 Pentru a demonstra faptul că România nu se considera subordonată Germaniei, guvernul
român a semnat noi acorduri economice: acordul economic româno-francez
(Paris, 31 martie 1939) şi acordul economic româno-britanic (Londra, 11 mai 1939).
La 13 aprilie 1939, guvernele francez şi englez au declarat public faptul că vor garanta
securitatea României şi a Greciei, declaraţie cu un anumit efect moral, însă aceste garanţii erau
lipsite de conţinut şi de eficacitate.
Germanii acţionau pentru punerea în aplicare a Tratatului economic cu România. Astfel,
guvernul german a înfiinţat Biroul Comisiei guvernamentale germane pentru România (de pe
lângă Ministerul Economiei german); acest Birou a trimis în România foarte mulţi experţi,
constituindu-se o adevărată reţea de spionaj în ţara noastră, căreia serviciile române de
contrainformaţii nu-i mai puteau face faţă. Experţii germani au iniţiat contacte cu numeroşi
oameni politici şi de afaceri români, unii fiind ,,convertiţi” să se orienteze spre Berlin.

6. Implicarea României în problema poloneză

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Consiliul de Coroană al României a
avut o întrunire (6 septembrie 1939), la care a hotărât păstrarea neutralităţii (cu caracter activ,
favorabil aliaţilor franco-englezi şi împotriva agresiunii naziste).
Având în vedere posibilitatea depăşirii graniţelor româno-poloneze de către germani,
la 11 septembrie 1939 Marele Stat Major a mobilizat – în nordul ţării - ,,Grupul de Armate Est”.
Tratatul de Alianţă polono-român nu avea în vedere o agresiune din partea Germaniei, ci
a Uniunii Sovietice. De altfel, guvernul polonez nu acceptase propunerea părţii române (martie
1939) de a da Tratatului de Alianţă polono-român un caracter ,,erga omnes” (,,împotriva
tuturor”).
În ciuda protestelor vehemente germane, guvernul român a intervenit pentru a asigura
libera trecere – prin Strâmtorile Mării Negre – a vaselor încărcate cu materiale de război,
destinate Poloniei şi a permis tranzitul acestora pe teritoriul său.
Cu toate presiunile guvernului nazist, care urmărea să pună mâna pe tezaurul Băncii
Poloniei, guvernul român a acordat sprijin direct pentru acţiunea de tranzit a tezaurului polonez
pe teritoriul României şi de evacuare, prin portul Constanţa, cu destinaţia Marea Britanie. O
parte a tezaurului polonez a fost păstrată la Bucureşti şi restituită Poloniei în 1947. Atitudinea
guvernului român a nemulţumit profund Germania.

7. Blocul neutru
Un obiectiv principal al diplomaţiei româneşti după declanşarea războiului a fost
îmbunătăţirea relaţiilor cu vecinii, prin încheierea unor pacte de neagresiune cu U.R.S.S. şi
Ungaria în cadrul unei alianţe defensive mai largi preconizate, sub numele de ,,Blocul neutrilor”.
În perioada septembrie 1939-februarie 1940, diplomaţia românească şi-a concentrat eforturile
în direcţia realizării acestui bloc; după o serie de tatonări, la 28 octombrie 1939 guvernul român
a propus crearea Blocului, în care să intre – alături de statele neutre ale Înţelegerii Balcanice – şi
Bulgaria, Ungaria şi Italia, acesta urmând să menţină o neutralitate desăvârşită în cadrul
conflictului european şi să păstreze cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de statele neutre care
ar fi victimele unei agresiuni. Se doreau, printre altele: semnarea unui pact de neagresiune, dar
care să păstreze obligaţiile de asistenţă mutuală decurgând din tratatele semnate de aceste state;
stabilirea de contacte directe între miniştrii de Externe ai Blocului; adoptarea unor hotărâri
privind normalizarea situaţiei militare la frontierele comune şi a unor măsuri de ordin economic,
bazate pe comunitatea de interese.
 Prin propunerile formulate, România intenţiona să asigure strângerea legăturilor din
centrul şi sud-estul Europei, pentru crearea unui grup de state, care, cu sprijin anglo-francez,
să constituie un adevărat baraj contra nazismului. Guvernul român aprecia că, în condiţiile
creşterii pericolului german, s-a produs o anumită evoluţie în cercurile guvernamentale ungare
şi bulgare, care au început să manifeste un anumit interes faţă de apropierea de Înţelegerea
Balcanică. Iniţiativa era în interesul tuturor popoarelor din această zonă şi viza apărarea
independenţei şi suveranităţii lor naţionale; se întemeia pe împotrivirea Italiei faţă de tendinţele
de hegemonie ale Germaniei în această zonă, soldată cu un eşec; era determinată de presiunile
puternice exercitate de Germania asupra Italiei, Ungariei şi Bulgariei.

8. Orientarea României spre Axă

Succesele militare obţiinute de Germania după ofensiva pe frontul de vest (mai 1940),
presiunile exercitate de nazişti şi dorinţa regelui Carol al II-lea de a-şi salva tronul au determinat
o anumită schimbare a politicii externe româneşti. La 29 mai 1940 a avut loc o întrunire a
Consiliului de Coroană, care a recomandat abandonarea neutralităţii (o apropiere de Germania).
Politica externă a României a intrat într-o nouă fază (non-beligeranţă), în timpul căreia s-a
adâncit orientarea spre puterile Axei. La 1 iunie 1940, ministrul de Externe român (Grigore
Gafencu) a fost înlocuit cu Ion Gigurtu, cunoscut germanofil. La 2 iunie 1940, guvernul german
a cerut României să ia în considerare eventualele cereri de revizuire teritorială din partea
vecinilor. În ziua ocupării Parisului (20 iunie 1940), Gheorghe Tătărescu a comunicat – la Berlin
– hotărârea guvernului român de a consolida şi lărgi relaţiile cu Germania în toate domeniile.
Capitularea Franţei (22 iunie 1940) a produs o profundă îngrijorare în România,
care pierdea principalul său aliat în politica sa externă.
La 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului guvernului sovietic din 26 iunie 1940,
Basarabia şi partea de nord a Bucovinei au fost încorporate la U.R.S.S..
La 1 iulie 1940, în contextul victoriilor obţinute de Germania nazistă pe fronturile
Europei occidentale (capitularea Franţei, Belgiei, Olandei, Danemarcei şi Norvegiei),
guvernul român a hotărât să renunţe la garanţiile anglo-franceze, dobândite în aprilie 1939,
care deveniseră inoperante, declarându-şi public voinţa de a promova o nouă politică externă.
La 4 iulie 1940, regele Carol al II-lea l-a însărcinat pe industriaşul progerman I.
Gigurtu cu conducerea guvernului, în care au fost incluşi şi legionari (între care şi Horia Sima,
care va demisiona, însă, la 7 iulie 1940).
La 11 iulie 1940, Gigurtu declara că orientarea României spre Axă este un fapt
împlinit. Noul ministru de Externe (Mihail Manoilescu) a anunţat că România a hotărât să se
retragă din Societatea Naţiunilor.
La 15 iulie 1940, printr-o scrisoare plină de ameninţări adresată regelui Carol al
II-lea, Hitler cere României să rezolve, în mod satisfăcător, revendicările teritoriale ale
Ungariei şi Bulgariei şi să renunţe la politica ostilă faţă de Germania.
În ziua de 26 iulie 1940, la Salzburg au loc întrevederi între Hitler şi Ribbentrop pe
de o parte, I. Gigurtu şi M. Manoilescu, pe de altă parte. În cadrul negocierilor, Hitler cere ca
România să ducă tratative directe cu Ungaria, pentru a satisface cererile de revizuiri teritoriale
ale acesteia.
La 8 august 1940, între România şi Germania se încheie un acord al cerealelor.
Clauzele acordului dădeau, practic, dreptul de preemţiune Germaniei asupra tuturor
exporturilor româneşti de cereale.
 În perioada 16-24 august 1940, la Turnu Severin au loc tratative româno-ungare
privind revendicările teritoriale ale Ungariei faţă de România. În cadrul tratativelor, Ungaria a
revendicat mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei. Delegaţia română a susţinut
principiul schimbului de populaţie. În cele din urmă, tratativele au intrat în impas.
În intervalul 19 august-7 septembrie 1940, la Craiova se desfăşoară tratative
româno-bulgare privind cererea Bulgariei de revizuiri teritoriale faţă de România. Prin
acordul de frontieră semnat la 7 septembrie 1940, s-a transferat Bulgariei sudul Dobrogei –
Cadrilaterul.
La 26 august 1940, Hitler decide ca puterile ,,Axei” să ,,arbitreze” problema cererilor
maghiare de revizuiri teritoriale faţă de România, delegaţiile Ungariei şi României fiind
convocate la Viena, pentru 29 august 1940.
La data de 30 august 1940, la Viena are loc semnarea documentelor ,,arbitrajului”
germano-italian în problemele revizuirilor teritoriale revendicate de Ungaria faţă de România
(Dictatul de la Viena), prin care Germania şi Italia au impus României cedarea unei părţi din
teritoriul naţional (nordul Transilvaniei, în suprafaţă de 43 492 km 2 , cu o populaţie de 2
667 000 locuitori, în majoritate români) Ungariei. Prin acelaşi ,,arbitraj”, noile frontiere ale
României erau garantate de Germania şi Italia. În consecinţă, în intervalul 31 august-
3 septembrie 1940, în România au loc puternice manifestaţii de protest contra Dictatului de
la Viena, a puterilor ,,Axei” şi a regelui Carol al II-lea.
În ziua de 4 septembrie 1940, într-o atmosferă de puternică criză politică, în România
are loc demisia guvernului condus de I. Gigurtu, generalul I. Antonescu fiind însărcinat cu
formarea unui nou guvern.
La 5 septembrie 1940, în România, generalul I. Antonescu, la sugestia Legaţiei
germane din Bucureşti, care şi obţine puteri dictatoriale (suspendarea Constituţiei din 1938
şi restrângerea prerogativelor regale). Guvernul Marii Britanii dă o declaraţie oficială de
nerecunoaştere a efectelor ,,arbitrajului” de la Viena (,,Dictatului de la Viena”) în problema
Ardealului.
La 6 septembrie 1940, în România, generalul I. Antonescu îl constrânge pe regele
Carol al II-lea, izolat şi compromis în ochii populaţiei, să abdice în favoarea fiului său,
Mihai. În acest act, un important rol a jucat Legaţia Germaniei la Bucureşti.
Când generalul Ion Antonescu a fost investit cu depline puteri (5 şi 6 septembrie
1940), raporturile României cu Al Treilea Reich cuprindeau următoarele elemente
principale:
a) Orientarea prioritară spre Berlin, hotărâtă de regele Carol al II-lea şi consilierii săi,
la finele lunii mai, şi, mai ales, în iulie-august 1940.
b) Cererea regelui Carol al II-lea adresată cancelarului Adolf Hitler, încă de la 2 iulie,
de a trimite o misiune militară în România.
c) ,,Garantarea” integrităţii şi inviolabilităţii teritoriului statului român de către
puterile Axei, odată cu ,,arbitrajul” de la Viena (30 august 1940).
Alinierea la Reich, hotărâtă de regele Carol al II-lea şi de guvern în iulie-august 1940,
a fost determinată, în primul rând, de ţelul prioritar şi esenţial al păstrării statului român şi,
totodată, ca o contrapondere faţă de U.R.S.S. Din perspectiva românească, alianţa cu Reich-ul
hitlerist a fost determinată de necesităţi stringente. Ea a durat atât timp cât Wehrmacht-ul
oferea pavăza de care România avea neapărată nevoie faţă de U.R.S.S.
Orientarea spre Berlin, invitarea unei ,,misiuni” militare germane în România şi
acceptarea ,,garanţiilor” teritoriale ,,oferite” României de Berlin şi Roma, odată cu
,,arbitrajul” de la Viena (30 august 1940), toate aceste hotărâri au fost luate de regele Carol al
II-lea şi de guvernul său înainte ca generalul Ion Antonescu să fi fost investit cu depline puteri
şi să devină Conducătorul Statului (5 şi 6 septembrie 1940).
La data de 14 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu formează un nou guvern, cu
majoritate legionară şi militară, în România. Odată cu aceasta, România este proclamată ,,Stat
naţional-legionar”. Singurele mişcări politice autorizate să-şi desfăşoare activitatea sunt
,,Mişcarea Legionară” (noua denumire a ,,Gărzii de Fier”) şi ,,Grupul Etnic German”.
Între timp, regimul condus de Antonescu primise informaţii că – în teritoriul anexat al
Transilvaniei – trupele horthyste se dedaseră la adevărate măceluri, ceea ce, incontestabil, a
silit guvernul să ia iniţiativa unor demersuri la Budapesta. Csáky, ministrul de Externe al
Ungariei, exprimând, în mod formal, regretul pentru cele întâmplate, a căutat să atenueze
iritarea produsă de aceste acţiuni brutale, evocând sentimentele antibolşevice ale celor două
guverne, ca şi comunitatea lor de interese în acest sens. Această poziţie mai vădea, desigur, şi
evidentele schimbări ce interveniseră în relaţiile sovieto-germane:
a) Al Treilea Reich hotărâse o reglementare a problemelor rezultând din desfiinţarea
Comisiei Europene a Dunării, fără participarea U.R.S.S.
La 25 octombrie 1940 se adoptă un nou statut al Dunării. Comisia Europeană a
Dunării şi Comisia Internaţională a Dunării sunt dizolvate, conform acordului din
12 septembrie 1940 dintre Germania, Italia, România şi U.R.S.S. Se creează o comisie unică a
Dunării (Comisia Dunării fluviale), formată din 8 membri: Germania, Bulgaria, Italia,
Iugoslavia, România, Slovacia, Ungaria, U.R.S.S.
b) Semnarea Pactului Tripartit (Berlin, 27 septembrie 1940), pe 10 ani, între
Germania (von Ribbentrop), Italia (Ciano) şi Japonia (ambasadorul Kurusu), care preconiza
împărţirea lumii în detrimentul S.U.A. şi Marii Britanii (Asia şi Extremul Orient intrau sub
influenţa Japoniei, Europa şi Africa – sub controlul Germaniei şi Italiei), vădea – pe deplin –
faptul că cei trei semnatari pregăteau noi acţiuni expansioniste.
c) Retragerea României din Înţelegerea Balcanică (29 septembrie 1940), la scurt
timp după cedările teritoriale (nord-vestul Transilvaniei – 30 august 1940, Cadrilater –
7 septembrie 1940).

19
d) Intrarea – în România – a primelor eşaloane ale armatei germane conduse de
generalii Hansen şi Speidel, începând cu data de 12 octombrie 1940, sub pretextul instruirii
armatei române. Trupele germane au fost plasate în zona principalelor puncte strategice din
ţară.
e) Atacarea Greciei de către Italia fascistă (30 octombrie 1940), alături de intrarea
Misiunii Militare germane în România, constituiau semne ale viitoarelor schimbări, ce aveau
să se manifeste deschis în cursul anului 1941, în această regiune europeană.
În luna noiembrie 1940, divergenţele germano-sovietice s-au amplificat:
a) Recenta conferinţă dunăreană, condusă de Germania, era apreciată – la Moscova
– ca un act ostil U.R.S.S.
b) Germania era nemulţumită de faptul că U.R.S.S. ocupase unele insule de la Gurile
Dunării.
c) Al Treilea Reich dispusese trimiterea a 50 de divizii la graniţa de răsărit.
d) Molotov se dusese imediat la Berlin, unde, în timpul convorbirilor, şi-a arătat
interesul pentru Strâmtori şi Gurile Dunării, exprimându-şi dorinţa ca trupele germane din
România să fie evacuate.
Comisarul poporului pentru Afacerile Externe sovietic şi-a manifestat nemulţumirea
faţă de garanţiile date României şi de expansiunea Germaniei naziste în sud-estul Europei,
respingând propunerea lui Hitler ca Uniunea Sovietică să adere la Pactul Tripartit. În urma
acestei situaţii, Führer-ul a decis ,,să încheie socotelile cu Rusia în clipa când condiţiile
climatice vor fi favorabile”.
În acest timp, România adera la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940), iar Turcia
strângea legăturile cu Anglia şi U.R.S.S., profilându-se, concomitent, şi o apropiere
anglo-sovietică.
Aderarea României la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) a consacrat noua
orientare a politicii externe româneşti. Raţiunea aderării a fost expusă de Antonescu într-o
scrisoare de răspuns către C.I.C. Brătianu, şeful P.N.L.: ,,Neputând conta pe Anglia şi
neputând merge alături de Soviete, Germania era singura forţă pe care ne puteam rezima atât
în ce priveşte sprijinul politic şi economic, cât şi în ce priveşte posibilităţile de a crea o reală
putere armată, pe care s-o folosim la momentul potrivit, în modul cel mai corespunzător
intereselor noastre. De aceea, atitudinea ce am adoptat a fost clară, lipsită de echivocuri:
alianţă cu puterile Axei şi politică activă în cadrul acestei alianţe, în vederea realizării
revendicărilor integrale ale poporului român”.
Aderarea la Pactul Tripartit a fost determinată şi de competiţia între Bucureşti şi
Budapesta în raporturile lor cu Berlinul. Guvernul ungar semnase aderarea la Pact, la
20 noiembrie 1940. Cârmuirea de la Bucureşti a făcut acelaşi lucru – din raţiuni politice
evidente – trei zile mai târziu. Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, s-a străduit să
arate autorităţilor sovietice faptul că aderarea României la Pactul Tripartit nu are nimic
duşmănos la adresa U.R.S.S..
Spre sfârşitul anului 1940, legăturile cu Al Treilea Reich se strânseseră şi mai mult, în
urma Acordului româno-german, semnat la 4 decembrie 1940, acord care – în Germania – a
produs mare satisfacţie.
Acordul de colaborare economică româno-german, încheiat pe o perioadă de
10 ani, în urma unor tratative îndelungate, va fi instrumentul prin care Berlinul punea la
dispoziţie importante credite pe termen lung, iar România se obliga să-şi adapteze economia
potrivit necesităţilor Reichului. Pe baza acestui acord-cadru au fost semnate, în anii următori,
mai multe protocoale de colaborare, ce reglementau cooperarea între întreprinderile germane
şi cele române în diverse sectoare economice.
Din punct de vedere politic, ,,mariajul” dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară se
apropia de sfârşit (decembrie 1940).
La a doua întrevedere Adolf Hitler-Ion Antonescu (Obersalzburg, 14 ianuarie 1941),
conducerea Reich-ului se pronunţa în favoarea conducătorului român. Hotărârea de a ataca
U.R.S.S., în primăvara anului 1941, era luată. Berlinul avea nevoie de stabilitate în România,
nu de experimentele ,,revoluţiei” legionare.
În asemenea condiţii, generalul Antonescu trece la acţiune. Avea autoritatea legală de
a numi şi de a destitui sau schimba pe membrii guvernului, prefecţii şi alţi funcţionari ai
statului.
La 19 ianuarie 1941, Conducătorul desfiinţează comisarii de românizare, măsură ce
lovea direct interesele Legiunii. Urmează, a doua zi, destituirea ministrului de Interne,
generalul Constantin Petrovicescu. La 21 ianuarie 1941 sunt înlocuiţi toţi prefecţii şi chestorii
de poliţie legionari.
 În consecinţă, în intervalul 21-23 ianuarie 1941 s-a desfăşurat rebeliunea legionară,
prin care Mişcarea Legionară urmărea să acapareze întreaga putere în state. În două zile,
armata română a restabilit ordinea, rebeliunea fiind complet lichidată, însă Hitler a permis
şefilor legionari să se refugieze în Germania.
,,Rebeliunea” a avut şi un epilog. Prin Înaltul Decret Regal din 14 februarie 1941,
Statul Naţional-Legionar îşi încetează existenţa.
Formarea unui nou guvern, condus de generalul Ion Antonescu (27 ianuarie 1941),
alcătuit din militari şi tehnicieni, fără participarea Mişcării Legionare, nu a însemnat
schimbarea orientării României în privinţa politicii sale externe. În consecinţă, la 10 februarie
1941, Marea Britanie rupe relaţiile diplomatice cu România, extinzând şi asupra ei măsurile
de blocadă.
În februarie-martie 1941, formaţiuni ale Wehrmacht-ului trec în tranzit, prin România,
în direcţia Bulgaria-Grecia. Adolf Hitler se pregătea să vină în ajutorul lui Benito Mussolini, a
cărui agresiune împotriva Greciei eşuase, cu toată superioritatea numerică şi de armament a
trupelor italiene.
Generalul Ion Antonescu nu participă la agresiunea Axei împotriva Iugoslaviei şi nici
la împărţirea teritoriului ei (aprilie 1941). Formulează o singură condiţie, acceptată de Berlin:
Ungaria să nu anexeze Banatul sârbesc.
În momentul în care Iugoslavia era atacată de Puterile Axei, Antonescu şi-a dat seama
că, participând la o atare acţiune, ar fi întâmpinat o prea mare ostilitate a opiniei publice. De
aceea, s-a mulţumit să facă doar reproşuri Belgradului pentru modul în care s-a comportat faţă
de România în perioada iunie-august 1940.
Evoluţia evenimentelor, în timpul anului 1941, arăta, pe deplin, că relaţiile dintre
Germania şi U.R.S.S. continuau să se înăsprească, unul dintre motive continuând să
rămână garanţiile acordate de statul german României. În acest timp, regimul condus de Ion
Antonescu era atât de convins de infailibilitatea armatei germane încât nu acorda cea mai
mică atenţie nici chiar acelor acţiuni politice ce ar fi putut avea serioase consecinţe pentru
viitorul războiului purtat de Al Treilea Reich. Astfel, în aprilie 1941, fiind anunţat de Gafencu
despre semnarea pactului de neagresiune sovieto-japonez, Ion Antonescu i-a răspuns:
,,Pactomania s-a dovedit a fi neputincioasă şi ridicolă”; ,,cel mai bun pact este să fii tare”.
Tot în luna aprilie 1941, Gr. Gafencu încerca să îmbunătăţească relaţiile româno-
sovietice, obţinând ratificarea – la Bucureşti – a Tratatului de comerţ şi de navigaţie
şi a Acordului pentru schimbul de mărfuri între U.R.S.S. şi România, în ciuda continuelor sale
proteste cu privire la unele nedreptăţi ce se făcuseră României când i se luase Herţa, ca şi a
situaţiei de pe braţul Chilia.
În vara anului 1941, România va participa la operaţiunea ,,Barbarossa”, iniţiată de
Germania nazistă, campania antisovietică a statului român bucurându-se, la început, de o largă
susţinere în sânul populaţiei.

9. Atitudinea Marilor Puteri față de România (1939-1945)

Cum a fost privită România din perspectiva Marilor Puteri, în intervalul 1939-1945?
a) De la Berlin: o ţară care, prin poziţia ei geostrategică şi resursele în petrol, trebuia neapărat
adusă sub dominaţia Reich-ului. Ceea ce s-a şi realizat în iunie-septembrie 1940; un asociat în
campania militară împotriva U.R.S.S. (1941-1942) şi care trebuia – cu orice preţ – menţinut
alături de Berlin (1943-1944).
b) De la Moscova: stat, silit prin ultimatum, să ,,retrocedeze” Basarabia şi să ,,transmită” Uniunii
Sovietice partea de nord a Bucovinei (26 iunie-3 iulie 1940); ameninţat, în continuare, prin
incidente armate pe noua frontieră Prut-Dunăre (iulie-august şi toamna anului 1940); stat inamic
care şi-a trimis trupele până la Don, Stalingrad şi în Caucaz; semnatar al unei Convenţii de
armistiţiu (Moscova, 12 septembrie 1944), prin care întreaga societate românească intra sub
controlul sovietic şi va sfârşi prin a deveni ,,democraţie populară” – după model sovietic.
c) De la Londra: o ţară căreia i se acordă – unilateral - ,,garanţii” de către guvernele francez şi
britanic (13 aprilie 1939); cu care Londra rupe relaţiile diplomatice, după ce România a intrat în
aria de dominaţie a Reich-ului (10 februarie 1941); căreia Londra îi adresează ultimatumul de a
înceta operaţiunile militare contra U.R.S.S. (30 noiembrie 1941), urmat de o declaraţie de război
(6 decembrie 1941).
d) De la Washington: după ce guvernul român a declarat război Statelor Unite (12 decembrie
1941), starea de război este recunoscută de administraţia de la Washington la 5 iunie 1942!
e) Din perspectiva celor 3 ,,aliaţi” – S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S.: România, satelit al
Reich-ului. După 23 august 1944, intră în categoria ,,fostelor state-satelit ale Axei”; ,,Declaraţia
privitoare la Europa eliberată”, adoptată la Ialta, promite şi României ajutorul celor 3 semnatari
pentru instaurarea unui guvern ,,care să reprezinte – în mod larg – toate elementele democratice
ale populaţiei”.
,,Ajutorul” a venit prin ultimatumul prezentat oficial, în numele guvernului sovietic,
de Andrei Ianuarievici Vâşinski, la Bucureşti, în zilele de 27 şi 28 februarie 1945, regelui
Mihai, ultimatum urmat de impunerea guvernului de la 6 martie 1945, controlat îndeaproape
de Partidul Comunist din România şi de ,,consilierii” sovietici.