CURSUL 6

INFRACŢIUNEA

 definiţia infracţiunii se regăsește în art. 15 C.pen.:

Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi
imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale
(art. 15 C. pen.)
 din definiția legală a infracțiunii se pot deduce trăsăturile esențiale ale
infracţiunii:
o tipicitatea (sau prevederea faptei de legea penală)
o antijuridicitatea (fapta să fie contrară ordinii de drept, să nu fie justificată)
o imputabilitatea (aptitudinea faptei de a putea fi atribuită obiectiv si psihic
unei persoane)
o comiterea faptei cu vinovăție
 această ultimă trăsătură este controversată, neexistând unanimitate
doctrinară cu privire la reținerea ei ca trăsătură esențială (a și fost
introdusă în Cod după adoptarea acestuia)
 aparent, ea nu face decât să dubleze trăsătura imputabilității, din
dorința legiuitorului de a susține ferm teza răspunderii penale
subiective în dreptul penal român
 vinovăția va privi elementul constitutiv al infracțiunii, în vreme
ce imputabilitatea este mai mult decât atât – aptitudinea faptei
de a putea fi reproșată celui care a comis-o, pentru a angaja
răspunderea sa
 pentru ca o faptă să fie infracțiune este necesară existența, simultană, a
tuturor acestor trăsături esențiale
o în lipsa oricărei trăsături esențiale, fapta nu poate constitui infracțiune, iar
făptuitorul va fi achitat de instanță (procurorul va dispune clasarea), pe
unul din temeiurile de la art. 16 al. 1 lit. b-d C.pr.pen. 1
 principala consecință este că făptuitorul nu poate fi tras la
răspundere penală prin aplicarea vreunei pedepse penale
(principale, complementare sau accesorii) și nici a unei măsuri
educative (cazul minorilor)
 prin excepție, în lipsa doar a imputabilității și a vinovăției, pot
fi aplicate măsuri de siguranță, conform art. 107 C.pen.2

1
 Art. 16. -  (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată dacă: 
   b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută
de lege; 
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
   d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
2
Art. 107. -   (1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. 
1
Tipicitatea
 constă în cerința ca, în mod concret, fapta comisă să fie prevăzută de legea
penală (deci să fie ilicită penal)
 este o aplicare a principiului legalității incriminării, prev. de art. 1 C.pen.:
„Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.”
 presupune a se verifica corespondența dintre fapta reală și concretă și fapta
descrisă (modelul) din norma de incriminare
 lipsa acestei identități (a oricărui element constitutiv prevăzut de norma de
incriminare față de fapta concretă), înseamnă că fapta comisă nu constituie
infracțiune – asta spune și art. 3 al. 1 LPA NCP3
o d.e. pătrunderea unei persoane în locuința altei persoane, în cursul nopții,
înarmată, nu constituie infracțiunea de violare de domiciliu prev. de art.
224 C.pen.4, dacă pătrunderea s-a realizat cu consimțământul celui care
locuiește acolo
o în acest caz, nu se pot lua niciun fel de sancțiuni penale împotriva
autorului ei, nici măcar măsuri de siguranță
o fapta poate constitui, însă, ilicit civil, disciplinar, contravențional etc.
 lipsa tipicității face inutilă verificarea, ulterioară, a celorlalte trăsături
esențiale
 o atenție specială de verificare a tipicității este necesară în cazul tentativei
o aceasta deoarece, conform art. 33 al. 1 C.pen. 5, tentativa va constitui
infracţiune numai în măsura în care textul incriminator (norma specială,
fie că este în chiar textul infracțiunii, fie separat – d.e. art. 366 C.pen.)
prevede că „tentativa se pedepseşte”
o norma art. 33 al. 1 C.pen., deși face referire la ”pedepsirea tentativei”, în
realitate vizează chiar prevederea ei în legea penală, deci cerința tipicității
 prin urmare, nu este vorba aici că fapta ar constitui infracțiune, dar
nu se pedepsește, ci că ea chiar nu constituie infracțiune și din acest
motiv nu se pedepsește

   (2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată. 
   (3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o
pedeapsă.
3
Art. 3. -  (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt
aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai
constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale
infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa
infracţiunii. 
4
 (1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de
a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. 
   (2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin
folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
5
Art. 33. -   (1) Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta. 
2
Antijuridicitatea
 exprimă contradicţia/conflictul faptei cu întreaga ordine juridică
o fapta concret săvârșită nu este permisă de ordinea de drept
 are la bază o premisa dublă:
o că fapta comisă este ilicită, adică este prevăzută de legea penală, conform
celor de mai sus
 tocmai de aceea, mai întâi trebuie verificată prima trăsătură și abia
apoi se trece la antijuridicitate
o că nu există o cauză justificativă, adică o anumită împrejurare în care,
deși ilicită penal, fapta să fie, totuși, permisă de ordinea de drept (d.e.
lovirea unei persoane este ilicit penal, dar e permisă atunci când se comite
în legitimă apărare, față de un atac comis împotriva făptuitorului;
distrugerea unui bun al altuia este ilicit penal, dar nu și când există
consimțământul proprietarului bunului, d.e. pentru lucrări de
reconstrucție/renovare)
 faptele justificative cu caracter general sunt prevăzute de art. 19-22 C.pen.,
fiind vorba despre
o legitima apărare
o starea de necesitate
o exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și
o consimțământul persoanei vătămate
 alături de acestea există și cauze justificative speciale, incidente, punctual, în
cazul anumitor infracțiuni, când legiuitorul permite, în mod explicit,
săvârșirea respectivei fapte (d.e. art. 201 al. 6 C.pen.6)

6
Art. 201 - (1) Întreruperea cursului sarcinii săvârşită în vreuna dintre următoarele
împrejurări: 
   a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop; 
   b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie
şi drept de liberă practică medicală în această specialitate; 
   c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni, se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi. 
 (6) Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de
un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi patru
de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul
mamei sau al fătului.
3
  în anumite situații, o cauză justificativă poate deveni, prin voința legiuitorului,
o cauză de înlăturare a tipicității – d.e. art. 301 al. 2 lit. b C.pen. 7 raportat la art.
21 C.pen.8
o deci în acest caz, vom reține lipsa prevederii faptei în legea penală (art. 16
al. 1 lit. b teza I C.pen.) și nu existența unei cauze justificative (16 al. 1 lit. d
C.pen.)
 efect: în lipsa ei, fapta nu constituie infracțiune și nu se pot lua niciun fel de
sancțiuni penale împotriva autorului ei, nici măcar măsuri de siguranță
o de principiu, fapta nu poate constitui nici altă formă de ilicit (civil,
disciplinar, contravențional) etc.

Imputabilitatea
 este acea trăsătură a infracțiunii care vizează aptitudinea faptei de a i se
putea reproşa persoanei care a săvârşit comportamentul în mod conştient şi
voluntar
 are 2 laturi:
o imputabilitatea obiectivă care presupune că există o legătură suficient
de strânsă între faptă şi autorul acesteia, astfel încât fapta şi rezultatul
său dăunător trebuie să îi poată fi atribuită celui căruia i se impută
 d.e. ea va exista atunci când persoana rănită decedează ulterior,
din cauza rănii provocate, chiar dacă decesul s-a produs și pe
fondul unor afecțiuni medicale preexistente care au determinat
reducerea șanselor tratamentului administrat
 ea încetează să existe în situația cazului fortuit – art. 31 C.pen.
(când intervine o împrejurare de neprevăzut, care conduce la
rezultatul produs: d.e. explozia unui pneu face imposibil
controlul mașinii, producându-se accidentul din care a rezultat
vătămarea unei persoane)
o imputabilitatea subiectivă, care presupune capacitatea psiho-fizică de
a înţelege şi a voi actul infracţional

7
 (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un
act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori
un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani. 
   (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la
următoarele situaţii: 
   a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative; 
   b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de
lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
8
Art. 21. -   (1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea
condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. 
   (2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea
unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu
este în mod vădit ilegală.
4
  elementele volitiv și intelectiv stau la baza existenței vinovăției,
de unde și identitatea aparentă cu vinovăția menționată distinct
de art. 15 C.pen.
 diferența rezidă în aceea că vinovăția, ca trăsătură esențială a
infracțiunii, vizează existența elementului subiectiv din
conținutul constitutiv al infracțiunii, astfel că trebuie verificat
dacă acesta există în forma și modalitatea incriminată
 ea nu va exista atunci când sunt incidente cauzele de
neimputabilitate generale sau speciale
 cauzele de neimputabilitate generale sunt cele prev. de art. 24-30 C.pen.,
respectiv:
o constrângerea fizică
o constrângerea morală
o excesul neimputabil
o minoritatea făptuitorului
o iresponsabilitatea
o intoxicația
o eroarea
 cauzele de neimputabilitate speciale sunt prevăzute de alte norme, de regulă
din partea specială a Codului penal, și vizează situații punctuale (d.e. art. 290
al. 2 C.pen.9)
 imputabilitatea se verifică doar după ce se constată că există tipicitate și că
fapta este antijuridică
 efect: în lipsa ei, fapta nu constituie infracțiune și nu se pot lua sancțiuni
penale împotriva autorului ei, care nu va răspunde penal
o excepție: se pot lua măsuri de siguranță, cf. art. 107 C.pen., citat mai sus
o de principiu, fapta nu poate constitui nici altă formă de ilicit (civil,
disciplinar, contravențional)

Faptă săvârşită cu vinovăţie

 vinovăția vizează totalitatea proceselor de natură subiectivă, psihică, care
preced şi însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura
materială, obiectivă a infracţiunii
 Vinovăţia implică:
o un act intelectiv, de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în raport cu
urmările faptei (aptitudinea făptuitorului de a înțelege dimensiunea și
consecințele faptei sale)

9
Art. 290.
   (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289,
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. 
   (2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.

5
 o un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta (aptitudinea
făptuitorului de a-și putea dirija în mod voluntar acțiunile, pentru a
atinge rezultatul dorit prin acestea)
 vinovăția, așa cum precizam, nu se confundă cu imputabilitatea, pt. ca ea
privește elementul constitutiv al infracțiunii (tipicitatea subiectivă a faptei
concrete), în vreme ce imputabilitatea vizează aptitudinea generală a oricărei
fapte de a-i putea fi reproșată autorului ei
o efectul acestei distincții este mai mult de ordin procedural
 pentru lipsa vinovăției se dispune soluția de achitare/clasare în
temeiul art. 16 al. 1 lit. b teza a II-a C.pr.pen., în vreme ce pt. lipsa
imputabilității în unul din cazurile generale sau speciale de
neimputabilitate se are în vedere art. 16 al. 1 lit. c sau d C.pr.pen.
 efect: în lipsa ei, fapta nu constituie infracțiune și nu se pot lua sancțiuni
penale împotriva autorului ei, care nu va răspunde penal
o excepție: se pot lua măsuri de siguranță, cf. art. 107 C.pen., citat mai
sus
o de principiu, fapta nu poate constitui nici altă formă de ilicit bazat pe
vinovăție (civil, disciplinar, contravențional), dar nu este exclusă
angajarea răspunderii pe criterii obiective, fără vinovăție

6
 Conţinutul constitutiv generic al infracţiunii

 desemnează totalitatea caracteristicilor esenţiale ale elementelor constitutive

ale infracţiunii, prevăzute sau deduse din conţinutul normei de incriminare

Structura conţinutului constitutiv generic

OBIECTUL infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii

 este reprezentat de valorile juridice ocrotite prin normele penale prevăzute în
Codul penal, partea specială şi în legile penale speciale
(viața/libertatea/integritatea corporală și sănătatea persoanei, dreptul la
proprietate, buna funcționare a justiției, buna desfășurare a raporturilor de
serviciu, încrederea publică în înscrisuri etc.)
 poate fi:
o generic (de grup) reprezentat de o grupă, un mănunchi de valori
ocrotit de legea penală (d.e. atributele persoanei, care pot fi lezate prin
infracțiunile grupate în Titlul I - Infracțiuni contra persoanei)
o specific - format din valoarea socială căreia i se aduce atingere prin
infracțiune (d.e. viața persoanei, în cazul infracțiunii de omor, sau
libertatea sexuală a persoanei vătămate prin infracțiunea de viol)
o principal/secundar – este specific infracțiunilor complexe, care lezează
2 sau mai multe valori juridice, de același fel sau diferite (d.e. tâlhăria
care lezează patrimoniul, ca obiect juridic special principal și
integritatea fizică a persoanei, în cazul lovirii, ca obiect juridic special
secundar)

Obiectul material
 este reprezentat de entitatea care încorporează valoarea juridică protejată și
împotriva căreia se îndreaptă acțiunea/inacțiunea incriminată (d.e. lucrul
sustras, persoana fizică ucisă etc.)
 infracțiunile care au obiect material se numesc infracțiuni materiale
o în cazul lor, este necesară dovedirea raportului de cauzalitate dintre
vătămarea produsă și fapta comisă (d.e. trebuie probat că decesul unei

7
 persoane este rezultatul lovirii sale de către făptuitor, și nu din alte
cauze – d.e. boala anterioară/survenită ulterior)
 nu toate infracţiunile au un obiect material
o d.e. sunt fără obiect material: mărturia mincinoasă, nedenunţarea unor
infracţiuni, favorizarea infractorului, conducerea fără permis/cu
alcoolemie etc.
o acestea sunt numite infracțiuni formale și se caracterizează prin aceea
că, în cazul lor, nu este necesară dovedirea raportului de cauzalitate,
vătămarea valorii sociale protejate de lege fiind prezumată ex re, ea
rezultând din chiar comiterea faptei (d.e. nu trebuie probat că fapta de
a conduce fără permis un autovehicul pe drumurile publice a pus în
pericol concret pe cineva)
 obiectul material nu trebuie confundat cu:
o instrumentul (mijlocul) material de care făptuitorul s-a putut servi la
comiterea faptei (d.e. cuțitul cu care a ucis victima, autoturismul cu care
a introdus bunuri de contrabandă pe teritoriul țării etc.)
o lucrurile produse prin infracţiune (d.e. banii falsificați, produși de
autor)
o bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii (d.e. sumele obținute ca
mită)
o cu urmele pe care le poate lăsa o infracţiune (sângele de pe haina
victimei unei vătămări corporale)

SUBIECŢII infracţiunii
 Subiectul activ al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ce săvârşeşte o
infracţiune
 Condiţii pentru ca persoana fizică să fie subiect activ al infracţiunii:
o să aibă vârsta minimă cerută de lege pentru a răspunde penal
 minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal
(art. 113 alin. 1 C. pen.) - prezumţie legală absolută de
incapacitate penală
 minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art. 113
alin. 2 C. pen.) - prezumţie relativă de iresponsabilitate, care
poate fi răsturnată cu probe (prin expertizare, pentru
determinarea discernământului)
 minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art.
113 alin. 3 C. pen.) - prezumţie relativă de responsabilitate, care
poate fi răsturnată cu probe (d.e. prin expertizare, pentru
stabilirea lipsei discernământului sau prin alte probe)

o responsabilitatea - capacitatea sau aptitudinea persoanei de a-şi da

seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia lor socială şi de a

8
 le putea stăpâni, de a le putea dirija în mod conştient (factorul
intelectiv)
o libertatea de hotărâre şi de acţiune - posibilitatea persoanei de a-şi
determina în mod liber voinţa, de a delibera şi hotărî potrivit voinţei,
fără intervenţia vreunei constrângeri din afară (factorul volitiv)
 Subiectul activ poate fi:
o necircumstanțiat – când legea nu cere o calitate specială pentru el, astfel
că orice persoană poate comite respectiva infracțiune
o circumstanțiat (calificat) - când pentru existenţa infracţiunii se cere ca
subiectul activ să aibă o anumită calitate (d.e. cel reținut sau deținut pt.
evadare – art. 284 C.pen.10)
 lipsa acelei calități determină lipsa tipicității, fapta neconstituind
respectiva infracțiune
 la respectiva infracțiune, calitate este cerută doar pentru autor,
nu și pentru participanți (complici, instigatori)
 Subiectul pasiv al infracţiunii (sau persoana vătămată) este persoana fizică
sau juridică titulară a valorii sociale ocrotită de legea penală și lezată prin
săvârşirea faptei penale
 Categorii de subiecţi pasivi ai infracţiunii:
o subiect pasiv general - în cazul tuturor infracţiunilor este statul
o subiect pasiv special - persoana fizică sau juridică, titulară a valorii
sociale ocrotite prin norma de incriminare
o subiect pasiv principal – în cazul infracțiunilor complexe, care lezează
valori sociale diferite, este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale principale ocrotite prin norma de incriminare (d.e. proprietarul
bunului la tâlhărie)
o subiect pasiv secundar - în cazul infracțiunilor complexe, care lezează
valori sociale diferite, este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale secundare ocrotite prin norma de incriminare (d.e. persoana
lovită pentru a-și asigura scăparea tâlharul, dacă e alta decât
proprietarul bunului)
o subiect pasiv simplu (necircumstanţiat) – este titularul valorii sociale
ocrotite și cu privire la care legea nu cere existența unei calități speciale
o subiect pasiv calificat (circumstanţiat) - când pentru existenţa
infracţiunii se cere ca subiectul pasiv să aibă o anumită calitate (d.e.
judecător sau procuror la ultrajul judiciar – art. 279 al. 1 C.pen.11)
10
Art. 296. -   (1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu
amendă. 
   (2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează
cu o treime.
11
Ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul, săvârşite împotriva unui judecător sau procuror aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
9
 LATURA OBIECTIVĂ a infracţiunii
 are mai multe elemente componente esențiale (sine qua non):
o elementul material sau acţiunea-inacţiunea
o urmarea socialmente periculoasă
o raportul cauzal dintre acţiune-inacţiune şi urmarea periculoasă
 pe lângă acestea, mai pot exista și altele, a căror relevanță juridică depinde
după cum sunt sau nu menționate de către legiuitor în norma de incriminare:
o locul comiterii faptei (d.e. art. 342 al. 4 C.pen.12)
o timpul comiterii faptei (d.e. art. 224 al. 2 C.pen. menționat mai sus –
violarea de domiciliu în timpul nopții)
o mijloacele de săvârşire a infracţiunii (d.e. art. 253 al. 4 C.pen.13)

Elementul material al infracțiunii

 este reprezentat de acțiunea sau inacțiunea efectiv săvârșită și interzisă de
norma de incriminare
Acţiunea:
o este modul tipic de săvârşire a infracţiunilor comisive propriu-zise
o are ca premisă o normă penală prohibitivă (care interzice efectuarea unei
anumite activităţi)
 deci se încalcă interdicţia impusă prin norma penală prohibitivă (d.e.
uciderea unei persoane, luare bunului altuia, portul de armă fără
autorizare etc.)
o nu implică, în mod necesar, un singur act comisiv (d.e. o singură acţiune
de lovire)
 poate consta în unul sau mai multe acte materiale, ex: infracţiunea
de lovire (mai multe loviri aplicate în aceleaşi împrejurări) sau de
sustragere de bunuri
o poate îmbrăca diferite forme: prin cuvinte (d.e. amenințare/șantaj,
mărturie mincinoasă), scris (falsificare, amenințare), acte fizice (lovire,
distrugere)
o autorul se poate folosi de forţa proprie, de anumite obiecte, animale,
instrumente sau de o energie străină
o unele acțiuni sunt susceptibile de desfăşurare în timp (d.e. furtul, comis
prin acte repetate de sustragere, în formă continuată) în vreme ce altele se
pot consuma instantaneu (infracţiuni de execuţie promptă – d.e.
amenințarea)
acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate. 
12
(4) Portul armelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), fără drept, în sediul autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate
desfăşurării procesului electoral, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi
interzicerea unor drepturi.
13
(4) Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită
prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. 
10
  în funcție de modul de descriere al acțiunii incriminate, se distinge între:
o infracţiuni cu conţinut închis de incriminare - acţiunile sunt precis şi
limitativ enunţate (ex: delapidarea, art. 295 C. pen. se săvârşeşte prin
însuşirea, folosirea sau traficarea...) şi
o infracţiuni cu conţinut deschis de incriminare - activitatea
infracţională este determinată de un anume rezultat (ex: infracţiunea de
omor – art. 188 C. pen. – uciderea unei persoane se poate realiza şi
printr-o omisiune)

Inacţiunea (omisiunea)
 de principiu, este legată de o normă onerativă, adică de o normă care impune
o obligaţie de a face ceva, în vreme ce autorul se abține să facă ceea ce legea
impune, rămâne pasiv (d.e. nu denunță fapte grave, cf. art. 266 C.pen.) – se
numesc infracțiuni omisive propriu-zise
o în lipsa unei obligaţii preexistente de a acţiona într-un anumit mod nu
există infracțiune
 prin excepție, inacțiunea poate forma și obiectul unei infracțiuni comisive,
prin care se comite ceea ce legea interzice (d.e. uciderea copilului de către
mamă prin nehrănirea sa) – acestea se numesc infracțiuni omisive improprii
(comisive prin omisiune)
 obligaţia de a acţiona într-un anumit mod poate avea izvorul:
o într-o lege penală (obligaţia de a denunţa anumite infracţiuni) sau
nepenală (obligaţia legală de întreţinere, a cărei încălcare poate
constitui abandon de familie – art. 378 al. 1 lit. b și c C.pen.14)
o în normele tehnice de folosire a unor utilaje sau maşini ori de
desfăşurare a unor activităţi lucrative
o într-un contract (d.e. un contract prin care o persoană calificată
furnizează cursuri de înot, dar lasă persoana vătămată să se înece, fără
a interveni)
o într-o obligaţie morală de solidaritate (obligaţia de ajutor pentru
persoane aflate în dificultate – art. 203 C.pen.15)
 omisiunea durează atâta timp cât subiectul obligaţiei de a acţiona rămâne în
stare de pasivitate
14
(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: 
   a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; 
   b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; 
   c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească,  se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. 
15
Art. 203. -   (1) Omisiunea de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de
către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol
şi nu are putinţa de a se salva se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă. 
   (2) Fapta nu constituie infracţiune dacă, prin acordarea ajutorului, autorul s-ar expune unui
pericol grav cu privire la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa.
11
 o de aceea infracţiunile omisive sunt de regulă infracţiuni continue
 există posibilitatea ca infracțiunile să aibă un element material alternativ,
reprezentat atât de acțiuni, cât și de inacțiuni – d.e. abuzul în serviciu (art. 297
C.pen.16)

Urmarea socialmente periculoasă

 constă în rezultatul faptei penale, relevant din perspectiva normei de
incriminare
 poate consta în:
o starea de pericol - când valoarea socială împotriva căreia a fost îndreptată
fapta este ameninţată în existenţa ei, iar relaţiile create în jurul acestei valori
sociale nu se pot desfăşura în mod normal
 acestea sunt denumite infracțiuni de pericol și pot fi:
 infracțiuni de pericol abstract (d.e. conducerea pe drumurile
publice fără permis creează o stare de pericol abstract, cu privire la
toți participanții la trafic, și care nu trebuie dovedită – art. 335 al. 1
C.pen.17)
 infracțiuni de pericol concret (d.e. art. 331 al. 1 C.pen.18), care
generează o stare de pericol pentru valoarea socială vizată și cu
privire la care trebuie făcută proba existenței sale
 infracțiune de pericol, sunt de regulă, infracțiuni-obstacol, pentru că
au menirea de a împiedica producerea unor fapte mai grave pentru
valorile sociale protejate
o vătămare materială (leziune) – este vorba despre o afectare fizică a entității
împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea sau inacţiunea, astfel încât
schimbarea produsă poate fi constatată şi precis determinată
 acestea sunt denumite infracțiuni materiale sau de rezultat
 ele pot avea chiar mai multe rezultate materiale, fiind atunci
denumite infracţiuni cu rezultate multiple fără ca unitatea
infracţională să fie în mod necesar afectată – d.e. cazul
infracţiunilor complexe (tâlhăria, produce o lezare a
patrimoniului, dar și a persoanei lovite/vătămate)

16
(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte
un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare
a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice
se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o
funcţie publică.
17
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o
persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani.
18
(1) Părăsirea postului, în orice mod şi sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, dacă
prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
12
 Raportul cauzal (de cauzalitate)
 presupune existența unei relații de tip cauză-efect între elementul material al
infracțiunii (acțiunea sau inacțiunea săvârșită) și urmarea socialmente
periculoasă
 constatarea raportului de cauzalitate se impune:
o numai la infracţiunile materiale și la cele de pericol concret deoarece la
acestea se prevede prin norma de incriminare existenţa unui rezultat
determinabil pentru realizarea conţinutului lor în forma consumată
o în cazul infracţiunilor de pericol abstract, raportul de cauzalitate nu
trebuie probat, el rezultând ex rem, conform celor menționate și mai sus
 au fost formulate mai multe teorii referitoare la natura acestui raport de
cauzalitate, teorii care pot fi grupate în două mari categorii:
I. MONISTE – anume acele teorii care rețin o singură cauză pentru rezultatul
socialmente periculos, iar din această categorie se disting:
a) Teza cauzei eficiente, care propune drept cauză a rezultatului pe
aceea care a declanşat procesul de generare a rezultatului şi a creat pentru
celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.
b) Teza cauzei proxime, care consideră drept cauză contribuţia umană
ce se situează în timp imediat anterior rezultatului.
c) Teza cauzei preponderente, care consideră cauză a unui anumit
rezultat împrejurarea care a contribuit cel mai mult la producerea lui.
d) Teza cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat
pe aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat.
II. PLURALISTE, centrate în jurul ideii că producerea rezultatului se datorează
unui concurs de cauze, căror trebuie să li se dea eficiență juridică. Din această
categorie fac parte:
a) Teoria echivalenţei condiţiilor, numită şi teoria condiţiei sine qua non – care
consideră cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi
fără de care rezultatul nu s-ar fi produs în acea formă și
b) Teoria condiţiei necesare care reține drept cauză a rezultatului orice
condiţie necesară pentru producerea acestuia, ţinându-se seama de
contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie
 teoria echivalenţei condiţiilor este larg apreciată pentru soluţionarea legăturii
de cauzalitate, stabilind corect sfera contribuţiilor cu legătură de cauzalitate,
dar se impune stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuţii la producerea
aceluiaşi rezultat periculos, pentru că legea obligă să se ţină seama de
contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii

LATURA SUBIECTIVĂ a infracţiunii

 cuprinde totalitatea proceselor de natură subiectivă, psihică, care preced şi
însoţesc acţiunea sau inacţiunea
 ea particularizează infracțiunea și cuprinde elemente care nu se răsfrâng
asupra celorlalți participanți la comiterea infracțiunii
 elementele laturii subiective sunt:
13
 o vinovăţia
o mobilul şi scopul comiterii infracțiunii

Vinovăţia şi formele ei
 cuprinde totalitatea proceselor de natură subiectivă, psihică, care preced şi
însoţesc acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează latura materială,
obiectivă a infracţiunii
 este prevăzută și ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar cu referire la
conținutul constitutiv al infracțiunii
 este detaliată de art. 16 C.pen.: Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală (art. 16 alin. 1 C. pen.)
o dacă nu există forma de vinovăție cerută de lege, se dispune
clasarea/achitarea, pe temeiul art. 16 al. 1 lit. b teza a II-a C.pr.pen.
 formele vinovăției sunt prevăzute de art. 16 al. 2 C.pen.: Vinovăţie există când
fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită
o intenția, cu modalitățile:
 intenție directă
 intenție indirectă
o culpa, cu modalitățile:
 culpă cu prevedere
 culpă fără prevedere
o preterintenția (intenția depășită)

Intenția
 este directă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 16 al. 3 lit. a C.pen.)
o d.e. tragerea unui foc de armă în direcția inimii unei persoane, pentru a
o ucide
 este  indirectă (eventuală) când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi,
deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (art. 16 al. 3 lit. b
C.pen.)
o d.e. conectarea gardului împrejmuitor al unui imobil situat într-o zona
relativ populată, la curent electric, pentru a îndepărta animalele
sălbatice/a speria hoții, cu consecința electrocutării și a decesului unei
persoane care l-a atins
o pentru a exista intenție indirectă, se cere ca producerea rezultatului să
nu fie certă, pentru că atunci se reține intenția directă (d.e. punerea de
otravă în hrana servită mai multor persoane, pentru a ucide pe una
dintre ele, în condițiile în care decedează mai multe, chiar dacă
făptuitorul nu a urmărit neapărat să le ucidă pe toate)

 alte feluri ale intenţiei

14
 o intenţia simplă (fără un scop anume) şi intenţia calificată (fapta este
comisă într-un scop bine determinat)
o intenţia iniţială şi intenţia supravenită
o intenţia spontană (repentină) şi intenţia premeditată
o intenţia unică şi intenţia complexă

Culpa   
 există ca element constitutiv al laturii subiective doar dacă legea o prevede în
mod expres (art. 16 al. 6 teza a II-a C.pen.19)
o aceasta, spre deosebire de intenție, care constituie regula pentru orice
infracțiune, cu privire la care legiuitorul nu trebuie să o indice expres
 este cu prevedere (cu previziune, uşurinţă), când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce
o este reglementată de art. 16 al. 4 lit. a C.pen: Fapta este săvârşită din
culpă, când făptuitorul:  a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind fără temei că el nu se va produce; 
o de regulă, intervine cu ocazia desfășurării unei activități (d.e.
vătămările corporale din culpă produse ca urmare a nerespectării
regulilor de circulație – condusul cu viteză excesivă)
o se deosebește de intenția indirectă prin aceea că, deși și în acest caz,
făptuitorul întrevede posibilitatea producerii rezultatului socialmente
periculos, el nu are o atitudine pasivă, indiferentă, ci refuză să accepte
riscul, bazându-se pe elemente de ordin obiectiv sau subiectiv (d.e.
calitățile sale, experiența la volan, trăsăturile autovehiculul condus etc.)
 este fără prevedere (culpa simplă, neglijenţă, greșeală), când făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă
o este reglementată de art. 16 al. 4 lit. a C.pen: Fapta este săvârşită din
culpă, când făptuitorul: b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să îl prevadă
o de regulă, intervine cu ocazia exercițiului unei profesii sau a unei
meserii, obligația de prevedere rezultând din reglementarea existentă
în domeniu (d.e. electricianul care, plecând în pauza de masă, lasă
unele fire sub tensiune, neizolate, iar un copil le atinge și se
electrocutează)
o în această modalitate, lipsa de prevedere este doar a făptuitorului, nu
una generală, a oricărei persoane în acele împrejurări
 dacă imprevizibilitatea este una absolută și generală, atunci
există caz fortuit (d.e. apariția intempestivă a unui animal în fața
unui autovehicul, șoferul nemaiputând evita impactul și
rezultând decesul unor pasageri)

19
Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu
intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod
expres.
15
 o pentru determinarea previzibilității se au în vedere trăsăturile
făptuitorului (nivel de intelect, școlarizare, stare de sănătate etc.),
comparate cu o persoană de diligență medie, aflată în aceeași situație,
astfel determinându-se dacă cel în cauză trebuia să observe rezultatul
 ulterior, se determină dacă in concreto, el și putea să prevadă
rezultatul, pe baza trăsăturilor sale specifice, raportat la toate
împrejurările în care a acționat

 deși nu sunt reglementate expres, doctrina, mai ales, pe filiera dreptului civil,
face distincţie, după gradul de intensitate al culpei, între:
o culpa gravă (lata)
o culpa uşoară (levis)
o culpa foarte uşoară (levissima)

Praeterintenția (intenţie depăşită)

 este prevăzută de art. 16 al. 5 C.pen.: Există intenţie depăşită când fapta constând
într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului.
 există când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată
produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut și dorit/acceptat, care se
datorează culpei făptuitorului
o practic, constă într-o combinație de intenție (directă sau indirectă), cu
care se comite fapta și o culpă (cu sau fără prevedere) cu care se
realizează rezultatul mai grav decât cel dorit/acceptat inițial
o este specifică infracțiunilor complexe (d.e. violul urmat de moartea
victimei, tâlhăria urmată de moartea victimei, lovirile cauzatoare de
moarte20 etc.)

Mobilul şi scopul infracţiunii

 sunt elemente ale laturii subiective a infracţiunii doar dacă norma de
incriminare le prevede
o desigur, ele există la orice acţiune sau inacţiune umană, cu excepția
faptelor comise de bolnavi psihici sau a actelor reflexe
 mobilul infracţiunii constituie impulsul lăuntric, motivul care îl determină pe
făptuitor să ia o hotărâre infracţională şi să o înfăptuiască (d.e. gelozia, ura,
dorința de îmbogățire etc.)
o este avut în vedere fie ca element circumstanțial agravant (d.e. omorul
comis din interes material – art. 189 al. 1 lit. b C.pen. 21), fie ca o
circumstanță agravantă generală (d.e. art. 77 lit. h C.pen.22)

20
Art. 195. -   Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în art. 193 şi art. 194 a avut ca urmare
moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
21
(1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări: 
   b) din interes material.
22
Următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante: 
16
  Scopul infracţiunii reprezintă țelul, finalitatea urmărită de făptuitor prin
săvârşirea faptei prevăzută de legea penală
o în prezența lui, intenția devine calificată și ia forma intenției directă,
câtă vreme făptuitorul nu doar prevede rezultatul socialmente
periculos, dar îl și dorește, direcționând efortul său înspre acea
finalitate
o poate fi element constitutiv:
 în chiar conținutul constitutiv de bază al infracțiunii - d.e. furtul
(art. 228 C.pen.23)
 în conținutul constitutiv agravat al infracțiunii, fiind elementul
care denotă un pericol social sporit, care justifică forma agravată
– d.e. vătămarea corporală gravă (art. 194 al. 2 C.pen.24)

h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de
acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu
celelalte.
23
Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă. 
24
1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: 
   a) o infirmitate; 
   b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru
vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; 
   c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; 
   d) avortul; 
   e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. 
   (2) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute în
alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

17