Subiecte

1.Stiinta dreptului

Stiinta este un ansamblu de cunostinte teoretice veridice despre

natura,societate si gandire.

Cunostiintele referitoare la un anumit domeniu al realitatii se incheaga

intr-o stiinta numai atunci cand ele sunt reunite pe baza acelorasi
principii si legi intr-o teorie.

Stiintele juridice fac parte din subsistemul stiintelor sociale si constau in

faptul ca ele studiaza atat aspectele legate de drept si cele trei puteri
ale statului cat si normele de drept cuprinse in actele normative in
vigoare.

Teoria generala a dreptului este o parte componenta a stiintelor juridice

cu caracter stiintific si general (are rol metodologic) care reuseste sa faca
abstractie de particularitatile fiecarei ramuri de drept cat si de
particularitatile nationale ale dreptului din fiecare tara.

2.Sensurile si etimologia cuvantului ”drept”

Termenul ”drept” poate fi inteles in doua sensuri ce acopera doua

realitati distincte: 1.sensul filosofic si 2.sensul juridic.

1.Sensul filosofic al cuvantului ”drept” apare in lucrarile filosofice si

inseamna justete,echitate(=indatorirea de a da sau a recunoaste fiecaruia
ce ii apartine sau cuvine). 2.Sensul juridic priveste delimitarea intre
dreptul subiectiv si dreptul obiectiv(sensul cel mai raspandit). Dreptul
obiectiv reprezinta ansamblul normelor de conduita impuse indivizilor si
colectivitatilor in cadrul vietii sociale, in anumite cazuri chiar prin forta
coercitiva a statului. Dreptul subiectiv este indrituirea subiectilor
participanti in cadrul unui raport juridic complet, respectiv ceea ce pot
sa pretinda ei de la ceilalti subiecti de drept din cadrul unui raport
juridic.
Termenii specifici care se folosesc in alte limbi pentru a exprima notiunea
de ”drept” au un inteles asemanator. In limba latina se foloseste in mod
curent ca termeni pentru exprimarea notiunii de drept, cuvantul ”jus”,
care vine de la supinul ”jus-sum” al verbului jubeo care inseamna a
porunci, in limba populara sau latina vulgara notiunea de drept s-a
exprimat si prin cuvantul ”directum” sau ”dereptum”, derivate din verbul
dingo care inseamna a conduce,a carmui. In limbile slave exista un
inteles aparte in cuvantul prin care exprimam notiunea de drept, se
foloseste termenul ”pravo”, al carui inteles originar este acelasi cu
cuvantul ”pravda” ce inseamna adevar. In limba maghiara, pentru
exprimarea notiunii de drept, se intalneste cuvantul ”jog” care deriva din
”jo” si inseamna bine. Poporul indian foloseste cuvantul ”jaus” care are
inteles de sfintenie sau de lucru sfant.

3.Definitii ale juristilor antici privind dreptul

Celsus defineste dreptul ca ”stiinta binelui si a echitatii”.

Jurisconsultul Ulpianus este cunoscut ca unul dintre cei mai mari maestri
ai definitiilor juridice lapidare si cuprinzatoare, in acelasi timp.Dintre
definitiile sale, retinem mai intai una analitica, in care arata ca dreptul
ar consta in trei precepte: a trai onest, a nu vatama pe altul si a da
fiecaruia ceea ce este al sau. Aceasta definitie releva caracterul moral al
notiunii dreptului si aspectul de justitie. Ulpianus mai defineste dreptul si
ca jurisprudenta, dreptul fiind stiinta care consta in cunoasterea
lucrurilor dumnezeiesti si omenesti si in priceperea a ceea ce este just si
a ceea ce este nejust.

4.Teoria dreptului natural

In Grecia Antica ca rezultat al incercarii de a gasi explicatia esentei

dreptului, s-au format ideile dreptului natural. Astfel de idei au fost
dezvoltate la Greci de catre Protagoras si Aristotel, iar la romani de catre
Cicero. In feudalism, dreptul natural a capatat o interpretare mistica in
lucrarile lui Thomas d^Aquino, in capitalism se subliniaza latura rationala
a dreptului natural prin conceptiile lui Hugo Grotius si Baruch Spinosa, iar
in timpurile moderne se cunosc variantele kantiene si neokantiene ale
dreptului natural. Principala teza a teoriilor dreptului natural consta in
afirmarea existentei unui drept natural, vesnic, care recurge din insasi
natura oamenilor si societate, neformulat, independent de vointa si
constiinta oamenilor, in antipod cu dreptul pozitiv creat de oameni si
diferit de la o epoca la alta, de la un spatiu la altul. Conform dreptului
natural, dreptul este arta binelui si a echitatii.

5.Scoala normativista si pozitivista a dreptului

Conceptiile pozitiviste asupra dreptului s-au dezvoltat, la inceput in Roma

Antica, ca o premisa si in acelasi timp ca o consecinta a formarii
dreptului roman, a institutiilor sale, a interpretarii si aplicarii normelor
dreptului roman.

Esenta acestor conceptii consta in considerarea ca sarcina exclusiva a

stiintei dreptului se reduce la descrierea si cercetarea normelor si
institutiilor de drept, prin aplicarea metodelor formale.

Pozitivismul juridic se afirma in a doua jumatate a sec al XIX-lea, ca parte

a filosofiei pozitiviste. Reprezentantii pozitivismului juridic afirmau ca
dreptul este o norma, o dogma care nu necesita exemplificare si
interpretare ideologica, ci studiul logic formal.

Pe linia fondarii unei stiinte ”pure” a dreptului, identificam

normativismul juridic al carui reprezentant mai cunoscut este Hans
Kelsen. Kelsen considera ca dreptul nu poate fi dedus din faptele sociale
ci numai din normele juridice care sunt organizate in modul ierarhic,
astfel incat norma cea mai de jos, norma individuala ( ex sentinta
judecatoreasca) decurge dintr-o norma superioara, din lege, iar legea
dintr-o norma aflata pe o treapta mai inalta a ierarhiei, din norma
constitutionala care la randul ei, ar proveni dintr-o norma fundamentala
sau supranorma. Deoarece aceasta norma fundamentala nu face parte din
sistemul de drept pozitiv existent, intreaga constructie kelsiana este
asezata pe o ipoteza logica, care insa nu este cercetata, deoarece
depaseste sarcinile ”pure” ale dreptului.

6.Statul. Terminologie, sensuri, definitie.

Statul, in sens filosofic, reprezinta o structura a ideilor in cadrul grupului

social uman aparut ca o nevoie in procesul aparitiei gandirii logico-
conceptuale, ce are o existenta reala de sine statatoare in planul sau
existential, o viata si o constiinta proprie ce se manifesta ca autoritate
suverana bazata pe legimitatea sa in constiinta indivizilor.

Statul, in sens sociologic, reprezinta un grup uman fixat pe un teritoriu

determinat si in care ordinarea sociala, politica, juridica, orientata spre
un bine comun este stabilita/mentionata de catre o autoritate dotata cu
putere de constrangere.

Statul, in sens istorico-geografic , reprezinta populatia existenta pe un

anumit teritoriu delimitat de anumite frontiere.

Statul, in sens juridic, reprezinta o organizare politica formata din

reprezentanti ai populatiei pe un anumit teritoriu care sunt investiti cu
atributii de putere constand in posibilitatea luarii unor decizii obligatorii
in numele intregii populatii, decizii concretizate in norma de drept sau
acte de aplicare a dreptului care, daca nu sunt respectate de buna voie,
sunt aduse la indeplinire prin forta de coercitiune.

Termenul provine din limba latina, ”status” care inseamna

asezare,pozitionare.

7.Teoria teocratica a statului

Aceasta teorie teocratica(teologica) a aparut in statele orientului antic,

si-a gasit o larga raspandire in randuirea feudala si sustine originea si
esenta divina a statului.

Potrivit acestei conceptii cu toate variantele ei crestine,budiste,islamice

etc., statul este creatia divinitatii, iar monarhul, seful statului, este
reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant. Dat fiind ca puterea de stat
este creatia transcendentala,supusii datoreaza ascultare si respect puterii
de stat, ca o obligatie,o indatorire religioasa.

In perioada contemporana, conceptiile politico-statale de esenta

religioasa sunt raspandite de reprezentantii Vaticanului, islamului, de
teoreticeni ai altor culte religioase, de centrele de propaganda si
universitatile intretinute de congregatiile religioase.

8.Teoria patriarhala si teoria patrimoniala a statului

Teoria patriarhala sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie,

iar puterea monarhului din puterea parinteasca a tatalui asupra
membrilor familiei. Inceputurile acestei conceptii se gasesc inca de la
Aristotel, in lucrarea sa, ”Politica”. Omul, ca fiinta sociala se
organizeaza,in familie, iar statul reprezinta forma prelungita a acestei
uniri. Ea afirma ca statul este creatie umana, nu creatie divina.

Teoria patrimoniala, aparuta in societatea feudala afirma ca statul ar fi

luat nastere din dreptul de proprietate asupra pamantului. Guvernantii
stapanesc teritoriul in virtutea unui vechi drept de proprietate, iar
poporul nu este decat o adunare de arendasi pe mosia monarhului.
Aceasta teorie a reactiunii feudale confunda proprietatea funciara privata
cu puterea publica pentru a justifica puterea nelimitata a regelui.

9.Legatura dintre stat si drept.Statul de drept

De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii indeosebi

principala sa institutie – statul- s-a realizat tot mai mult pe baza
perfectarii structurilor statale in raport cu cetatenii si a unor legi
riguroase, care stabileau atat drepturile si libertatile cetatenilor, cat si
obligatiile organelor de stat de a actiona in spiritul legii. Statul de drept
in forma lui clasica il intalnim incepand cu epoca moderna, cand s-au
impus o serie de principii in viata sociala, care asigurau functionalitatea
ca atare. Statul trebuie sa recunoasca valoarea personalitatii si sa-si
limiteze actiunea sa acolo unde ar distruge aceasta valoare, care este de
asemenea un drept. Indeosebi, statul nu trebuie sa violeze intimitatea
constiintei arbitrare, nici sa elimine initiativa si concurenta rodnica a
particularilor. Caracteristicile statului de drept sunt: consfintarea si
respectarea principiului suprematiei legii, afirmarea pluralismului si
democratiei, consacrarea principiului separatiei puterilor in stat,
existenta societatii civile, respectarea drepturilor omului.

10.Principiul separatiei puterilor in stat

Aristotel, in opera sa, vorbeste despre trei categorii de activitati ale

statului-cetate aferente adunarii generale, corpului magistratilor si
corpului judecatoresc, fara sa ajunga insa la teoretizarea echilibrului
dintre ele- problema fundamentala pentru gandirea moderna.

John Locke constata in Anglia vremii sale existenta a trei puteri:

executiva, federativa si legislativa, nu se poate vorbi insa despre
teoretizare deoarece opinia lui ramane la nivelul unei constatari de fapt
existente si are in vedere doar doua dintre cele trei puteri.

Montesquieu, in sec al XVII-lea este cel care pune bazele principiului

separatiei puterilor in stat. El considera ca in fiecare stat exista trei
feluri de puteri: legislativa, executiva si judecatoreasca, libertatea-
scopul guvernarii in viziunea sa, nu se poate realiza daca cele trei puteri
se afla in mainile acelorasi persoane, fiind necesar a fi incredintate unor
titulari diferiti.

Considerat principiu fundamental al democratiei moderne, separatia

puterilor in stat a cunoscut o evolutie complexa in privinta interpretarii si
aplicarii. Accentul s-a mutat pe echilibrul, pe balansarea, pe colaborarea
intre puteri, pentru ca in secolul nostru, sa se afirme frecvent suprematia
executivului.

Unii specialisti considera acest principiu un mit, il apreciaza ca fiind

perimat, altii pledeaza pentru modernizarea lui, pentru adecvarea la
realitatile prezentului.
11.Caracteristicile evolutiei dreptului

Evolutia dreptului reprezinta trecerea de la elaborarea spontana,

nereflectata si inconstienta, la elaborarea deliberata, reflectata si
constienta. Dreptul se naste in chip spontan, ca un produs organic, fara a
fi precedat de o deliberare constienta. Oamenii primitivi nu au o
constiinta clara a ratiunii normelor pe care le urmeaza: stabilind anumite
limite libertatii reciproce, ei satisfac un impuls spontan al naturii lor. De
asemenea, dreptul se naste in mod nereflectat care este mai pe urma
elaborat si disciplinat de juristi si legislatori. Ulterior, se dezvolta
ratiunea si se desteapta spiritul critic.

Un alt caracter al evolutiei dreptului consta in trecerea de la

particularitate la universalitate, in faza primitiva dreptul are un caracter
strict particular, national, reflectand ceea ce este legat de un grup de
indivizi, astfel ca el nu isi gaseste aplicare pentru un alt grup de indivizi.
Chiar din aceasta faza, pe langa elementele nationale, se implementeaza
elementele general umane care tind in mod progresiv sa se dezvolte si sa
prevaleze, printr-un complex de cauze extriseci care rezulta din relatiile
ce se stabilesc intre diferite popoare, care la inceput traiesc izolate , iar
mai pe urma se produc amestecuri si comunicari de idei, obiceiuri si de
cauze intriseci care se rezuma in faptul ca prin dezvoltarea spiritului
omenesc, universalul predomina particularului.

Evolutia juridica reprezinta o trecere de la motive psihologice inferioare

la motive superioare. Initial dreptul se naste din impulsuri instinctive,
cum ar fi impulsul conservarii speciei, frica de necunoscut, ca mai apoi sa
se contureze motive legate de convietuire si colaborare, se intareste si se
extinde sentimentul respectivului datorat personalitatii umane.

Trecerea de la individul izolat la indivizii asociati, asociatie in care

fiecare are personalitate.
Trecerea de la concret la abstract, intr-un perpetuu proces de
abstractizare, avand in vedere ca la inceput valorile ce trebuiau
protejate prin norma erau in numar mic( caracter concret), cu timpul, s-a
marit sfera valorilor de proteguit.

12.Elemente de continuitate in drept

Evolutia istorica nu reprezinta o schimbare absoluta. Exista elemente de

constanta care asigura caracterul de continuitate. Acestea sunt numite de
un jurist belgian ca fiind permanente juridice sau constante ale
dreptului. Constantele dreptului ar fi raportul juridic cu elementele sale
contemporane, respectiv subiectii raportului juridic cu drepturile si
obligatiilor lor, obiectul raportului juridic si tendinta ideala spre
sanctiunea juridica.

13.Constantele statului in sensul politico-juridic

Constantele statului in sensul politico-juridic, pot fi urmarite pe mai

multe planuri.

Un prim element de constanta trebuie socotit adoptarea principiului

separatiei puterilor in stat. De la aparitia lui, acest principiu a stat la
baza organizarii de stat a tarilor moderne si contemporane. Practica
demonstreaza ca in majoritatea acestor tari exista un organ reprezentativ
care elaboreaza legile, exista o retea de organe administrative in fruntea
carora se gaseste un guvern format din administrative locale, de genul
prefecturilor, primariilor, cu o serie de servicii subordonate: administratii
financiare, sectii sanitare, de invatamant si exista o retea de organe
judecatoresti care au ca scop solutionarea litigiilor civile sau a cauzelor
penale pentru a se putea pastra ordinea juridica in stat. Apoi avem
constantele referitoare la forma de guvernamant: monarhia sau republica
si mai apoi constantele ce se gasesc in cadrul fiecaruia din cele trei
categorii de organe ale statului: legislative, executive si judecatoresti.
Atributia cea mai importanta a organului legislativ, denumit de regula
Parlament, este aceea de a elabora legile. Perioada pentru care sunt
alese organele legislative se numeste legislatura, iar activitatea curenta a
organelor legislative se desfasoara in sesiuni.

In cadrul organelor administrative putem sesiza, de asemenea o serie de

elemente de constanta. Acestea ar fi: prezenta in fruntea organelor
executive a guvernului, existenta unor organe centrale de ramura,
denumite ministere. Un loc aparte in cadrul organelor executive il ocupa
armata, politia, jandarmeria, serviciile de informatii.

In ceea ce priveste organele judecatoresti ca elemente de constanta

sesizam ca acestea sunt formate, de regula, din judecatorii, tribunale,
curti. De regula, organele judecatoresti sunt organizate la nivelul a cel
putin doua grade de jurisdictie: judecata de fond, la noi in tara
judecatoriile, si calea de atac: recursul in fata tribunalelor.

14.Constantele statului in sensul istorico-geografic

Statul, in sensul lui istorico-geografic este de neconceput fara existenta

unui teritoriu asupra caruia isi exercita suveranitatea. La randul lui si
teritoriul isi spune cuvantul asupra organizarii statale, intr-o anumita
masura. Prin teritoriu se intelege spatiul terestru, intinderile de apa,
inclusiv apele teritoriale, subsolul si spatiul aerian asupra caruia statul isi
exercita suveranitatea. Teritoriul este asadar, un element de
continuitate, o constanta a statului. El serveste drept cadru natural unor
generatii care se succed in limitele lui determinate prin frontiere de
stat.Teritoriul a avut si are un rol important in dezvoltarea statului si a
natiunii.

Un alt element de constanta in domeniul statului ar fi populatia.Factorul

uman, in domeniul stiintelor sociale, este desemnat prin diferite
denumiri. Cea mai larga denumire este cea de societate care sugereaza
populatia in aspectul ei relational si institutionalizat pe un anumit
teritoriu, intalnim apoi denumirea de popor ca o comunitate anterioara
natiunii si mai apoi denumirea de natiune care desemneaza o comunitate
mai actuala, contemporana care exprima mai fidel si mai complet
trasaturile comunitatii umane de pe un anumit teritoriu. Termenul de
popor este utilizat mai des decat cel de natiune. Astfel, instantele
judecatoresti pronunta hotararile in numele poporului, iar procuratura
sustine de asemenea acuzarea in numele poporului.

15.Abstractizarea si Valorificarea – elemente ale elaborarii dreptului

Abstractizarea este un element al elaborarii dreptului. Abstractizarea

este procedeul prin care cunoasterea trece de la concret la abstract.In
drept asistam la un continuu proces de abstractizare, complexitatea vietii
sociale facand necesara limitarea notiunilor ce-i sunt aferente, sporindu-
le astfel gradul de generalitate. Dreptul reflecta realitatea
inconjuratoare.Dupa cum am aratat la inceputul procesului de
cunoastere, notiunea este mai saraca in determinari. Pe masura
desfasurarii procesului de cunoastere, notiunea se imbogateste, ea
concentrand rezultatele unui vast proces de gandire.Notiunile stiintifice
foarte complexe reprezinta prescurtari ale cunostintelor noastre, fiind
constructii logice sintetice pe baza unor cunostinte si judecati. Procesul
de abstractizare este legat de aspectul stiintificitatii. Se poate constata
ca prin cunoastere, de la empiric la rational, procesul abstractizarii s-a
conturat, creand asftel una dintre premisele elaborarii dreptului.

Relatiile care necesita o reglementare juridica sunt supuse si unor

operatii de apreciere care orienteaza solutiile legislative ce urmeaza a fi
adoptate. Dreptul nu se reduce la constatarea unor fapte ci cuprinde si
judecati de valoare, aparute in procesul prelucrarii datelor supuse
regulamentarii.

Elaborarea normelor de drept are ca scop ocrotirea anumitor valori , pe

care sistemul social-economic le promoveaza.Modalitatile de ocrotire
juridica sunt in functie de natura valorii ocrotite.Se pot distinge valori
idealuri si valori bunuri, valorile lucrurilor si valorile persoanelor, valori
fundamentale si valori derivate. Valorizarea relatiilor sociale dpdv juridic
are mare insemnatate in stabilirea rezultatului pe care-l urmareste
legiuitorul prin reglementarea juridica.

16.Tehnica juridica si tehnica legislativa

În cadul conceptului de elaborare a dreptului, avem două sintagme,

aceea de tehnică juridică și aceea de tehnică legislativă.

TEHNICA JURIDICĂ este definită ca fiind ansamblul mijloacelor,

procedeelor, artificiilor, prin care necesitățile pe care le înfățișază viața
socială, capătă formă juridică, adică se exprimă în conținutul normei de
drept, realizându-se apoi în procesul conviețuirii umane.

TEHNICA LEGISLATIVĂ este parte constitutivă a tehnicii juridice și este

alcătuită dintr-un complex de metode și procedee menite să asigure o
formă corespunzătoare conținutului reglementărilor juridice.

În procesul de elaborare a dreptului, se disting două faze:

1. Elaborarea științifică;
2. Elaborarea tehnică.
În ceea ce privește prima fază, se pornește de la programele legislative,
acestea sunt instrumente de politică legislativă, ele se constituie ca niște
programe de priorități, caracteristica lor este, pe de o parte,
neobligativitatea, iar pe de altă parte, incertitudinea. Ele însă oferă
terma ce se constituie premisă pentru a se trece la elaborarea științifică
în cadrul căreia se face o reconstituire a inventarului legislativ în
materie, se stabilesc insuficiențele reglementării prezente, se face apel
la dreptul comparat, se folosesc cunoștințe din alte domenii decât cel al
dreptului pentru a se contura obiectul de reglementat prin decurgerea la
specialiști din varii domenii.

În ceea ce privește elaborarea tehnică, se bazează pe experiență,

procedee, artificii, astfel se merge pe elaborarea unor teze care sunt de
reglementat, teze care sunt supuse spre cunoașterea opiniei publice.
(opinia publică își exprimă părerea despre reglementarea normei)
17.Structura actului normativ

Structura externă a normei juridice sunt: titlul actului normativ;

preambulul; formula introductivă; dispozițiile (care pot fi: generale,
finale sau tranzitorii);

Elementul de bază al actului normativ, îl constituie ARTICOLUL.

TITLUL reprezintă elementul de identificare al actului normativ.

El este exprimat într-o formă concisă și simplă, două fiind modurile de
formulare ale sale. Și anume: unul descriptiv, când formula de titlu este
”lege cu privire la ...” sau substantival, când formula de titlu este
”legea...” urmată de un substantiv (ex. legea apelor, legea pădurilor
ș.m.d.p.)

Întotdeauna titlul actului normativ este însoțit de numărul acestuia și

data promulgării.

PREAMBULUL este parte a actului normativ în care sunt descrise

motivele elaborării actului, împrejurările, circumstanțele sociale,
politice, economice ale elaborării. Preambulul îl întâlnim în genere în
cazul actelor normative mai importante. Pe a contrario, nu îl întâlnim în
structura tuturor actelor normative. Înainte de 1989, preambulul era mai
des folosit, cu scopul ideologizării actului normativ. Importanța
preambulului este aceea că se constituie ca material de informare în
cadrul metodei istorice de interpretare. Formula introductivă reprezintă
o sintagmă care exprimă temeiul juridic al elaborării actului normativ. De
regulă, această sintagmă este în forma ”în temeiul art... din legea/
ordonanța ...”

DISPOZIȚIILE GENERALE reprezintă acea parte a actului în care

este descris obiectul acestuia precum și indicii, explicații, definiții
lămuritoare referitoare la conținutul actului normativ.
DISPOZIȚIILE DE CONȚINUT reprezintă partea cea mai întinsă din
actul normativ, aici regăsind reglementările în materia ce constituie
obiectul actului.

DISPOZIȚIILE FINALE, așa cum le spune și numele, le regăsim la

finele actului normativ și cuprind reglementări legate de acțiunea
normei, de incidența actului normativ cu privire la alte acte normative
anterioare, iar atunci când sintagma de dispoziții finale este completată
cu particula ”tranzitorii”, la acestea se adaugă și reglementări cu privire
la conflictul legilor în timp și cu privire la competență. Astfel, în
dispozițiile finale, vom regăsi momentul intrării în vigoare a actului
normativ, în cazul legilor temporare, al ieșirii din vigoare, vom regăsi
actele normative care se abrogă prin intrarea în vigoare a prezentului
act, vom întâlni modalitatea de rezolvare a conflictului de lege.

ANEXELE, la actul normativ, fac și ele parte din componența acestuia.

Ele se pot prezenta sub formă de tabele, de detalieri ale problemelor din
conținutul actului, schiță, hărți, formule de calcul, formulare tipizate și
altele. Ele au forța obligatorie a actului ale cărui anexă sunt. Elementul
de bază al oricărui act normativ este ARTICOLUL. Începând cu dispozițiile
generale și terminând cu dispozițiile finale, întregul act normativ este
alcătuit din articole, numerotate cu cifre arabe, însoțite de particula
„art”, începând cu cifra 1, respectiv „art1” și continuând fără întrerupere
indiferent dacă actul este sistematizat în cărți, părți, capitole,
subcapitole, până la sfârșitul actului, respectiv la DISPOZIȚIILE FINALE ȘI
TRANZITORII.

În cazul actelor normative care cuprind un singur articol, nu avem

numerotare, ci identificarea acestuia se face prin sintagma „articol
unic”. În cazul actelor normative de mai mare întindere, cum ar fi de
pildă codurile, acestea pot fi sistematizate în părți, cărți, capitole,
subcapitole și aceasta, în primul rând, în scopul practic al facilitării
folosirii lor. În același scop, în astfel de acte normative, în dreptul
fiecărui articol întâlnim note marginale care exprimă într-un mod extrem
de concis conținutul articolului (obiectul articolului). În același scop, în
astfel de acte, alineatele ca părți ale articolului sunt identificate prin
indici (cifre arabe puse între paranteze) la începutul alineatului.

În cazul modificării sau completării unor articole din actul normativ, până
la renumerotarea articolelor, în evidențierea articolului modificat, acesta
se numerotează cu cifra arabă corespunzătoare la care se adaugă un
indice tot dintr-o cifră arabă.

18.Acceptiunile notiunii izvor al dreptului

Noțiunea de izvor de drept desemnează originea dreptului, modurile de

creare și de exprimare a dreptului.

Există izvoare: materiale ale dreptului; formale ale dreptului;

documentare ale dreptului; reale ale dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului sunt reprezentate de autoritățile care

sunt abilitate să creeze dreptul. Autoritatea judecătorească este un izvor
material al dreptului prin sistemul anglo-saxon, respectiv precedentul
judiciar. Tot în rândul conducătorilor materiali avem organisme
internaționale și naționale care formează norme juridice. Izvoare
materiale ale dreptului sunt: autoritățile legislative, autoritățile
judiciare, doctrinarii, societatea, organisme regionale sau internaționale.

Izvoarele formale ale dreptului desemnează formele de exprimare ale

dreptului, procedeele de edificare a normelor juridice. În rândul
izvoarelor formale vom întâlni : legea, cutuma, precedentul judiciar,
doctrina, contractul normativ, tratatele internaționale precum și
principiile generale ale dreptului.

Izvoarele documentare ale dreptului, adică modalitățile prin care dreptul

este făcut cunoscut, respectiv publicațiile oficiale care cuprind textul
autentic al actelor de legislație.
Izvoarele reale care sunt reprezentate de realități exterioare ale
sistemului juridic care îl determină în concret. Aceste izvoare reale pot fi
constituite din doctrine politice, filosofice, economice, dar și alte lucruri
care vin din exteriorul dreptului, dar care influenează prin luarea unor
norme reale din izvoare materiale.

19.Cutuma,izvor al dr

Cutuma , din punct de vedere istoric este primul izvor formal al

dreptului. În începuturile sale, dreptul a fost drept cutumiar. La
începuturi drept nescris, cu timpul așezându-se în rândul dreptului scris.
Cutuma reprezintă un uzaj social constant și uniform conștientizat ca
fiind obligatoriu. Din această succintă definiție se relevă două aspecte:
unul de materialitate care constă în repetiție, durată, constanță și
claritate și altul de ordin psihologic care înseamnă convingerea juridică.

20.Precedentul judiciar- izv al dr

Precedentul judiciar (jurisprudența) prin aceasta înțelegem totalitatea

hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de toate gradele,
iar precedentul judiciar s-ar contitui în autoritatea pe care o poate avea
o decizie judiciară în cazuri analoage celui în care a fost pronunțată. Un
asemenea izvor a fost cunoscut inca in dreptul sclavagist roman, care
cuprindea normele aduse de praetori pentru corectarea, adaptarea sau
completarea vechiului drept civil roman. Precedentul judiciar este un
important izvor de drept si in dreptul feudal, capatand in Europa o
deosebita insemnatate in secolele al XV-lea si al XVI-lea, odata cu
receptionarea dreptului roman.

21.Contractul normativ- izv al dr

Contractul normativ reprezintă un act individual care stabileste

drepturile si obligatiile unor subiecte precis determinate.In cazul in care
contractul nu vizeaza un raport concret, ci stabileste, in urma acordului
intre doua sau mai multe parti, o regula generala dupa care se vor
conduce aceste parti, el poate capata valoare de izvor de drept. In
dreptul intern contractul normativ a jucat un rol mai important in dreptul
feudal si de asemenea contractul normativ s-a mai folosit si ca instrument
juridic de drept constitutional, cu prilejul formarii statelor confederative
si federative.

22.Doctrina-izv al dr

Doctrina este o opinie în comun susținută de către cei care predau

dreptul sau de către cei care scriu asupra dreptului. Doctrina o regăsim în
manuale, în tratate, în comentarii, în repertorii, în monografii sau în
reviste doctrinale.

23.Institutia juridica.Definitie.Aspecte generale.

INSTITUȚIA JURIDICĂ reprezintă totalitatea normelor juridice care

reglementează o anumită categorie de relații sociale generând astfel o
categorie de raporturi juridice.

De exemplu, normele juridice care reglementează infracțiunea generează

instituția infracțiunii. Normele juridice care reglementează cetățenia
generează instituția cetățeniei. Normele juridice care reglementează
proprietatea, generează instituția proprietății.

Există instituții juridice care grupează norme juridice aprținând mai

multor ramuride drept (instituția proprietății, unde regăsim atât norme
de drept civil, cât și norme de drept constituțional, totodată, există, de
asemenea instituții juridice care cuprind atât norme juridice cât și
instiuții juridice cu o sferă mai restrânsă; de exemplu, instiuția familiei -
cuprinde atât norme juridice care privesc relațiile de familie cât și
diverse instituții juridice cum ar fi:căsătoria, relațiile dintre soți,
instituția divorțului.)

24.Ramura de Drept.Definitie.Aspecte generale

Ramura de drept, reprezintă o grupare mai largă de norme și instituții

juridice care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, adică un
anumit complex de relații sociale pe care le reglementează, apoi sunt
legate între ele prin anumite principii comune care stau la baza lor,
precum și prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relațiilor
sociale respective.

25.Diviziunea dreptului

Dreptul obiectiv, dupa cum am vazut se imparte in mai multe ramuri,

fiecare avand un obiect propriu de reglementare.

Cea mai importanta si avand gradul cel mai inalt de generalitate in

diviziunea dreptului este aceea care imparte dreptul in drept
international avand ca obiect raporturile dintre state sau dintre cetatenii
diferitelor state si drept intern, care are ca obiect raporturile dintre
cetatenii aceluiasi stat.

Dreptul international se divide in drept international public, care are ca

obiect raporturile politice dintre state si drept international privat, care
se ocupa de raporturile private dintre cetatenii unor state diferite- ori de
cate ori un raport juridic contine un element de extraneitate.

Dreptul international privat este costituit din totalitatea normelor

juridice care reglementeaza rezolvarea conflictelor de legi generate de
raporturile de drept civil, ce cuprind unul sau mai multe elemente de
extraneitate. Dreptul international public reprezinta totalitatea normelor
juridice create de state pe baza acordului de vointa, exprimat in norme
juridice specifice, pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea,
securitatea si cooperarea internationala.

Dreptul intern se imparte in drept public si drept privat, normele de

drept care reglementeaza modul de organizare, atributiile si actele
juridice pe care le adopta sau emit organele statului ce realizeaza
sarcinile si competentele puterilor statului alcatuind dreptul public, iar
normele de drept care reglementeaza raporturile private dintre cetatenii
aceluiasi stat alcatuind dreptul privat. Fac parte din dreptul public:
dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal. Fac parte din
dreptul privat: dreptul civil, dreptul muncii.

26.Dreptul Public-Dreptul Privat evolutie istorica

Prima incercare de grupare a dreptului apartine jurisconsultilor romani.

Ulpian a fost primul jurisconsult care a introduc o diviziune a dreptului in
jus publicum si jus privatum. In sfera lui jus publicum a inclus acele
norme care priveau interesele generale ale statului. Jus privatum a fost
divizat la randul lui in dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul pretorian.

O alta grupare a dreptului o intalnim la jurisconsultul Paul, care distinge

dreptul de exceptie (jus singulare) si dreptul comun (jus comune). O alta
distinctie facuta de juristii romani, distinctie ce se refera la izvoarele
dreptului, presupune dreptul scris si dreptul nescris.

Feudalismul a dus la o faramitare excesiva teritorial-economica si

juridica. Cutumele locale erau principalul izvor al dreptului in perioada
de inceput a feudalismului. Incepand cu secolele XII-XIV apar premisele
lichidarii faramitarii feudale. Se dezvolta orasele si raporturile marfa-
bani si incepe sa apara proprietatea burgheza. Aceste schimbari necesitau
reglementari juridice corespunzatoare. Ele au fost gasite in dreptul
roman care reglementase foarte minutios proprietatea privata.

Dreptul roman a ramas vreme indelungata principalul izvor de drept in

multe tari. De exemplu in Olanda, sau in Germania el s-a aplicat pana la
punerea in functiune a codului civil german din 1900.
Stiinta juridica nu a renuntat la traditionala grupare din dreptul roman, in
drept public si drept privat. Cu timpul, dreptul public, a inceput sa se
divizeze si el in drept constitutional, administrativ, penal, iar dreptul
privat s-a divizat in drept civil, dreptul muncii, drept comercial.

27.Sistemele de drept din lumea contemporana

În lumea noastră contemporană conform geografiei juridice, există 4 mari

sisteme sau familii de drept:

1. Sistemul de drept romano-germanic;

2. Sistemul de drept anglo-saxon;

3. Sistemul de drept socialist;

4. Sistemul de drept constituit din subsisteme tradiționale și

religioase.

Principalul element de diferențiere între aceste mari sisteme de

drpet îl reprezintă modul de ierarhizare al izvoarelor formale ale
dreptului.

Dacă în sistemul romano-germanic, principalul izvor este legea în cazul

sistemului anglo-saxon, principalul sistem îl reprezintă sistemul judiciar,
în timp ce în cadrul sistemului format din subsisteme tradiționale și
religioase, principalul izvor îl reprezintă doctrina.

28.Caracterul normei juridice

Normele juridice repezintă acea categorie a normelor sociale intituite sau

recunoscute de stat obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept și
aplicate sub garanția forței publice în cazul încălcării lor.

Norma juridică este o normă de conduită socială edictată sau

sancționată(însușită) de stat a cărei respectare este asigurată în ultimă
instanță prin forța de constrângere a statului.
Norma juridică este o regulă de conduită prescrisă, generală,
impresonală, repetabilă, comandament al puterii publice, a cărei
respectare este obligatorie.

Caracteristici:

- Norma juridică este o specie a normei sociale alături de norma

politică, morală, etică, ceea ce înseamnă că atributele pe care le
regăsim în normele sociale, le regăsim și în normele juridice.
- Norma juridică reprezintă o regulă de conduită, conduita este
întotdeauna a unuia și se manifestă într-o relație cu altcineva, cu o
altă persoană. Ceea ce înseamnă că întotdeauna regula trebuie să
se refere la comportamentul unui individ în cadrul grupului.
- Norma juridică este emisă de o autoritate normativă publică
recunoscută de comunitate care pentru a-și face efectivă voința
atașază normei o sancțiune, astfel norma reprezintă o prescripție,
prescrie o anumită conduită.
- Norma juridică vizează conduita individului exprimată într-o acțiune
(de ex. există fapte morală a minciunii. În dreptul penal există o
normă care consacră mărturia mincinoasă.)

29.Ipoteza- element al normei juridice

În ipoteza normei juridice sunt cuprinse descripții ale unor stări de lucruri
generice, ea descrie cauza care generează conținutul dispoziției.

Avem mai multe feluri de ipoteză:

a. În funcție de precizia detaliilor existente în ipoteză

vom distinge: ipoteza determinată care, la rândul ei
poate fi: ipoteză absolut determinată, ipoteză relativ-
determinată și ipoteză contextual determinată, de
ipoteza nedeterminată sau ipoteza subînțeleasă;
 b. În funcție de complexitatea împrejurărilor cuprinse de
legiutor în ipoteză aceasta poate fi: ipoteză simplă sau
ipoteză complexă, care ipoteză complexă, la rândul ei,
poate să fie: ipoteză cumulativă sau ipoteză
alternativă;
Ipoteza determinată este aceea care indică împrejurările în care
dispoziția devine incidentă.

Ipoteza absolut-determinată stabilește cu rigoare și precizie împrejurările

în care se aplică dispoziția(de ex. norma care cuprinde vâsta de
pensionare sau a persoanelor invalide care are în componenta respectivei
norme o serie de enumerații cu privire la condițiile persoanelor care se
încadrează în aceasta).

Ipoteza relativ-determinată nu formulează decât modul general al

împrejurărilor în care dispoziția devine incidentă iar conținutul concret al
acestor împrejurări prin natura lui, nu poate fi dat de actul normativ, ci
lăsat pe seama organului de aplicare

Ipoteza determinată avem atunci când o normă juridică nu este cuprinsă

în întregul ei într-un articol din actul normativ, ci o regăsim în două sau
mai multe articole.

Ipoteza nedeterminată sau subînțeleasă este ca și conținut acel tip de

ipoteză care nu conturează împrejurările în care dispoziția devine
incidentă.

În funcție de complexitatea ipotezelor cuprinse de legiutor,

acestea pot să fie: ipoteză simplă sau complexă. Este simplă ipoteza care
descrie o singură împrejurare. Ipoteza complexă descrie mai multe
împrejurări pentru ca dispoziția să funcționeze, ea poate să fie ipoteză
complexă cumulativă sau ipoteză complexă alternativă. Ipoteza complexă
cumulativă înseamnă că împrejurările descrise trebuie luate împreună
pentru ca dispoziția să funcționeze. În schimb, ipoteza complexă
alternativă, descrie una sau mai multe împrejurări, însă pentru
funcționarea dispoziției, este suficientă prezența uneia din acele
împrejurări.
30.Dispozitia-element al normei juridice

DISPOZIȚIA se referă la condita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze

cei cărora li se adresează norma.

În funcție de conduita prescrisă, dispozițiile sunt de mai multe feluri:

1. Dispoziții onerative care prevăd obligația de a săvârși anumite

acțiuni.
2. Dispozițiile prohibitive sunt cele care interzic săvârșirea unei
acțiuni.
3. Dispozițiile permisive, acest tip de dispoziții nici nu impun, nici nu
interzic săvârșirea unor acțiuni, ci lasă la latitudinea părților să
opteze pentru conduita pe care să o urmeze.
4. Dispoziții supletive, suplinește lipsa de voință a părților, adică lipsa
de a alege.
5. Dispozițiile de recomandare, aceste dispoziții nu impun, nu permit,
ci doar recomandă o anumită conduită pentru destinatarul normei.
(le găim în normele de recomandare)
6. Dispozițiile de stimulare sunt acele dispoziții care prevăd
recompensarea unei conduite deosebite ( le întâlnim în domeniul
dreptului muncii sau în legislația militară).
În funcție de gradul de generalitate, dispozițiile pot fi: dispoziții
generale, dispoziții speciale, dispozițiile de excepție.

a. Dispozițiile generale sunt cele care au o sferă largă de

aplicare, cele care guvernează de obicei o anumită ramură a
dreptului.
b. Dispozițiile speciale cuprind numai o anumită categorie de
relații din ramura respectivă.
c. Dispozițiile de excepție contituie o completare fie a
dispozițiilor generale, fie a dispozițiilor speciale.
31.Inceputul actiunii normei juridice

1. ÎNCEPUTUL ACȚIUNII NORMEI JURIDICE – expresia folosită pentru

începutul acțiunii normei juridice este ”intrarea în vigoare”. Intrarea în
vigoare a normei determină momentul începând cu care norma este
aplicabilă persoanelor, adică ea devine obligatorie. Pentru aceasta,
norma trebuie să fie cunoscută, principiul este că NIMENI NU POATE FI
OBLIGAT SĂ RESPECTE O NORMĂ PE CARE NU AR PUTEA-O CUNOAȘTE ,
așadar norma va intra în vigoare de la data aducerii ei la cunoștință
publică prin publicare, prin afișare. Există mai multe sisteme, în
Luxemburg, de pildă, legea intră în vigoare la trei zile întregi de la
publicarea în Memorial; în Franța, la Paris, legea este obligatorie la o zi
întreagă de la publicarea în Jurnalul Oficial; în România, legea intră în
vigoare la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial. Există excepții de
la acest principiu al intrării în vigoare de la publicarea în Monitorul
Oficial, anume, cea a legilor care prevăd în textul lor un termen de la
împlinirea căruia legea intră în vigoare, termenul poate fi stabilit ca o
dată ulterioară publicării sau legea poate să prevadă că intră în vigoare
după trecerea unei anumite perioade. A doua excepție o reprezintă
intrarea în vigoare a ordonanțelor de urgență, acestea intră în vigoare,
potrivit Constituției, după depunerea lor spre aprobare la Parlament. În
unele sisteme de drept, mai există o excepție, anume în cazul unor legi
care sunt puse în vigoare printr-un act ulterior al autorității executive,
adică în textul de lege se rezervă Guvernului posibilitatea de a determina
data intrării în vigoare printr-o hotărâre.

EFECTELE INTRĂRII ÎN VIGOARE – legea devine obligatorie pentru

destinatar din momentul intrării în vigoare. Nimeni nu se poate apăra
invocând NECUNOAȘTEREA LEGII o dată ce legea a fost publicată și intrată
în vigoare. Se instituie astfel o prezumție absolută cum că toți
destinatarii cunosc legea. Este o ficțiune juridică. Există două excepții de
la acest principiu:

1. Atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat dintr-o

cauză de forță majoră de restul țării deoarece nerespectarea normei
juridice nu se datorează unei cauze subiective, ci uneia obiective.
2. În materia convențiilor în dreptul civil sau comercial, când o
persoană încheie un contract necunoscând consecințele ce decurg din
acesta, caz în care se poate cere anularea contractului pentru eroare de
drept.

32.Sanctiunea-element al normei juridice

SANCȚIUNEA este acel element care prezicează urmările nerespectării

dispoziției.

În funcție de natura lor, sancțiunile pot fi: sancțiuni penale, sancțiuni

administrative, sancțiuni civile.

După gradul de determinare, putem avea, sancțiuni determinate, adică

formulate precis, care nu pot fi mărite sau micșorate de organul de
aplicare sau sancțiuni relativ-determinate care stabilesc limitele unui
minim și ale unui maxim, urmând ca sancțiunea concretă să fie stabilită
de către organul de aplicare. Mai sunt sancțiuni determinative care dau
posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe
feluri de sancțiuni. Sau sancțiuni cumulative când se stabilesc mai multe
feluri de sancțiuni pentru aceeași faptă.

33.Principiul neretroactivitatii si exceptii

Potrivit principiului neretroactivității legii, este principiul conform

căreia legea nu se aplică unor situații juridice ale căror efecte au fost pe
de-a întregul consumate sub imperiul legii anterioare. Principiul
neretroactivității este consacrat constituțional. Legea nu retroactivează,
în sensul că ea nu poate afecta actele și faptele juridice petrecute
anterior momentului în care ea a dobândit forță obligatorie. Justificarea
acestui principiu în ceea ce privește interesul particular, acest principiu
tinde să protejeze subiecții în raport cu efectele legii. Din perspectiva
interesului general, neretroactivitatea își justifică existența prin faptul că
este în conturarea eficienței ca legea să nu producă efecte retroactive,
deoarece, în caz contrar, autoritatea legii ar fi pusă la îndoială. Acest
principiu al neretroactivității are și o excepție reală anume: legea penală
mai favorabilă, precum și două excepții aparente, anume: legile
interpretative și legile de competență și de procedură.

2.1. Prin lege penală mai favorabilă se înțelege legea care fie
dezincriminează fapta prevăzută de legea veche ca infracțiune și
săvârșită sub imperiul acesteia din urmă, fie îi atașează o sancțiune mai
blândă.

2.2. Legile interpretative – prin aceste legi se înțelege o lege care

precizează sensul unei legi anterioare obscure. Legea interpretativă nu
adaugă reguli noi sistemului juridic existent, ci doar precizează sensul
unei legi existente. Legea interpretativă produce efecte de la data
intrării în vigoare a legii interpretate, deoarece ea face corp comun cu
legea interpretată.

2.3. Legile de competență și procedură stabilite printr-o lege nouă se

aplică nu numai cauzelor viitoare, ci și cauzelor deduse judecății aflate
pe rol înaintea intrării ei în vigoare. Legea nouă nu se aplică substanței
cauzei, adică faptelor și actelor produse înainte de intrarea ei în vigoare,
ci doar actelor procesuale viitoare, fără a afecta în principiu actele de
procedură deja împlinite sub imperiul vechii legi.

34.Formele realizarii dreptului

Definim realizarea dreptului ca un proces prin care normele generale și

abstracte se concretizează într-un anumit tip de societate prin
conformarea conduitei subiecților față de prescripțiile normei și printr-un
ansamblu de acțiuni statale menite să asigure aplicarea acestora în scopul
împlinirii binelui comun.

FORMELE REALIZĂRII DREPTULUI:

1. Realizarea dreptului prin activitatea de executare și respectare a
normelor;

2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către

organele statului.

1. Într-un stat, cea mai mare parte a indivizilor respectă dreptul,

respectă norma. Respectă norma de teama unei sancțiuni sau din cauza
presiunii pe care cercul social din care individul face parte, o exercită
asupra sa.

2. În ceea ce privește a doua formă, cea a aplicării dreptului, a fost

definită ca fiind procesul de elaborare și realizare a unui sistem de
acțiuni statale în vederea transpunerii în practică a dispozițiilor și
sancțiunilor normelor de drept. Această formă de realizare se deosebește
de cea dintâi prin faptul că ea implică intervenția unui organ de stat care
acționează în limita competențelor sale ca titular al puterii pentru a
determina subiecții prin emiterea unui act individual de aplicare să se
conformeze dispoziției normative. Această formă implică, după cum se
vede un raport, în care întotdeauna una dintre părți este un organ de
stat. Aplicarea dreptului nu poate fi făcută însă de către orice organ al
statului. Aplicarea normelor care în sarcina organlor administrative și
judiciare și deși actele lor individuale de aplicare diferă, ele au câteva
puncte comune care le deosebesc de actele normative emise de către
organul legislativ.

35.Incetarea actiunii normei juridice

ÎNCETAREA ACȚIUNII NORMEI JURIDICE – expresia folosită pentru încetarea

acțiunii normei juridice este ”ieșirea din vigoare/scoaterea din vigoare a
normei”. Aceasta se poate realiza prin 4 modalități:
1. Abrogare;

2. Ajungere la termen;

3. Desuetudinea;

4. Caducitatea.

1. ABROGAREA – este procedeul prin care o normă juridică își

încetează efectele datorită adoptării unui act legislativ posterior și
contrar ei. Abrogarea se deosebește de DEROGARE deoarece aceasta din
urmă înseamnă că doar anumite dispoziții ale unei legi sau a unei părți
vor fi inaplicabile anumitor categorii de subiecți, legea rămânând însă
valabilă pentru ceilalți. Abrogarea se deosebește și de REVOCARE,
deoarece aceasta din urmă presupune că actul de legislație revocat să nu-
și fi produs efectele. Abrogarea se deosebește și de NULITATE, deoarece
în cazul nulității, norma nu mai că încetează să-și producă efectele, ci
acestea se șterg și retroactiv. Se deosebește, de asemenea, de REVIZUIRE,
deoarece instituția revizuirii, pe de o parte se referă la actele
constituționale, iar pe de altă parte cu privire la aceste acte ea
presupune o ajustare, o reformulare.

Formele abrogării – abrogarea unui act normativ nu poate fi făcută decât

printr-un act care în ierarhia actelor juridice are aceeași poziție sau o
poziție superioară. Modalitățile abrogării: există două criterii de
clasificare a acestora:

a. Modul de manifestare al voinței organului care face abrogarea,

conform acestui criteriu avem: abrogare expresă și abrogare tacită.

b. Criteriul întinderii efectelor abrogării, potrivit căruia abrogarea

poate fi: abrogare totală sau abrogare parțială.

a. Abrogarea expresă este acea formă a abrogării care rezultă dintr-o

manifestare explicită a voinței organului abrogator de a scoate din
vigoare norma juridică. Abrogarea expresă poate fi: abrogare expresă
directă, atunci când, în genere, în cadrul clauzelor finale ale legii noi se
prevăd în amănunt dispozițiile anterioare abrogate și este expresă
indirectă, atunci când se precizează doar generic că dispozițiile contrare
legii se abrogă. Abrogarea tacită (implicită) este forma prin care nu se
precizează care anume dispoziții se abrogă prin care nu se precizează că
dispozițiile contrare legii se abrogă, ci doar din conținutul noii legi se
deduce că implicit dispoziții anterioare prezentei legi neconcordante cu
aceasta își încetează acțiunea.

b. Abrogarea totală este acea formă potrivit căreia întregul act

normativ este scos din vigoare, în timp ce abrogarea parțială înseamnă că
doar o parte a actului normativ este scoasă din vigoare.

2. AJUNGEREA LA TERMEN – este acea modalitate a acțiunii normei

juridice conform căreia norma își încetează acțiunea sau iese din vigoare
la un moment precizat în lege. Această modalitate o întâlnim în așa
numitele legi temporare. De exemplu, legi temporare : legi de abilitare a
guvernului pentru a emite ordonanțe.

3. DESUETUDINEA – prin aceasta înțelegem încetarea forței obligatorii

a unei legi formal în vigoare (adică neabrogată) prin efectul neaplicării
ei deși există materia căreia să-i fie aplicată dacă această neaplicare se
fundamentează pe incompatibilitatea regulii de drept cu noile concepții
juridice și morale acceptate de către societate.

4. CADUCITATEA – dispariția relațiilor reglementate atrage după sine

dispariția reglementării care deși formal este în vigoare, nu mai are nici o
aplicabilitate.

36.Trasaturile actului juridic individual de aplicare a Dr

Actul individual de aplicare a dreptului are intotdeauna ca efect

nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, el avand valoarea
unui fapt juridic.

Publicarea unor acte normative nu creeaza de regula automat efecte

juridice.

O alta deosebire intre cele doua categorii de acte, se refera la efectul lor
din timp. Datorita faptului ca actele normative se adreseaza cetatenilor
in forma generala si stabilirea inceputului efectului lor in timp este in
functiune de aducerea normelor la cunostinta celor chemati sa le
respecte. Ele isi inceteaza efectul prin abrogare, in urma aparitiei unui
alt act normativ care reglementeaza problemele respective, sau prin
ajungerea la termen.

Actul juridice individuale, urmaresc sa stabileasca raporturi juridice

concrete, ele fiind emise pentru cazuri determinate: un anumit litigiu, o
anumita infractiune, un anumit contract si ca urmare efectul lor in timp
este subordonat de interesul rezolvarii in bune conditii a situatiei
respective. La reglementarea efectului in timp al actelor de aplicare a
dreptului, trebuie sa se aiba in vedere: natura actelor respective, urgenta
masurilor, prevenirea pericolului de zadarnicire a eficacitatii masurilor de
asigurare a posibilitatii de control a hotararilor luate.

Actele normative vizeaza conditiile formale de valabilitate ale acestora.

Actele de aplicare individuala se deosebesc de actele normative si dupa

principiile care stau la baza cailor de atac impotriva lor.

Astfel legile pot fi modificate sau abrogate, numai de catre Parlament,

dupa o procedura speciala. Actele normative ale organelor locale pot fi
abrogate numai cand nu sunt in conformitate cu legile si cu alte acte
normative superioare si numai in formele prevazute de lege.

In cazul actelor individuale de aplicare, asigurarea legalitatii in cadrul

raporturilor juridice concrete este legata direct de interesele
participantilor la aceste raporturi. Atat persoanele fizice, cat si organele
si organizatiile participante la raporturile juridice, au posibilitatea de a-si
apara drepturile asigurate prin normele juridice.

37.Fazele procesului de aplicare a dr

Pentru ca dreptul sa-si contureze aspectul dinamic, prin aplicabilitatea

sa, trebuie ca acesta sa fie definit in asa fel incat acesta sa nu genereze
ezitari si controverse, conditiile de aplicare a dreptului se fac riguros
definite, sa existe in cadrul regulilor de drept o anumita reducere si
concentrare a materiei juridice dispozitiile fiind generale, cuprinzand si
ipotezele, cat si solutiile.

Actul de aplicare este deosebit de important deoarece el naste,modifica

sau stinge raporturile juridice, genereaza drepturile si obligatiile fata de
persoanele la care se refera.

Avand in vedere ca orice act de aplicare a dreptului se refera la o situatie

concreta, pe care un organ trebuie sa o solutioneze in cadrul atributiilor
sale, am putea categorisi activitatea acestuia ca una decizionala.

Decizia, in general, e un element indispensabil al coeziunii si al duratei

oricarei activitati umane.

Fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la cazuri

individuale ar fi urmatoarele: stabilirea starii de fapt, stabilirea
elementelor juridice si rezolvarea concreta a problemei potrivit
constatarii starii de fapt si a prevederilor juridice.

Intre aceste etape exista o stransa interdependenta, ordinea lor nu

trebuie si nu este respectata intotdeauna tocmai datorita faptului ca
elementul faptic nu se poate rupe de cel juridic.

Stabilirea starii de fapt este etapa ce corespunde culegerii si tratarii

informatiilor, gasirea imprejurarilor semnificative si aprecierea
acestora.Organele chemate sa aplice dreptul, trebuie sa depuna toate
diligentele pentru a stabili perfect corelatia dintre faptele ce le
descopera si situatia de fapt concreta, dand posibilitatea sau cerand, in
virtutea principiului rolului activ al judecatorului, folosirea mijloacelor
de proba, ce sa asigure o intemeiere obiectiva a situatiei date.

Stabilirea elementelor juridice este etapa ce se concretizeaza prin

gasirea din ansamblul de norme juridice a celor ce corespund felului
faptei descoperite si apoi, prin identificarea unei anumite norme, din
grupul restrans obtinut. Este o operatiune de alegere, de selectionare a
normelor.

Elaborarea solutiei sau rezolvarea cauzei. Aceasta etapa prezinta si ea

unele aspecte, in primul rand se pune problema individualizarii
dispozitiilor de aplicare, in al doilea rand, e necesara elaborarea
dispozitiei de aplicare de catre organul de stat competent, catre
persoana vizata. Actul concret prin care se da o dispozitie de aplicare, de
obicei invoca actul normativ al carui prevederi trebuie traduse la viata de
cel caruia i se adreseaza.

Dispozitiile de aplicare sunt de doua feluri: dispozitii in care se indica in

mod concret nominal unei persoane actiunea licita pe care trebuie sa o
faca si dispozitii prin care se indica sanctiunea pe care trebuie sa o
suporte o anumita persoana, ca rezultat al savarsirii unei actiuni licite.

38.Metoda logica de interpretare

Interpretarea logica consta in lamurirea intelesului normelor de drept pe

baza regulilor logicii formale si a sistemului de argumentare pe care se
sprijina.

In aplicarea normelor de drept civil, in doctrina si in practica judiciara s-

au cristalizat trei reguli de interpretare logica: exceptiile sunt de stricta
interpretare- aceasta inseamna ca interpretul nu va putea adauga la
exceptiile prevazute in norma legala, ci va trebui sa se conformeze strict
dispozitiei normative, unde legea nu distinge, nici interpretii nu trebuie
sa distinga- aceasta inseamna ca daca legea are o formulare generala,
aplicarea ei va trebui sa fie tot generala, fara a introduce distinctii
necunoscute de lege; legea trebuie aplicata in sensul aplicarii ei, iar nu in
sensul neaplicarii. Pe langa aceste reguli interpretarea logica foloseste si
argumente care au o inseamnatate deosebita pentru cunoasterea
continutului normei de drept civil. Aceste argumente sunt: argumentul
per a contrarie contine ideea ca ori de cate ori se afirma ceva, se neaga
contrariul, valoarea acestui argument este relativa, intrucat nu
intotdeauna din tacerea legii se poate trage concluzia ca s-a dorit ca in
cazurile contrare celui reglementat sa se adopte solutia contrara;
argumentul a fortiori contine ideea ca se poate extinde aplicarea normei
la o situatie concreta neprevazuta de acestea, daca ratiunile care au fost
avute in vedere la adoptarea normei, se regasesc cu mai multa putere in
situatia respectiva; argumentul de analogie se traduce prin ideea ca unde
este aceeasi ratiune a legii, acolo trebuie aplicata aceeasi dispozitie a
legii, aceeasi solutie; argumentul reducerii la absurd demonstreaza ca
numai solutia propusa prin interpretare este posibila, altfel s-ar ajunge la
consecinte absurde.

39.Interpretarea normelor-notiune si obiect

Una dintre etapele activitatii de aplicare a dreptului este stabilirea

elementelor juridice, etapa ce cuprinde si interpretarea normelor
juridice. Pentru a putea fi respectate sau aplicate, normele juridice
trebuie inainte de toate cunoscute, ori, in unele cazuri cunoasterea
normei presupune si interpretarea ei.

Interpretarea se constituie ca o parte a aplicarii dreptului. Norma juridica

este creata spre a determina o anumita conduita, in scopul aplicarii ei de
organele amintite chiar si prin folosirea constrangerii de stat cand e
nevoie.

Desi se vorbeste despre o „doctrina a interpretarii” sau de o „teorie a

interpretarii” denumirea este inexacta, deoarece despre aceasta nu se
poate vorbi ca teorie sau stiinta independenta, ea fiind parte ca si
„teoria aplicarii normelor juridice” , de altfel, a aceleasi ramuri a
dreptului, ce poarta denumirea de teoria generala a statului si dreptului.

Notiunea de „interpretare a normelor juridice” poate fi definita ca o

operatiune logico-rationala, care se face dupa anumite reguli si cu
anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar al
aplicarii lui.

Cat priveste obiectul institutiei ce o discutam, trebuie aratat ca

interpretarea isi face loc in primul rand in cazul unor norme juridice ce
nu sunt clar formulate sau carora legiuitorul le-a atribuit un mai mare
grad de abstractionalism, ceea ce nu exclude insa prezenta interpretarii
si in cazul aplicarii unor norme ce sunt clar formulate, dar unde au aparut
unele indoieli in unele privinte ca urmare a aplicarii lor concrete.
In legatura cu obiectul interpretarii normelor juridice trebuie sa precizam
ca sunt supuse interpretarii toate cele trei elemente ale lor: ipoteza,
dispozitia si sanctiunea.

Ipoteza normelor juridice este necesar a fi interpretata pentru a se

cunoaste cu claritate care sunt conditiile in prezenta carora se aplica
norma respectiva: este sarcina interpretarii sa stabileasca situatiile
carora nu se aplica prevederile normei juridice, precum si gasirea in
procesul aplicarii, a situatiilor la care desi legea nu face referiri exprese
pot fi solutionate potrivit normei respective.

Cat priveste dispozitia, in unele cazuri, interpretarea are ca obiect

principal precizarea drepturilor si obligatiilor ce revin unei persoane
fizice sau juridice, stabilite in cadrul dispozitiei normei juridice.

Interpretarea e necesara si in privinta sactiunii normei juridice.

40.Necesitatea interpretarii n juridice

Normele juridice au un caracter general, ele referindu-se la cazuri

ipotetice, dar aplicarea lor se face la cazuri concrete, ceea ce dupa cum
am vazut deja, poate ridica diverse probleme, indiferent uneori de
claritatea sau neclaritatea normei.

Cauzele ce determina necesitatea interpretarii sunt: cauze determinate

de tendinta de abstractizare a dreptului ( mentiunea normei la un nivel
de generalitate, folosirea in redactare a unei exprimari concise); cauze
determinate de alterarea in timp a continutului normei ( aparitia in
perioada cat norma este in vigoare a unor fapte noi, care atunci cand a
fost elaborata norma nu erau prezente, imbogatirea sferei unor teme ca
urmare a trecerii timpului si a dezvoltarii conditiilor istorice) , cauze
determinate de folosirea unei anumite tehnici redactional-gramaticale
(folosirea unei anumite ordini a cuvintelor din text, a semnelor de
punctuatie, a intelesului unor termeni; folosirea unor termeni al caror
sens difera de cel obisnuit) si cauze determinate de informarea publica in
legatura cu continutul unei norme.
41.Rezultatul interpretarii

In functie de rezultatul interpretarii se cunosc: interpretarea

literala(declarativa), extinctiva si restrictiva.

Interpretarea este literala atunci cand intre continutul textului

interpretat si situatiile concrete din viata juridica ce se incadreaza in
ipoteza sa exista concordanta, nefiind necesara nicio extindere a
dispozitiei cuprinsa in norma juridica si nicio restrangere a ei.

Interpretarea este extensiva atunci cand se ajunge la concluzia ca, in

intelesul ei literal, norma de drept nu acopera toate situatiile juridice pe
care legiuitorul intentiona sa le reglementeze. Prin interpretarea
extensiva se atribuie normei juridice un sens mai larg decat cel rezultat
din continutul ei literal.

Interpretarea este restrictiva atunci cand se constata ca interesul literal

al normei de drept este mai larg decat continutul ei real, cu alte cuvinte,
formularea normei este prea larga fata de situatiile concrete care se pot
incadra in text.

42.Conditiile raportului juridic

Raportul juridic este o relație, o legătură, social reglementată de o

normă de drept intervenită între participanți care ca efect al acestei
legături devin titulari de drepturi și obligații a căror exercitare, respectiv
executare sunt asigurate prin forța coercitivă a statului. Din această
definire rezultă următoarele: raportul juridic este o treaptă necesară în
realizarea funcției dreptului și aceasta pentru că prescripțiile cuprinse în
normă, exprimate generic, ipotetic, impersonal sunt transpuse în viață
prin materializarea lor în raporturi juridice concrete. Prin intermediul
raportului juridic, părțile dobândesc drepturi și obligații care sunt
garantate prin forța coercitivă a statului.
43.Subiectele raportului juridic

1. Subiectele raportului juridic – sunt oamenii priviți fie individual ca

persoane fizice, fie colectiv ca persoane juridice. În baza recunoașterii
calității de subiect de drept, omul participă la raporturile juridice ca
titular de drepturi și obligații. Capacitatea juridică însemnând
aptitudinea de a avea drepturi și obligații. Vom defini capacitatea
juridică ca fiind aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea
drepturi și obligații.

Capacitatea juridică este de mai multe feluri, existând mai multe criterii
de clasificare, astfel, după domeniul de reglementare, poate fi:
capacitate civilă, capacitate administrativă, capacitate constituțională,
capacitate de dreptul familiei etc.

În raportul sfera de cuprindere, capacitatea poate fi: capacitate juridică

generală, capacitate juridică specială. La rândul ei, capacitatea juridică
civilă poate să fie: capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Capacitatea de folosință este acea parte a capacității civile care constă
în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații. În timp ce
capacitatea de exercițiu este capacitatea de a exercita drepturile și a-și
asuma obligațiile.

Persoana juridică reprezintă subiectul colectiv de drept, avem

personalitate juridică în măsura în care vorbim de un colectiv de
persoane cu o organizare de sine stătătoare care are un patrimoniu
propriu distinct de al persoanelor fizice care îl compun , dar și de cele ale
altor subiecți de drept, patrimoniu care să fie afectat realizării unui scop
în acord cu interesul general. Între subiectele colective de drept
includem și statul, fie în raporturile juridice interne, fie în raporturile
juridice externe. De asemenea, între subiectele colective de drept,
includem și organele statului, organe ce îndeplinesc trei categorii de
competențe: o dată exercitarea conducerii de stat, soluționarea privind
temeinicia legală a pretențiilor unor subiecte de drept, restabilirea
ordinii de drept cu recuperarea prejudiciilor. Au personalitate juridică și
organizațiile nestatale cum ar fi: sindicatele, asociațiile, fundațiile etc.
44.Reglementarile juridice ale interpretarii

Exista legislatii care cuprind norme exprese cu privire la interpretare.

Astfel, in dreptul nostru civil se admite institutia analogiei care prevede
ca atunci cand este necesar, judecatorul va aplica o norma juridica
referitoare la o cauza asemanatoare. Spre deosebire de dreptul civil, in
dreptul penal odata cu perfectionarea legislatiei, s-a renuntat la
institutia analogiei.

45.Metode de interpretare: gramaticala si istorica

Interpretarea gramaticala consta in lamurirea intelesului unor norme de

drept cu ajutorul gramaticii. Pentru a cunoaste intentia legiuitorului,
trebuie sa se stabileasca sensul cuvintelor prin care ea este exprimata,
aranjarea lor intr-o propozitie sau o fraza, precum si semnele de
punctuatie. Prima grija a interpretului este aceea de a analiza cuvintele
in care este exprimata norma de drept, pornind de la intelesul curent,
pentru ca o regula a tehnicii legislative este aceea de a se folosi fondul
general de cuvinte al limbii romane.

In unele cazuri se folosesc, in cuprinsul textelor de lege, cuvinte curente

cu un inteles juridic special sau cu un inteles tehnic special si de aceea
interpretul are sarcina sa descifreze intelesul exact al normei juridice.

Nu de putine ori in cuprinsul normei de drept se folosesc termeni strict

juridici, al caror inteles exact trebuie sa figureze in interpretarea
gramaticala.

Interpretarea istorica consta in stabilirea intelesului legii prin analiza

conditiilor istorice si a imprejurarilor social-politice care au determinat
adoptarea actului normativ. Ca si in cazul interpretarii teleologice, in
cazul interpretarii istorice se folosesc lucrarile pregatitoare, expunerea
de motive si dezbaterile parlamentare care au avut loc cu prilejul
adoptarii actului normativ respectiv.

46.Metode de interpretare: sistematica si teleologica

Interpretarea sistematica consta in lamurimea intelesului unei dispozitii

de drept in contextul altor dispozitii din acelasi act normativ sau din alte
acte normative.

In general, nicio norma de drept nu poate fi inteleasa daca este rupta de

celelalte norme si numai tinand seama de legaturile sale cu celelalte.

Legatura sistematica dintre dispozitiile care alcatuiesc un act normativ

este opera legiuitorului, care foloseste regulile de tehnica legislativa.

Nu de putine ori titlul capitolului sau sectiunii din actul normativ in care
se afla situata dispozitia interpretata, poate contribui la lamurimea
intelesului ei.

Interpretatea sistematica este folosita adesea in practica judiciara,

recurgandu-se la stabilirea felului normei de drept in raport cu modul de
clasificare a normei de drept se vor folosi urmatoarele adagii: norma
speciala deroga de la norma generala si norma generala nu deroga de la
norma speciala.

Interpretarea teleologica consta in lamurirea intelesului normei de drept

prin determinarea scopului urmarit de legiuitor la adaptarea normei
respective.

Pentru interpretarea teleologica, un rol important il au lucrarile

pregatitoare ale actului normativ, expunerea de motive, prevederile din
preambulul actului normativ respectiv, precum si dezbaterile
parlamentare.
47.Continutul raportului juridic-dr subiectiv

Conținutul raportului juridic – reprezintă totalitatea drepturilor și a

obligațiilor ce revin subiectelor raportului juridic concret. Din această
definiție rezultă că acest element al raportului juridic care este
conținutul se fundamentează pe două componente, anume: drepturilor ce
revin subiectelor raportului juridic și obligațiile ce incubă subiectelor
acestor raport.

In cadrul unui raport juridic, drepturile concrete ale subiectelor

participante la raportul respectiv se numesc drepturi subiective. Ele
reprezinta posibilitatea subiectilor de a actiona intr-un anumit fel si ele a
pretinde din partea celorlalti o conduita corespunzatoare.

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridica a

titularului unui drept de a desfasura, in limitele legii, o anumita conduita
in virtutea careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare
corespunzatoare, ce poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta
coercitiva a statului.

Caracteristicile dreptului subiectiv sunt: posibilitatea juridica a titularului

dreptului de a desfasura o anumita conduita, dar numai in limitele legii,
conduita titularului dreptului ii corespunde corelativ o comportare
corespunzatoare din partea subiectului pasiv, conduita subiectului activ si
comportarea corespunzatoare a subiectului pasiv se desfasoara intr-un
anumit cadru juridic, oferirea titularului dreptului putinta de a pretinde
subiectului pasiv sa aiba o comportare corespunzatoare, deci sa-si
indeplineasca obligatia, in caz de opunere, confera titularului dreptului
posibilitatea de a recurge la forta coercitiva a statului, dreptul subiectiv
ia fiinta la data nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau inca
nu-l exercita, intrucat el se defineste ca fiind posibilitatea juridica a unei
conduite, pe cand exercitiul dreptului este posibilitatea concretizata in
savarsirea unor acte.

O prima distinctie ce se poate face in cadrul drepturilor subiective este

cea in drepturi absolute si drepturi relative. Drepturile absolute sunt
acele drepturi carora le corespunde obligatia tuturor persoanelor de a le
respecta (dreptul la proprietate, la viata, la sanatate etc). Drepturile
relative sunt acele drepturi carora le corespund obligatii ai caror titulari
de drepturi sunt de la inceput individualizati in cadrul raporturilor
juridice. Acestea sunt adeseori cele nascute in cadrul raporturilor
contractuale. Alta distinctie este cea in drepturi patrimoniale si drepturi
nepatrimoniale.

48.Continutul raportului juridic- obligatiile

Prin obligatii, in sens juridic, intelegem indatorirea pe care subiectul

raportului juridic trebuie sa o indeplineasca si pe care cealalta parte
poate sa o pretinde pe baza prevederilor normelor juridice. Obligatia
poate consta in a da, a face sau a nu face ceva.

Obligatia poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv al unui

raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ,
adica de a da, a face sau a nu face ceva, conduita care ii poate fi impusa,
in caz de necesitate, prin forta coercitiva a statului.

Caracteristicile obligatiei sunt: consta intr-o indatorire si nu intr-o

posibilitate juridica, indatorirea subiectului pasiv rezida intr-o conduita
pretinsa de subiectul activ, conduita subiectului pasiv se concretizeaza
printr-o prestatie pozitiva sau o abstentiune, daca subiectul pasiv nu-si
indeplineste de buna voie obligatia, subiectul activ poate recurge la forta
coercitiva a statului.

Drepturile si obligatiile partilor din cadrul unui raport juridic reprezinta o

concretizare a dispozitiilor normelor juridice.

49. Conduita ilicita- cauza declansarii raspunderii juridice

Conduita ilicita reprezinta imprejurarea ce determina nasterea raportului

juridic de aplicare a sanctiunii, respectiv a raportului juridic de
constrangere. Sub aspect juridic, conduita ilicita este un fapt juridic
ilicit, iar despre acest fapt se spune ca este ilicit atunci cand contravine
ordinii de drept.

Cat priveste modalitatile conduitei ilicite, din punct de vedere material,

realizarea conduitei ilicite se poate infaptui fie prin comiterea unui fapt
prohibit, deci printr-o actiune, fie prin omiterea savarsirii unui fapt
prescris ca obligatoriu de lege adica printr-o inactiune.

Actiunea constituie modalitatea cea mai frecventa de realizare a

conduitei ilicite de toate genurile, ea consta intr-o manifestare efectiva
isi presupune acte materiale, care, reportate la normele juridice, se
dovedesc a fi contrare normelor prohibitive. Ca fapt obiectiv al realitatii,
actiunea umana este un act constient. Nu orice act constient este un act
ilicit, actiunea ilicita e corelata intotdeauna de o norma juridica
prohibitiva, in general, prin normele juridice nu se emana in mod
limitativ toate actiunile interzise, asa ceva fiind imposibil. E de
mentionat insa ca prin normele imperative se stabileste expres ceea ce
este interzis; prin normele cu caracter dispozitiv se indica doar care este
conduita legala in diferite situatii, subintelegandu-se ca orice alta
actiune contrara acesteia este ilegala.

Referitor la mijloacele de realizare a actiunii ilitice, acestea pot fi mai

simple sau mai complexe, ingenioase.

Actiunea se poate realiza fie prin energia proprie a agentului printr-o

miscar pura si simpla a individului, fie cu ajutorul unor instrumente care
devin astfel instrumentele actului ilicit.

Inactiunea consta dintr-un fapt negativ, ea fiind o abtinere de la actiune

a persoanei obligate sa indeplineasca anumite fapte pozitive, adica sa
actioneze intr-un anumit fel, stabilit prin lege. Ea presupune o stare de
pasivitate, ce-l caracterizeaza pe cel caruia legea ii impune o anumita
activitate. Inactiunea sau omisiunea are un caracter constient si voluntar.

50.Formele raspunderii juridice

Raspunderea juridica se particularizeaza in cadrul diferitelor ramuri de
drept, prezentandu-se sub diferite forme a caror cunoastere are o
importanta practica; pentru corecta definire a naturii juridice, care le
este proprie.

Rapunderea penala este conforma incalcarii normelor de drept penal. Ca

si forma a conduitei ilicite, ii corespunde infractiunea caracterizata ca
avand cel mai inalt grad de antisocialitate.

Raspunderea administrativa este conforma incalcarii normelor de drept

administrativ. Ca forma a conduitei ilicite, ei ii corespunde contraventia.
Ca sanctiunepentru savarsirea contraventiilor, se aplica in principui
amenda, dar sunt si alte sanctiuni, cum ar fi inchisoarea administrativa,
mustrarea etc. In general contraventiile pot fi savarsite numai de
persoanele fizice. Exista insa cazuri expres prevazute de lege, cand
contraventiile sunt savarsite de catre persoanele juridice.

Raspunderea disciplinara intervine cu ocazia incalcarii normelor de

dreptul muncii, in speta a disciplinei muncii. Altfel spus, ea intervine
numai in raporturile dintre angajat si angajator, atunci cand angajatul
incalca in mod culpabil obligatiile sale de serviciu. Ca forma de conduita
ilicita raspunderii disciplinare ii este proprie abaterea disciplinara.
Abaterile disciplinare sunt enumerate limitativ prin lege. Sanctiunea ce
se aplica pentru savarsirea abaterilor disciplinare este sanctiunea
disciplinara- avertisment, mustrare, retrogradare, etc. Ea se aplica
persoanei care are calitatea de om al muncii.

Raspunderea materiala proprie in egala masura dreptului civil si dreptului

muncii. Domeniul de aplicare al acestei forme de raspundere este limitat
la relatiile de munca, la situatiile in care persoanele incadrate in munca
cu ocazia executarii contractului de munca produc o paguba. Ca
sanctiune proprie raspunderii materiale este obligarea la recuperarea
pagubei efectiv suferite.

Raspunderea civila este conforma incalcarii normelor de drept civil. Ca

forma a conduitei ilicite ii corespunde fapta ilicita, in sensul dat de
doctrina, fapta ilicita ar fi orice fapta umana cauzand unei persoane un
prejudiciu ce poate consta fie in violarea unui drept subiectiv, garantat
prin lege altei persoane, fie in nesocotirea unei obligatii persoanele legal
asumate. In primul caz e vorba de delictul civil ce da nastere raspunderii
delictuale, iar in al doilea caz de faptul ilicit ce da nastere raspunderii
civile contractuale. Sanctiunea civila aplicabila autorului faptei ilicite
pagubitoare se prezinta in esenta ca o obligatie la reparatiune si are
menirea sa dea satisfactie intereselor personale ale victimei prejudiciate,
intinderea sanctiunii a repararii pagubei difera de la un fel de raspundere
civila la alta. Subiecti ai raspunderii civile pot fi atat persoanele fizice,
cat si persoanele juridice.

51.Subiectele raspunderii juridice

Subiect al raspunderii juridice este persoana impotriva careia se exercita

constrangerea de stat prin aplicarea sanctiunii juridice, urmare a
savarsirii faptei ilicite. Subiect al raspunderii juridice poate fi atat o
persoana fizica, cat si o persoana juridica. Pentru ca persoana fizica sa
fie sonsiderata subiect al raspunderii juridice trebuie sa indeplineasca
doua conditii: sa aiba capacitatea de a raspunde si sa actioneze in mod
liber. Capacitatea de a raspunde exprima aptitutinea persoanei fizice de
a da seama in fata organelor jurisdictionale pentru fapta savarsita de ea
si de a suporta consecintele juridice sub forma sanctiunii juridice.
Cealalta conditie, libertatea, presupune ca individul in primul rand sa
cunoasca si sa constientizeze efectul normei, sa aiba posibilitatea sa-si
aleaga conduita conform cunostintei sale. In lipsa libertatii omul nu poate
alege conform constiintei, ci conform agentului care-i ingradeste
libertatea.

Persoanele juridice pot sa raspunda din punct de vedere civil si

administrativ. Ele nu pot fi subiecte ale raspunderii penale si ale
raspunderii disciplinare, intrucat ambele opereaza numai fata de
persoanele fizice. Oricum indiferent de forma la care sunt supuse
persoanele juridice, sanctiunile susceptibile a fi aplicate fata de acestea
sunt numai de ordin patrimonial.
Conditia, sau altfel spus, temeiul subiectiv al raspunderii juridice este
vinovatia, respectiv starea subiectiva ce caracterizeaza pe autorul faptei
ilicite in momentul incalcarii normelor de drept.

52.Vinovatia- conditie a raspunderii juridice

Vinovatia se poate prezenta sub doua forme: intentia si culpa. Intentia

este caracterizata printr-un complex de factori psihici, intre care
cunoasterea caracterului antisocial al faptei, reprezentarea si acceptarea
urmarilor ei negative au un rol esential pentru specificarea continutului
sau. Culpa este forma vinovatiei, in care autorul unei fapte ilicite nu
prevede consecintele faptei sale, desi trebuia sa le prevada sau
prevazandu-le spera in mod usuratic ca ele nu se vor produce.
Modalitatile culpei sunt: imprudenta, constand intr-un act pozitiv despre
care in mod normal trebuia sa se prevada ca poate avea consecinte
ilicite, neglijenta consta in omiterea de a lua precautiile cerute la
indeplinirea unei obligatii a agentului, nepriceperea reprezinta
inaptitudinea de a exercita in mod corect o profesie, o activitate care
presupune cunoasterea unor principii, reguli sau procedee tehnice si o
anumita abilitate profesionala; neatentia consta in aceea ca agentul nu s-
a straduit sa vada sau sa inteleaga ceea ce in mod normal putea si trebuia
sa vada si sa inteleaga.

Problema legaturii cauzale intre conduita ilicita si rezultatul produs este

deosebit de complexa, solicitand o analiza profunda, atenta, obiectiva,
stiintifica, a fiecarui caz in parte. Exista raport de cauzalitate intre fapta
ilicita- actiune si inactiune- si rezultat, cand acesta este generat de fapta
ilicita.

53. Principiile organizarii judiciare

Organizarea actuala a instantelor judecatoresti romanesti este guvernata

de Legea nr. 304/2004. In prezent, potrivit art.2 alin. 2 din Legea
304/2004, justitia se realizeaza prin urmatoarele instante judecatoresti:
judecatorii, tribunale, tribunale specializate si curti de apel, Inalta Curte
de Casatie si Justitie.

In societatile moderne, justitia este o functie fundamentala a statului, iar

administrarea ei reprezinta unul dintre atributele esentiale ale puterii
suverane.

Printre aceste principii, care sunt importante pentru studiul organizarii

judecatoresti, mentionam: accesul liber la justitie, independenta
judecatorilor, inamovibilitatea, egalitatea in fata justitiei si gratuitatea
justitiei.

54.Imprejurari care inlatura raspunderea juridica

In enumerare acestea ar fi: starea de necesitate, legitima aparare,

constrangerea fizica si morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia
involuntara, eroare de fapt, exercitarea unui drept.

Starea de necesitate reprezinta dreptul individului de a-si apara propria

persoana pusa in fata unui pericol grav, iminent si fortuit, cu pretul
sacrificarii altei persoane, daca acasta ar reprezenta singura cale pentru
inlaturarea acelui pericol.

Legitima aparare este imprejurarea in care salvarea interesului legitim de

la pericolul ce-l ameninta nu este posibil decat printr-o actiune de
aparare imediata, efectuata de cel ce se afla in primejdie, sau de catre
alte persoane care i-ar veni in ajutor.

Constrangerea fizica sau morala este imprejurarea care reclama fie

exercitarea unei energii fizice asupra unei persoane, fie prin amenintarea
cu un pericol grav caruia persoana nu i-ar rezista sau nu l-ar putea
inlatura.

Cazul fortuit este situatia in care actiunea sau inactiunea unei persoane a
produs un rezultat pe care acea persoana nu l-a urmarit, producerea fiind
datorata unei imprejurari neasteptate, adica actiunii unei forte a carei
interventie nu a putut fi prevazuta.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihica a acelor persoane
care intelectiv nu-si pot da seama de sensul, de valoarea sau de urmarile
actiunilor sau inactiunilor ce le servesc sau care volitiv nu-si pot
determina sau proteja in mod normal vointa in raport cu propriile lor
actiuni sau inactiuni.

Starea de betie involuntara este conditia psiho-fizica anormala, in care se

gaseste o persoana datorita actiunii exercitate asupra organismului sau si
a facultatilor sale mintale de carte anumite substante excitante sau
narcotice consumate de acea persoana sau introduse in corpul sau.

Eroarea de fapt reprezinta necunoasterea sau cunoasterea gresita a

imprejurarilor esentiale, constitutive, in care se savarseste fapta.

Exercitarea unui drept potrivit destinatiei sale economico-sociale

recunoascute de lege, daca prin aceasta se aduce o atingere dreptului
subiectiv al altei persoane.

55.Formele de interpretare a norm juridice

Avem o interpretare neoficială și o interpretare oficială.

1. Interpretarea neoficială este interpretarea ce se dă legii de către

doctrină, de către magistrați în soluțiile lor doctrinare pe care le dau, de
către avocați în pledoarii, în concluziile lor, fiind făcută de către
persoane particulare. Această interpretare nu are o forță juridică
obligatorie, se mai numește doctrinară, deoarece este cuprinsă de obicei
în operele științifice.

2. Interpretarea oficială este acea formă a interpretării, realizată de

către autoritățile publice cu atribuții în procesul de elaborare a normelor
juridice sau de aplicare ale acestora. Interpretarea oficială poate fi:

a. Interpretare autentică – atunci când aceasta se face de către

organul emitent al normei.
b. Interpretare judiciară - când ea se face de către un organ
judecătoresc.

c. Interpretare administrativă – când ea este făcută de către un organ

al administrației.

56.Raspundere si responsabilitate: aspecte generale, definitii

Raspunderea individului fata de comportamentul sau poate imbraca

diverse forme: morala, religioasa, politica, juridica.

Un prim aspect insa ce trebuie relevat este acela al deosebirii dintre

raspundere si responsabilitate. Daca raspunderea priveste comportarea
omului in limitele unui sistem dictat de societate, acesta devenind
culpabil daca incalca aceste norme, daca nu reactioneaza in conformitate
cu acestea, responabilitatea se refera la autoangajarea liber consimtita,
izvorata din sistemul de norme devenind o datorie pe care si-o impune
individul sau colectivitatea prin autoconstrangere. Relatia dintre
responsabilitate si culpabilitate are nu atat implicatii juridice, cat in
primul rand morale, criteriul de apreciere a comportamentului uman fiind
in acest caz interior si nu exterior fundamentat pe judecati de valoare
imanenta.

Desi exista o multitudine de nrome juridice prin care se reglementeaza

diferite forme de raspundere juridica, cu toate acestea in niciun text nu
aflam o definitie legala a uneia sau alteia. Nici practica judiciara nu a dat
o definitie raspunderii juridice in general, constituie una dintre formele
de stabilire pentru un domeniu foarte intins de fapte sociale.

In literatura juridica, in putinele lucrari teoretice s-a abordat problema

raspunderii juridice ca o categorie a teoriei generale a dreptului.
Majoritatea autorilor au definit si definesc numai una sau alta dintre
formele raspunderii juridice.

Autorii francezi au legat ideea de raspundere civila de ideea de obligatie

civila. In literatura germana exista conceptia potrivit careia raspunderea
individului pentru faptele sale de conduita dobandeste dublu sens: in
primul rand aceasta e considerata ca fiind expresia unui sentiment de
responsabilitate, iar in al doilea rand „o masura a conduitei cerute de
lege”. Astfel raspundere ar costitui un mod specific de obligare sociala a
individului, prin intermediul ei sunt determinate si determinabile
drepturile si obligatiile individului.

Definitii ale raspunderii juridice au fost date de catre diversi autori si in

literatura noastra juridica, un exemplu in acest caz fiind definitia data de
Mircea N. Gostin: Raspunderea juridica este complexul de drepturi si
obligatii conexe care, potrivit legii- se nasc ca urmare a savarsirii unei
fapte ilicite so care constituie cadrul de realizare a constragerii de stat,
prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii
raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul
respectarii ordinii de drept.