OMAGIU MEMORIEI PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

INTRODUCERE

După un an de la mutarea la cele cereşti a regretatului nostru părinte, dascăl de

teologie cunoscut în toată lumea creştină, Preotul profesor Dumitru Stăniloae, scoatem de
sub tipar acest volum omagial, ca un smerit prinos de recunoştinţă pentru o viaţă întreagă
închinată lui Hristos şi Bisericii Ortodoxe.
Cartea, intitulată Omagiu memoriei Părintelui Dumitru Stăniloae, înmănunchează, în
prima parte, câteva convorbiri duhovniceşti inedite, realizate cu Prea Cucernicia sa în vara
anului 1993.
În continuare, am adăugat mai multe cugetări teologice, sfaturi şi cuvinte de taină ale
Părintelui Dumitru Stăniloae, rostite verbal sau înregistrate pe bandă de ucenicii săi
apropiaţi, în ultimele luni de viaţă. Sunt pagini şi sfaturi atât de profunde şi inspirate, încât
mişcă inimile şi scot lacrimi. Ele formează un adevărat testament teologic lăsat nouă tuturor
şi întregii Ortodoxii, izvorât dintr-o minte clarvăzătoare şi dintr-o inimă inspirată de Duhul
Sfânt care, o viaţă întreagă, a preamărit pe Hristos Cel în Treime închinat.
Partea întâi a acestei cărţi omagiale se încheie cu ultimele sale cuvinte rostite în nopţile
de suferinţă şi de veghe pe patul spitalului Fundeni, de la sfârşitul lunii septembrie şi
începutul lui octombrie, când şi-a dat duhul. Sunt cuvinte de rugăciune şi invocare, de
bucurie şi speranţă adresate direct Mântuitorului Hristos şi Maicii Domnului, ca o ultimă
rugăciune de plecare, care ne cutremură şi ne înalţă la cele cereşti.
În partea a doua a cărţii de faţă am aşezat câteva cuvântări panegirice rostite la slujba
înmormântării de înalt Prea Sfinţiţii noştri Ierarhi şi preoţi profesori, în frunte cu Prea
Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României şi înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei. La acestea am adăugat şi alte cuvinte omagiale şi evocări
emoţionante ale fiilor săi duhovniceşti şi ale unor mari teologi din ţară şi de peste hotare,
închinate memoriei sale.
În ultima parte am adăugat o scurtă şi edificatoare fişă biobliografică a Părintelui
Dumitru Stăniloae, întocmită de teologul Gheorghe Anghelescu.
Rugăm pe bunul nostru Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – , să-l odihnească în
ceata mărturisitorilor dreptei credinţe pe Părintele Dumitru, şi să binecuvânteze această carte
închinată celui mai mare teolog al Ortodoxiei româneşti, ca să fie spre întărirea, unitatea şi
călăuzirea noastră pe calea rugăciunii, a iubirii şi a trăirii în bucuria şi lumina învierii lui
Hristos.
Arhimandritul Ioanichie Bălan SFÂNTA MĂNĂSTIRE SIHĂSTRIA
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan 26 Septembrie, 1994

ULTIMA CONVORBIRE
A PĂRINTELUI IOANICHIE BĂLAN
CU PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE

Preacucernice Părinte Profesor, v-a ales Dumnezeu să fiţi teologul cel mai profund al
Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul a peste şase decenii, recunoscut şi apreciat peste
tot.
1
 Ce izvoare spirituale de cunoaştere v-au ajutat cel mai mult la formarea Sfinţiei
Voastre ca teolog fi dascăl de teologie, ca preot şi părinte duhovnicesc?
- Părinte Ioanichie, primul izvor spiritual care m-a ajutat la formarea mea ca teolog, ca
preot şi părinte duhovnicesc, au fost scrierile Sfântului Grigorie Palama. Spre ele m-a
îndreptat o notiţă din "Istoria Bisericească Universală", în care se menţiona că el s-a făcut
apărătorul monahilor isihaşti din Sfântul Munte Athos, din secolul al-XIV-lea, care afirmau
că, adunându-şi mintea în inimă odată cu rugăciunea neîncetată: "Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", văd pe Hristos în lumină, împotriva
criticilor monahului Varlaam venit din Italia.
Aceasta m-a făcut să-mi procur scrierile needitate ale Sfântului Grigorie Palama şi,
studiindu-le, am cunoscut şi doctrina despre energiile necreate ale lai Dumnezeu, prin care
El vine în noi, doctrină combătută de teologia catolică, pe motiv că Dumnezeu, fiind simplu,
nu poate avea loc o deosebire între fiinţa energiile Lui necreate. De aici se trăgea concluzia
că nu poate avea loc o întâlnire între Dumnezeu şi om, căci o întâlnire cu fiinţa Lui ne-ar
preface şi pe noi în dumnezei. Am înţeles atunci de ce teologia catolică, definită prin
scolastică, nu cunoştea decât un Dumnezeu distant, cunoscut prin raţiune. In sprijinul acestei
concepţii venise şi teoria lui Anselm de Canterbury (de la sfârşitul sec. al-XI lea) că Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om numai ca să satisfacă, în numele oamenilor, onoarea lui Dumnezeu,
jignită prin păcatul lor; deci, după ce a făcut aceasta prin crucea Lui, S-a retras în cer, lăsând
pe papă ca locţiitor, care împarte prisosul de merite ale lui Hristos. Hristos nu e prezent în
sacramente pentru că în ele nu este decât o graţie creată, însăşi ceea ce numeşte teologia
catolică "supranatură" nu e decât o treaptă mai înaltă a creaţiei.
Ceea ce am învăţat, astfel, de la Sfântul Grigorie Palama îmi confirmă insuficienţa
dogmaticii scolastice, învăţată în timpul studiilor în Facultatea de Teologie, dogmatică
redusă la definiţii despre un Dumnezeu distant, care nu-mi dădea dovada iubirii Lui,
coborând prin Fiul Lui la noi şi rămas prin Taine în noi. E o teologie care nu mă ajută să
simt iubirea Fiului lui Dumnezeu făcut ca om, frate cu noi pentru veci şi rămas în noi şi cu
noi, de asemenea, în veci, dacă ne deschidem Lui cu credinţa şi cu iubirea noastră.
Acest Hristos, prezent în noi prin energiile Lui necreate, mi-a ajutat să înţeleg că de
fapt Duhul cel Sfânt, care se odihneşte nu numai peste Fiul neîntrupat, ci şi peste Fiul făcut
om, ni se transmite şi nouă şi astfel vorbirea despre o viaţă a noastră unită cu a lui Hristos în
Duhul Sfânt mi-a devenit deplin înţeleasă. Prin aceasta am înţeles de ce în Ortodoxie se
accentuează atât de mult trăirea duhovnicească în Hristos, ca ridicarea într-un plan ce se află
deasupra planului strict natural şi îngustat de egoism.
În ce măsură ajută operele patristice dogmatice, filocalice şi exegetice la formarea
integrală a unui adevărat teolog?
- Bogatele citate din operele Sfântului Grigorie Palama m-au îndemnat să pornesc şi la
traducerea unora din operele altor Părinţi şi acestea mi-au lărgit prezentarea lui Hristos, ca
Cel ce rămâne cu noi prin Sfânta Treime. Am înţeles tot mai mult cuvintele Mântuitorului şi
ale Apostolilor din Noul Testament. Am înţeles făgăduinţa Mântuitorului de a fi cu noi, cei
ce ne botezăm, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28,18) şi asigurarea Sfântului Pavel: Câţi
în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3,27) şi că Fiul lui Dumnezeu,
făcându-se om, deci frate cu noi, ne-a făcut şi pe noi fii ai Tatălui Său (Galateni 3,26;4,5),
purtând în noi Duhul Fiului Său. Dar, cunoscând mai bine pe Sfinţii Părinţi, am cunoscut şi
scrierile lor care ne descriu calea prin care, având pe Hristos în noi, putem să ne facem tot
mai mult asemenea Lui. Şi am început să traduc şi aceste scrieri adunate în colecţia greacă
2
numită Filocalia. Dar citirea şi traducerea lor m-a îndemnat să lărgesc numărul scrierilor
asemănătoare traduse în româneşte şi să le însoţesc de note explicative, pentru a le face mai
înţelese omului de azi.
Pornind de la aceste traduceri, am văzut că multe din ele fuseseră traduse şi în secolele
trecute în mănăstirile noastre, hrănind viaţa lor duhovnicească. Am contribuit prin aceasta la
reîmprospătarea vechii gândiri teologice a mănăstirilor noastre, unită cu practica vieţii
spirituale. Prin aceasta am reîmprospătat, printr-un limbaj mai actual, vechea spiritualitate a
monahismului nostru, iar pe de altă parte, am încercat să scap teologia de şcoală, de
caracterul ei pur teoretic, neunit cu practica vieţii duhovniceşti.
Ce rol au rugăciunea, duhovnicul şi Sfânta împărtăşanie Ia formarea spirituală a
unui bun teolog şi scriitor bisericesc?
- O teologie unită cu practica vieţii spirituale şi îndemnul la iubirea lui Hristos prin
unirea tot mai accentuată cu El, nu poate fi lipsită de rugăciunea către El. Dar rugăciunea la
rândul ei nu poate să nu ajute la o adâncire a înţelegerii lui Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu,
Care din iubire S-a făcut om, S-a adus jertfă pentru noi, arătându-ne o iubire, care îşi are
temeiul în iubirea persoanelor Sfintei Treimi. Am văzut că nu poţi fi teolog plin de
înţelegerea lui Hristos şi a Sfintei Treimi şi a Bisericii, ca unire a noastră în Hristos şi în
- Sfânta Treime, fără rugăciune şi nici rugăciunea nu-ţi devine un mod de stăruire în
întâlnirea cu Hristos fără gândirea continuă la Hristos.
Din învăţătura despre prezenţa lui Hristos în noi prin energiile dumnezeieşti necreate,
şi deci şi prin Duhul Său, rezultă că mai ales în rugăciune, în care ne înălţăm sufletul către
Hristos, El îşi uneşte energiile Lui cu eforturile noastre, făcându-ne să simţim aceste lucrări
ale Lui în rezultatele ce Io obţinem pentru noi şi pentru alţii. De aceea ortodocşii cred
puternic în efectele binefăcătoare pe care le au rugăciunile noastre personale dar mai ales
rugăciunile, slujbele religioase şi binecuvântările preoţilor, având asociate cu ele rugăciunile
întregii Biserici.
Cum poate teologia ortodoxă să contribuie la înnoirea lumii, la creşterea
duhovnicească şi înfrăţirea oamenilor în Hristos?
- Prin energiile necreate ale Sale, activate în noi de Duhul Său cel Sfânt, Hristos
întăreşte energiile noastre în favoarea iubirii noastre comune faţă de El, deci şi în favoarea
unităţii dintre oameni în Hristos. Şi cred că de nimic mai mult nu are nevoie omenirea astăzi
ca de unitate sau de înfrăţire. Iar înfrăţirea oamenilor prin puterile lor pur naturale nu se
poate realiza, dat fiind puterea patimii egoiste, a mândriei, a dorinţei de putere asupra altora,
a lăcomiei de bunuri materiale care pot hrăni poftele iubirii de plăceri trupeşti faţă de care
omul este atât de slab. De aceea cred că Ortodoxia poate contribui, prin această înţelegere a
prezenţei active a lui Hristos în noi, mai mult decât orice altă formă de creştinism la
înfrăţirea oamenilor.
Catolicismul, fiind condus mai mult de o stăpânire exterioară asupra oamenilor, n-a
putut contribui la înfrăţirea spirituală a lor. A dovedit-o aceasta suficient în cursul istoriei.
Protestantismul şi sectele izvorâte din el, fiind conduse de individualismul cel mai accentuat
şi neavând nici o înţelegere pentru Biserică, sunt şi mai puţin capabile să contribuie la
înfrăţirea oamenilor în Hristos. Orice membru al unei secte socoteşte numai pe puţinii
membri ai ei ca mântuiţi şi desăvârşiţi şi pe toţi ceilalţi îi socoteşte păcătoşi şi pierduţi.
Care este cea mai profundă definiţie a teologiei ortodoxe şi care este scopul ei
principal în Biserica lui Hristos?
- Definiţia cea mai profundă a Teologiei Ortodoxe este aceasta: teologia este
3
reflexiunea asupra lui Hristos trăit ca prezent în noi, prin energiile Lui necreate, unite cu eul
nostru, unindu-ne apoi în mod special prin Duhul Sfânt. Iar scopul ei principal este să
unească pe oameni în unitatea cea mai iubitoare, în Trupul tainic al lui Hristos, care este
Biserica.
După şaizeci de ani de studii teologice, de dascăl universitar de Teologie, de autor
al unor scrieri aprofundate dogmatice şi traduceri filocalice, vă rugăm să faceţi un
bilanţ duhovnicesc al Teologiei pe care aţi slujit-o, aţi trăit-o şi aţi predat-o atâtor mii
de studenţi şi preoţi teologi.
- E greu să fac un bilanţ duhovnicesc al Teologiei pe care am slujit-o vreme de peste
şaizeci de ani, a ideilor principale pe care le-am pus în relief în scrierile mele. Dacă totuşi aş
vrea să arăt ceea ce am socotit că trebuie să accentuez în mod deosebit în preocupările mele,
socotesc că aceasta a fost valoarea dată de Dumnezeu persoanei fiecărui om şi fericirii ei
veşnice în legătura de iubire cu Hristos, Fiul Său, şi între om şi om. Nu grija de onoarea
proprie L-a preocupat pe Dumnezeu în raportul cu oamenii, nu o supunere a lor sub El, ci
fericirea ce o pot avea convinşi de iubirea Lui, Care a trimis pe Fiul Său să se facă om şi să
primească moartea pentru a o învinge; voinţa de a dobândi şi ei adevărata şi veşnica bucurie
ce le vine din imitarea iubirii Lui până la a se jertfi unii pentru alţii.
Persoana şi comuniunea sunt cei doi termeni în care am căutat să dezvolt ceea ce
socotesc că reprezintă în adâncimea ei, Teologia Ortodoxă. Aceste două valori se află într-o
reciprocă dependenţă şi preţuirea uneia echivalează cu preţuirea celeilalte. Nici dominaţia
unuia asupra multora, nici individualismul egoist, care nu vrea să ştie de alţii, sau care până
la urmă voieşte şi el să-şi impună opiniile celorlalţi, nu pot contribui la unitatea şi bucuria în
Hristos a oamenilor, a unora faţă de alţii.
Cum definiţi Teologia Ortodoxă faţă de cea romano-catolică, anglicană şi
protestantă?
- Am răspuns în oarecare măsură la această întrabare în unele expuneri anterioare, în
special în punctul unu şi patru. Dacă ar mai fi necesar să subliniez ceea ce deosebeşte
Teologia Ortodoxă de cea romano-catolică, anglicană şi protestantă, aş spune că Teologia
Ortodoxă nu e separată ca reflecţiune asupra lui Hristos de trăirea lui Hristos şi a lucrării Lui
necreate în noi. Dacă acele teologii se ocupă cu un Hristos al raţionamentelor vorbite,
teologia ortodoxă exprimă experienţa lui Hristos Cel primit neîncetat prin Sfânta
împărtăşanie şi trăit prin rugăciune. Teologii ortodocşi, ca şi credincioşii adevăraţi din
ortodoxie, ştiu de un Hristos în care trăiesc; în cuvântul lor e prezent însuşi Hristos. Teologii
altor confesiuni creştine speculează şi vorbesc despre un Hristos distant sau laudă mărirea
Lui, netrăind în mod real mila, bunătatea, iubirea şi ajutorul Lui. Aceia fac "ştiinţă",
expunând fiecare opiniile lor personale. Teologii ortodocşi adevăraţi exprimă lucrarea lui
Hristos faţă de ei şi în ei. Vorbirea lor nu e rodul unei speculaţii raţionale, ci al unei
experienţe în care lumina lui Hristos recunoscută ca sens al existenţei nu e separată de
trăirea plină de taină şi de bucurie a învăţăturii evanghelice dată de El.
Sectele neoprotestante au ca bază şi structură teologică reforma lui Luther din
sec. XV-XVI?
- Da, sectele neoprotestante au, în parte, ca bază individualismul lui Luther,
necunoscând importanţa Bisericii ca unitate în Hristos, sau ca Trup tainic al Lui. Sectele
neoprotestante, ca şi reforma lui Luther şi Calvin, nu cunosc ceea ce se cheamă sfinţenie,
care e strâns unită cu smerenia şi cu o viaţă cât mai înfrânată de la plăcerile trupeşti. Am
putea spune că spre direcţia aceasta au fost împinse chiar de catolicism, care a văzut Biserica
4
mai mult ca organizare exterioară, ca putere lumească.
Dar sectele neoprotestante se deosebesc într-o anumită privinţă de protestantism. Căci,
pe când acela afirmă că omul poate fi curăţit de păcate cât trăieşte pe pământ, sectele afirmă
că membrii lor sunt întru totul curăţiţi. Dar au o idee cu totul simplistă despre curăţia
omului. Nu o văd şi ca o curăţie interioară de mândrie, de gânduri dispreţuitoare faţă de alţii,
de înfrânare de la orice plăcere trupească exagerată, mulţumindu-se cu înfrânarea de la
câteva mâncări şi de la cuvinte nerespectuoase faţă de Dumnezeu, se reţin de la carne de
porc, de la vin, de la înjurături, dar nu postesc, nu se reţin de la gânduri şi cuvinte
dispreţuitoare despre alţii, de la fapte lacome de avuţie etc. Aceasta le vine şi din faptul că,
pentru ei, Crucea lui Hristos n-are nici o valoare mântuitoare, deci nici jertfa lor din iubire
pentru alţii. Ei dispreţuiesc fecioria Maicii Domnului, deci nu socotesc ca un fapt inferior, ca
un păcat, plăcerea împerecherii carnale. De aici vine şi dispreţuirea Crucii, socotind că Iisus,
născut din violenţa plăcerii trupeşti, deci pătat de păcatul propriu, a suportat crucea pentru
sine, nu pentru noi. În general, cel puţin pentru unele din ele, (sectele neoprotestante),
dumnezeirea lui Hristos este foarte nesigură. De aceea evită, ca şi Iudeii, numele de Hristos
şi nu cinstesc Duminica sau Ziua învierii, ci sâmbetele împreună cu iudeii.
Ce părere aveţi despre teologia şi şcolile teologice româneşti?
- Teologia şi şcolile de teologie româneşti au de parcurs încă un drum lung pentru a
trece de la vechea teologie scolastică, de memorizare a unor definiţii şi a multor date
istorice, la o teologie a trăirii iubirii lui Hristos şi la concluzia practicării, în raporturile
dintre profesori şi studenţi, la o iubire exemplară faţă de oameni. Teologia trebuie să fie, ca
şi preoţia, model în trăirea lui Hristos, în rugăciune, în practicarea iubirii de oameni, în
tendinţa spre o viaţă de sfinţenie. Disciplina teologiei pastorale trebuie să-şi unească practica
grijii de oamenii săraci, de bolnavi şi de orfani; iar disciplina liturgică participarea cât mai
activă a studenţilor la practicarea slujbelor liturgice. Câte tropare şi catavasii învaţă pe de
rost studenţii teologi cu interpretările lor teologice?
Avem Facultate de Teologie de peste o sută de ani, dar avem prea puţine studii despre
conţinutul Sfintei Scripturi şi preoţii noştri nu şi-au însuşit limbajul biblic în toată vorbirea
lor. Socotesc că aşa cum în cei opt ani de liceu se învaţă câteva zeci de poezii, ar trebui ca
studenţii să înveţe în cei patru ani de teologie măcar câteva capitole din Noul Testament şi
să se obişnuiască cu citirea permanentă a lui. Sfântul loan Gură de Aur citea în fiecare
săptămână o dată Noul Testament. N-ar trebui ca teologii să înveţe minunatele cuvinte ale
lui Hristos din câteva capitole ale Evangheliei lui loan şi să fie întrebaţi din acestea la
examene? In multa istorie ce se face, de ce nu s-ar citi unele din "Vieţile Sfinţilor" şi nu s-ar
cere studenţilor să cunoască viaţa impresionantă a cât mai multor dintre ei, prezentându-le
de pildă ca lucrări de seminar, sau de licenţă? Ar fi necesar ca şi teologic să se insiste asupra
celor câţiva Părinţi care au apărat actele importante ale învăţăturii despre Sfânta Treime şi
Hristos, ca Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi consecinţele
duhovniceşti ale învăţăturilor apărate.
Ce lipsuri majore are astăzi Teologia Ortodoxă şi cum poate fi ea înnoită ca
gândire şi trăire?
- Viitorii preoţi socotesc că ar câştiga mult dacă ar petrece câteva luni sau un an după
terminarea facultăţii sau în cursul ei la vreo mănăstire, împreună cu monahii mai
duhovniceşti. De ce preoţii dinainte de înfiinţarea facultăţilor deveneau preoţi mai buni
trăind câtăva vreme în vreo mănăstire? Desigur, ar trebui să revină şi monahii din mănăstiri
la vieţuirea de odinioară, total dezinteresată material şi dedicată rugăciunii.
5
 Care este rolui major al Bisericii Ortodoxe astăzi, în unirea, mântuirea şi
împăcarea lumii creştine, atât de dezbinată şi dezamăgită?
- Am răspuns la întrebarea aceasta, în parte, la punctul patru, când am arătat cum poate
Ortodoxia contribui la înfrăţirea oamenilor prin dovedirea prezenţei lui Hristos în ei prin
Sfânta Treime şi prin imitarea vieţii Lui, prin jertfelnicie, smerenie şi ajutorare a celor aflaţi
în diferite greutăţi. Cu aceste calităţi Ortodoxia ar putea avea o contribuţie importantă şi în
câştigarea celor ce aparţin altor confesiuni la unirea cu credincioşii ei. Ea ar avea un efect în
această direcţie, dovedind că e singura care are pe Hristos în mod deplin înţeles şi puternic
lucrător în ea ca Trup sfânt al Lui.
Ecumenismul nu poate fi înţeles de Biserica Ortodoxă decât ca servindu-i în acest
scop. Ortodoxia trebuie să fie prezentă cu credincioşi cât mai eficienţi prin vieţuirea lor în
forurile şi întrunirile ecumenice şi în relaţiile cu membrii altor confesiuni. Când, în urma
unei conferinţe ale mele despre Ortodoxie, într-o întrunire interconfesională, un român
greco-catolic, trăitor la Paris, a reproşat Ortodoxiei româneşti că a contribuit la desfiinţarea
Bisericii Unite, un episcop reformat maghiar, de origine din Transilvania i-a ripostat,
declarând că protestantismul de la răsărit de Viena este mai duhovnicesc şi mai apropiat de
oameni decât cel din Occident pentru că a învăţat de la Ortodoxie familiaritatea cu poporul.
De ce uniţii din Transilvania, - cu toată dezbinarea formală adusă de ei în poporul român, nu
pot despărţi de fapt pe credincioşii lor de fraţii lor ortodocşi în Liturghie, în cinstirea
aceloraşi sfinţi, în toate datinile lor creştine?
Cum vedeţi posibilă o reînnoire profundă şi de durată a Ortodoxiei în lume şi în
ţara noastră?
- Reînnoirea profundă a Ortodoxiei în lume şi în ţara noastră nu poate veni decât prin
redescoperirea ei, prin trăire. Reînnoirea Ortodoxiei se realizează numai prin trăirea reală a
adevărului ei. Ea ne cere imitarea lui Hristos prin puterea prezenţei Lui în noi: lupta
Împotriva patimilor egoiste orientate spre satisfacerea exagerată a plăcerilor şi onorurilor
lumeşti.
Sfinţii Părinţi ne dau exemplu în această privinţă: pe cât de categoric resping orice
abatere de la primirea integrală a adevărului reprezentat de Hristos Cel integral lucrător în
Biserică şi apără învăţătura dogmatică a Sfintei Treimi, pe atât de smeriţi şi de generoşi sunt
ei în vieţuirea lor practică. Ar trebui să ia exemplu de la ei în primul rând ierarhii, monahii şi
preoţii. Să le fie preocuparea principală simplitatea, smerenia şi apropierea ajutătoare de
oameni. Nu spre vreo autoritate lumească să le fie râvna lor, după stilul catolic din Evul
Mediu cu episcopi prinţi şi latifundiari, ci autoritatea unei vieţuiri de model prin smerenie,
prin comunicabilitate cu oamenii şi prin organizarea ajutorării celor din nevoi - bolnavi,
bătrâni, orfani.
Îmi face o mare bucurie să văd cum parohiile din Grecia au liste cu bolnavii, orfanii,
săracii din fiecare parohie şi au sufragerii lângă biserică pentru ei, iar dimineaţa unele
doamne se duc pe la bolnavi, îi îmbracă şi le duc cele necesare, iar episcopiile întreţin
spitale, orfelinate şi cămine de studenţi. A sosit vremea ca Biserica să reia practica
organizării unor instituţii de ajutorare, după exemplul Sfântului Vasile cel Mare, iar monahii
să facă lucruri de mână, rucodelii pentru a-şi cumpăra prin ele cele de folos lor şi altora, nu
să caute să obţină de la oricine, cu motivul pomenirilor, sume de bani şi alte bunuri.
Profesorii de teologie ar trebui să pună accent, prin pilda lor, pe o pregătire în sensul
acesta a episcopilor, monahilor şi preoţilor. Duhovnicia şi practicarea iubirii de oameni nu
trebuie să fie concepute ca despărţite, ci ca unite între ele. Iar reflexiunea teologică trebuie
6
să se inspire din ele şi să le promoveze. In timpul din urmă observ că mai toţi profesorii de
teologie vor să fie şi parohi. Dar o fac aceasta neglijând aprofundarea cunoaşterii lui Hristos
şi din interese materiale. E bine să slujească în toate duminicile şi sărbătorile Sfânta
Liturghie şi să ajute pe parohi în organizarea grijii de credincioşi, dar nu pentru interese
materiale şi cu neglijarea studiului teologic.
Cum credeţi că se poate realiza o mai strânsă legătură frăţească de credinţă şi
iubire a ţărilor şi Bisericilor Ortodoxe surori? De ce Bisericile Ortodoxe colaborează
aşa de puţin între ele?
- O mai strânsă legătură între ţările şi Bisericile Ortodoxe este foarte necesară azi,
pentru a se întări unele pe altele în apărarea credinţei adevărate faţă de ofensiva
universalismului catolic şi a internaţionalismului sectelor. începând din secolul al-XIX-lea,
când popoarele ortodoxe, eliberate de jugul otoman, şi-au afirmat cu tărie independenţa şi
identitatea lor, s-a produs o oarecare slăbire a frăţietăţii lor în Ortodoxie. A sosit vremea să
ne regăsim vechea unitate din timpul Imperiului Bizantin; ba, mai mult, din vremea primelor
secole creştine. Acestui scop cred că i-ar putea sluji trimiterea reciprocă de studenţi de la
facultăţile unora la ale altora.
Un mare rol a avut în menţinerea unităţii Ortodoxiei în timpurile trecute Sfântul Munte
Athos unde convieţuiau, după aceleaşi rânduieli de curăţie şi rugăciune, monahi din toate
ţările ortodoxe, aducând mereu unii dintre ei în ţările lor aceste tradiţii. Era o universalitate
ortodoxă de ordin duhovnicesc, nu ca cea întreţinută de catolicism, nu ca de indiferenţa la
specificul şi datinile naţionale practicată de secte. Ortodoxia uneşte universalul cu preţuirea
valorilor unice ale fiecărei naţiuni, aşa cum le-a creat Dumnezeu şi cum vedem din Sfânta
Scriptură că le voieşte El (Matei 28,18; limbile de foc de la coborârea Sfântului Duh;
(Apocalipsa 21,26, unde se vorbeşte de "cinstea neamurilor" în viaţa viitoare). Dar
neamurile trebuie să-şi întregească valorile lor, fiind spiritualizate de acelaşi Duh. Acesta e
realismul ortodox: nici uniformitate între neamuri, nici duşmănie; ci preţuire şi întrajutorare
reciprocă. Nici un neam chiar de aceeaşi credinţă fiind, nu trebuie să caute să impună un
imperialism altor neamuri. în acesta Bisericile Ortodoxe pot avea un rol important.
Care este rolul religiei în şcolile publice, pe care unii o contestă şi încearcă să o
refuze?
- Dacă şcolile trebuie să contribuie la formarea omului deplin şi cât mai înălţat
spiritual, religia nu poate lipsi dintre materiile de învăţământ ale lor. Ba, chiar trebuie să fie
materia primă sau cea mai de cinste. Căci nici una din celelalte materii nu pot îndeplini
aspiraţia omului de a se ridica peste lumea aceasta mărginită în care trăieşte şi nu cu totul
mulţumitoare.
Am auzit pe unul din senatorii români declarându-se împotriva introducerii în şcoli ca
materie obligatorie, cerând ca ea să fie facultativă. Dar ştiu oare copiii şi tinerii ce le este de
folos? Nu ajung la această cunoştinţă numai cu vremea? Voiesc ei de bună voie vreo materie
de învăţământ? Nu le place mai mult să se joace? Şi apoi părinţii nu-i învaţă legile unei vieţi
morale (să nu fure, să nu mintă, să nu ucidă) decât după ce vor declara ei că vor să cunoască
aceste legi? Ideea exprimată de acel senator este influenţată de mentalitatea sectelor care
amână botezul copiilor până la vârsta de 20 de ani, când se hotărăsc singuri pentru el. Dar
dacă ei se pot mântui până atunci şi fără botez, de ce nu s-ar putea mântui şi după aceea fără
el?
De fapt în această idee este un dispreţ pentru Sfânta Treime, ca mijloc prin care ne
unim cu Hristos. Şi apoi nu este omul de când e copil într-o comunicare adâncă şi plină de
7
taină cu cei din jurul lui şi cu naşii, primind de la ei, înainte de a putea vorbi, ceea ce îi
trebuie?
Cum poate fi oficializată religia în învăţământul românesc?
- Biserica ar trebui să mobilizeze mulţimea credincioşilor ce-i aparţin în mişcarea unei
cereri adresată statului pentru introducerea religiei ca materie obligatorie în toate şcolile.
Profesorii de religie n-ar trebui să fie preoţi de parohii, pentru că, în acest caz, ei pot neglija
datoriile de profesori. Marea slăbire a educaţiei religioase în şcoli a adus-o Nicolae Iorga, în
1932, când a hotărât, în calitate de prim ministru, ca religia să fie predată benevol de preotul
parohiei unde era şcoala respectivă şi nu de un profesor plătit pentru aceasta ca orice alt
profesor. Aproape toţi preoţii şi-au neglijat această datorie, nefiind remuneraţi pentru ea.
De ce credeţi că Dumnezeu a îngăduit ca aproape toate ţările ortodoxe să cadă
sub dictatura ateist-comunistă?
- La această întrebare aş spune că nu lui Dumnezeu trebuie să se atribuie aceasta. Cred
că au fost nişte forţe oculte care au voit să nimicească creştinismul în forma lui cea mai
originară şi mai integrală. Aceste forţe oculte s-au folosit în Rusia de nişte oameni care nu s-
au recrutat în general dintre ruşi. Pe lângă aceea, starea de iobăgie lărgită în popor a ajutat
propaganda celor ce-i promiteau în mod mincinos egalitatea şi dreptatea. Comunismul, ca
idee, a venit din Occident unde s-au dezvoltat de la Renaştere încoace toate filosofiile
ateiste. Dar s-a impus practic în Rusia din cauza împrejurărilor sociale de care am pomenit şi
din cauza poporului mai puţin orientat în depistarea vicleşugurilor ce se ascundeau sub
propaganda unor oameni străini de popor.
Poporul rus a rămas însă până azi, în marea lui majoritate, credincios şi experienţa
comunismului mincinos îl va face să fie în viitor şi mai credincios, cum nu sunt popoarele
din Occident, stăpânite de un raţionalism pe de o parte unilateral, pe de alta folosit în cele
mai răsucite, mai rafinate şi mai viclene forme. Din 1920 de când a început să se dezvolte
întâi în Italia şi apoi în Germania o doctrină puternic ostilă Rusiei comuniste, celălalt
Occident a început să fie alăturea de Rusia comunistă, iar la sfârşitul războiului hitlerist
împotriva Rusiei comuniste.
Ţările care au ajutat comunismul rus să se salveze, i-au predat sub stăpânire toate ţările
din Europa răsăriteană, între care şi România, deşi aceasta a contribuit la victoria grăbită
asupra hitlerismului prin dezarmarea oastei lui pe teritoriul României şi prin jertfele mari
aduse. In istorie nu lucrează numai Dumnezeu, ci şi forţele răului, sau poate mai mult
acestea, cum a arătat marele scriitor român şi academician francez Eugen Ionescu în revista
"Transilvania" nr. 1-2 din 1992.
Ar fi posibilă astăzi îndreptarea calendarului de către toate Bisericile Ortodoxe?
- Ar fi bine ca toate Bisericile Ortodoxe să se unească în îndreptarea calendarului. Dar
pentru aceasta ar fi nevoie de nişte studii serioase răspândite în popor şi de un nou Sinod
general ortodox.
Ce au pierdut Bisericile şi ţările ortodoxe sub persecuţia ateistă şi ce au câştigat?
- Ţările ortodoxe au pierdut, sub regimul ateist, ordinea economică şi au contribuit la
producerea unui climat de neîncredere între oameni. Biserica s-a resimţit, fiind lovită de
tristul fenomen din urmă, ca şi de o slăbire a credinţei, mai ales în generaţia tânără. Pe de
altă parte s-au vindecat de pornirea neînfrânată spre plăcerile materiale. O mare parte din
popoarele lor s-au obişnuit cu o viaţă materială înfrânată. Şi, s-ar putea ca din tristele urmări
ale ateismului propagat de comunism să înceapă o înţelegere din ce în ce mai serioasă a
forţei morale ce o reprezintă credinţa creştină. Se vede şi acum că popoarele ieşite din
8
comunism au o viaţă mai serioasă decât cele care n-au suferit de dominaţia lui. Drogurile,
homosexualitatea, indiferenţa religioasă sunt forme de decădere cu mult mai răspândite şi
întipărite în societatea occidentală. Multe din popoarele care au experimentat tristele urmări
ale ateismului vor căuta să le vindece, revenind la o preţuire a puterilor sociale pozitive ale
credinţei.
Nu cumva, prin eliberarea de sub comunism, Ortodoxia pierde mai mult, fiind lovită
cu aceeaşi furie de indiferentismul religios, de prozelitismul neoprotestant, de libertinaj şi de
dezbinarea politică şi socială a credincioşilor?
- De fapt, unii dintre membrii popoarelor eliberate de dictatura comunistă vor înţelege
în mod greşit libertatea pe care au dobândit-o ca pe un libertinaj care le permite orice. Şi
mulţi au rămas cu ură între ei de pe urma răului ce şi l-au făcut prin turnătoria la care unii s-
au lăsat siliţi să o practice împotriva altora. Aceste triste urmări morale s-ar putea să se
manifeste şi sub forma unui indiferentism religios, care le permite orice libertate înţeleasă ca
libertinaj.
Pe lângă acestea, popoarele ieşite de sub dominaţia comunistă atee sunt socotite de
prozelitismul catolic şi neoprotestant ca deschise spre acest prozelitism. Se pune deci,
problema în special pentru popoarele ortodoxe scăpate de comunismul ateu, nu numai să
scape simplu de urmările ateismului, ci să revină la identitatea lor spirituală, chiar dacă
atracţia spre catolicism şi sectarism le este uşurată de avantajele materiale ce le aduc acelea,
datorită situaţiei mai bune în care se află ele. Pe lângă acestea se mai pune şi problema să nu
se lase atrase, prin prestigiul culturii şi al libertăţii în care au trăit, de formele decăderii
spirituale în care au căzut acelea, sau de formele creştinismului falsificat care s-a dezvoltat
la ele.
Ce părere aveţi despre intelectualii români, care, de obicei, sunt indiferenţi faţă
de marile probleme religioase ce preocupă Biserica şi societatea noastră?
- Regret şi eu că o mare parte din intelectualii români nu au înţelegere pentru marele
rol ce-1 are credinţa creştină şi Biserica strămoşească în refacerea sănătăţii morale a
poporului român. Indiferenţa aceasta au manifestat-o ei de când s-au format ca o pătură
socială aparte pe la mijlocul secolului al XlX-lea. De aceea, n-a existat la ei nici o rezistenţă
serioasă în vremea comunismului, ca la alte popoare ajunse sub dominaţia lui, iar astăzi
manifestă acelaşi indiferentism religios ca şi în vremea comunismului.
Faptul se explică poate prin aceea că pătura noastră intelectuală a început să se
formeze într-o strânsă legătură cu cultura franceză, devenită atee în urma Revoluţiei
franceze, deşi la francezi au mai rămas şi unii intelectuali credincioşi de prestigiu - Bergson,
Gabriel-Marcel, Paul Claudel, ca să nu pomenesc decât pe unii din cei mai noi. Au fost şi la
noi unii intelectuali care, rămânând fideli spiritualităţii poporului român, s-au manifestat ca
atare în scrisul lor: Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă etc.
Observăm însă la o parte a tineretului nostru, ca reacţie, o întoarcere spre spiritualitatea
ortodoxă a poporului nostru. Sperăm că acest curent va prinde putere. Căci numai aşa pătura
noastră intelectuală va putea aduce o contribuţie proprie românească în cultura universală.
Cum pot fi combătute de Biserică şi de stat avortul - cel mai mare genocid
naţional - pornografia, imoralitatea, alcoolismul, crima şi divorţul, care ucid, mai ales,
tineretul şi familia?
- Numai revenirea la credinţă şi la responsabilitatea unită cu ea faţă de Dumnezeu, va
putea ajuta poporului nostru să depăşească formele de decădere morală şi pericolul pieirii
noastre ca neam, în care 1-a adus în mare măsură, nu atât comunismul, ci mai ales ateismul
9
scrisului intelectualilor noştri.
Un inginer îmi spunea recent că, mergând din nou într-un sat cunoscut, a văzut şcoala
închisă. Întrebând care e cauza, i s-a răspuns că nu mai sunt copii în sat. Iată un semn
îngrijorător pentru însăşi existenţa viitoare a neamului nostru, câtă vreme ţiganii se
înmulţesc fără margini. Fără credinţă în Dumnezeu, nu se mai crede în valoarea omului şi în
existenţa lui veşnică. Ce mă opreşte să ucid copilul în pântece? Dar ce mai ţine atunci pe soţ
şi soţie împreună? Şi ce mai poate împiedica pornografia neînfrânată?
Orice refacere morală şi oprire a morţii şi desfiinţării naţionale nu poate începe decât
de la retrezirea la credinţă şi a unei vieţuiri corespunzătoare ei, începând cu cei ce au mai
multă autoritate în faţa poporului: preoţi şi intelectuali. Aceştia vor plăti cel mai greu la
judecata din urmă vina de a fi dus la distrugere poporul lor, căci cei ce au un rol conducător
spiritual în viaţa unui popor au şi cea mai mare responsabilitate pentru soarta lui. Şi mai
poate fi numită cultură o seamă de cărţi şi un mod de vieţuire distrugător a vieţii unui neam?
O cultură lipsită de responsabilitate nu este cultură, pentru că nu înalţă spiritual un popor, ci
îl degradează, ba chiar îl nimiceşte. Şi o responsabilitate nu se poate avea decât în faţa unui
suprem for personal, de care depinde existenţa eternă a oamenilor şi a popoanelor.
Mişcarea ecumenică poate contribui în mod real la refacerea unităţii Bisericii lui
Hristos?
- Mişcarea ecumenică n-ar putea să contribuie la refacerea unităţii Bisericii lui Hristos
decât dacă Ortodoxia ar dezvolta o teologie care să impună, în mod convingător, adevărul
integral şi deplin eficient al lui Hristos întregii lumi creştine. Căci acest adevăr nu se poate
constitui din învăţături contrastante. Deocamdată, formele creştinismului occidental sunt
prea contrastante între ele şi faţă de Ortodoxie şi prea influenţate de cultura Occidentului,
care crede că poate aproba orice idee, ca formă de progres.
Astfel, în plină atmosferă ecumenistă, anglicanii au adoptat hirotonia femeilor, care-i
depărtează şi mai mult de creştinismul originar. Nu văd apoi la secte nici o mişcare de
apropiere, de înţelegere a Bisericii. E bine totuşi ca reprezentanţii Ortodoxiei să se
întâlnească cu reprezentanţii celorlalte forme ale creştinismului în organizaţiile ecumeniste,
dar numai în scopul de a-i convinge despre adevărul originar al creştinismului păstrat în
Ortodoxie.
Cum pot fi anihilate prozelitismul sectar, uniatismul catolic şi manifestările
antiortodoxe din ţară?
- O teologie adâncită în Ortodoxie, o vieţuire a ortodocşilor în forma ei superioară, cu
tendinţe spre sfinţenie, ca şi evidenţierea faptului că Ortodoxia a fost singura forţă care a
menţinut neamul nostru în unitate în tot trecutul lui şi i-a definit identitatea spirituală în faţa
altor spiritualităţi, e modul în care putem slăbi efectele propagandei sectare şi uniato-
catolice între credincioşii Bisericii noastre.
In această operă ar trebui să se angajeze mai serios nu numai teologii noştri, ci şi
intelectualii, ca într-o operă de primă importanţă pentru salvarea neamului nostru.
Astăzi, mulţi dintre intelectualii noştri după ce au văzut că ateismul nu mai e la modă,
se lasă influenţaţi de practicile yoga. Complexul de inferioritate în care văd spiritualitatea
poporului român îl trăiesc în altă formă. Dar ce ne pot da nişte practici care nu ne pun în
legătură cu o Persoană, care e din veci şi până în veci, dar S-a făcut şi om apropiat de noi,
Care se uneşte cu noi în rugăciune şi în Sfintele Taine. Nu ne scoate din îngustimea noastră
supusă bolilor şi morţii definitive nici o adâncime a noastră, sau ne scoate şi mai puţin decât
un catolicism care nu ştie de o unire a noastră cu Hristos prin energia Lui necreată, sau nişte
10
secte, a căror credinţă în dumnezeirea lui Hristos e foarte ambiguă. O conlucrare a tuturor
întru punerea în evidenţă cât mai convingătoare a puterii mântuitoare a lui Hristos, aşa cum
e trăită numai în Ortodoxie şi de poporul nostru, poate ajuta poporul nostru să refuze toate
propagandele care încearcă să-l dezbine şi să-1 nimicească.
Dintre cărţile teologice scrise de Prea Cucernicia Voastră, care v-au fost mai
apropiate de inimă şi care credeţi că au zidit şi hrănit mai multe suflete?
- N-aş putea spune la care din cărţile mele ţin mai mult şi care poate fi de mai mare
folos pentru hrana sufletelor. Dar pe oricare dintre ele, de-aş scrie-o astăzi, aş îmbogăţi-o cu
alte reflexiuni, poate mai convingătoare. Cred că cel mai mult ar hrăni sufletele cele 12
volume din "Filocalia", care descriu anume calea pe care poate înainta sufletul în trăirea lui
Hristos, sau îi arată ce concluzii de vieţuire trebuie să tragă din credinţa în Hristos, Apoi
cred că de un folos deosebit ar putea fi, pentru un credincios ce caută viziunea mai completă
a componentelor credinţei creştine,
"Teologia Dogmatică Ortodoxă", spre a opune această viziune diferitelor afirmaţii
contrare credinţei.
Ce teologi ortodocşi renumiţi aţi cunoscut în viaţă care ar trebui amintiţi tinerilor
noştri?
- In afara Sfinţilor Părinţi, pe care i-am folosit din plin - Sfântul Grigorie Palama,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Chirii din Alexandria -, aş recomanda tinerilor noştri,
dintre teologii ortodocşi contemporani, pe Olivier Clement, pe Nicolae Berdiaev, pe Nicolae
Lossky, pe Paul Evdokimov, pe Boris Bobrinskoy, pe F. Meyendorff. Pe primul şi pe ultimii
doi i-am cunoscut în viaţă. Pe ceilalţi i-am citit cu mare interes. Ei au adus o teologie nouă,
încălzită de iubire şi adâncită de o gândire proaspătă, modernă.
Cum putem creşte mai mult în iubirea de Dumnezeu şi în sfânta rugăciune?
- Sfaturile ce le-aş adresa la vârsta mea preoţilor, călugărilor şi credincioşilor care
voiesc să trăiască neîncetat iubirea lui Hristos, ar fi să se roage cât mai mult şi să-L aibă ca
model în viaţă, cum m-am silit şi eu uneori, dar fără să reuşesc după cum ar fi trebuit.
DESPRE MONAHISMUL ROMÂNESC

Ce semnificaţie are monahismul românesc şi care este menirea Iui, mai ales
astăzi?
- Este necesar ca monahismul românesc să revină cât mai mult la modelul primar din
secolele III-IV reprezentat de pustnicii din Egipt, precum Antonie, Pahomie, Macarie,
Paisie etc, să renunţe cât mai mult la cele ale lumii. Mi se pare că adeseori monahii îşi caută
şi ei o viaţă mai comodă, mai plăcută; renunţând la familie parcă ar vrea să ducă o viaţă mai
comodă şi de multe ori (mai ales unele monahii) au şi un fel de lux în apartamentele lor,
cum nu văd în mănăstirile de monahii ale grecilor, de pildă. Pe urmă, să fie iertători, să fie
buni, când pot să ajute. Monahismul românesc a păstrat această tradiţie că nu s-a închis faţă
de oamenii din afară, ci i-a primit. Să-i primească şi pe mai departe, dar să-i primească
pentru a-i mângâia, pentru a-i învăţa, pentru a le da o pildă şi pentru a le ajuta atunci când au
posibilitatea.
Mulţi din pustnicii din Egipt lucrau coşuri şi alte lucruri pe care le vindeau fără să se
târguiască prea mult cu ele, pentru ca să câştige nişte bani şi să aibă ce mânca ei, să nu
aştepte să le dea alţii şi să dea ei altora când aflau de oameni cu totul lipsiţi. Adică să fie şi
oameni de caritate, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Asta ne-ar trebui: o sobrietate şi o
înfranare cât mai mare, dar în acelaşi timp, o deschidere către oameni, fără ca să renunţe la
11
rugăciune, ci chiar în rugăciunea lor pomenindu-i mereu pe oameni şi gândindu-se că după
ce termină rugăciunea să facă ceva bine unora dintre oameni spre o comuniune de iubire şi
desăvârşire în Hristos.
Cum ar trebui să-şi împlinească mănăstirile noastre sublimul lor ideal spre slava
Iui. Hristos?
- O mănăstire de obşte trebuie să fie o comunitate a uitării de interesele personale,
egoiste. Fiecare să se încadreze în obşte, în sensul că-i iubeşte pe toţi, constituie împreună o
frăţietate. Să se ajute şi ei unii pe alţii în durerile lor, să se sfătuiască unii pe alţii, să fie un
model de frăţietate într-adevăr mănăstirea, cum nu pot fi oamenii din afară care sunt cu
familiile lor şi în primul rând au grijă fiecare de familia lui. Cum are grijă un tată de familia
lui, aşa să aibă şi un stareţ de obştea lui şi cei din mănăstire să fie aşa cum sunt fraţii, cum se
iubesc fraţii între ei în familie, aşa să se iubească şi ei; sau cum de obicei oamenii dintr-un
sat ţin unii la al|ii, când e satul credincios, toţi merg la biserică, nu se ceartă, nu-şi fac rău
unul altuia, aşa ar trebui să fie şi monahii într-o mănăstire, un model al iubirii frăţeşti,
frăţietate adevărată, aşa cum se spune că va fi în viaţa viitoare, în împărăţia Cerurilor - iubire
completă, a unora faţă de alţii.
Cum ar trebui să fie un adevărat stareţ în zilele noastre?
- El ar trebui să nu elimine din comportarea lui smerenia, să urmeze în privinţa aceasta
lui Hristos, Care mângâia pe toţi, dar nu umbla după satisfacţiile Lui (se ducea la rugăciune,
de pildă, când ceilalţi dormeau în corabie). Să fie un om al rugăciunii, un om al smereniei,
un om care să fie pildă de iubire pentru toţi, de ascultare a durerilor fiecăruia, nu
poruncindu-i, ci întrebându-1 de durerile lui şi sfătuindu-1 şi ajutându-1 să şi le învingă şi să
fie pildă tuturor a iubirii întreolaltă.
Ce reprezintă monahul şi cum vedeţi sensul vieţii sale în perioada actuală?
- Monahul trebuie să fie cel care merge înaintea celorlalţi oameni în a se asemăna cu
Hristos. El a renunţat la avere, la avuţie, pentru că aproape nu-i mai trebuie cele materiale
decât în mod minim, ca să-şi ducă viaţa în înfranare şi pentru a face bine altora şi pentru a se
ruga. El a renunţat la mândria eului propriu, luând ascultarea ca normă a vieţii, ascultarea de
cei superiori duhovniceşte, adică el luptă împotriva tuturor acestor porniri ale noastre care
ne ţin lipiţi de lume. El s-a dezlegat de lume, el s-a apropiat de Dumnezeu, dar nu s-a
dezlegat de lume în sensul că n-ar mai iubi pe oameni, ci în sensul că vrea să le dea un
model şi oamenilor de felul cum trebuie să se poarte şi, atunci când e posibil, să-i şi ajute,
să-i urmeze lui măcar într-o anumită măsură. Asta e monahul: pilda cea mai înaltă pentru
ţinta spre care trebuie să tindem noi cei din lume, dar nu putem să realizăm noi ceea ce
realizează ei, însă totuşi ei ne suscită la această ridicare continuă spre dezlipirea de lume şi
spre unirea cu Dumnezeu.
Vă rog să enumeraţi câteva virtuţi mai de seamă necesare unui călugăr.
- Iubirea de Dumnezeu, smerita cugetare, dreapta socoteală sau discernământul
înfrânării, întreaga înţelepciune, răbdarea suferinţelor care le vin, iubirea de oameni,
rugăciunea pentru oameni şi, pe cât pot, un oarecare ajutor unor sărmani pe care-i cunosc că
suferă, că sunt în necaz.

CONVORBIRE DESPRE SUFERINŢĂ

Spre finele lui iulie, anul 1993, am solicitat Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae - pe
atunci relativ bolnav - un interviu în problema suferinţei, fără să prevăd un apropiat sfârşit,
12
dar presimţit parcă de Sfinţia sa, după cum transpare din răspunsul la cele două întrebări din
finalul convorbirii de mai jos.
Cum vedeţi, Sfinţia Voastră, problema suferinţei?
- Problema suferinţei nu e uşor de expus pentru că are foarte multe aspecte. Suferinţa
vine din diferite cauze şi se referă fie la suflet, fie la trup. De la Adam ne-a rămas tuturor o
suferinţă din neataşarea la Dumnezeu. S-a produs o corupere în trupul omenesc. El creşte
până la o vreme, dar pe urmă începe să se descompună, începe stricăciunea, stricarea, până
duce la moarte. Asta parcă a devenit o lege a firii noastre, încât toţi oamenii sunt supuşi
suferinţei, de pe urma acestei schimbări a raportului cu natura. Ar fi trebuit îndumnezeită
natura, dacă Adam n-ar fi păcătuit şi omul n-ar fi avut nevoie de folosirea ei materială, ci să
vadă prin ea pe Dumnezeu.
Un alt mod sau model de suferinţă este Iov. El nu s-a lăsat abătut prin suferinţele aduse
de vrăjmăşia diavolului de la legătura cu Dumnezeu, ci fericita virtute a răbdării 1-a
desăvârşit pe Iov şi i-a adus toate bunătăţile lui cele dintâi - cum scrie Petru Damaschin.
Oamenii nevinovaţi, într-un anumit fel, pot să sufere prin încercări care vin nu pentru că
Dumnezeu vrea să ne încerce, ci sunt şi duhurile rele care ne ispitesc şi care aduc prin
duşmăniile altora necazuri asupra noastră.
Şi, în sfîrşit, este Hristos, model suprem al Celui Care suferă. El nu trebuia să sufere
pentru că El n-a păcătuit; El n-a avut o neascultare faţă de Dumnezeu. El a suferit pentru că
a luptat a mântui pe oameni, pentru a-i îndemna să părăsească cele rele şi atunci a trezit
invidia unora pentru că vroia să facă bine altora. Şi duşmănia acelora I-a adus lui Hristos
suferinţa.
Dar pentru că El suferă fără ca această suferinţă să vină din urmările păcatului lui
Adam, El a putut învinge, a putut răbda această suferinţă şi, pentru că era şi Dumnezeu, a
putut învinge chiar moartea. El a primit toate urmările suferinţelor lui Adam pentru că Şi le-
a însuşit de la noi ca să fie alăturea şi ca să ne arate că se pot învinge dacă suntem alăturea
cu El, şi chiar moartea. Deci, suferinţele de pe urma păcatului se transformă în mijloc de
apropiere de Dumnezeu prin Iisus Hristos, şi de înviere chiar. Răbdăm suferinţele, fără să ne
îndepărtăm de Dumnezeu, rămânând în comuniune cu Hristos, ca astfel moartea să nu mai
fie un act de totală împuţinare a vieţii, ci să fie un act de revenire la plenitudinea vieţii, la
îndumnezeirea naturii.
Personal, cum aţi resimţit în viaţă suferinţa?
- Am căutat să rabd toate suferinţele care mi-au venit, fie de pe urma slăbiciunii
trupului, de pe urma bolilor - aşa cum le au şi alţi oameni - şi am căutat să rabd şi suferinţele
venite din invidia sau duşmănia unor oameni şi le-am folosit pentru a căuta să mă apropii şi
mai mult de Dumnezeu, să mă ocup şi mai mult cu pilda lui Hristos, să mă apropii şi mai
mult de El, să-I cer ajutorul Lui, să transform suferinţa într-o cale spre întărirea duhului din
mine, a spiritului împotriva plăcerilor trupului şi cu nădejdea că prin aceasta va fi şi pentru
mine moartea nu un mijloc de prăbuşire într-un minus extrem de existenţă, ci o apropiere de
Dumnezeu, iar la învierea de obşte va fi şi pentru mine un mijloc de înviere.
În prezent, cum se manifestă suferinţa?
- Este foarte accentuată suferinţa în planul fizic, datorită şi vârstei, datorită faptului că
trupul nostru e făcut pentru a înainta întâi spre o putere şi pe urmă a merge spre corupere,
spre stricăciune, cum se spune. E procesul naturii, procesul fiecărei forme de realizare a
lumii cosmice. E şi procesul de evoluţie al trupului omenesc şi, ajungând la bătrâneţe, sigur
că procesul acesta de descompunere este deosebit de accentuat şi eu îl sufăr foarte intens în
13
bătrâneţea mea de astăzi. Sufleteşte, însă, mă lupt să cred că răbdând această suferinţă
trupească voi merge spre o tot mai mare apropiere de Hristos şi moartea nu-mi va fi spre
pierdere, spre pieire, spre un minus extrem de existenţă, ci-mi va fi spre intrarea într-o mare
apropiere cu Hristos, aşteptând învierea cea de obşte, când să înviu şi eu.
Ce vă spune Sibiul, ce se pregăteşte a vă aniversa solemn pe 16 noiembrie, la
împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani de viaţă, gândire şi scris teologic?
- Sibiul îmi spune începutul activităţii mele pe linia unei teologii a iubirii: a iubirii de
Dumnezeu, a iubirii de Hristos, a iubirii de oameni. Acolo am pornit cu Sfântul Grigorie
Palama, care afirmă prezenţa lui Dumnezeu în taină în harul necreat, iubirea lui Dumnezeu
faţă de noi. Acolo am scris cartea "Iisus Hristos sau restaurarea omului", arătând cât de
mult e preţuit omul de Dumnezeu, că însuşi Fiul lui Dumnezeu se face om şi se dă model de
cum ar trebui să fie. Acolo am pornit pe calea pe care a mers mai departe teologia mea şi de
aceea sunt foarte legat de Sibiu. Am pornit cu entuziasmul tineresc, cu căldura tinerească şi
dacă n-ar fi fost această pornire de la Sibiu, cred că n-aş fi putut să continui lucrările mele
care merg pe aceeaşi linie, lucrările de după aceea. Acolo am început Filocalia (primele trei
volume din Filocalie s-au scris acolo), am putut să le continui după aceea aici.
Am putut să dezvolt în celelalte lucrări ceea ce începusem să afirm acolo: o teologie a
iubirii, o teologie duhovnicească, o teologie nelipsită de Duhul Sfânt. Duhul este cel ce
aduce iubirea lui Dumnezeu în noi. O teologie duhovnicească, spre deosebire de teologia
raţionalistă - scolastică, făcută din definiţii reci. Cred că Sibiul m-a învăţat lucrurile acestea;
m-a învăţat prin mitropolitul Bălan, care a spus că el a adus, pe când era profesor tânăr,
predica cu Hristos în viaţa preoţilor, şi atunci eu am luat ideea aceasta şi am adâncit-o şi am
făcut din tot scrisul meu teologic o punere în lumina lui Hristos, ca iubitor, ca Dumnezeu al
oamenilor şi ca Cel care ne cheamă pe toţi la iubire.
Cum aşteptaţi momentul aniversar din toamna aceasta, iubite Părinte?
- Aş vrea să nu fie pentru mine un motiv de a-mi spori dorinţa de slavă deşartă, să nu
mă scoată din smerenia mea, din conştiinţa că tot ce-am făcut eu e prea puţin faţă de ce ar fi
trebuit să fac; să nu mă scoată din conştiinţa că sunt un păcătos. In ce priveşte sărbătoarea
propriu-zisă, nu ştiu dacă voi putea să particip pentru că sănătatea mea este atât de şubrezită,
încât mi-e greu să umblu, sunt cu toate organele trupului slăbite. Şi aş vrea să nu se supere
cei ce vor fi acolo, dacă nu voi putea să particip. Să înţeleagă neputinţele mele. Nu lipsesc
din faptul că nu preţuiesc această cinstire ce mi se aduce, deşi am spus că n-vrea să o
socotesc ca un prilej de slavă deşartă, dar r dispreţuiesc iubirea ce mi se arată prin aceasta,
penti că asta mi-a fost grija în viaţă, să dezvolt iubirea dintre. oameni, iubirea dintre creştini.
Să-şi manifeste iubirea faţă de mine, pentru că ceea ce ne încălzeşte pe fiecare este iubirea
celuilalt faţă de el şi ceea ce este daroria fiecăruia este iubirea lui faţă de ceilalţi.
Să ne iubim toţi în iubirea de Hristos, în iubirea întreolaltă, chiar de nu voi putea fi
prezent. Să ştie că-i iubesc pe toţi şi mă bucur de iubirea tuturor faţă de mine, fără ca aceasta
să mă scoată din conştiinţa smereniei şi din conştiinţa păcătoşeniei mele.
Regretând nespus plecarea dintre noi a "Părintelui zorilor", a întâi stătătorului teologiei
sfinţeniei ca delicateţe desăvârşită şi a reactualizării învăţăturii patristice cu accentul pe
principiul persoanei, închei cu îndemnul dumnezeiesc al Sfântului Apostol Pavel: Aduceţi-
vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul iui Dumnezeu;priviţi cu luare
aminte cum 'au încheiat viaţa, şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13,7).
A consemnat Monahul Ignatie

14
 CONVORBIRE CU UCENICII SĂI

Care a fost cea mai mare bucurie a Sfinţiei Voastre în această viaţă?
- Nu ştiu care a fost cea mai mare bucurie. Am avut mai multe bucurii, pe rând. O
mare bucurie a fost căsătoria cu soţia mea şi hirotonia mea în preot. Apoi, a fost o bucurie
apariţia fiecărei cărţi. Multe bucurii i mi-au fost dăruite de Mitropolitul Nicolae Bălan de la
Sibiu, când m-a numit profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu şi când mi-a oferit să
conduc redacţia revistei "Telegraful român". Şi la catedră şi la redacţie al slujit Biserica şi
am vorbit despre Hristos oamenilor. Mare bucurie a fost şi legătura mea cu Nichifor Crainic,
care m-a invitat să scriu la "Gândirea". O mare bucurie a fost şi faptul de a fi fost ales
membru al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.
Dar cele mai mari dezamăgiri?
- Dezamăgire a fost când s-a instaurat comunismul în ţară. Atunci, nişte colegi de la
Sibiu, care fuseseră întâi de extremă dreaptă, au trecut de partea comuniştilor şi m-au scos
de la Rectorat şi de la Telegraful român, în 1947. Mitropolitul Nicolae Bălan, foarte necăjit,
s-a dus la Bucureşti şi a insistat să se revină asupra hotărârii, dar nu a reuşit. S-a întors
plângând ia Sibiu.
Instaurarea comunismului a fost o mare dezamăgire, cea mai mare durere, a mea şi a
tuturor.
Care credeţi că a fost perioada cea mai rodnică din viaţa dumneavoastră?
- O perioadă rodnică a fost aceea când mi s-au concretizat nişte osteneli. Intre 1938-
1940; am tipărit mai multe cărţi: "Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama",
"Ortodoxie şi românism," Iisus Hristos sau restaurarea omului." Apoi, perioada de după
ieşirea din închisoare. Am putut continua, după 1970, Filocalia, începută înainte de 1947 la
Sibiu. Am continuat până la al XH-lea volum. De asemenea, am publicat "Dogmatica" în
trei volume, "Spiritualitatea ortodoxă", "Comuniune şi spiritualitate românească în
Liturghia ortodoxă" şi o carte despre "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu". Au fost şi mai
multe volume de traduceri din Sfinţii Părinţi, cu bogate comentarii. A fost o perioadă foarte
rodnică, în fiecare an apărea o carte.
Este o deosebire între a sluji Sfânta Liturghie şi a scrie cărţi teologice?
- Amândouă sunt importante. Să te simţi în Hristos, să te rogi Lui să vină în timpul
Liturghiei, să te rogi Tatălui să trimită pe Duhul Sfânt, ca să prefacă pâinea şi vinul în
Trupul şi Sângele lui Hristos. Să te rogi împreună cu oamenii din biserică cu conştiinţa că
eşti în prezenţa lui lisus Hristos. Sigur, este important şi a lămuri lucrurile despre Sfânta
Treime, despre Hristos. Am trăit amândouă aceste bucurii. Eu le-am văzut totdeauna
împreună. Nu poate exista una fără cealaltă. Cât m-au ţinut puterile slujeam Sfânta Liturghie
în fiecare Duminică şi sărbătorile la vreo biserică din apropiere sau pe unde eram invitat.
Dintre toţi oamenii care au stat în preajma dumneavoastră, cui datoraţi mai
mult?
- Părinţilor mei. Ei m-au învăţat să mă închin, să am viaţă curată, în smerenie, să nu
judec pe alţii, mi-au trezit dragostea de a-L predica pe Hristos.
Recent, la Bengalore, în India, a avut loc o şedinţă, centenară, a "Parlamentului"
religiilor (înfiinţat în 1893 la Chicago) la care a participat şi Biserica noastră (singura
dintre cele ortodoxe) cu un delegat. Poate să ne fie de folos?
- Nu cred! Sau, eventual, ar trebui să fie un parlament de luptă, în care fiecare să-şi
expună învăţătura lui. Părinţii n-au vrut să ţină Sinoade ecumenice cu arienii şi nestorienii.
15
Ecumenisniul este rău înţeles. Trebuie să observi imediat ce-i lipseşte unei învăţături, unde
este erezia în învăţătura despre Hristos şi să critici. Trebuie să spui nu numai ce este
adevărat în învăţătura ta, ci şi ceea ce este greşit în învăţătura altora.
Ştiu că aveţi prieteni printre catolici şi protestanţi. Care trebuie să fie relaţia cu
oamenii de alte religii?
- O relaţie umană naturală. Dacă are nevoie de ajutor, îl ajut; dar totdeauna adevărul
învăţăturii rămâne. Eu am fost pe la diferite universităţi, mai ales protestante şi am expus
învăţătura ortodoxă. Protestanţii au multe lipsuri: n-au Biserică, preoţie, dar sunt aşa, mai
largi. Nu m-au contrazis. Cu catolicii este mai greu. Dacă le spui că le lipseşte ceva, atunci
ei se supără şi refuză să mai discute.
Ce credeţi despre frumuseţe?
- Am scris despre "Frumuseţea divină" pentru Nichifor Crainic în "Gândirea" la Sibiu,
Există a frumuseţe spirituală care se vede în omul curat. Dar cât de frumos trebuie să fie
Dumnezeu!
Spuneţi un cuvânt despre prietenie.
- Prietenia este bună şi ea cu un om de aceeaşi credinţă cu mine. Dacă nu este de
aceeaşi credinţă, am pentru el o grijă omenească şi trag nădejde ca încet, încet, să-1 aduc la
credinţa cea adevărată. Îl preţuiesc pentru calităţile lui. Fiecare om are calităţi şi e bine ca eu
să-i scot în evidenţă întotdeauna acele calităţi care-i sunt proprii.
Ce credeţi despre poezie?
- Poezia este o formă necesară a expunerii lui Dumnezeu. Nu-L poţi expune pe
Dumnezeu în cuvinte prea simple. Foloseşti lucruri mai adânci, metafore, imagini.
Textele liturgice sunt texte poetice?
- Dacă natura n-o poţi expune simplu, dacă pe un om nu-1 poţi expune în mod
simplist, apoi pe Dumnezeu?
Care credeţi că ar fi slăbiciunile şi care ar fi forţa Bisericii noastre astăzi?
- Slăbiciunile sunt aie unor oameni care fac parte din ea şi o reprezintă. Biserica este
dincolo de toate acestea. Poate că Dogmatica e cea mai completă, cea mai bogată. Apoi,
multe note din Filocalii s-ar putea aduna, ar putea forma o teologie dogmatică
duhovnicească, de sine stătătoare. Dar, Dogmatica este cea mai sistematică.
Dacă aţi avea putere să vă aşezaţi din nou la masa de lucru câţiva ani, ce v-aţi
propune să faceţi?
- Aş vrea să adâncesc expunerea despre Hristos în Evanghelie, în Epistolele
Apostolului Pavel, în alte Epistole, în Prooroci. Aş vrea să adâncesc bogăţia şi forţa lucrării
Lui. Tot despre Hristos am lucrat şi aş lucra şi în continuare. El este Lumina care luminează
lumea. El ne îndumnezeieşte. El este iubire neţărmurită. Să simţim iubirea Lui şi să simţim
bogăţia Lui. Orice rugăciune, dacă o pătrunzi, îţi deschide multe taine ale lui Hristos.
Care sunt direcţiile sau contribuţiile din teologia Sfinţiei Voastre, care au făcut să
vă fie traduse cărţile în multe limbi, fără ca să vă fi preocupat vreodată direct de acest
lucru?
- Am atins inima teologilor occidentali prin prezentarea lui Hristos ca Cel ce vine cu
iubire către noi. Am atins coarda simţirii lor. N-am rămas la o expunere teoretică simplă sau
la aceea a Ortodoxiei, ca fiind un simplu rit creştin între altele asemenea. Ritul nu este o
formă oarecare. Dacă nu ai învăţătura apostolică despre Hristos şi Liturghia apostolică, nu-L
ai pe Hristos întreg. Ritul exprimă credinţa, în slujbele Bisericii îţi exprimi credinţa în
Hristos cu toată convingerea că El e prezent. Când spui "Doamne miluieşte", crezi că El are
16
multă milă de noi, simţi mila Lui. Când spui "Sfinte Dumnezeule" simţi sfinţenia Lui pe
care o capeţi şi tu, adică este necesar să ne atingă şi pe noi tot ce spunem despre Dumnezeu.
Am căutat să exprim această prezenţă a lui Dumnezeu prin harul, prin energia Lui necreată,
prin jertfa Lui. Asta le-a plăcut, mai ales, occidentalilor pentru că ei s-au depărtat foarte mult
de această prezentare vie a lui Hristos.
Odată, a venit un baptist la mine cu o carte a Sfântului Chiril despre graţie şi mi-a
spus: "Îmi place de dumneavoastră că aţi pus accentul pe Hristos. La noi sunt numai vorbe
fără conţinut. Am văzut la dumneavoastră conţinutul de gândire al Sfinţilor Părinţi, aţi
reflectat asupra lui Hristos şi aţi căutat să atingeţi toate coardele sufletului nostru". Cred că
asta a fost.
Sunteţi mulţumit de felul cum a fost receptată temelia teologică, pe care aţi pus-o la
noi?
- Eu cred că da! Eu vorbesc despre Hristos şi arăt cum Hristos S-a pus pe Sine
fundament. El vorbeşte de Sine, de trimiterea Lui de către Tatăl, de jertfa Lui. Trebuie să-L
prezentăm aşa cum apare în Evanghelie şi în Sfinţii Părinţi, care au fost cel mai aproape de
Evanghelie. Azi se merge pe o linie care să-L facă înţeles pe Hristos. Niciodată nu a fost mai
multă nevoie de iubirea altuia. Şi atunci, să arătăm cât de mult ne iubeşte Hristos. Mai mult
decât toţi. A mers până la jertfă, a învins moartea şi a înviat pentru noi şi noi avem iubirea
Lui permanentă. Nu poate fi altceva care să placă omului mai mult decât atenţia faţă de el.
Ori Hristos are cea mai mare atenţie faţă de noi. Acum şi mereu. Iată, El a murit pentru noi
ca să învingă moartea şi să ne aibă în vecii vecilor. Acesta este fundamentul teologiei mele
şi al oricărei teologii corecte.
Aceasta implică şi Treimea. Iubirea Tatălui faţă de noi. Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, L-a făcut om ca să vadă faţa de om a Fiului Său şi în faţa oamenilor să vadă pe Fiul
Său. Să nu se mai despartă oamenii de Fiul Său. Nici noi nu mai despărţim pe Tatăl de Fiul.
Dacă n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi Treime. Atunci n-ar fi venit la noi.
Dintre Sfinţii Părinţi sunt unii care vă sunt mai dragi, mai apropiaţi? Cu care
simţiţi o potrivire lăuntrică?
- Nici un Părinte nu este identic cu celălalt. Fiecare aduce ceva nou. îmi place foarte
mult Sfântul Maxim Mărturisitosul pentru că e larg, are o expunere largă a învăţăturii despre
Hristos. îmi place Sfântul Grigorie Palama pentru că a prezentat taina harului, a arătat că
este o graţie necreată şi nu una creată. îmi place şi Sfântul Simeon Noul Teolog pentru că a
pus o notă profund poetică în scrierile lui despre Hristos, o notă de mare simţire.
Cât de strânsă este legătura dintre credinţă şi naţiune?
- E rău să nu mai fie un neam într-o credinţă. Nu mai este una în toate. Am primit o
scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între ortodoxie şi naţiune,
că naţiunea ar fi pe planul doi. întâi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi apoi naţiunea. Naţia este
lăsată şi ea de Dumnezeu. Fiecare naţie are un fel de a prinde spiritualitatea, aşa cum are şi
fiecare om. Naţiunea noastră de la început a fost aşa, creştin-ortodoxă. Nu poţi despărţi cele
două aspecte, cel puţin la noi.
Credeţi că se va mai putea ajunge vreodată la unirea Bisericilor?
- E greu, dacă ne gândim la Apocalipsă. E greu pentru că sunt multe porniri
egocentrice. Fiecare ar trebui să preţuiască ceea ce are celălalt în el şi să ia mai mult de la
alţii. Nu ştiu cum va fi. Toată chestiunea e foarte complicată. Oamenii sunt făcuji să se şi
întregească nu numai să se afirme fiecare; să aducă fiecare ceva propriu, să fie deschişi
altora. Este greu!
17
 De care loc vă simţiţi cel mai legat?
- De satul meu, de Vlădeni. M-a influenţat foarte mult. înţelegerea dintre oameni; o
văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat.
Simţiţi prezenţa doamnei preotese lângă Sfinţia Voastră?
- O simt adeseori, da! Am trăit o viaţa întreagă cu ea; era bună, răbdătoare...
Ce vă doriţi cel mai mult acum?
- Să mă mântuiesc, să mă chinuie Dumnezeu cu milă în slăbiciunea de acum şi să mă
ajute să ajung la mântuire. Să-mi fie în preajmă mereu.
Consemnat de Costion Nicolescu

SFATURI ADRESATE UNUI GRUP DE STUDENŢI, ÎN VARA ANULUI 1993,

ÎNREGISTRATE PE BANDĂ

La opt zile după înviere, seara, a zis Hristos către apostolul Toma, care se îndoia de
această mare minune: "Pipăie şi tu ranele mele"! Şi Toma, pipăindu-le, a zis: "Domnul meu
şi Dumnezeul meu!" Şi-a dat seama că El este şi, că este Dumnezeu, dacă a înviat din morţi
căci un om nu poate învia, că este peste puterile omeneşti; şi-a dat seama că este un
Dumnezeu Care a învins moartea. Şi Iisus i-a răspuns: "Fericit eşti, Toma, că M-ai văzut şi
ai crezut; dar fericiţi vor fi cei ce nu mă vor vedea şi vor crede". Adică Fiul lui Dumnezeu,
făcut om, a voit ca să-L cunoască toţi Apostolii că a înviat şi, după îndoială multă, să-L
cunoască şi Toma în special, cu îndoiala mărită, pentru ca mărturia lor să fie crezută cu
adevărat de ceilalţi.
Deci trebuie să credem în înviere nu numai pentru că ar fi spus unul dintre Apostoli că
a înviat, ci pentru că, în mod repetat, ei şi-au bazat mărturia lor pe ceea ce au constatat. Deci
şi Toma e o dovadă în plus despre învierea lui Hristos. I se spune Toma necredinciosul
pentru a arăta spiritul critic pe care 1-a avut el şi pentru ca noi să nu avem acest spirit de
îndoială, deoarece ni s-a dat o dovadă ŞL prin mărturia unui om care nu a crezut nici celor
zece Apostoli. Să credem acum, pentru că el însuşi a întărit mărturia celo zece Apostoli cu
mărturia lui. Deci, îi avem pe toţi Apostolii mărturisitori până la moarte, până la pierderea
vieţii lor pentru învierea lui Hristos.
Aceasta este marea semnificaţie a ceea ce s-a întâmplat cu Toma şi a cuvintelor pe care
Mântuitorul le-a spus: Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut. "Fericiţi cei ce cred în
mărturia voastră, care M-aţi văzut şi aţi crezut". Hristos a voit să întărească prin aceasta
mărturia Apostolilor. De aceea, Biserica se numeşte Biserică Apostolică, pentru că se
întemeiază pe mărturia nu numai a unui singur Apostol, ci a tuturor Apostolilor, a unui grup
întreg de Apostoli. Dar nu a unei mulţimi care nu s-ar fi putut controla unii pe alţii, nici a
unui singur om; ci a unui grup solidar, a unui grup care verifica prin fiecare ceea ce se
spunea de către ceilalţi. Aceasta-i semnificaţia faptului că Hristos şi-a ales un grup restrâns
de ucenici şi, prin urmare, şi urmaşii lor - episcopii -, trebuie crezuţi, pentru că ei au primit
mărturisirea aceasta direct de la Apostoli.
Câteva personalităţi importante au venit să asiste la . lansarea traducerii făcute de mine
a cuvântărilor unui mare Părinte bisericesc, Sfântul Grigorie de Nazianz.
Acest sfânt se mai numeşte şi "Teologul". Este al doilea părinte care se numeşte
"Teologul", după Sfântul Ioan Evanghelistul. Al treilea este Sfântul Simeon Noul Teolog din
secolul al Xl-lea. Se numeşte "Teologul" nu numai pentru că a scris în general cărţi de
teologie, ci pentru că a scris şi a vorbit despre Dumnezeu. Teologul, sau teologia, este
18
gândire despre Dumnezeu şi el s-a ocupat în mod deosebit de această gândire despre
Dumnezeu.
Este important aproape fiecare pasaj din ceea ce a scris în aceste "Cuvântări" Sfântul
Grigorie, pentru că el a fost şi un mare poet. A compus vreo 2000 de poezii teologice în care
s-a ocupat de Dumnezeu, iar cuvântările lui sunt o adevărată poezie.
Dar aş vrea să scot la iveală o declaraţie a lui care mi-a rămas întipărită: "N-a fost
cândva când să nu fie nimic", zice el. Am socotit că în aceste cuvinte este o dovedire de
nerespins a existenţei lui Dumnezeu. "N-a fost cândva când să nu fie nimic".
Deci acel ceva care n-are început, n-are o cauză, trebuie să fie în El totul. Toate sunt
cauzate, toate sunt dependente, toate vin una din alta. Dar a fost ceva care nu vine din nimic,
care a fost totdeauna, care a fost veşnic. Cât de minunat trebuie să fie acel ceva, el nu. poate
să fie ceva, el trebuie să fie Cineva, pentru că trebuie să aibă şi o conştiinţă, pentru că dacă
n-ar avea o conştiinţă şi ar fi un obiect, ar fi produs de cineva. Şi trebuie să aibă o libertate,
dacă nu e produs de nimeni. Este prin El însuşi. Este adică ceea ce socotim noi că este
Dumnezeu întreit în Persoane.
Despre persoană am stăruit foarte mult în cărţile scrise de mine, mai ales asupra tainei
persoanei. Taina persoanei cuprinde în ea taina om, o bogăţie nesfârşită. Niciodată nu se
defineşte prin cuvintele ei, totdeauna mai are ceva de spus şi cred că în veci are ceva de
spus. Taina aceasta a persoanei desăvârşite... Pentru că şi omul ca persoană, este dependent
de alţii, legat de alţii. Dar El, Dumnezeu, Persoana, nedevenit din nimenea, ce taină mare
trebuie să aibă această realitate personală a existenţei, Care n-a fost cândva când să nu fie!
El trebuie să fie, dacă-i persoană, şi într-o legătură cu alte persoane, căci o persoană nu
poate fi fără o legătură cu alte persoane.
De-aş avea toată lumea şi n-ar fi o persoană care să aibă o atenţie faţă de mine, aş fi ca
şi cum n-am avea nimic. Numai o altă persoană îmi dă o bucurie, numai o altă persoană mă
face să mă comunic.
Realitatea aceasta supremă trebuie să aibă şi ea, nu un caracter monopersonal, ci
trebuie să aibă o iubire faţă de alte persoane şi asta o spune învăţătura creştină prin cuvintele
"Tată" şi "Fiu". Ce iubire este mai mare decât aceea dintre tată şi fiu? Cine iubeşte mai curat
o altă persoană decât un tată pe fiu şi tot aşa de curat, fiul pe tată? Un Fiu şi un Tată
desăvârşiţi şi mai este şi al treilea, pentru că în doi sunt numai ei doi, parcă sunt mărginiţi;
sunt deschişi când mai este al treilea. Nu pot să nu se gândească şi la al treilea. Şi în iubirea
faţă de al treilea, iubirea lor este desăvârşită între ei şi acest al treilea face bucurie fiecăruia
din ei. Tatăl are mai mare bucurie de Fiul, când Ii spune Celui de-al treilea, Duhului: "Iată
ce mare este Fiul Meu!" Şi Fiul are mai mare bucurie când Ii spune Duhului: "Iată ce mare
este Tatăl Meu". Trei sunt comuniunea desăvârşită. Dumnezeu nu e o esenţă supusă unor
legi; ce legi ar fi mai vechi decât El? El nu poate avea înaintea Lui nişte legi care să-L
determine să fie aşa. El este prin Sine aşa, prin Sine desăvârşit, prin Sine o iubire
desăvârşită.
Nu poate cineva, care gândeşte până la capăt, să nu admită ceea ce spune Sfântul
Grigorie de Nazianz, ca un argument imposibil de înlăturat, despre existenţa lui Dumnezeu,
care-I Dumnezeu iubitor: deci un Dumnezeu Care nu e monopersonal, ci întreit în persoane.
E o mare'taină Dumnezeu, prin faptul că nu e adus la existenţă de nimeni şi de nimic:
Cel din veci prin Sine însuşi. Dar taina aceasta singură ne face explicabilă lumea: e raţional
tot ce e în lume, toate sunt legate în mod raţional şi le cunoaşte fiinţa şi înaintează tot mai
mult în cunoaşterea lor. Dar toate sunt ca unitate şi nu poţi socoti că lumea te mulţumeşte,
19
chiar dacă n-ai făcut-o tu, chiar dacă-i minunată, chiar dacă-i atât de bogată în conţinutul ei,
nu poţi socoti că te mulţumeşte.
Ea este de la Altcineva, de la Acel Cineva care-I desăvârşit, care-I conştiinţă
personală, iubire, comuniune de persoane.
Dar cine o poate defini, cine o poate cuprinde pe acea realitate, acea existenţă? Ea se şi
impune raţiunii şi este şi deasupra raţiunii. E raţiunea producătoare de raţiuni, dar mai presus
decât toate raţiunile. Numai această comuniune interpersonală poate da o explicaţie logică
lumii acesteia, altfel lumea aceasta n-ar avea nici un sens.
Dacă n-ar fi decât ea şi noi oamenii am veni rând pe rând la existenţă şi am pieri
definitiv după aceea, atunci ce rost ar avea lumea şi ce rost ar avea toţi oamenii? Toate ar fi
fără rost, toate ar fi fără sens. Sensul suprem e marcat de Existenţa supremă care-I atât de
iubitoare, încât, din iubire, Tatăl a dat pe Fiul Său pe care-L iubeşte nesfârşit, pentru oameni.
I-a făcut şi pe oameni,ca să se bucure de iubirea Lui. Şi a făcut şi pe oameni ca să fie
parteneri ai iubirii Lui. Nu i-a făcut din Sine, că atunci ar fi şi oamenii perfecţi. I-a făcut din
nimic. N-ar fi Atotputernic dacă i- ar fi făcut din Sine; I-a făcut din nimic. Dar i-a făcut în
aşa fel ca să fie parteneri ai iubirii Lui şi-I iubeşte atât de mult, că pe însuşi Fiul Său îl face
Om, lăsându-L şi Dumnezeu, Şi-L face să se jertfească pentru ei, să primească moartea fără
să fie obligat să moară. Adică nu S-a născut în mod pasional, cum ne naştem noi, deci cu
păcat; ci S-a născut din Fecioară. El n-a murit pentru Sine, El a luat moartea ca s-o învingă.
Câtă iubire are cineva faţă de altul când se jertfeşte el? Dar când jertfeşte pe fiul său iubirea
este şi mai mare. Când Tatăl a dat pe Fiul Său să se jertfească pentru noi,să învingă moartea
noastră şi să Se facă frate veşnic cu noi, să fim şi noi veşnici, ce lucru mare este! Şi abia prin
aceasta avem un sens al existenţei. Dacă am muri definitiv, ce sens ar avea existenţa? Numai
faptul că prin iubirea Lui, Dumnezeu S-a făcut frate cu noi, fapt prin care avem şi noi o viaţă
unită cu Dumnezeu în veci, asta dă un sens şi lumii. Atât am voit să spun despre un singur
cuvânt pe care l-am luat din Sfântul Grigorie de Nazianz. Câtă raţiune dă el, cât de raţional
trebuie să fie, dar în acelaşi timp, cu cât este mai presus de toate raţiunile noastre divine, de
raţiunile prin care cunoaştem toate raţiunile lucrurilor. Sunt aceste două existenţe: existenţa
lumii raţionale, arătând că şi autorul ei este raţional, şi Dumnezeu, Care este creator de
raţionalitate, deci trebuie să fie şi El raţional, dar, în acelaşi timp, mai presus de ceea ce
putem înţelege noi, şi o mare taină. Raţiunea mai presus de raţiune.
Acestea am gândit că trebuie să le spun cu această ocazie, despre marele gânditor, care
a fost Sfântul Grigorie de Nazians, marele teolog, marele gânditor asupra lui Dumnezeu.
Nu se poate să fie om care să nu se gândească că peste lumea aceasta nu este altceva.
Filosofii, care în general nu se gândesc decât la lumea aceasta şi zic că numai lumea
aceasta exista, nu dau nici un sens existenţei divine. Numai credinţa jn Dumnezeu dă un
sens, dă o logică a existenţei. In credinţă este şi cea mai înaltă raţiune. Omul credincios este
cu adevărat şi omul raţional. O idee care s-ar putea dezvolta foarte mult, este aceea că între
credinţă şi raţiune nu este opoziţie, ci este cea mai deplină convergenţă, cea mai deplină
unitate. De aceea, să avem curajul să credem că nu vom fi mai puţin raţionali, ci vom fi mai
raţionali.
Cartea ne face bucurie. Cărţile ne aduc lumină. Chiar astăzi am citit în Epistola I a
Sfântului Ioan, unde Evanghelistul face identitatea între iubire şi lumină. Dacă vrem să-1
înţelegem pe celălalt, trebuie să-1 iubim; şi dacă-1 iubim, ni se luminează adâncurile lui. Nu
există lumină în afara iubirii! Nu ajunge să-1 privim numai lucrurile lumii, ca să ne
luminăm. Am spus că de-aş avea lumea toată, dacă nu este o persoană care mă Iubeşte, nu
20
am nici o mulţumire. Mulţumirea e lumină - lumina iubirii. Iubirea e lumină şi amândouă
sunt viaţă. Dacă vrem să avem viaţă, şi nu o viaţă trecătoare, ci viaţă veşnică şi o lumină
nesfârşită1, mereu mai bogată, apoi trebuie să iubim. Dar nu putem iubi pe om dacă nu iubim
pe Dumnezeu. Dacă omul nu e veşnic, nu e acelaşi lucru. Numai pentru că omul este veşnic,
îl iubesc. G mamă când iubeşte pe fiul ei, nu se poate să nu se gândească la lumină şi să nu
se gândească la veşnicia lui. Spune şi un gânditor francez de astăzi, Gabriel Marcel, că
francezii mai au şi câte un gânditor creştin şi câte un poet creştin. Nu cum se socoteşte la
noi, că nu poţi lua de la ei decât lipsa de credinţă. Gabriel Marcel spune: "Când spui unui
om "te iubesc", nu se poate să nu gândeşti că el va fi veşnic".
De ce l-aş iubi pe om dacă n-ar fi veşnic? De ce m-aş simţi atât de dator faţă de el să-1
iubesc, dacă n-ar fi veşnic? Fiecare om e făcut pentru veşnicie. Eu aspir la desăvârşire. încă
nu am ajuns la desăvârşire, dar aspiraţia aceasta nu se termină. Dacă sunt în legătură de
iubire cu cineva, (dacă se poate cu toţi), aceasta nu se poate să nu fie de la Dumnezeu. In
zadar zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dacă pe om nu-1 iubeşte şi în zadar zice cineva
că iubeşte pe om, dacă pe Dumnezeu nu-L iubeşte, dacă nu vede în această taină mare şi
nesfârşită a omului, prezenţa lui Dumnezeu!
Să iubim pe oameni şi să iubim pe Dumnezeu. Asta să ne fie deviza noastră, de creştini
adevăraţi şi asta ne-ar vindeca şi pe noi de boala dezbinărilor în care ne aflăm acum.
Poporul nostru a fost un popor unit, unit prin credinţă şi iubire, pentru că politiceşte am
fost împărţiţi în trei părţi, dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră
era perfectă, pentru că aveam credinţa în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne
iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin
ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.
Dumnezeu să ne ajute la toată lumea!
Poporul nostru are o limbă care-i folosită şi în Liturghie. La popoarele catolice, limba
vorbită de popor este alta decât limba liturgică. La popoarele slave, limba liturgică e alta
decât limba vorbită de aceste popoare. La greci, limba liturgică e alta decât limba vorbită azi
de popor, e o limbă greacă veche. La noi, limba liturgică e cea vorbită de popor. De aceea,
limba vorbită de popor capătă un cuprins de taină şi de sfinţenie. Noi avem cuvinte
minunate. Poate toate cuvintele noastre au un cuprins de taină pe care nu-1 au cuvintele altor
popoare.
Cine poate traduce cuvântul "cuviinţă" în altă limbă? Dar la câtă îndatorire nu ne
obligă acest cuvânt? Să avem cuviinţă unii faţă de alţii. La noi nu se folosesc pentru
exprimări alţi termeni decât "cuvânt", adică legătura între unul şi altul, de la "conventus".
Noi am făcut din "conventus", cuvânt, cuvântul ne leagă... Cuvântul nostru să ne lege cu
adevărat - de Hristos şi unii de alţii - şi în viitor! Noi suntem un popor al comuniunii în
credinţă. Să rămânem un popor al comuniunii prin credinţă, dându-ne seama că nu trebuie să
părăsim aceşti termeni ai noştri minunaţi. Sunt la noi foarte mulţi termeni francezi. O fi ea
limba franceză o limbă elegantă şi o limbă precisă, dar n-are farmecul tainic pe care îl are
limba noastră. N-are seva de taină pe care o are limba noastră, n-are spiritualitatea noastră.
Noi suntem poporul cu cea mai mare şi cea mai unită spiritualitate, dar am căutat s-o
înăbuşim. Această spiritualitate se vede şi în arta poporului. Aţi văzut Muzeul Ţăranului?
Dacă n-ar fi fost ţăranul, n-am fi avut aceasta.
Eu cred că ţăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, ţărănimea este cea mai
nobilă. Prea ne-am lăsat aşa dispreţuiţi, socotind că alte clase sunt superioare. Ţărănimea a
desăvârşit arta noastră. A păstrat datinile noastre rninunate, a păstrat unitatea noastră. într-un
21
sat toţi merg la biserică. Unul care nu e îmbrăcat frumos Duminica şi se duce cine ştie unde,
e socotit un zăpăcit. Unde mai e la oraş aceasta?
Să luăm pildă de la solidaritatea ţărănească, de la nobleţea ţărănească. Să rămânem
credincioşi predaniei noastre. Să nu socotim că natura e numai pentru forţe declanşate unele
contra altora, care pot fi folosite într-o tehnică dezvoltată. Să mai socotim că natura e şi
sfântă. Pentru noi apa se sfinţeşte, cu apa sfinţim toate. Să nu mergem prea departe cu
această .tehnică care în curând poate să ne ducă şi la distrugere prin poluarea ei şi prin
punerea nădejdii numai în ea, părăsind toate criteriile morale de viaţă, mergând la droguri, la
homosexualitate, căci adesea ceea ce e nou e o decădere din sfinţenie, din taină, din
spiritualitate. Să rămânem fideli poporului nostru, tradiţiei noastre. E ceea ce am voit să dau
prin cuvântul meu.
Am citit de curând o carte de filosofie creştină a doamnei Elena Solortca de la
Academie. Este extraordinară! Minunată carte! O am aici; mi-a dat-o s-o citesc. Fiecare
capitol se încheie cu accentul pus pe iubire.
Toate trebuie să ne conducă la iubire. În cunoaştere trebuie să ne silim să ne înţelegem,
deşi putem să avem păreri deosebite. Insă trebuie să depăşim aceste păreri prin credinţa
comună în Hristos. Şi mereu să punem accentul pe iubire. Pe iubire pune accentul Sfântul
Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni capitolul 13: "Dragostea toate le rabdă,
dragostea toate le suportă, dragostea nu supără pe nimeni..." Este un imn al dragostei. Dacă
s-ar putea caracteriza creştinismul, ar trebui să se spună că este religia dragostei.
Dragostea e între persoane, dragostea care are ca model pe Sfânta Treime, dragostea
care L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu însuşi să se facă om, să coboare atât de mult, încât să se
facă om şi să meargă până la moarte pentru ai scăpa pe oameni de moarte şi pentru a-i uni cu
Sine. Adică semnul Crucii este un semn al dragostei. Fiecare se angajează prin semnul
Crucii să fie gata de jertfă pentru alţii. A te jertfi pentru alţii este semnul cel mai dezvoltat al
dragostei.
In religiile panteiste din Asia, religiile păgâne, acolo nu se vorbeşte de dragoste.
Budismul nu vorbeşte de dragoste,ci vorbeşte de nirvana, de linişte. "Să nu mă tulbure grija
de nimeni". îmi spunea un muzician creştin că el va fi fericit când se va scufunda în marea
esenţă. "Păi, zic, vei şti de această fericire?" A rămas aşa, fără cuvânt. Eu trebuie să mă
dezvolt de aici pentru împărăţia cerurilor, care este împărăţia iubirii, în care împăratul ne
este tată şi ne este frate. Tatăl nostru! Da! Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi
a Sfântului Duh. Împăratul este Tatăl Aostru. Noi suntem fiii Lui! Hristos este fratele nostru,
iar noi suntem fraţii Lui. Dumnezeu Fiul vrea să ne facă pe toţi fraţi cu El şi fii ai aceluiaşi
Tată.
La aceasta suntem chemaţi noi. Iubirea este ţinta cea mai înaltă a creştinismului. Nu
cunoaştem mare lucru. Toate cunoştinţele noastre sunt supuse îndoielii; toate filosofiile se
contrazic una cu alta. Ştiinţa a început să se îndoiască şi ea de afirmaţiile ei. Dar aceasta
rămâne: superioritatea dragostei, calitatea aceasta de a ne face buni şi de a înainta, de a ne
înălţa. Asta e propriu creştinismului. Nu e propriu nici sionismului, care nu ştie decât
credinţa unui singur popor, care vrea să domine pe celelalte, nici mahomedanilor, care vor
să se impună cu iataganul.
Creştinismul nu s-a impus niciodată cu sila, ci cu jertfa. N-a umblat cu sabia împotriva
altora, ci a primit sabia altora asupra sa. Creştinismul este religia iubirii, religia smereniei,
religia muceniciei, religia jertfei, religia Crucii! Asta, însemnează creştinismul: duhul
creştinesc din oameni, depăşirea egoismului, depăşirea dezbinărilor, iubirea dintre oameni,
22
care înseamnă o înţelegere mult mai profundă a realităţii, care nu reduce toată realitatea la
cele materiale ale lumii acesteia, care descoperă bogăţia la care poate ajunge omul prin
duhul său înaintând în Dumnezeu. Niciodată nu se va mărgini atunci, la cele materiale.
Cultura lui va depăşi monotonia în care trăieşte acum.
Sigur că tehnica a adus lucruri importante pentru om. Am depăşit oarecum spaţiul prin
telefon, prin televiziune, prin radio, prin diferite mijloace tehnice de mişcări. Dar acestea nu
ajung. Că pe măsură ce am depăşit aceste deosebiri şi distanţe spaţiale, noi am uitat de
adevărata realitate a noastră. Nu ne mai gândim ce suntem noi, nu ne mai gândim cine este
semenul nostru, nu-1 mai preţuim. Nu mai vedem taina lui. Ne-am închis înălţarea spre
infinitatea spirituală şi iubitoare a lui Dumnezeu.
Cred că dimensiunile cunoaşterii universului în cele materiale ar trebui să ne uimească
prin bogăţia lor, prin armonia lor, printr-un fel de imposibilitate de a le cuprinde pe toate
câte sunt în Univers, deschizând chiar ştiinţei perspective nesfârşite. Dar tocmai acestea ar
trebui să ne facă să vedem că nu ne putem mărgini la acestea, că ele nu ne fac fericiţi. Oricât
ne-ar plăcea tehnica, oricât ne-ar ajuta mijloacele tehnice, nu suntem mulţumiţi numai cu
acestea. Omul are alte dimensiuni virtuale în el. Ar trebui să fie descoperite şi puse în
aplicare. Ele ne arată tot mai evident pe Cel de care depind toate. Ştiinţa deschide societăţii
de astăzi posibilitatea să descopere dimensiunile acestea ale spiritualităţii şi ale existenţei lui
Dumnezeu. Iată că nu putem rămâne la unilateritate.
Vedem că toate sunt dependente. Fiecare e dependent de celălalt şi toate sunt
dependente de ceva care le depăşeşte. Fizica a ajuns să vadă în moleculă atomi, în atomi să
vadă fotoni şi electroni, dar a mers şi mai departe, despărţind şi fotonul, despărţind şi
electronul în alte părticele. A mers undeva până la a nu mai vedea o substanţă în cele
materiale, ci a vedea numai o energie. Dar energia aceasta trebuie să aibă şi ea un subiect, nu
poate fi de la sine şi acest subiect e dincolo de ea. Cine mânuieşte această energie? Ca şi
cum ai întreba cine mânuieşte tot ceea ce fac eu. Eul, eu, eul subiect care e dincolo de toate
aceste lucrări. Aşa se poate ajunge chiar prin ştiinţă la Acel subiect suprem care nu numai
organizează toate, ci le dă şi existenţă, le dă fiinţă tuturor. Şi le şi călăuzeşte Şi le ţine într-o
ordine şi armonie pe toate.
Eu cred că asta este perspectiva societăţii de astăzi. Pe măsură ce a înaintat în ştiinţă,
poate să înainteze şi în adevărul unei existenţe mai presus de toate, de care depind toate, căci
toate sunt dependente. Trebuie să fie Unul Care nu e dependent de nimic, Care este prin
Sine, Care e absolut, Care are toate prin Sine, Care are până şi puterea de a le crea pe toate.
Şi dacă vom ajunge să înţelegem lucrurile acestea, vom deveni şi mai credincioşi, căci pe
măsură ce vom înainta în ştiinţă, vom înainta şi în credinţă, unindu-le pe acestea două şi
folosind cele ale ştiinţei pentru a ne ajuta unii pe alţii, iar pe cele ale credinţei pentru a ne
iubi unii pe alţii.
Aceasta este perspectiva pe care o văd deschizându-se omenirii. Şi dacă nu merge în
direcţia aceasta, rămâne într-o monotonie. Vom şti tot mai multe amănunte despre lume, dar
nu vom avea explicarea lor. Omul nu va avea putinţa să-şi depăşească dorinţa de a fi mai
deştept, de a cuceri tot mai multe lucruri pentru el în dauna celorlalţi, de a se lupta pentru
putere conduşi de lăcomie şi de egoism, egoism ce are parcă o nesfârşire în poftele lui şi
pare că te îmbogăţeşte prin poftele lui, dar de fapt te lasă tot mai singur. Căci dacă nu iubeşti
pe alţii, nici ei nu te iubesc pe tine. Rămâi mai mult într-o părere că te-ai îmbogăţit, că te
îmbogăţeşti, când de fapt te sărăceşti continuu. Te sărăceşti în conţinutul înţelegerii
spirituale a lumii, te sărăceşti şi în conţinutul pe care-1 poţi primi din comunicarea unuia cu
23
altul şi această sărăcie şi monotonie şi această lipsă de atenţie a altora faţă de mine şi a mea
faţă de alţii îţi dă şi un chin, îţi dă şi o foarte redusă satisfacţie, foarte trecătoare satisfacţie,
foarte amăgitoare satisfacţie de viaţă. Nu e viaţă aceasta, e moarte, cum se spune în
Evanghelie. Viaţa e în comuniunea spirituală, în comuniunea prin care altul îţi comunică
adâncurile lui de iubire, adâncurile lui spirituale şi eu le comunic pe ale mele. Viaţa este
aceea în care infinitul dumnezeiesc îmi comunică adâncurile infinite ale iubirii Lui şi în care
eu înaintez la nesfârşit, atât în cunoaştere, cât şi în iubire.
Aceasta cred că ar fi perspectiva normală în care ar trebui să se dezvolte societatea
omului care nu se poate depăşi pe sine, care crede că găseşte în sine tot, care crede că poate
înainta în satisfacţia sa la nesfârşit, care crede că se poate dezvolta pe sine în dauna tuturor;
care crede că le poate aduna pe toate în sine şi-i poate supune pe toţi sieşi, care crede că
numai el există şi nimic altceva nu există; care crede că poate înlocui prin sine existenţa
supremă.
De fapt, cel ce gândeşte aşa se rupe de real, de ceilalţi oameni, se mărgineşte, se
însingurează, pentru că, dacă nu-i vede el pe ceilalţi, nu le dă atenţie celorlalţi, nici aceia nu-
i mai dau atenţie lui, nu mai vine nici o undă de atenţie de la alţii. Este respectat mai mult
dintr-o frică, dintr-o teamă, dacă are putere. Iar când pierde această putere, oamenii îi arată
că nu l-au cinstit cu adevărat, că nu l-au iubit cu adevărat, că totul a fost o minciună. Omul
care înţelege cu adevărat situaţiile sufleteşti, care are o cât de mică pătrundere în cele
spirituale, îşi dă seama chiar când es'te lăudat şi când i se dă atenţie, că acestea nu sunt
adevărate, că sunt amăgitoare, că sunt înşelătoare.
Egoismul este singurătate, monotonie, nemulţumire, o aparenţă'de posibilitate
nesfârşită de a dezvolta eul propriu, abuzând de ceilalţi, făcându-i pe ceilalţi robi, folosindu-
te de munca lor; folosindu-te de lucruri pe care le socoteşti tot mai mult că sunt ale tale. E o
mare amăgire egoismul. Noi trebuie să ne rupem de el, căci numai în comunicare reală cu
ceilalţi te deschizi lărgimii spirituale care este în toţi. Fiecare aduce ceva, fiecare aduce
înţelegere, fiecare aduce o putere, o atenţie care întăreşte, o iubire care te bucură. Fiecare îţi
deschide şi-ţi lărgeşte un alt orizont. Numai în iubire creştem cu adevărat fiecare. Şi creştem
mai ales în Dumnezeu, de Care depind toţi, de la Care vine iubirea tuturor.
Noi românii, suntem un popor iubitor de Dumnezeu şi foarte cuceritor, plin de armonie
şi plin de lărgime, pentru că suntem pe de o parte un popor latin, iar pe de altă parte, un
popor ortodox. Avem în noi şi luciditatea latină, claritatea latină, comunicativitatea latină,
dar avem şi simţul tainei. Şi atunci nu suntem superficiali în comunicativitate, nu-1 luăm pe
celălalt foarte puţin în serios, ci-1 luăm în serios în comunicarea cu el, pentru că vedem în el
făptura lui Dumnezeu plin de taină. Aceasta ne deosebeşte de latini, dar ne deosebeşte şi de
slavi, care sunt mai puţin lucizi, sunt mai ascunşi în neclaritate. Pe când la noi e foarte
curioasă această paradoxală unitate între claritate şi taină, între lumină şi taină. E taină în
lumină, nu e taină în întuneric. Chiar mistica occidentală, cum este Eckart şi Bohme - unul
catolic, celălalt protestant -, văd taina sau mistica întru întuneric, dincolo de persoană. La
noi persoana e marea taină. La noi, mistica este o mistică a luminii. Poporul nostru e
singurul popor care spune creaţiunii lume - lumină. Nici un popor nu-i spune lumină. Vedem
în ea lumina lui Dumnezeu.
Cred că asta ne deosebeşte de toate popoarele, şi de cele din Orient şi de cele din
Occident. Cu latinitatea ne deosebim de slavi, care sunt mai neclari; cu ortodoxia ne
deosebim de occidentali, care vor să ştie tot, dar nu ştiu nimic pentru că Dumnezeu este
departe de ei că nu au simţul tainei, căci numai când ai simţul tainei ai şi simţul infinitului,
24
căci o taină niciodată nu o poţi rezolva complet.
De aceea suntem un popor de o mare, adâncă sinteză. Avem respectul celuilalt,
conştiinţa că celălalt e o taină, dorinţa să fim în comuniune cu celălalt să nu-1 epuizăm în
câteva cuvinte,- nu vrem să-1 dominăm. Deci, nu vrem să ne despărţim de celălalt. Sunt
nişte concluzii sociale foarte interesante, care se pot trage văzând la poporul nostru această
combinaţie între ortodoxie şi latinitate.
Cei din trecut au fost mai interesaţi de valoarea persoanei ca astăzi, dar şi de valoarea
comuniunii, pentru că sunt atâtea dezbinări între oameni. Se afirmă fiecare pe sine, dar nu se
afirmă ca o taină, recunoscând şi pe celălalt ca o taină şi socotind că se întregeşte taina lui cu
taina celuilalt. Sau reduce nersoana la ceva individual, egoist, sau nu vede o necesitate în
comuniunea cu celălalt. La noi este un echilibru extraordinar în această valoare pusă pe
persoană, dar şi pe comuniune. Tocmai pentru că persoana are valoare, are valoare şi celălalt
pentru mine, dar şi eu am pentru el valoare.
Noi respectăm pe alţii, dar ne respectăm şi pe noi. Suntem foarte omenoşi, ospitalieri,
dar îi cam şi dispreţuim, când vedem că vor să-şi ia nasul la purtare. Cam şi râdem de ei,
râdem de cei venetici. Adică suntem îngăduitori cu ceilalţi, înţelegători, dar totuşi ne
respectăm şi pe noi. Noi suntem un popor, avem o spiritualitate. Toţi au trecut peste noi, ne-
au atacat şi din Vest şi din Est. Câte greutăţi n-am avut noi şi totuşi ne-am menţinut! Şi
greutăţile acestea şi lupta împotriva acestor greutăţi ne-a adâncit în răbdare, în luptă. In
acestea se dezvoltă, creşte un popor şi ne-am dezvoltat şi noi. N-am fost nimiciţi de nimeni.
Cine a contribuit mai mult la apărarea Europei decât românii? Noi am apărat Europa
de invazia otomană, prin Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mircea cel Bătrân şi ceilalţi toţi. Turcii au
trecut peste ceilalţi până la Viena. Peste noi n-au putut trece. Am apărat Europa şi eram
atacaţi şi de ei, de europeni, de polonezi, de unguri, de germani. Ne apăram şi de ei şi-i
apăram şi pe ei împotriva turcilor.
La războiul din 1877 cine a contribuit la eliberarea popoarelor din Balcani de otomani?
Noi. Şi ruşii, dar mai mult noi i-am apărat. Pe urmă, în 1916 la Mărăşeşti cine a oprit
avalanşa germană spre Rusia, ca să ocupe şi să oprească războiul şi să-i învingă pe ruşi?
Cine? Noi, la Mărăşeşti. In războiul al doilea, cine a plecat până la Volga, alături de nemţi,
gândind că vom putea aliena comunismul? Şi când am văzut că-1 apără Europa, n-am mai
avut ce face. I-am dezarmat pe nemţi atunci şi au plecat nemţii dezarmaţi de la Iaşi, din
Bucovina, până în Boemia şi aşa au putut fi învinşi. Că altfel, erau cât pe ce să pună în
practică bomba atomică şi câştigau ei.
Cine a apărat Europa în toate timpurile acestea? Cine a jucat cel mai mare rol? Poporul
nostru. Aşa că, Dumnezeu nu te ocroteşte pentru o viaţă comodă, ci te ocroteşte dându-ţi
nişte probleme. Şi nouă ne-a dat nişte probleme şi le-am rezolvat cu ajutorul Lui şi ne-am
format.
In război noi vedeam că va veni comunismul sau va veni hitlerismul. De aceea am
scris despre persoană: "Iisus Hristos sau restaurarea omului". Valoarea persoanei şi valoarea
iubirii între persoane. Am accentuat mereu valoarea persoanei şi valoarea iubirii între
persoane. Şi astăzi, numai asta ne poate salva! Şi Ortodoxia prin asta este tare e singura care
accentuează persoana. Ce valoare este mai mare decât persoana şi decât comuniunea de
iubire între persoane? Şi cine e mai înalt în înălţimea şi adâncimea Duhului Sfânt decât Iisus
Hristos? Poate fi depăşit Iisus Hristos în ceea ce putem noi ajunge? Nu poate fi ideal mai
înalt. Cel mai înalt ideal de om ni 1-a dat Iisus Hristos. Şi cel mai înalt ideal este acesta: să
respecţi persoana, să iubeşti persoana, omul care este chipul lui Dumnezeu şi să doreşti " să
25
fii iubit de persoană, să fii în comuniune cu persoana. Asta este Ortodoxia!
Catolicismul e dictatorial şi-n Evul Mediu episcopii lor au fost latifundiari, prinţi.
Ţăranii erau iobagi pe terenurile lor. La noi n-a fost aşa ceva, la noi, preoţii, episcopii, erau
alături de popor, lângă ei. Pe când acolo, ce au făcut ei? Au venit şi cu Cruciadele. Ce au
făcut Cruciadele? Au ocupat Bizanţul, l-au slăbit, l-au ţinut ocupat 70 de ani, slăbindu-1 ca
să-1 poată ocupa apoi mahomedanii.
Sâ facem din fiecare creştin un luptător duhovnicesc. Nu ca să-i convertească pe
celălalt numai la credinţă, ci ca să-i şi arate un model de om. Noi avem ca model de om pe
sfânt. Fiecare trebuie să tindă spre sfinţenie, spre bunătate, spre ajutorul celuilalt, spre
smerenie, spre curăţenie, spre toate cele bune. Să iubeşti pe celălalt mai mult decât pe tine.
Asta ne trebuie: să punem în practică Evanghelia. Şi de aceea cred că Filocalia va putea să
ne călăuzească pe toţi spre Hristos. Şi trebuie ca preoţii, şi nu numai preoţii, ci şi toţi
credincioşii, s-o citească. Nu au fost sfinţi numai dintre preoţi, au fost sfinţi şi dintre ceilalţi
credincioşi.
Toţi avem datoria să ne trezim la această conştiinţă, să fim cât mai aproape de Hristos,
să folosim cât mai aproape duhul de jertfă, să ne jertfim şi noi pentru alţii, ca să descoperim
ceea ce este nobil în noi. Că toate viciile, toate patimile ne coboară. Noi trebuie să mergem
spre ceea ce este adânc, spre ceea ce este nobil, spre ceea ce uneşte cu Dumnezeu. Să
ajungem la sfinţenie; ca să ajungem la înviere şi la viaţa veşnică în Hristos.
Cineva mi-a adus de la Sfântul Munte un exemplar în greceşte al Filocaliei, în două
volume "in folio" şi eu am prezentat-o în consiliu profesoral, colegilor mei de la Teologie şi
am zis: "Hai să luăm fiecare câte o parte să o traducem, că e o carte minunată!"
Nu s-au apucat. Atunci m-am apucat eu şi am tradus cât am stat la Sibiu, vreo trei ani,
patru volume. Pe urmă n-am mai putut să tipăresc, pentru că a venit comunismul şi am
început din "77 să le tipăresc şi pe celelalte în total 12 volume. Filocalia este o carte de trăire
reală cu Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L cunoaştem numai teoretic, ci Il cunoaştem şi practic,
prin rugăciune şi despătimire. înseamnă că trebuie să ne curăţim de patimi. Şi cum ne
curăţim de patimi, care nu sunt decât plăceri pentru lucrurile pământeşti, nu-s decât mândrii
ale egoismului, ale slavei de la oameni? Trebuie să ne depăşim, să depăşim aceste vicii,
aceste forme ale egoismului, prin spovedanie, rugăciune, post, milostenie, Sfânta
împărtăşanie etc. Să ne uităm pe noi înşine. Numai aşa ne putem întâlni cu Dumnezeu.
Asta este Filocalia. Şi am dezvoltat apoi aceste idei, prin diferite note pe care le-am
pus acolo, ca apoi, prin '83, mi se pare, să scriu chiar o carte de ascetică şi mistică. Dar nu
puteam s-o tipăresc aşa pentru că eram acuzat mereu.că sunt mistic. Şi mistic însemna ceva
foarte bănuitor. Mistic eşti împotriva luminii, împotriva cunoştinţei. Eşti pentru întuneric!
Pentru asta m-au şi scos de la Sibiu şi m-au adus aici, la Institutul Teologic din Bucureşti.
Am fost băgat şi la închisoare, în 1958. Şi am arătat că dimpotrivă, mistica este trăirea cu
Dumnezeu, trăirea în lumină, trăirea curată şi aşa mai departe.
Pe urmă am dat şi de alte scrieri, de ordin duhovnicesc, practic, în greceşte, şi le-am
introdus şi pe acelea şi am făcut 12 volume. Şi toată Filocalia Sfinţilor Părinţi este un fel de
creştinism, de aplicare practică a legăturii cu Hristos. Noi trebuie să ne curăţim de toate
patimile noastre urâte. În volumul întâi este un studiu al Sfântului Ioan Casian, în care
combate opt patimi: lăcomia de bani, lăcomia de plăcere, lenea, slava deşartă, mândria şi
altele. De toate astea trebuie să te desparţi ca să te apropii de Hristos. Pentru că Hristos este
numai iubire, este pildă vie. Nu este numai o figură teoretică, ci este o pildă desăvârşită a
iubirii şi a smereniei la care S-a supus Hristos, făcându-Se om, neavând unde să-Şi plece
26
capul, neumblând după o carieră.
Catolicismul se caracterizează printr-un individualism şi un raţionalism pasiv, un
raţionalism simplist; căci raţionalismul numai, desparte realităţile.
Ele de fapt sunt toate unite, toate în armonie, chiar realităţile extrapersonale, cu atât
mai mult persoanele. Nu există limită a persoanei, să spui că în acesta e celălalt; tocmai a
fost cineva care vorbea despre psihologie şi care spunea că trebuie să cercetăm psihologia
mai nouă, pentru că la noi timp de 40-50 de ani nu s-a mai avut nici o preocupare de omul
adevărat, de psihologia adevărată. într-un fel, credeam că nu mai este decât Freud, dar nici
Freud nu a fost un psiholog adevărat. Nu a văzut decât obsesia sexuală şi formele, deviate
ale sexualităţii. S-a dezvoltat şi în Occident, cred, o psihologie, dar totuşi nu s-a putut
dezvolta o psihologie adevărată, pentru că sunt prea raţionalişti, prea simplişti. N-au fost
popoare prea închegate. Ele au fost popoare nomade, care n-au fost prea închegate - cu
tradiţie, unitare, foarte sigure - cum a fost poporul nostru. Poporul nostru a fost un popor
închegat cu adevărat. Cred că şi grecii. Dar slavii au fost şi ei tot pe drumuri. Insă poporul
român a avut o tradiţie îndelungată, aceeaşi tradiţie, acelaşi fel de viaţă.
Ce însemnează datinile pentru poporul român, ce sfinţenie au datinile, datinele de la
Botez, datinile de la Cununie, datinile de la orice moment important al vieţii, cum participă
tot satul, cum participă toţi la ele. Adică aici persoana n-o mai poţi separa, să spui: "de aici
sunt eu, de aici tu" şi nici psihologie nu mai poţi face în felul acesta adică iau pe omul cutare
şi-1 studiez şi văd ce este el. In fiecare om e amprenta celorlalţi. Deci, grija de ceilalţi,
preocuparea de ceilalţi, bucuria de ceilalţi, influenţele celorlalţi. Deci, nu mai există un
individ şi, de aceea, nici un raţionalism care separă. Acesta-i un raţionalism simplist, care
împarte.
Ori, nu este viaţa aşa. Viaţa este raţională şi în acelaşi timp superioară raţiunii, mai
presus de raţiune. Sau e raţională tocmai întrucât e comunitară, e raţionalitate în comunitate.
O raţiune comunitară, o raţiune a ansamblului, o raţiune a ceea ce depăşeşte individualul.
Aşa cum sunt în Dumnezeu raţiunile tuturor nedespărţite, şi oamenii, în rădăcina lor, sunt o
unitate şi toate lucrurile în rădăcina lor sunt o unitate şi o armonie, sunt făcute unele pentru
altele.
Eu nu pot să înţeleg individualitatea. Gea mai mare bucurie a mea e să mă bucur de
atenţia cuiva! Dacă mă bucur de atenţia cuiva nu mai sunt nefericit şi atenţia mea faţă de el
trebuie să însemneze pentru el aceeaşi bucurie. Trebuie să uit de mine ca să fiu fericit,
pentru că dacă uit de mine şi mă preocupă altul, se'va preocupa şi altul de mine şi asta
numai, mă face fericit. Dacă mă preocup numai de mine, rămân singur şi sunt nefericit.
Egoismul te face nefericit. Numai smerenia, uitarea de tine, să uiţi de tine şi atunci ai toate
semnele că nu eşti uitat de alţii. Eşti înconjurat de toată atenţia altora.
În smerenie nu eşti singur, în smerenie eşti totdeauna în comunitate. Pe când în
egoism, pretenţia că eşti numai tu, e o nenorocire. Şi de Tapt nici atunci nu eşti singur, că
omul nu poate fi singur. Şi cel rău are nevoie de alţii. Are nevoie de lauda lor, are nevoie de
exploatarea lor, are nevoie de critica lor, are nevoie de pretenţia că e mai bun decât alţii, aşa
că realitatea nu e nici individualistă şi nu e nici totalitaristă. Asta nu a învăţat Occidentul!
Satul are sobornicitate, comunitate. Asta e. sobornicitatea Bisericii - comunitatea! Tot satul
hotărăşte împreună.
Spunea un profesor de lângă Făgăraş, cum îl învăţau părinţii să se roage: "Doamne,
ţine-mi vitele; Doamne, ţine-mi pe taica şi pe maica; Doamne, ajută-mi să nu mă fac de râs
în sat!" Adică el nu era forţat să nu se facă de râs, ci el de bunăvoie caută să nu se facă de
27
râs în sat, să însemneze ceva pentru sat. Nu silit. Da, avea şi el o bucurie, să fie în atenţia
satului, şi-n asta se vede importanţa lui, că însemnează ceva pentru sat, că face ceva pentru
sat, că aduce o glumă a lui, că aduce o hărnicie a lui, un talent al lui, că face ceva pentru
altul în numele lui Dumnezeu.
Ei, asta a pierdut Occidentul, sobornicitatea pe care o avem de la Biserică. Cât e de
sobornicesc satul care merge la biserică împreună!
Cât am fost la părinţii mei, pe tata nu l-am văzut să se certe cu cineva, să strige la
cineva. Niciodată! Dacă cumva un vecin avea ceva cu el, s-ascundea în casă, se ducea în
casă. Iar mama spunea totdeauna, când criticam pe cineva: "Lasă dragul mamei! Fii om de
treabă şi zi bună ziua către oricine!" Asta o împlinea rugăciunea comună a Bisericii şi era de
râs cel ce Duminica nu se îmbrăca frumos şi nu mergea la biserică.
Asta era spiritualitatea noastră, spiritualitatea creştină. Astăzi s-ar spune că sunt lucruri
depăşite. Depăşite, dar trebuie să căutăm să le refacem cât putem, pentru că altfel ne
descompunem şi descompunerea înseamnă pieire. Nu mai merge aşa, uite în ce criză morală
ne aflăm noi astăzi, cu dezbinările acestea din popor! Şi această criză a adus-o
intelectualitatea.
Unul a citit un roman, altul alt roman şi fiecare judecă după romanul pe care 1-a citit
el. Nu mai trăieşte bucuria comună cu ceilalţi. Sunt câţiva prieteni şi în oraş. Aceasta se
vede şi în faptul că Biserica Ortodoxă a făcut pe fiecare stradă câte o biserică. Biserica era
centrul străzii, centrul uliţei. La biserică la noi totdeauna mă întrebau: "Dar unde-i doamna?
Ce face?" Ca într-o familie. Familiaritatea, poate asta-i comuniunea. Familiaritatea. Cred că
asta a fost specific poporului nostru. E bine să vadă aceasta şi cei din Occident.
Noi avem ceva de dat Occidentului. Occidentul n-are ce ne da. Din raţiunea aceasta
analitică el a dezvoltat tehnica. El a despărţit diferitele energii care erau combinate. A
despărţit atomul, a despărţit diferitele energii şi prin asta s-au declanşat şi au putut să se
manifeste, tehnic şi ştiinţific într-un grad sporit dar şi periculos. Atomii care nu mai sunt
încadraţi în sistemele lor, diferitele feluri de atomi: atomul de oxigen, atomul de hidrogen,
atomul de carbon, îi desparţi, le desparţi electricitatea, le desparţi căldura, nu îi mai ai într-o
reciprocă îmbinare, modelare.
De aceea nu mai sunt medii de dezvoltare a noastră, ci medii de distrugere. Şi poate să,
fie un pericol mare din tehnica aceasta rezultată prin descompunerea acestor energii ale
naturii, care erau foarte bine armonizate de Dumnezeu, încât pare pe de o parte, că raţiunea
aceasta a dus la o civilizaţie. Dar pe de altă parte, a dus la o situaţie care e foarte periculoasă.
E din ce în ce mai periculoasă şi trebuie să se oprească. De ce au pornit acele mişcări
ecologice? (oicos înseamnă casă) Să fie natura ca o casă? Dar nu mai o natura ca o casă, aşa
că poate să fie periculos.
Iată aşadar, ce ne deosebeşte şi de slavi şi de greci, deşi sunt ortodocşi. Noi suntem
altfel ortodocşi şi decât ei pentru că avem unirea între latinitate şi ortodoxie. Avem un
echilibru, suntem un popor care avem şi luciditate şi avem şi simţul tainei. Poate că ruşii au
mai mult simţul tainei, dar o taină lipsită de luciditate. Asta-i o taină a întunericului şi de
aceea mistica occidentală s-a dezvoltat mai mult ca o mistică a întunericului. La noi mistica
e o mistică a luminii, este foarte multă lumină. Lumină şi taină. In lumină vezi taina,
adâncimea luminii, adâncimea .tainei; şi avem un simţ al tainei pe care nu-1 au alte popoare.
Contrar spiritului raţionalist care trebuie să ştie tot, descompunând tot, ştie tot, noi avem un
simţ al tainei.
Poporul nostru vede şi în natură o taină. În toate lucrurile vede o taină, şi în persoană
28
vede o taină. Şi înaintăm în cunoaşterea tainei, niciodată n-o epuizăm. E şi garanţia unui
progres nesfârşit şi un semn că e un popor unitar. Sunt lucruri care au apărut şi în carte, dar
care s-ar putea şi dezvolta.
Limba noastră are şi acest aspect de taină, pe care -nu-1 are limba franceză. Noi
spunem "cuviinţă", francezii "convenance, convenience"- este o eleganţă rece. E şi portul lor
medieval, foarte elegant, dar portul nostru este elegant şi minunat de cald. Mă gândesc la
portul fetelor noastre, al mireselor, la catrinţa lor, la florile de pe mâneca iei, de pe altiţă,
bogată în culori bine armonizate. Portul nostru popular este şi elegant şi cald. La francezi e o
eleganţă fără căldură. Dar la noi e şi o delicateţe în eleganţa aceasta. Ne-am cam pierdut, ne-
am cam lăsat influenţaţi de Occident. Eleganţa şi căldura portului nostru, graţia şi
seriozitatea poporului nostru în datini, în toate, trebuie păstrate. Intelectualitatea noastră însă
n-a sesizat aceasta. A scris Blaga despre spaţiul mioritic şi a afirmat că dealul şi valea
produc doina. De ce n-au produs şi alte popoare, că şi ele au dealuri şi văi? Altceva a produs
doina la noi.
Când am fost eu în Germania, începuse teologia lui Karl Barth, Emil Brunner şi
Turner. A început aşa-zisa teologie dialectică. Nu era dialectică, ci o teologie a distanţei,
pentru că toată gândirea teologică din secolul trecut devenise o teologie panteistă dată de
Hegel care spunea că tot Universul este una şi se dezvoltă spre o conştiinţă tot mai înaltă şi
ajunge la conştiinţa supremă a lui Hristos. Deci Hristos este suprema formă a creaţiei.
Insă Barth a pus problema dimpotrivă, că e o distanţă şi o separaţie totală dintre
Dumnezeu, şi lume. Noi suntem nişte păcătoşi pe cea mai inferioară treaptă şi Dumnezeu
este înălţimea de neajuns. Deci, este o teologie a distanţei, a dialecticii, două forme de
existenţă care sunt cu totul separate şi a fost necesar pentru ei ca să-i scoată din panteism.
Însă eu începusem să mă preocup de Sfântul Grigorie Palama. Şi între cele două semestre m-
am dus la Munchen, unde văzusem într-o colecţie dintr-o bibliotecă naţională manuscrisele
Sfântului Grigorie Palama şi am început să mă ocup de el. Şi am văzut că acest sfânt nu-i
nici panteist şi nici separatist. Occidentul este sau separatist sau panteist; sau individualist
sau totalitarist, adică unilateral.
La noi Dumnezeu e aproape şi-L simţim, dar un Dumnezeu nu se confundă cu lumea.
Nu ne unim cu fiinţa lui Dumnezeu, ci ne unim cu energiile necreate; Ocidentul n-a priceput
lucrurile acestea. Şi Varlaam s-a apucat să-1 combată pe Sfântul Grigorie Palama, spunând
că Dumnezeu nu-i compus din fiinţă şi energie, ci-i numai fiinţa şi cu fiinţa nu te poţi uni şi
atunci, noi nu avem în Taine decât o graţie creată, adică o altă creaţie, dar de un plan
superior. Dă Dumnezeu o altă creaţie, deci saparaţie. Hristos a plătit pentru noi -iarăşi
cavalerismul medieval cu onoarea lui şi cu o spiritualitate inferioară, spiritualitatea onoarei.
A satisfăcut onoarea divină prin jertfă, că cine păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, II
jigneşte; şi cine jigneşte sau dă satisfacţie, sau moare. Hristos a primit moartea, a dat
satisfacţie, S-a retras, a lăsat un locţiitor. El şi-a câştigat nişte supramerite şi suprameritele le
împarte Papa, le împarte episcopul oamenilor şi de asta te iartă.
Ei n-au înţeles lucrurile acestea despre care spune Sfântul Chirii (am tradus acum o
carte). Simplitatea lui Dumnezeu nu trebuie înţeleasă ca sărăcie. E o simplitate de o bogăţie
nemaipomenită. Simplitatea luminii nu trebuie înţeleasă ca o sărăcie. Şi atunci, noi am
rămas cu Tainele, cu Tainele lui Hristos Dumnezeu, cu energia necreată. Când dai mâna cu
cineva, îi comunici ceva; când spui un cuvânt cuiva, îi comunici ceva, îi dai din energia ta
şi-i un fel de unire şi totuşi nu e confuzie. Unire neconfundată. Asta o ştie Răsăritul.
Occidentul sau separă, sau confundă. Şi atunci anţ văzut aceasta în opera Sfântului Grigorie
29
Palama. Unirea cu Dumnezeu fără confuzie. N-am mers nici cu panteismul lor, cu
panteismul filosofiilor lor, nici cu acest separatism care domină Occidentul. Şi acum e o
viaţă separatistă, ruptă de Dumnezeu. Şi zic ei: "Ce ne mai trebuie Taină? Nu e decât graţie
creată!" Şi au rămas fără Taine. Ţin discursuri, cântă. La ei e un Hristos al discursurilor, dar
noi trăim pe Hristos. În taină ne îmbrăcăm cu Hristos, cum cântă Biserica: "Câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat!" Ne împărtăşim cu Hristos fără să ne confundăm
cu El. E, adevărat că spune Sfântul Apostol Pavel: "Eu şi Hristos...". Dar spune şi "Hristos
este în mine" - nu e totuşi o confuzie.
Popoarele migratoare au venit aici şi au descoperit persoana. In Evanghelie se
descoperă persoana. Mântuirea e mântuirea persoanei. In Orient, la chinezi, ia indieni nu se
ştie de mântuirea pesoanei. Te scufunzi într-un rău şi gata, te-ai mântuit. Un compozitor
român zis că "voi fi fericit când mă voi scufunda în marele tot"! I-am zis: vei şti de această
fericire? A rămas fără replică. Occidentul rămâne cu individualismul sau trece şi elja
panteism. Ortodoxia, singurul creştinism adevărat, Il are pe Dumnezeu şi ca aproape de noi
şi ca unit cu noi şi ca neconfundat cu noi. Asta-i taina iubirii. Taina iubirii înseamnă taina
unirii între persoane fără să se confunde. Creştinismul a adus taina iubirii. Asta-i Taina
Sfintei Treimi: o Fiinţă în trei Persoane. Persoanele nu sunt decât forma dinamică a
comunicării între persoane. Persoana nu-i ceva static (adică fiinţa sau esenţa). Noi
comunicăm pentru că avem o singură fiinţă, dar şi pentru că suntem persoane diferite. E un
lucru pe care nu 1-a dezvoltat Occidentul sau filosofia orientală.
Deci nu ştiu ce-ai putea citi dacă te duci în Germania. Poate pe Boltmann? E un teolog
de la Tubingen, în viaţă, care-i influenţat de cărţile mele. Poate pe Tennberg din Miinchen?
Şi teologii catolici au început să mai lase din scolastica lor. Ranner care a murit, dar care a
lăsat o operă mare; şi poate mai sunt şi alţii mai noi. E o teologie care a început să-şi mai
revină din rigiditatea ei exclusivistă, unilaterală.
Sfântul Teodor Studitul tratează şi problema Persoanei unice a lui Hristos. Unicitatea
Lui. Trebuie văzută o legătură între apariţie şi cuvânt. De ce se arată numai Cuvântul de la
Dumnezeu în Sfânta Scriptură? Dar Dumnezeu nu S-a arătat numai prin Cuvânt. Dacă S-a
apropiat de oameni, a făcut-o şi prin anumite fapte, anumite imagini. S-a apropiat de om şi
mai ales S-a apropiat de om Fiul lui Dumnezeu făcut om. Ce cinste a dat omului luând faţă
omenească! De ce să dispreţuim noi această faţă omenească şi să nu căutăm să vedem în
această faţă omenească pe Cuvântul Lui?
Dacă primim Cuvântul Lui, sigur Cuvântul Lui este o coborâre. El, Cuvântul, vorbeşte
ca Dumnezeu, dar totuşi îl transfigurează, luând din curăţia Lui dumnezeiască şi rămâne şi
omenesc, e şi faţa Lui. Mai ales icoana ortodoxa a ştiut să redea faţa omenească a lui Hristos
şi faţa sfinţilor. Icoana a ştiut să redea ceea ce este peste om. Icoana de la Sfântul Vladimii -
Maica Domnului... Câtă taină este în icoană! Iarăşi sentimentul acesta de taină - taina
prezenţei lui Dumnezeu. Occidentul nu a avut sentimentul de Taină şi icoanele lor sunt nişte
chipuri fiziologice. Am mers în Capela Sixtină şi m-am uitat te icoanele lui Michelangelo.
Bărbat gol, femeie goală, dar unde-i taina? Taina este în faţa omului! De ce trebuie să scoţi
la iveală toate formele trupului? Icoana trebuie să scoată la iveală spiritualitatea feţei. In faţă
se concentrează toată spiritualitatea. Icoana ştie să redea nu numai spiritualitatea asta
omenească, ci şi spiritualitatea dumnezeiască şi mai ales, o redă şi simbolic prin lumină.
Omul bun e plin de lumină. Are o faţă luminoasă. Pe când răutatea e ca un întuneric. Toate
sunt luminoase la cei buni. Unde-i în Occident aşa ceva? Ce departe sunt de spiritualitate!
Participarea noastră la Consiliul Ecumenic trebuie să urmărească un singur scop: să
30
apropie creştinismul, mondial de creştinismul originar, care s-a păstrat în Biserica Ortodoxă.
Ecumenismul ne trage de multe ori spre noutăţile celor din vest. Europa se remarcă, se
distinge de obicei, prin dorinţa de nou. Orice prostie, dar să fie nouă, tinerii să ajungă la
ceva nou: droguri, homosexualitate, toate prostiile. Occidentalii nu au simţul valorii a ceea
ce-i permanent, a ceea ce e adânc şi permanent. Pentru ei totul e noutatea. Consiliul
bisericesc al anglicanilor a hotărât ca să facă episcopi şi femeile. Nu sunt împotriva
femeilor, dar fiecare îşi are menirea lui, structura sa proprie.
Bărbatul şi femeia sunt egali, dar nu uniformi. Femeia are drept egal la viaţă, dar nu
uniformă. Ea nu are organele pe care le are bărbatul, iar bărbatul nu naşte cum naşte femeia,
nu alăptează cum alăptează femeia. Bărbatul nu are dulceaţa şi delicateţea pe care le are ea.
Femeia creşte preoţi şi episcopi, dar nu e făcută să fie episcop. Bărbatul şi femeia formează
un singur om. Nici bărbatul nu e omul total, nici femeia. Fiecare are ceea ce are el. Daca ar
fi uniformi nu ar mai fi nevoie de doi. Distrugem familia pentru ambiţia aceasta? Cum se
ţine familia? Femeia creşte copilul, alăptează, are şi problemele ei... Ea e casa în care vine
bărbatul, se încălzeşte, se inspiră, capătă puteri. • Familia trebuie să se păstreze aşa. O
societate fără familie, fără copii, mai e o societate sănătoasă?
Maica Domnului are un rol mai mare decât toţi Apostolii, dar totuşi nu e Apostol. Ea
nu a mers să propovăduiasă. Dacă n-ar fi fost mama Sfântului Ioan Gură de Aur sau a
Fericitului Augustin n-ar fi fost ei sau mama Mitropolitului Andrei Şaguna şi alţii!
Dacă n-ai o mamă bună, serioasă, credincioasă, nu se formează omul. Mama îl naşte şi
trupeşte, dar îl formează şi sufleteşte.
Bahai, yoga şi toate mişcările spiritiste sunt păgâne, rămân în panteism. Creştinismul a
mers cu propovăduirea la toate popoarele păgâne. Toţi aceştia sunt păgâni. Au căzut în
greşeli şi cei din Occident, cu papalitatea, pentru că ei au intrat într-o lume barbară, n-au
intrat într-o lume rafinată, care trecuse peste toate filosofiile panteiste şi peste toate religiile
păgâne. Cum spunea un teolog protestant: "Creştinismul a intrat în Occident într-o lume
barbară şi a învăţat două lucruri: să nu mai fure şi să nu mai ucidă. Răsăritul trecuse deja
peste toate filosofiile acestea. Noi trebuie să mergem acolo ca să descoperim ce este
Ortodoxia".
Invierea este singurul eveniment care dă sens existenţei. Dacă n-ar fi învierea, dacă am
muri generaţie după generaţie după ce ne naştem, ce sens ar avea existenţa? N-ar avea nici
un sens. "Acum toate s-au umplut de lumină". "Acum existenţa a căpătat un sens. Şi nu
numai existenţa noastră ca oameni, ci existenţa întregii lumi, a întregului cosmos. Noi
cunoaştem lumea ca să cunoaştem din ea pe Dumnezeu şi să ne ducem cu toată cunoştinţa ei
în viaţa veşnică, lăudând pe Dumnezeu în vecii vecilor, într-un univers refăcut.
Altfel n-ar avea nici un sens nici cunoaşterea lumii, dacă murim definitiv.
Dacă n-ar fi învierea, n-ar fi nici o bucurie, nu ne-am putea bucura deplin de tot ceea
ce există în lumea aceasta, pentru că imediat ar apare umbra morţii. Ce-mi poate da bucuria
momentană? Toate bucuriile din lume sunt momentane, sunt trecătoare. Singură nădejdea în
înviere - căci spune Sfântul Apostol Pavel "nădejdea înseamnă că încă n-a venit pentru noi,
dar va veni" - dă sens. Omul nu poate elimina nădejdea din viaţa lui. El are o aspiraţie spre
veşnicie. Vrea tot mai mult şi tot mai mult. Să cunoască tot mai mult, să se îmbogăţească
spiritual tot mai mult... Şi dacă n-ar fi viaţa veşnică, toată aspiraţia lui spre infinitate ar fi
zadarnică, tot ce înseamnă omul ar fi fără nici un rost, fără nici un sens.
Apoi, învierea, ne mai dă încă un sens, acela că lumea aceasta nu-i făcută la
întâmplare, ci este făcută de un Dumnezeu al.iubirii, al iubirii de oameni. Dumnezeu i-a
31
creat pe oameni pentru veşnicie, nu i-a creat pentru a trăi doar câţiva ani şi după aceea să
piară definiv. Numai prin faptul că a înviat Fiul lui Dumnezeu se arată că Dumnezeu are
iubire faţă de om, faţă de lume, că este un Dumnezeu-personal El însuşi, un Dumnezeu al
iubirii, un Dumnezeu care nu este o singură persoană. Faptul că dintr-un Dumnezeu al iubirii
vine şi lumina este dovedit de înviere.
Toate sensurile existenţei vin din înviere. Fără înviere totul ar fi întunecat. Ştiinţa nu
poate cunoaşte decât legile cărora le sunt supuse lucrurile. Dar cine a dat aceste legi? Pot să
fie din vesnicie? Aceste legi au şi ele un sens. Trebuie să fie de la cineva care este mai
presus de ele, care a făcut aceste legi şi le-a făcut cu un sens, ca trăind în cadrul lor, ţinând
seama de ele, oamenii să cunoască ce au de făcut. Dacă nu există înviere, nu mai putem
vorbi despre un Dumnezeu personal, oamenii nu mai au un sens pe pământ, lucrurile, chiar,
ar fi lipsite de sens. Totul ar fi plin de întuneric, învierea a adus toate aceste sensuri. Ştiinţa
nu dă nici un sens, filosofia nu dă nici un sens, cunoscând numai lumea aceasta. Logică este
numai credinţa, prin înviere. Numai cine admite învierea găseşte o logică în toate. Aşa că
suntem siliţi de mintea însăşi să admitem faptul minunat al învierii. Pentru a nu mai vorbi de
mărturia Apostolilor, care au mers până la moarte mărturisind învierea. Şi n-au fost nişte
naivi. Au fost spirite foarte critice, mereu îndoindu-se de dumnezeirea lui Iisus Hristos, până
ce nu L-au văzut înviat. Au fugit când L-au văzut prins. Şi numai când L-au văzut înviat şi
când le-a spus: "veniţi şi puneţi degetul în semnul cuielor", atunci au crezut cu adevărat că a
înviat. Toma n-a crezut nici în Apostoli şi a cerut să pună el însuşi degetul pe coasta
Mântuitorului. După aceea, au mers până la moarte mărturisind învierea. Mărturia lor este
extraordinară, dar şi logica însăşi ne impune învierea.
Ce păcat că mai sunt astăzi oameni care cred în pierderea în neant a existenţei umane
la moarte sau în reincarnare. Ce sens ar putea fi în aceasta? N-ar fi nici un sens, s-ar pierde
identitatea existenţei. Mama mea nu ar mai fi mama mea. Unde mai este iubirea? Când
iubeşti pe cineva, doreşti ca el să fie veşnic, dar acceptând reîncarnarea, am anula iubirea.
Iubirea între oameni este susţinută numai de valoarea pe care o are unul pentru celălalt şi
care este o valoare veşnică. Iar valoarea veşnică a oamenilor este pusă în lumină de înviere.
Cum m-aş putea împăca cu gândul că mama mea a fost pisică sau va fi pisică? Cum să mai
iubesc eu aşa ceva? Mama lui Iisus Hristos nu rămâne Maica Domnului pentru veci? Iisus
Hristos nu rămâne Iisus Hristos pentru veci? Fără înviere nu mai este nici o siguranţă. Toate
se clatină. Reîncarnarea este cea idioată dintre zăpăcelile acestei lumi.
Valoarea persoanei depinde de veşnicia ei, iar veşnicia depinde de învierea Domnului.
Prin reîncarnare toate sunt lipsite de valoare. Nu mai este nimic fundamental. Trebuie să fie
un fundament superior al existenţei, un fundament care nu este supus legilor.

CUGETĂRI TEOLOGICE

Persoana umană e trecătoare pe pământ, dar e o adevărată minune. E ca un vis care

trece, dar rămâne pe retina Celui ce a zămislit-o, căci pentru aceasta a făcut-o: ca să rămână
pe urma Lui şi pe orice retină, adică în orice conştiinţă şi în primul rând a Celui ce a zidit-o,
ca un vis şi miraj. Căci daca există o retină-conştiinţă personală, există în primul rând
Dumnezeu ca o asemenea conştiinţă şi, deci, toate cele făcute, înzestrate cu conştiinţă, ca
persoană. Există şi acestea, după ce au fost făcute în veci, ca cele ce rămân în conştiinţa
Creatorului să poată, să se bucure şi ele de o reală existenţă veşnica, cu toată fragilitatea lor.
Toate rămân ca retine pentru altele.
32
 Pe măsură ce se bea conştiinţa din ulciorul divin care poate aduna în sine mirarea fără
sfârşit, alimentată de taina fără sfârşit a lui Dumnezeu Cel personal, creşte însetarea de
cunoaştere. Chiar persoana e mirare, sau un asemenea ulcior în care se toarnă mirarea; e o
mirare ce poate creşte la nesfârşit. Omul e capacitatea nesfârşită de mirare, putându-se
nesfârşit actualiza ca mirare. Şi în aceasta se arată că e făcut pentru a încăpea în sine treptat
pe Dumnezeu sau Lumina producătoare de mirare a lui Dumnezeu. Chiar conştiinţa omului
e o conştiinţă a mirării, adâncindu-se ca vas al mirării, pe măsură ce se adânceşte în sine şi
în orice prin cunoaştere.
Nu numai existenţa proprie e mirare (...), ci şi ce se dă spre a cunoaşte şi spre a se mira
de necuprinsul ce i-l pune în relief cunoaşterea, precum mirare este şi sesizarea faptului că
se miră. Mirarea se întoarce asupra ei înseşi reduplicându-se, multiplicându-se, arătându-se
în alte şi alte forme, ca tot atâtea ferestre deschise spre taina infinită...
Din păcate noi nu mai ştim de mirare. Am pierdut acest semn al umanului. Toate cele
ce ar trebui să ne mire, le denumim superficial natură, legi.
Cuvintele sunt expresia gândirii îndreptate spre toate cele create de Dumnezeu, pentru
ca din ele să cunoască mărirea Lui. Această gândire a dat-o Dumnezeu numai omului, ca să-
i dea o poziţie de stăpânitor în lume. Din aceasta ar fi putut vedea cât de mare valoare i s-a
acordat de către Dumnezeu. Dar omul n-a voit să priceapă că această valoare i-a acordat-o
Dumnezeu ca să-1 ridice la un nivel cu El, ci a preferat să se considere un produs al naturii
inconştiente şi deci inferior ei.
Veşnicia nu o aşteptăm numai în viaţa viitoare, ci o întâlnim şi în timpul pe care îl
trăim în viaţa de acum. O întâlnim chiar în clipa cea mai scurtă. Cu cât o aşteptăm mai mult,
cu atât o avem mai mult. Cu cât vedem mai mult că clipele nu sunt cercuri ce se succed
închise în timp, cu atât ele ni se deschid mai mult spre orizonturi infinite care revarsă în noi
din conţinuturile lor spirituale pe care le trăim ca nemărginite.
Ochii care ajung să vadă Lumina, o primesc pe aceasta ca pe o binecuvântare. Dar cine
poate binecuvânta dacă nu o existenţă personală de la care vine toată binecuvântarea, toată
iubirea?1 Lumina ce vine ca o binecuvântare de la existenţa personală supremă şi în a cărei
viaţă nu se cunoaşte nici o lipsă, nici o nemulţumire, acoperă totul. Universul întreg devine
un univers miracol.
E taina persoanei umane de a uni mărginirea ei cu setea de nemărginire, de a fi o
mărginire deschisă nemărginirii, de a avea în gândurile ei care definesc nemulţumirea cu
definitul cuprins, unită cu setea de ceea ce e dincolo de definitul cuprins.

LUMINA ŞI ÎNTUNERICUL DUMNEZEIESC

Intunericul iradiază lumină dar şi mirare. El întreţine o eternă mirare, pentru că

niciodată nu poate fi transformat întreg în lumina cunoaşterii. Dar chiar mirarea nemărginită
şi eternă nu poate fi exprimată decât în frânturi definite învăluite în mirare ca în nişte prunci
ai ei.
Intunericul dumnezeiesc e ceea ce apare când trecem dincolo de lumina uriaşelor căi
lactee, în albele cărări nevăzute ale începuturilor fără începuturi aflate în veşnicul
Dumnezeu (...).
Intunericul dumnezeiesc nu e pentru noi nici întuneric propriu- zis, nici lumină aşa
cum o cunoaştem noi. De aceea nu poate fi exprimat prin aceste cuvinte ale noastre, dar nici
nu putem să tăcem despre el, sau să nu folosim aceste cuvinte ale noastre. Aceasta te face pe
33
de o parte să "te pierzi" în el, întrucât îţi ia şi ţie dorinţa de a te cunoaşte; şi numai ceea ce
cunoşti, ştii că există. Dar pe de altă parte ai şi conştiinţa că acest întuneric te stăpâneşte,
întrucât îţi ia puterea de a te cunoaşte. Insă, având conştiinţa că ne stăpâneşte, ştim că
existăm, dar nu prin noi înşine. Deci ştim că prin noi ne pierdem, sau că nu existăm prin noi
inşine, dar că în El suntem ţinuţi în existenţă. Iar prin faptul că ne ştim stăpâniţi, nu ne
confundăm cu Cel ce ne stăpâneşte.
De fapt numai persoana face posibilă unirea paradoxală a celor diferite sau contrare.
Numai persoanele fac posibilă o realitate treimică în Dumnezeu fără să despartă fiinţa cea
Una. Şi numai Persoana face posibilă unirea celor două firi în unitatea ei, fără să le
confunde. Astfel ipostasul poate face multiplul în Hristos o unitate şi în Dumnezeu unitatea
o Treime.
E ceea ce începe să înţeleagă şi ştiinţa contemporană (Einstein, Lobaczewsky). Urs
von Balthasar spune că la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a apărat integritatea celor două
firi în Hristos, "spiritul lucid şi geometric al vechii gândiri eline se adaptează formei
geometriei moderne". Sfântul Maxim forţează vocabularul pentru a-1 smulge unidimensiunii
sale, folosindu-se de întunericul luminos al lui Dionisie. Dacă ipostasul se face identic cu
părţile, rămânând totuşi intact, este evident că părţile, întrucât se completează într-un ipostas
unic, nu sunt depărtate între ele. Mai precis, aceasta se poate săvârşi în Hristos, întrucât
Dumnezeu Cuvântul Care a creat umanitatea dintr-o posibilitate a Lui, poate crea această
umanitate şi ca fire prin care se manifestă ipostasul Său, primind să Se nască în această
calitate totuşi din Fecioară, pentru a intra şi mai deplin în comuniune cu oamenii existenţi
(...).
Tot ce poate cuprinde omul, sau tot ce a putut cuprinde, nu-1 satisface pe om. De aceea
vrea să cuprindă necuprinderea. Dar pe aceasta nu o poate cuprinde. Atunci nu l-ar mai
satisface. Numai necuprinsul îi susţine tensiunea. Şi numai aşa pe de o parte îl satisface, pe
de alta îl menţine în căutarea satisfacerii. Deşi nu poate cuprinde necuprinderea, o trăieşte,
ştie de ea. E în legătură cu necuprinderea, dar n-o stăpâneşte. Trebuie să-i rămână
necuprinsă, dar să fie unit cu ea şi să înainteze în ceea ce-i poate da ea meteu.
Dar nu poate înainta spre nemărginit şi în el fără să treacă toate cele ce le are, sau le-a
dobândit. Neînaintarea în ea, îl închide pe om în singurătate. Căci necuprinderea nu o
trăieşte decât în persoana semenului, iar în mod desăvârşit în Persoana lui Dumnezeu, care
te face să-I trăieşti nemărginirea în ceea ce-ţi dă puterea şi iubirea Lui.
Fără să se plece în adâncul apelor altuia, şi cu deosebire ale lui Dumnezeu, omul
rămâne "cumpănă uscăţivă", într-o pretinsă înălţare, pe întinsul pustiu al singurătăţii, el
însuşi inundat de el (...).
Cine nu se mişcă spre nemărginire, e ajuns din urmă de moartea spirituală, de căderea
în monotonie şi uscăciune. Cine nu înaintează mai departe în nemărginirea comuniunii cu
Dumnezeu Cel personal şi prin aceasta şi cu semenii, începe să n-o mai trăiască, să moară
spiritual. E ceea ce spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Cel ce nu urcă nu stă la înălţime, ci
cade jos. Neodihna acestui urcuş hrăneşte tot mai mult setea de înaintare. Cine crede că
nemişcându-se mai departe stă pe loc pierde viaţa, pentru că a pierdut mişcarea. Neodihna
interioară a urcuşului spiritual, spre deosebire de cea trupească, e creatoare. Mişcarea
spirituală te îmbogăţeşte şi te înalţă, pe când cea trupească şi pentru trup, unită cu
nemişcarea spirituală, te sărăceşte şi te coboară (...). Dar depăşirea aceasta continuă şi
nesfârşită nu e numai prin cugetare sau cunoaştere intelectuală, ci prin toată fiinţa. E o
creştere neîncetată în iubire, odată cu depăşirea ascetică a grijii de sine, mai de suprafaţă.
34
 Prin întrebările şi răspunsurile reciproce ne dăm unii altora aripi pentru un zbor
nesfârşit, spre Cel ce ne-a făcut, ca prin întrebările şi răspunsurile reciproce să înaintăm spre
El, Care ne cheamă pe toţi şi ne dă răspunsul, Care e şi ultimul şi Cel ce nu sfârşeşte
niciodată de a ne pune noi întrebări. întrebările şi răspunsurile nefiind pur teoretice, ci
participări reciproce la plânsul meu şi la bucuriile noastre, sau pentru a-1 uşura pe primul,
sau pentru a mi le spori pe ultimele, în acelaşi fel simţim şi ne punem întrebările ultime şi
aşteptăm răspunsul cel atotsatisfăcător şi de la izvorul lor suprem. Insuşi faptul că ceilalţi
îmi sunt oglinzi în care nu încetez să mă văd sau de la care nu încetez să aştept alte şi alte
răspunsuri îi arată ca medii şi vistierii pentru aceeaşi lumină nesfârşită care este şi pentru ei
în ochii mei.
Unul altuia ne suntem dovadă a existenţei noastre care nu va trece şi a izvorului ultim
al existenţei noastre. Numai pentru că noi comunicăm, existăm, numai prin puntea ce ne-o
aruncăm umplem golul de sub noi. Ca urmare se poate spune că numai comunicând între noi
existăm pentru Dumnezeu şi datorită Lui.

DOUĂ CUGETĂRI MONAHALE

E şi acesta un semn de cinstire deosebită ce i se acordă monahismului, că Biserica prin

hotărârile Sfinţilor Părinţi a permis accesul la înalta treaptă a arhieriei doar monahilor
vrednici, ca un ales omagiu pentru viaţa lor mai înduhovnicită.
Cel mai frumos vorbesc, uneori, despre monahism, cei căsătoriţi; şi invers, despre
Taina căsătoriei şi familie, călugării vorbesc cel mai frumos, profund şi duhovniceşte. Văd şi
în asta un lucru foarte interesant, un paradox şi o mărturie a realităţii tainei androginului
primordial.

TĂCERI ŞI MISTERE CRESCÂNDE

Tăcerile se adaugă tăcerilor în cercuri care înconjoară, dar şi atrag la vederi tot mai
înalte conştiinţa omului. Ele se înalţă şi înalţă pe om pe măsură ce acesta, apropiindu-se de
Dumnezeu, înţelege că nu este nici lumină, nici întuneric, ci mai presus de ele. E posibilă
înălţarea în Dumnezeu chiar ca neştiut. Dumnezeu e dincolo de toate cercurile de tăceri,
oricât de profunde sau de înalte ar fi ele, adică e dincolo de tot ce se gândeşte în tăceri, în
moduri care depăşesc finitul, care e propriu cuvintelor. El e ascuns în întunericul mai presus
şi de tăceri, mai presus atât de lumina vorbelor, cât şi a tăcerilor. Totuşi sorb o cunoaştere a
Lui şi prin cuvinte şi prin tăceri. Insă dându-mi seama că rămâne mai presus de ceea ce pot
sorbi din realitatea Lui prin cuvinte şi tăceri mereu suprapuse, simt o durere pentru că rămân
fără cunoaşterea Lui desăvârşită. Căci din înţelesurile ce le rup din realitatea Lui, răsar
pentru mine noi neînţelesuri. Amploarea neînţelesului divin şi complexitatea lui, care mi se
impune sub forma unor noi întrebări, se măreşte-pe măsură ce mi s-a lărgit înţelegerea lui
prin răspunsuri la întrebările anterioare.

ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în
simboluri. Dar aceasta nu-mi dădea nici pace, nici dragoste. Intr-o zi am descoperit în
scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, că este posibil să-L întâlneşti pe Dumnezeu cu adevărat
35
în rugăciune.
Atunci, cu multă răbdare, m-am aşezat pe treabă. Astfel, am înţeles, puţin câte puţin,
că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, lăsându-mă umplut de iubirea Lui, inima
mea se va deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea este comuniune cu Dumnezeu şi cu cel
de lângă tine. Şi că fără această comuniune lumea nu este decât tristeţe, ruşine, dezolare,
masacre. Numai dacă va voi să trăiască în această iubire, lumea va cunoaşte viaţa veşnică.

CRUCEA - SEMN AL SUPREMEI IUBIRI

Mă bucur, iubiţi tineri, că preţuiţi atât de mult Sfânta Cruce şi vreţi să ridicaţi această
cruce ca un simbol al orientării voastre în viaţă şi ca o cinstire a memoriei celor care şi-au
însuşit crucea, primind moartea pentru neamul acesta. Crucea reprezintă pentru noi, pentru
creştini, pentru poporul nostru, care îşi face semnul crucii înainte de oricare faptă şi la toate
rugăciunile, suprema iubire a unuia pentru altul şi suprema iubire a fiilor pentru neamul lor.
Crucea însemnează să mergi până la moarte de bunăvoie pentru ceilalţi. Hristos, prin cruce,
a mers de bună voie până la moarte pentru noi, ca să învingă moartea. Numai primind crucea
de bună voie, nu silit, ci din iubirea supremă pentru celălalt, numai aşa capeţi şi tu viaţa
veşnică şi te înalţi şi tu spre desăvârşire, prin unirea cu Hristos, ajutându-i şi pe ceilalţi să
facă aceasta.
Crucea este semnul iubirii între noi, semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Ridicând
această cruce, manifestaţi hotărârea de a vă iubi neamul, de a vă iubi unul pe altul, de a lupta
pentru unitatea poporului nostru până la moarte. Dumnezeu să vă binecuvânteze orientarea
pe care aţi luat-o, conducerea voastră spre această ţintă a iubirii care este crucea. Dumnezeu
să vă ' dea cât mai multă putere ca să realizaţi ceea ce îmseamnă crucea, semnul iubirii unuia
pentru altul, semnul iubirii noastre între noi, semnul iubirii de Dumnezeu şi semnul iubirii
noastre-în Dumnezeu, semnul hotărârii noastre de a face orice din iubire pentru celălalt şi
pentru neamul nostru, semnul că nu-i uităm pe cei care au mers până la primirea crucii
jertfei în-decembrie 1989. Ii pomenim mereu pentru că ei şi-au arătat prin crucea pe care au
primit-o iubirea faţă de neam. Să urmăm pilda lor, să ne iubim şi noi neamul până la
purtarea crucii!
Cuvânt transmis tinerilor care înălţau la mijlocul lunii iulie, 1993, crucea de piatră în
Piaţa Universităţii din Bucureşti.

LA VÂRSTA PATRIARHILOR

Mi-a dat Dumnezeu că până acum am putut să scriu. Dumnezeu mi-a dat darul acesta,
îmi vin mereu gânduri, idei. Este inepuizabilă gândirea spirituală, niciodată nu termin. Am
scris mereu. Dacă nu am ştiut să fac altceva! Am neglijat viaţa familiei, am neglijat să-mi
fac o situaţie mai bună materială. N-am scris pentru bani, poate cei care au tipărit s-au
îmbogăţit. Eu am primit foarte mici drepturi de autor şi în trecut şi acum, dar mulţumesc lui
Dumnezeu că s-au tipărit şi aş vrea să mai tipăresc vreo şapte, opt lucrări pe care le-am
terminat.
Da... Ortodoxia a păstrat creştinismul adevărat. Din păcate intelectualii noştri s-au lăsat
atraşi de filosofiile occidentale şi au uitat de această trăire a lui Dumnezeu de către poporul
nostru, care II trăieşte realmente pe Dumnezeu în toate. îşi sfinţeşte curtea, îşi sfinţeşte
vitele, îşi sfinţeşte câmpurile, îşi sfinţeşte casa, crede ca prin binecuvântări, prin rugăciuni,
36
prin taine întâlneşte pe Dumnezeii. Intelectualii noştri s-au luat după filosofia aceasta
separatistă a Occidentului şi de aceea , nu avem un filosof creştin, un mare literat creştin. La
ruşi toţi sunt creştini, toţi marii scriitori, toţi marii gânditori sunt creştini şi de aceea
înseamnă ceva pentru o lume întreagă... Noi am terminat cu comunismul, dar am rămas tot
atei, pentru că avem ateismul din secolul trecut. Am terminat cu comunismul, din punct de
vedere economic, dar nu am terminat cu comunismul din punct de vedere spiritual. Tot
acolo suntem.
Asta nu înseamnă că te mărgineşti dacă te întorci la tradiţie, pentru că există adâncime
în această tradiţie, este o infinitate. In sentimentul de taină pe care îl are poporul nostru,
niciodată nu cunoşti deplin; asta îţi deschide o perspectivă infinită în toate şi asta a fost
tradiţia noastră, un sentiment de taină al tuturor lucrurilor, că sunt pline toate de Dumnezeu.
Dar chiar prin ele sunt taine. Raţiunea, o raţiune îngustă, le separă pe toate dar nu vede
unitatea dintre toate. Şi ce înseamnă legătura aceasta, n-o pot niciodată descrie.
Toate sunt într-o unitate, toate sunt într-o armonie, asta nu se poate descrie. Pot eu
descrie taina unui pepene dacă văd atâţia sâmburi? De ce atâţia sâmburi? De ce sunt aşezaţi
aşa cum sunt? Sunt atâtea taine pe care ştiinţa nu le explică, o ştiinţă care nu vede pe
Dumnezeu. De aceea am ajuns şi la scepticismul acesta al lui Cioran si al lui Eugen Ionescu,
însă Eugen Ionescu începe să se întoarcă. Lumea capătă un sens numai dacă crezi că există
un alt plan, un Dumnezeu personal, iubitor. Nu poate fi la baza tuturor decât iubirea şi ţinta
noastră nu poate fi decât iubirea, şi de iubire nu ne saturăm!
Iată ce frumos vorbeşte Sfântul Simeon Noul Teolog despre iuibirea lui Dumnezeu în
imnul şase (z.15), din carte "Imnele dumnezeieşti", pe care le-am tradus şi publicat în cartea
mea: "Studii de teologie dogmatică ortodoxă" pag.348-349:
Cum eşti izvorâtor de foc,
Cum eşti şi apă răcoritoare,
Cum şi arzi şi îndulceşti,
Şi singure ele vor trăi, să nu se amăgească nimeni.
O, iubire care ne îndumnezeieşti,
Tu eşti Dumnezeu. Uimitor lucru şi greu de aflat e acesta.
Cum nimiceşti stricăciunea?
Cum faci dumnezei pe oameni.
Cum faci întunericul lumină,
Cum ridici pe cei din iad,
Cum faci pe muritori nestricăcioşi?
Cum atragi întunericul la lumină,
Cum biruieşti noaptea?
Cum luminezi inima,
Cum mă prefaci pe mine întreg?
Cum Te uneşti cu oamenii,
Cum ne faci fii ai lui Dumnezeu,
Cum ne arzi cu dorul Tău,
Cum ne străpungi fără suliţă?
Cum rabzi şi cum suporţi,
Cum nu răsplăteşti îndată?
Cum, fiind în afară de toţi,
vezi cele ce sunt făcute de toţi?
37
 Cum fiind departe de noi, vezi fapta fiecăruia?
Dă răbdare robilor Tăi să nu-i copleşească necazul.

Oricine iubeşte pe Hristos simte iubirea Lui, sau simte atenţia Lui îndreptată spre sine.
Dar în ea îl simte pe El însuşi. De aceea ea îndumnezeieşte pe om. Cine s-a umplut de iubire
e îndumnezeit. Cei ce se iubesc sunt uniţi, fără să se confunde. Cei ce s-au umplut de iubire
sunt şi ei dumnezei, dar nu se confundă ca persoane cu Hristos, Dumnezeu.
Toate sunt efecte ale iubirii lui Dumnezeu, ca existenţă personală. Numai iubirea Lui
ne aprinde spre iubire faţă de El, dar ne şi răcoreşte setea cu apa ei vie. Numai iubirea Lui
opreşte coruperea noastră pentru că nu lasă să slăbească viaţa din noi. Numai prin iubire ne
ridică Dumnezeu la treapta de parteneri ai Săi în iubire, adică ne face dumnezei. Numai
iubirea ne scoate din întuneric. Numai ea ne ridică din chinurile însingurării care sunt un
adevărat iad. Numai ea dă simţului inimii un sens, le îndreaptă spre Dumnezeu şi spre viaţa
curată şi veşnică. Numai iubirea preface pe om în întregime şi uneşte pe Dumnezeu însuşi cu
oamenii. Iubirea nu cunoaşte graniţe şi distanţe. Iubirea II face pe Dumnezeu îndelung
răbdător; II face să aştepte mult întoarcerea spre Sine a celui ce L-a uitat. Iubirea Il face pe
Cel mai presus de toţi să vadă pe toţi. Iubirea trece peste graniţe. Persoana infinită poate
coborî la persoana mărginită şi o poate ridica în infinitatea Ei. In iubire Se arată Dumnezeu
putând face pe om înrudit cu El. Putinţa de a Se face de oameni milostiv arată în Dumnezeu
o capacitate a relaţiei intime cu omul sau pe om făcut capabil de această relaţie.

DESPRE MOARTE

Chiar moartea noastră cu trupul are un mare rol pozitiv în conducerea noastră spre
comuniunea desăvârşită cu Hristos şi cu cei ce cred în El, în împărăţia cerurilor. Căci şocul
trăit prin moarte diminuează motivele care ne-au împiedicat în viaţa terestră să ne dăruim
unii altora într-o comunicare totală.
Moartea relativizează aceste motive arătându-ne totala dependenţă de Dumnezeu şi
lăsându-ne o vreme fără trupul cu trebuinţele lui pământeşti care alimentează în mare parte
egoismul nostru. Iar faptul de a nu mai putea comunica unii cu alţii prin trupuri e compensat
de dorul de a comunica odată prin ele în mod desăvârşit.
Mă gândesc mult la moartea mea. Două lucruri mă preocupă mult gândindu-mă la
perspectiva morţii. Mă întreb ce va face soţia mea dacă va rămâne fără mine, fiica mea,
nepotul meu, pentru că am datorii faţă de ei. Imi fac griji pentru cei care rămân în urma mea,
aş vrea să-i văd ajunşi într-o stare în care se pot descurca şi singuri. Un tată care moare
având mulţi copii îşi face griji pentru cei care rămân, care i-au fost încredinţaţi. Dar eu mă
încred până la sfârşit în grija lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, văd că îmi slăbesc puterile; de ce să trăieşti într-un corp slăbit, care nu
mai poate face nimic,- care rămâne inactiv, care poate va face probleme celorlalţi care vor
trebui să mă îngrijească? De ce să provoci celorlalţi greutăţi? Şi apoi e dificil să constaţi că
trăieşti fără motiv: de ce să mai trăiesc dacă nu pot să mai lucrez pentru Dumnezeu?
Dumnezeu m-a lăsat să muncesc. "Vine noaptea când nu vei mai putea lucra". Bătrâneţea
este şi ea o noapte când nu mai putem munci.
Apoi mă gândesc la toate păcatele ce le-am făcut, la tot ce n-am făcut potrivit legilor
lui Dumnezeu, la ceea ce am omis. Nu este numai păcatul, răul pe care l-am făcut în familia
mea şi cu ceilalţi pe care i-am întâlnit, dar şi ceea ce am omis. Poate că n-am făcut tot ce era
38
necesar să fac, din comoditate mai degrabă; poate că n-am dat altora posibilitatea de a se
realiza, n-am intervenit la momentul potrivit, nesprijinindu-i, neajutându-i. Asta mă
îngrijorează mai mult: care va fi situaţia mea , în faţa lui Dumnezeu, la judecata lui
Dumnezeu, când mă voi prezenta înaintea Feţei Sale, cu răul pe care l-am făcut şi binele pe
care nu l-am făcut pentru alţii?
Se înmulţesc în faţa conştiinţei mele toate aceste păcate. Mi se pare că n-am făcut
aproape nici un bine. Viaţa mea a fost o viaţă de omisiuni, din păcate şi asta mă îngrozeşte,
uneori.
Dar îmi vine şi ideea îndurării lui Dumnezeu. Poate că lui Dumnezeu Ii va fi milă de
mine. Poate va găsi, totuşi, că m-am ostenit pentru aproapele meu, am pledat pentru cauza
Sa în lume; poate va ţine cont şi de aceasta, deşi mi se pare că rezultatul este aproape
insignifiant. Poate Dumnezeu va vedea buna mea intenţie. Dar poate că nici intenţia, nici ea,
nu-i prea bună. Poate a existat în mine o anumită dorinţă de a mă face cunoscut, de a arăta
oamenilor că le dau ceva. Totul rămâne la judecata lui Dumnezeu. Ne apropiem, eu mă
apropii, cu cutremurare, de acest amănunt al judecăţii lui Dumnezeu. Poate că moartea însăşi
nu este un eveniment foarte înspăimântător. Poate că nu simţim o mare durere în momentul
morţii. Poate conştiinţa că murim este mai rea decât evenimentul morţii - când omul a ajuns
la conştiinţa clară că, acum, va muri. Dar ceea ce va urma după Judecata de Apoi, aceasta
mă preocupă mult.
De aceea, doresc câteodată să rămân încă aici pentru a adânci pocăinţa. Il înţeleg pe Sf.
Antonie care-i cerea lui Dumnezeu să-1 lase încă în viaţă pentru a se pocăi.
Dar nu ştiu dacă mă voi pocăi cum trebuie, pentru că mă gândesc că, dacă continui să
trăiesc, voi avea o pocăinţa mai autentică, mai profundă decât până acum, dar văd că nu mă
adâncesc în această pocăinţă.
Publicat în ziarul "Alfa şi Omega", nr. 11,1993

EVOCĂRI DESPRE SATUL NATAL

M-am născut în satul Vlădeni... Ţinea atunci de judeţul Făgăraş, pe urmă a trecut la
Braşov; este prima comună după Codlea. E un sat între Ţara Bârsei şi Ţara Oltului, între
munţi, între păduri. Nu este foarte productiv agricol. Se face mai mult ovăz, foarte mult fân
şi oamenii se ocupau cu adunarea fânului din care şi vindeau, dar dădeau şi la vitele lor;
ţineau mult la vite. Se mai ocupau cu pădurea, adunau lemne din pădure şi se duceau la
Codlea, la Braşov. Cam din asta trăiau, din vânzare de fân şi de lemne. Nu aveau grâu şi
lucruri care se fac pe la şes. Mai făceau var...
In partea de răsărit a satului, către Codlea, este Măgura Codlei, un munte foarte frumos
şi foarte înalt. Totdeauna când ieşeam în pragul casei şi mă duceam spre şură, vedeam
Măgura Codlei, un munte frumos, rotund. In satul meu mă uitam peste Măgură şi peste alte
dealuri, peste alţi munţi, mă uitam la cer 'şi mi se părea că acolo este Dumnezeu. In satul
acesta m-am născut.
La început credeam că lumea din alte sate trebuie să fie altfel, cu totul altfel. Oamenii
aceia nu pot fi oameni ca noi, trebuie să fie fiinţe, mă rog, cu totul deosebite, fantastice. Şi
cînd m-am dus într-un sat vecin, în aşa-zisul sat Ţânţari, la moară, cu mama cu carul, abia
aşteptam să vad oamenii de acolo. Cînd i-am văzut, păi, zic, sunt oameni ca şi noi, au şi ei
ochi, feţe, gură, ca şi noi; credeam că ei sunt cu totul altfel...
Mama a fost nepoată de preot, foarte bună, foarte sentimentală, ne vorbea mult, ne
39
sfătuia mult. Tata era mai tăcut, mai gânditor. îşi aduna oamenii în jurul lui, vorbea
sentenţios, era ca un fel de filosof al satului.
Nu i-am auzit vreodată să se certe cu cineva din sat. Mă îndemna întotdeauna mama să
zic "bună ziua" la toate femeile pe care le vedeam când ieşeam pe uliţă, pe care le vedeam la
poartă. "Zi bună ziua, dragu'mamii, ca să zică: "uite ce băiat cuminte!". Tata mai critica
puţin, pe câte unii din sat, dar mama niciodată. "Oamenii din sat, dragu'mamii"... "Da, dar
acela e aşa şi aşa!"... "Oamenii din sat, dragu'mamii"... Era foarte bună.
Când mama a rămas însărcinată cu mine, tata a plecat în America, să adune bani să
facă o şură. A venit când eram de trei ani. Eu mă jucam pe afară şi nu-1 cunoşteam... Era un
om mai reţinut, vorbea mai puţin, dar îl respectam foarte mult pentru înţelepciunea lui şi
pentru hărnicia lui. De mama eram foarte ataşat, pentru că era caldă, vorbăreaţă.
Mergeam cu tata în pădure după lemne, mergeam cu părinţii după fân, lucram şi eram
foarte nenorocit, în 1916, la începutul lui august, când ştiam că voiau să mă dea la şcoală.
Cum să plec eu, să las vitele, să las boii? Mă împrietenisem cu ei, mi se părea că şi cu boii se
poate vorbi. Era o Duminică, eram prin aşa-zisele iazuri ale satului cu boii şi zic: "acuma
peste o săptămână trebuie să plec, să las toate aici"... şi o aud pe soră-mea strigând:
"Dumitre, Dumitre!", "Ce este?", "Hai să mergem acasă, Dumitre, că a intrat Armata
Română, e la Braşov şi se îndreaptă către noi..."
Ne-am dus acasă, oamenii îşi duceau ce aveau mai de preţ prin diferite pivniţi, ca să le
ferească de război.
Piatra Craiului se vedea la orizont din satul nostru şi ziceam: "acolo e România, acolo
e România"; tata zicea: "Uite, acolo e România".
Părinţii erau foarte credincioşi, nu exista să nu meargă la biserică toţi ai casei...
Tata,venea de la biserică şi după masă se aşeza la masă şi citea din Ceaslov. întotdeauna
citea din Ceaslov. Mama nu ştia să scrie, n-o dăduseră la şcoală, deşi fusese nepoată de
preot.
Ce viaţă era la sat! Ce viaţă bogată în datini, în toate obiceiurile lor, în cuminţenia lor,
ce viaţă extraordinară era la sat! Nu mai este acum... Şi era o unitate în sat, erau şezătorile...
erau şezători de femei, mergeau pe rând în diferite case, în fiecare seară. Vinerea, pentru că
nu era voie să toarcă, veneau numai după 12.00. Eu auzeam din pat acoperit cu un scofârlău,
auzeam ce vorbeau şi era foarte interesant... vorbeau despre credinţă, îşi povesteau viaţa. La
nişte şezători din acestea am citit "Vămile văzduhului". Ce oftau săracele când spunea cum
la fiecare vamă e oprit cel cu păcatul cutare... Se gândea fiecare la păcatul ei şi se gândea că
va fi oprită de diavol la vama următoare.
Intâlnirile de Duminica ce frumoase erau! O bogăţie spirituală nemaipomenită. Nu-mi
dădeam seama de asta, mă simţeam doar bine în ea. Acolo toate erau minunate. Datinile
acestea parcă erau sfinte, spaţiul acela cu muntele de la orizont, cu dealurile care ne
înconjurau, locurile din câmp unde ne duceam des şi aveam atâtea amintiri despre întâlnirile
din trecut în ele, parcă erau transparente, parcă dincolo de ele, vedeai ceva.

SFATURI DATE UCENICILOR ÎN SEPTEMBRIE, 1993

Cum s-ar putea reprezenta energiile necreate?

- Când doi oameni care se iubesc îşi dau mâna, atunci între ei doi este vizibil un
contact material -strângerea mâinilor. Dar, în afară de această strângere de mâini, între ei
există şi un sentiment care se exprimă prin aceasta; acel sentiment poate fi un fel de energie
40
necreată căci pleacă din adâncul fiinţei umane şi nu poate fi despărţit, nu poate exista
independent de persoana de la care porneşte, dar nu se confundă cu însăşi firea acestei
persoane.
Când se vorbeşte în "Crez" despre Dumnezeu Atotţiitorul, implicit se vorbeşte despre
existenţa acestor energii necreate. Căci, nu văd cum altfel ar putea fi Dumnezeu Atotţiitor
decât prin nişte astfel de energii. Şi aici greşesc catolicii, căci, nerecunoscând posibilitatea
de a fi a unor energii necreate, ei nu pot explica în nici un fel ceea ce mărturisesc; deşi, într-
adevăr ei vorbesc despre : "Pater omnipotens", adică "Atotputernicul", şi într-un fel
atotputernicia care este o calitate mai mult în bine a lui Dumnezeu. Dar, separând complet
pe Dumnezeu de lume, s-ar putea înţelege că, într-un fel, Dumnezeu a abandonat lumea,
ceea ce nici catolicii nu cred. De aceea nu-şi pot explica ei nicicum manifestarea permanentă
a puterii lui Dumnezeu în lume.
Omul nu poate trăi decât în comuniune, şi recunoscând prezenţa permanentă a
lui Dumnezeu. Dar marii pustnici, care stăteau cu anii izolaţi de lume, cum puteau trăi
în comuniune?
- Şi ei trăiau într-o comuniune tainică cu îngerii şi sfinţii. Altfel, ar fi murit sufleteşte şi
s-ar fi sălbăticit, ca orice om izolat de semenii- săi o perioadă mai îndelungată de timp, care
nu crede în existenţa lui Dumnezeu şi a sfinţilor şi nu I se roagă.
Părinte, cum trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu?
- Dumnezeu este iubire; iubirea perfectă care se manifestă între Tatăl şi Fiul prin
Duhul Sfânt care se revarsă şi peste lume permanent. Dumnezeu este. Cel Care prin
dragostea Sa ne dă permanentă putere pentru a răbda şi a depăşi greutăţile zilnice, fie ele
mai mari sau mai mici.
Dacă Hristos nu S-ar fi făcut om deplin sau nu ar fi Dumnezeu deplin, dacă Hristos n-
ar fi înviat, atunci toată viaţa aceasta ar fi în zadar, n-ar avea nici un sens. Dar Hristos a
înviat, aşa încât totul capătă altă semnificaţie.
Dacă Tatăl şi Fiul ar fi identici - unul din argumentele catolicilor pentru Filioque -
atunci în Dumnezeu nu s-ar mai putea manifesta deplinătatea iubirii şi Dumnezeu ar fi
asemănător unui tiran orgolios Care a creat o lume pe care o iubeşte din capriciu.
Părintele Dumitru Stăniloae avea o permanentă stare de îndoială dacă n-ar fi fost mai
bine să slujească decât să scrie...
Spunea Părintele că nu se poate vorbi despre o încheiere a epocii patristice, căci Duhul
Sfânt este permanent în lume şi lucrează atât prin Sfintele Taine, cât şi prin alţi oameni. Dar
bineînţeles că revelaţia s-a împlinit în Iisus Hristos şi nimic nu o mai poate modifica.
Zicea Părintele că dacă ar putea şi-ar rescrie într-un alt fel "Dogmatica";dar chiar şi
cele trei volume existente acum pot fi dezvoltate. Ar putea fi dezvoltată "Dogmatica". în
următoarea direcţie: stabilirea unei legături între cunoaşterea apofatică şi teologia palamită a
luminii necreate; dar pentru a putea întradevăr să fie realizată această relaţie, cel care va
încerca va trebui să aibă şi o trăire religioasă la nivelul cunoaşterii dogmatice.
Părintele Dumitru Stăniloae nu suferea după prezbitera Măria, soţia lui decedată. Nu se
prea gândea la dânsa, dar avea o anumită lumină interioară când vorbea despre ea. Maica
Filoteia, nepoata sa, mi-a povestit că la un moment dat când Părintele a fost întrebat dacă a
cunoscut un sfânt în viaţa sa ar fi răspuns că da, şi a dat-o de exemplu pe soţia dânsului.
Părintele avea sentimentul că, deşi şi-ar fi putut dezvolta opera, totuşi cam încheiase
ceea ce a putut fi scris într-o viaţă de om. Nu avea un sentiment de satisfacţie, ci unul de
împăcare. De acum începea să fie existentă dorinţa de a se întâlni personal cu Iisus Hristos-
41
Dumnezeu.
Vorbea mult Părintele despre Duhul Tatălui şi Duhul Fiului, despre dragostea care
uneşte pe Tatăl cu Fiul şi se desăvârşeşte prin existenţa Celui de-al treilea ipostas: Sfântul
Duh. Dragostea porneşte dinspre Tatăl şi este primită de Fiul ca dragoste de Tată pentru Fiu.
Prin Fiul, dragostea ce-I uneşte se revarsă asupra întregii creaţii. Pe de altă parte, dragostea a
două persoane sporeşte când cele două persoane iubesc împreună pe o a treia persoană şi
sunt iubite de către aceasta. De aceea Sfântul Duh nu există numai ca Duh al Tatălui şi Duh
al Fiului, ci şi ca Persoană dumnezeiască independentă.
Apoi zicea: "Oamenii nu-L pot cunoaşte pe Tatăl direct; ci pot ajunge la El doar prin
mijlocirea Fiului şi a Sfântului Duh."
Probabil că Moise a vorbit patruzeci de zile faţă către faţă pe muntele Sinai cu
Dumnezeu Fiul...
Dacă reîncarnarea ar fi reală, atunci mântuirea ar fi posibilă în afara lui Hristos. Deci
jertfa lui Hristos ar fi inutilă.
Mai zicea şi aceste cuvinte: Este plin de inţeles atributul de Biserică sobornicească din
Crez, căci se opune şi centralismului papal, şi anarhiei protestante. Amândouă formele de
denaturare a noţiunii de catolicism duc la paradoxuri.
Părintele Dumitru Stăniloae voia să scrie o carte despre Dumnezeu văzut, comparat
prin prisma teologilor şi cea a filosofilor.
In septembrie 1993, tocmai lucra la o carte despre Sfinţii Mari Prooroci şi se minuna
despre amănunţimea proorociilor Sfântului Isaia.
Intre teologia apofatică şi teologia catafatică cea care se depărtează mai puţin de taina
Dumnezeirii este cea apofatică; dar cele două sunt de fapt strâns unite. Scriitori
fundamentali pentru dezvoltarea teologiei apofatice sunt: Sfântul Maxim Mărturisitorul,
Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Ioan Damaschin.
Spunea părintele că din Sfântul Maxim Mărturisitorul a tradus cam tot ceea ce era
important, iar pe Sfântul Dionisie Areopagitul 1-a tradus integral. Ar trebui continuată
traducerea scrierilor Sfântului Grigorie Palama.
Pentru a avea o bază dogmatică, spunea el ucenicilor lui, trebuie citite neapărat şi
parcurse în mod sistematic: Sfânta Scriptură, Patericul egiptean, apoi în paralel cele
douăsprezece volume ale Filocaliei -neexistând o ordine preferenţială - şi următorii opt
Sfinţi Părinţi: Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nissa, Ioan Gură de Aur,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Chirii al Alexandriei şi Atanasie cel Mare.
In Sfânta Treime există o unică voinţă, dar manifestată în trei feluri: voinţă a Tatălui,
voinţă a Fiului -şi voinţă a Sfântului Duh. Şi în oameni există o unică voinţă (caracteristică
firii omeneşti), dar pe care fiecare persoană o manifestă în felul său.
Protestanţii şi neoprotestanţii - pierzând harul sfinţitor şi simplificând slujbele divine -
au ajuns să creadă că adevărata relaţie cu Dumnezeu constă în acel sentimentalism uşor pe
care îl practică.
In "Teologia mistică" a Sfântului Dionisie Areopagitul, în rugăciunea începătoare
"hiper" trebuie tradus prin "mai presus de", în loc de "supra".
Spunea Părintele că nu se poate separa ideea de. naţiune de ideea de credinţă. Nu
degeaba a spus Iisus:"Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă."(Matei
28,19-20). Deci Hristos însuşi făcea diferenţă între neamuri. Naţiunea este o componentă a
creaţiei. Cum sunt şi alte creaţii naturale, tot aşa a creat Dumnezeu şi neamurile. Dar, cum
42
omul poate utiliza prost mijloacele pe care Dumnezeu i le pune la dispoziţie, la fel se
întâmplă şi cu conceptul de naţiune şi se ajunge, fie la un naţionalism exacerbat, fie la o
deznaţionalizare, amândouă tendinţele fiind la fel de vătămătoare. Nu se pot despărţi decât
artificial ideea de naţiune de ideea de credinţă, căci credinţa o primeşti prin intermediul
propovăduirii în limba în care ai fost născut şi crescut. De asemenea, obişnuit, credinţa ţi-o
primeşti din familie, unde ţi-o şi însuşeşti. Credinţa este o consecinţă a unei experienţe
personale, dar rareori această experienţă nu este influenţată de mediul în care trăieşti. Nu
este bucurie mai mare decât să fii în comuniune de credinţă cu cei ce-ţi sunt părinţi şi fraţi
sau rude de sânge.
Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un
cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică.
Deci noţiunea de "Biserici surori" este improprie.
Fiecare naţiune primeşte credinţa în felul ei propriu, de aceea se poate spune că,
oarecum, prin existenţa naţiunilor se îmbogăţeşte şi credinţa, arătându-şi diferitele aspecte.
Naţiunile sunt ca şi culorile curcubeului sau ca şi păsările cerului - fiecare prin felul ei îşi
aduce contribuţia la îmbogăţirea lumii şi la preamărirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile sale şi nu spre Cain; căci Abel a adus ca
jertfă ceea ce avea el mai bun, iar Cain ceea ce avea mai rău, căci bunătăţile le ţinuse pentru
sine. Semnul pus de Domnul Dumnezeu lui Cain era privirea lui Cain, privire tulburată, de
om cu conştiinţa încărcată. Oare ce fel de conştiinţă putea avea un astfel de om?
Orice om, oricât de păcătos ar fi, mai are în el conştiinţa Care îl mustră, chiar dacă el
încearcă să nu-i audă glasul; căci conştiinţa face parte din chipul lui Dumnezeu în om,
alterat, dar nu distrus prin cădere. Dacă n-ar avea acel dram de conştiinţă, omul respectiv ar
fi redus în totalitate la animalitate, complet aservit instinctelor şi îmdrumat doar de acestea.
Este mai bună traducerea termenului din "Crez" care se referă la Dumnezeu prin
"Atotţiitorul" decât prin "Atotputernicul" (omnipotens), cum este folosit de catolici. Căci
"Atotţiitorul" presupune un contact permanent, un sprijin mereu viu pe care Dumnezeu îl
acordă creaţiei; într-nu fel, "Atotţiitorul" marchează în "Crez" existenţa energiilor necreate,
în timp ce prin "Atotputernicul", Dumnezeu este mai închis în Sine, despărţit complet de
lume, de parcă Şi-ar fi părăsit creaţia. Evident că nu poate fi aşa!
La început Părintele s-a simţit atras de programul Legiunii, căci i s-a părut că aceştia
încearcă să trăiască şi să facă cunoscută mistica ortodoxă. Dar la primele semne de violenţă
din partea membrilor ei, Părintele s-a despărţit total şi ireversibil de dânşii.
E adevărat că oamenii remarcă adeseori defectele preotului, şi totuşi, cea mai mare
parte a lor îl respectă salutându-1 pe stradă, sărutându-i mâna, ajutându-1 la nevoie,
cerându-i un sfat sau un cuvânt de folos. Toate acestea, inclusiv vorbele despre defectele lui,
arată că oamenii îşi consideră preotul ca pe unul dintre ei, unul din comunitate (harul
preotului a devenit o componentă naturală şi absolut necesară pentru toţi). Este în această
relaţie statornicită între oameni şi preot, o anumită apropiere între oameni şi preot, o anumită
apropiere şi intimitate sufletească în care dragostea dintre oameni şi respectul pentru
Biserica lui Hristos sunt pe primul plan.
Dacă reîncarnarea ar fi posibilă, atunci jertfa lui Hristos a fost zadarnică, căci omul ar
fi mântuit în mod mecanic, după mai multe vieţi. Prin reîncarnare dispare preţuirea omului
ca persoană, căci persoana este unică şi irepetabilă; prin reîncarnare mântuirea nu se mai
face la nivelul persoanei umane, ci doar la nivelul unei esenţe mai profunde care trece de la
o persoană la alta şi de la o existenţă la alta, însă omul se poate mântui numai ca persoană,
43
căci Hristos însuşi a luat firea omenească şi a devenit persoană. Pe de altă parte nu pot
concepe că mama mea se poate transforma în alt om sau, mai rău, în vreo fiinţă neumană.
Mama mea este pentru mine mama mea şi aşa va rămâne pentru totdeauna şi nu pot să mă
gândesc că la un moment dat acest raport se poate modifica, mama mea devenindu-mi o
străină.
Acele pasaje din Noul Testament, care ar putea duce pe neştiutori cu gândul la
reîncarnare, se afirmă despre Iisus că ar fi Ioan revenit pe pământ şi despre Sfântul Ioan
Botezătorul că ar avea duhul lui Ilie, dar aceste texte sunt interpretate de Sfinţii Părinţi. Ioan
se comporta asemenea lui Ilie, ducea o viaţă plină de sfinţenie şi putere, asemănătoare cu a
Sfântului Prooroc, de aprig luptător împotriva nelegiuirilor omeneşti. Iar acesta pasaje nu
pot fi desprinse din contextul scripturistic; cei ce nu vor a studia interpretările date în Sfânta
Tradiţie, ar trebui să observe că, parcurgând Sfânta Scriptură, în prea multe locuri se
vorbeşte împotrive reîncarnării, pentru a nu fi evidentă încercarea de răstălmăcire a
Cuvântului lui Dumnezeu, doar spre susţinerea unei ipoteze absolut nebiblice.
Dogma imaculatei concepţii prezintă inconvenientul că Fecioara Maria se putea
mântui singură, independent de venirea Mântuitorului în lume. Şi dacă Fecioara Maria, care
a fost doar un simplu om, ar fi putut s-o facă, ce i-ar fi împiedicat şi pe alţi oameni să se
mântuiască fără Iisus?
Enoh şi Uie au primit botezul dorinţei pentru dragostea lor de Dumnezeu.
Nu poate fi declarată Maica Domnului "Mater Ecclesiae", căci această dogmă nu apare
la Sfinţii Părinţi, şi noi nu putem inventa dogme.
A consemnat studentul teolog Teodor Ciocan

ULTIMELE CUVINTE ALE PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

28 septembrie, 1993.

Un grup de părinţi din Mănăstirea Sihăstria l-au vizitat la spitalul Fundeni pe Părintele
Dumitru Stăniloae, aflat în grea suferinţă. După ce l-au sărutat, părintele a spus: "Părinte
Ioanichie, spune-i părintelui Cleopa să se roage pentru mine că sunt tare bolnav. Să mă
pomenească la Sfântul Maslu..." După câteva momente, suspinând, a spus: "Părinte, sunt un
păcătos!... Sunt un mare păcătos!... Să nu mă uitaţi!... Să vă rugaţi pentru mine!... Tare aş
vrea să mă sfârşesc în patul meu... Apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-a însemnat cu semnul
Crucii şi, înainte de despărţire, a repetat: "Să nu mă uitaţi şi să vă rugaţi pentru mine!..."

1 octombrie, 1993, orele 22.

"O să piară Ierusalimul prin români şi o să fie altul nou. Un Ierusalim nou! O să piară
şi va veni Domnul Iisus Hristos. Va pieri, va pieri..."
"Anticipările pieirii Ierusalimului prin români; sunt destule semne pentru pieirea
Ierusalimului; gata, gata, o să piară Ierusalimul prin români şi apoi o să vină Domnul Iisus
Hristos! Gata, gata, gata..."
"Bine ar fi dacă ar ţine până Duminică... Marţi o să fie înmormântarea..."

4 octombrie (între orele 22-23,30)

"Să ieşim de aici! N-are rost să rămânem aici! Să ieşim de aici la har şi la adevăr...
44
Vorbim despre Tine, Doamne!... Nu mai vrem să rămânem aici... Nu mai suntem în somn!...
Ne sculăm din somn, ne sculăm de aici!... Hai să ne sculăm!... Hai să ne sculăm!... Maica
Domnului, să ieşim de aici!... Maica Domnului, nu mai vrem să rămânem aici!... Nu mai
vrem să rămânem în somn! Până când să rămânem aici? Până când şă rămânem aici? Nu mai
vrem să rămânem aici! Nu mai vrem să rămânem aici!... Plini de har şi de adevăr!... Plini de
har şi de adevăr!... Vrem să ne sculăm plini de har! Plini de har şi de adevăr! Avem şi noi
haine?... Plini de har şi de voinţa de a vorbi şi de cuvântul adevărului!... Plini de har!... Hai,
hai, hai să ne sculăm!... Hai să ne trezim!.... Hai să vorbim!... Hai să vorbim!... Hai să
vorbim!... Hai, haide, Doamne!... Hai, hai să vorbim! "Hai să vorbim!" ...Hai, hai, haide,
Doamne!... Hai... hai... hai...
După miezul nopţii, marţi, 5 octombrie, 1993, la orele 0,35, Părintele Dumitru
Stăniloae şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, strămutându-se la cereştilor locaşuri.

II

ÎNCHINARE APOSTOLULUI NEAMULUI ROMÂNESC

Din cuvântul Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, rostit la înmormântarea Părintelui Dumitru Stăniloae :

În lumina binefăcătoare a soarelui pământesc petrecem spre lumina cea neînserată pe

Părintele şi fratele nostru, profesorul, gânditorul, rugătorul către Bunul Dumnezeu, preotul şi
duhovnicul Dumitru Stăniloae. între multele daruri din viaţa sa, Dumnezeu i-a hărăzit şi
această zi minunată, când soarele a spulberat, odată cu puterea sfintelor rugăciuni,
întunericul şi întristarea inimilor noastre. Prin picăturile de lacrimi ale multor inimi şi
priviri, mărturisim evlavia, credinţa şi ataşamentul pentru cel care a fost un adevărat Apostol
al neamului nostru românesc, Părintele Stăniloae.
Câteodată, omul trăieşte cu ceea ce în mod trecător a zidit pe pământ spre slava lui
Dumnezeu; alteori, se prăbuşeşte în neantul necredinţei, al întristării, al întunericului. De
cele mai multe ori, însă, urmând învăţătura Mântuitorului lisus Hristos, chiar dacă omul
moare, ucenicul şi urmaşul lui Hristos trăieşte în veci. S-ar părea că Părintele Stăniloae de
aici înainte îşi începe adevărata sa viaţă de linişte, aşa cum el însuşi a învăţat-o de la Sfinţii
Părinţi şi a prezentat-o în miile de pagini pe care le-a lăsat despre însemnătatea şi bogăţia
vieţii în Hristos. A căutat şi a intrat cu gândirea sa, atât de luminată de Duhul Sfânt, cu darul
scrisului său atât de expresiv, în toate marile întrebări ale existenţei, N-a fost o clipă străin
de tot ceea ce înseamnă zbucium, durere sufletească, necaz sau căutare a adevărului. Nu i-a
rămas străină nici un fel de preocupare privind integritatea fiinţei noastre naţionale, sau
îndatorirea fiilor Bisericii Ortodoxe Române de a păstra unitatea de credinţă.
În acest loc slăvit al neamului nostru, Patriarhia Română, împreună cu monahii,
credincioşii şi clerul Bisericii noastre, îl conducem în marşul triumfal pe Părintele Dumitru
Stăniloae spre împărăţia luminii, a păcii şi iubirii lui Dumnezeu.
Rugăm pe Dumnezeu ca şi nouă, celor ce-1 conducem în aceste clipe, să ne întărească
credinţa, nădejdea şi curajul pentru a urma învăţătura lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi,
pentru a apăra Sfânta noastră Ortodoxie, aşa cum ne-a pilduit-o printr-o viaţă de suferinţă,
muncă şi dăruire Părintele Dumitru Stăniloae.

45
 Din cuvântul înalt Prea Sfinţitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei rostit la înmormântarea Părintelui Dumitru Stăniloae:

Credem că o taină este trecerea înspre cealaltă viaţă a Părintelui profesor Dumitru
Stăniloae. In primul rând, ziua în care se săvârşeşte înmormântarea sa este ca o zi de Paşte,
ca o zi de primăvară, care-şi revarsă lumina şi căldura peste pământ după ploaia din zilele
precedente. In acelaşi timp, Dumnezeu a binevoit ca moartea Părintelui Dumitru Stăniloae
să aibă loc atunci cârid întreg Sinodul Bisericii Ortodoxe Române era întrunit la Bucureşti,
pentru ca fiecare ierarh ortodox român să aducă un pios omagiu şi să citească o rugăciune de
dezlegare pentru cel care a fost patriarhul spiritual al teologiei româneşti.
Este impresionantă, de asemenea, prezenţa numeroasă a credincioşilor şi mai ales a
tinerilor. Prezenţa tineretului la înmormântarea unui vârstnic de 90 de ani, este o taină
explicabilă prin aceea că Părintele Dumitru Stăniloae a redescoperit veşnica tinereţe a
Ortodoxiei. Prin tot ceea ce a lăsat tinerilor şi nouă, tuturor, Părintele Dumitru Stăniloae
poate şi trebuie să fie socotit ca autorul unei teologii mărturisitoare, al unei teologii
filocalice.
El a mărturisit la vreme de încercare că Hristos Domnul este măsura umanului, într-o
vreme în care omul rătăcit de Dumnezeu se considera măsura tuturor lucrurilor. Pe de altă
parte, Părintele Dumitru Stăniloae a restaurat spiritualitatea creştină în dimensiunea ei
constructoare de comuniune cu Dumnezeu. Nimeni până acum, în teologia românească, nu a
dezvoltat mai mult o teologie a creaţiei, aşa cum a făcut-o Părintele Dumitru Stăniloae în
cartea sa de Dogmatică.
Mi-a spus cândva, la ceasul unei destăinuiri, cum a fost chemat dânsul să se facă
teolog. La început a fost student la Facultatea de Filologie din Cernăuţi şi, venind acasă în
prima vacanţă de iarnă, a aflat de vis-ul pe care mama sa îl avusese cu puţin timp înainte de
Crăciun; cineva îi spusese că trebuie să facă dar la biserică un rînd de veşminte preoţeşti.
După ce s-a întors la şcoală, tânărul de atunci a fost foarte preocupat dervişul mamei şi aşa
se face că în anul următor a hotărât să nu mai rămână la Facultatea de Filologie, ci să treacă
la Facultatea de Teologie.
Văzându-l astăzi îmbrăcat în veşminte preoţeşti, în lumina aceasta binecuvântată,
putem trage concluzia că, într-adevăr, prin tot ceea ce a scris, a împlinit visul şi chemarea
fericită pe care Dumnezeu a arătat-o mamei sale credincioase, aceea de â fi un veşmânt
luminos, de sărbătoare, în întreaga teologie românească.

Î. P. S. BARTOLOMEU ANANIA Arhiepiscopul Clujului

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc; intrat în veşnicie,

se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceiaşi încăpere din incinta Antimului, pe un
etaj căptuşit cu cerneală. leşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru
reviste, măcar că încă nu aveam "drept la semnătură"; el, Stăniloae, trebuia să se iscălească
nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi cîţiva bănuţi pentru el şi
familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1
admir. Mai-tînărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvîntul în vârful
condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă
46
câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său
aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de
cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură,
tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic. Omul nu părea că mucezise cinci
ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai poate fi
memorie: era trăire.
Ei, dar când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte,
că te ţine El. Atunci, urmărindu-1 pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a
Duhului Sfânt; o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să tălmăcească-n cuvinte ceea ce
scrisese El, tainic, pe nisip. Dincolo de muncă, dincolo asceza şi dăruirea, uriaşa operă a
Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-
însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta ci şi
semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau
nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie '89,
se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum
secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia
controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde
ne sunt intelectualii de altă dată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de
cumpănă?...
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe
ce nu pot fi nici împărţite şi nici depăşite. Să nu uităm că Părintele Dumitru Stăniloae este
autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat; singurul popor de origine
latină şi credinţă ortodoxă; prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin
ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele
două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de
stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios
pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzdunului nostru naţional.

PREA SFINŢITUL SERAFIM FĂGĂRĂŞANUL DESPRE PĂRINTELE

DUMITRU STĂNILOAE

Venind din Grecia, duminică seara, 3 octombrie, 1993, am aflat că Părintele Dumitru
Stăniloae se află la spitalul Elias în stare gravă şi că a fost vizitat de multă lume, între care şi
de ierarhi şi de însuşi Prea Fericitul Părinte Patriarh. A doua zi, după vecernia de seară, la
Mănăstirea Antim, împreună cu Prea Sfinţitul Teofan Sinaitul am făcut un Sfânt Maslu
pentru Părintele Dumitru, urmând ca eu să merg la spital pentru a-1 unge cu untdelemn
sfinţit. Am ajuns acolo pe la orele 21. Era străjuit de doi tineri şi de credincioasa sa nepoată,
maica Filoteia. S-a bucurat de vizita mea cum se bucura de orice vizită. A acceptat cu multă
bucurie să-i citesc rugăciuni de dezlegare, să recitesc câteva rugăciuni de la Taina Sfântului
Maslu şi să-1 ung cu untdelemn sfinţit. La sfârşit, mi-a mulţumit şi a exclamat: "Ce
frumoase sunt rugăciunile ortodoxe!" Aşteptam să adauge ceea ce-mi spunea de fiecare dată
când îi făceam rugăciune acasă: "Îmi pare rău că n-am putut sluji mai mult ca preot ca să-i
pot ajuta pe oameni cu rugăciunea Bisericii". M-am despărţit de Părintele Profesor după o
jumătate de oră, fără să bănuiesc că era ultima vizită pe care i-o făceam. Era perfect lucid şi
47
de o mare seninătate, deşi suferea. Am înţeles că după plecarea mea s-a liniştit mult, a
adormit timp de o oră, după care, trezindu-se, a început să vorbească cu Mântuitorul şi cu
Maica Domnului în intimitatea Cărora şi-a dat obştescul sfârşit, imediat după miezul nopţii.
La ieşirea din rezerva spitalului, Maica Filoteia m-a rugat să citesc acasă, în chilia de la
Patriarhie, canonul şi rugăciunile prevăzute în Molitfelnic pentru bolnavii pe moarte. Ceea
ce am şi făcut, îndată ce am intrat în chilie. Mare mi-a fost mirarea să aud, dimineaţa, că
părintele a trecut la cele veşnice după miezul nopţii. Am dat slavă lui Dumnezeu pentru
sfârşitul minunat cu care Dumnezeu a încununat viaţa Părintelui Dumitru şi pentru că m-a
învrednicit să fiu în intimitatea Sfinţiei Sale înainte cu numai câteva ceasuri de trecerea sa
pe tărâmul veşniciei.
Pe Părintele Profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut cu câţiva ani înainte de intrarea
mea la Teologia din Sibiu (1979). L-am cunoscut prin familia surorii Sfinţiei Sale, Reveca,
devenită mai târziu Monahia Rafaela şi a celor două fiice ale ei, călugărite sub numele de
Filoteia şi Rafaela.
Cele trei măicuţe mi-au devenit astfel maici duhovniceşti care mi-au călăuzit paşii spre
Teologie, învăţându-mă să mă rog mult, să alerg la mănăstire, să caut oameni duhovniceşti.
Astfel i-am cunoscut pe părinţii Cleopa, Paisie şi Ioil de la Sihăstria, pe părinţii Emilian şi
Dosoftei de la Slatina, pe părintele Arsenie, acum la Techirghiol, pe părintele Gamaliil de la
Cozia şi pe alţii, alături de părinţii Serafim şi Teofil de la Mănăstirea Sâmbăta, în preajma
căreia am crescut.
Ele mi-au vorbit de Părintele Dumitru şi mi-au dat primele patru volume de Filocalie
ca să le citesc. Tot ele mi-au mijlocit într-o vară prima întâlnire cu el, la una din mănăstirile
din Moldova, unde Părintele se afla retras pentru linişte şi rugăciune. Eram deja student la
Teologie şi mi-amintesc că Părintele îmi spunea că studenţii teologi ar trebui să-şi petreacă
vacanţele la mănăstiri pentru ca să înveţe să se roage şi să iubească slujbele bisericeşti, să
ştie să îmbine erudiţia teologică cu evlavia şi credinţa creştină. Despre aceasta l-am mai
auzit şi alteori vorbind cu durere în suflet căci, din păcate, prea rar se întâlneşte această
fericită sinteză dintre erudiţie şi evlavie.
Mai târziu, i-am spus că am fost trimis cu o bursă la Institutul "Sfântul Serghie" din
Paris, întemeiat de mari teologi şi filosofi religioşi ruşi, alungaţi după Revoluţia din 1917.
Aprecia la intelectualii ruşi răspândiţi în diaspora ataşamentul lor faţă de Biserică şi se
plângea că mulţi dintre ai noştri şi-au pierdut, în general, identitatea lor ortodoxă sau au
rămas ortodocşi doar cu numele.
În acest sens, Părintele Dumitru spunea că oamenii simpli fac adevărata teologie.
"Vedeţi, zicea Sfinţia Sa, aceste femei credincioase care îşi povestesc una alteia cât le-a
ajutat Dumnezeu, salvând din boală un copil sau ajutându-1 să intre la şcoală, şi atâtea alte
lucruri minunate pe care le face Hristos şi de care oamenii credincioşi sunt conştienţi?
Aceasta este adevărata Teologie". Ori, omul modern, trăieşte drama divorţului între raţiune
şi inimă; o raţiune care se înstrăinează tot mai mult de viaţă şi de principiile ei veşnice,
constituindu-şi o lume artificială şi o inimă care deşi rămâne prin esenţa ei şi mai aproape de
adevărurile vieţii - să nu uităm că inima are raţiunile ei - este obligată de raţiunea pervertită
să se cantoneze la plăcerea de moment şi să înăbuşe în sine aspiraţia după absolut, după
Dumnezeu.
De aici nevoia educaţiei religioase, pentru ca raţiunea, care este o energie a inimii, să
se poată întoarce acasă.
Dar Teologia Părintelui Dumitru este îndeosebi o Teologie eclezială, bisericească.
48
Dumnezeu nu poate fi cunoscut în mod abstract, din cărţi sau din meditaţia individuală. El
se revelează în Biserică, prin Tainele şi slujbele ei, pe care nimeni nu le poate ocoli decât cu
riscul de a-şi mutila total viaţa duhovnicească. Aici este ispita celor mai mulţi creştini din
zilele noastre, care cred că pot fi credincioşi şi fără o legătură vie şi permanentă cu Biserica.
Viaţa creştină nu se reduce la o trăire sentimentală, nici la respectul preceptelor morale. Ea
este esenţial, viaţa divină în noi care ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine ale Bisericii.
"Biserica este laboratorul învierii" scrie Părintele Dumitru, unde noi facem mereu
experienţa morţii şi a învierii noastre cu Hristos, până când viaţa lui Hristos va covârşi viaţa
noastră ca să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi (Galateni 2,20). Iar Hristos este
prezent în Liturghie unde ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său pentru ca să formăm
astfel Biserica Sa. Fără Euharistie, deci fără Liturghie, nu există Biserică. De aceea, unde
legătura cu Euharistia este slabă sau inexistentă viaţa creştină lâncezeşte până la dispariţie
sau se perverteşte, reducându-se la un sentimentalist pietist şi un moralism juridic,
respingător. Iar pervertirea vieţii creştine de către marea majoritate a credincioşilor este
astăzi pentru lumea din afara Bisericii o mare sminteală. Căci această lume judecă credinţa
nu după conţinutul şi valoarea ei obiectivă, ci după felul cum este practicată de credincioşi.
In această privinţă, Părintele Dumitru vorbea cu mâhnire de lipsurile oamenilor Bisericii.
Am constatat însă că de câte ori vorbea despre lipsurile din Biserică o făcea cu mare
discreţie şi cu o reală durere în suflet. De altfel, se judeca mai întâi pe sine că poate n-a făcut
în viaţa sa ceea ce Dumnezeu ar fi vrut să facă. Se gândea că poate ar fi fost mai bine şi mai
de folos dacă ar fi slujit ca preot de parohie. Ii părea rău că nu s-a inspirat în scrisul Sfinţiei
Sale mai mult din bogăţia nesfârşită a rugăciunilor şi a slujbelor liturgice. Când i-am spus că
teologul şi filosoful grec Chriztos Yannaras mi-a declarat într-un interviu că "Liturghia
ortodoxă, ca şi întreg cultul nostru, reprezintă expresia cea mai înaltă a culturii umane", s-a
bucurat nespus de această fericită exprimare. Căci într-adevăr, nici o altă creaţie umană nu
cultivă, nu înnobilează sufletul omenesc atât de mult ca Liturghia şi slujbele bisericeşti.
Părintele Dumitru şi-a păstrat până în clipa morţii sufletul nefalsificat de mândria şi
slava deşartă. De aceea era simplu şi primitor. Nu se simţea niciodată deranjat de vizitele
făcute acasă. Dimpotrivă, le aştepta, căci era un om al comuniunii şi relaţiilor cu oamenii.
Scrisul şi cartea nu l-au închis într-o lume imaginară, rupându-1 de lumea oamenilor. Sunt
sigur că inspiraţia şi echilibrul teologiei sale îi venea tocmai din această comuniune cu
oamenii. El însă, era omul iubitor de oameni, pentru că era mai întâi omul iubitor de
Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae era un teolog profund, dar deschis şi prietenos cu toţi, mai
ales cu cei care îl căutau şi îi citeau cărţile. Odată l-am vizitat şi, printre altele, l-am întrebat:
"Părinte Profesor, cum vă rugaţi?" Iar el mi-a răspuns: "Mă rog ca un ţăran, aşa cum se
rugau părinţii mei! Zic Tatăl nostru şi alte rugăciuni".

Din cuvântul Părintelui profesor Constantin Galeriu, la înmormântarea

Părintelui Dumitru Stăniloae

Puterea duhului sfânt într-o mână de carne

Părintele Stăniloae ne-a născut pe noi, cei care l-am cunoscut şi i-am fost fii
duhovniceşti, prin Evanghelie, prin tâlcuirea ei, ca unul din Sfinţii Părinţi, asemenea unui
Apostol al neamului românesc. Ii suntem fii şi vom rămâne fii, în numele Părintelui ceresc
49
care 1-a rânduit să ne fie Părinte, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia i-a slujit jertfelnic,
în Duhul Sfânt, în care ne-a luminat pe noi, născându-ne din nou. A oferit lumii, ca puţini
alşii, puterea spiritului, bogăţia negrăită a mărturiei Dumnezeirii în lume; opera sfinţiei sale
descoperă, cu adevărat, puterea Sfântului Duh într-o mână de carne. Inţelegem acum
cuvintele de taină pe care ni le spunea cândva:
"Il simt pe Dumnezeu că-mi dă idei". Am înţeles, ascultându-l, că era inspirat când
scria. Aşa am înţeles taina inspiraţiei profeţilor, apostolilor, Sfinţilor Părinţi, inspiraţie care
era şi asupra sfinţiei sale şi îl făcea să mărturisească şi să împărtăşească tuturor, ca pe o
Euharistie, cuvântul pe care Duhul Sfânt î1 şoptea în adânc.
Deşi atât de istovit de boală, trupul i-a rămas un templu al Duhului Sfânt şi se simţea
prin el diafania, transparenţa pe care a contemplat-o o viaţă întreagă. Acest templu se aşează
acum în pământ, numai pentru o vreme, căci mormântul nu e locul de veci. De la Hristos
încoace, când El a lăsat mormântul gol şi 1-a transformat în izvor învierii, mormântul nu
mai e loc de veci, ci e loc de pelerinaj, de mărturie că a trecut prin lume un om, o conştiinţă,
un martor al Jertfei şi învierii Mântuitorului.
A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt; Părintele Dumitru Stăniloae a trăit viaţa Bisericii
unui neam întreg, unei lumi întregi. Acum şi noi îi trăim viaţa cu rugăciunea şi dragostea
noastră.
II rugăm să primească această smerită dragoste, înşirând-o neîncetat de dincolo de
ţărmurile acestei vieţi ca noi să ducem mai departe făclia Crucii şi învierii Mântuitorului.

Preotul profesor Donald Allchin, Universitatea Oxford-Anglia, cuvânt la

înmormântarea Părintelui Dumitru Stăniloae.

Un teolog pentru întreaga lume creştină

Simt o bucurie mare şi tristă să aduc tributul şi omagiile mele celui care a fost
Părintele profesor Dumitru Stăniloae.
Prin Părintele Stăniloae, Biserica Ortodoxă Română a dat întregii lumi creştine un
teolog de o excepţională statură. In el inima şi mintea s-au contopit într-un mod minunat.
înălţimea contemplaţiei divine a fost înrădăcinată în profunzimea şi plinătatea umanităţi lui.
A fost un om care a trăit ceea ce a gândit şi de acum întrega lume creştină, din Apus şi din
Răsărit, are nevoie să primească din învăţătura lui. El m-a învăţat să şi iubesc ţara
dumneavoastră.
M-a învăţat să cunosc şi să iubesc tradiţia ortodoxă, aşa de adânc înrădăcinată în acest
pământ. Pentru toate acestea, mulţumesc lui Dumnezeu şi mă rog Lui ca lumina învăţăturii
Părintelui Dumitru Stăniloae să lumineze în întreaga lume creştină.

VLĂDENII PĂRINTELUI NOSTRU DUMITRU STĂNILOAE

Anii copilăriei răsar către anii bătrâneţii cu prospeţimea şi frumuseţea lor neîntrecută.
Se aseamănă glorioşilor ghiocei ce străbat împietrirea zăpezilor trezind cu clopoţeii lor firavi
întreaga natură spre înviere şi viaţă în primăvară. Anii copilăriei în satul românesc odrăslesc
mereu vlăstari tineri dintru adâncurile sufletului şi se prefac în izvoare de viaţă ce duc spre
veşnicia vieţii în Dumnezeu. Vladenii Părintelui nostru Dumitru Stăniloae, satul copilăriei
sale, are harul înveşnicirii acestui om luminat de. Duhul Domnului, chemat să fie părtaş
50
vieţii şi îndumnezeirii sale prin Harul Treimii celei Sfinte ale cărei Taine dumnezeieşti le-a
pătruns cu înălţimea gândirii şi trăirii sale teologice. Spre anii bătrâneţii întrebat de
cercetasii vieţii sale, unii din ţară alţii dinafară, ce reprezintă pentru viaţa sa de gânditor
creştin viaţa satului său natal, răspunsul Părintelui Stăniloae a fost acelaşi mare şi
pătrunzător răspuns: satul meu Vlădeni este părintele meu sufletesc ca român şi preot
ortodox creştin. Satul său transilvan Vlădeni, aşezat la poale de munte în apropierea
Braşovului, i-a fost dascăl smerit al crezului său adânc românesc întru care au vieţuit ji.
binecredincioşii săi părinţi flie şi Reveica Stăniloae. în scrierea sa de replică filosofică, din
anii tinereţii sale "Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Ortodoxie şi Românism", Părintele
Dumitru Stăniloae vesteşte acest crez al său unic, ce ne-a rămas ca dreptar de înţelegere a
simbiozei ce uneşte Biserica Ortodoxă şi Ţara Românească ca într-o sfântă teandrie de suflet
şi timp în fiinţa istorică a neamului nostru românesc.
Vladenii, după cum şi numele îl defineşte, este o străveche aşezare voevodală din
epoca formării primelor voevodate româneşti în Transilvania, cu vlădăreni voevozi şi vlădici
din Vladenii Ardealului, o poartă de strajă şi trecere din Ţara Bârsei spre 1 Ţara Făgăraşului,
aşezat între Măgura Codlei Braşovului şi Măgura Persanilor Făgăraşului. Sat grăniceresc de
bravi băştinaşi, cu nume străvechi de istorie ca: Nicolae Potcoavă, Gheorghe Flintă, Dumitru
Meiu, Ştefan Bozocea, llie Stăniloiu sau Ilie şi Reveica Stăniloae.
Chiscul lui Stănilă, stâna lui Stăniloiu sunt denumiri de locuri până astăzi în Vlădeni,
locuri de strajă printre stanele de piatră din stâncile Carpaţilor, prin ascunzişurile codrilor
care au adăpostit primele aşezări româneşti când peste pământul Transilvaniei treceau către
apusul Europei popoarele migratoare, pustiind totul în cale.
Am avut privilegiul să împlinesc dorinţa părintelui meu de Teologie Dogmatică şi
Simbolică ca doctorand la cursurile sale între anii 1956-1959 şi ca preot în satul său natal, să
restaurăm împreună biserica din Vlădeni,-mare şi impunătoare cât o catredală apuseană. In
vacanţele sale de vară - iulie şi august - la Vlădeni cerceta cu grijă lucrările de restaurare,
îndemnând cu însufleţire pe consătenii săi mai tineri să fie vrednici şi credincioşi asemenea
bătrânilor din trecut, care zidind această măreaţă biserică au împodobit-o sub stăpânire
străină austro-ungară cu tricolorul românesc în lumină ferestrelor ca nişte vitralii de mare
valoare păstrate până acum. Era semn că biserica satului românesc a fost şi a rămas maica şi
adăpostul dumnezeiesc al sufletului nostru românesc încercat cu înstrăinare de neam şi
credinţă ortodoxă de atâtea ori în Transilvania, în după amiezile de duminici, în curtea
bisericii unde se adunau tinerii, părinţii şi copiii lor, unii din oraşe veniţi la bunicii lor în
vacanţa de vară, le vorbea ' cu evlavie despre străbunii satului care fiind ţărani săraci, fără
pământ dar nu iobagi, erau nevoiţi să muncească la negustorii saşi, germani din Codlea şi
Braşov, fiind cărăuşi cu caretele trase de boi, ducând spre vânzare, la mari distanţe, care
încărcate cu droburi de sare, piatră cioplită şi cărămidă, întorcându-se cu cereale şi vinuri de
pe Câmpia Mureşului şi Târnavelor. Cutreierând târguri de ţară toată viaţa lor, vlădărenii au
cerut stăpânirii maghiare ca măcar odată pe an să aibă o zi de târg în satul lor, unde să-şi
vândă şi mărfurile luate de dânşii, unelte gospodăreşti din lemn, fiind pricepuţi şi harnici la
toate. Cum n-au reuşit să dobândească acest privilegiu de la stăpânirea străină, a rămas până
astăzi de pomină, întrebarea ironică a trecătorilor cu trenul prin gara Vlădeni, către localnicii
satului: "Când aveţi ziua târgului"? Răspunsul lor este doar trista amintire a unui trecut de
ţărani istoviţi de muncă dar neiobăgiţi, săraci dar curaţi.
La începutul acestui secol, mulţi români transilvăneni din satele de sub poalele
Carpaţilor, de la Braşov până la Sibiu, dornici să-şi croiască gospodării după modelul satelor
51
nemţeşti cu care erau învecinaţi, au emigrat în America şi Canada, unde, după câţiva ani de
câştig se întorceau în ţară, cumpărau pământ şi ridicau gospodării noi având un traj mai bun.
Printre aceştia au fost şi Vlădărenii, care după câteva decenii au reuşit să-şi schimbe
rosturile vieţii, având acum gospodării nemţeşti, un sat modern ca un târguşor de ţară, aşa
cum l-au dorit bătrânii satului cu secole în urmă. Un patriotism luminat i-a legat de satul
natal pe toţi băştinaşii Vlădenilor, încât şi cei stabiliţi în oraşele ţării, se retrag spre anii
bătrâneţilor în frumoasa aşezare din defileul şoselei de mare circulaţie internaţională
Bucureşti- Braşov-Vlădeni-Făgăraş-Sibiu.
Pe cât era de bucuros să-şi revadă în fiecare vară satul natal şi să le vorbească despre
trecut creştinilor pe care-i cunoştea pe nume, pe atât era de îndurerat să le aducă aminte
despre desfiinţarea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania, dărâmate de tunurile catolice
austro-ungare, în perioada uniaţiei.
In cele două luni de şedere la Vlădeni, însoţit de doamna sa preoteasă Măria şi de fiica
lor Lidia, locuiau în casa părintească de lângă cimitirul satului, unde fratele mai mare,
Gheorghe Stăniloae cu soţia sa Anica le oferea o ospitalitate caldă, plină de grijă, stimă şi
iubire, sfătuindu-se împreună despre toate ale vieţii de familie, până târziu spre seară.
Verile blânde, răcorite de aerul ozonat al pădurilor de fagi şi brazi îi odihnea de-a
binelea, după zilele de pelerinaj la locul numit "în Lazuri, la mănăstire", departe de sat pe o
colină cu pajişti de fâneţe, unde sătenii coseau fânul pentru hrana cirezilor de vaci şi
bivoliţe.
L-am însoţit în fiecare vară în acest pelerinaj, spre locul unde rămăşiţele din temelia
bisericii mănăstireşti ieşeau la iveală în urma brazdelor de iarbă măruntă. Era tristă această
întâlnire a Părintelui Dumitru şi a familiei sale cu acest loc sfinţit de mănăstire, care-i
aparţinea ca moştenire de la părinţii săi Ilie şi Reveica.
Îngenunchind, se cufunda într-o îndelungă rugăciune şi tăcere încât nimeni dintre noi
nu îndrăznea să-1 întrebe pentru cine se roagă ştiindu-1 rugându-se adesea, în şoaptă, chiar
în timpul plimbărilor prin curtea casei părinteşti din Vlădeni, în jurul unei măsuţe de brad,
umbrite de brăzişori tineri. Era în acest pelerinaj la "Mănăstirea din Lazuri" ceva asemănător
rugăciunii la "zidul plângerii" din Ierusalim, cugetând cu durere, într-o tăcere de câteva zile.
Scriind câteva rânduri la măsuţa din curte în fiecare după amiază, se ridica adesea
nemulţumit, măsura cu paşi mărunţi acest colţ tainic, se oprea tresărind o clipă când doamna
sa Măria sau "cumnata Anica" îl invita la cina de seară, ceai cu brânzeturi şi fructe de
pădure. Gândirea sa în timpul scrisului său teologic se desfăşura odată cu paşii, uneori
grăbiţi să scrie ceva. Firul gândirii sale era curgător ca apa cea vie a Cuvântului-Logos ce
pogora şi se întrupa în scrisul său de teolog al Treimii Dumnezeieşti.
Manuscrisele sale de cursuri la Magisteriul Teologiei Simbolice ce trebuiau descifrate
în scrisul său grăbit pe toate colţurile paginii de coală, cu cerneală de călimară şi peniţă
simplă, ne-au rămas ca icoane vii ale gândirii sale mai presus de cuvinte. Aceste manuscrise
formează un tezaur al Bisericii Ortodoxe Române.
Îmi amintesc cu toată seriozitatea de dorinţa Părintelui Dumitru Stăniloae, ca măcar o
parte din aceste manuscrise, scrise grăbit, corectate pe alocuri, să fie aduse şi păstrate în casa
părintească din Vlădeni pe care a îndrăgit-o atât de mult, încât nicăieri nu poposea în timpul
verii mai mult decât pe locurile sfinte ale copilăriei.
Casa părintească a Părintelui Dumitru Stăniloae aşezată pe ulicioara ce duce spre
cimitirul din mijlocul satului, poate deveni cu timpul un loc de pelerinaj de sfântă aducere
aminte despre Marele Părinte al Teologiei Române, aşa cum locul "Mănăstirea din -Lazuri"
52
a fost şi rămâne în monografia satului Vlădeni locul de veşhică pomenire a trecutului său
mult încercat de multe suferinţe a ţăranului român din Transilvania, oprimat de stăpânire
străină.
Preot Vasile Ignătescu - Academia Sfântului Ioan de la Neamţ, fost Paroh în satul natal
al Părintelui Dumitru Stăniloae.

PĂRINTELE CLEOPA DESPRE PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE

Pe Părintele Dumitru Stăniloae l-am cunoscut înainte de anul 1949 când eram stareţ la
Mănăstirea Sihăstria. Venea vara pe la noi cu familia. După ce am fost trimis ca stareţ la
Mănăstirea Slatina până în anul 1953, venea şi acolo şi-1 rugam să vorbească la călugări şi
la credincioşi. Vorbea frumos din Filocalie, despre - rugăciunea lui lisus şi cita mult din
Sfinţii Părinţi Sinaiţi. Era foarte apropiat de călugări şi de oameni.
I-am fost câţiva ani duhovnic, atât lui cât şi soţiei sale preoteasa Măria. Avea o soţie
foarte credincioasă. Ea îl ajuta mult la scrierea cărţilor, căci îi căuta pacea şi se ruga pentru
dânsul, citind zilnic din Ceaslov şi din Psaltire.
Mi-amintesc că mi-a spus odată la mărturisire, că după terminarea studiilor la Cernăuţi
şi peste hotare, ar fi dorit să intre în viaţa monahală, căci avea nişte maici rude la Mănăstirea
Ţigăneşti. Intr-o zi s-a dus să le ceară sfatul, dar auzind de unele ispite a renunţat şi s-a
căsătorit. Mărturisind pe Hristos ca preot şi profesor de teologie. Şi pentru că ducea o viaţă
curată, a crescut duhovniceşte la teologie mii de studenţi, mireni şi călugări, dintre care cei
mai mulţi au ajuns preoţi, stareţi şi ierarhi care slujesc astăzi Biserica lui Hristos.
Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi multe cărţi de învăţătură patristică, cu conţinut
dogmatic, moral şi filocalic, ca nimeni altul în Biserica noastră. Căci 1-a ajutat Dumnezeu şi
cu sănătate şi cu înţelepciune şi cu viaţă îndelungată, pentru că trăia tot ce învăţa şi scria.
Mi-aduc aminte, odată a venit cu soţia la noi la mănăstire. A slujit şi a vorbit la
biserică, apoi ne-am dus la schitul Sihla. Când 1-a văzut pe Părintele Paisie care se nevoia
într-o chilie sub stânci i-a zis: "Părinte Paisie, ce frumos este aici la linişte, să trăieşti numai
cu Hristos. Aţi deprins rugăciunea inimii? Iar bătrânul i-a răspuns: Nu. Rugăciunea inimii o
deprind numai cei smeriţi şi cu inima curată!"
Altădată ne-am dus împreună la poiana din Piciorul Crucii, un loc retras şi liniştit mai
sus de Sihăstria. Părintele, văzând acea poiană, a zis: "Iată aici este locul meu! Să-mi aduc
biblioteca aici şi să scriu la linişte! Dacă soţia se duce la Domnul înaintea mea, m-aş retrage
la Mănăstirea Sihăstria, să mă rog şi să mai scriu ceva cât îmi va mai da Dumnezeu putere".
In altă zi mi-a zis: "Sihăstria, cu felul ei de rânduială, cu nemâncarea de carne, cu slujbele de
noapte, şi cu citirea permanentă a Psaltirii în biserică, poate forma călugări şi duhovnici
buni. Căci unde este rânduială şi unde sunt duhovnici iscusiţi, se formează şi ucenici buni".
Aşa îmi zicea Părintele Dumitru Stăniloae. Căci partea duhovnicească de aici o ţine foarte
mult spovedania, Sfânta Liturghie zilnică şi Utrenia de la miezul nopţii. Că dacă fraţii nu se
spovedesc regulat, îi i-a vrăjmaşul în primire.
Părintele Dumitru Stăniloae este cel mai mare ctitor al Filocaliei româneşti, că
Filocalia este foarte ziditoare de suflet şi o caută credincioşii şi mai ales tinerii.
Dogmatica scrisă de el, însă, este pentru oamenii învăţaţi, că este adâncă şi mai greu de
înţeles. El avea obicei, când îţi vorbea ceva şi vedea că nu ai înţeles, să zică: "Ia cugetă mai
adânc oleacă". Părintele era teolog şi filosof şi avea multă înţelegere duhovnicească.
A fost un om al Iui Dumnezeu şi preoteasa nu ieşea din cuvântul lui.
53
 Părintele Dumitru a făcut parte şi din mişcarea filocalică "Rugul aprins", care avea
scopul de a pune la temelia vieţii rugăciunea inimii. Din această cauză părintele a şi fost
arestat şi a stat cinci ani în închisoare.
Uneori Părintele Dumitru Stăniloae regreta că a stat numai la catedră şi a scris cărţi,
dar n-a făcut pastoraţie. Insă mai multă lumină aduc cărţile de teologie şi învăţătură, decât
pastoraţia. Cărţile rămân Sute de ani în sufletul poporului, iar pastoraţia se uită. Ele sunt de
mare folos sufletesc, că sunt scrise în duhul sfinţilor Părinţi şi rămân. Cărţile luminează
lumea nultă vreme şi câştigă multe suflete. Pentru aceasta el avea mare plată la Dumnezeu.
Mai mult a făcut el :ă a scris cărţi, decât dacă era preot de parohie. , - Faptele lui cele mai
bune sunt: cărţile, ucenicii şi pilda vieţii. Cu acestea a plecat el la Dumnezeu. Pastoraţia
Părintelui se găseşte în miile de studenţi pe care i-a învăţat timp de peste 50 de ani.
Părintele era un teolog tradiţional legat profund de Sfinţii Părinţi. El a tradus primele
cărţi din Sfântul Dionisie Ariopagitul şi Sfântul Grigorie Palama.
Ca preot şi profesor de teologie ortodoxă vestit în ţara noastră, el mustra mereu pe
călugări şi pe preoţi că fac prea puţin pentru Ortodoxie, pentru Hristos şi pentru Biserica
Neamului nostru.
Dumnezeu să-1 odihnească în ceata drepţilor şi a sfinţilor pe Părintele Dumitru
Stăniloae.

TEOLOGUL SPERANŢEI VĂZUT DE CONTEMPORANII SĂI

"Teologia ortodoxă românească a fost din totdeauna o punte spirituală între tradiţiile
ortodoxe greceşti şi ruseşti. Prin limbă şi cultură ea este, de asemenea, o punte între teologia
Bisericii Orientale şi cea a Bisericii Occidentale.
Profesorul Dumitru Stăniloae a reuşit să reprezinte cu strălucire ambele legături. Pe
drept cuvânt a fost numit un adevărat "teolog panortodox".
Profesorul Stăniloae nu este numai un om inteligent, el este un înţelept şi este cinstit de
mulţi ca părinte spiritual. Dumitru Stăniloae este un gânditor profund trinitar.
Jurgen MoHmann

"Părintele Dumitru Stăniloae încearcă să contopească într-o teologie ortodoxă

echilibrată totalitatea creaţiei: lumea şi cultura umană. Referindu-se în mod frecvent la
Sfântul Maxim Mărturisitorul şi la doctrina sa despre Logosul Creator, Părintele Stăniloae
consideră întruparea ca bază a transfigurării ultime şi totale a cosmosului.
Părintele Dumitru Stăniloae rămâne, prin exemplul vieţii şi perseverenţa mărturisirii
sale, un teolog al speranţei".

John Mavendorff

"Toată viaţa acestei personalităţi mari şi captivante este marcată de reconcilierea unor
elemente aparent „opuse. Pe de o parte este un om de mare cultură, dotat cu inteligenţă
ascuţită, penetrantă, viguroasă; un om care pune problemele fundamentale în teologie şi în
filosofie, care face dovada unei uimitoare cunoaşteri a dezvoltărilor celor mai recente în
domeniul ştiinţei şi al tehnologiei. Pe lângă aceasta este un om al rugăciunii şi al cucerniciei,
un martor fără pereche al tradiţiei de spiritualitate ortodoxă orientală, al tradiţiei Filocaliei
pe care el a interpretat-o şi a îmbogăţit-o, un om cald şi simplu, prietenos şi devotat.
54
 Am văzut surpriza universitarilor occidentali atunci când, întâlnindu-1 pe Părintele
Dumitru Stăniloae pentru primă dată, constatau vivacitatea spiritului lui, cunoaşterea
pătrunzătoare a filosofiei secolelor XIX şi XX. Am văzut bucurîa şi dragostea vădită cu care
acest preot căsătorit este primit în mănăstirile şi schiturile din ţara sa. In cele două lumi el
este acasă. In amândouă el este mărturia unei împăcări a inimii cu intelectul, a entuziasmului
cu luciditatea, ceea ce nu este prea obişnuit în acest secol al XX-lea şi nici n-a putut fi
vreodată...
Un om cu o inteligenţă ascuţită, cu inima plină de dragoste şi compasiune, nu poate
rămâne orb în faţa tragediei şi confuziilor din secolul nostru. însăşi viaţa Părintelui Dumitru
a fost marcată de dezastrele timpului nostru. Acestea fac, desigur, ca optimismul său să fie
atât de convingător şi profund impresionant, dându-i încredere în puterea creatoare şi
răscumpărătoare a lui Dumnezeu, în capacitatea de a crea şi de a răspunde a omului atunci
când el trăieşte în acord cu voia lui Dumnezeu.
Nu există nimic superficial sau facil în scrierile acestui om. Totul a fost meditat, trăit,
experimentat în profunzime. El vorbeşte pornind de la cunoaşterea inimii...
Este un om care redă încrederea în viaţă, care redă profunzime şi semnificaţie marilor
cuvinte originale care se devalorizează atât de uşor: iubire, cunoaştere, bunătate, bucurie,
timp, veşnicie, om şi Dumnezeu".

A.M. Allchin

"Viaţa părintelui Dumitru Stăniloae este marcată de studiul şi învăţătura credinţei

creştine, de experienţa lui Dumnezeu şi experienţa omului - de prietenie. Este ceea ce îţi
atrage atenţia, mai mult chiar, te apropie de acest om. El aprofundează în mod constant
sensul Evangheliei printr-o meditaţie vie, prin lecturi, prin rugăciunea interioară şi întâlnirea
personală cu alţii.
Sensul profund al acestei vieţi poate fi rezumat astfel: să întâlneşti pe Dumnezeu, să-i
întâlneşti pe oameni. Dar aceasta vrea să însemne: să întâlneşti pe Hristos, un Dumnezeu
personal Care are un chip, Care mă caută şi pe care-L caut, care luminează sufletul meu cu
Lumina Sa; să întâlneşti acea fiinţă umană, omul personal cu care să înveţi să comunici, un
chip, un nume, pe cineva inexprimabil care mă caută şi pe care-1 caut la nesfârşit.
Totuşi mărturisirea părintelui Dumitru este concentrată în termenul de comuniune. Nu
numai "a avea o relaţie", ceea ce implică întotdeauna până la sfârşit o distanţă, şi nu numai
"să întâlneşti", ceea ce este deja minunat pentru că distanţa s-a redus privindu-te în ochi,
distanţa este abolită; dar încă mai mult, "să comunici" de la inimă la inimă, să fii unul în
celălalt, să înţelegi, să te conţii unul pe celălalt, să te încredinţezi unul altuia, să porţi pe
Hristos în tine şi să fii purtat în El, să porţi fiinţa iubită în tine şi să fii purtat de ea.
A te apropia de Părintele Dumitru, a trăi un pic cu el, a te ruga cu ei, a râde cu el,
înseamnă a face această experienţă a iubirii ca şi comuniune. Fotografiile nu redau nici
seriozitatea, nici veselia chipului său frumos. Ele nu redau nici lumina care odihneşte la el,
nici inspiraţia care-l animă".

Marc-Antoine Costa de Beauregard

"Dacă există un om care, în Ortodoxia contemporană, a reluat pentru astăzi şi pentru

mâine, acest demers simultan, de aprofundare şi de integrare, dacă există un om despre care
55
să se poată spune că este în acelaşi timp un duhovnic, un teolog şi un profet, ei bine, acesta
este părintele-Dumitru Stăniloae...
Noi avem pentru părintele Dumitru nu numai un sentiment de prietenie, dar şi un fel de
veneraţie. Opera sa uriaşă, forţa gândirii sale (el este cu adevărat, cel mai mare teolog
ortodox de azi), sunt de nedespărţit pentru noi de o prezenţă luminoasă, dătătoare de pace,
de o infinită tandreţe, o tandreţe a întregii fiinţe".

Olivier Clement

"Scrierile sale (ale părintelui rector Stăniloae) îmi dau dreptul să-1 revendic pentru
filosofie, după cum el a vrut la rându-i să mă numere între reprezentanţii filosofiei creştine".

Ion Petrovici

ÎN COMUNIUNE SACRĂ CU PĂRINTELE STĂNILOAE

Din visteria sa spirituală evocăm aici, o mărturie despre taina persoanei.

Părintele şi învăţătorul nostru Dumitru Stăniloae a pus în lumină taina persoanei din
perspectiva ei teologică, cu o excepţională pătrundere şi adânci semnificaţii, iar aceasta s-a
datorat faptului că a gândit-o, a experimentat-o duhovniceşte şi a împărtăşit-o din izvorul
curat al revelaţiei Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii.
Înainte de a intra în sanctuarul cugetării Părintelui să precizăm că în simbolul credinţei
Biserica îşi mărturiseşte, pe temeiul sacru al revelaţiei, crezul ei fundamental invocând şi
afirmând aşa:
"Cred întru-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului... şi
întru-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care. din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl
purcede...", preamărind astfel, în viul rugăciunii liturgice, "Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită". Aşa e împărtăşită credinţa fundamentală a
Bisericii Ortodoxe în Sfânta Treime.
Dar un suflet mai preocupat de a cunoaşte adevărul viu al credinţei, cercetând câte o
carte de teologie sau chiar manualele, rămâne surprins când, la expunerea învăţăturii despre
Dumnezeu, primul capitol îl vede intitulat: "Despre Dumnezeu Unul în Fiinţă", iar mai apoi,
uneori chiar într-un subcapitol, "Despre Sfânta Treime", instituindu-se astfel un "primat" al
Fiinţei (Esenţei) asupra Persoanelor Sfintei Treimi.
El se întreabă şi îşi zice în Crez, invocând de la început: Cred întru-UnuI Dumnezeu..."
imediat e şi numit "Dumnezeu Tatăl", Care şi în mărturia Sfinţilor Părinţi este unica
rădăcină şi izvorul Fiului şi al Sfântului Duh (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii 24,4),
precizându-se astfel "monarhia Tatălui", Căruia îi şi sunt apoi evocate în Crez atributele
numite "persoanele": "atotţiitorul" şi "făcătorul cerului şi al pământului". Iar în ce priveşte
cuvântul "fiinţă", termenul, ca atare, intervine în Crez mai pe urmă, la articolul al doilea,
dogmatizând că Domnul nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, fiind Unul născut din Tată,
în chip firesc este "de o fiinţă cu Tatăl" aşa precum este "Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat".
Astfel prin termenul "deofiinţă" se evidenţiază odată mai mult dumnezeirea Fiului. Ori
nicidecum nu reiese din Simbolul credinţei vreun fel de primat al esenţei (Fiinţei) şi nici nu
56
se justifică o învăţătură despre Dumnezeu împărţită în două capitole separate: unul despre
"Dumnezeu în Fiinţă", altul "Despre Sfânta Treime".
Inainte de a prezenta viziunea teologic-dogmatic autentic ortodoxă a Părintelui
Stăniloae în care, fundamental, contemplăm Persoanele Preasfintei Treimi, Fiinţa Cea Una
fiind conţinută de fiecare personal, socotim oportun să atragem atenţia că, de câtva timp,
tema aceasta a intrat în preocuparea unor teologi care vin în întâmpinarea gândirii teologului
nostru. Ne referim bunăoară la Părintele Boris Bobrinscoy, rectorul de astăzi al institutului
Sfântul Sergiu de la Paris.
In tratatul său "Le Mistere de la Trinité", teologul rus ortodox începe primul capitol
introductiv cu observaţia: "Manualele de dogmatică ortodoxă, după metoda clasică a
teologiei apusene (a cărei influenţă asupra învăţământului teologic al Răsăritului creştin a
fost mare în epoca modernă), expun doctrina despre Dumnezeu, distingând în tratare între
De Deo Uno - despre Dumnezeu Unul - (esenţă, atribute sau energii) şi De Deo Trio, care
înfăţişează misterul propriu al Treimei. E un demers mai mult filosofic, esenţialist, în sensul
că îşi ia dreptul să vorbească despre esenţa (Fiinţa) divină în ea însăşi, înainte sau în afara
Ipostaselor sau Persoanelor Treimei şi, astfel, situează unul în urma celuilalt (juxtapose) cele
două aspecte ale Tainei dumnezeieşti" (Op.cit.pag.9)
Se cuvine să mai observăm că şi unii teologi catolici mai noi iau poziţie de o asemenea
improprie teologhisire. Părintele Stăniloae cita la introducerea la Spiritualitatea ortodoxă pe
teologul catolic Georg Koepgen care sesizează profund şi tot în spirit personalist: "Mistica -
zice el - are totdeauna o singură ţintă: îndumnezeirea şi unirea omului cu Dumnezeu, fără
confundarea omului în El. Iar aceasta nu se poate înţelege, decât din ideea treimică despre
Dumnezeu. In creştinism totul este orientat în mod necesar spre desăvârşirea viitoare.
S-a reproşat Bisericii că, pe deoparte, ea recunoaşte mistica, pe de altă parte o
condamnă fără milă, în cazul în care trece graniţa spre panteism. Cum se poate recunoaşte
însă mistica, dacă se respinge panteismul? Iată răspunsul nostru: mistica creştină nu se
bazează pe o predispoziţie a omului care îl mână să se confunde cu Divinitatea într-o trăire
panteistă a unirii cu Ea, ci este actualizarea întrupării lui Dumnezeu în credincios...
Intre conceptul creştin despre Dumnezeu şi cel extracreştin, există o deosebire
fundamentală: creştinismul se bazează pe Dumnezeul treimic (deci ireductibil şi etern
personal, sau comunitar personal, n.n.), nu pe un concept filosofic al unui spirit absolut (şi
deci impersonal). Şi e demn de remarcat că şi teologia catolică lucrează aproape exclusiv cu
conceptul filosofic despre Dumnezeu, prin care evită să se refere nemijlocit la Treime (a
persoanelor n.n.). (Teologia Morală Ortodoxă, vol.III, Spiritualitatea Ortodoxă, Bucureşti,
ed. Institutului Biblic, 1981, pag.30).
In consens cu teologul citat reflectează şi un alt dogmatist catolic german M. Schmaus:
"Concepţia trinitară, urcând la^Augustin şi Boetius, ridică probleme religioase. întrucât,
după acest mod de a gândi, unitatea naturii (esenţei n.n.) ocupă primul plan în timp ce
persoanele rămân în planul posterior, se pune întrebarea: cui se adresează actul religios?
Potrivit acestei concepţii despre Treime i-ar corespunde răspunsul următor: naturii celei una.
Dar ar trebui atunci să-ţi reprezinţi într-un mod sau altul o anume subzistenţă a naturii...!
(Art. Trinité, în "Enciclopedie de la foi", sous la derection de H. Fries, Tom. IV, Paris, 1967,
pag.373). In sfârşit mai nou, şi teologul iezuit Andre Manaranche observă că "...pentru a
lupta împotriva arianismului şi a afirma dumnezeirea lui Iisus, o teologie... insistă mai ales
asupra Esenţei divine egal împărţită la cele trei Persoane. Este modul clasic de a expune,
tratând despre Dumnezeul Cel Unul, fondând cunoştinţa despre Dumnezeu pe un dat natural
57
considerat ca o obligaţie prealabilă. Din acest fapt însă revelaţia îşi asumă riscul de a adăuga
ca un etaj acestui parter indispensabil: Treimea nu influenţează cu adevărat asupra unităţii,
Ea nu conduce la regândirea temei până la temelia ei "(Andre Manaranche, Le monotheisme
cretien, Cerf, Paris 1985 pag. 18).
Se cuvine observat şi spus că Părintele Stăniloae a fost de-a lungul întregii sale vieţi un
teolog al Persoanei, încă din prefaţa unei dintre primele lucrări, "Viaţa şi învăţătura
Sfântului Grigorie Palama" (Sibiu, 1938) reliefa: "Spiritul cu adevărat religios al
Răsăritului..., cu doctrina lui despre deosebirea dintre fiinţa şi lucrările dumnezeieşti - harul
necreat divin care ni se împărtăşeşte - nu transformă prin cugetare pe Dumnezeu într-o
entitate abstractă, într-un absolut de piatră, lipsit de caracterele personale ale iubirii, milei,
supărării, mâniei, într-un Dumnezeu, Care nu mai poate fi subiect ce primeşte rugăciunile, ci
doar obiect de speculaţie fadă" (Op. cit. pag.3). Şi, observăm: "doctrina tomistă despre
"Deus est actus purus" e tot ce poate fi mai nenorocit pentru trăirea religioasă. Ea, din
nefericire, s-a introdus şi în Dogmaticile noastre de şcoală creând serioase dificultăţi duhului
religios al teologilor, care pierd obişnuinţa de a-L socoti pe Dumnezeu viu". "Ar fi timpul,
observa părintele, ca Dogmaticile noastre să înlăture balastul înăbuşitor al scolasticismului
în capitolul desparte fiinţa şi însuşirile lui Dumnezeu. El s-a furişat, de când teologii ruşi şi
greci, începând cu veacul al XVII-lea, au trebuit să înveţe în şcolile catolice ale Apusului"
(Ibid. pag.5). Astfel de atunci sesiza acest întârziat balast filosofic care concepe şi
postulează pe Dumnezeu ca un principiu impersonal, static.
În întreaga sa gândire şi experienţă teologică de-a lungul a zeci de ani, dar mai ales în
sistemul şi tratatul său dogmatic ce încununează viziunea, străluceşte central, fundamental şi
etern icoana Persoanei, a Preasfintei Treimi: "Existenţa îndeobşte, teologhiseşte Părintele,
nu s-a putut naşte din neant. Iar existenţa de sine nu poate fi decât o existenţă personală.
Este existenţa personală supremă, care fiind în sine o existenţă inepuizabilă, este izvorul
ultim al tuturor actelor în care se manifestă viaţa ei" (Teologia Dogmatică Ortodoxă,
Bucureşti 1978, voi. I, pag.173). Nu e de conceput Dumnezeu astfel decât o conştiinţă
personală, spirit, libertate. Atributele, însuşirile divine care Ii relevează Fiinţa nu pot fi
detaşate, nici conceptual măcar, de persoană. In acest sens, Părintele observă: "Atributele:
viaţă, existenţă, înţelepciune nu pot exista de sine, decât dacă sunt ale unei persoane
supreme. De fapt numai în relaţiile cu o astfel de persoană ne simţim şi noi inundaţi de
puterile ei, ca de nişte puteri ce nu mai sunt din altă parte, ce nu mai sunt relative. Pentru că
aceste atribute sau lucrări nu le experiem ca lipsite de vreun suport, ca fiind de sine în ele
însele, sau constituind ele însele esenţa ultimă" (Ibid. pag. 154-155).
Eternitatea însăşi, găsim subliniat mai departe, este un atribut divin personal, căci "e o
falsă eternitate atât aceea a unei substanţe neschimbabile, cât şi aceea a unei deveniri
continui. Deasupra acestor două false eternităţi de tip parmenidian şi hegelian, adevărata
eternitate este aceea a Sfintei Treimi. Treimea Persoanelor perfecte este plenitudinea. Ea
explică de fapt totul. Ea rămâne etern neschimbata în iubirea Sa, dar iubirea este viaţa"
(Ibid.pag. 174).
În consens cu Patristica răsăriteană, cu ultimul Părinte care o încununează,- Sfântul
loan Damaschin care sublineaza clar: "nu există fire neipostatică sau fiinţă nepersonală"
(Dogmatica 3,IX), Părintele Stăniloae afirmă categoric, inechivoc: "esenţa nesubzistentă
într-un ipostas nici nu se găseşte nicăieri" (Ibid.pag. 158). Şi relevând că numai Persoana
constituie viaţă, mişcare în Dumnezeire, sublineaza că atributul atât de unic şi exclusiv al
dumnezeirii, care este eternitatea, "este viaţă şi viaţa este mişcare; dar nu-i o mişcare
58
identică, în cerc, căci aceasta este monotonă, finită ca modalitate; nici o mişcare a unuia spre
altul in exterior; ci este o mişcare deasupra oricărei mişcări". Şi-1 citează judicios pe Karl
Barth care a spus cu dreptate: "Ceea ce este pur nemişcat este moartea. Dacă deci Dumnezeu
este pur nemişcat, atunci El este moartea. Adică moartea este instituită ca absolută. Ea este
prima şi ultima realitate. Ea este existenţa propriu-zisă. Atunci trebuie să se spună că
moartea nu are limită, -nici sfârşit, că ea este atotputernică, că nu există un învingător al
morţii şi pentru noi nu este speranţa unei victorii aspura morţii" (Ibid. pag.174-175).
Ori Dumnezeu este Dumnezeul Cel viu, din veci viu şi ca Treime de Persoane, deci .ca
o existenţă în comuniune din veci şi mai presus de orice eternitate este veşnic viu. De aceea
temeiul existenţei şi al întregii teologii este persoana. Creaţia însăşi este expresia voinţei
personale a Tatălui Care crează prin Fiul, prin Dumnezeu Cuvântul în Duhul Sfânt, toată
făptura cu existenţa şi viaţa ei.
- Pentru Părintele Stăniloae "conţinutul revelaţiei naturale este cosmosul şi omul dotat
cu raţiune, cu conştiinţă şi libertate, ultimul fiind nu numai obiect de cunoscut al acestei
revelaţii, ci şi subiect al cunoaşterii ei... Cosmosul şi natura umană ca intim legată de
cosmos sunt imprimate de o raţionalitate, iar omul -creatură a lui Dumnezeu - e dotat în plus
cu raţiune capabilă de cunoaştere conştientă a raţionalităţii cosmosului şi a propriei sale
naturi... Iar raţionalitatea cosmosului este o mărturie a faptului că el e produsul unei fiinţe
raţionale, căci raţionalitatea ca aspect al realităţii menite să fie cunoscută, este inexplicabilă
fără o raţiune conştientă care o cunoaşte de când o face sau chiar înainte de aceea şi o
cunoaşte în continuare concomitent cu conservarea ei" (Ibid. pag.10).
Totul exprimă în creaţie expresia unei opere personale, iar raţionalitatea lumii,
evidentă în ea msăsi. este mărturia unei cauze, intenţii şi a unui scop, vale pe care numai o
persoană le poate revela. Iar omui, întrupare a unei raţiuni conştiente şi libere, aspirând după
infinit şi iubire infinită, dezvăluie obârşia şi menirea lui de a fi în comuniune cu Persoanele
infinite. Aşa ne învaţă Părintele Stăniloae: "Potrivit concepţiei noastre, noi suntem făcuţi
pentru eternitate, pentru că noi aspirăm ca nişte înăbuşiţi după infinitate, după absolut. Noi
vrem să iubim şi să fim iubiţi tot mai mult, tinzând spre iubirea absolută şi fără sfârşit. Iar
aceasta n-o putem afla decât în relaţia cu o Persoana infinită şi absolută, o Persoană
conştientă, ca să folosim un pleonasm. Noi tindem să descoperim şi să realizăm o frumuseţe
tot mai mare, să cunoaştem o realitate tot mai profundă, să înaintăm într-o realitate continuă.
Noi tindem prin toate acestea spre infinit, pentru că suntem persoană. Dar toate acestea
aspecte ale unei realităţi infinite nu le putem afla decât într-o Persoană infinită, mai bine zis
într-o comuniune de Persoane infinite în fiinţă, în iubire, în frumuseţe" (Ibid. pag. 14). Şi în
acest sens, observă tot mai adânc, "numai eternitatea unei comuniuni personale cu o sursă
personală de viaţă absolută oferă tuturor persoanelor umane împlinirea sensului lor,
acordându-le, în acela"şi timp, posibilitatea unei veşnice şi perfecte comuniuni între ele
însele" (Ibid. pag.19).
Incă şi mai pătrunzătoare ni se relevă observaţia teologului nostru, conform căreia
evitarea oricărei confuzii panteiste - la care se referea şi Koepgen - o realizează şi mai adânc
viziunea personalistă: "Identificarea (panteistă n.n.), surprinde adânc Părintele Stăniloae,
este exclusă nu numai calitatea de Creator, pe care o are Dumnezeu şi prin calitatea funciară
a I omului de creatură, ci şi prin caracterul de persoană a I lui Dumnezeu. De altfel - citim
mai departe în Tratatul de Spiritualitate ortodoxă - Dumnezeu poate fi numai persoană, dacă
modul de existenţă liberă şi conştientă a persoanei este infinit superior modului de existenţă
inertă a obiectelor, iar El nu poate fi decât liber şi chiar suveran. Dar tocmai pentru că este
59
persoană şi anume, persoană absolut suverană, nu poate aduce lumea la existenţă prin
emanaţie sau desfăşurarea involuntară din fiinţa Sa, nici prin utilizare, din neputinţă, a unei
materii eterne, ci numai prin creaţie din nimic.
Făcând chiar abstracţie de aceasta şi privind Persoana lui Dumnezeu ca fapt în sine, ea
face imposibilă identificarea panteistă a omului cu Dumnezeu, dar dă posibilitatea unui
progres infit al comuniunii omului cu El. Şi anume, întâi pentru faptul că în calitatea de
persoană Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om printr-o ofensivă cognitivă din partea lui,
precum nu se poate intra cu El în intimitatea unei comuniuni fără voia lui (Op. cit. pag.22).
Această analiză, deodată cu profunzimea ei, poartă şi o suită de semnificaţii! Intre
acestea, cea mai relevantă este tocmai aceea care, antinomic, înseamnă deopotrivă distincţia
radicală, ontologică - suveranitatea absolută a Persoanei divine implicând "Creatio ex
nihilo" -, dar şi comuniunea inerentă Persoanei creatoare cu persoanele pe care le crează
pentru că, Dumnezeu este iubire (Ioan 8,4). Dealtfel, în acest sens observă Părintele:
"Iubirea se caracterizează prin acest paradox: pe de o parte uneşte subiectele ce se iubesc, pe
de alta nu le confundă" (Op. cit. pag.36). Şi încă mai adânc, adevărul că veşnicul Dumnezeu
este persoană şi că persoană înseamnă comuniune, implică adevărul că relaţia noastră, a
persoanei umane cu Dumnezeu trebuie să fie permanentă comuniune; şi experienţa o
confirmă.
Astfel devine posibilă atât păzirea focului sacru al harului divin în noi, cât şi sporirea,
progresul nostru duhovnicesc. Acţiunea proniatoare a lui Dumnezeu o şi cere. Dar această
continuitate a relaţiei harice permanente a omului cu Dumnezeu pune în lumină un sens
teologic -iconomic mult mai viu şi mai luminos al eshatologiei.
Într-un asemenea orizont divin însorit, Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte de o
"eshatologie eternă a omului" pe care o îndreptăţeşte astfel: "Desăvârşirea spiritual-
personală a omului, prin unirea veşnic neconfundată cu Dumnezeu nu poate avea loc decât
acolo înde se crede într-o eshatologie eternă a omului, în inirea fericită a lui Dumnezeu". Şi,
precizând că "o astfel de eshatologie este urmarea firească a Dumnezeului trinitar",
evidenţiază că "unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate e garantată şi mijlocită pumai
acolo unde una din Persoanele dumnezeieşti S-a întrupat ca om pentru eternitate,
manifestând în aceasta iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru omul ca om" (Spiritualitatea
ortodoxă pag.30).
E de la sine înţeles, şi aceasta s-a mai observat, că eshatolagia, împlinirea finală a
omului e deja realizată arhetipal în Hristos. Insă şi omul în Hristos, în viaţa duhovnicească,
primeşte încă de aici o arvună a eshatologiei şi creşte permanent în ea spre plenitudinea
finală. Altfel cum am putea înţelege cuvintele Mântuitorului: Adevăr, adevăr spun vouă: cel
ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va
veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (loan 5,24)? Ascultarea şi împlinirea cuvântului lui
Dumnezeu, împărtăşirea cu Sfintele Taine, rugăciunea, postul, privegherea, lucrarea
sfintelor virtuţi aşează credinciosul pe cărarea eshatologică, a începutului veacului celui nou,
a începutului de aici a învierii.
Iar această realitate sau, pentru unii, acest autentic de a concepe spiritualitatea ca
legătură harică, vie cu Dumnezeu personal, reprezintă calea unică a biruirii păcatului nostru
în una din cele mai tragice ipostaze, anume: singurătatea omului fără Dumnezeu.
Singurătatea existenţială care face astăzi atâtea victime printre unii dintre semenii noştri;
suicidul fiind de bună seamă, capătul malefic, ireversibil al unei asemenea maladii.
Şi nu poate fi omis nicidecum, mai ales aici, accentul pe care îl pune Ortodoxia pe
60
energiile divine necreate, harul pe care-1 comunică Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul
Sfânt, care iradiază din iubirea divină şi împărtăşeşte puterea divină credinciosului, unică
energie dumnezeiască real mântuitoare. Pentru că, ce forţă ar putea umple această prăpastie
pe care păcatul a aruncat-o între om şi Dumnezeu? Şi ce punte poate cu adevărat lega
făptura creată de Creatorul său?
Această punte, această legătură o oferă, se înţelege, precum s-a subliniat, Dumnezeu ca
persoană, dar nu numai ca persoană, ci, totodată, şi prin ceea ce oferă Persoana divină.
Dumnezeu îi dă omului nu doar o "garanţie creată" ci darul Său din Sine, energia Sa
necreată, dumnezeiască, instituindu-1 astfel într-o comuniune cu Sine, într-o intimitate de
har şi mângâiere, încât credinciosul simte efectiv în rugăciune că se află în "familia" lui
Dumnezeu, cum spune Sfântul Apostol Pavel: ...împreună cetăţean cu sfinţii şi om de casă al
lui Dumnezeu (cf. Efes. 2,19). Simte, cum zice Părintele Stăniloae, că Dumnezeu "ni se
coboară până la nivelul cel mai de jos la care ne aflăm din punct de vedere spiritual". Apoi,
pe măsură ce omul sporeşte în capacitatea de a se face subiect al unor energii divine tot mai
îmbelşugate, i se descoperă aceste energii din Fiinţa divină într-o amploare şi mai mare",
(Spiritualitatea ortodoxă pag.318) şi mai binefăcătoare.
Aceasta îi dă omului simţământul şi conştiinţa unei reale paternităţi divine în Hristos şi
a unei maternităţi spirituale a Bisericii în Duhul Sfânt. Câte suflete cu Ceaslovul şi Psaltirea,
cu Spovedania şi împărtăşania, cu rugăciunea plină de credinţă la Tatăl nostru, la
Mântuitorul, la Maica Domnului şi celelalte persoane sfinte din familia cerească nu se mai
simt singure. E calea şi soluţia unică de salvare, de mântuire a atâtor fiinţe: fie de copii şi
tineri lepădaţi de părinţii lor dezbinaţi, fie de bătrâni părăsiţi de copiii lor fără memorie, fie a
altor victime ale iubirii înşelate.
Părintele Constantin Galeriu
CEL MAI MARE TEOLOG ORTODOX DIN SECOLUL XX
Fiind român, Părintele Dumitru Stăniloae aparţine unui popor care a trebuit să
realizeze şi să menţină fără încetare un foarte dificil echilibru între spaţiul său propriu,
"mioritic", şi situaţia sa tragică şi roditoare în i acelaşi timp, de legătură între Occidentul şi
Orientul I creştin, între Ortodoxie şi latinitate, între lumea greacă şi lumea slavă...
Părintele Dumitru a pus bine în valoare, în special în volumul opt din "Filocalia" sa,
continuitatea prodigioasă a tradiţiei isihaste româneşti, această tradiţie care se află înscrisă în
frescele mănăstirilor din Moldova, în politica lui Neagoe Basarab, în iniţierea primită de
Paisie Velicicovski la sihăstria de la Poiana Mărului şi care preceda renaşterii spirituale a
Ortodoxiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El însuşi nu a încetat de a fi conştiinţa
României spirituale: în perioada interbelică, la Sibiu, atunci când a opus imanentismului lui
Lucian Blaga concepţia unei culturi divino-umane, apoi chiar în timpul celui de-al doilea
război mondial când, în cartea sa Iisus Hristos sau restaurarea omului, ne aminteşte că nu
ne putem redobândi umanitatea proprie decât prin umanitatea lui Hristos.
In 1945-1948, când a însufleţit înoirea monahală şi spirituală românească, publicând
primele volume din Filocalia, în care locul decisiv revenea sintezelor hristologice ale
Sfântului Maxim Mărturisitorul, singura viziune asupra omului care poate fi totală fără a fi
reductivă. Apoi în 1949, la Institutul Teologic din Bucureşti, unde a luptat pentru a fi
acceptată de către ierarhie necesitatea unei cercetări teologice libere iar de către teologi
necesitatea unei expresii întotdeauna înrădăcinată în viaţă.
Au venit după aceea anii în care Părintele şi-a purtat crucea sa, în închisorile fostului
regim. "A fost singurul moment din viaţa mea, mi-a spus Părintele Dumitru, când am
61
putut să practic rugăciunea lui Iisus, neîntrerupt". Libertatea dobândită ulterior, apoi
Revoluţia, au provocat în dânsul o incredibilă explozie de foiţe creatoare, rodul unei
îndelungate asceze personale şi, am putea spune, istorice: întregirea unei lucrări asupra
spiritualităţii individuale şi a spiritualităţii liturgice, traducerea şi comentarii la opera lui
Dionisie Areopagitul şi a lui Chiril al Alexandriei.
In ultimii ani, în ciuda vârstei, a decesului soţiei sale, el nu a încetat să primească
nenumăraţi vizitatori, de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale şi să le adreseze
"cuvintele vieţii", ca un adevărat părinte spiritual. Eu găsesc "romanitatea" la Părintele
Dumitru Stăniloae în echilibrul dintre contemplaţie şi acţiune, în sensul cosmic al
creştinismului şi în umanitatea nemărginită. Echilibrul dintre contemplaţie şi acţiune
exprimă întreaga tradiţie a Sfântului Calinic de la Cernica, ascet riguros, mistic profund, dar
în acelaşi timp mare ctitor şi organizator, permanent în slujba celor nefericiţi pe care îi
numea "fraţii mai mici ai lui Iisus".
Aceeaşi concepţie o întâlnim la Părintele Stăniloae care, prin spiritualitatea filocalică,
pune în valoare nobleţea, măreţia omului şi capacităţile sale creatoare.
O imensă dragoste de viaţă îl caracterizează pe acest mare teolog. Pentru el, asceza nu
înseamnă dispreţ faţă de viaţă şi lume, ci posibilitatea de a te minuna de tot ceea ce este în
jurul tău, recunoscând totul ca dar din partea lui Dumnezeu. Creştinismul ţăranilor români
este un creştinism cosmic, pentru ei lumea este o teofanie, o transparenţă a luminii. Lume în
româneşte vine de la latinescul lumen.
Părintele Stăniloae a pus în valoare cea de a doua etapă, foarte adesea uitată, a căii
spirituale în Răsăritul creştin: înainte de îndumnezeire este "vederea sau contemplarea
naturii" în Dumnezeu, sensul prezenţei lui Dumnezeu în fiinţe şi în lucruri. In fine, în
umanitatea nemărginită, pentru că îndumnezeirea este pentru el singura cale de plinire, de
întregire a umanităţii. Ea distruge "peretele de brutalitate şi duritate care învăluie ca pe o
cetate fiinţa delicată a umanităţii veritabile". Român şi universal ortodox - şi prin aceasta,
unit cu totul şi cu toţi - Părintele este un om care nu are teamă. Care nu are teamă de
Occident, nici de pretenţiile umanismului şi ale raţionalităţii moderne, ci care tinde profetic
să antreneze totul într-un veritabil divino-umanism. Cu cât înaintează mai mult, cu atât el
simte că Tradiţia, dacă rămâne fidelă Duhului Sfânt -care, aşa cum spunea Irineu de Lyon, o
întinereşte -trebuie să inventeze cuvinte noi, capabile să atingă inima oamenilor acestui
sfârşit de secol XX, în zorii celui de al treilea mileniu.
Între multe altele, aş alege trei teme care mi se par fundamentale în opera Părintelui
Stăniloae: dragostea, ca limbaj în vorbirea despre Dumnezeu şi despre om, semnificaţia
spirituală a lumii, şi Biserica, laborator în care se lucrează învierea. Pentru a vorbi despre
Dumnezeu, Părintele Stăniloae vorbeşte despre dragoste. Iar pentru a vorbi despre dragoste,
el vorbeşte despre asceză, ca desprindere, şi despre rugăciune ca adâncire în existenţa care
devine relaţie personală. Experienţa umană a bunătăţii, în prietenie, în slujire, ne poate face
să înţelegem tripersonalitatea lui Dumnezeu. Căci bunătatea merge de la unul la altul, dar
implică prezenţa unui al treilea.
Dumnezeu nu poate fi o fiinţă solitară. Numai Trei într-o reciprocitate neîntreruptă
reprezintă perfecţiunea existenţei şi a relaţiei. Acest dialog al dragostei în Dumnezeu,
această nesfârşită comuniune trinitară fundamentează dialogul şi comuniunea lui Dumnezeu
cu persoanele create şi a acestora întreolaltă. Omul este chip al lui Dumnezeu şi numai
această relaţie fundamentală poate să explice capacitatea de autodepăşire a omului.
Creştinismul a revelat "Misterul abisal şi de necuprins al persoanei umane şi al conştiinţei
62
acesteia". Părintele Stăniloae aplică antropologiei distincţia palamită între esenţă şi energii,
între natură şi lucrări: fiecare persoană este o taină inaccesibilă care se descoperă prin harul
dragostei...
Trebuie recitită o pagină dintre cele mai frumoase şi mai profetice, mai ales în faţa
singurătăţii extreme la care a condus nihilismul contemporan: "Omul intră în panică atunci
când este privat de orice posibilitate de a comunica cu ceilalţi oameni. Dar comuniunea
dintre oameni intră ea însăşi în criză când nu-şi află sursa şi fundamentul în Dumnezeu".
Este foarte important să redescoperim semnificaţia spirituală a lumii astăzi, când omul
civilizaţiei ştiinţifice îşi descoperă responsabilitatea sa faţă de natură, când repartizarea
bunurilor se pune la scară planetară şi când atâţia tineri nu au altă cale spre taină decât
frumuseţea cosmică.
Poate că în această privinţă gândirea Părintelui Stăniloae este cea mai profetică. El a
elaborat o admirabilă teologie a timpului şi a spaţiului, a lumii ca dar al lui Dumnezeu, a
omului logikos. El refuză a opune, cum fac alţii într-o perspectivă mai curând hindusă decât
biblică, timpul veşniciei şi infinitul spaţiului... Noi trebuie să facem din timp şi din spaţiu
mijloace de comunicare, de comuniune, trebuie să facem să moară în ele însele momentele
de comuniune sau în contemplarea iubitoare şi copleşitoare a tainei celuilalt şi a Celuilalt.
Astfel, spaţiul este absorbit de nemărginire şi timpul este absorbit de veşnicie. Lumea
este înţeleasă ca dar al lui Dumnezeu, expresie a dragostei Sale. Lumea ne este oferită ca loc
al unui imens dialog: dialogul oamenilor cu Dumnezeu. Materia este o abstracţie. Nimic nu
rămâne care să nu fie încorporat, care să nu fie "plasticizare a nevăzutului", a "raţiunilor"
dumnezeieşti, nimic nu există care să nu fie cuvânt şi gând al lui Dumnezeu. Lumea, viaţa,
nu încetează de a se îmbogăţi şi .de a creşte spiritual devenind mişcare a dragostei omului
către om şi a oamenilor către Dumnezeu. Părintele Stăniloae insistă asupra prezenţei cos-
mice a Logosului. El cheamă Biserica la un dialog în profunzime cu gândirea contemporană.
Ştiinţa descoperă raţionalitatea lumii. Dar o raţionalitate fără un subiect veşnic este
inexplicabilă.
Biserica, laborator al învierii. În al doilea volum al Dogmaticii sale, Părintele Stăniloae
scrie: "Biserica este unirea a tot ceea ce există, sau mai curând ea este destinată să înglobeze
tot ceea ce există: Dumnezeu şi Creaţie". El face sinteza tuturor elaborărilor eclesiologice
care au caracterizat gândirea ortodoxă a secolului nostru: Biserica - comunitate euharistică,
corp sacramental al lui Hristos, spaţiul unei permanente Cincizecimi, locul copleşit de
dragostea dumnezeiască trinitară. Ceea ce mă frapează în toate acestea, este dinamismul,
deschiderea lor şi apelul care îl conţin de a nu rămâne la formule, ci de a se angaja pe calea
dificilă şi umilă a aprofundării personale.
Dacă întâlnirea lui Dumnezeu depăşeşte obiectivizarea care ameninţă gândirea, acelaşi
lucru se întâmplă cu întâlnirea dintre oameni. Acest lucru îl afirmă Părintele Stăniloae când
vorbeşte despre omul care se lasă pătruns de tandreţea, în acelaşi timp personală şi
ontologică, a lui Hristos. "Un astfel de om, spune el, ne eliberează de desfigurarea şi de
neputinţa în care ne aflăm, de răutatea care domneşte în noi...
Simţim că prin el ne vine forţa şi lumina, dar şi bunătatea care izvorăşte din Izvorul
Suprem al Bunătăţii".

Olivier C1ement

PĂRINTELE - UN OM FAMILIAR CU DUMNEZEU CHILIA

63
 Părintele locuieşte într-o garsonieră dublă, sau ceea ce se numeşte în Occident un mic
studio. De primit, eşti primit în prima dintre încăperi, care nu măsoară mai mult de 10 m.p.
Dincolo e dormitorul cu ferestre, unde la picioarele patului dublu, se află masa la care
Părintele Dumitru Stăniloae şi-a lucrat o mare parte a scrierilor sale.
Dincoace este o bibliotecă întinsă pe doi pereţi, o măsuţă- birou în spatele căreia se
aşează de obicei Părintele, o canapea şi două-trei scaune. Cărţile, prea multe pentru
capacitatea bibliotecii sunt îndesate cum se poate, fără o logică anume, sfârşind prin a se
revărsa prin toate colţurile încăperii în stive al căror echilibru este mereu instabil.
Pe pereţi, mai multe icoane pe sticlă, unele foarte frumoase, probabil aduse de
Părintele de acasă, de la Vlădeni. Prin geamurile de la bibliotecă, aninate, tot felul de
reproduceri după icoane celebre, fotografii etc. Dincolo de ele, abia se mai întrezăresc
cotoarele cărţilor cu titluri în română, germană, greacă, latină, engleză, franceză, italiană,
rusă etc.
Să intri aici e un lucru neînchipuit de uşor. Părintele primeşte oricând şi pe oricine. Au
trecut pe aici, probabil, mii de oameni. Un pomelnic ai lor ar fi deosebit de grăitor. El ar
cuprinde o lume extrem de diversă de aici şi de aiurea: vlădici şi preoţi de ţară, monahi şi
studenţi, teologi vestiţi şi doctoranzi, intelectuali modeşti de diverse profesiuni, personalităţi
ale vieţii culturale etc. Unii au trecut odată numai... Alţii au devenit un fel de casnici şi intră
acolo de mai multe ori pe săptămână. Nu puţini trec pe acolo pentru că ştiu că "dă bine" sau
pentru a obţine scrieri cu care să-şi susţină publicaţiile. Cu unii mi-am întretăiat paşii, de
alţii am auzit numai.
Sunt câteva zile pe an când "chilia" Părintelui se lărgeşte enorm. De Sfântul Dumitru şi
de ziua de naştere a Părintelui. Uneori şi de Sfânta Măria, pentru maica preoteasă. Telefonul
sună atunci necontenit din Bucureşti, din ţară, din străinătate. Cu nezdruncinată răbdare,
părintele se ridică bătrâneşte de zeci de ori, răspunzând felicitărilor şi urărilor. Se mai umple
chilia şi de Crăciun, când cei apropiaţi părintelui sau cete de studenţi vin cu colindatul în
Ajun.
Repertoriul nu este prea larg, bucuria mare - de a întâmpina împreună Naşterea. La
sfârşit, părintele împarte mere, nuci, covrigi şi mai ales, vorbeşte... Despre Crăciun, despre
Naşterea din Fecioară, despre minunăţia colindelor, despre vremurile copilăriei la Vlădeni şi
despre altele asemenea. La aceste sărbători am văzut intrând în cămăruţa aceea şi treizeci de
persoane fără ca cineva să se simtă stânjenit. Dimpotrivă...

MAI BINE SĂ LUCREZI DEGEABA, DECÎT SĂ STAI DEGEABA

Aşa şi-a zis Părintele Stăniloae într-un moment în care apariţia de cărţi îi era interzisă.
Şi a tradus în continuare "Filocalia"...
Părintele lucrează tot timpul la ceva. La ceva important, fie scrieri originale, fie
traduceri din Sfinţii Părinţi. Acum îl auzi că îi pare rău că nu mai are timp să facă cutare
lucru şi acum vezi că 1-a şi terminat.
Mereu ultima carte este cea mai bună. Mereu ultimul Sfânt Părinte tradus este cel mai
important, cel mai profund. Iubirea Părintelui este prezentă sau localizată în prezent.
Contactul său cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi este mereu viu, el conduce la prietenie. Cred că
acolo unde se află Sfinţii Părinţi, sunt foarte mulţumiţi când se văd traduşi şi comentaţi de
64
Părintele Stăniloae. Orice carte pe care o scrie sau o traduce Părintele ţi-o rezumă în câteva
cuvinte. Totul pare limpede şi complet. Te întrebi ce inai poate fi adăugat. Ceea ce găseşti,
însă, mai apoi, este o nesfârşită des-foliere a nuanţelor, a detaliilor, toate având importanţa
lor în "iconomia" lucrării (textului). Părintele Stăniloae descoperă adâncimi nebănuite acolo
unde alţii văd locuri obscure sau lucruri fără importanţă.

FILOSOFUL ŞI TEOLOGUL

Un prieten îmi povestea cum î-a dus odată la Părintele Dumitru Stăniloae pe un
cunoscut filosof şi cum acesta rămăsese oarecum dezamăgit de simplitatea dis-f cursului pe
care îl întâlnise.
Limbajul Părintelui în convorbirile orale este mai totdeauna simplu, limpede, accesibil.
Dar cuvintele sale au o forţă, au acoperire în înţelegere şi trăire, au aură. Ele sunt date pe
măsura fiecăruia, în formă, dar în ele se găsesc, în fapt, cele mai profunde gânduri. Fără a se
lansa în istoricism obsedant sau în speculaţii spectaculoase şi gratuite, Părintele Stăniloae,
are mereu ceva nou de spus şi spusa lui este construită fără fisură.
Deci, povestea cu filosoful mă duce cu gândul la reflecţiile lui Nicolae Steinhardt
despre moartea lui Socrate şi cea a lui Hristos. E cert că filosoful nostru căuta un anume tip
de discurs (pur speculativ) care nu la Părintele era de găsit, iar pentru discursul Părintelui, el
nu era pregătit. Pentru că una este a teologhisi şi alta a filosofa despre credinţă.

O LUMINĂ CARE ADIE DINSPRE TABOR

Cineva spunea că omul se cunoaşte după cum râde. Părintele Stăniloae trebuie văzut şi
atunci când râde. Tot timpul odihneşte o lumină pe chipul său, dar atunci când râde pare că
această lumină se amplifică. Ochii i se fac mici, mici de tot, în fapt, două fante şi bucuria ce
o degajă e molipsitoare.

UN ÎNGER L-A VEGHEAT MEREU PE PĂRINTELE

Recenta carte de convorbiri cu Părintele Stăniloae a lui Sorin Dumitrescu începe brusc,
cu o întrebare despre înger. Eu aş spune că am văzut mereu prezent un înger în preajma
Părintelui Dumitru.
Nu te poţi referi la Părintele Stăniloae şi la chilia sa din mijlocul Bucureştiului fără a te
gândi imediat şi la maica preoteasă Măria. Cine 1-a cunoscut pe părintele a cunoscut-o
neapărat şi pe maica preoteasă. Prezentă discret într-un colţ, ea încălzeşte locul. In ochii ei
găseşti strălucirea entuziasmului, un suflet care se dăruieşte sincer şi necontenit. Găseşte
totdeauna disponibilitatea să te întrebe, nu formal, ci plină de interes, despre ale tale şi
despre ai tăi. Pentru părinte ea a fost toată viaţa un sprijin extraordinar şi neobosit. Prin
prezenţă, prin căldură, prin dăruire de sine, într-un cuvânt, printr-o iubire fără de margini,
calmă şi devotată. Părintele Stăniloae se poate încredinţa că a avut, lângă el un înger în
întreaga sa viaţă.
Te cuprinde în preajma acestei perechi sfinte o pace a unei iubiri puternice şi calme, a
unei iubiri care a fost într-adevăr o împreună deplină trăire într-un trup şi într-un suflet, după
îndemnul Bisericii lui Hristos. Este absolut impresinonant să-i vezi astăzi după aproape
şaptezeci de ani de împreună vieţuire, împovăraţi de ani şi împuţinaţi de bătrâneţe, cu câtă
65
infinită tandreţe şi delicateţe se înconjoară unul pe celălalt.
Încolo, Părintele Stăniloae e.un om ca noi toţi. Are nelinişti şi bucurii, are nedumeriri
şi întrebări fără de răspuns, are doruri neîmplinite, se teme că nu-şi va mai vedea unele cărţi
tipărite, se bucură când aude un cuvânt bun despre el, îi place să glumească, suferă alături de
prietenii săi, îl necăjesc ochii şi mijlocul, te îmbărbătează din toată inima atunci când o face
şi te sărută cu adevărat.

PĂRINTELE NOSTRU

Vor trece anii, vor trece veacurile (că va mai fi unul, că vor mai fi zece, Dumnezeu
ştie!) şi generaţiile următoare de iubitori de teologie vor trudi şi vor încerca să pătrundă
frumuseţea textelor Părintelui Stăniloae aşa cum încercăm noi să facem, acum, acest lucru
cu scrierile unor Părinţi ai veacurilor trecute.
Privindu-i icoana vor fi fiind atunci unii care se vor fi întrebând asupra traseului
pământesc al Părintelui. Noi am avut mila imensă de la Dumnezeu ca să fim contemporani
cu Părintele Dumitru şi să-i stăm din pând în când în preajmă. Putem da mărturie despre el şi
suntem obligaţi în faţa lui Dumnezeu s-o facem. Suntem chemaţi să-i alcătuim detaliat,
sinaxarul. Viaţa Părintelui a fost la vedere, nimic ascuns. Opera teologică este şi va fi la
îndemâna tuturor, (însă acele momente de tandră comunicare pe care le petrecea fiecare din
noi în chilia Părintelui sunt un tezaur personal ce trebuie împărtăşit negreşit şi celorlalţi de
acum şi de mai târziu. Recitindu-i articolul "Sfinţenie şi delicateţe", mi-am dat seama cât de
sărace sunt cuvintele noastre faţă de cele ale Părintelui. Portretul sfântului făcut de el acolo
este în fapt (astăzi o putem spune!) un autoportret. Nimic nu l-ar putea zugrăvi mai bine pe
Părintele Dumitru, decât propriile-i cuvinte. Căci acestea două îi aparţineau şi lui: (sfinţenia
şi delicateţea.
Să reuşeşti să fii, aşa cum era Părintele, pentru toţi la fel şi pentru fiecare într-un fel
anume, personal, nu este decât a marilor Părinţi duhovniceşti care au ajuns la asemănarea cu
Dumnezeu. Pentru Părintele, ca şi pentru Hristos, fiecare om era important şi el îi acorda
toată atenţia şi o deschidere întru iubire. De aici, şi faptul că uşa sa era deschisă totdeauna
tuturor, şi tandreţea cu care te trata. Pentru cei care-i călcau mai des pragul, el nu mai era
numai marele teolog, numai preotul care-şi lua deplin în serios harul, dar şi tatăl, omul care
te îmbrăţişa, care-ţi asculta întrebarea sau necazul,care te sfătuia şi te îmbărbăta, cel la
pieptul căruia puteai găsi adăpost.
Sigur, familia ocupa un loc important în inima lui. O prietenă îmi spunea cum 1-a
văzut odată dimineaţa, în zori, la Piaţa Rosetti, cu un buchet de flori: pe urmă şi-a dat seama
că era ziua maicii preotese. Pe marginea poeziei fiicei sale, comentând-o, a construit o
întreagă teologie, pe care numai iubirea unui tată o putea dezvolta cu atâta spirit de
pătrundere. Nepotul, Dumitraş, îi datorează întreaga sa pornire în viaţă. Cu câtă dragoste îşi
primea rudele din satul natal! Dar şi noi, cei ce ne apropiam de el, simţeam aceiaşi imensă
tandreţe în contactul cu el. Nu trecea ziua de naştere sau onomastică a vreunuia din cei
apropiaţi, fără ca să dea un telefon să-1 binecuvânteze şi să-i ureze de bine. Câtă bucurie
produceau aceste gesturi, făcute cu o dezarmantă naturaleţe.
Mi-aduc aminte de ultima întâlnire la spital. Fiecare din cei care au trecut pe acolo are
desigur amintirea scumpă a unei ultime întâlniri. Părintele era deja în pragul spre o altă
lume. (Avem multe a învăţa despre un om, privindu-1, când e în prag...). Era ca în faţa unei
încăperi mai luminoase, prin a cărei uşă întredeschisă o rază cădea pe chipul său subţiat de
66
asceza suferinţei.
Strălucea Părintele, răsfrângând acea lumină neapropiată, taborică. Amirosea a
sfinţenie în acea ultimă chilie a sa de la Fundeni. II străjuiau flăcăruia veghetoare a candelei,
reproduceri de icoane lipite pe faianţă: Maica Domnului cu Pruncul, Sfântul Grigorie
Palama... "Nu mai pot să mai vorbesc", îmi spunea. "Nu mai trebuie. Aţi vorbit şi aţi scris
toată viaţa", încercam să-1 consolez. In astfel de clipe, totul este de o mare economie. In
cazuri excepţionale se poate comunica intens cu mijloace puţine.
I-am sărutat mâna. A ridicat-o pentru a mă binecuvânta. Eu nu aş fi îndrăznit să-i cer
un astfel de efort. Gestul, pornit de la el, a fost clar, complet şi viguros. O mai făcuse de
atâtea ori în decursul anilor, dar parcă niciodată n-am avut ca atunci sentimentul unei forţe
atât de extraordinare, de concrete, de evidente care mi se transmitea, ca o descărcare teribilă
de har.
De unde atâta putere în trupul acela vlăguit de boală? Ţinându-i mâna, i-o simţeam pe
a lui strângându-mă uşor, dar clar Era tot un fel de a vorbi, de a ne mărturisi unul altuia. îmi
venea să-1 îmbrăţişez, să-1 sărut, nu cu milă, ci cu un fel de pornire copilărească. "Doamne
ajută", mi-a spus. "Doamne ajută", i-am răspuns. Aşa se despart ţăranii pe uliţă, la noi, în
Ardeal.
Acestea au fost ultimile cuvinte între noi. Nici un fel de vorbe mari. In fond totul este
atât de simplu când este în rânduială. In fond nici nu există despărţire pentru creştini. Dar
sunt trei feluri de a fi împreună: când suntem împreună aici, pe această lume, în trup; când
suntem unii aici, unii dincolo, cu duhui; când vom fi împreună în lumea cealaltă şi vom avea
şi trupurile, pe cele transfigurate. Noi ne-am învăţat cu această comunicare şi cu trupul, cu
îmbrăţişările, cu binecuvântările, cu vederea chipurilor şi, în acest sens, Părintele ne lipseşte
mult. Il avem desigur şi acum în chip mistic lângă noi, ca pe un sfânt, ocrotindu-ne cu
rugăciunile sale. Şi cât de mângâietor şi alinător este acest gând. Dar ce ne putem dori mai
mult decât să ajungem să fim împreună veşnic şi acolo, cu trupurile noastre duhovniceşti. Să
ne întâlnim şi să luăm vorba de unde am rămas: "Doamne ajută!"- "Doamne ajută!"
Să nu fim cârcotaşi. Să mulţumim lui Dumnezeu că ni 1-a dat pe Părintele Dumitru
până aproape la 90 de ani şi nu orice fel de ani, căci a lucrat în toate chipurile până în
ultimul an. Şi când ne gândim că Dogmatica a apărut la 75 de ani(!) şi că alte lucrări
importante au fost rodul bătrâneţilor sale! Deja Părintele Dumitru nu mai este numai al
nostru. Cine va fi nesocotitul care să spună că Sfântul Isac Şirul este al sirienilor sau că Sf.
Grigorie Palama este al grecilor? Părintele este al întregii Biserici, acum inclusiv al celei
biruitoare.
In noiembrie şi decembrie 1978 am participat la ultimele trei cursuri de Dogmatică
pentru doctoranzi ale Părintelui Stăniloae. Era deja noapte când începeau lecţiile la care luau
parte în jur de zece persoane.
Mi-aduc aminte cum am mers într-o seară în urma Părintelui de la staţia de tramvai
până la facultate. Îi priveam înfiorat silueta destul de înaltă. Era îmbrăcat cu un balonzaid
negru destul de vechi peste rasă, purta pălăria sa cunoscută cu boruri largi şi în mână ducea
o mică servietă de model vechi. Mersul era bătrânesc, totuşi hotărât şi vioi. Numai albul
bărbii îi strălucea în noapte. Intra în clasă cu acelaşi pas sigur. Era izbitor felul în care îi
sesizai în acelaşi timp şi smerenia şi măreţia. în jurul unei mese lungi dreptunghiulare erau
strânşi cursanţii. In capăt se aşeza el. îşi scotea pălăria şi o punea alături, dar nu se dezbrăca
căci era frig şi umezeală. Se făcea rugăciunea şi apoi ne aşezam.
Din servieta mică de modă veche, scotea câteva foi pe care le punea în faţa sa. Le ţinea
67
acolo ca un dirijor care ştie pe dinafară partitura şi care o ţine în faţă fără s-o răsfoiască. în
prima oră vorbea "Despre Sfânta Treime", iar în a doua "Despre forme ale rugăciunii
permanente". Vorbea cu ochii aproape închişi, domol şi apăsat, fără să se înflăcăreze. Şi
totuşi, ce cuvânt cu multă putere! Părea un om care-şi vede de treabă, aşezând temeinic
piatră lângă piatră şi ridicând o construcţie solidă. Lumina chioară, atmosfera rece din
facultate dădeau o senzaţie stranie, de spaţiu cazon. Era o tăcere deplină, numai foşnetul
uşor şi grăbit al creioanelor pe hârtie. La sfârşit se ridica şi pleca la fel cum venise: uşor ca
un înger care-şi făcuse vestirea. Noi rămâneam cu construcţia.
A patra lecţie nu i-a mai fost îngăduită. În timp ce-1 aşteptam pentru ea, a intrat
părintele profesor Ilie Moldoveanu, pe atunci "spiritual" la Facultatea de Teologie din
Bucureşti,astăzi profesor de morală la cea din Sibiu. Ne-a cercetat pe fiecare cine suntem, cu
ce ne ocupăm. S-a mirat puţin că un inginer venise la acel curs. Şi atunci a avut el acest
cuvânt minunat despre Părintele Stăniloae: "Grecii spun că sunt numai trei Teologi": Sfântul
Ioan Evanghelistul, Sfântul Grigorie de Nazians şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Noi,
omânii, spunem că sunt patru, pentru că-1 adăugăm şi pe Părintele Dumitru".
A-l numi "Sfântul Dumitru Teologul" nu este deci o afirmaţie spontană şi fără
acoperire, şi nici măcar o canonizare. Nu noi facem Sfinţii, ci numai lucrarea lor impreună
cu Dumnezeu. A-l numi sfânt teolog vine în ontinuarea unei tradiţii foarte austere şi
precaute, care a punctat din când în când (în veacul întâi, în cel de al IV-lea, în cel de al X-
lea şi în cel de al XX-lea) Imnul credinţei noastre prin "teologi".
Întâlnim la Părintele Dumitru cel puţin trei din condiţiile pe care Biserica le cere unei
canonizări:
- sfârşitul său, care conform martorilor oculari, a onstat într-o oră de convorbire cu
Dumnezeu şi cu laica Domnului;
- minunile pe care le-a făcut: ce altceva sunt scrierile ale?(dar nu numai ele!);
-evlavia credincioşilor pentru el. La acestea s-au mai adăugat o mulţime de semne lai
mici, pe care nu le mai arătăm acum, dar care sunt pvedite. Din aceste premise corecte şi
adevărate, jiserica nu poate desprinde decât o concluzie în consecinţă. Biserica aşteaptă ca
timpul să probeze, dar nici i canon nu stabileşte acest timp. Timpul suntem noi în mărturia
noastră.
Imediat după ce Domnul şi-a dat duhul, primul care mărturisit despre El - Cu adevărat,
Fiul lui Dumnezeu fost Acesta!-, nu a fost un apostol sau un alt ucenic, ci p sutaş^anonim şi
umil. Nu ne este îngăduită nici o sipire. In fond Părintele Dumitru este o membrană subţiată
de Duh prin care Hristos se străvede în chip apropiat.
Costion Nicolescu

FIŞĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

1903. S-a născut, la 16 noiembrie, la Vlădeni, judeţul Braşov, Dumitru, ultimul din cei
cinci copii ai lui Irimie şi Reveca; mama era nepoată de preot.
1917. La 10 februarie pleacă la Braşov să urmeze cursurile Liceului confensional
umanist "Andrei Şaguna".
1918. I se oferă o bursă pentru clasa a patra de către "Fundaţia Gojdu".
1922. Primeşte o bursă în cadrul Universităţii din Cernăuţi. Dezamăgit de manualele şi
metodele scolastice, părăseşte universitatea după un an.
1923-1924. Urmează cursurile Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din
68
Bucureşti.
1924. în Postul Mare se întâlneşte cu Mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă
la Centrul Mitropolitan din Sibiu.
1927. Termină anul IV şi susţine Licenţa în Teologie sub conducerea prof. Vasile
Loichiţă, cu lucrarea "Botezul copiilor". Primeşte o bursă pentru studii de specialitate la
Atena.
1928. Toamna, susţine la Cernăuţi teza de doctorat "Viaţa şi opera patriarhului
Dosoftei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti". Centrul Mitropolitan din
Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie şi Dogmatică. Pleacă la Munchen, urmând
cursurile profesorului August Heisemberg, tatăl celebrului fizician.
1929. Pleacă la Berlin şi Paris pentru studii şi documetare asupra operei originale a
Sfântului Grigorie Palama; la întoarcerea în ţară este încadrat profesor suplinitor, apoi
provizoriu.
1930. Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta şi copia opera teologică a lui Grigorie
Palama; la 4 octombrie se căsătoreşte cu Maria (născută Milea).
1931. La 10 mai, i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie
1931) şi Măria; la 8 octombrie este hirotonisit diacon.
1932. La 25 septembrie este hirotonisit preot. Apare la Sibiu "Catolicismul de după
război"
1933. La 8 octombrie se naşte Lidia botezată de istoricul transilvănean Ioan Lupaş.
1934. La 1 ianuarie este numit director al ziarului "Telegraful Român", funcţie
îndeplinită până în 1945. îl cunoaşte şi leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.
1936. În iunie, este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcţie îndeplinită
până în 1946.
1938. Apare la Sibiu, lucrarea fundamentală "Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie
Palama".
1939. Publică la Sibiu "Ortodoxie şi românism".
1940. Vara, România intră în al doilea război mondial, armata însoţind trupele
germane până la Volga. Se constituie, la iniţiativa poetului Sandu Tudor, grupul "Rugul
aprins", în care făceau parte: Ierom. Ivan Kulighin,duhovnicul Mitropolitului rus de Rostov
(refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuş, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alex. Mironescu,
poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, preotul Andrei Scrima, Ion Marin
Sadoveanu. întâlnirile periodice la Mănăstirile Antim şi Cernica, au constituit o înviorare a
vieţii creştine în Bucureşti.
1942. Apare la Sibiu "Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie".
1943. Apare la Sibiu "Iisus Hristos sau restaurarea omului". La începutul lunii mai,
moare fiica Măria (Mioara).
1946. I se cere să renunţe la rectoratul Academiei Teologice de către conducerea
politică a vremii, împotriva voinţei acestuia; rămâne profesor în continuare până în 1947.
Apare la Sibiu, Filocalia, voi I.
1947. Este transferat prin chemare la Facultatea de Teologie a Universităţii din
Bucureşti, catedra de Asceză şi Mistică. Locuieşte cu soţia şi fiica în casa parohială a
Bisericii Sf. Gheorghe Vechi. Apare la Sibiu Filocalia, voi. II
1948. Apare la Sibiu Filocalia, voi. III şi IV.
1949. Catreda de Mistică fiind desfiinţată, rămâne profesor de Dogmatică pentru
doctoranzi.
69
 1950. Participă la întâlnirile organizate de grupul "Rugul aprins", la Mănăstirea Antim,
unde ţine conferinţe în cadrul acestora.
1955. La Sibiu, are loc un mare congres al preoţilor ortodocşi; Petru Groza, membru al
prezidiului refuză să vorbească cu părintele Stăniloae, fapt ce va avea consecinţe negative
mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.
1958. Începe un nou şi mare val de arestări în România, ca o condiţie a retragerii
trupelor sovietice. Sunt arestaţi membri ai grupului "Rugul aprins". Este urmărit de
securitate; percheziţii la casa părintească din Vlădeni. La 4 septembrie percheziţie la
domiciliul din Bucureşti. În 5 septembrie, ora 4.00 dimineaţa, este dus la închisoarea din
strada Uranus, pentru o lună, apoi strada Plevnei, pentru încă o lună. în 4 noiembrie, începe
procesul înscenat, caracteristic regimului comunist.
1959. Este dus la Aiud, având printre alţi colegi de celulă pe Preotul Lazarov, paroh în
Dobrogea. Vreme de câteva luni este ţinut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui,
naşte pe unicul nepot direct, Horia Dumitraş; fiind asistentă la catreda de Fizică a
Universităţii din Bucureşti -Profesor Hulubei - este obligată să părăsească Universitatea.
1961. Toamna, este adus la Bucureşti pentru noi cercetări penale.
1962. În martie, este readus la penitenciarul din Aiud.
1963. În ianuarie, este eliberat din închisoare. Este acceptată revenirea la activitatea
didactică.
1965. Este solicitat să scrie articole şi studii de către cei care îl cenzuraseră înainte
(Departamentul Cultelor se pregătea să prezinte Occidentului imaginea unei libertăţi
religioase).
1968. Este invitat la Freiburg şi Heidelberg, de profesorul Paul Miron pentru
conferinţe; primeşte acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii
României.
1969. Conferenţiază la Oxford, leagă prietenie cu teologul Donald Allchin.
1971. Merge la Vatican ca membru al delegaţiei B.O.R.
1973. Apare la Bucureşti "Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a
poporului român". Devine.pensionar cu titlul de profesor onorar, rămânând profesor
consultant pentru cursul de doctorand.
1976. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul V. Este declarat "Doctor Honoris Causa"
al Universităţii din Salonic.
1977. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul VI.
1978. Apare la Bucureşti "Tratatul de Teologie Dogmatică Ortodoxă", volumul I-III şi
Filocalia volumul VII.
1979. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul VIII.
1980. Apare la Bucureşti Filocalia, volumul IX; la Geneva "Dieu est amour", traducere
D.Nesser; la New York, "Theol-ogy and the Church", traducere R.Berringer; la Atena,
"Rugăciune, libertate, sfinţenie".
1981. Este numit "Doctor Honoris Causa" al Institutului Ortodox Saint Serg din Paris.
Este premiat la Londra cu distincţia onorifică "Crucea Sf. Augustin din Canterbury", pentru
merite teologice şi creştineşti. Apare la Paris "Priere de Jesus et experience de Saint Esprit";
la Bucureşti," Spiritualitatea Ortodoxă" şi "Teologia morală ortodoxă", vol II.
1982. I se acordă premiul "Lucas" al Facultăţii de Teologie din Tubingen; titlul
"Doctor Honoris Causa" al Facultăţii de Teologie din Belgrad; în noiembrie, conferenţiază la
New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la Bucureşti Sfântul Grigorie de
70
Nyssa, "Scrieri", vol I (traduceri).
1983. Apare la Paris "Ose comprendre que je faime". Conferenţiază la Atena. Apare la
Bucureşti Sfântul Maxim Mărturisitorul, "Ambigua" (traduceri).
1985. Apare "Orthodoxe Dogmatik", vol I, traducere H.Pitters; la Paris, apare "Le
genie de l'orthodoxie".
1986. Apare la Craiova, "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă".
1987. Apare la Craiova, "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu", şi la Bucureşti, "Sfântul
Atanasie cel Mare", "Scrieri" vol I (traducere).
1988. Apare la Bucureşti Sfântul Atanasie cel Mare, "Scrieri", vol II (traducere).
1990. Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare "Orthodoxe
Dogmatik", voi II, traducere H.Pitters.
1991. Devine membru titular al Academiei Române. Este numit "Doctor Honoris
Causa" al Facultăţii de Teologie din Atena. Apare la Craiova volumul Studii de Teologie
Dogmatică Ortodoxă ("Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul"; "Omul şi Dumnezeu";
Sfântul Simeon Noul Teolog "Imnele iubirii dumnezeieşti") şi, la Bucureşti, Sfântul Chiril al
Alexandriei, "Scrieri" vol I (traducere).
1992. Este numit "Doctor Honoris Causa" al Universităţii din Bucureşti.
1993.Ooctombrie, 5. S-a mutat în odihna lui Hristos, iar la 9 octombrie a fost
înmormântat în cimitirul Mănăstirii Cernica - Bucureşti.
Teolog Gheorghe Anghelescu

CUPRINS
Introducere de Arhim. loanichie Bălan 5
Ultima convorbire a Părintelui loanichie
Bălan cu Părintele Dumitru Stăniloae.....7
Despre monahismul românesc,
de monahul Ignatie................ 27
Convorbire despre suferinţă,
de monahul Ignatie................. 30
Convorbire cu ucenicii săi,
de Costion Nicolescu ............... 34
Sfaturi adresate unui grup de studenţi . . 41
Învierea, sens al existenţei........, . 69
Cugetări teologice.................... 72
Lumina şi întunericul dumnezeiesc.......... 74
Două cugetări monahale................ 77
Tăceri şi mistere crescânde .............. 77
Întâlnirea cu Dumnezeu................ 78
Crucea - semn al supremei iubiri. ........... 79
La vârsta patriarhilor.................. 80
Despre moarte...................... 83
Evocări despre satul natal............... 85
Sfaturi date ucenicilor.................. 88
Ultimele cuvinte ale Părintelui
Dumitru Stăniloae.............. 96
II
71
 Închinare apostolului neamului românesc:.....98
Cuvântul Prea Fericitului Părinte Teoctist ... 98
Cuvântul înalt Prea Sfinţitului Daniel......99
Părintele D. Stăniloae, de Î.P.S. Bartolomeu . . 101
Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşanul........103
Cuvântul Părintelui Constantin Galeriu .... 107 Cuvântul Profesorului Donald
Allchin.....109
Vlădenii Părintelui Dumitru Stăniloae,
de preot Vasile Ignătescu............ 109
Părintele Cleopa despre
Părintele Dumitru Stăniloae ........114
Teologul speranţei văzut de contemporanii săi . . 117
In comuniune sacră cu Părintele Staniloae,
de Preot Proresor Constantin Galeriu .....121
Cel mai mare teolog ortodox al secolului XX,
de Profesor Olivier Clement din Paris......132
Părintele - un om familiar cu Dumnezeu,
de Costion Nicolescu............... 137
Părintele nostru, de Costion Nicolescu........141
Fişă biobibliografică,
de teologul Gheorghe Anghelescu........147
Cuprins........................ 153

72