Sf.

Grigorie Palama (1296-1359)

Numele său e legat de mișcarea de trezire spirituală ale cărei rădăcini se află
în Sfântul Munte, cunoscută sub numele de „isihasm”.
S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Familia provenea din Asia Mică.
Tatăl său Constantin era membru al senatului și colaborator apropiat al
Împăratului Andronic al II-lea. Rămâne orfan la 7 ani și va primi o educație
deosebită la palatul imperial sub supravegherea mamei sale. Va studia
științele profane, gramatica și retorica, dar și fizica, logica și științele
aristotelice. Progresul său în filozofia aritotelică a fost remarcat și de
învățatul Teodor Metokites.
Încă din adolescență va sta în legătură cu monahi îmbunătățiți, începând o
viață de asceză, rugăciune și priveghere. A avut ca mentor pentru
rugăciunea minții și disciplina trezviei pe Teolipt Mitropolitul Filadelfiei.
La 21 de ani va pleca (în jurul anului 1317) spre Muntele Athos unde îl va
avea ca îndrumător pe bătrânul monah Nicodim, care se nevoia pe lângă
mănăstirea Vatoped. Sub conducerea lui Nicodim va duce o viață de post,
priveghere, înfrânare și de rugăciune neîntreruptă.
După trei ani, pe la 1324 se va așeza la schitul Glossia, nu departe de schitul
Magula, unde se nevoia Sf. Grigorie Sinaitul, fără însă a se cunoaște cu
acesta. Aici s-a exersat în asceză și rugăciunea minții alături de monahii
conduși de un călugăr Grigorie.
Sub numele de isihaști erau cunoscuți monahii care duceau o viață
pustnicească în asceză riguroasă și viață contemplativă.
În anul 1326 va fi silit din pricina incursiunilor otomane să plece la Tesalonic
împreună cu 12 ucenici. Aici va fi hritonit întru preot, retrăgându-se pe
muntele Veria, ducând mai departe o viață duhovnicească intensă.
Avea deja 30 de ani. Își va intensifica postul și privegherea „prin lacrimi
multe își ascuțea și-și limpezea ochiul sufletului, iar prin rugăciunea
neîntreruptă a minții se învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu”.
Între 1330-1331 se va reîntoarce în Sfântul Munte și se va așeza la schitul
Sfântul Sava de langă Marea Lavră, unde va ține o serie de predici și va
începe să scrie primele opere.
Numele Sfântului este cunoscut și datorită disputei cu Varlaam de Calabria.
Varlaam era un tânăr cu o cultură clasică solidă, un orator de seamă și un
bun cunoscător al filozofiei aristotelice, însă era din fire neliniștit, orgolios și
certăreț. Acesta a venit la Constantinopol pe la anul 1334 cu un grup de
călugări apuseni pentru a discuta despre unirea celor două Biserici. Acesta
a scris mai multe tratate despre purcederea Sfântului Duh, apărând teza
ortodoxă despre un singur principiu în Sfânta Treime, dar într-un mod care
relativiza diferența dintre Ortodocși și catolici, susținând că Tatăl și Fiul
comunică atât de strîns întreolaltă, încât nu se poate nega Fiului o partcipare
la actul prin care Tatăl purcede pe Duhul Sfânt.
Sf. G. Palama va redacta două tratate despre purcederea Sfântului Duh în
care a respins relativismul lui Varlaam. Palama va apăra metoda
demonstrativă cu citate din Sf. Scriptură și din operele sfinților părinți, pe
care pus sub titlul „Două cuvinte doveditoare despre purcederea Sfântului Duh”
(1335). A mai scris și două scrisori adresate lui Grigorie Achindin și Varlaam
(1336/7), în care reia teza patriarhului Grigorie Cipriotul (1283-1284) despre
„odhina eternă a Duhului în Fiul”.
Aceste scrieri vor sta la baza atacului lui Varlaam împotriva isihaștilor.
Informat de un călugăr mediocru despre practica rugăciunii curate, va
începe să combată pe adepții acestei metode. În disputa publică pe care
Varlaam a avut-o cu Nichifor Grigoras, cunoscutul cronicar și învățat
bizantin, publicul nu a apreciat cugetarea aristotelică raționalistă a lui
Varlaam. Supărat din cauza acestei înfrângeri el va ataca și mai dur pe
isihaști numindu-i privitori la buric sau cu sufletul în buric.
Foarte curând disputa a trecut de la aspectul metodologic la cel dogmatic și
mistic. Grigorie Palama afirma că este posbilă vederea luminii dumnezeiești,
ea fiind numai o lucrare dumnezeiească, emanată din Dumnezeu și nu
identică ființei sale nevăzute.

Varlaam dimpotrivă considera că, întrucât lumina taborică nu este identică

cu Dumnezeu, ea nu poate avea existență veșnică, ci e mărginită și
vremelnică, asemenea tututror creaturilor. Dacă ar fi veșnică ar fi identică cu
divinitatea. Lumina taborică este în viziunea lui Varlaam o lumină creată.
Palama consideră că lumina aceasta este necreată, deci emanație veșnică a
dumnezeirii, care face legătura între lumea imanentă și divinitatea
transcendentă. Între veșnicie și vremelnicie nu este o prăpastie, ci o
comunicare prin aceste lucrări ale lui Dumnezeu. Poziție lui Varlaam este
specifică Apusului raționalist-scolastic, care menține distanța dintre divin și
uman. Palama afirmă însă posibilitatea comuniunii dintre cele două lumi.
În anul 1337 va întocmi trei tratate:
1. Despre științe, sau despre cunoaștere sau despre dobândirea înțelepciunii;
2. Despre rugăciune, sau despre desăvârșirea omenească;
3. Despre lumină.
Acestora le-a urmat imediat un alt răspuns în trei tratate scrise în anul 1338:
1. Primul tratat dintre cele dintâi pentru cei de viețuiesc cu sfințenie în isihie.
Întrucât și până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu științele;
2. Al doilea tratat dintre cele dintâi pentru cei ce viețuiesc cu sfințenie în
isihie. Pentru cei ce voiesc să se concentreze asupra lor în isihie nu e fără
folos să încerce a-și ține mintea înlăuntrul trupului;
3. Al trerilea tratat din rândul dintâi pentru cei ce viețuiesc cu sfințenie în
isihie. Despre lumină și luminarea dumnezeiască, despre sfânta fericire și
despre desăvârșirea cea întru Hristos.
Acestora l-ea urmat în 1339 alte trei lucrări prin care era apărată practica
isihastă.

În anul 1341 conducătorii mănăstirilor din Sfântul Munte vor întocmi

Tomosul Aghioritic aprobat de mitropolitul Iacob de Ierisos, care va fi apoi
trimis patriarhului la Constantinopol. La 11 iunie 1341 va fi organizat un
sinod la Constantinopol care a dat câștig de cauză monahilor isihaști.
Grigorie Achindin susținea însă că ființa cuiva se poate răspândi/împărtășii
tot așa de mult ca și lucrările lui. Ioan Cantocuzino, regent al imperiul și
sprijinitor al isihaștilor, va fi înlăturat de la tron. Achindin și sprijinitorii săi,
ajutați și de patriarhul Ioan Calecas, opozant al monahilor isihaști, acuză pe
aceștia de susținerea lui Ioan Cantacuzino. Palama și încă 6 susținători ai săi
vor fi aruncați în închisoare (1343-1347). În anul 1345 Ana de Savoya a
renunțat la susținerea patriarhului Calecas și a lui Achindin.
La data de 2 februarie 1347 a avut loc un sinod care a condamnat pe G.
Achindin și a reconfirmat învățătura lui G. Palama și depunându-l pe
patriarhul Ioan Calecas. Ioan Cantacuzino va ajunge co-împărat, eliberându-
l pe G. Palama din închisoare. În locul lui Calecas, va fi ales ca patriah Isidor,
un susținător al lui Palama.
Filozoful Nichifor Gregoras va cere lămurirea lucrurilor într-un sinod.
Astfel, în anul 1351 se va ține un sinod la Constantinopol. Sf. G. Palama va
susține și de data aceasta distincția dintre ființa și lucrările lui Dumnezeu.
În anul 1351 va fi redactat Tomosul sinodal, iar sfântul G. Palama se va
întoarce în scaunul său la Tesalonic. Trece la domnul în anul 1359, la 63 de
ani. În anul 1368 va fi canonizat de către Biserică.
Metoda rugăciunii isihaste:

Am văzut la părinții anteriori, Sf. Simeon Noul Teolog, Sf. Nichifor din
Singurătate, Sf. Grigorie Sinaitul, că propun celor ce doresc să se exerseze în
rugăciunea isihastă mijloace auxiliare, pe care Sf. Grigorie Palama nu le
socotește ca absolut necesare, ci doar folositoare în oarecare măsură pentru
începători.

De aceea, nu toți le recomandă, ci doar unii: „Iar a îndemna mai ales pe

începători să privească asupra lor și să-și mâne prin respirație mintea
înăuntru, nu e ceva de reprobat. Cine, cugetând corect, ar dezaproba ca cei
ce nu au încă mintea capabilă să se contemple pe ea însăși, să și-o
concentreze prin oarecare metode (mehanaeis). Mintea celor ce sunt la
începutul acestei nevoințe, chiar concentrată fiind, sare continuu și deci
trebuie adunată continuu; le scapă mereu mintea pentru că sunt
neexperimentați și pentru că au nevoie, se contemplă ea pe sine însăși, fiind
și foarte nestatornică. De aceea sunt unii care îndeamnă pe începători să fie
atenți la respirația ce iese și se întoarce des și s-o rețină puțin, ca să-și rețină
astfel și mintea, observându-o în cursul respirației. Aceasta, până ce,
înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu și făcându-și mintea în stare să nu mai
simtă cele din jurul ei și să nu se amestece cu ele vor putea s-o concentreze
în chip sigur asupra unei gîndiri unitare”.

În scrierile lui Calist și Ignatie se dau noi precizări cu privire la modul în care
trebuie să se ajungă la adunarea minții în inimă și la concentrarea ei în
rugăciunea lui Iisus.
Scrierea redă atât metoda Sf. Grigorie Sinaitul (șederea pe un scaun îngust),
cât și metoda Sf. Simeon Noul Teolog (șederea într-un colț al camerei).

Sf. G. Palama precizează: „dar nu simplu prin această metodă naturală,

adică prin inspirarea aerului, sau prin șederea într-un loc liniștit și întunecos,
reușește mintea să ajungă la rugăciunea curată a unui singur gând în inimă
și la chemarea neîmpărtășită a Domnului Iisus Hristos, ci prin ajutorul
harului dumnezeiesc. Acestea nu s-au născocit de dumnezeieștii părinți
pentru altceva decât ca niște mijloace auxiliare pentru adunarea cugetării și
pentru întoarcearea la ea însăși din obișnuita împrăștiere.”

Calist și Ignatie precizează și ei: „După ce apune soarele, chemând pe

atotputernicul Domn, Iisus Hristos, în ajutor, șezi pe un scăunel, într-o chlie
liniștită, neluminată. Și adunându-ți mintea din hoinăreala obișnuită pe
afară și împingându-o liniștit înăuntru prin inspirarea aerului, ține
rugăciunea sau pe Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-
mă, introducând adică oarecum, deodată cu inspirația, în chip unitar, și
cuvintele rugăciunii”. Ei recomandă de asemenea, gândul la moarte, la
judecată, la răsplata faptelor bune, pentru străpungerea inimii, care aduce
darul lacrimilor: „Iar dacă nu-ți vin lacrimile, șezi, luând aminte la asemenea
cugetări împreunate cu rugăciunea, un ceas. Apoi, ridicându-te, cântă cu
atenție slujba de după cină. Și iarăși, șezând, ține rugăciunea cu toată
puterea, curat și neîmprăștiat, adică fără nicio grijă și fără gânduri și năluciri,
cu multă veghere, o jumătate de ceas”.

Se recomandă și dimineața să se facă un ceas de concentrare în

rugăciunea curată, apoi o rugăciune cântată, și iarăși o jumătate
de ceas, rugăciune curată.

În general monahul trebuie să se roage neîncetat: „Mai bine să aleagă

moartea, decât să rămână o clipă fără rugăciune”, căci „sufletul care nu se
mișcă spre rugăciune este mort”.
Nu trebuie însă ca cineva să aștepte până ce va fi consolidat în nepătimire,
ca să încerce să deprindă rugăciunea curată.
Progresul în nepătimire și rugăciunea curată se face simultan: „Cel ce a ajuns
la măsura vârstei duhovnicești se împărtășește prin rugăciunea curată și
neîmprăștiată din inimă, de dragostea dumnezeiască, și astfel devine
desăvârșit și neclintit în rugăciunea duhovnicească și are parte de extazul
nemijlocit și de răpirea și de unirea cu Cel dorit, datorită dragostei
desăvârșite”.
Deci recomandările metodelor se adresează mai mult începătorilor, celor
care doresc să dobândească rugăciunea curată. Numai începătorilor li se
recomandă și rostirea tuturor cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Cei progresați
rămân numai cu numele lui Iisus, iar cei desăvârșiți, numai cu pomenirea
lui mintală neîntreruptă:
„Deci rugăciunea ce se face în lăuntrul inimii cu luare aminte și veghere, e
în afară de orice gând și nălucire. Prin cuvintele Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu mintea se întinde în chip nematerial și negrăit cu totul
spre însuși Domnul Iisus Hristos, iar prin miluește-mă se întoarce și se mișcă
spre sine însăși, neputând suferi să nu se roage pentru ea. Dar progresând
în trăirea iubirii, se atințește unitar, cu totul spre însuși Domnul Iisus
Hristos, căci a luat încredințare vădită despre lucrul al doilea”. (Cuvântul II,
Treiada I).