Sunteți pe pagina 1din 4

I.B.U. - CURS 1 14.

03 (seara)

Dialogul Teologic dintre Roma și Constantinopol

Problemă: Cât de mult a influențat politicul acest dialog teologic?


Importanța existenței unui imperiu stabil în Răsărit.
Cum s-a desfășurat dialogul la Ferrara Florența, sec XV.
Situație asimetrică: un imperiu răsăritean f. slab și o lume apuseană care trecuse cu bine o
mulțime de amenințări în secolele anterioare.

Se vor aborda, în curs, ambele perspective, cea politică și cea teologică.


Un discurs teologic consistent a fost elaborat abia la Ferrara Florența, în sec. XV.
Din secolul IX, din vremea Patr. Fotie, până atunci, nu vedem dezbateri teologice clar
argumentate.

Pornim de la Patriarhul Fotie. Acesta a identificat problema dogmatică de cea mai mare
importanță în dialogul între ortodocși și catolici, anume adaosul la Simbolul de credință.
În sec. IX, tot ce a fost mai greu a fost Filioque. Patr. Fotie sesizează mai multe probleme,
cinci de fapt, dar pune accentul pe Filioque.

Mutația mai mare apare în secolul al XI-lea, cand evenimentele din vara lui 1054 au pus
în evidență deosebiri de păreri legate de azime.
O întrebare este cum e posibil ca, în sec. IX, să se evidențieze o problemă atât de gravă ca
aceea a adaosurilor la Simbolul de Credință, iar în secolul al XI-lea să se focalizeze
discuția pe ceva mai puțin important, ca azimele. Și cum e posibil ca, în sec. XIII,
discuția să lunece spre Purgatoriu.

A apărut un gen literar specific în sec. XI- XV, genul literar al greșelilor orientalilor,
respectiv apusenilor.

În sec. IX - 5 probleme, în sec. XI - azimele, din sec. XII, se dezvoltă genul literar în care
se discută despre 100 probleme.

La Ferrara Florența au restrâns problemele la cele esențiale.

Vina nu e a unei părți sau a celeilalte. Este o dezvoltare separată într-un anumit context,
ținând și de civilizația zonelor respective. Erau diferențe mentale radicale între cele două
zone.

Problema sesizată de Fotie este mai importantă și nu poate fi eliminată prin sintagma
ecumenistă de azi, „unitate în diversitate”. Filioque contravine mai multor canoane ale
sinoadelor ecumenice care spuneau că nu se poate schimba nimic în Crez (aceasta din
punct de vedere tehnic). Din punct de vedere doctrinar, apar probleme fiindcă această
nouă învățătură de credință îl așază pe Fiu la nivelul Tatălui, dar îl plasează pe Duhul
Sfânt în inferioritate.
Patriarhul Fotie a fost citat mereu după aceea. El a dat linia de pornire de răspuns la
această problemă. Totuși Fotie a avut o diplomație oarecum greșită. Avea la un moment
dat în mână toate datele să poată rezolva problema Filioque.
În 879-880, a avut la Constantinopol, o serie de trimiși ai papei cu care putea vorbi
deschis despre aceasta. Filioque nu era încă, scriptic, trecut în dogma Bisericii Apusene,
iar Fotie a ezitat să le spună clar punctul lui de vedere celorlalți.
Deci, vina este combinată.
Există o schismă la mijlocul secolului al XI-lea? Ține de interpretare. Se poate susține
aceasta (schisma) cu documente, dar, dacă ne uităm la evoluția acestor raporturi de la
Fotie pînă în sec. XI, este un proces de îndepărtare evident. Documentul latin (anatemele
scrise de Humbert) dar și documentul bizantin (Cerularie) contin sintagme care pot fi
interpretate. Percepția generală este că atunci s-a produs schisma.

Sec. XII- XV.


La mijlocul sec. XII, are loc o corespondență diplomatică între Papa Adrian al IV-lea și
un arhiepisop de Tesalonic, Vasile din Ohrida (bun teolog, cu conexiuni la
Constantinopol, la curtea imperială, și la Patriarhie).
Ca să ajungă la Constantinopol din Roma, se mergea de regulă pe Via Egnatia, și toti
ambasadorii latini treceau prin Tesalonic. Papa l-a intalnit pe Arhiepiscopul de Tesalonic,
Vasile din Ohrida, si papei Adrian i s-a părut cel mai potrivit pentru un dialog pe tema
relației dintre cele două biserici.

Care era situația politică atunci: aveau loc cruciadele - în timpul cărora, occidentalii au
cunoscut orientul. Rezultatele cruciadelor arată că acestea nu erau în favoarea populației
ci în favoarea cuceritorilor. Cruciadele plecau din Roma, deci aveau și cate un misionar
latin cu ei. Astfel se puneau în evidență deosebirile apărute în dogme.

La Canossa, în 1077 - interacțiune dură în Alpi, în ianuarie, între un papă, Grigorie al


VII-lea Hildebrand, și un împărat occidental, Henric al IV-lea. Împăratul e forțat de nația
sa să își regleze relația cu Papa. Papalitatea avea încă forța să se impună în plan politic.
Papa Grigorie a reușit să impună unui împărat să facă penitență iarna, desculț, în Alpi, trei
zile, iar împăratul a acceptat, de unde se vede că biserica era puternică, în timp ce
instituția imperială era mai puțin puternică. Pe de altă parte, deja papalitatea începea să
fie chestionată. Pînă atunci ese făceau ascultare necondiționată de aceasta. Biserica, însă,
și-a îngăduit tot felul de abuzuri. De aceea s-a ajuns la Reformă. Pentru că nu au avut
foarte mulți reprezentanți ai puterii politica care să spună biserica că nu se află pe un
drum corect.
Henric al IV-lea refuzase să numească un anumit episcop în jurisdicția lui. Până la urmă
biserica a câștigat, dar s-a creat un precedent, de unde o schimbare de paradigmă.
Mai târziu, împărații au căpătat atâta putere că nu mai întrebau Biserica. S-a ajuns chiar
să se desființeze patrimoniul Sancti Petri din Italia centrală, sau chiar la discuții despre
desființarea statului papal. Mai târziu situația s-a degradat, vezi criza cu captivitatea de la
Avignon și marea schismă papală.
La sfârșitul sec. XIV și sec XV, are loc nu o confruntare biserica - stat, ci una în
interiorul bisericii de unde a rezultat marea schisma papala.

Biserica Latină la momentul Canossa era intr-o perioadă de criză atat la nivelul
teritoriului pentru ca patrimoniul Sf. Petru se micșorase, pentru că normanzii ocupaseră
mult dn Italia, si prinsesera Roma și ținutul papilor ca intr-un clește și statul papal risca să
cadă. În aceste condiții, papalitatea s-a orientat spre o altă forță și a încercat o alianță cu
Constantinopolul.
Aici era stabilitate - 70 de ani de domnie a dinastiei Comnenilor.

Nu se poate compara cu ceea ce era la 1054 în Imperiul Bizantin, când era instabilitate.
Dupa moartea lui Vasile al II-lea, în 1025, și până mai târziu a fost o succesiune de
împărați. Această instabilitate a fost oarecum si cauza evenimentelor din10 54.

Deci: în 1155 era o papalitate slabită și instabilă, pe de o parte, iar pe de alta parte, un
imperiu bizantin stabil, deși începuseră cruciadele. În acest context a avut loc, schimbul
de mesaje amintit mai sus, între Papa Adrian al IV-lea și arhiepisopul de Tesalonic, Vasile
din Ohrida. Din punct de vedere ierarhic, corespondenta e incorecta (papa vs.
Arhiepiscop).

Cele două scrisori se află publicate în Studii Teologice, în 1938, traduse de Teodor M.
Popescu (și le vom primi în copie).

Situatie unica, în care, un papă crede că poate afla răspunsul la întrebarea cum se poate
reface unitatea bisericii și abordează o persoană de rang inferior, având însa în vedere ca
să ajunga și la Patriarh, în perspectivă.

A urmat lectura scrisorilor, punctată de comentarii.

Scrisoarea Papei Adrian al IV-lea

Notez doar comentariile: faptul că Papa îi scrie lui Vasile arată cine este în nevoie, cine
începe dialogul. Este o situație cu totul specială. Nu se va mai vedea un apel așa de sincer
dinspre latini spre bizantini. Papa nu era neapărat foarte preocupat de unitatea bisericii, el
căuta și o cale să ajungă la Împăratul din Constantinopol, să facă o alianță cu acesta, să îl
ajute să își securizeze granițele.

Idei din paragraful introductiv:


- papa afirmă că dușmanul omului ar fi încurcat situația în biserică, deci nu plasează vina
pe vreuna din biserici, ci pe diavol;
- transmite ideea că Biserica latină e mama și ceilalți sunt copiii care s-au îndepărtat, dar
totul spus cu oarecare grijă, să nu jignească;
- papa se prezintă ca păstorul care caută oaia cea pierdută, sau ca femeia care caută
drahma cea pierdută;
- induce ideea că biserica bizantină să se întoarcă spre corabia salvării, biserica latină;
- îi compară pe cei din răsărit cu „Lazăr cel mort”, care ar trebui înviat;
- ținta papei este posibilitatea unei alianțe militare cu împăratul dar s-a gândit că era bine
să deschidă și capitolul unirii bisericilor.

Răspunsul lui Vasile al Tesalonicului

Comentarii:

- retorică interesantă la Vasile - îl lasă la început pe papă să se simtă bine în poziția de


factor decizional, îl flatează oarecum, dar apoi vine și replica;
- Vasile afirmă că nu se recunoaște nici în ipostaza drahmei pierdute nici în celelalte
imagini propuse de Papa;
- răspuns bine cumpănit din punct de vedere diplomatic, dar, în același timp, a avut
curajul să arate piedicile care stau în calea unirii bisericilor,
- nu numai papa poate să rezolve problema, ci are nevoie de parteneri, aceștia fiind
împăratul și Patriarhul de la Constantinopol.