Atrologie ŞI Iteratură Ostpatristică: U A I C " I F T O D S "

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”
PATROLOGIE
ŞI LITERATURĂ POSTPATRISTICĂ
CURS ANUL I, SEMESTRUL 1

SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ&ΑRTĂ SACRĂ
LECT. DR. ALEXANDRU PRELIPCEAN

CURSUL 1: PATROLOGIE: ETIMOLOGIE, DEFINIŢIE, DISCIPLINA (OBIECTUL),
STRUCTURA ŞI DIVIZIUNEA MATERIEI (PERIODIZARE)
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
Patrologia ar putea fi definită sub următoarea perspectivă trivalentă: cuvânt (cu şi) despre
Părinţi, ştiinţă (cu şi) despre Părinţi sau chiar învăţătură (cu şi) despre Părinţi;
în Răsărit avem ca disciplină Patrologie şi literatură postpatristică, în timp ce în Apus,
„Patrologia” a fost redusă la titlul Istoria literaturii vechi creştine (protestanţii) sau Istoria vechii
literaturi bisericeşti (catolicii);
studiul patristic poate fi împărţit, din raţiuni metodologice, în trei ramuri: cea istorică, cea
filologică şi cea teologică;
opiniile cu privire la diviziunea materiei (periodizare) sunt încă şi astăzi viu discutate,
fără a se regăsi în niciun plan teologic acel consensum atât de necesar;
opiniile istoricilor protestanţi reduc Patrologia doar la primele trei veacuri creştine, în
timp ce majoritatea teologilor ortodocşi şi catolici admit astăzi că cercetarea patristică trebuie
să cuprindă primele opt secole, având drept punctus terminus în Orient pe Sfântul Ioan
Damaschin († 749), iar în Occident pe Sfântul Grigorie cel Mare († 604) sau pe Isidor de
Sevilla († 636).
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢIE
Conform etimologiei πατήρ (πατέρες = părinte, -ţi) şi λόγος (cuvânt, ştiinţă,

raţiune), Patrologia ar putea fi definită sub următoarea perspectivă trivalentă:
cuvânt (cu şi) despre Părinţi, ştiinţă (cu şi) despre Părinţi sau chiar învăţătură (cu şi)
despre Părinţi. Nu putem exclude ca varianta ermineutică, pornind de la λόγος, şi
raţiunea de a fi a Părinţilor pe care dorim să o cunoaştem chiar prin intermediul
operelor patristice;
Patrologie = „colecţie de biografii, ca parte integratoare sau ca ştiinţă auxiliară a
Istoriei Bisericeşti” (Constantin VOICU, pr. Lucian-Dumitru COLDA, Patrologia, vol.
1, Ed. Basilica, Bucureşti, 2015, p. 17);
Obiecţii: 1) în ce măsură această definiţie poate fi exactă?
2) Să fie Patrologia doar un apanaj/auxialiar al istoriei eclesiale, de care se
foloseşte atunci când doreşte să-şi argumenteze o anumită opinie teologică?
3) Dacă Patrologia se rezumă doar la o colecţii de biografii, atunci ea s-ar putea
identifica în mod simplu cu Hagiografia sau cu o înşiruire de sinaxare, fără
posibilitatea de a „gusta” din textele şi trăirea pnevmatică a autorului patristic;
4) În ce măsură vom ajunge să fructificăm filologia textului, desigur importantă şi
necesară până la un punct, ca să nu mai vorbim despre teologia pe care textele
PATROLOGIE ŞI LITERATURĂ POSTPATRISTICĂ
Teologie Pastorală&Αrtă sacră, Anul I, semestrul 1
Lect. dr. Alexandru Prelipcean
Curs 1: Patrologie – definiţie, disciplina, structura şi diviziunea materiei (periodizare)
patristice le cuprind, dacă reducem Patrologia doar la o simplă „colecţie de

biografii”?;
Este nevoie ca spectrul patristic, deşi în esenţă acesta se referă la Părinţii Bisericii,
să se lărgească, astfel încât Patrologia să se ocupe atât de scriitorii bisericeşti, care
au influenţat formarea culturală şi activitatea literară a unor mari Părinţi, cât şi de
operele eterodocşilor, pentru a înţelege în mod corect şi sperăm plenar tocmai
problematicile teologice ale diferitelor epoci patristice;
Exemple: 1) necesitatea studierii lui Origen pentru a înţelege modul cum Sfinţii
Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa s-au format cultural prin receptarea operei
lui (a se vedea şi Filocalia lui Origen);
2) necesitatea studierii operelor Sfântului Chiril al Alexandriei pentru a înţelege
contextul istoric şi problematica teologică dintre anii 428-431 asupra ceea ce a
rămas sub cognomenul de „disputa nestoriană”;
Patrologia studiază, deci, pe toţi martorii învăţăturii ortodoxe din primele opt
veacuri creştine, alături de scriitori bisericeşti, care au completat tabloul istorico-
teologic ale acestor veacuri;
În Răsărit avem ca disciplină Patrologie şi literatură postpatristică, în timp ce în
Apus, „Patrologia” a fost redusă la titlul Istoria literaturii vechi creştine
(protestanţii) sau Istoria vechii literaturi bisericeşti (catolicii). Chiar şi în spaţiul
răsăritean disciplina nu a primit peste tot acest cognomen;
Exemple: volumul de Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine a lui Claudio
Moreschini, Enrico Norelli (Ed. Polirom, Iaşi, 2013), care analizează Patrologia
pornind de la epistolele pauline până la literatura teologică de la începutul Evului
Mediu;
În Răsărit – cele cinci volume de Patrologie greacă (Ἑλληνική πατρολογία) a lui
Pannayotis K. Hristou (Tesalonic, 22004-2006) analizează primele nouă secole,
alături de contribuţia literaturii creştine (χριστιανική γραμματεία);
Titlul disciplinei de care ne ocupăm cuprinde două forme aparent „străine”:
patrologie şi (post-)patristic. Dacă prima formă a primit deja o erminie sperăm
satisfăcătoare, titulatura „patristic” deţine în cadrul cercetării moderne mai multe
nuanţe, adeseori ambigue. Astfel, „patristic” a fost perceput rând pe rând fie ca o
expunere detaliată a ceea ce presupune didascalia Părinţilor, fie ca sinonim pentru
„patrologie”;
În Apus s-au întâlnit în perioada Evului Mediu manuale de Theologia patristica,
care era parte componentă din Dogmă (la ora actuală face parte din Istoria
dogmelor);
Dacă vom prelua primul sens al „patristicii” atunci ea poate fi percepută ca
element constitutiv al Patrologiei, de vreme ce se ocupă în mod direct cu
expunerea amănunţită a întregului corp doctrinar al unui Părinte al Bisericii. In
extenso, se poate înţelege de la sine că relaţia dintre „patrologie” şi „patristică”
este una strânsă, deşi astăzi se preferă în majoritatea manualelor formula de
„Patrologie” ca ştiinţă ce cuprinde la rândul ei (şi) patristica;
3
În ceea ce priveşte acum importanţa Patrologiei, apophtegma pr. Ioan G. Coman se

prezintă ca un adevărat „testament” cu privire la modul în care Patrologia a
influenţat diferite discipline teologice:
„Patrologia are o valoare şi o importanţă deosebită pentru teologie şi pentru

istoria culturii. Ea descoperă şi ne pune la îndemână comorile considerabile ale
Sfintei Tradiţii, cel de-al doilea izvor revelat al credinţei noastre... Ea a oferit şi
oferă materialul principal majorităţii disciplinelor teologice pentru primele opt
veacuri ale erei noastre, îndeosebi istoriei bisericeşti, istoriei dogmelor,
dogmaticii, exegezei, elocinţei sacre, moralei, ascezei, cateheticii, liturgicii şi
pastoralei” (cf. VOICU/COLDA, Patrologie, I, p. 19);
Patrologia face parte, deci, „dintre acele puţine discipline teologice care contribuie
la formarea conştiinţei preoţeşti şi misionare” (VOICU/COLDA, Patrologie, I, p. 19), de
vreme ce apelul în permanenţă la ad fontes determină pe cel interesat să ia contact
direct cu tezaurul Ortodoxiei, cu registrul de valori creştine şi filosofice.
2. DISCIPLINA (OBIECTUL)
„Studiul patristic poate fi împărţit, din raţiuni metodologice, în trei ramuri: cea
istorică, cea filologică şi cea teologică. Cea dintâi cercetează istoric viaţa Părinţilor,
cea de-a doua prelucrează filologic textele lor, în timp ce cea de-a treia se ocupă cu
analiza teologică şi expunerea învăţăturii acestora. Însă în realitate aceste trei
ramuri se întrepătrund şi este imposibil să fie dezvoltate independent una de
cealaltă...” (Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Εἰσαγωγή στὴ σκέψη τῶν Πατέρων τῆς
Ὀρθόδοξης Ἐκκλησίας, Ἐκδόσεις Π. Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 41992, p. 5);
Viziunea prof. Dimitrios G. Tsamis explică foarte lapidar ceea ce presupune
disciplina sau obiectul Patrologiei, şi anume: istoria bios-ului Părinţilor sau a
scriitorilor bisericeşti, filologia textelor patristice şi teologia corpusului doctrinar;
Perspectiva istorică: pornind de la izvoare directe şi indirecte putem reconstrui ca
într-un puzzle bios-ul unui anumit Părinte sau scriitor al Bisericii. Desigur, se poate
face apel pentru această reconstrucţie la textele hagiografice, doar că acestea
trebuie puse în permanenţă în corelaţie cu alte surse pentru a demonstra dacă
sunt sau nu veridice;
Exemplu: „Acesta era din cetatea Damascului, născut din părinţi iubitori de
Dumnezeu, care l-au dat la învăţătura de cărţi. Apoi de către Teodor, Patriarhul
sfintei cetăţi, a fost făcut cleric, secretar al lui. Şi adunându-se sfântul şi a toată
lumea al şaselea Sinod la Constantinopol, a fost trimis Sfântul Andrei ca să fie la
un gând şi la o voinţă cu cele ce se hotărâseră. Pentru mintea şi bunătatea ce
avea, a fost făcut diacon al bisericii celei mari; iar după aceea a fost făcut
arhiepiscop al Cretei. Şi mergând la un loc numit Ieriso în insula Mitilene şi-a
primit sfârşitul vieţii, lăsând multe scrieri către Biserica lui Dumnezeu” (Sinaxar,
Sf. Andrei Criteanul, Mineiul pe luna iulie, EIBMBOR, Bucureşti, 41973, p. 38).
4
Deşi sinaxarul oferă informaţii exacte despre bios-ul Sf. Andrei Criteanul,
elemente precum „a fost făcut cleric” ca mai apoi să fi ajuns „diacon al bisericii
celei mari” par a fi în contradicţie. Ce treaptă a clericatului a primit la Ierusalim,
dacă mai apoi a fost hirotonit diacon la Constantinopol? De către cine a fost făcut
cleric la Ierusalim, atât timp cât din anul 638, odată cu invazia arabă, nu mai
vorbim de niciun patriarhat de Ierusalim?
Perspectiva filologică: corpusul patristic a fost întotdeauna sursă extrem de

preţioasă istoriei creştine, istoriei dogmelor, cateheticii, liturgicii, pastoralei,
misticii. Dar filologia unui text patristic, dincolo de litere, oferă chiar indicii cu
privire la intenţiile teologice ale unui autor patristic, criptate tocmai în forma
literelor. Din această perspectivă această filologie este necesară studiului patristic;
Exemplu: În cadrul Canonului Mare, în troparul 6 din cântarea a 5-a apare forma
ἀλλ’ εἰς τύπον τῆς ταφῆς καὶ τῆς ἐγέρσεως σου (PG 97:1353C), care a fost
redată incorect în limba română cu „spre închipuirea îngropării şi scuipării Tale [a
fost aceasta]” (Triod, EIBMBOR, Bucureşti, 71970, p. 84). Dar traducerea corectă ar
fi: „Dar spre închipuirea îngropării şi sculării Tale [a fost aceasta]”, redându-se
prin genitivul τῆς ἐγέρσεως (σου) tocmai incifrarea imaginii tipologice a Învierii
Domnului.
Totuşi, în privinţa riscurilor, dacă operele Părinţilor sau ale scriitorilor bisericeşti
sunt reduse doar la filologie atunci se pierde adeseori conţinutul şi intenţiile
pnevmatice, stările şi trăirile interioare ale autorului. Deşi sine qua non studiului
patristic, filologia nu trebuie să primeze în faţa trăirii lăuntrice, perspectivei
teologice, ci ea trebuie să fie întrebuinţată ca un adevărat ajutor spre descoperirea
acestor trăiri şi intenţii;
Perspectiva teologică: orice lemă dintr-un manual de Patrologie se ocupă de
redarea într-o formă lapidară a celor mai importante puncte doctrinare. Aceste
puncte distincte ale unui autor sunt evidenţiate pentru a sublinia atât dependenţa
acestuia de alţi Părinţi sau scriitori anteriori, cât şi elementele de noutate,
contribuţiile inedite prin care la rândul său a influenţat. Desigur, această
perspectivă nu înseamă o „ascundere sub preş” chiar a unor (regretabile) erori,
provenite în mod direct fie din perspectiva contextului istoric, fie din intenţia
autorului de a oferi la rândul său noi perspective, care au fost receptate mai târziu
de Biserică ca eronate şi, deci, condamnate.
3. DIVIZIUNEA MATERIEI (PERIODIZARE)
Opiniile cu privire la această diviziune a materiei (periodizare) sunt încă şi astăzi

viu discutate, fără a se regăsi în niciun plan teologic acel consensum atât de
necesar;
Dacă vocile şi opiniile istoricilor protestanţi reduc Patrologia doar la primele trei
veacuri creştine, majoritatea teologilor ortodocşi şi catolici admit astăzi că
5
cercetarea patristică trebuie să cuprindă primele opt secole, având drept punctus
terminus în Orient pe Sf. Ioan Damaschin († 749), iar în Occident pe Sf. Grigorie cel
Mare († 604) sau pe Isidor de Sevilla († 636). Alţii, ca să ofere o paralelă directă
între finalul epocii patristice, preferă ca reper limită pentru Apus moartea lui
Bonifaciu († 755):
Început → Răsărit → Apus

Sfântul Grigorie cel 604
De la Părinţii Apostolici Sf. Ioan Damaschin 749 Mare
(secolul al II-lea) → Isidor de Sevilla 636
Bonifaciu 755
Există, desigur, opinii opuse acestei diviziuni, care exclude din calcul contribuţiile
de ordin teologic ale unor mari Părinţi ai Bisericii, precum Sfinţii Simeon Noul
Teolog († 1022) sau Grigorie Palama († 1359). Un exemplul concret, provenit chiar
din mediul catolic, îi aparţine lui Fulberto CAYRÉ, care în volumul său de
Patrologie şi istoria Teologiei (Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, 1936, p. 7),
atrage atenţie cu privire la personalitatea Sf. Teodor Studitul († 759). În privinţa
acestuia, Cayré se întreabă nedumerit: „Cum putem să lăsăm atunci o astfel de
învăţătură în umbră?”, de vreme ce Sf. Teodor Studitul este „cel mai explicit
martor oriental al credinţei... completându-l foarte bine, în acest punct, pe Sf. Ioan
Damaschin”;
Din punct de vedere duhovnicesc, Patrologia rămâne o disciplină vie, dinamică,
nesupusă unui punctus terminus, de vreme ce orice Sfânt canonizat de Biserica
Ortodoxă confirmă relaţia sa cu Părinţii Bisericii, cu învăţătura şi paradigma lor
excepţională;
Totuşi, „tehnico-academic” vorbind, patrologii împart astăzi această disciplină în
trei epoci, deşi acestea nu au primit încă o versiune finală:
Perioada Ani Evenimente istorice marcante Personalităţi

- activează Părinţii apostolici, Sf. Clement Romanul,
apologeţi şi polemişti; Sf. Ignatie Teoforul,
- operele acestora se comportă Sf. Policarp al
mai curând ca o literatură anti- Smirnei, Sf. Iustin
I 100-313 erezie şi anti-păgânism Martirul şi Filosoful,
persecutor; Tertulian, Sf. Irineu
- epoca martirajelor; de Lyon, Origen,
- edictul de la Mediolanum Clement
(313). Alexandrinul, Sf.
Metodiu de Olimp...
- este perioada cea mai scurtă Sf. Atanasie cel Mare,
din toate epocile patristice; Sf. Chiril al
6
- au loc primele patru Sinoade Ierusalimului, Sf.

II 313- Ecumenice; Epifanie al Salaminei,
(perioada jumătatea - s-au discutat şi s-au stabilit Sf. capadocieni,
de aur) secolului V dogme cu privire la triadologie, Teodor de
(fie 444, 451 hristologie, pnevmatologie şi Mopsuestia, Sf. Ioan
sau 461) mariologie Gură de Aur,
Fericitul Augustin,
Fericitul Ieronim, Sf.
Ambrozie al
Mediolanului...
Pentru - epoca sintezelor patristice Sf. (Pseudo)-Dionisie
Răsărit: (sistematizarea învăţăturii Areopagitul, Leonţiu
III jumătatea creştine); de Bizanţ, Sf. Maxim
(pe secolului V- - reactivarea unor probleme de Mărturisitorul, Sf.
nedrept 749 natură hristologică Ioan Scărarul, Sf.
numită (monofizism, monotelism); Gherman al
perioada de Pentru - epoca în care şi împăraţii s-au Constantinopolului,
decadenţă) Apus: ocupat de problematici Sf. Ioan Damaschin,
jumătatea teologice (ex. Justinian); Sf. Isidor de Sevilla...
secolului V- - epoca ultimelor trei Sinoade
604/636/755 ecumenice
Din perspectiva preocupărilor şi conflictelor de natură teologică, Patrologia poate

fi divizată şi după particularităţile fiecărui secol în parte, după cum indică
teologul elen St. PAPADOPOULOS (Πατρολογία, vol. 1, p. 83):
Secol Particularitate teologică

II Teologia unităţii Bisericii, realitatea Euharistiei şi Tradiţiei
opoziţie faţă de gnosticism
III Autenticitatea Bisericii, triadologie
IV Triadologie, pnevmatologie, hristologie
V Hristologie
VI Hristologie
VII Hristologie
VIII Teologia sfintelor icoane
7
CURSUL 2: ISTORIA PATROLOGIEI ŞI COLECŢII PATRISTICE ROMÂNEŞTI
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
disciplina „Patrologie” apare pentru întâia oară în anul 1653, datorită teologului luteran
Joahannes Gerhard;
preocuparea teologilor de a scrie „manuale” de Patrologie era mult mai veche;
unii cercetători consideră că până astăzi istoria eclesiastică a lui Eusebiu de Cezareea
trebuie considerată drept primul manual de Patrologie. Opinia este încă supusă cercetării;
lumea apuseană a cunoscut extrem de multe variante ale „tiparului” de „manual”
patristic, şi anume Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus);
în privinţa acestei ultimei denumiri sunt şase autori cu acelaşi titlul din epoci diferite;
cât priveşte colecţiile patristice româneşti, patru s-au diferenţiat într-un mod cu totul
deosebit: Biblioteca Părinţilor bisericeşti, Izvoarele Ortodoxiei, Părinţi şi scriitori bisericeşti (PSB) şi
Filocalia românească (12 vol.).
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISTORIA DISCIPLINEI ŞI CRONOLOGIA LUCRĂRILOR CU TENTĂ „MANUAL”
Ca disciplină sub acest cognomen ea apare pentru întâia oară în anul 1653, când
teologul luteran Joahannes Gerhard publică lucrarea Patrologie sive de primitivae
ecclesiae christianae doctorum vita ac lucubrationibus opusculum posthumum
(Sengenwaldus). Sui generis lucrarea aceasta de aproximativ 1000 de pagini era o
prezentare istorico-exegetico-critică a operelor patristice;
Deşi vorbim de secolul XVII ca secolul „genezei” Patrologiei drept disciplină
teologică, totuşi preocuparea teologilor de a scrie „manuale” de Patrologie era
mult mai veche;
Aşa cum vom vedea în cele ce urmează, pentru secolele IV-VII lumea apuseană
cunoştea aceste „manuale” ca volume ce descria en detail bio-bibliografiile
„bărbaţilor iluştrii/celebrii” (viris illustribus);
Astfel, primul în lista cronologică (deşi mulţi patrologi se opun încă acestei
ipoteze) poate fi socotit Eusebiu de Cezareea († 340), numit adeseori drept
„părintele istoriei bisericeşti” sau „Herodotul creştin” (VOICU/COLDA, Patrologia, I,
p. 33). Istoria sa bisericească (cu patru versiuni de editare, 312-324) poate fi socotită
un veritabil „manual patristic”, de vreme ce atunci când face referire la anumite
personalităţi bisericeşti, nu „ratează” să întreprindă o lapidară prezentare (bio-)
bibliografică:
Exemplu: „Că Ioan [Evanghelistul] trăia în acel timp e destul dacă aducem
dovada a doi martori demni de încredere, întrucât, dacă mai e nevoie s-o
Curs 2: Istoria patrologiei şi colecţii patristice româneşti
spunem, amândoi figurează în primele locuri ale ortodoxiei bisericeşti, şi anume,

Irineu [al Antiohiei] şi Clement Alexandrinul. Cel dintâi dintre aceştia scrie
textual în a doua carte Contra ereziilor... Şi în cartea a 3-a din aceeaşi lucrare,
Irineu confirmă acelaşi lucru când spune... La rândul lui şi Clement în tratatul
său: «Care bogat se va mântui?» descrie acele timpuri şi adaugă o istorisire foarte
pilduitoare pentru cei care doresc să audă lucruri frumoase şi folositoare...”
(EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, III, XXIII:2-5, trad. de pr. T. Bodogae,
col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 121).
În adevăratul sens al redactării unui „manual de Patrologie” trebuie amintit

Fericitul Ieronim († 420), care scrie lucrarea Despre bărbaţi celebrii (De viris
illustribus) în anul 392 la Betleem, „oraşul naşterii Patrologiei” (Gerhard
Rauschen, citat la VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 33);
Deşi textul său este o imitatio a operei omonime a lui Suetonius, acesta se bazează
în mod direct pe Historia eclesiastica a lui Eusebiu;
Intenţia Fericitului Ieronim a fost cea de a prezenta în ea „lista scriitorilor
bisericeşti, adică a expune pe scurt viaţa şi activitatea tuturor acelora care au
produs ceva memorabil despre Sfintele Scripturi de la pătimirea lui Hristos până
în anul al XIV-lea al domniei împăratului Teodosie (392)” (Sf. IERONIM, Despre
bărbaţii iluştri şi alte scrieri, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 14);
Gândindu-l ca pe un autentic „manual” de Patrologie contemporan epocii sale,
Fericitul Ieronim include în cele 135 de capitole chiar prezentări de autori
eterodocşi (Taţian, Bardesane, Eunomiu, Novaţian), de sorginte iudaică (Filon
Alexandrinul, Iosif Flavius, Iustus din Tiberiada) şi un filosof stoic roman
(Seneca), din cauza unei pretinse ipoteze că ar fi colaborat cu Apostolul Pavel
[Adina-Voichiţa ROŞU, „Fericitul Ieronim – Pe urmele bărbaţilor iluştri”, în:
Qvaestiones Romanicae, VIII (2021), 1, p. 141];
Opera în sine comportă multe sincope şi erori cu privire la bio-bibliografiile
autorilor citaţi. Astfel,
a) sunt confundate personalităţile omonime;
b) rezumă mai multe lucrări într-o singură lucrare şi invers, o singură lucrare o
defalcă în mai multe segmente;
c) erori de identificare a unor opere, care primesc desigur o paternitate falsă;
d) alte opere patristice au primit un conţinut total diferit faţă de original;
e) din sursa principală (Eusebiu de Cezareea) sunt deduse scrieri inexistente sau
acele opere nu au fost nicăieri „inventariate” de sursa principală;
f) anumite evenimente sau biografii faţă de scriitorii de origine greacă sunt
hiperbolizate de Ieronim, de aceea se cere prudenţă cu privire la modul în care
vor fi citate. În ceea ce priveşte autorii latini aceştia sunt prezentaţi cu atenţie,
uneori cu akribeia (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 34);
Dincolo de a fi pentru viitor o adevărată paradigmă prin noutatea prezentării
acestui catalog patristic, opera Fericitului Ieronim prezintă şi unele lucrări
teologice care, din păcate, nu s-au mai păstrat în decursul istoriei;
9
În perioada 467-480 a fost redactată, pornind de la tiparul impus de opera

ieronimiană, o altă lucrare cu acelaşi titlul De viris illustribus. Autorul, Ghenadie
din Marsilia, prezintă în primele capitole operele autorilor patristici din secolul al
IV-lea, pe care Ieronim i-a omis;
Ultimul capitol, după cum şi cele precedente lui (cap. 93, 95-100) sunt contestate
astăzi şi considerate dubia, de vreme ce autorul vorbeşte despre el însuşi;
Isidor de Sevilla († 636) redactează o altă lucrare omonimă. Despre bărbaţi celebrii,
lucrare ce cunoaşte două versiuni (lungă/scurtă), atrage atenţia cu privire la câţiva
teologi spanioli;
Ildelfons de Toledo († 667), redactează o lucrare cu acelaşi titlul. Aici sunt incluse
14 personalităţi teologice, dintre care şase s-au remarcat prin paradigma vieţii,
prin kerigma şi nicidecum pe baza operelor lor. În plus, jumătate dintre
personalităţile prezentate în catalog au fost episcopi de Toledo (Spania);
În spaţiul răsăritean, Sf. Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului († 891),
redactează Biblioteca sau Cartea miilor de cărţi (Μυριόβιβλιον ή βιβλιοθήκη; 842-
858). Lucrarea, care se prezintă ca o adevărată enciclopedie, menţionează 279 de
lucrări pe care Fotie le-a citit şi le-a rezumat/comentat în opera sa, adresându-o
tocmai unui... student, care nu a fost de faţă la cursurile ţinute de el! Autorul nu a
ţintit să facă aici o analiză diacronă a operelor citite cu mult timp înainte. Din
cauza acestui fapt, lucrările nu sunt menţionate într-o ordine cronologică,
geografică sau ţinând cont de apartenenţa la şcoala teologică a fiecărui autor;
Deosebit de valoros este tabloul care prezintă lucrări pierdute astăzi, cum ar fi:
Apolinarie, Despre adevăr, Ioan Grămăticul (Filoponos), La Învierea Domnului,
Synesius de Cirene, Despre împărăţie, Andronicianus, Împotriva eunomienilor, etc.;
Stilul fotian impune operei sale akribeie exhaustivă, simţ critic, spirit metodologic
şi ştiinţific, deşi multe rezumate din această lucrare fundamentală reproduc
aproape ad litteram cărţile citate;
Lexiconul lui Souidas sau simplu Souda (sec. al X-lea) introduce nu mai puţin de
31.000 de intrări (leme), extrase din diferite lucrări şi relevante pentru numeroase
domenii;
Deşi volumul în sine este unul alambicat (combină dicţionarul de lucruri cu cel de
termeni), iar unele prezentări nu sunt întocmai precise, faptul că este citat în
atâtea lucrări posterioare lui, dovedeşte importanţa covârşitoare pe care a avut-o
acest lexicon în spaţiul bizantin;
Au apărut, desigur, şi alte volume care se pretează pe stilul viitorului „manual”
de Patrologie, şi anume:
a) Sigebert de Gembloux († 1112), De viris illustribus;
b) Honorius Augustodunensis, De luminaribus Ecclesiae (redactată cca. 1122);
c) Anonymus Mellicensis, De scriptoribus ecclesiasticis (redactată cca. 1135 la
Regensburg);
d) Enrich de Grand († 1293), De viris illustribus;
e) Ebedieşu (Abdişo), mitropolit nestorian de Nisibi († 1318), redactează un
catalog de scriitori bisericeşti în anul 1298;
10
f) Ioan Trithemius, De scriptoribus ecclesiasticis (1494, tratează 963 de autori);

Ca imagine sintetică asupra acestei istorii îndelungate a Patrologiei, schema de jos
poate fi un adevărat reper pentru o înţelegere cât mai facilă a acestui subiect.
Credem, de asemenea, că ea face lumină atât asupra dependenţei textuale, cât şi a
spaţiului de redactare şi a modului de a opta pentru un titlu standard (în Apus,
De viris illustribus):
Răsărit Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (312-324)

↓ imitatio Suetonius
Apus Fericitul Ieronim, Despre bărbaţi celebrii (Betleem, 392) ⁄
(sec. IV- ↓
VII) Ghenadie din Marsilia, Despre bărbaţi celebrii (467-480)
↓
Isidor de Sevilla, Despre bărbaţi celebrii
↓
Ildelfons de Toledo, Despre bărbaţi celebrii
Răsărit Sf. Fotie cel Mare, Biblioteca sau Cartea miilor de cărţi (842-858)
(sec. IX-X) Lexiconul lui Souidas (sec. X)
Apus Sigebert de Gembloux († 1112), De viris illustribus

(sec. XII- Honorius Augustodunensis, De luminaribus Ecclesiae (cca. 1122)
XIII) Anonymus Mellicensis, De scriptoribus ecclesiasticis
(cca. 1135, la Regensburg)
Enrich de Grand († 1293), De viris illustribus
Răsărit Ebedieşu (Abdişo), mitropolit nestorian de Nisibi († 1318), redactează un

(sec. XIII) catalog de scriitori bisericeşti (1298)
Apus Ioan Trithemius, De scriptoribus ecclesiasticis (1494)

(sec. XV)
Cei care au fost iniţiatorii studiului literaturii patristice au fost teologii protestanţi,
care acuzându-i pe romano-catolici că au falsificat istoria creştinismului primar, i-
au determinat indirect să adune şi să editeze colecţii patristice, iar mai apoi să
consacre şi studii de specialitate (VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 36);
2. COLECŢII PATRISTICE ROMÂNEŞTI
În spaţiul românesc anvergura pe care au avut-o în Occident colecţii precum

Sources Chrétiennes (Franţa), Fontes Christiani (Germania), Testi patristici (Italia) sau
chiar în Răsărit – Părinţii greci ai Bisericii (Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας,
Grecia) nu a putut fi niciodată egalată;
Mediul teologic românesc a fost mai curând preocupat de traduceri sporadice,
fragmentare şi adeseori lipsite de puncte esenţiale precum un program editorial
11
de traduceri, studii introductive şi cunoaşterea bibliografiei de specialitate pentru

fiecare autor patristic tradus în parte;
Cu toate aceste carenţe, din perspectiva colecţiilor regăsite amintim următoarele:
a) Biblioteca Părinţilor bisericeşti (1935-1937) – editată de Episcopia Râmnicului-
Noului Severin şi având ca editor pe pr. Matei Pâslaru;
Printre autorii traduşi amintim pe: Scrierile Părinţilor apostolici; Scrieri alese din
operele Sf. Ciprian, episcop al Cartaginei şi martir; Octavius – Marcus Minucius Felix;
Predicile pentru statui (vol. 1) – Sf. Ioan Gură de Aur;
b) Izvoarele Ortodoxiei (1938-1946) – colecţie coordonată de pr. Dumitru Fecioru
şi Olimp Căciulă şi editată de Librăria Teologică din Bucureşti şi de Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
Motivul principal care a dus la realizarea acestei colecţii este subliniat încă din
prologul primului volum. Astfel, editorii se plângeau de o dependenţă mult prea
mare a teologilor ortodocşi români faţă de surse străine, protestante şi catolice,
care nu fac altceva decât să „anihileze” gândirea creatoare şi profund ancorată în
ethosul Părinţilor;
Discursul editorilor „şochează”, desigur, prin curajul pe care-l au de a puncta într-
un mod decisiv şi obiectiv realitatea pe care spaţiul românesc o trăia în perioada
postbelică. El este mărturia vibrantă a unor teologi care doresc întoarcerea la izvoare
(ad fontes!) pentru ca astfel să ajungem să ne „filtrăm” şi să ne „altoim” gândirea
pe creaţie şi nu spre o imitatio de prisos:
„[Teologia românească] se adapă de la izvoare străine ortodoxismului, se adapă

de la manualele occidentale teologice şi pe baza lor se scrie teologie... Pentru
aceasta teologia românească nu-i creatoare, ci reproducătoare. Nu s-a scris o carte
în teologia românească care să depăşească graniţele ţării; nu s-a scris o carte în
care să pulseze duhul real şi just al ortodoxismului! În toate lucrările teologiei
noastre descoperim urmele manualelor catolice şi protestante; iar dacă în unele se
face uz de citate patristice, trebuie să se ştie că toate, dar absolut toate, le veţi găsi
citate în lucrări similare occidentale - catolice sau protestante. În chipul acesta
teologia noastră ortodoxă a stat sub cenzura intereselor confesionale apusene:
atât am ştiut, atât am gustat din Părinţi, din izvoarele ortodoxiei, cât ne-a dat
apusul protestant sau catolic. Am supt laptele alterat al unei mame străine!”
(Cuvânt introductiv la: Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. de D. Fecioru, col.
„Izvoarele Ortodoxiei”, 1, Ed. Librăriei Teologice, Bucureşti, 1938, pp. v-vi);
Deşi proiectul iniţial dorea să desăvârşească într-o perioadă scurtă de timp (cinci
ani) un număr de 60 de volume, din cauza instaurării comunismului, dar şi a
izbucnirii celui de-al doilea Război mondial au văzut lumina tiparului doar opt
volume, după cum urmează:
1) Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica
2) Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi
3) Clement Alexandrinul, Pedagogul
4) Sf. Iustin Martirul [şi Filosoful], Dialog cu iudeul Trifon
12
5) Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznicele împărăteşti

6-7) Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze
8) Asterie al Amasiei, Omilii şi predici
Părinţi şi scriitori bisericeşti îşi are începuturile în anul 1979, fiind până la ora
actuală cea mai completă colecţie de traduceri patristice;
Patriarhul Iustin Moisescu, cel care a şi iniţiat acest proiect de anvergură, a
constituit o comisie de traducători, formată din teologi şi filologi. Această comisie,
din care făcea parte pr. Dumitru Stăniloae, pr. Dumitru Fecioru, pr. Teodor
Bodogae, pr. Ene Branişte, David Popescu, Nicolae Barbu şi alţii, a alcătuit un
plan de lucru cuprinzând 90 de titluri de lucrări, din care au apărut până astăzi
doar 39 de volume († DANIEL, Patriarhul României, „Cuvânt introductiv”, la:
Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, trad. şi introducere de pr. Dumitru
Fecioru, text revăzut şi notă asupra ediţiei de Constantin Georgescu, note de pr.
Dumitru Stăniloae, Constantin Georgescu şi Alexandru Mihăilă, PSB, SN, 1, Ed.
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 5);
Toate aceste volume sunt precedate de studii introductive, menite de a-l informa
pe cititor cu privire la bio-bibliografia autorului patristic, cât şi informaţii cu
caracter general despre lucrarea autorului;
O diferenţă de notare şi analiză în cadrul aparatului critic – ca o distincţie faţă de
toate celelalte volume – oferă pr. Dumitru Stăniloae, care în cele nouă tomuri
traduse personal, indică nu mai puţin de 7550 de note de subsol. Notele sale sunt
adesea erminii teologice, care redau şi mai atent, pe de o parte, realitatea
duhovnicească a gândirii patristice, iar pe de altă parte, valoarea istorică pentru
actul patristic;
Printre Părinţii şi scriitori bisericeşti traduşi în această colecţie amintim:
- Scrierile Părinţilor Apostolici (Didahia, Clement Romanul, Păstorul lui Herma, etc.);
- Apologeţi de limbă greacă (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Teofil al Antiohiei);
- Apologeţi de limbă latină (Tertulian, Minucius Felix, Sf. Ciprian al Cartaginei);
- Origen (Despre principii, Contra lui Celsus, Filocalia, etc.)
- Actele martirice;
- Sf. Atanasie cel Mare (Epistole, Cuvânt despre întruparea Logosului, etc.);
- Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii la Facere, Omilii la Matei, etc.);
- Sf. Chiril al Alexandriei (Glafire, Despre Sfânta Treime, Comentariu la evanghelia de
la Ioan, etc.);
- Fericitul Augustin (Mărturisiri);
- Casiodor (Istoria bisericească tripartită);
- Sf. Maxim Mărturisitorul (Ambigua, Scrisori despre cele două voinţe în Hristos), etc.
Începând cu anul 2009, a început o nouă serie a acestei colecţii, care îşi propune
vechea serie la bun sfârşit;
Până la ora actuală procesul de editare are se pare două mari direcţii, şi anume:
reeditarea unor volume din vechea serie, dar la care s-a adăugat un aggiornamento
al informaţiilor din studiile introductive şi din aparatul critic, şi editarea unor
volume inedite, precum Sf. Vasile cel Mare (Comentariu la cartea Isaia, SN 2), Sf.
13
Teofan Mărturisitorul (Cronografia de la Diocleţian până la perioada iconoclastă,

SN 7), Sf. Epifanie de Salamina (Omilii, SN 12), etc.;
Tendinţa aceasta este subliniată, de altfel, la începutul primului volum:
„Aceasta înseamnă, pe de o parte, să fie traduse opere care n-au mai fost traduse,
iar pe de altă parte, traducerile existente să fie revizuite, îndreptate omisiunile,
greşelile, iar acolo unde este necesar, să fie îmbunătăţite pe baza unor ediţii
critice recente... Ne propunem, de asemenea, ca unele volume să aibă, într-un
tiraj redus, text bilingv, grec (latin) şi român, răspunzând în felul acesta
dorinţelor unor specialişti de a proba rapid exactitatea traducerilor şi a
comentariilor” († DANIEL, Patriarhul României, „Cuvânt introductiv”, p. 6).
Pentru evitarea oricăror situaţii confuze din traducerile româneşti, studentul

teolog este „invitat” să consulte ediţiile critice ale operelor patristice;
Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţa,
lumina şi desăvârşi sau pe scurt Filocalia [românească] (12 volume), traduse de pr.
Dumitru Stăniloae, au apărut în intervalul de timp 1946-1991;
Geneza acestei colecţii este dată de teologul care „cel puţin în spaţiul românesc de
referinţă, a tradus şi a promovat Părinţii Bisericii într-un mod personal, viu şi
dinamic, legându-i şi interpretându-i prin prisma problemelor contemporane” [A.
MARINESCU, „Patrologia şi studiile de specialitate în cadrul Ortodoxiei din secolul
al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Şcoli şi direcţii de cercetare”, în: Viorel
IONIŢĂ (ed.), Teologia ortodoxă în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea,
Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 325];
Lipsa unor ediţii critice ale scrierilor cuprinse în Filocalie, cu texte cât mai fidele şi
mai clare, a dus la o îngreunare a traducerii textuale, părintele Stăniloae fiind
nevoit să facă mereu apel la Patrologia cursus completus (PG) a lui Jean Paul Migne
sau să ofere personal o interpretare a unor pasaje obscure;
Despre modul în care a fost redactată această lucrare, ne povesteşte pe larg fiica
pr. Stăniloae:
„Tata începuse încă de la Sibiu să traducă Filocalia. Cum acasă la unchiul Nicolae
n-avea loc, a cerut preotului din sat să-i lase o odaie în clădirea Căminului
cultural al parohiei din sat şi scria toată ziua, printre dicţionare şi hârtii. Venea
acasă doar la prânz şi seara, la culcare, povestind cu multă satisfacţie mamei
peste ce comoară dăduse. Auzeam mereu de Sfântul Antonie, de Evagrie
Ponticul, şi mai ales de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pe măsură ce înainta cu
traducerea, se contura tot mai concret proiectul de a traduce integral Filocalia. «O
să am mulţi ani de tradus», spunea el. «Dar ce minunate lucruri se ascund acolo.
Merită să lucrezi toată viaţa…»… Tata traducea Filocalia mai departe. Scria acum
singur, căci părintele Arsenie (Boca, n.n.) plecase între timp. Se mai necăjea uneori
din cauza peniţelor. Nici ele nu mai erau ce fuseseră înainte. Se stricau foarte
repede şi mâzgăleau hârtia. Leliţa Mărie, care mergea zilnic cu laptele la Sibiu,
aducea mereu peniţe. Se minuna tot timpul «cât poate să scrie un om»… La
sosirea tatei la catedrală în Bucureşti, începutul anului 1947, faima Filocaliei îl
14
precedase demult… Ea era cunoscută în cercurile intelectuale ale Capitalei,

printre monahii din Moldova, pretutindeni… Scria toată ziua, se scula dis de
dimineaţă şi, fie în tindă, fie afară, sub bolta de viţă pe care o făcuse tuşica, scria
cu pasiune şi înfrigurare. Era îndrăgostit de munca lui şi vorbea necontenit de
textele Sfinţilor Părinţi. Începuse publicarea acelei opere uriaşe care este Filocalia.
Ajunsese la volumul al patrulea şi deşi nu ştia dacă va mai putea publica în
continuare, lucra înainte. «Lasă să fie gata», spunea el. «Odată şi odată tot o vor
publica». Vorbea întruna de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne povestea despre el,
şi într-un fel, acesta începuse să facă parte din familia noastră… pentru el (D.
Stăniloae, n.n.) viaţa a căpătat o dimensiune nouă şi Filocalia l-a schimbat, i-a dat o
nouă perspectivă a existenţei, nu numai în gândire, dar şi în trăirea cotidiană.
Odinioară, în 1930, tradusese Dogmatica lui Andrutsos. Acum repeta: «Trebuie să
scriu o dogmatică nouă. O dogmatică pe baza teologiei Sfinţilor Părinţi. Şi o altă
carte despre Iisus Hristos. Elementele de hristologie din Filocalie sunt de o bogăţie
spirituală pe care nicio carte de teologie n-a atins-o până acum»… Când, cu ani în
urmă începuse să scrie Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ceea ce a reprezentat o
muncă îndelungată, sau când începuse traducerea Filocaliei, voise mereu să
consacre mai mult timp acestei preocupări… Scria înfofolit, cu pâslari în picioare,
îmbrăcat într-o rasă veche, foarte groasă… şi aşa stătea ore întregi, traducând din
Filocalie, făcând note, comentarii, scriind cursul de ascetică şi mistică… «Cândva
tot or să se publice!» spunea el. Perspectiva de a putea tipări se îndepărta din ce
în ce, într-un tărâm al visurilor… Tata începuse tipărirea Filocaliei şi ajunsese la
volumul al patrulea. Mergea greu, nu se găsea hârtie, i se puneau tot felul de
piedici. Tipărirea propriu-zisă se făcea la Tipografia Arhidiecezană, iar legarea
cărţilor la un atelier din oraş… Majoritatea exemplarelor volumului al patrulea
care se aflau în legătorie n-au mai putut fi legate, pentru că n-au mai fost bani. Pe
unele le-a luat tata înapoi, aşa cum erau. După naţionalizare, exemplarele rămase
la legătorie au fost pur şi simplu topite… Cărţile (Filocaliile, n.n.) rămase fuseseră
depozitate prin cămări, prin şoproane, pe unde se găsise spaţiu disponibil. În
mod surprinzător, apăreau în circulaţie cumpărate, după cum spuneau
deţinătorii lor, deşi tata habar n-avea… Începând cu 1976 tata a putut din nou să-
şi publice operele. Atunci a apărut volumul al cincilea din Filocalia, a cărui
publicare fusese oprită după 1944… Contactele cu Institutul se reduseseră mult.
Din 1980, când a apărut volumul al nouălea al Filocaliei şi până în 1987, când s-a
tipărit primul volum din Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, la Bucureşti nu i s-a
mai publicat nimic...” (Lidia IONESCU-STĂNILOAE, „Lumina faptei din lumina
cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2000, pp. 128, 134, 158-159, 161, 168, 301, 345).
Printre autorii traduşi de pr. Stăniloae şi cuprinşi în această colecţie amintim:

- Sf. Antonie cel Mare, Marcu Ascetul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Sf. Maxim
Mărturisitorul (vol. 2-3), Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Scărarul (vol. 9), Filotei
Sinaitul, Sf. Simeon Metafrastul, Sf. Simeon Noul Teolog, Teolipt, mitropolitul
Filadelfiei, Sf. Grigorie Palama, Calist şi Ignatie Xanthopol, Sf. Isaac Sirul, Sf.
Varsanufie şi Ioan, dar şi monahi de origine română precum schimonahul Vasile
15
de la Poiana Mărului din Ţara Românească şi stareţul Gheorghe de la Cernica

(vol. 8);
În plus cele 7655 de note de subsol, care întregesc cuprinsul Filocaliei româneşti, nu
fac altceva decât să exprime şi mai profund legătura organică ce există între textul
filocalic şi notele ermineutice, realizate de traducător;
În cadrul notelor de subsol ermineutice, care acoperă cea mai parte din totalul
aparatului critic filocalic (5403), se oglindeşte cu mult rafinament trăirea
pnevmatică a traducătorului. Nu sunt simple note în care se poate constata doar
erudiţia traducătorului, ci sunt mai cu seamă note teologice personale. Prin
intermediul acestor note, traducătorul nu intră în legătură numai cu textul
patristic, ci cu fiecare dintre noi, care (re)citim şi observăm relaţia organică
existentă între textul-sursă patristic şi nota de subsol ermineutică [cf. Alexandru
PRELIPCEAN, Spiritualitate creştină şi rigoare ştiinţifică: notele de subsol ale Filocaliei
româneşti, vol. 1: Studiu introductiv, indexuri şi antologia notelor de subsol (A-L),
cu o prefaţă de Lidia Stăniloae, Ed. Doxologia, Iaşi, 2013, p. 74];
Sui generis, maniera de lucru la ceea ce a presupus Filocalia românească este un alt
indiciu clar asupra evoluţiei teologice a traducătorului, care a „ieşit” din mrejele
teologiei raţionaliste greceşti a epocii, aflată sub influenţa occidentală, spre „o
teologie a experienţei şi spiritualităţii ascetico-mistice, cu luarea în considerare
specială a tradiţiilor filocalice româneşti ca şi panortodoxe” [Jürgen HENKEL,
Îndumnezeire sau etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae, (teză de
doctorat), traducere diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 22003, p. 74] .
16
CURSUL 3: PĂRINTE, PĂRINTE AL BISERICII, SFINŢII PĂRINŢI VS. SCRIITOR
BISERICESC; „DOCTORII BISERICII” ŞI VIZIUNEA APUSEANĂ.
ASPECTE TERMINOLOGICE
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
cea mai importantă grupare în cadrul Patrologiei este dată de cea a Sfinţilor Părinţi sau
Părinţi ai Bisericii;
raportarea Părinţilor bisericeşti este întotdeauna la Iisus Hristos, ca singurul Părinte prin
excelenţă;
Rugăciunea domnească un prim manual veritabil de Patrologie;
Părintele bisericesc reuşeşte să se ofere pe sine ca un mediator/mijlocitor pentru noi înaintea
divinităţii, dar şi să se arate ca un adevărat învăţător (διδάσκαλος) tocmai prin conţinutul
relevat al scrierilor sale;
pericolul cel mai mare atunci când se urmăreşte tocmai această „definiţie” a conceptelor
patristice stă în metamorfozarea Sfinţilor Părinţi în simple „figuri de porţelan”;
Părintele bisericesc nu face niciodată Teologie în afara Teologiei sau a frumuseţii care stă
criptată în literele şi cuvintele scripturistice;
realitatea erorilor doctrinare, apărute la unii Părinţi, a fost soluţionată foarte uşor de către
Biserică prin faptul că cea din urmă le-a omis, le-a înlăturat sau ele au fost pur şi simplu
„condamnate” uitării;
doctrina ortodoxă, sfinţenia vieţii, aprobarea Bisericii şi vechimea sunt cele patru condiţii sine
qua non pentru acceptarea titlului oficial de Părinte al Bisericii;
teologia romano-catolică a introdus (şi) termenul de „Doctori ai Bisericii” atât pentru unii
teologi apuseni, cât şi răsăriteni;
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. PĂRINTE, PĂRINTE AL BISERICII, SFINŢII PĂRINŢI: TERMINOLOGIE, LUCRARE,

PROBLEMA ERORILOR DOCTRINARE
Dacă Patrologia şi-a primit etimologia în relaţie directă cu titlul de „Părinte” sau de
la sintagma „Sfinţii Părinţi” (Otto BARDENHEWER, Geschichte der altkirchenlichen
Literatur, Band 1, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 22007, p. 37)
realitatea aceasta denotă faptul că aceştia din urmă reprezintă fundamentele pe
baza cărora s-a clădit această disciplină teologică;
Categoriile de care se ocupă Patrologia sunt diverse (asceţi, mucenici, imnografi,
cronografi, istorici bisericeşti, exegeţi, retori), doar că cea mai importantă
„grupare” este cea a Părinţilor (bisericeşti) ori a Sfinţilor Părinţi;
În termenul concept de „Părinte” (πατῆρ) este cuprins şi calificativul de „sfânt”
(Pr. I.G. COMAN, Patrologie, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 34). Cu toate
Curs 3: Părinte, Părinte al Bisericii, Sfinţii Părinţi... aspecte terminologice
acestea este necesară aici o atenţie deosebită şi sporită: nu orice persoană pe care o
numim sub această titulatură de „părinte” şi căreia îi arătăm un respect deosebit
(ex. preotul din sat, ieromonahul din mănăstiri, etc.) presupune că este şi „sfânt”
sau reper sfinţitor în bios-ul nostru. Noţiunea specială pe care o noi o evaluăm aici
desemnează în spaţiul Bisericii Ortodoxe o persoană neapărat canonizată, deci,
recunoscută oficial de către Biserică ca fiind sfânt prin participarea sa activă la harul
mântuitor;
Cu toate aceste considerente, raportarea Părinţilor bisericeşti este întotdeauna la
Iisus Hristos, ca singurul Părinte prin excelenţă, prin Care se numeşte orice
părinţime (πατρία) în plinirea şi lucrarea Sfintei Bisericii [Adrian MARINESCU,
„Părintele Bisericesc sau Sfântul Părinte...”, în: StTeol, V (2009), 1, p. 35];
Idee teologică de „părinte” se resfrânge întotdeauna de la Făcătorul tuturor, pe
care-L recunoaştem ca „Părinte al nostru” (Πάτερ ἡμῶν...), asupra întregii creaţii
zidite după chipul Făcătorului (κατ’ εἰκόνα) şi chemată spre asemănarea cu El;
Realitatea aceasta a fost exprimată chiar şi în cadrul filosofiei greceşti, mai înainte,
deci, de epoca creştină, unde termenul πατῆρ era utilizat pentru a-l descrie fie pe
Zeus, ca „părinte al bărbaţilor şi a [tuturor] zeităţilor” (πατήρ ἀνδρῶν τε θεῶν
τε), fie pentru a denumi căpetenia unei familii (ἀρχηγός τῆς οἰκογενείας, cf.
Hλία Δ. ΜΟΥΤΣΟΥΛΑ, Εισαγωγή εις την Πατρολογίαν, Οργανισμός Εκδόσεως
Διδακτικών Βιβλίων, Αθήνα, p. 16);
Rugăciunea domnească, prin însuşi incipitul ei, reuşeşte să atragă atenţia asupra
realităţii teologice că ea este „un prim manual veritabil de Patrologie”, care ne
vorbeşte atât de deschis despre relaţia noastră intimă cu Părintele suprem;
Pater Ecclesiae (sau Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας) este cel dintâi care lasă o moştenire
spaţiului în care vieţuieşte. In extensio, prin opera pe care o lasă moştenire
Bisericii, dar şi prin exemplul său personal, Părintele bisericesc reuşeşte să se
ofere pe sine ca un mediator/mijlocitor pentru noi înaintea divinităţii, dar şi să ne
ofere ca un adevărat învăţător (διδάσκαλος) tocmai conţinutul relevat al scrierilor
sale;
Ar fi de preferat ca teologul contemporan să nu fie preocupat astăzi de o
„definiţie” obsesivă a conceptelor de „Părinte bisericesc”, „Părinte” sau „Sfinţii
Părinţi” în toată complexitatea lor, de vreme ce orice şablonare sau „încrustare” a
unei persoane în definiţii, clasificări şi abstractizări, pierde tocmai caracterul unic
al persoanei;
Pericolul cel mai mare atunci când se urmăreşte tocmai această „definiţie”
(necesară totuşi până la un anumit punct din raţiuni metodologice) a conceptelor
patristice stă în metamorfozarea Sfinţilor Părinţi în simple „figuri de porţelan,
valoroase în sine fără nicio legătură vie cu noi, ci obiecte de preţ închise într-o
vitrină la care doar ne uităm” (Adrian MARINESCU, „Părintele Bisericesc...”, p. 42);
Dacă este să ne întoarcem la discursul lui George Florovski de la Congresul
internaţional al Facultăţilor de Teologie (Atena, 1976), discurs care mergea pe
erminia necesităţii întoarcerii la Părinţi sau ad fontes!, atunci va trebui să înţelegem
18
importanţa covârşitoare pe care Părinţii o au în Biserică şi pentru Biserică, în viaţa

noastră şi pentru ethosul nostru;
Întoacerea la Părinţi ca principio teologic nu trebuie transformată într-un clişeu
metodologic, ci ca o valorificare a expresiei prin înţelegerea ei ca întoarcere la
Dumnezeu, principiu pe care Părinţii Bisericii l-au demonstrat mereu prin modul
vieţuirii lor exemplare ca primă perspectivă;
Părinţii Bisericii sunt până la urmă purtătorii cei mai autentici ai duhului
ecclesiastic şi modalitatea cea mai sigură prin care orice om doritor de mântuire şi
de ancorare în gândirea lor poate avea acces la adevărul unic, unitar şi mântuitor;
Toţi Sfinţii Părinţi au pătruns şi au rămas în conştiinţa ecclesiastică ca persoane
sfinte prin viaţa, opera şi activitatea lor dinamică. In extenso, operele lor scrise, dar
dublate şi de fapte autentice, s-au dovedit în istorie de a avea puterea să schimbe
mentalităţi, să transfigureze oamenii spre vieţuire teandrică;
Deşi cognomenul de „Părinte al Bisericii” s-a acordat în mod special celor mai
mari teologi ai spaţiului ecclesiastic, totuşi, o astfel de evaluare nu poate satisface
în mod exhaustiv ceea ce presupune termenul în sine. De altfel, cum am putea
defini măreţia Părinţilor bisericeşti, atât timp cât măreţia unei persoane este ceva
incalculabil?;
Literatura patristică a legat mereu acest termen de „Părinte” printr-un apel în
permanenţă la paternitatea teologică. Spre exemplu, Sf. Irineu de Lugdunum
numeşte pe „părinţi” pe teologii predecesori epocii sale, „legând astfel noţiunea
respectivă de această paternitate teologică, urmaşul părintelui/părinţilor fiind de
fapt un păstrător al unei tradiţii sau linii teologice” (Adrian MARINESCU, „Părintele
Bisericesc...”, p. 70);
Părintele bisericesc s-a evidenţiat adeseori ca „părinte al creştinilor”, după cum
este cazul celebru al Sf. Policarp al Smirnei († 155), aclamat de mulţimea prezentă
pe stadion ca „învăţătorul Asiei, părinte al creştinilor” (οὗτός ἐστιν ὁ τῆς Ἀσίας
διδάσκαλος, ὁ πατὴρ τῶν Χριστιανῶν; Mαρτύριον Πολυκάρπου, 12:2);
Începând cu secolul al IV-lea, termenul de „Părinte” a început să se extindă în
ceea ce priveşte „categoriile” care l-au primit: de la episcopi la eremiţii sau
păstorii de suflet ai vieţuirii monastice (ex. relaţia existentă dintre Sf. Isidor
Pelusiotul şi Sf. Chiril al Alexandriei. În corpusul lor epistolar primul este numit
drept „părinte”, în timp ce arhiepiscopul Alexandriei – „fiul” duhovnicesc; cf.
ἸΣΙΔΩΡΟΥ ΠΗΛΟΥΣΙΩΤΗ, Ἐπιστoλή Ι, ΤΟ’ – Κυρίλλῳ Ἀλεξανδρείας, PG 78, 392C).
Fără echivoc, „Părinţii pustiei au fost [percepuţi ca] Părinţii întregii Biserici, iar
cuvintele lor, «apoftegmele părinţilor», erau cunoscute cu zel de către toţi”
(Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p. 23);
Marile personalităţi teologice (în special, episcopi) au primit titlul de „Părinţi”
pentru contribuţia lor teologică în formarea, elaborarea şi explicarea învăţăturii de
credinţă;
Chiar dacă mediul apusean foloseşte adeseori şi termenul de „papă” (πάπας)
pentru a desemna pe un anume Părinte al Bisericii, dacă acesta a fost (şi) episcop
al Romei, acest aspect nu trebuie privit decât din perspectiva locală a
19
întrebuinţării acestui titlul şi nu ca ceva care denaturează termenul folosit cu

precădere în Răsărit;
„Sfântul Părinte” nu subliniază numai o anumită particularitate a lui sanctitas vitae
(sfinţenie a vieţii), ci şi autoritatea în ceea ce presupune învăţătura de credinţă.
Pentru teologia răsăriteană conceptele acestea de „Părinte al Bisericii” sau „Sfânt
Părinte” nu se rezumă doar la simple keywords-uri, ci la realităţi în sine;
Contribuţia Părinţilor sau a Învăţătorilor bisericeşti nu este cea de a „îmbunătăţi”
cunoaşterea teologică, ci de a „lărgi” această cunoaştere şi a oferi-o în dar
celorlalţi. Preocuparea Părinţilor nu a fost, deci, să „îmbunătăţească” adevărul
mântuitor, de vreme ce nici nu poate exista o astfel de îmbunătăţire a nucleului
Teologiei, pentru că aceasta ar presupune o îndoială cu privire la valabilitatea
lucrării Bisericii din fiecare epocă care precede o contribuţie patristică concretă
(Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. 1, p. 35);
Părintele este preocupat de un progres în cunoaşterea teologică. Orice didascalie
nouă sau vreo învăţătură care se autopropune ca dogmă şi nu constituie acest
„progres în cunoaştere” se identifică cu erezia;
Părintele bisericesc nu face niciodată Teologie în afara Teologiei sau a frumuseţii care
stă criptată în literele şi cuvintele scripturistice. Prin ataşamentul lor real faţă de
cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, Părinţii au ajuns şi la criteriul de pătrundere
în profunzimea literei scripturistice. Nu le-au privit şi nu le-au analizat niciodată
sub ochii fanatismului religios, cum s-a petrecut adesea în cadrul ereticilor, care au
promovat doar obsesia literei şi nu duhul din spatele literei sau mai simplu spus
şi-au creionat opinii teologice, fără ca măcar textele pe care se bazau să le ofere
suport „ştiinţific” de verificare;
În conştiinţa Bisericii, Părinţii şi Învăţătorii au fost şi sunt mereu extensio a
Apostolilor. Prin orice Părinte, învăţătura creştină este reluată ca în timpul
Sfinţilor Apostoli. Din acest considerent lucrarea Părinţilor trebuie să fie
considerată drept reală, ortodoxă şi respectată de pleroma ecclesiastică;
În cadrul bisericesc, Părinţii continuă lucrarea Apostolilor prin iluminarea şi
insuflarea care vine întotdeauna de la Duhul Sfânt;
Pot Părinţii Bisericii greşi în probleme doctrinare sau de „ofertă” teologică, deşi
sunt mereu călăuziţi de către Duhul Sfânt? Desigur că da, iar exemple elocvente
descoperim la Sf. Irineu de Lugdunum (concepţii hiliaste), la Sf. Grigorie de Nyssa
(concepţia despre apocatastază) sau chiar la Marele Atanasie (problema despre
identitatea în Dumnezeu dintre ousia şi ipostas);
Faptul că unii Părinţi sau Învăţători ai Bisericii au fost „ispitiţi” de anumite
problematici teologice, se datorează uneori contextului istoric, lipsei unui substrat
teologic recunoscut ca adevăr, lipsei necunoaşterii şi aspectului că orice eroare
este până la urmă subiectivă (umană);
În această perspectivă a interpretării unor erori, patriarhul constantinopolitan
Fotie cel Mare († 891) scoate cel mai bine în evidenţă modul cum trebuie să ne
raportăm. În a cincea scrisoare pe care o adresează în anul 882 către mitropolitul
Ioan de Aquileia, el precizează că Părinţii „chiar dacă au vorbit cu reticenţă, sau
20
dacă au deviat de la calea cea dreaptă pentru vreo pricină necunoscută nouă
acum, nu li s-a adus nicio obiecţie, nici nu i-a întors nimeni de la învăţarea
adevărului, şi dacă ar fi să spunem, cu nimic mai puţin îi socotim pe ei Părinţi...”
[ΦΩΤΙΟΥ ΤΟΥ ΜΕΓΑ, Ἐπιστολή ε’, Πρός τὸν Ἀκυλαΐας Ἰωαννην, în: Ἰ. ΒΑΛΛΕΤΑ
(ed.), Φωτίου Ἐπιστολαί, London, 1864, p. 196];
Cu alte cuvinte, chiar dacă unii Părinţi (în special arondaţi primelor patru veacuri
creştine) au anumite viziuni doctrinare străine de duhul Bisericii, aceştia
„s-au înşelat asupra subiectelor pentru care nu a existat «solicitare», pentru care
nu li s-a cerut părerea... Părinţii, în anumite cazuri, s-au înşelat, însă nu s-ar fi
întâmplat aceasta, dacă ar fi fost vorba de o problematică vitală a epocii, dacă
subiectul respectiv ar fi fost cel care a provocat criza din vremea respectivă, dacă
credincioşii acelor timpuri ar fi legat răspunsul la problemă de mântuirea lor,
dacă «ar fi fost chemaţi» să dea răspuns... Biserica nu se înstrăinează de greşeala
unui Părinte. Şi, ceea ce este mai important, nu dispreţuieşte pe cel care a fost
înşelat pentru că ştie bine că un Părinte nu este mai puţin Părinte datorită unei
greşeli oarecare. Singurul lucru la care este atentă este să nu-l urmeze pe acesta în
înşelăciune...” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. 1, pp. 43-44);
Realitatea erorilor doctrinare, apărute la unii Părinţi, a fost soluţionată foarte uşor
de către Biserică prin faptul că cea din urmă le-a omis, le-a înlăturat sau ele au fost
pur şi simplu „condamnate” uitării;
Din perspectivă istorică acum titlul de „Părinte” a primit numeroase nuanţe
sugestive: de la apărătorul credinţei împotriva ereticilor până la numele
episcopilor care participau la un sinod local. Acest nume era oferit doar celor
trecuţi în lumea de dincolo, ca o păstrare vie a memoriei şi contribuţiilor lor;
Deşi mucenicii au mărturisit credinţa lor acerbă, totuşi ei nu primesc acest nume
de „Părinte”, rezervat în Antichitatea creştină (în cele mai multe situaţii) clericilor
(chiar diacon – Sf. Efrem Sirul sau preot – Sf. Ioan Damaschin);
Sf. Vincenţiu de Lerin, Commonitorium (redactată în 434): Părintele este martor
ocular al învăţăturii de credinţă (fie prin opera pe care a scris-o, fie prin
participarea sa activă la vreun anume sinod → Sfânta Tradiţie);
Niciun laic (mirean) nu a fost trecut în istoria Bisericii sub titlul de Sfânt Părinte;
S-a generalizat astăzi ca acest titlul să fie purtat sub următoarele patru condiţii
sine qua non, şi anume:
a) doctrina ortodoxă (învăţătura creionată să fie în conformitate cu doctrina Bisericii
acceptată la toate cele şapte Sinoade Ecumenice);
b) sfinţenia vieţii (bios-ul unui Părinte al Bisericii să reflecte trăirea în conformitate
cu învăţătura transmisă);
c) aprobarea Bisericii (Biserica i-a recunoscut în mod expres, prin reprezentanţii ei,
pe cei care au îndeplinit primele două condiţii deja citate);
d) vechimea (Biserica a restrâns numărul celor care au primit această titulatură la
primele opt secole, odată cu finalizarea şi cristalizarea didaskaliei creştine în 787)
[cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 23];
21
Biserica Romano-Catolică nu a păstrat aceste condiţii cerute, astfel încât astăzi în

cadrul ei există printre Părinţii bisericeşti chiar eretici sau teologi (recunoscuţi) cu
abateri de natură doctrinară, precum: Tertulian, Origen, Rufin sau Teodor de
Mopsuestia;
Imnografia bizantină a evidenţiat extrem de profund modul în care Biserica s-a
raportat întotdeauna la Părinţi sau la „dumnezeieştii dascăli” sau „Păstori”.
Biserica s-a întărit într-un singur credo prin „propovăduirea Apostolilor” şi prin
„dogmele Părinţilor” (condac la Duminica Sfinţilor Părinţi, Penticostar, EIBMBOR,
Bucureşti, 1999, p. 286);
Sfinţii Părinţi sunt priviţi în cadrul teologiei-poetice creştine drept „păzitori
credincioşi ai apostoliceştilor predanii”, care „au învăţat cu dreaptă credinţă că
Sfânta Treime este de o fiinţă” şi că „soborniceşte” au biruit pe ereticii diferitelor
epoci bizantine (Slava de la Litie, Duminica Sfinţilor Părinţi, Penticostar, p. 276). Cu
alte cuvinte, Părinţii → păzitori ai predaniei (învăţăturii) apostolice → au învăţat
despre credinţa Bisericii → în cadrul adunărilor (= sobor) au teologhisit şi au
propus dogme prin care se stabilea învăţătura de credinţă ortodoxă;
Aceeaşi imnografie bizantină foloseşte pentru Părinţi chiar şi titulatura de
„fericiţi” (μακάριος), fără ca prin aceasta să fie percepută vreo eroare doctrinară a
unuia dintre ei sau să fie sesizată vreo „denaturare” a sensului principal:
„Luminători prea străluciţi ai adevărului lui Hristos v-aţi arătat lumii pe pământ,
după adevăr, Fericiţilor Părinţi...” (sedelna Sfinţilor Părinţi, Penticostar, p. 282);
„Fericiţii înainte-stătători ai evangheliceştilor dogme şi ai învăţăturii celei mai
presus de fire, primd toată luminarea duhovnicească a Sfântului Duh, au rostit
din dumnezeiască însuflare, în cuvinte puţine, dar cu mult înţeles, adevărul cel
mai presus de fire, ca nişte propovăduitori ai lui Hristos...” (Penticostar, p. 292).
22
2. „DOCTORII BISERICII” ŞI VIZIUNEA APUSEANĂ
Tot din sfera gândirii teologiei romano-catolice, se păstrează astăzi titulatura de

Doctores Eclesiae. Această categorie distinctă, deşi fuzionează cu cea a Părinţilor,
face referire în mod direct la trei aspecte, şi anume: eruditio eminens (o ştiinţă înaltă
prin care un autor anume s-a remarcat), viaţa sfântă şi remarcabilă şi aprobarea
directă din partea Bisericii pentru un anume Părinte. Componenta vechimii a fost
exclusă din această categorie, astfel încât Biserica romano-catolică, în baza
principiului dinamic, poate oricând adăuga în această listă diverse personalităţi
teologice (Bernard SCHMID, Manual of Patrology, B. Berder, St. Louis Mo., 1899, p.
29);
Pentru prima dată titulatura de „Doctorii Bisericii” (= Doctori ai Apusului) a fost
folosită în anul 1298 de către papa Bonifaciu al VIII-lea, când patru autori au fost
remarcaţi sub această titulatură: Sf. Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Ieronim,
Fericitul Augustin şi Sf. Grigorie cel Mare (papă al Romei). Raţiunea pentru care
au fost aleşi doar aceste patru personalităţi stă în numărul evangheliştilor şi în
numărul celor patru râuri ale Paradisului (Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος α’, p. 27);
Acestui „catalog” minuscul de Doctores Eclesiae s-a adăugat în sec. XIX încă patru
autori, şi anume: Sf. Ilarie de Pictavium, Petru Hrisologul, papa Leon cel Mare şi
Isidor de Sevilla, toţi primind un cult deosebit. Opinia este încă şi astăzi discutată
de vreme ce în unele cataloage catolice au fost introduse şi alte personalităţi,
precum: Bernard de Clairvaux († 1153), Francisc de Assisi († 1226), Toma de
Aquino († 1274), Bonaventura († 1274), Ioan al Crucii (carmelit, † 1591), Petru
Canisius († 1597), Alfonso din Liguori († 1787), etc.
În anul 2020 această listă cuprindea nu mai puţin de 37 de personalităţi teologice;
Din partea răsăriteană, romano-catolicii au trecut sub această titulatură patru
Părinţi: Sf. Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Hrisostom şi Atanasie cel
Mare. Există, desigur, şi o „revizuire” a acestei liste, unde au mai fost adăugaţi Sf.
Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei şi Ioan Damaschin;
Deşi Biserica răsăriteană vorbeşte despre „mari dascăli ai lumii” sau despre „cei
trei Mari ierarhi şi învăţători ai Bisericii” aceste denumiri nu presupun un atuu
sau avantaj înaintea celorlalţi Părinţi. Biserica nu a fost preocupată niciodată de
cantitatea celor care sunt trecuţi în rândul Părinţilor, ci de cântărirea mărturiilor lor
patristice, elocventă fiind în această direcţie apoftegma augustiniană: „Mărturiile
Sfinţilor Părinţi se cântăresc, nu se numără” (Adversus Iulianum, 2:35).
3. SCRIITORUL ŞI ÎNVĂŢĂTORUL BISERICESC, CADRELE OPERELOR SALE
Cei care, deşi au mărturisit poate credinţa lor într-un mod cu totul aparte sau au
propovăduit extrem de mult, din cauza primelor două criterii impuse, şi anume
doctrina ortodoxă şi sfinţenia vieţii, nu au putut fi trecuţi în rândul Părinţilor;
23
Sub acest cognomen de „scriitor bisericesc” au fost trecuţi atât reprezentanţi de

seamă ai Creştinismului primar, cât şi unii eterodocşi sau eretici, deşi au dezvoltat
o remarcabilă activitate teologică în epoca lor. Exemple: Clement Alexandrinul,
Origen, Eusebiu de Cezareea, Rufin, Teodoret de Cyr, Teodor de Mopsuestia, etc.;
De fel, în aceeaşi categorie sunt cuprinşi şi scriitori creştini (= autorii creştini),
profani sau eretici;
Opera scriitorilor bisericeşti s-a desfăşurat adeseori sub următoarele coordonate
specifice:
a) propovăduirea: scriitorul este preocupat să explice probleme de ordin
soteriologic, lucrarea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, modul în care
mântuirea poate fi asumată la nivel personal;
b) punerea în lumină a adevărului şi combaterea oricărei forme de ereziei: lupta
scriitorului bisericesc a fost adeseori de a combate adevărul imaginar (concepţii
teologice suspecte sau dubia, care s-au dovedit în final forme eretice), creionat
adesea tot de membrii Bisericii. În această etapă de cele mai multe ori scriitorul ia
contact cu nevoile lumii creştine de a răspunde punctual provocărilor doctrinare
pe care le aducea iudaismul, elenismul, gnosticismul şi lumea păgână în mod
deosebit;
c) exprimarea experierilor dumnezeieşti: o parte dintre teologii cei mai „încercaţi” din
perspectivă duhovnicească au lăsat în scris tocmai experienţele dumnezeieşti
trăite (a se vedea cazul teologilor niptici, ale căror opere rămân sub numele de
„mistice”, deşi acest nume este cumva impropriu atribuit);
d) cultul şi doxologia adusă lui Dumnezeu: prin toate formele de cult, prin
intermediul Liturghiei ca text şi prin slujbele Sfintelor Taine, creştinii au reuşit să
exprime şi mai real entuziasmul cu care trăiau Tainele credinţei lor;
e) perpetuarea memoriei: există numeroase lucrări în literatura creştină care
păstrează această memorie vie asupra sfinţilor sau a celor care s-au învrednicit de
o viaţă remarcabilă. Toate acestea sunt păstrate în volume de istorie bisericească,
sinaxare, martirologii, inscripţii, etc. (pentru detalii: cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologie, vol. 1, pp. 22-24);
În numeroase situaţii există o confuzie care se face între scriitorul bisericesc şi
învăţătorul bisericesc;
Cei din urmă, aşadar, învăţătorii bisericeşti, erau de obicei pedagogii (didascali)
care îi pregăteau pe catehumeni sau pe cei doritori de a îmbrăţişa Creştinismul,
aveau un prestigiu recunoscut şi erau la cârma unor şcoli teologice ale vremii;
Preocuparea învăţătorului bisericesc nu era cea de disociere faţă de filosofia
vremii, ci prin intermediul acestei filosofi antice, învăţătorul încerca să-i apropie
pe viitori adepţi ai Creştinismului de gândirea teologică;
De foarte multe ori în jurul acestor învăţători bisericeşti se năştea o adevărată elită
de elevi creştini, care la rândul lor au dus la curente teologice marcante (exemple:
celebrul Panten, „albina siciliană”, de la şcoala teologică din Alexandria; Taţian,
Rodan, Atenagora, etc.).
24
CURSUL 4: GENURILE LITERARE ALE OPERELOR PATRISTICE:
IDENTIFICARE ŞI NUANŢE CARACTERISTICE
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
în spaţiul bisericesc au fost cultivate diferite specii literare. Scopul oricărui Părinte sau
scriitor bisericesc nu a rămas ancorat la ceea ce presupune specia literară, ci la a transcende
şi a interpătrunde genurile literare spre progresul pnevmatic al credincioşilor;
dificultatea (con)stă în a ne păstra intactă akribeia pentru a nu transfera polul de greutate
de pe duh pe genul literar (forma de redactare a lucrărilor). O astfel de perspectivă ne-ar
face mai mult metodici/metodologici, dar mai puţin sau prea puţin teologi;
există numeroase forme literare ale operelor patristice: de la epistolă, apologie, lucrări de
natură teologică, dogmatică sau antieretică până la imnografie (poezie creştină), antologii de
texte patristice sau lucrările de natură erotapocritic („întrebări şi răspunsuri”);
intenţia acestor genuri nu a fost numai cea de a consemna în scris tezaurul Bisericii şi a
modului în care aceasta din urmă şi-a transmis propriile valori, ci şi de a fi un îndreptar spre
mântuire;
din perspectiva lucrărilor pe care Patrologia le studiază acestea se împart în lucrări
autentice (genuina), îndoielnice (dubia), plagiate sau pseudoepigrafe şi anonime;
în ceea ce priveşte limba şi originea scriitorilor, Patrologia aminteşte de sursele greceşti,
latineşti şi siriace. Mult mai diversificată este originea scriitorilor (greci, latini, sirieni,
egipteni, africani, armeni, itali, gali, spanioli, etc.).
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Fără doar şi poate atunci când teologul contemporan face apel sau recurs la textele
patristice nu omite să numească într-un anume fel o anumită operă. Spre
exemplu, într-o predică preotul sau teolog „de şcoală” se poate folosi ca suport de
întărire pentru mesajul său de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la diferite
praznice împărăteşti, în timp ce monahii la trapeză citesc spre folos duhovnicesc
biografii sfinte (sinaxare) sau texte hagiografice;
În spaţiul bisericesc au fost cultivate diferite specii literare. Scopul oricărui Părinte
sau scriitor bisericesc nu a rămas ancorat la ceea ce presupune specia literară, ci la
a transcende şi a interpătrunde genurile literare spre progresul pnevmatic al
credincioşilor;
Perspectiva cea mai des întâlnită în cadrul dezvoltării genurilor literare este de tip
„melanj”. Spre exemplu, epistolele pauline conţin suficiente argumente pentru a
le considera ca fiind „mini-tratate” de teologie dogmatică, cu diferite nuanţe şi
teme; în lucrările exegetice se întâlnesc suficiente pasaje polemice, care (re)descriu
Curs 4: Genurile literare ale operelor patristice...
componenta istorică a polemicii dintr-o anume epocă; în imnografia bizantină

sunt cuprinse suficiente argumente antieretice de care s-a folosit Biserica în lupta
pentru consolidarea adevărului, etc.;
Părintele sau scriitorul bisericesc se foloseşte de genul literar pe care-l compune,
dar transcende acest gen, deoarece ţinta soteriologică spre care este călăuzit
auditoriului său este primordial ca semnificaţie;
Forma textelor patristice nu presupune în mod direct (şi) o determinare a
conţinutului său, deşi la prima impresie s-ar impune o astfel de regulă;
Exemple: Sf. Ioan Hrisostom scrie omilii exegetice la diferite cărţi biblice, prin
intermediul cărora patrologii moderni au putut sesiza interpretarea istorico-
gramaticală specifică Şcolii teologice antiohiene din care făcea parte ca membru
marcant. Dar omiliile sale sunt doar exegetice sau au (şi) un conţinut pnevmatic
şi sunt „de suflet-ziditoare”, prin care moralitatea poporului este „trasă” la
răspundere? (cf. Stylianos Papadopoulos, Patrologia, vol. 1, p. 106);
Oare opera istorică a lui Eusebiu de Cezareea rămâne ancorată doar la titulatura
de istorie bisericească sau prin intermediul ei scriitorul bisericesc aduce în
conştiinţa membrilor Bisericii tocmai istoria lumii ca mântuire?
Din această perspectivă, credem că orice Părinte sau scriitor bisericesc nu este atât
de mult preocupat de genul literar al operei pe care o redactează, ci de duhul care
l-a mânat să redacteze. Se foloseşte, deci, de gen sau de tiparul genului literar
pentru a transmite ideea centrală a perspectivei sale, dar depăşeşte filologia
genului pentru că aceasta până la urmă nu oferă nicio perspectivă pnevmatică;
Necesitatea urmăririi diacronice a genurilor literare este de la sine de înţeles
pentru urmărirea teologiei şi mersului spiritual personal al unui Părinte (Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 106). Dificultatea (con)stă în a ne păstra
intactă akribeia pentru a nu transfera polul de greutate de pe intenţia pnevmatică a
operei pe genul literar (forma de redactare a lucrărilor). O astfel de perspectivă
ne-ar face mai mult metodici/metodologici, dar mai puţin sau prea puţin teologi
(cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 106).
2. GENURILE LITERARE ŞI ELEMENTELE LOR FUNDAMENTALE
Pentru a nu preta spre anumite confuzii sau prezentări diacronice eronate sau
supuse astăzi unor prea multe supoziţii interpretative, patrologii au aşezat lista
acestor genuri literare în funcţie de cauzele care au determinat apariţia lor, şi
anume:
2.1. Epistola
Literatura patristică îşi face apariţia prin acest mijloc de scriere, dar şi de
transmitere/comunicare a învăţăturii creştine. Deşi este o specie extra-bisericească
dar şi neo-testamentară, epistola (scrisoarea) a fost folosită adeseori de Părinţii sau
26
scriitorii primelor patru secole ca genul literar cel mai la îndemână pentru a-şi
exprima valorile creştine sau pur şi simplu pentru a comunica cu privire la
diferite problematici istorice ale vremurilor (scrisori private);
Pavel din Tars, dincolo de a fi părintele epistolei apostolice, este şi paradigma
pentru epistolele creştine antice ulterioare. Preocuparea sa teologică în cadrul
acestui gen literar a fost de a răspunde prompt unor situaţii concrete faţă de care
Apostolul consideră absolut necesară intervenţia de la distanţă, dar şi de a
dezvolta puncte de vedere doctrinale (Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI,
Istoria literaturii..., vol. 1, p. 17);
Adeseori anumite epistole (scrisori) pauline, deşi sunt privite ca imagini ale
sincerităţii şi simplităţii stilistice, sunt contestate astăzi sau puse pe seama unei
anumite şcoli (exemplul „şcoala lui Pavel”);
Exemple: epistola a doua către Tesaloniceni – cea mai contestată de către cercetătorii
moderni, începând chiar cu anul 1801, în/pe baza unor informaţii care se
contrazic (Pavel pare să fi trimis într-un timp scurt comunităţii creştine din
Tesalonic două epistole cu conţinut diametral opus; Pavel - paradigmă a
creştinului care lucrează; modelul oferit de învăţătura eshatologică a lui Pavel
din 1 Tes) sau aşa-numita a treia epistolă către Corinteni (o epistolă adresată lui
Pavel de către corinteni, în care Stefana şi „prezbiterii care sunt cu el” îi cer să fie
înfierată învăţătura adusă de doi misionari din Corint, Simon şi Cleobiu), deşi ea
este citată de Sf. Efrem Sirul în comentariul său la epistolele pauline şi se
subînţelege realitatea că, în canonul neotestamentar siriac, era considerată
autentică în acea vreme (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria
literaturii..., vol. 1, pp. 35-37, 44-45);
Literatura de gen epistolar de care Biserica a dispus până la întocmirea

adevăratelor tratate teologice, a fost bază chiar pentru scrieri considerate astăzi de
alt gen literar;
Spre exemplu, Sf. Atanasie cel Mare redactează în cetatea Alexandriei, atunci
când se apropia „vremea plutitului” (PG 26:835), Viaţa Sfântului Antonie
(percepută astăzi ca scriere hagiografică) sub formă de epistolă.
Au rămas ilustre încă şi acum scrisorile arhiepiscopului Ioan al
Constantinopolului către Olimpia, după cum şi cele peste 2000 de epistole ale Sf.
Isidor Pelusiotul, cele 1061 ale Sf. Nil Ascetul (= Sinaitul), care nu fac altceva
decât să alcătuiască însuşi (o parte a) corpusul(ui) teologic care ni s-a păstrat de la
aceşti doi Părinţi ascetici sau corpusul epistolar al Fericitului Ieronim, unde
scriitorul latin îmbină într-un mod armonios modelul epistolar al lui Cicero cu cel
paulin (vezi: ΙΣΙΔΩΡΟΥ ΠΗΛΟΥΣΙΩΤΟΥ, Ἄπαντα τὰ ἔργα. Ἐπιστολές, εἰσαγωγή-
κείμενο-μετάφραση-σχόλια ἀπό τὸν Ἀθανάσιο Παπαρνάκη, τόμος α’, συλλ.
«Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας», Ἐλευθέριος Μερετάκης, Θεσσαλονίκη, p.
23; ***, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul
curăţa, lumina şi desăvârşi, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru
Stăniloae, vol. 1, Institutul de Arte grafice „Dacia Traiană, Sibiu, 1947, p. 144;
27
FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, studiu introductiv de Constantin Răchită,

trad. de Dan-Nicolae Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Constantin Răchită et
alii, ediţie îngrijită de Ana-Cristina Halichias şi ierom. Policarp Pîrvuloiu, col.
„Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 9, Ed. Basilica a Patriarhiei române, Bucureşti,
2013, p. 37);
Epistola, dincolo de a fi un mijloc de comunicare firească în Antichitate a

diferitelor intenţii (de la anunţuri, rapoarte, sfaturi la medieri de conflicte şi
ordine), va avea pentru lumea creştină un alt destin: mijloc consacrat de
răspândire a noii credinţei, a regulilor de bază după care vieţuia această nouă
religie şi menţinerea comunicării dintre misionari şi comunităţile creştine care
aveau nevoie de jaloane scrise după care să se călăuzească;
Genul epistolar a presupus pentru lumea creştină antică principala sursă de
comunicare, de predicare a învăţăturii creştine, fiind caracterizată de simplitate,
caracter didactic şi reflexiv. Ţinta oricărei epistole creştine era de a comunica
kerygma, de a oferi sfaturi morale şi sentimente de iubire şi solidaritate în
rugăciune. Apogeul epistolografiei creştine bilingve (latină, greacă) a fost atins în
perioada 350-450 dHr. (cf. FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 37; vezi, de
asemenea, pp. 31-37);
Cercetătorii moderni au împărţit genul epistolar în mai multe segmente, în funcţie
de conţinut, intenţiile teologice sau destinatar. Astfel, întâlnim următoarele
subcategorii:
– scrisori de recomandare (de obicei faţă de stăpânirea vremii);
– scrisori sociale (adresate în mod expres aristocraţilor vremii pentru nevoile
poporului);
– scrisori eclesiastice (între clericii comunităţilor bisericeşti pentru a se informa în
legătură cu diferite aspecte ce ţineau de comunitatea păstorită de ei);
– scrisori personale de apărare (redactate fie de clerici, fie de mireni pentru a-şi
expune motive care au stat la baza unor acţiuni personale);
– scrisori parenetice sau didactice (către popor, către ucenic sau ale unui ascet din
pustie către ucenici);
– scrisori de îndemn sau de sfătuire (către aristocraţi);
– scrisori teologice (cu conţinut doctrinar sau care cere în mod expres rezolvarea
chestiunilor de natură doctrinară; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος α’, pp. 140-141);
Genul epistolar are adeseori conexiuni şi cu spaţiul nostru, de vreme ce anumite
indicii vorbesc de la sine despre problematici teologice de pe teritoriul danubiano-
pontic. Astfel, celebrele scrisori 155, 164 şi 165 ale Sf. Vasile cel Mare (redactate în
perioada 373-374 şi adresate unor personalităţi precum Iunius Soranus,
comandantul Sciţiei Minor sau episcopului Asholiu al Tesalonicului), dincolo de a
avea un caracter istorico-documentar, amintesc de mucenicia Sf. Sava Gotul (de la
Buzău, † 12 aprilie 372) şi de aducerea în Capadocia a moaştelor sale:
28
„155: În orice caz, ai face un lucru bun dacă ai trimite în patrie osemintele
martirilor, dacă, după cum ai scris, prigoana de acolo creează şi acum martiri
Domnului (p. 243);
164: Cu toate acestea, sufletele noastre au revenit la fericirea de altădată din clipa
în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea
dragostei, ba ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile barbarilor de dincolo de
Istru, vestind el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo. Cine ar
putea să descrie bucuria pe care au încercat-o la această veste sufletele noastre?
Ce putere ne-am putea închipui că are cuvântul care ar fi în stare să exprime
limpede simţămintele tainice ale inimilor noastre? De bună seamă, când l-am
văzut pe atlet (Sava Gotul, n.tr.), l-am fericit pe cel care l-a pregătit pentru luptă...
istorisirile Tale cuprind adevărate lupte atletice despre trupuri ciopârţite pentru
apărarea credinţei, despre furia barbară neluată în seamă de cei a căror inimi a
rămas netulburată, despre torturile de tot felul la care i-au pus chinuitorii, despre
felul în care s-au desăvârşit martirii sfârşindu-şi viaţa, luptând prin cruce şi apă (în
ciuda oricăror schingiuri)... [p. 256];
165: Şi câte nu ne-ai dăruit şi acum? Patria care Te-a născut Tu ai cinstit-o cu un
martir care a înflorit recent în ţara barbară vecină cu voi, trimiţând, ca un
agricultor recunoscător, pârgă din roadă celor care-i dăruiseră seminţele. Daruri
cu adevărat demne de un atlet al lui Hristos. E vorba de un martir al adevărului,
care de curând a fost împodobit cu cununa dreptăţii, pe care l-am şi primit cu
bucurie şi am dat slavă lui Dumnezeu...” (pp. 257-258) (pentru textul complet al
scrisorilor, a se vedea: Sfântul VASILE CEL MARE, Epistole, trad. din limba greacă,
introducere şi note de Pr. Teodor Bodogae, ediţie revizuită de Tudor Teoteoi, col.
„Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2010, pp. 242-243, 254-258).
2.2. Apologia
Apologia este legată, desigur, de apariţia apologeţilor în spectrul vieţuirii

creştinismului în spaţiul păgân din secolul al II-lea. Aceştia din urmă au fost
preocupaţi să confere o apărare (ἀπολογία) argumentată filosofic şi juridic a
credinţei creştine înaintea lumii păgâne;
Ostilitatea provenită din partea contextului politico-social roman şi atacurile
iudaice, filosofice, păgâne sau ale diferiţilor lideri religioşi au fost „forţele” cărora
apologeţii trebuiau să facă faţă;
Unii apologeţi au fost atât de mult preocupaţi de problematica prezentării
creştinismului anteniceean ca religio licita înaintea autorităţilor, încât şi-au adresat
apologiile chiar împăraţilor romani şi autorităţilor oficiale de stat (realitatea
aceasta se petrece şi în cazul unor Părinţi ai Bisericii, care nu sunt trecuţi în rândul
apologeţilor, cum este cazul corespondenţei dintre Sf. Ambrozie al Mediolanului
şi împăratul Flavius Gratianus; vezi textul în: Sfântul AMBROZIE, Scrieri. Partea a
doua. Scrisori, trad. şi note de Prof. David Popescu, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 53, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 26-28);
29
Exemplu: cele două Apologii ale Sf. Iustin Martirul şi Filosoful prin care autorul
prezintă creştinismul în faţa lumii romane păgâne ca fiind singura religie
autentică şi demontând discreditările iudaice cu privire la el. Prima Apologie a
fost adresată împăratului roman Antoninus Pius (138-161), fiilor săi adoptivi
(Marcus Aurelius şi Lucius Verus), Senatului şi întregului popor roman; în timp
ce a doua Apologie (un post-scriptum al primei) a fost adresată împăratului roman
Antoninus Pius, lui Marcus Aurelius şi Senatului roman în urma executării pe
nedrept după o judecată superficială a trei creştini din ordinul lui Urbicus,
prefectul Romei:
„Împăratului Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius, Augustul Caesar, şi lui
Verissimus, fiul filozof, şi lui Lucius, filozoful, fiul natural al Caesarului şi
adoptiv al lui Pius, iubitor de cultură, precum şi sacrului Senat şi întregului
popor roman, eu, Iustin, fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia
Neapolei din Siria Palestinei, adresez această cuvântare şi intervenţie a mea, în
favoarea oamenilor de tot neamul care sunt pe nedrept urâţi şi chinuiţi, ca unul
care însumi fac parte dintre ei...” (vezi: Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL,
Apologia întâi în favoarea creştinilor, I, în: ***, Apologeţi de limbă greacă, trad.,
introducere, note şi indici de Pr. T. Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 33-34);
Prin intermediul apologiilor şi implicit a apologeţilor Biserica creştină realizează

„ieşirea” în lume din autoînchidere. Apolegeţii au reuşit cu brio să depăşească
mediul adeseori opac al creştinismului, transpunându-l în nemărginitul şi
puternicul spaţiu păgân în care (con)vieţuia (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 108);
Perspectiva primordială a apologiei a fost cea de a fi un „mini tratat teologic”
folositor creştinilor, pe de o parte, pentru a se întări în credinţa pe care o
propovăduiau lumii păgâne, iar pe de altă parte, să cunoască acuzele clare pe care
această lume ostilă le aduceau lor (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1,
p. 108);
Apologiile s-au axat şi pe teme teologice extrem de pretenţioase acelor vremuri,
precum: problema Logosului şi a modului în care Acesta a acţionat în lume vs.
modul în care filosofii antici păgâni s-au raportat la ideea de Logos (Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful), terminologie trinitară (Teofil), aspecte de teologie
sistematică, metafizică, cosmologie, teologie culturală şi politică creştină
(Tertulian, Lactanţiu);
Un aspect important în cadrul acestor apologii, dincolo de faptul că prezintă
mentalităţile anticreştine ale acelor vremuri, zugrăveşte şi tablouri din viaţa
liturgică a comunităţii creştine primare, cum se petrece în prima Apologie a Sf.
Iustin Martirul şi Filosoful, unde este descris ritualul Sfintei Liturghii şi faptul că
nimeni nu se poate împărtăşi dacă nu a fost mai întâi botezat:
„Încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi, se

aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor pâine şi un pahar de vin amestecat cu
apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele
30
Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca

acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi euharistia, întreg
poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin»... După ce
înaintestătătorul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia
care sunt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei care se găsesc de faţă să se
împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în
euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor. Hrana aceasta
se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce
crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării
păcatelor şi a renaşterii...” (Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia
întâi..., LXV-LXVI, pp. 93-94);
Printre reprezentanţii cei mai de seamă amintim: Aristides, Atenagora, Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful, Lactanţiu, Minucius Felix, Taţian, Tertulian şi Teofil
(„Apologeţi”, în: Pr. John Anthony MCGUCKIN, Dicţionar de teologie patristică, trad.
din limba engleză Dragoş Dâscă şi Alin-Bogdan Mihăilescu, ediţie îngrijită de
Dragoş Mîrşanu, col. „Patristica. Studii”, 13, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, p. 33).
2.3. Lucrări de natură teologică, dogmatică sau antieretice
Aceste lucrări de natură teologică, dogmatică sau/şi antieretică constituie corpusul

principal al literaturii patristice;
Caracterul principal al acestor lucrări este unul pozitiv, şi anume exprimarea în
scris a adevărului teologic mântuitor, precum şi cunoaşterea pe cât posibil în
detaliu a problematicii eretice sau a părerii eronate (κακοδοξία) din fiecare epocă;
De cele mai multe ori la baza acestor opere (exi)stă un conflict de natură teologică
sau o presiune presantă asupra Bisericii de a căuta şi a găsi un răspuns clar cu
privire la o chestiune teologică;
În această categorie unii patrologi moderni văd cuprinse mărturisirile de credinţă
(la început mărturisirile personale, cum este cazul mucenicilor care reclamă o
astfel de mărturisire în faţa prigonitorului), simbolurile de credinţă (Crezul) şi
hotărârile dogmatice (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p.
144);
Redactarea mărturisirilor de credinţă are o legătură directă cu căutarea akribiei
dogmatice în luptele teologice de la mijlocul secolului al III-lea în continuare.
Această relaţie între dorinţa de a mărturi adevărul credinţei moştenite şi
exactitatea dogmatică în materie de credinţă a dus la naşterea unor tratate
autentice de teologie dogmatică;
Teologia dezvoltată în acest corpus principal de lucrări patristice este adeseori
polemică. Părintele sau chiar scriitorul bisericesc este preocupat de a polemiza ca
prin intermediul acestui procedeu să-şi expună foarte limpede gândirea teologică,
luminată de Duhul Sfânt care lucrează şi veghează în Biserică;
31
Cunoaşterea în detaliu a numărului de lucrări care compun acest corpus este

imposibil de stabilit, de vreme ce multe lucrări patristice sunt într-o
(inter)dependenţă de alte genuri literare;
În mod direct s-a stabilit opinia că lucrările care au drept titlu sau în componenţa
titlului formula „Împotriva (lui)...” (κατὰ του/adversus/contra...) aparţin genului
antieretic (exemple: Sf. Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie; Sf. Amfilohiu de
Iconium, Împotriva ereticilor; Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului. Împotriva
lui Nestorie [Contra Nestorium], etc.). Interesul deosebit al Părintelui, care
redactează o astfel de operă, nu este cel de a exprima doar adevărul Bisericii, ci şi
de a reda contemporanilor săi o colecţie de inventariere a unor păreri eronate
promovate chiar de unii membri ai Bisericii, precum şi a modului în care aceşti
membrii erau priviţi în mediul teologic;
Exemplu: tratatul Împotriva lui Eunomie (Κατὰ Εὐνομίου) a Sf. Grigorie de Nyssa.
Opera a fost scrisă în contextul disputei teologice dintre Sf. Grigorie, episcopul de
Nyssa, şi Eunomie, episcopul Cyzicului. Lucrarea în sine, redactată într-o
perioadă de trei ani (380-383), dincolo de a oferi „soluţii” la chestiuni hristologice
sau probleme de hermeneutică scripturistică şi teorie lingvistică, reuşeşte să fie o
prezentare detaliată a modului în care episcopul Eunomie al Cyzicului se raporta
vis-a-vis problematica hristologică în întreaga sa complexitate şi structură. Este
ştiut faptul că, la praznicul Epifaniei din 6 ianuarie 361, Eunomie şi-a scandalizat
auditoriu printr-o predică în care şi-a exprimat opinia că, după naşterea lui
Hristos, Fecioara Maria a mai avut alţi copii cu Dreptul Iosif (?!). Despre
Eunomie, Părintele capadocian nu uită să noteze chiar în incipitul operei sale:
„Iată ce mi-a venit să spun, gândindu-mă, pe de o parte, la cel care împărtăşea

din belşug tuturor din bunătăţile sale, omul lui Dumnezeu şi gura evlaviei,
Vasile, cel care în preaplinul comorilor sale duhovniceşti revărsa cu dărnicie
harul înţelepciunii... şi, pe de altă parte, la cel nerecunoscător faţă de cei care s-au
străduit să facă ceva bun pentru el, Eunomie. Dată fiind cumplita boală
sufletească de care suferea în cele ale credinţei, acest om părea vrednic de milă în
ochii tututor celor care fac parte din Biserică... Eunomie însă, ca şi cum mintea i-
ar fi fost lovită de meningită, se înfurie sălbatic împotriva celui care-l îngrijeşte,
porneşte război, se luptă cu el şi-l ia drept vrăjmaş pe cel care se sileşte să-l scoată
din prăpastia lipsei de evlavie. Dar aceste aiureli nu le spune pur şi simplu la
întâmplare către cei care-i ies în cale, ci a ridicat împotrivă-şi o stelă
înscripţionată cu fierea sa neagră... Toţi cei care s-au făcut părtaşi la stricăciunea
lui o dădăcesc şi o încălzesc la sân. Noi însă, îndemnaţi de fericirea aflată în
profeţia care zice Fericit este cel ce va apuca şi va lovi de piatră pruncii ne-am grăbit,
îndată ce ne-a ajuns în mâini, să apucăm scrierea aceasta nou-născută şi s-o izbim
de piatră... Iar piatra era Hristos, Cuvântul Adevărului” (Împotriva lui Eunomie, I:3-
7; Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Împotriva lui Eunomie, vol. 1, Ediţie bilingvă, trad.
şi note de Ovidiu Sferlea, studiu introductiv de Mihail Neamţu, Ediţie îngrijită de
Adrian Muraru, col. „Tradiţia creştină”, 9, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, pp. 85-89).
32
2.4. Lucrări exegetice şi de filologie biblică
Din însăşi denumirea acestui gen literar, scopul acestor lucrări a fost cel de a
explica (exegeză) spre folosul duhovnicesc al credincioşilor diferite pasaje sau
chiar cărţi scripturistice (vetero şi neo-testamentare);
Lucrările de natură exegetică pot fi grupate în subdomenii, precum:
– omilii (ex.: Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilii la Ozia; Sf. Grigorie cel
Mare, Omilii la profetul Iezechiel),
– comentarii (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan; Sf.
Ioan Hrisostom, Comentariu la Iov, Comentariu la Isaia; Fericitul Ieronim,
Comentariu la Apocalipsă),
– tâlcuiri (Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la epistola către Romani; Sf. Chiril al
Alexandriei, Tâlcuire la psalmi; Sf. Atanasie cel Mare, Tâlcuiri la psalmi),
– scolii (Sf. Amfilohie de Iconium, Scolie marginală referitoare la slăvirea Domnului),
– lucrări de filologie biblică (Fericitul Ieronim, Despre aşezarea şi numele localităţilor
iudaice, Despre numele ebraice);
Întregul corpus de lucrări exegetice dă mărturie directă despre modalităţile de
abordare pe care fiecare Şcoală teologică o propunea faţă de textul scripturistic, şi
anume: exegeza alegorică (alegoria, tipologia) a Şcolii alexandrine şi cea istorico-
literară a Şcolii antiohiene;
Principiul Şcolii teologice alexandrine, promovat încă de pe vremea
alexandrinului iudeu Filon, era dezvoltarea adevărurilor care nu sunt indicate în
litera Scripturii şi descoperirea unor sensuri profunde (mistice) pe care anumite
personaje sau frânturi istorice vetero-testamentare le închipuiau în sine în relaţie
cu împlinirea lor în Noul Testament (relaţia typos-antitypos). În opoziţie acestui
principiu exegetic alexandrin (sau poate că astăzi ar trebuie sesizat mai curând ca
o „completare” a acestui principio), Şcoala antiohiană, prin metoda ei istorico-
literală, se limita la literele şi figurile de stil biblice;
Exemplu 1: comentariu patristic la referinţa biblică din Fc 6:15-16a: „Şi iată cum să
faci corabia: lungimea corabiei să fie de trei sute de coţi, lăţimea ei de cincizeci de
coţi, iar înălţimea de treizeci de coţi. Corăbiei să-i faci acoperiş pe care-l vei
încheia la un cot deasupra...”;
Dimensiunile corabiei (arcei) lui Noe au prilejuit numeroase interpretări. Astfel,

Clement Alexandrinul, urmând interpretării alegorice a Şcolii alexandrine în care
s-a format şi a activat, oferă în lucrarea Stromate următoare erminie teologică:
„Numerele de la corabia lui Noe se descompun sau în şase părţi... sau în zece
părţi... sau în epidimiri... Unii spun că cei trei sute de coţi sunt simbolul semnului
Domnului; cei cincizeci de coţi sunt simbolul nădejdii şi al iertării date în ziua
Cincizecimii; iar cei treizeci de coţi, sau doisprezece metri, cum este scris în unele
texte, arată predicarea Evangheliei, că Domnul a început predica Sa când era de
30 de ani, iar 12 sunt Apostolii. Construcţia corabiei se înalţă deasupra apei cu un
cot, simbol al propăşirii dreptului, care îşi sfârşeşte viaţa în monadă, adică în
33
unitatea credinţei” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, VI, 87:1-2, trad.
de Pr. Dumitru Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 5, EIBMBOR,
Bucureşti, 1982, pp. 435-436);
Un alt exponat al Şcolii alexandrine, şi anume, Sf. Chiril al Alexandriei aduce în
atenţie un atribut al Sfintei Treimi, socotind cifra 300 drept referinţă directă
pentru desăvârşirea Ei:
„Priveşte deci în cele trei sute de coţi închipuită desăvârşirea Sfintei Treimi. Căci
aceasta este lungimea corăbiei. Iar că desăvârşirea desăvârşirilor este, ca să
spunem aşa, Dumnezeu în unitate, o arată lărgimea corabiei, care se întinde pe
cincizeci de coţi, dar fiindcă la cele şapte şeptimi se adaugă şi unitatea întrucât
firea lui Dumnezeu este una...” (Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri II. Glafire,
Glafire la cărţile lui Moise. Glafire la „Facere”, II, 5, trad. din greceşte, introducere şi
note de Pr. Dumitru Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 39), EIBMBOR,
Dacă ar fi să facem hic et nunc un rezumat al celor două pasaje de mai sus, atunci
vom înţelege că unii teologi ai Şcolii alexandrine au fost preocupaţi în a observa
valoarea mistică a numerelor (la bază fiind gematria iudaică) pentru evenimente
teologice neo-testamentare (cifra 300 – simbol al Crucii şi al Sf. Treimi, cifra 50 –
simbolul Cincizecimii, semnul răscumpărării păcatelor, dar şi al desăvârşirii şi
unităţii Bisericii, întemeiate în ziua Cincizecimii [cifra 50 este produsul relaţiei
matematice 7x7+1], iar cifra 30/12 - simbolul vârstei la care a început activitatea
Mântuitorul Hristos/ numărul Apostolilor) [pentru detalii suplimentare la alte
texte patristice, vezi studiul nostru: „Gematria ebraică - paradigmă ermineutică a
Sfintei Scripturi. Studiu de caz: cifrele 1-7 în cartea Facere”, în: StTeol, IV (2008), 2,
pp. 177-212];
Exemplul 2: erminia Şcolii antiohiene faţă de referinţa biblică din Mt 6:24,

„Nimeni nu poate sluji la doi domni, că pe unul va urî şi pe altul va iubi sau de
unul se va lipi şi pe altul va dispreţui”;
Sf. Ioan Gură de Aur, în cadrul omiliilor sale la Matei, este preocupat de analiza
fiecărei părţi din verset şi de identificarea mesajul de nuanţă morală pe care-l
cuprinde textul biblic. Ţinta morală „slujeşte”, deci, scopului său omiletic:
„Vezi cum Domnul ne îndepărtează încetul cu încetul de lucrurile din lumea
aceasta, cum ne vorbeşte tot mai mult de sărăcia cea de bunăvoie şi cum ne
scoate din suflet tirania iubirii de argint?... Hristos nu spune cine sunt aceşti
domni, pentru ca noi să fim judecătorii nepărtinitori ai cuvintelor Sale şi să
pronunţăm hotărârea noastră întemeiaţi pe însăşi natura acestora... Dacă vei face
aceasta, dragul meu, iute vei păşi şi spre împlinirea acelor porunci.
Deoacamdată, deci, să îndepărtăm de la noi tot ceea ce este de prisos, să ducem o
viaţă măsurată şi să căutăm să dobândim, prin muncă cinstită, tot ce vrem să
avem” (Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri. Partea a treia: Omilii la Matei, XXI, 1-4,
trad., introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 23, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, pp. 272-278);
34
De notat faptul că acei teologi care au rămas captivi în a urma cu precădere

metodei, pe care oricare Şcoală teologică o promova, şi nu în a căuta creşterea
duhovnicească sau instruirea teologică a credincioşilor prin intermediul metodei,
au ajuns în final să iasă din Tradiţie, să devieze de la traiectoria definitorie şi
corectă a Bisericii (exemple: Origen – prin tendinţa obsesivă cu privire la metoda
alegorică aplicată textului biblic; episcopii Diodor din Tars sau Teodor de
Mopsuestia – prin interpretarea istorico-literală);
Preocupările ermineutice şi exegetice ale Părinţilor nu au coincis cu preocupările
adeseori excesive ale unor scriitori bisericeşti (spre exemplu Origen) de a se
metamorfoza în „robi” metodei definitorii a Şcolii teologice în care s-au format.
Părinţii Bisericii au fost preocupaţi mai cu seamă ca, prin intermediul lucrărilor
lor de tip exegetic, să redea profunzimea vie a înţelesurilor scripturistice care, în
cele din urmă, priveşte folosul şi mântuirea credincioşilor şi nu satisfacerea unor
curiozităţi omeneşti sau uimirea cu privire la vanele pedanterii ale interpretului.
Pentru Sfinţii Părinţi adevărata cunoaştere a Sfintei Scripturi are drept rezultat şi
se realizează concomitent prin luminare dumnezeiască şi deschiderea ochii minţii.
Caracterul acestei gnoze autentice este eminamente soteriologic (Κωνσταντίνου Ι.
ΜΠΕΛΕΖΟΥ, Χρυσόστομος και σύφχρονη βιβλική έρευνα. Η χρονολογική
ταξινόμηση των επιστολών του Απ. Παύλου, Εκδόσεις «Διήγηση», Αθήνα, 1998,
p. 68).
2.5. Opere omiletice (cuvântări) şi catehetice (pastorale)
Acest corpus s-a instituit la nevoile pastorale ale credincioşilor de a fi instruiţi cu

privire la conţinutul credinţei pe care şi-au asumat-o şi dorinţa de a pune în
practică ceea ce cunoşteau deja;
Fie că vorbim despre opere omiletice (cuvântări), fie despre cele catehetice
(pastorale) scopul acestora era fundamentat pe întâlnirea credinciosului cu Iisus şi
accentuarea tot mai pregnantă a Împărăţiei cerurilor, pe care El o vesteşte
oamenilor şi care este tot mai apropiată lor. În extensie, este de facto o reorganizare
a vieţii religioase personale în jurul activităţii soteriologice a lui Hristos,
identificat ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului (cf. Paul L. GAVRILYUK, Cateheză
şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii, trad. de Paula Ilaş şi Daniela Bahrim,
col. „Patristica. Studii”, 26, Ed. Doxologia, Iaşi, 2018, p. 21);
De cateheze beneficiau în primul rând catehumenii şi neofiţii (cei de curând
botezaţi) pentru a se instrui şi mai bine cu privire la ceea ce urmează sau ceea ce
au primit deja prin Taina Botezului. Geniul acestor cateheze este fără doar şi poate
Sf. Chiril al Ierusalimului;
În schimb, omiliile constituie cea mai diversă şi mixtă specie de lucrări patristice
(Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. I, p. 113). Acestea pot fi de diferite
nuanţe:
– dogmatice (Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântul XXX: La Teofanii sau la Naşterea
Domnului; Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic);
35
– exegetice (Origen, Omilii la cartea Numeri; Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt la Psalmul
115, Omilie la Psalmul 132; Sf. Grigorie Palama, Omilia la parabola Domnului despre
fiul risipitor care a fost mântuit);
– encomiastice/panegirice [de laudă, de preamărire la sărbători şi sfinţi] (Sf. Efrem
Sirul, Cuvânt de laudă la cei 40 de mucenici; Sf. Ioan Gură de Aur, Cele şapte cuvântări
encomiastice la Apostolul Pavel; Fericitul Augustin, trei predici cu titlul Cu prilejul
naşterii martirului Ciprian; Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru, Panegirice);
– catehetice (Sf. Chiril al Ierusalimului, 24 de Cateheze [Procateheza, 18 cateheze
către catehumeni, 5 mistagogice]; Fericitul Augustin, Despre trebuinţa de a-i învăţa
pe cei simpli – considerat primul manual de catehetică a Bisericii primare apusene;
Sf. Teodor Studitul, Catehezele mici, Catehezele mari);
– poetice (Epistola către Diognet; Meliton de Sardes, Omilia la Paşti) [cf. Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p. 144; Pr. Vasile GORDON, Introducere
în Catehetica Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 29-33];
Preocuparea Părinţilor în cadrul acestui gen literar nu a fost de a reda pur şi
simplu învăţătura creştină şi aplicarea acesteia în vieţile credincioşilor sau în
cadrul grupărilor monastice, ci de a contribui în mod semnificativ pentru rodirea
cuvântului hristic în interiorul fiinţei umane;
Omiliile, indiferent de nuanţa lor, pot ajuta la zugrăvirea şi mai concretă şi corectă
a epocii în care au fost redactate, atât timp cât multe dintre ele sunt „infuzate” de
problematizări de ordin social, economic sau de politică imperială bizantină;
Spre exemplu, omiliile Sf. Grigorie Palama († 14 noiembrie 1359) au o perspectivă

bivalentă: apărarea adevărului Evangheliei şi consolidarea duhovnicească a
credincioşilor (Δήμητρα Α. ΚΟΥΚΟΥΡΑ, Η ρητορική και η εκκλησιαστική
ρητορική. Διαχρονική μελέτη, Εκδόσεις Π. Πουρναρά, Θεσσαλονίκη, 2006, p.
256). Există numeroase pasaje în cadrul omiliilor sale în care Sf. Grigorie face
referiri directe asupra lumii sociale a epocii sale (XIV), a structurilor sociale
prezente la Tesalonic şi în suburbiile sale, a inegalităţilor de natură economică
care au stat la baza revoltelor reformiste din perioada de final a civilizaţiei
bizantine. Lucrul acesta, care se petrece şi la alţi Părinţi ai Bisericii, reflectă cel
mai concret realismul pastoral al unui asemenea arhiepiscop (Sfântul GRIGORIE
PALAMA, Omilii I, trad. şi introducere de Pr. Roger Coresciuc, Ediţie îngrijită de
Pr. Dragoş Bahrim, col. „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie”, 11, Ed. Doxologia,
Iaşi, 2019, p. 20). Am fi tentaţi foarte uşor să-l „catalogăm” pe Sf. Grigorie ca fiind
preocupat doar de asceză şi isihie („palamism”). Dar realismul cu care vede şi
analizează chiar în scris sau de la amvon zbuciumul frământărilor interioare ale
contemporanului său sau pe cel al cetăţii pe care o păstoreşte, impresionează într-
un mod cu totul deosebit. Astfel, în omilia susţinută la Tesalonic la trei zile după
venirea sa în acest polys bizantin, Sf. Grigorie Palama atenţionează cu privire la
fracţiunile existente în cetate şi lupta internă, comparată cu o „boală”,
îndeamnând stăruitor la comunine pe baza frăţietăţii tainice existente între noi,
care-L avem pe Dumnezeu drept „Părinte comun”, şi apoi a frăţietăţii obişnuite, în
virtutea faptului că suntem născuţi din acelaşi Adam:
36
„Căci cine sunt cei care se ridicau contra cetăţii, uneori distrugând casele şi
jefuind cele din case şi urmărindu-i pas cu pas cu multă mânie pe stăpânii
caselor, şi voind să-i omoare fără milă şi în chip inuman? Oare nu cei care
locuiesc în cetatea aceasta? Şi cine erau cei împotriva cărora se ridica atât de mare
mânie şi strigare, şi pornire, şi atac? Nu erau şi aceştia locuitori ai aceleaşi cetăţi,
oameni de la care uneori [cetatea] s-a bucurat de multe bunuri? O, ce pătimire!
Vai, ce mare nenorocire! [Cetatea] se luptă cu sine însăşi, este luptată de ea însăşi,
este hărţuită de propriile picioare, cu propriile mâini este azvârlită la pământ, cu
propriile glasuri strigă contra sa, cei mai buni din ea ghemuindu-se de frică, [în
timp ce] partea cea de spiţă joasă şi mai rea guvernează în chip rău... Întoarceţi-
vă, aşadar, la calea Evangheliei lui Hristos şi ţineţi-vă de ea cu tărie, pentru ca
bună înţelegere dintre voi să fie durabilă şi neîntreruptă, şi pentru ca să se
întoarcă iarăşi către voi Domnul, şi să se odihnească peste voi cu pace şi harul
dumnezeiescului Duh” (Sfântul GRIGORIE PALAMA, Omilii I, I:4, pp. 27/29).
Un alt exemplu este contextul istoric al molimei, care a cuprins cetatea
Tesalonicului în vremea păstoririi Sf. Grigorie Palama, şi pe care arhiepiscopul îl
evidenţiază în mod voalat în cuprinsul omiliei 39, rostită la litia ţinută la plaga de
atunci, cea neobişnuită şi larg răspândită, a morţii (Sfântul GRIGORIE PALAMA, Omilii
II, trad. şi introducere de Pr. Roger Coresciuc, Ediţie îngrijită de Pr. Dragoş
Bahrim, col. „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie”, 12, Ed. Doxologia, Iaşi, 2020;
pp. 213-221).
2.6. Lucrări ascetice (niptice)
În mod cert, lucrările ascetice (sau niptice, „de trezvie”, „trezvitor” conform
etimologiei νήψις) pun în prim orizont preocuparea marilor Părinţi ai pustiei din
diferite medii sau a spaţiilor monastice consacrate (Egipt, Palestina, Siria, Muntele
Athos, etc.) de a oferi îndemnuri, exemple practice (canoane, reguli), teologhisiri
adânci cu privire la problematica dobândirii vieţii ascetice;
Caracteristicile acestui gen literar sunt următoarele:
a) cuprinde rânduieli stabilite cu privire la viaţa sau ansamblu monastic în
general;
b) descrie părţi din perspectiva vieţii monahilor;
c) cuprinde colecţii de cuvinte/cuvântări ale conducătorilor oficiali ai monahilor
(egumeni, geronta sau avva) [Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος
α’, p. 173];
În această categorie, patrologii contemporani au inserat ca subdomenii:
– apoftegmele Cuvioşilor Părinţi şi anahoreţi (oferă într-o versiune laconică cuvinte şi
îndemnuri ascetice, întemeiate întotdeauna pe experienţa monastică; în
numeroase situaţii nu se cunoaşte autorul);
Exemple: „A spus avva Isaia: «Tăcerea să o iubeşti mai mult decât cuvântul.
Fiindcă tăcerea aduce comoară, în timp ce multa-vorbire se risipeşte»...
A spus avva Teodot: «Lipsa pâinii schimbă trupul monahului». Şi altul din
Părinţi a spus: «Privegherea schimbă trupul şi mai tare»” [***, Despre cumpătare şi
37
că nu trebuie să ţinem cumpătarea numai cu hrană, ci şi cu mişcarea cea interioară a

sufletului”, trad. de Alexandru Prelipcean, studiu introductiv Pr. Ilie Macar, în:
Ort, VII (2015), 2, pp. 228-255, aici p. 236];
– capetele (Evagrie Ponticul, Capete gnostice, Capetele despre trezvie; Sf. Marcu
Ascetul, Despre legea duhovnicească, în două sute de capete; Sf. Simeon Noul
Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice) [„părintele” acestui gen literar este
Evagrie Ponticul († 399), monah bizantin condamnat la Sinodul al V-lea
Ecumenic din 553, din cauza influenţelor origeniste; ca particularităţi ale
acestui tip literar amintim: cunoaşterea întotdeauna a numelui autorului,
prezentare mai detaliată a învăţăturii, inserarea unei unităţi tematice în
cuprinsul tuturor capetelor ca un fir roşu linear, paragrafe mici care au adeseori
un înţeles profund ascetic; vezi: Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p.
114; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p. 169];
Exemplu: EVAGRIE PONTICUL, Capetele despre trezvie (în: ***, Filocalia sau Culegere
din scrierile Sfinţilor Părinţi..., vol. 1, pp. 71-72, aici p. 72): „4 Mă aflam în miez de zi
lângă Sfântul Macare şi, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi
zise: «Îndestulează-te cu umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile
pe mare şi nici pe aceasta nu o au». Apoi mărturisindu-i gânduri despre
înfrânare, mi-a zis: «Îndrăzneşte fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am
săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn, ci pâinea o mâncam cântărită la
cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă puţin de pereţi furam
puţin somn»”.
– povestirile (relatările) (Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul 21: Pentru credinţă şi
învăţătură pentru cei ce zic că nu este cu putinţă în mijlocul celor lumeşti, la săvârşirea
faptelor bune a ajunge; şi povestire foarte folositoare; Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri
duhovniceşti);
Există numeroase situaţii în literatura patristică şi postpatristică în care lucrări cu
titluri care nu conţin cuvintele „cheie” de mai sus sunt cuprinse în acest gen
literar, desigur, pe baza conţinutului. Avem drept exemplu opera Despre viaţa lui
Moise a Sf. Grigorie de Nyssa († 384) sau operele lui Evagrie Ponticul, precum
Gnosticul sau Tratatul practic;
Trebuie menţionat, pentru a se face o lămurire terminologică aici, că termenul de
teologie mistică – atribuit teologiei niptice sau teologia vieţii teoretice – nu este unul
absolut corect. Realitatea aceasta porneşte şi de la faptul că Părinţii şi învăţătorii
bisericeşti nu l-au uzitat ca termen. Ceea ce păstrăm astăzi sub această denumire
provine din scrieriele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, autor necunoscut din
secolul al V-lea, puternic influenţat de neoplatonism. O teologie îşi primeşte
numele de la ţinta ei finală şi de la caracteristica sa fundamentală → în Biserică
avem teoptia ca scop (vederea lui Dumnezeu) sau teologia niptică de la
caracteristica ei principală (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 114);
38
Intenţia teologică a acestor lucrări niptice era şi cel de a oferi fie prin intermediul
cuvintelor, fie prin viaţa personală, repere sfinte pentru imitatio din partea celor
care urmau viaţa pustnicească şi nu numai. În mod special, povestirile despre
asceţi ca gen literar erau extrem de gustate în lumea bizantină, tocmai pentru
stilul „fluid” ca lectură şi a manierii de redactare a portretului omului ascetic;
Spre exemplu, un grup de şapte călugări din zona Palestinei încep în jurul anului
394 un pelerinaj în Egipt pentru a vedea „pe viu” pe remarcabilii monahi
egipteni, despre care se auziseră fapte minunate (θαύμαστα ἔργα). Unul dintre
Părinţii deşertului egiptean, „vizualizat” de acest grup, a fost avva Or din
Tebaida, despre care lucrarea Istoria monahilor din Egipt (redactată în primăvara
anul 395 dHr., cel mai probabil de unul dintre cei şapte călugări palestinieni
porniţi în acel pelerinaj ascetic) aminteşte portretul fizico-duhovnicesc:
„L-am văzut şi pe un alt bărbat minunat din Tebaida, avva Or pe numele lui,
Părintele unor sihăstrii numărând o mie de fraţi, care avea o înfăţişare îngerească.
Era cam de nouăzeci de ani şi avea o barbă albă, căzându-i până la piept. Faţa îi
era aşa de strălucitoare, că şi numai văzându-l pe bărbat te simţeai cuprins de
sfială... De mâncat se mulţumea cu legume puse în saramură, însă de multe ori
lua din ele doar o dată pe săptămână. La început era neştiutor de carte, dar după
ce a venit din pustie în părţile locuite i s-a dat de la Dumnezeu un har, încât ştia
să spună Scriptura pe dinafară...” (***, Istorisire despre vieţile monahilor din Egipt,
trad. de Gheorghe Ovidiu Sferlea, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, glosar
şi bibliografie de Daniel Lemeni, col. „Historia Christiana - Seria Texte”, 2, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2021, pp. 114-115);
Teologia niptică nu presupune o învăţătură nouă care este în afara corpusului

teologic ortodox. Prin tradiţia niptică şi mărturia vie a acesteia se arată în mod
concret că orice om deţine posibilitatea experierii celor dumnezeieşti, iar
experienţa nemijlocită a dumnezeirii este „calea celei mai avansate cunoaşteri şi
înţelegeri a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti. Părinţii niptici ne transmit
mărturiile lor privitoare la experienţa celor dumnezeieşti şi confirmă faptul că
această experienţă devine sursa celei mai avansate cunoaşteri teologice” [Pr.
Constantin COMAN, „Experienţa niptică – reper ermineutic”, în: StTeol, XIII (2017),
3, pp. 13-42, aici p. 40].
2.7. Lucrări hagiografice
În această categorie sunt introduse următoarele subdomenii:

– actele martirice (martirologii) → începând cu mijlocul secolul al II-lea;
– vieţile sfinţilor;
– sinaxare;
Prima specie din domeniul lucrărilor hagiografice este legată de realitatea
martiriului creştin, înregistrată de un martor ocular sau de un membru anonim
după moartea unui martir. În cele mai multe cazuri, actele martirice cuprindeau
39
descrierea martirajului, o parte a procesului de judecată sau procedura aleasă

pentru condamnare;
Chiar din primele veacuri, creştinii considerau de primă însemnătate să
consemneze în scris ultimele fapte şi cuvinte ale unui martir, iar unii dintre ei erau
mandataţi cu o astfel de sarcină. În completarea propriilor lor relatări, desigur, ca
martori oculari la „naşterea” unui Sfânt prin mucenicia sa, aceşti creştini au făcut
apel tocmai la rapoartele oficiale ale tribunalelor romane, deşi lucrul acesta era
greu accesibil mai înainte de epoca constantiniană (***, Pătimirile sfinţilor martiri,
Cuvânt înainte, note şi comentarii de F.C. Conybeare, trad. de Monica Medeleanu,
Ed. Herald, Bucureşti, 2008, p. 9);
De cele mai multe ori, creştinii cumpărau copii ale protocolului oficial al judecăţii,
actele (acta) şi inventarul faptelor (gesta), la care mai apoi adăugau o introducere şi
un epilog cu scopul de a fi citite de către întreaga comunitate spre întărirea în
credinţă (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 116);
Deşi actele martirice (martirologii) diferă de la o comunitate eclesiastică la alta,
totuşi o primă colecţie de astfel de martirologii a fost elaborată de către Eusebiu
de Cezareea. Din păcate, conţinutul exhaustiv al operei este astăzi necunoscut.
Anumite fragmente rezumative au fost păstrate în Istoria sa bisericească;
Vieţile (Bios-ul) sfinţilor, cultivat în mod special după epoca persecuţiilor, au drept
scop principal să prezinte anonim sau eponim viaţa, activitatea, minunile, faptele
măreţe şi modul cum un sfânt (fie el martir, cuvios, episcop, ascet sau chiar laic) s-
a distins în mod deosebit în conştiinţa Bisericii şi a comunităţii sale locale;
Nu trebuie uitată realitatea că foarte multe vieţi de sfinţi conţin numeroase fapte
hiperbolizate sau inexacte. Această realitate se petrece în mod clar din cauza
scopului principal al acestor scrieri şi anume, de a fi ziditoare pentru comunităţile
eclestiastice, care aveau desigur nevoie de paradigme ale sfinţeniei;
Un prim astfel de text sau „părintele” acestui gen literar patristic este Viaţa
Cuviosului Părintelui nostru Antonie, redactată de Sf. Atanasie cel Mare în jurul
anului 357, unde autorul înfăţişează în maniera hagiografică cele „despre
vieţuirea fericitului Antonie... să aflaţi cum şi-a început nevoinţa şi cine era el
înainte de ea, şi care a fost sfârşitul vieţii lui, şi dacă sunt adevărate cele ce se spun
despre el” (Sfântul ATANASIE CEL MARE, Scrieri: Partea a doua. Viaţa Cuviosului
Părintelui nostru Antonie, I, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru
Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 16, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p.
191);
Sinaxarele au avut în permanenţă un rol liturgic, şi anume de a fi citite în cadrul
cultului divin public. Această particularitate a dus, de altfel, la rezumarea vieţilor
sau ale actelor martirice, în vederea cuprinderii lor în cărţile de cult, pentru fiecare
zi din anul bisericesc;
40
Cunoaştem şi numele unor scriitori de

astfel de sinaxare, precum Nichifor Calist
Xanthopol († cca. 1335; autorul
sinaxarelor din perioada triodală) sau
Cuv. Simeon Metafrastul sau Magistrul
(† 987), cu opera hagiografică Menologion
(în zece volume, scrise la rugămintea
împăratului bizantin Constantin al VII-
lea Porfirogenetul cu scopul ca vieţile de
sfinţi cunoscute deja să fie actualizate
pentru o societate bizantină mult mai
rafinată şi mai pretenţioasă în ceea ce
priveşte stilul şi conţinutul operelor
hagiografice);
Exemplu de sinaxar: „Luna lui ianuarie,

ziua a şaisprezecea...
Tot în această zi, pomenirea Sfântului
mucenic Danact, citeţul: Menologion-ul împăratului bizantin
Acest Sfânt Mucenic era din Iliric, din Vasile al II-lea
(Constantinopol, cca. 1000 dHr.)
locul numit Aviona, fiind citeţ al bisericii
În imagine, luna Decembrie, 25
de acolo. Năvălind păgânii, el a luat
sinaxar la Naşterea Domnului
veşmintele bisericii ca să le scape şi a fugit
cu ele; dar într-un sat a fost prins de păgâni şi silit să jertfească zeului Dionis. Şi
neplecându-se la acestea, a fost omorât cu sabia” (***, Mineiul pe ianuarie, EIBMO,
Bucureşti, 2010, p. 292).
2.8. Lucrări istorice
Interesul teologilor de a (de)scrie istoria bisericească a dus la naşterea genului

istoric. Lucrările acestea au conservat (adeseori în formă cronologică exactă)
faptele, evenimentele şi implicaţia/contactele Bisericii în/cu viaţa Imperiului
Roman şi a celui bizantin;
„Părintele” acestui gen literar este considerat Eusebiu de Cezareea, prin celebra sa
Istorie bisericească, deşi poate acest titlul nu ar fi conform realităţii, dacă ne gândim
că Apostolul Luca, „istoricul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur), reuşeşte prin
cartea Faptelor Apostolilor să redacteze „o contribuţie remarcabilă (cantitativ,
aproape un sfert din întreg Noul Testament) istoriografiei creştine” (Pr.
Constantin PREDA, Sfântul Luca. Evanghelistul şi istoricul lui Dumnezeu, Ed.
Doxologia, Iaşi, 2021, coperta a IV-a). Pe lângă numele lui amintim pe Lactanţiu
(Despre moartea persecutorilor, unde descrie modul cum împăraţii persecutori au
murit şi cum Biserica a ieşit triumfătoare din epoca persecuţiilor), Teodoret al
Cyrului, Istoria bisericească, Casiodor, Istoria bisericească tripartită, Ioan Malalas,
Cronografia, Sf. Teofan Mărturisitorul, Cronografia, etc.;
41
Istoriografii creştini caută în spatele evenimentelor puterea care conduce spre bine
sau rău, caută noima istoriei, care se leagă în mod fundamental de a doua venire a
lui Hristos (Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p. 164);
Genul acesta literar nu este lipsit însă şi de inserarea preocupărilor de natură
dogmatică, socială sau chiar de plasarea unor Mărturisiri de credinţă redactate de
diferiţi episcopi în contextul epocilor Sinoadelor Ecumenice;
Exemplu: Mărturisirea credinţei soborniceşti pe care a trimis-o papa Damasus (366-

384) către episcopul Paulin, pe când era la Tesalonic:
„Deoarece după sinodul de la Niceea (325) s-a ivit această rătăcire, aşa încât unii
să îndrăznească să spună cu gura lor plină de urâciune că Duhul Sfânt a fost
făcut prin Fiul, noi anatemizatizăm pe cei care nu propovăduiesc cu tot curajul că
Duhul Sfânt există din una şi aceeaşi substanţă (οὐσία) şi puterea (ἐξουσία), cu
Tatăl şi cu Fiul. La fel anatemizăm şi pe cei care urmează rătăcirea lui Sabelie,
care pe Acelaşi îş numesc (zic) că este şi Tatăl şi Fiu. Anatemizăm pe Arie şi
Eunomiu, care, cu egală nelegiuire, deşi se deosebesc prin cuvintele (expresiile)
folosite, susţin cu tărie că Fiul şi Duhul Sfânt sunt creaturi. Anatemizăm pe
macedoneni, care, provenind din rădăcina lui Arie, n-au schimbat credinţa
acestuia, ci numai denumirea ei...” (TEODORET, EPISCOPUL CIRULUI, Istoria
bisericească, trad. de Pr. Vasile Sibiescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 44,
EIBMBOR, Bucureşti, 1995, V, 11:1-2, pp. 214-217, aici pp. 214-215).
2.9. Imnografia (poezia creştină)
Imnografia (= poezie creştină) dezvoltă prin toate formele ei de exprimare tocmai

frământările teologice ale diferitelor epoci. Scopul direct al imnografiei, transpus
prin diferite forme (de la imne la tropare, de la condace la canoane) a fost cel de a
oferi un cadru teologic simplu şi limpede credincioşilor, călăuziţi de trăirea
profundă a cultului;
Realitatea aceasta a fost „tradusă” şi transpusă prin cântarea/psalmodierea
tainelor credinţei creştine, în care cultul creştin public va deveni ecoul peste
veacuri al acestei imnografii. Mai poetic spus, cuprinsul imnelor teologice creştine
tălmăceşte „adevăruri de teologie înaltă în metafore şi forme într-aripate, a căror
armonie nu este întru nimic mai prejos de arta literaturii clasice” (Petre
VINTILESCU, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericească, Ed.
Renaşterea, Cluj-Napoca, 22005, p. 21);
Poate că cel mai bun termen prin care putem „defini” întregul corpus imnografic
este cel de teologie-poetică şi nu neapărat de poezie creştină (teologică). Această
raportare ţine cont de realitatea că imnografia nu este doar o simplă poezie cu
conţinut teologic, ci ea este fără doar şi poate „teologie pură”, exprimată prin
intermediul versificaţiei bizantine;
Discursul imnografic, dublat de cel biblic şi iconografic, este, în primul rând, „un
discurs despre Dumnezeu, este teo-logie. Ca şi celelalte forme de discurs din
Biserică, şi discursul imnografic este un mediu, un năvod de conexiuni
42
scripturistice, afirmaţii teologice şi dialoguri om-Dumnezeu... El face accesibilă

realitatea dumnezeiască «neapropiată» prin imagini nepotrivite pentru
Dumnezeu, dar potrivite pentru înţelegerea omenească” (Sfântul ROMAN
MELODUL, Imne, trad., studiu introductiv şi note Cristina Rogobete, Sabin Preda,
Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, pp. 7-8);
Texte imnografice sunt cunoscute atât din cuprinsul neo-testamentar (a se vedea
textele din Col. 3:16; Ef. 5-19-20), cât şi din epoca Părinţilor apostolici [Clement
Romanul († 99 dHr.) scrie Epistola către locuitorii din Corint, unde filologii au
identificat diferite părţi scrise într-o proză în stilul liber; scrierea anonimă
apologetică Epistola către Diognet (a doua jumătate a sec. al II-lea, redactată într-un
ton entuziast] sau post-apostolici, cum este cazul lui Meliton de Sardes († cca. 190)
şi nu mai puţin celebra sa Omilie la Paşti, redactată în versuri (cf. Kαριοφίλη
ΜΗΤΣΑΚΗ, Ἡ βυζαντινὴ ὑμνογραφία, τόμος α’: ἀπὸ τὴν Καινὴ Διαθήκη ὡς τὴν
εἰκονομαχία, Πατριαρχικόν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν, Θεσσαλονίκη, 1971,
pp. 47-50):
„Scriptura despre ieşirea evreilor s-a citit

şi cuvintele tainei s-au lămurit:
cum oaia se junghie
şi cum poporul se mântuieşte.
Înţelegeţi, dar, iubiţilor! Nouă şi veche,
veşnică şi vremelnică,
stricăcioasă şi nestricăcioasă,
muritoare şi nemuritoare
e taina Paştelui...” (MELITON AL SARDESULUI, Despre Paşte, 1-2, în: Diac. Ioan I. ICĂ
jr., Canonul Ortodoxiei, vol. 1, Canonul Apostolic al primelor secole, Ed.
Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, pp. 853-864, aici p. 853);
Imnografia este creaţia creştinismului vorbitor de limbă greacă (deşi forme de

imnografie apar mai întâi în spaţiul siriaco-palestinian) şi chiar dacă a ajuns să se
dezvolte în mod vizibil în secolul al IV-lea, acest fapt se datorează contextului
istorico-filologic (persecuţiile şi tranziţia de la prozodie la ritmicitatea prin accent;
cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 119);
A existat, desigur, chiar şi o imnografie eretică, care propunea propria variantă
pentru a dubla învăţătura eronată şi a juxtapune învăţătura autentică prin propria
ei propagandă. Despre existenţa unor astfel de imne eretice şi de propaganda
ereticilor prin intermediul propriei lor imnografii, care circula în spaţiul eclesiastic
şi produceau confuzie, ne vorbeşte Sf. Vasile cel Mare în anul 375, în cadrul
scrisorii 207 către clericii din Neocezareea. Răspunzând la acuzele aduse lui,
Marele Vasile oferă indicii preţioase faţă de tehnica psalmodierii în eparhia sa şi
de modul participării active a poporului în cadrul slujbelor de noapte:
„totul porneşte de la modul deosebit în care se recită la noi (în Cezareea

Capadociei, subl.n.) psalmii şi se cântă melodiile glasurilor bisericeşti, precum şi
43
alte lucruri... Răspunzând la acuza cântării în psalmi, prin care calomniatorii

noştri îi sperie îndeosebi pe oamenii mai simpli, iată ce am de spus: obiceiurile
care predomină azi în toate Bisericile lui Dumnezeu se acordă şi se armonizează
între ele. De cu noapte poporul se scoală să meargă la lăcaşul de rugăciune... apoi
se ridică în cele din urmă de la rugăciuni şi se aşează la cântarea de psalmi. Aici,
împărţiţi în două cete, credincioşii cântă pe rând psalmi, dând astfel mai multă
tărie în meditare la cuvintele Scripturii... apoi se schimbă: se încredinţează unuia
grija de a începe cântarea şi ceilalţi îi răspundem. Astfel, după ce am petrecut
noaptea prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să
lucească, tot poporul, într-o gură şi o inimă, înalţă spre Domnul psalmul de
mărturisire (ps. 50, subl.n.), din care fiecare ne însuşim îndemnuri de pocăinţă”
(Sfântul VASILE CEL MARE, Epistole, 207:II-III, pp. 319-321);
Modul în care s-a făcut trecerea în cadrul imnografiei de la formele simple la cele
complexe (tropar-condac-canon) rămâne şi astăzi un mister în cadrul cercetărilor
filologice şi imnografice contemporane, iar multitudinea variantelor propuse în
loc să aducă un plus de lumină asupra ipotezelor, mai mult le amplifică;
Cu toate aceste neajunsuri, totuşi în cadrul acestui gen literar, patrologii au
convenit pentru a introduce următoarele subcategorii, care sunt componente din
cadrul cultului divin public:
– tropare (la toţi Sfinţii, cuvioşii şi marile sărbători creştine);
– stihiri, stihoavne, sedelne, luminânde, ipacoi (subascultător), laude, idiomele [redactate
de diverşi imnografi, precum Sf. Gherman, Anatolie, Vasile Monahul, Casia
imnografa, Sf. Cosma Melodul, Sf. Ioan Damaschin, Teofan „Graptos”
(Însemnatul), etc. sau chiar de împăraţi bizantini, cum este cazul lui Leon al VI-
lea, Înţeleptul sau Filosoful († 912), (stihirile Evangheliei, cele 11 luminânde ale
Duminicii, stihiri la Vecernia din Duminica Floriilor, etc.)];
– antifoane [împăratul bizantin Iustinian cel Mare († 565), imnul Monogenis];
– condace [Sf. Roman Melodul, [două condace] la Naşterea Domnului, [şase condace]
la Învierea Domnului, [condac] la coborârea în iad, etc. Interesant este că textele
romaneice nu au purtat până în secolul al IX-lea această denumire de „condac”,
ci doar titluri, precum poem, odăm imn, psalm, cântare; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, p. 153);
– canoane (Sf. Andrei Criteanul, Canonul cel Mare (sau de pocăinţă), canon la Sâmbăta
lui Lazăr, canon la Duminica Floriilor, etc.);
Din cuprinsul textelor imnografice se pot extrage cu uşurinţă suficiente
argumente prin care se poate înţelege că aceste scrieri au avut adeseori şi o
intenţie antieretică sau polemică.
2.10. Texte liturgice
Înrudite sau părţi din ceea ce (de)numim drept imnografie creştină sunt textele
liturgice. Însăşi denumirea lor vorbesc despre conţinutul acestui corpus aflat într-
o depedenţă totală de imnografie;
44
Textele liturgice exprimă aceeaşi atitudine a credinciosului de a-şi exprima slava

pe care o aduce lui Dumnezeu şi de a medita în mod real la relaţia pe care o are cu
Acesta;
Cele mai multe dintre textele liturgice (rugăciuni, corpusul celor trei Liturghii,
slujbele celor şapte Taine sau ierurgiile) sunt anonime şi în numeroase situaţii ele
sunt atribuite unor personalităţi teologice. Un exemplu concret îl avem în relaţie
cu cele trei Liturghii, pe care Biserica Ortodoxă le are în cadrul cultului, deşi
niciunul dintre autorii vizaţi nu sunt cei care au alcătuit aceste texte. Cel mult
aceştia pot fi consideraţi cei care au dat o formă finală unor tradiţii existente în
zona (eparhia) păstorită de ei sau „determinanţi ai «liturghiilor» care poartă
numele lor” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 120);
Ceea ce este sigur este faptul că formele primare ale primelor două Liturghii (Sf.
Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur) au fost elaborate în perioada dintre
Sinoadele II-III Ecumenic (de la Constantinopol şi Efes; 381-431). Dacă unii
cercetători par a da astăzi crezare că textul liturgic propus în zona Cezareei
Capadociei ar aparţine Sf. Vasile cel Mare pe baza mărturiilor externe şi a stilului
teologic al textului, în privinţa atribuirii Sf. Ioan Gură de Aur a Liturghiei
antiohiene aceasta a început abia în secolul al VIII-lea, deşi există mărturii care
dovedesc existenţa unui prototip antiohian al Liturghiei începând cu sfârşitul
secolului al IV-lea, pe care foarte probabil l-a folosit în Constantinopol şi Sf. Ioan
Gură de Aur (Hans-Joachim SCHULZ, The Byzantine Liturgy. Symbolic Structure and
Faith Expression, translated by Mattew J. O’Connell, English edition, introduced
and reviewed by Robert Taft, Pueblo Publishing Company, New York, 1986, pp.
3-4);
Desigur, aceste texte liturgice au suferit în timp modificări sau adaptări, în baza
principiului dinamic. Astfel, imnul Monogenis – atribuit împăratului Iustinian cel
Mare – a fost introdus în cult în secolul al VI-lea, după cum formula „şi prin aer”
(„Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat, şi prin aer...) din cadrul ecteniei mare
este cu siguranţă un adaos contemporan nouă;
Astăzi acest corpus de texte liturgice este cuprins în ceea ce se numeşte generic
„cărţi de cult” sau „cărţi cu conţinut liturgic”: Molitfelnic (Evhologion, cuprinde
textele a şase Taine, excepţie făcând rânduiala de la Taina Preoţiei cuprinsă în
Arhieraticon, ierurgii), Ceaslov (slujbele zilnice, slujba Ceasurilor, etc.), Octoih,
Penticostar, Triod (cărţi de cult ce acoperă cele trei perioade liturgice ale anului),
Mineie (slujbele Vecerniei şi Utreniei pentru fiecare zi în parte; 12 volume),
Acatistier, etc.
2.11. Texte sinodale, canonice şi simbolice
Acest corpus de texte cuprinde:

a) hotărârile Sinoadelor ecumenice sau locale, elaborate la finalul adunărilor.
Acestea la rândul lor se împart în canoane (κανόνες, care se referă la disciplina
eclesiastică) şi orosuri dogmatice (όρος, stabilirea unor învăţături). Doar unii dintre
45
marii Părinţi ai Bisericii s-au ocupat de redactarea canoanelor, desigur dintre cei
care aveau în acele vremuri un prestigiu deosebit;
b) actele Sinoadelor ecumenice sau locale;
c) mărturisiri (simboluri) de credinţă;
Excepţii de la această prezentare fac textele Didahiei Apostolilor (sau Învăţătura celor
doisprezece Apostoli) şi Canoanele apostolice, care nu au fost formulate la Sinoade
ecumenice sau locale, dar au purtat un rol remarcabil în viaţa eclesiastică (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 121-122; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’, pp. 155-156).
2.12. Antologii de texte patristice
Apărute în mod frecvent în epoca marilor discuţii hristologice (secolele IV-VIII),

aceste antologii au avut drept scop să dovedească realitatea că dogmele Bisericii,
stabilite în această epocă a problematicilor de natură hristologică, sunt conforme
cu învăţătura Părinţilor anterior acestei epoci;
Fiind vorba de antologii, este de la sine de înţeles că ele dezvoltau o singură temă
dogmatică (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 122-123).
2.13. Lucrări dialogice şi/sau erotapocritice („întrebări şi răspunsuri”)
Sunt numite şi „studii” sau „lucrări ştiinţifice” (πραγματείαι) doar că nu pot avea
înţelesul contemporan al acestor două forme (Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος α’, p. 167);
Prin intermediul lucrărilor dialogice, scriitorii creştini doresc să creioneze un
veritabil discurs teologic, folosindu-se de „îmbrăcămintea” gândirii literare şi
filosofice ale epocilor în care au vieţuit. Exemplele unor astfel de opere, construite
pe paradigma dialogică, sunt Dialogul cu iudeul Trifon (Sf. Iustin Martirul şi
Filosoful), Banchetul celor zece fecioare (Metodiu de Olimp, † 311 ca martir; imită
opera cu acelaşi nume a lui Platon, dar este departe de farmecul literar al
modelului platonic) sau Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime (Sf. Chiril al
Alexandriei);
În cazul lucrărilor de genul erotapocritice (ἐρώτημα – întrebare, ἀπόκρισις –
răspuns), autorii răspuns fie unor cunoscuţi care aveau nelămuriri cu privire la
conţinutul teologic al unei probleme, fie lor înşişi;
Motivaţia unor astfel de lucrări erotapocritice (exemple: Sf. Atanasie cel Mare, Alte
câteva întrebări, Dialoguri către Sfânta Treime [atribuite în mod eronat lui], Sf.
Maxim Mărturisitorul, Întrebări şi nedumeriri) se fundamenta pe dorinţa autorului
de a oferi răspunsuri concrete la diferitele concepţii teologice sau erezii sau chiar
aspecte de natură ascetică, care necesitau discuţii şi limpeziri esenţiale (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 123; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος α’, p. 168).
46
Din perspectiva lucrărilor pe care Patrologia le studiază acestea se împart în

lucrări autentice (genuina), îndoielnice (dubia), plagiate sau pseudoepigrafe şi
anonime. Toate aceste clasificări au fost realizate de patrologii epocii
contemporane, după o analiză atentă a conţinutului operelor;
Exemplu: 30 de condace (în mare parte, encomiastice, la Sf. Nicolae, la Sf. Ignatie
[Teoforul], la Sf. Ştefan, la Sf. Teodor, etc.), atribuite Sf. Roman Melodul, sunt
cuprinse în ediţia critică a lui Paul MAAS şi Constantinos A. TRYPANIS, intitulată:
Sancti Romani Melodi Cantica. Cantica dubia (Walter de Gruyter, Berlin, 1970).
Motivaţiile considerării acestor condace ca fiind dubia sunt multiple: de la stilul
diferit al acestora, de la compoziţiile tematice în sine până la nerespectarea
versificaţiei cu care Sf. Roman ne-a obişnuit. Opiniile rămân încă divizate cu
privire la această problemă, de vreme ce ediţia critică ateniană le introduc în
rândul condacelor autentice (genuina);
În ceea ce priveşte limba şi originea scriitorilor, patrologii amintesc astăzi de

sursele greceşti, latineşti şi siriace. Pornind de la aceste trei mari surse, traducerile
ulterioare în diferite alte limbi (armeană, georgiană, coptă, arabă, etiopiană, slavă)
au încercat să extindă cunoaşterea operelor patristice şi în alte medii;
Mult mai diversificată este originea scriitorilor (greci, latini, sirieni, egipteni,
africani, armeni, itali, gali, spanioli, etc.). Astăzi, în spaţiul oriental se studiază cu
predilecţie Părinţii şi scriitorii din primele două segmente.
47
CURSUL 5: ÎNVĂŢĂTURA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI (DIDAHIA):
MANUAL DE CATEHEZĂ MORALĂ, COMPENDIU LITURGIC, ÎNDRUMAR
PRACTIC AL CREŞTINILOR ŞI SPRIJIN PENTRU CATEHUMENI
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
opera a fost descoperită târziu, în secolul al XIX-lea (s-a conturat ipoteza că cel care a
descoperit-o a fost mitropolitul Filotei Vriennios, în 1873, la Constantinopol);
deşi autorul este anonim, lucrarea se prezintă mai cu seamă ca ca o lapidară cateheză
morală, compendiu liturgic, îndrumar practic al creştinilor prin indicaţiile bisericeşti oferite
şi un sprijin pentru catehumeni;
timpul şi locul redactării: sfârşitul secolului I, Siria;
lucrarea are 16 capitole şi este împărţită în următoarele segmente: capitolele 1-6 (morală),
7-10 (călăuziri cu privire la post, Taina Botezului şi a Euharistiei), 11-15 (distincţia pe care
credincioşii trebuiau să o facă între pseudo-profeţi şi cei autentici), 16 (tema eshatonului);
formulele poetice din cadrul acestei opere anonime pot fi percepute ca tipare pentru
imnografia bizantină ulterioară.
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE: DESCOPERIRE, TITLUL, ΑUTORUL ŞI CITAREA OPEREI DE CĂTRE ALŢI AUTORI
Descoperită abia în secolul al XIX-lea (1873)

în biblioteca metocului Sf. Mormânt din
Constantinopol (codexul 54) şi publicată ca
editio princeps la un deceniu după, de către
mitropolitul Filotei (Teodor, pe numele de
mirean) Vriennios al Nicomidiei (considerat
astăzi mai curând un plastograf de vreme
ce unii patrologi contemporani pun
descoperirea pe seama patriarhului Ioachim
al III-lea şi lui Constantin Tipaldos),
Învăţătura celor doisprezece Apostoli (=
Didahia, διδαχή τῶν δώδεκα ἀποστόλων)
este o lucrare anonimă, mult preţuită şi
folosită în Biserica primară. Manuscrisul, în
care făcea parte această operă anonimă din
epoca apostolică, datează din 1056 şi este
redactat de un anume „Leon notarul şi
Începutul Didahiei, Codexul Sf. Mormânt
păcătosul” (χειρὶ Λέοντος νοταρίου καὶ (54), datat 1056, Constantinopol
ἀλείπου; VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 68;
Curs 5: Învăţătura celor doisprezece Apostoli (Didahia)...
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române,

Bucureşti, 2009, p. 60; ***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, în: Scrierile
Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, pp. 17-18; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’: Γραμματεία τῆς περιόδου τῶν διωγμών,
Εκδοτικός Οίκος Κυρομάνος, Θεσσαλονίκη, 32008, p. 36; cu privire la
mitropolitul Filotei Vriennios ca plastograf, vezi: Kωνστανίνου Γ. ΜΠΟΝΗ,
Χριστιανιή γραμματεία ήτοι Φιλολογική και κριτική ιστορία των Πατέρων τκαι
Εκκλησιαστικών Συγγραφέων, τόμος πρώτος: Οι λεγομένοι Αποστολικοί
Πατέρες, Εν Αθήναις, 1977, pp. 296-299, 307; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia,
vol. 1, p. 165, nota 10);
Începând cu secolul al XII-lea opera a dispărut din circulaţia manuscriselor, deşi
se ştia de existenţa sa. Timp de şapte secole, lucrarea a rămas considerată drept
complet pierdută (Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 65-66);
Niciun argument intern al operei de faţă nu ne oferă informaţia veridică că cei
doisprezece Apostoli sunt autorii acestei lucrări. Din acest considerent, opera este
clasată drept anonimă;
Scriitorul, chiar dacă rămâne unul necunoscut nouă, se prezintă pe sine ca
„venind” de la Apostoli sau că exprimă şi împărtăşeşte opiniile lor. Prin toate cele
16 capitole, autorul este fidel învăţăturii Apostolilor. Cu certitudine, autorul nu
este Apostol, fiindcă, dacă ar fi fost aşa, atunci ar fi arătat o mai mare iniţiativă
proprie în privinţa misiunii, iar opera sa ar fi avut spaţiul său rezervat în
cuprinsul neo-testamentar (Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’,
p. 33);
S-a vehiculat, desigur, şi teoria că scriitorul acestei opere ar fi fost poate chiar
ucenic al Apostolului Petru. În plus, preocupările şi terminologia de provenienţă
iudaică pot indica realitatea că autorul era un creştin convertit dintre evrei, dar
fără a-l putea identifica (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’,
p. 33);
Originalul conţinea două titluri pentru aceeaşi operă, desigur ambele putând fi
interpretate în maniere diferite:
Învăţătura Domnului [transmisă]

Învăţătura celor doisprezece Apostoli neamurilor prin cei doisprezece Apostoli
(Διδαχή τῶν δώδεκα ἀποστόλων) (Διδαχή Κυρίου διὰ τῶν δώδεκα
ἀποστόλων τοῖς ἔθνεσιν)
↓ ↓
Învăţătura este a Ucenicilor [Domnului], Învăţătura este a Domnului, care a fost
care sunt în număr de doisprezece. Ea nu transmisă neamurilor (păgâni şi creştini
este a altor învăţători din secolele I şi II, ci a proveniţi din păgâni) de către cei
celor numiţi cu adevărat „Apostoli” doisprezece Apostoli
Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 43; VOICU/COLDA, Patrologia, I, p.
68; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 61; cf. Claudio MORESCHINI, Enrico
49
NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 147; Kωνστανίνου Γ. ΜΠΟΝΗ, Χριστιανιή

γραμματεία..., p. 300.
Opera este numită impropriu de unii cercetători contemporani drept Cartea celor
două căi. Considerăm, desigur, impropriu acest titlu prin simplul fapt că
raportarea faţă de cele două căi (a vieţii şi a morţii) este cuprinsă doar în primele
şase capitole, iar această temă nu este firul roşu al întregii lucrări;
Epistola lui Barnaba, Păstorul lui Herma, Clement Alexandrinul şi Origen cuprind în
corpusul lor teologic fragmente din această operă sau prezintă o terminologie
comună. Ultimii doi o numesc chiar „Scriptură” (γραφή):
Epistola lui Barnaba, cap. XVIII-XX: „Să trecem acum şi la altă gnoză şi învăţătură.
Sunt două căi: a învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului; iar
deosebirea ântre cele două căi este mare... Calea luminii este aceasta. Dacă cineva
vrea să meargă pe cale spre un loc hotărât, apoi să se grăbească prin faptele lui...
Calea întunericului este strâmbă şi plină de blestem, că este întru totul calea
morţii veşnice cu pedeapsă; pe ea se află cele ce pierd sufletele: închinarea la
idoli, obrăznicia, mândria puterii, fătărnicia...” (***, „Epistolă zisă a lui Barnaba”,
în: Scrierile Părinţilor Apostolici, pp. 135-136);
CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate, Stromata I: Note gnostice, potrivit filosofiei
celei adevărate, XX, 100:4 (p. 71) citează pasajul din Didahie III:5 (p. 26), „Şi iarăşi,
face o nedreptate cel care fură ideile barbarilor şi se laudă cu ele ca şi cum ar fi
ale lui, pentru a-şi spori slava lui, minţind adevărul. Unul ca aceste este numit de
Scriptură (ὑπὸ τῆς γραφῆς εἴρηται) «tâlhar». Că spus este: «Fiul meu, să nu fii
mincinos, pentru că minciuna duce la hoţie»” (subl.n.);
Influenţa ei a făcut ca să fie prezentă ca citare (deşi adeseori nemenţionată în mod

expres) în operele lui Rufin de Aquileea, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Ipolit
Romanul. Primul care o citează sub numele păstrat şi astăzi este Eusebiu de
Cezareea, deşi o consideră apocrifă, iar mai apoi lucrarea este citată de Sf.
Atanasie cel Mare în scrisoarea festală 39 (din anul 367), lucrare aşezată între cărţile
anaghinoscomena („bune de citit”):
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, III, XXV:4 „Între apocrife trebuie

socotite «Faptele lui Pavel», cartea intitulată «Păstorul [lui Herma]», «Apocalipsa
lui Petru», apoi: aşa numita «Epistola lui Barnaba», scrierea cu numele «Didahia
celor 12 Apostoli» (τῶν ἀποστόλων αἱ λεγόμεναι διδαχαί)...” (EUSEBIU DE
CEZAREEA, Istoria bisericească, p. 127);
Sfântul ATANASIE CEL MARE, Scrisori festive, XXXIX, PG 26:1437C-1340A: „iar din
lucrările pentru a fi citite... Înţelepciunea lui Solomon, şi Înţelepciunea lui Sirah,
şi Estera, şi Iudita, şi Tobit, şi Didahia cea numită a Apostolilor (διδαχὴ καλουμένη
τῶν ἀποστόλων, subl.n.) şi Păstorul [lui Herma]” [SANCTI ATHANASII, Epistole
Festales, XXXIX, PG 26:1436B-1340A; a se vedea şi lucrarea Despre fecioare (Περὶ
παρθένων), XIII, care citează din Didahie IX:3-4].
50
2. TIMPUL REDACTĂRII ŞI INDICII PREŢIOASE PENTRU ISTORIA BISERICII PRIMARE
Importanţa operei este dată în mod special de conţinutul capitolelor 11-15, unde
este prezentată realitatea că Biserica primară era atacată din ce în ce mai pregnant
de către pseudo-profeţi. Ceea ce se impunea în mod obligatoriu era un „pachet de
reguli” prin care se putea face distincţia dintre profeţii autentici şi pseudo-profeţi;
Alte problematici de natură teologică pe care le revelează această operă este
trecerea în mediul eclesial de la lucrarea învăţătorilor sau a profeţilor harismatici
la necesitatea instaurării unei instituţii a liturgilor permanenţi (cf. Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 166; cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI,
Istoria literaturii..., vol. 1, p. 149). Realitatea aceasta este argumentată de
imperativul din capitolul 15: „Hirotoniţi-vă vouă episcopi şi diaconi vrednici de
Domnul... Nu-i dispreţuiţi, că ei sunt cinstiţi între voi împreună cu profeţii şi
dascălii” (***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, XV:1-2, pp. 31-32);
Textul de mai sus indică realitatea că la momentul redactării acestei operei,
Biserica făcuse deja tranziţia de la epoca apostolică şi cea a harismaticilor la epoca
slujitorilor ei permanenţi. În plus, acelaşi text indică raportarea de egalitatea faţă
de păstorii locali, care nu trebuie să fie subestimaţi în raport cu harismaticii;
Din această perspectivă, opera – apropiindu-se prin tematică de Epistola Sf.
Clement Romanul – este considerată ca fiind redactată în formă finală undeva în
perioada 90-110 dHr., în Siria (deşi există şi voci, care atribuie locul în Palestina
sau chiar în Egipt;
Despre timpul şi locul redactării vezi mai multe la: Otto BARDENHEWER,
Patrology. The Lives and Works of the Fathers of the Church, Translated by Thomas J.
Shahan, B. Herder, Freiburg im Bresgau&St. Louis, 1908, p. 20; Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 43; Δημητρίου Σίμου ΜΠΑΛΑΝΟΥ,
Πατρολογία. Οι εκκλησιαστικοί Πατέρες και συγγραφείς των όκτω πρώτων
αιώνων, Τύποις Ι.Λ. Αλευροπούλου, Ἐν Ἀθηναίς, 1930, p. 39; Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 32-33; Kωνστανίνου Γ. ΜΠΟΝΗ,
Χριστιανιή γραμματεία..., pp. 301-302, etc. Pentru teorii cu privire la locul
redactării vezi: ***, La doctrine des Douze Apôtres (Didachè), Introduction, texte,
traduction, notes, appendice et index par Willy Rordorf, André Tuilier, col.
„Sources Chrétiennes”, 248, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978, pp. 91-99;
Argumentele pentru acceptarea (sfârşitului) secolului I ca timp al redactării sunt:

a) pregătirea pentru ziua venirii Domnului (cap. 16) – temă teologică frecventă a
acestui secol;
b) organizarea eclesiastică prezentată în această lucrare are o similitudine
izbitoare cu imaginea din Faptele Apostolilor şi epistolele pastorale (toate redactate
în acest secol);
c) trimiterea mereu spre învăţătura care este cuprinsă în Evanghelie (cap. 15; din
citările interne ale textului se vede că referinţele biblice sunt din Evanghelia lui
51
Matei) indică realitatea că opera anonimă a fost redactată după traducerea primei
Evanghelii în limba greacă koinē (dialectul comun);
d) simplitatea ritualurilor (Botez, Euharistie);
e) carenţa apariţiei în text a termenului de „prezbiter” (opera aminteşte de
Apostoli, episcopi, diaconi, profeţi, misionari, învăţători, harismatici, dar nicăieri
pe cel de „prezbiter” ca sinonim pentru preot). Deficienţa aceasta este până la
urmă explicabilă prin realitatea că, în acea epocă, prezbiterii erau membrii ai
parohiei sau, altfel spus, membrii de conducere. Dacă liderul unei comunităţi
creştine era numit în anumite regiuni episcop (ἐπίσκοπος), în altele acesta purta
denumirea de prezbiter (πρεσβύτερος) şi era, desigur, ajutat de diaconi (Παναγ.
Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 31-32);
f) opera anonimă nu aminteşte nicăieri de erezii, cum nici nu este îndreptată
împotriva gnosticilor sau ale montaniştilor;
g) folosirea din abundenţă a referinţelor biblice (vetero şi neo-testamentare)
[VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 71; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p.
65];
h) consolidarea episcopilor şi diaconilor în comunităţile creştine, unde aceştia îi
vor înlocui pe profeţii harismatici şi pe învăţători;
Această operă nu trebuie să fie confundată cu Didascalia Apostolilor [sau în titlul
exact: Didascalia (instrucţiunea) ortodoxă a celor doisprezece Apostoli şi învăţăcei sfinţi
ai Mântuitorului nostru] sau Rânduielile Apostolilor, lucrare compusă cel mai
probabil la începutul secolului al III-lea pentru o comunitate creştină din nordul
Siriei.
3. DIVIZIUNE
Lucrarea în sine se prezintă ca o lapidară cateheză morală, compendiu liturgic,

îndrumar practic al creştinilor prin indicaţiile bisericeşti oferite şi un sprijin
pentru catehumeni;
Opera compozită în 16 capitole, este împărţită în următoarele trei segmente,
alături de epilog:
Capitole Perspectivă Idei teologice

Învăţătură morală perspectiva etică realizată prin didascalia celor două căi
1-6 sinoptică (viaţa şi moartea), cunoscute din surse greceşti şi
iudaice;
7-10 Compendiu liturgic călăuziri cu privire la post, rugăcine, Taina Botezului şi
a Euharistiei;
11-15 Indicaţii bisericeşti distincţia pe care credincioşii trebuiau să o facă între
(Drept canonic) pseudo-profeţi şi cei autentici;
16 Epilog tema eshatonului.
52
Unii patrologi se opun acestei diviziuni şi o împart în două segmente: capitolele 1-

10 (tentă morală) şi 11-15 (îndrumar), iar alţii o împart în funcţie de tematica
fiecărui capitol în parte:
Capitole Perspectivă Idei teologice

1-5 Cele două căi calea vieţii şi calea morţii;
concluzii faţă de raportarea privind cele două căi,
6 Conclusivă (I) purtarea jugului lui Hristos şi ferirea de consumul
jertfelor acordate idolilor;
7 Liturgică călăuziri cu privire la Taina Botezului;
8 Liturgică călăuziri cu privire la post şi rugăciune;
9-10 Liturgică călăuziri cu privire la Taina Euharistiei;
11-13 Indicaţii bisericeşti problematica Apostolului autentic, a profetului şi cea a
(disciplină) pseudo-profeţilor, primirea străinilor;
14 Indicaţii bisericeşti despre cultul din ziua Domnului;
despre instaurarea unei instituţii a liturgilor
15 Indicaţii bisericeşti permanenţi şi atitudinea faţă de mustrarea
aproapelui;
16 Conclusivă (II) problematica privegherii şi a evenimentelor din
eshaton.
4. CUPRINSUL OPEREI
Cele două căi (calea vieţii şi cea a morţii) sunt privite diametral opuse. Scopul primei
căi este să ne conducă spre desăvârşirea în Hristos, prin purtarea jugului Său, în
timp ce ţinta celei de-a doua căi este să ne (în)robească păcatului. Tema aceasta a
celor două căi este comună şi Epistolei lui Barnaba (18-20), într-o formă apropiată în
opera Păstorul lui Herma, precum Doctrinei Apostolilor şi Constituţiilor Apostolilor
din secolul al III-lea (***, Părinţii apostolici, Scrieri I, Ediţie bilingvă, trad. de
Cristina Ciubotariu et alii, studiu introductiv de Dan Batovici, col. „Tradiţia
creştină”, 10, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 20; Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI,
Istoria literaturii..., vol. 1, p. 149);
În mod cert, tema aceasta a celor două căi era cunoscută şi în filosofia antică
greacă. Spre exemplu, neo-pitagoreii, recunoscuţi ca „tipicarii ideilor etice şi
pedagogice” ai lumii vechi, foloseau ca simbol pentru aceste două căi litera
grecească Y (ypsilon), prin care făceau cunoscut semnul în care drumul se bifurcă
în două direcţii, iar călătorul era nevoit să aleagă una dintre ele (Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 26). În plus, unii patrologi eleni
consideră opera aceasta ca o dezvoltarea a Tablei lui Cebes (Tabula Cebetis),
filosof antic grec din Teba (430-350 îHr.), cunoscut ca discipol al lui Socrate, unde
se prezintă călătoria tainică (= calea mistică) a sufletului prin două căi, şi anume
calea adevărului şi calea greşelii (cf. Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική
γραμματολογία. Πατέρες καὶ θεολόγοι τοῦ Χριστιανισμοῦ, τόμος α’, Εκδοτικός
Οίκος Κυρομάνος, Θεσσαλονίκη, 22005, p. 31);
53
Calea vieţii (putând fi numită uşor şi calea virtuţii), descrisă în aproximativ 70 de

îndrumări (porunci), se împlineşte prin patru tipuri de (în)datoriri:
Datoria iubirea faţă de Dumnezeu şi semen:

fundamentală „Mai întâi să iubeşti pe Dumnezeu, Creatorul tău; al doilea, pe
a iubirii aproapele tău ca pe tine însuţi” (***, „Învăţătură a celor doisprezece
Apostoli”, I:2, p. 25);
săvârşirea faptelor bune, îndepărtarea de păcat, de poftele carnale şi
de superstiţii:
Datorii personale „... să nu vrăjeşti, să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece,
nici pe cel născut să nu-l ucizi... să nu vorbeşti de rău, să nu ţii
minte răul. Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de
vorbă...” (II:2-7, p. 26);
respectarea reprezentanţilor lui Dumnezeu pe pământ şi acte de
Datorii sociale caritate faţă de cei săraci:
„... Să nu întorci spatele celui lipsit; să faci parte din toate ale tale
fratelui tău şi să nu zici că sunt ale tale...” (IV:8, p. 27);
Datoria mărturisirii „În Biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la
păcatelor rugăciune cu conştiinţa rea” (IV:14, p. 27).
Calea morţii descrisă într-un singur capitol (5) este, de altfel, o „avalanşă” a
formelor păcatului care se lansează asupra firii umane: uciderea, desfrânarea,
furtul, minciuna, mândria, viclenia, lăcomia, nedreptatea, etc.;
Epilogul sau prima parte conclusivă: ferirea creştinilor de orice aspect ce ţine de
calea morţii şi purtarea jugului lui Hristos;
Aspectele liturgice ale acestei opere sunt în număr de patru (Taina Botezului şi a
Euharistiei, postul şi rugăciunea) şi ating problematici de actuale:
- săvârşit în apă proaspătă (caldă sau rece);

- se face în numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi;
Botezul (cap. 7) - dacă apa este insuficientă este acceptată forma prin turnare de trei
ori pe cap, în numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi;
- cel care doreşte să se boteze şi cel care botează să postească câteva
zile înainte;
Postul&rugăciunea - postul este impus pentru zilele de miercuri şi vineri;
(cap. 8) - rugăciunea: credinciosul să rostească de trei ori pe zi rugăciunea
Domnească;
- rugăciuni pentru potir şi pâine;
Euharistia (cap. 9- - numai cei botezaţi pot primi Euharistia;
10) - formă de rugăciune după Euharistie;
Segmentul indicaţiilor bisericeşti (cap. 11-15) analizează diferite problematici:

a) maniera prin care se deosebeşte un profet (apostol) autentic de unul fals (cel
fals stă mai mult de trei zile într-o comunitate, cere bani la plecare şi nu are
trăirile Domnului; cap. 11);
54
b) primirea străinilor şi facerea de bine din partea creştinilor, pentru a nu ajunge

un „creştin trândav” (cap. 12; ***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”,
XII:4, p. 31);
c) profetul autentic şi dascălul unei comunităţi trebuie să fie hrăniţi de comunitate
(cap. 13);
d) Duminica este ziua de cinstire a Domnului, atunci când se săvârşeşte
Euharistia. Ca cineva să ajungă să se împărtăşească este nevoie ca în prealabil să-
şi fi mărturisit păcatele şi să fie împăcat cu ceilalţi (cap. 14);
e) necesitatea instaurării unei instituţii a liturgilor permanenţi şi atitudinea faţă de
mustrarea aproapelui, care trebuie făcută cu pace şi nu cu mânie (cap. 15);
De altfel, prin acest conţinut al instrucţiunilor de ordin canonic, Didahia se
prezintă ca cel mai vechi text pe care-l păstrăm în legătură directă cu dreptul
canonic, pe lângă realitatea că opera este şi cel mai important document din epoca
apostolică (Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 1: The Beginnings of Patristic
Literature, Christian Classics, Wetminster, Maryland, 1986, p. 30);
Epilogul (sau partea a doua conclusivă, cap. 16) are cu preponderenţă un caracter
eshatologic („zilele cele mai de pe urmă”), prin accentuarea semnelor viitoare care
prevestesc venirea Domnului „pe norii cerului” (XVI:8, p. 32). Modelul ales în
această expunere cu temă eshatologică este limbajul mateian;
Într-un fragment al versiunii copte al Didahiei este inserată chiar şi o formulă de
mulţumire pentru Sfântul Mir: „Îţi mulţumesc Părinte Sfinte pentru mirul ce ni s-a
făcut cunoscut prin Fiul Tău. Ţie mărire în veci” (VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 70;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 63).
5. REPERE TEXTOLOGICE IMPORTANTE
Taina Mărturisirii păcatelor se face în biserică:
„În biserică să-ţi mărturiseşti păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu

conştiinţa rea” (***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, IV:14, p. 27);
Botezul va fi întotdeauna săvârşit în numele Sfintei Treimi, în apă (per infusionem):
„După ce aţi spus mai înainte toate cele de mai sus «botezaţi în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh» în apă proaspătă” (***, „Învăţătură a celor
doisprezece Apostoli”, VII:1, p. 28);
Postul creştinilor (pentru a se deosebi de cel iudaic din zilele de luni şi joi) va fi
ţinut miercurea şi vinerea:
„«Posturile voastre să nu fie ca cele ale făţarnicilor», că ei postesc lunea şi joia;

voi, însă, să postiţi miercurea şi vinerea” (***, „Învăţătură a celor doisprezece
Apostoli”, VII:1, p. 29);
55
Ziua de cinstire a Domnului şi de săvârşire a Euharistiei este Duminica:
„Când vă adunaţi în duminica Domnului, frângeţi pâinea şi mulţumiţi, după ce

mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată” (***,
„Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, XIV:1, p. 31);
Necesitatea participării la slujbele Bisericii cât mai des (cu putinţă):
„Adunaţi-vă des, pentru a căuta cele de folos sufletelor voastre” (***, „Învăţătură
a celor doisprezece Apostoli”, XVI:2, p. 32);
Multitudinea formulelor imnografice, introduse în această operă anonimă, pot fi

considerate ca forme primare care „soluţionează” dilema cu privire la geneza
condacului. Apariţia refrenului în aceste texte ritualistice poate fi perceput ca
„model” pentru refrenul condacului romaneic din secolul al VI-lea:
„Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru,

pentru sfânta vie a lui David, copilul Tău,
pe care ne-ai făcut nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău;
Slavă Ţie în veci!
Îţi mulţumim Ţie, Părintele nostru,
pentru viaţa şi cunoştinţa,
pe care ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău;
Slavă Ţie în veci!” (***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, IX:2-3, p. 29).
56
CURSUL 6: SF. IGNATIE TEOFORUL: CREDINŢĂ AUTENTICĂ ŞI DRAGOSTE
ARZĂTOARE PENTRU MOARTEA ÎN HRISTOS
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
episcop al Antiohiei şi ucenic al Apostolului Ioan, alături de Sf. Policarp al Smyrnei, Sf.
Ignatie Teoforul („purtător de Dumnezeu”) moare la Roma în vremea împăratului roman
Traian;
din perspectivă istorică textul sinaxarial nu oferă decât o singură informaţie: a pătimit în
vremea împăratului roman Traian, fără alte date suplimentare. Cel mai probabil, influenţat
de opinia cronicarului bizantin Ioan Malalas, scriitorul sinaxarului închinat Sf. Ignatie
menţionează o primă parte a muceniciei desfăşurate chiar în Antiohia;
sursele imnografice întăresc elementele sinaxariale, cu excepţia confirmării primei părţi a
martirajului din Antiohia şi a faptului că Sf. Ioan Gură de Aur a redactat un encomion în
cinstea lui;
cercetătorii contemporani inserează următoarele idei în relaţie cu viaţa Sf. Ignatie: născut
în Siria, episcop al Antiohiei, începând cu (cca.) 70, adus din Siria la Roma pentru a muri
sfâşiat de fiarele sălbatice (cca. 107);
corpusul teologic ignatian este alcătuit din şapte scrisori, din care una către Sf. Policarp al
Smyrnei şi şase către Bisericile locale;
gândirea teologică a Sf. Ignatie este tridimensională: teologia slujirii episcopale, teologia
unităţii eclesiastice şi teologia euharistică.
SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ
Anul Eveniment
? naşterea în Siria;
cca. 70 episcop al Antiohiei (Siriei);
cca. 98 - cca. 107 călătoreşte din Siria până la Roma, unde urma să fie mucenicit;
(cca.) 107 moare la Roma, sfâşiat de lei.
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Prin activitatea teologică a Sf. Ignatie Teoforul (sau „Purtătorul de Dumnezeu”,

θεοφόρος; cunoscut şi sub numele de Ignatie al Antiohiei), Biserica face un pas
hotărâtor spre fundamentarea teologică. Acest pas depăşeşte acţiunea rezolvării
dilemelor teologice şi pastorale ocazionale, după cum şi „stadiul uşoarei acţiuni
de moralizare şi propovăduire a virtuţilor... Sf. Ignatie [Teoforul] a arătat că
teologul creştin poate folosi limbajul climatului spiritual contemporan lui (iudaic,
Curs 6: Sf. Ignatie Teoforul: credinţă autentică...
gnostic, elen), fără a fi influenţat esenţial de către acesta” (Stylianos

PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 168-169);
Cu alte cuvinte, întregul corpus teologic al Sf. Ignatie, dublat şi de viaţa sa, a
ajutat Biserica să transcendă mediul iudaic şi să înainteze spre modul propriu de
gândire teologică;
Unii consideră că numele „Ignatie” (din latinescul „ignis” – foc) poate presupune
că era descendentul unei familii romane (fapt aproape imposibil dacă ne gândim
la felul morţii martirice, incompatibil unui cetăţean roman), în timp ce
supranumele grecesc de „Teofor”, desigur, ca mod de exprimare mai curând al
zelului său, poate fi interpretat astăzi sub două dimensiuni:
a) dinamic („purtător de Dumnezeu”, θεοφόρος, care insuflă şi altora trăirea
aceasta);
b) static („purtat de Dumnezeu”, θεόφορος, prin identificarea Sf. Ignatie cu
copilul pe care Însuşi Hristos l-a binecuvântat, Mt. 18:2-3) [cf. Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 61; VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 158;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 83];
Este cinstit de Biserica Ortodoxă în data de 20 decembrie, în timp ce Biserica
Catolică îl prăznuieşte pe 1 februarie.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SF. IGNATIE
Din perspectivă diacronică, primele surse care oferă informaţii extrem de

preţioase despre propria sa viaţă, mai ales cele în relaţie cu finalul vieţii, începând
de la călătoria sa din Siria spre Roma sunt chiar scrisorile ignatiene. Astfel, în
cetatea Smyrnei, va scrie efesienilor că trimiterea sa în lanţuri la Roma s-a făcut
din Siria (Sfântul IGNATIE TEOFORUL, Epistole, Epistola către Efeseni, XXI:2, în:
Scrierile Părinţilor Apostolici, p. 164; Epistola către Smirneni, XI:1, p. 185). Aceeaşi
menţiune cu privire la punerea în lanţuri se găseşte şi în Epistola către Magnezieni
(I:2, p. 165; XII:1, p. 168), către Tralieni (I:1, p. 170; V:2, p. 171; X:1, p. 172; XII:2, p.
173), către Romani (I:1, p. 174; IV:3, p. 175; V:1, p. 176), către Filadelfieni (V:1, p. 179;
VII:1, p. 181);
În epistola către Tralieni, Sf. Ignatie subliniază realitatea morţii prin sfâşierea sa de
către animale, sfârşit care-l va aştepta la Roma, la finalul călătoriei sale: „pentru ce
port eu lanţuri, pentru ce doresc să mă lupt cu fiarele?” (X:1, p. 172). Acelaşi
indiciu privind aruncarea sa la fiarele sălbatice se regăseşte şi în epistola către
Romani (IV:1-2, p. 175; V:2, p. 176), în epistola către Smirneni (IV:2, p. 183);
Scrisoarea către Romani, datată în ziua de 24 august („ziua a noua înainte de
calendele lui septembrie”; X:3, p. 177), este cea mai bogată în indicii: Ignatie este
episcopul (Antiohiei) Siriei (II:2, p. 175), care a fost trimis înlănţuit din Siria până
la Roma. Le cere celor din Roma să nu intervină pentru el, ca să poată dobândi
cununa muceniciei:
58
„Nicio făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice
de a dobândi pe Hristos... Să nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi [ca] să [nu]
mor. Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie a lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi
cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om!” (V:3,
VI:2, p. 176);
Din această scrisoare, memorabile sunt cuvintele sale care vor fi citate mai apoi în
textul sinaxarial şi în imnografia dedicată sărbătorii sale:
„Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt
grâu al lui Dumnezeu şi sunt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine
curată a lui Hristos. Mai degrabă, linguşiţi fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să
nu lase nimic din trupul meu...” (IV:1-2, p. 175; cf. şi V:3, p. 176);
În drumul din Siria spre Roma, Sf. Ignatie a fost pus sub paza unei cohorte
romane compuse din zece soldaţi, pe care-i numeşte sugestiv „leoparzi” şi care se
comportau adeseori execrabil (V:1, p. 176);
Ajuns în Troada, va scrie în epistola către Filadelfieni, numele celor care-l însoţesc în
călătoria sa finală spre Roma, şi anume: diaconii Filon (originar din Filicia) şi
Buru, alături de Reu Agatopod, care a renunţat chiar la viaţa sa pentru a-l însoţi
(XI:1-2, p. 181). Acest aspect îl va repeta şi în epistola către Smirneni (XII:1, p. 186);
Martiriul Sf. Ignatie precizează că acesta era ucenicul Sf. Apostol Ioan (ὁ τοῦ
ἀποστόλου Ἰωάννου μαθητὴς), „bărbat în întregime apostolic”. În urma
campaniei întreprinse de împăratul Traian împotriva parţilor şi armenilor, ajuns
în Antiohia, Traian îl va interoga pe Sf. Ignatie cu privire la „cel răstignit de către
Pilat din Pont”. Răspunsurile Sf. Ignatie se vor coaliza în jurul concepţiei despre
Hristos „Cel care ne-a înviat din păcat” şi că el „poartă în sine pe Dumnezeu”,
prin numele de Teofor. La aceste gânduri, împăratul Traian va decide ca
episcopul Antiohiei, „legat de către soldaţi”, să fie dus în marea cetatea a Romei,
unde să fie dat fiarelor sălbatice (***, Mαρτυρίον τοῦ Ἁγίου Ἱερομάρτυρος
Ἰγνατίου τοῦ Θεοφόρου, I-II, în: Corpus Ignatianum: A complete Collection of the
Ignatian Epistles, Genuine, Interpolated, and Spurious, Together with the
numerous extracts from them, As quoted by Ecclesiastical Writers down to the
Tenth Century in Syriac, Greek, and Latin, An English Translation of the the
Syriac Text, Copious Notes, and Introduction by William Cureton, Francis&John
Rivington, London, 1849, pp. 190-195, aici pp. 190-192);
Origen († cca. 253), în omilia VI(:3) la Evanghelia lui Luca, menţionează că Sf.
Ignatie a fost al doilea episcop al Antiohiei, după Apostolul Petru;
Eusebiu de Cezareea († 339), în cartea a treia a lucrării Istoria bisericească, vorbeşte
în două capitole despre Sf. Ignatie. Astfel, în prima sa menţiune (III:22), Eusebiu
mărturiseşte laconic că Ignatie a fost cel de-al doilea episcop al cetăţii Antiohia,
după Evodiu, în timp ce în a doua trimitere (III:36) aminteşte că acesta a fost al
doilea urmaş a lui Petru. La o primă analiză, se poate observa că informaţiile nu
concordă:
59
„În timpurile despre care vorbim, după Evodiu, care fusese primul cârmaci al
Bisericii din Antiohia, strălucea luminatul Ignatie” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, III:22, p. 121);
„Tot pe atunci, se făcuse cunoscut Papia... precum şi cel de care-şi aduc aminte
mulţimile şi astăzi, Ignatie care a fost ales ca al doilea urmaş al lui Petru pe
scaunul episcopal din Antiohia” (III, XXXVI:2, p. 137);
Acest al 36-lea capitol din cartea a treia a Istoriei bisericeşti, conţine cele mai multe
informaţii referitoare la Sf. Ignatie. În plus, scriitorul bisericesc reuşeşte aici să
înglobeze chiar şi fragmente din scrisorile Sf. Ignatie trimise unor Biserici locale,
precum şi mărturii ale altor Părinţi bisericeşti despre personalitatea Sf. Ignatie (cf.
Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 125);
În rezumat, Eusebiu aminteşte următoarele aspecte din bios-ul Sf. Ignatie, alături
de câteva adaosuri:
Fapte din viaţa Sf. Ignatie Completări

trimiterea Sf. Ignatie din Siria la Roma, unde fragmente din scrisorile Sf. Ignatie
va fi dat pradă fiarelor (XXXVI:3); (XXXVI:7-11);
deşi aflat sub supravegherea soldaţilor, mărturii directe despre Sf. Ignatie şi
Părintele antiohian întărea Bisericile prin epistolele sale, mărturii provenite de la Sf.
cuvântări şi îi îndemna pe credincioşi să se Irineu de Lugdunum şi Policarp al Smirnei
ferească de erezii (XXXVI:4); (XXXVI:12-14);
scrie scrisori unor Biserici locale, precum cea după moartea Sf. Ignatie pe scaunul
din Smyrna, Efes, Magnezia, Trales, Filadelfia Antiohiei a venit Heros (XXXVI:14);
şi Roma (XXXVI:5/10), dar şi Sf. Policarp
(XXXVI:10);
credincioşii din Roma sunt îndemnaţi de
către Sf. Ignatie să nu intervină pentru el în
faţa împăratului roman (XXXVI:6);
Sf. Ioan Gură de Aur († 407) redactează un cuvânt encomiastic, intitulat sugestiv
La Sfinţitul mucenic Ignatie. În cuprinsul ei, autorul indică realitatea că Sf. Ignatie îi
vizita des pe Apostoli, că acesta era episcop, iar mai apoi a ajuns mucenic. El este
cinstit şi i se aduc cuvinte de laudă pentru acţiunile sale ca episcop într-o vreme
atât de dificilă pentru istoria Bisericii. Rolul acesta de a dirija o mare cetate, cum
este cea a Antiohiei, l-a „moştenit” de la însuşi Apostolul Petru. Autorul nu uită,
desigur, să amintească martirajul Sf. Ignatie la Roma şi folosul duhovnicesc de
care întreaga Biserică, prin cinstitele sale moaşte, se bucură (ΙΩΑΝΝΟΥ ΤΟΥ
ΧΡΙΣΟΣΤΟΜΟΥ, Ἐγκώμιον εἰς τὸν ἄγιον ἴερομάρτυρα Ἰγνάτιον τὸν θεοφόρον
ἀρχιεπίσκοπον γενόμενον Ἀντιοχείας τῆς μεγάλης εἰς Ῥώμην, PG 50:587-596; cf.
Θεμιστόκλης Χ. ΑΛΕΞΑΝΔΡΙΔΗΣ, Οι εγκωμιαστικοί λόγοι του Αγίου Ιωάννου του
Χρυσοστόμου για τους μάρτυρες της Αντιοχείας και της Κωνσταντινουπόλης,
Διπλωματική εργασία, Θεσσαλονίκη, 2018, pp. 60-61 [în manuscris]);
60
Fericitul Ieronim († 420) aminteşte în trei pasaje din lucrarea Chronicon („Cartea
timpului”) de Părintele antiohian:
a) după cea de-a 216 Olimpiadă (cca. 72 dHr.), Ignatie devine cel de-al doilea
episcop pe tronul Antiohiei;
b) alături de Papia, episcop de Hierapolis şi de Policarp al Smyrnei, Ignatie este
trecut în lista ucenicilor Sf. Ioan Evanghelistul (cca. 100 dHr.);
c) în anul 2120 (108 dHr.) episcopul Ignatie este trimis la Roma pentru a fi dat
fiarelor, iar după sine pe tronul episcopal este pus Heros;
Cronicarul bizantin Ioan Malalas († 578) inserează în cuprinsul Cronografiei sale
(XI) faptul că mucenicia Sf. Ignatie a avut loc în Antiohia („Însuşi împăratul
Traian în acest oraş şi-a petrecut timpul când a avut loc calamitatea. Martirizat a
fost de către el Sf. Ignatie, episcopul oraşului Antiohia, mâniindu-se pe acesta că l-
a insultat”; ΙΩΑΝΝΟΥ ΜΑΛΑΛΑ, Χρονογραφία, ΧΙ, PG 97:64A-718A, aici 417B);
Conform textului sinaxarial, care se dovedeşte a fi o compilaţie de texte şi surse
precedente:
„Sfântul sfinţitul mucenic Ignatie, urmaş al Apostolilor, al doilea patriarh al

Bisericii Antiohiei după Evod, a fost împreună cu Policarp, episcopul Bisericii
Smirnei, ucenic al Sfântului evanghelist Ioan. Când împăratul Traian a trecut prin
Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a
cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Hristos. De
aceea a fost chinuit îndelung şi în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât
chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să fie dat mâncare
fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetăţile prin care
trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, «ca să ajung, spunea el, pâine curată lui
Dumnezeu». În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost sfâşiat de leii sloboziţi
asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creştinii
şi le-au dus în Antiohia. Se spune că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a
apucat de mână Stăpânul Hristos şi l-a luat în braţe şi a zis: «De nu se va smeri
cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăţia cerurilor»; şi: «Cel ce va
primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte». De aceea a
fost numit purtător de Dumnezeu. Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de
laudă şi cel între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur” (***, Mineiul pe
decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 51975, p. 297);
Textul sinaxarial oferă nu mai puţin de cinci elemente esenţiale pentru creionarea
epocii şi a biografiei Sf. Ignatie. Astfel,
a) Sf. Ignatie a fost „urmaş al Apostolilor”, al doilea „patriarh” al Bisericii din
Antiohia şi, alături de Sf. Policarp al Smyrnei, ucenic al Sf. evanghelist Ioan.
Formula „sfinţitul [mucenic]” dovedeşte că era cleric;
b) prima parte a martirajului său are loc la Antiohia, din porunca directă a
împăratului roman Traian;
61
c) este trimis la Roma pentru a fi oferit drept hrană leilor din stadion. Pe drumul
spre Roma, el „a întărit
Bisericile” (prin prezenţa şi
redactarea epistolelor
sale), iar în timpul
muceniei, Sf. Ignatie se
roagă să devină pentru
Hristos „pâine curată”;
d) este identificat ca fiind
copilul pe care
Mântuitorul îl
binecuvintează şi-l arată
model de curăţie pentru
dobândirea Împărăţiei
cerurilor → numele de Mucenicia Sf. Ignatie Teoforul, 20 decembrie (Menologion-ul
împăratului bizantin Vasile al II-lea, cca. 1000 dHr.)
„Teofor” (θεοφόρος);
e) în cinstea lui, Sf. Ioan Gură de Aur redactează un cuvânt encomiastic;
Din păcate, în afara informaţiei referitoare la martirajul său suferit în epoca
împăratului Traian (98-117 dHr.), textul sinaxarial nu prezintă alte date istorice
suplimentare cu privire la timpul naşterii şi activităţii Sf. Ignatie. Cert este faptul
că mucenicia sa a avut loc – în mod logic – până în anul 117 dHr.;
În ceea ce priveşte acum sursele imnografice, acestea au rolul de a „completa”
acest tablou sinaxarial. Elementele de natură imnografică recompun cadrul istoric,
amintind şi susţinând informaţiile sinaxariale, cu excepţia primei părţi a
martirajului, care a avut loc în Antiohia, şi a identificării lucrării encomiastice
hrisostomiene:
„Arhiereu ca acesta se cădea să fie nouă...” (***, Mineiul pe decembrie, p.

Problematica 295);
clericală „Adus legat ca să pătimeşti, arhiereule...” (p. 295);
„Lăudat să fie Ignatie dumnezeiescul preot, îndoit încununându-se ca
mucenic şi păstor...” (p. 299);
„Şi atunci acest cuvânt vrednic de laudă ai strigat: grâul Ziditorului
sunt; între dinţii fiarelor mi se cade să fiu cu totul măcinat, ca să mă arăt
pâine preacurată Cuvântului şi Dumnezeului nostru...” (p. 287);
„Grâu făcându-te Plugarului celui fără de moarte, între dinţii fiarelor ai
fost mâncat şi pâine dulce Lui te-ai arătat...” (p. 287);
Jertfa ca o „Grâu curat lui Dumnezeu sunt, ai strigat, părinte; mă grăbesc să fiu
„pâine curată” măcinat de fiarele sălbatice... ca să mă arăt lui Hristos pâine curată” (pp.
lui Hristos 292-293);
„Încă şi ca nişte grâu de dinţii fiarelor ai fost măcinat, fericite,
aducându-te jertfă Dumnezeului tău...” (p. 293);
„Nu te-ai înfricoşat vrând a fi măcinat ca grâul, de dinţii [fiare]lor” (p.
296);
62
„Grâu al lui Dumnezeu sunt şi prin dinţii fiarelor vreau să fiu

măcinat...” (pp. 302-303);
„Ignatie, ca şi soarele ai pornit şi ai trecut repede de la Răsărit spre
Apus...” (p. 287);
„Şi Apusul îl luminezi, venind de la Răsărit...” (p. 291);
„Ignatie... ai întărit cu multe epistole Biserica lui Hristos...” (p. 292);
Trimiterea la „Şi în Roma ai împlinit, părinte, mărturisirea după vrednicie” (p. 294);
Roma, „Sfinţite Ignatie, fiind dus legat... ca soarele cu razele muceniciei de la
întărirea Răsărit tot Apusul, toată lumea ai luminat-o” (p. 294);
Bisericilor prin „Fiind legat... ai pornit la Roma... dar chiar legat fiind, n-ai încetat a
scrisori întări Biserica, scriind tuturor ierarhilor lui Hristos, de prin cetăţi...” (p.
294);
„Ignatie, ai scris bisericilor şi cetăţilor, întărind pe toţi întru
mărturisire” (p. 295);
„Prigonirile tale cele îndelungate şi lanţurile cele cumplite, suferinţele
din Roma...” (p. 296);
„Cel ce te-ai numit după vrednicie de Dumnezeu purtător, fericite
Ignatie, când Stăpânul, ca un milostiv te-a luat în braţe...” (p. 286);
Numele de „Cu adevărat cu nume potrivit ai fost numit purtător de Dumnezeu,
„Teofor” părinte; că încă de pe când erai prunc te-ai aflat purtat de mâinile
Domnului, Cel ce a strigat către noi: «Să fiţi Mie ca pruncul acesta!»” (p.
292).
3. VIAŢA SF. IGNATIE DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Se crede mai curând că avea origine siriană şi nicidecum o provenienţă dintr-o

familie romană, de vreme ce moartea sa violentă în stadionul din Roma şi faptul
că nu cere o reevaluare a situaţiei sale împăratului Traian sunt indicii clare pentru
o non-origine romană;
Sursele nu concordă nici în ceea ce priveşte ucenicia sa. A cui ucenic a fost? Al Sf.
Petru sau al lui Ioan? Cele mai vechi surse îl prezintă ca fiind ucenic al Sf.
evanghelist Ioan şi urmaşul Apostolului Petru pe scaunul Antiohiei, înlocuindu-l
pe Evodiu. Literatura patristică contemporană acceptă probabilitatea uceniciei Sf.
Ignatie pe lângă Apostolul Ioan:
Vezi: J.-A. MOEHLER, La Patrologie ou histoire littéraire des trois premieres siècles de l’
Église Chétienne, Traduite de l’allemand par Jean Cohen, Tome premier,
Debécourt, Paris, 1843, p. 117; Johannes ALZOG, Manuel de Patrologie, traduction
de l’abbé P. Bélet, Gaume Frères, Paris, 1867, p. 47; Bernard SCHMID, Manual of
Patrology, pp. 79, 80; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie et d’histoire des
dogmes, Traduits de l’allemand et adaptès par E. Ricard, Et. Rogers et F.
Chernoviz, Paris, 1906, p. 38; Δημητρίου Σίμου ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., p.
44; IDEM, Οἱ Πατέρες καὶ συγγραφείς τῆς ἀρχαίας Ἑκκλησίας, Ἐν Ἀθηναῖς,
21961, p. 9; Πρωτ. Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα Πατρολογίας, Εκδόσεις
Συμμετρία, Αθήνα, 1994, p. 33;
63
Cel mai sigur în cadrul acestei „ucenicii” apostolice, Sf. Ignatie s-a format din
perspectivă teologică, atât timp cât în secolul I nu existau Şcoli teologice de
renume. Se pare că a fost autodidact (Παν. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ιγνάτιος Αντιοχείας,
Πατριαρχικόν Ίδρυμα Πατερικών Μελετών, Θεσσαλονίκη, 1970, p. 20);
În ceea ce priveşte episcopatul său, acesta a început în jurul anului 70, iar faima sa
ca om format în apropierea Apostolilor îl va propulsa în adevărată emblemă în
spaţiul siriac. Dacă se ţine cont de această realitate, atunci anul naşterii sale poate
fi cca. 40 (50), în timp ce anul morţii martirice este considerat 107 (mai rar 113):
Cf. Johannes ALZOG, Manuel de Patrologie, p. 48; Bernard SCHMID, Manual of

Patrology, p. 79; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., p. 38; Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 63; Δημητρίου Σίμου
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., p. 44; Basilio STEIDLE, Patrologia seu Historia Antiquae
Litteraturae Ecclesiasticae, Herder&Τypographi Editores Pontificii, Friburg, 1937,
p. 14; IGNACE D’ANTIOCHE, POLYCARPE DE SMYRNE, Lettres. Martyre de Polycarpe,
Texte grec, introduction, traduction et notes par P.Th. Camelot, col. „Sources
Chrétiennes”, 10, Les Éditions du Cerf, Paris, 1958, p. 12; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., p. 50; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, Εκδόσεις Π. Πουρναρᾶ,
Θεσσαλονίκη, 1983, p. 12; Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα Πατρολογίας, p.
34; Hubertus R. DROBNER, Lehrbuch der Patrologie, Herder, Freiburg-Basel-Wien,
1994, p. 41; Χρήστου Αθ. ΑΡΑΜΠΑΤΖΗ, Χριστιανική γραμματεία, τόμος α’:
Εκκλησιαστικοί συγγραφείς και κείμενα της πρώτης χιλιετίας, Εκδόσεις Π.
Πουρναρά, Θεσσαλονίκη, 2008, p. 43;
În vremea epocii cât a păstorit cetatea Antiohiei, asupra acesteia s-a declanşat o
persecuţie anticreştină de mici dimensiuni din toate perspectivele;
Cinci surse prezintă realitatea pătimirii Sf. Ignatie în vremea împăratului roman
Traian. Că a fost condamnat la moarte direct de către împăratul roman este un
aspect pe care patrologii contemporani îl consideră astăzi dubia, în baza a cel puţin
trei argumente logice, şi anume:
a) dacă lucrurile ar fi avut acest mers, Sf. Ignatie ar fi menţionat în vreo scrisoare
aspectul acesta. Ori în nicio epistolă redactată de sine nu apare vreun indiciu cu
privire la perspectiva aceasta;
b) Părintele antiohian nu le-ar fi scris romanilor să nu intervină pentru el,
deoarece era de la sine de înţeles că o sentinţă dată direct de împărat nu mai poate
fi modificată sub nicio formă;
c) dacă se consideră anul morţii cca. 107 dHr. se cunoaşte din istorie că împăratul
Traian a venit cam în aceeaşi perioadă în Orient;
Cel mai probabil în urma unui denunţ scris (lucru des întâlnit în acea epocă) sau a
unei mişcări populare, Sf. Ignatie este condamnat la moarte de către legatul Siriei
şi trimis la Roma pentru a i se aplica sentinţa finală (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I,
p. 159; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 83);
64
O grupare de zece soldaţi îl va duce pe Sf. Ignatie din Antiohia la Roma,

călătorind pe apă şi pe uscat. Despre comportamentul adeseori brutal al acestor
„leoparzi” (termen folosit de însuşi Sf. Ignatie pentru a denumi cohorta romană)
aflăm din cuprinsul scrisorii către Romani a Părintelui antiohian, unde ne lasă de
înţeles că modul comportării lor ţine în funcţie de „mita” pe care o primeau. S-a
impus chiar opinia că acest titulatura „leoparzi” ar desemna chiar numele legiunii
romane din care făceau parte aceşti soldaţi (cf. Παν. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ιγνάτιος
Αντιοχείας, p. 26), care, adeseori nemulţumiţi de suma primită, se comportau
execrabil:
„Din Siria până la Roma mă lupt cu fiarele pe uscat şi prin apă, ziua şi noaptea
înlănţuit de zece leoparzi, adică de o grupă de ostaşi; aceştia, chiar când le faci
bine, se fac mai răi. Cu nedreptăţile lor, capăt mai multă învăţătură” (Epistola
către Romani, V:1, p. 176);
Itinerariul Sf. Ignatie din Antiohia spre Roma a fost acesta:
Plecare Traseu Evenimente Destinaţie

(cetăţi antice)
→ Filadelfia
- este primit de Sf. Policarp şi de delegaţi ai
Bisericilor din Efes, Magnezia şi Trallia;
↓
- va scrie patru epistole, dintre care trei către
Smyrna
Bisericile care au trimis delegaţi şi una către
comunitatea din Roma (singura datată – 24
august);
Seleucia ↓ - află despre încetarea persecuţiei din Siria;
Siriei Troada - scrie ultimele sale trei epistole către ↓
→ Bisericile din Filadelfia şi Smyrna, precum şi Roma
↓ către Sf. Policarp;
Neapole,
lângă Filipi
(Macedonia)
Dyrrachium
(Albania)
Brindisi/Printezi
(Italia) →
Numele de „Teofor” pare mai curând atribuit nu în baza tradiţiei deja cunoscute,
ci datorită faptului că Părintele antiohian „a trăit în mod special pe Hristos şi a
avut conştiinţa realităţii legăturii sale cu Hristos” (Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 172). Alţi patrologi contemporani consideră că acest nume ar
putea fi, desigur, chiar numele primit la botez, de vreme ce în majoritatea
epistolelor sale autorul se prezintă (şi) sub acest nume (Παν. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ιγνάτιος Αντιοχείας, p. 19).
65
4. OPERA
Deşi nu cunoaştem din timpul perioadei de maturitate opere redactate de Sf.

Ignatie, ar fi o naivitate să credem că Părintele antiohian ar fi scris la bătrâneţe
scrisorile sale fără să aibă o pregătire teologică solidă, dobândită în prealabil chiar
pe lângă Sf. Apostoli;
Limbajul Sf. Ignatie este simplu şi transpune foarte concret entuziasmul vieţii sale.
Nu este atât de preocupat de perspectiva filologică a textelor sale, ci de a transcrie
cât mai fidel cu putinţă trăirile sale interioare înaintea morţii iminente;
Corpusul operelor Sf. Ignatie Teoforul este compus din şapte epistole, redactate în
drumul călătoriei sale spre Roma: o scrisoare către Sf. Policarp al Smyrnei şi şase
scrisori adresate Bisericilor locale din Efes, Magnezia, Trallia, Roma, Filadelfia şi
Smyrna;
Ignatie pune propria sa suferinţă în legătură directă cu problemele cu care se
confrunta el în Antiohia Siriei şi care se pare că se extindeau în comunităţile
creştine din Asia (Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1,
p. 126);
Opera sa s-a născut mai curând din raţiuni practice şi din împrejurări concrete,
lipsindu-i o prezentare sistematică a învăţăturii creştine (Παναγιώτου ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ζωή Αληθινή κατά την διδασκαλίαν Ιγνατίου του Θεοφόρου, διδακτορική
διατριβή, Αθήναι, 1951, p. 10);
Există contestaţii contemporane cu privire la operele ignatiene, de vreme ce în
manuscrise se păstrează astăzi chiar 13 epistole puse pe seama autorului
antiohian. S-a dovedit, totuşi, că celelalte opere aparţin unor diverşi autori din
secolul al IV-lea (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 173; Claudio
MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 126);
1. Scrisoare către Efeseni
Relatează cum Sf. Ignatie, „numit şi Teoforul”, a venit din Siria pus în lanţuri şi
privite drept „mărgăritarele cele duhovniceşti” (I:1-2, p. 157; XI:2, p. 161; cf. III:1,
p. 158: „Chiar dacă sunt pus în lanţuri pentru nume...”);
Aminteşte de un cleric şi de un creştin autentic, care-l însoţeau în drumul către
Roma (Buru diaconul şi Crocu, „bărbat vrednic de Dumnezeu”; II:1, pp. 157-158;
cf. Scrisoarea către Romani, X:1, p. 177; Epistola către Filadelfieni, XI:2, p. 181);
Invită spre comuniunea dintre credincioşi şi episcopi (IV-V, pp. 158-159). Este
pomenit Onisim ca episop al Bisericii din Efes (VI:2, p. 159; cf. I:3, p. 157);
Sf. Ignatie invită spre ferirea de erezie, „ca de fiare” şi de „câini turbaţi”; indică,
de asemenea, că vindecarea vine doar de la Christus medicus, „trupesc şi
duhovnicesc, născut şi nenăscut... mai întâi pătimitor şi apoi nepătimitor” (VII:2,
pp. 159-160);
Subliniază realitatea că ştie despre existenţa ereticilor, care au vizitat şi au „atacat”
comunitatea efesiană. Mesajul său, bazat în mod direct pe propria sa trăire, este
66
limpede: „Ducând o altă viaţă, nu iubiţi nimic altceva decât numai pe Dumnezeu”
(IX:2, p. 160);
Oferă efesienilor îndemnuri spre a nu-i imita pe cei răi (X, pp. 160-161);
Îndemnuri morale şi de kalokagathia (unirea sau armonizarea dintre bine şi frumos
în idealul desăvârşirii omului prin şi în Persoana Mântuitorului, prin urmarea
vieţii Sale sfinte; XI-XVIII, pp. 161-163);
Perspective hristologice (întruparea, rolul soteriologic al lui Iisus, viaţa trăită în El;
XIX-XX, pp. 163-164);
2. Scrisoarea către Magnezieni
Subliniază din nou punerea în lanţuri şi problematica numelui său (I, p. 165);
Mulţumeşte creştinilor din Magnezia şi episcopului Damas, cel de curând
hirotonit, căruia preoţii şi credincioşii trebuie să i se supună fiindcă prin episcop,
ei se supun indirect Tatălui ceresc (II-IV, pp. 165-166);
Viaţa umană este un melanj între credincioşi şi necredincioşi, între viaţă şi moarte
(V, p. 166);
Aminteşte cele trei trepte ale preoţiei şi necesitatea de a se supune unul altuia. În
plus, nu se poate nimic săvârşi fără episcop sau preot şi comunitatea este invitată
să se roage ca într-un templu, ca la un singur altar (VI-VII, pp. 166-167);
Îndemnuri spre ferirea de iudei („aluatul cel rău, cel învechit, cel înăcrit”). Ziua pe
care creştinii trebuie să o ţină nu mai este sâmbăta, ci duminica (VIII-XI, pp. 167-
168);
Lauda aduse celor din Magnezia şi îndemnuri privind întărirea (statornicia) în
credinţă, alături de îndemnul spre rugăciunea pentru Biserica din Siria (XII-XV,
pp. 168-169);
3. Scrisoarea către Tralieni
Laudă adusă celor din Tralia şi episcopului Polibiu, care a venit la Smyrna să-l
vadă, chiar dacă este încătuşat (I:1, p. 170);
Îndemnuri spre ascultare şi supunere faţă de ierarhia bisericească (II-III, pp. 170-
171);
Autojudecata (IV-V, p. 171) şi celebra sa apoftegmă: „Da, doresc să sufăr, dar nu
ştiu de sunt vrednic. Mulţi nu văd râvna mea, dar ea se luptă cu mine şi mai
mult” (IV:2);
Combaterea dochetiştilor (X-XII), care considerau că „Hristos a pătimit în
aparenţă – ei trăind în aparenţă” (X:1, p. 172). Interesant este faptul că autorul nu
foloseşte termenul tehnic de „dochetism”, dar realitatea că inserează forma δοκεῖν
(„în aparenţă”) conduce limpede spre această grupare;
Salutări şi îmbrăţişări celor din Tralia, cu îndemnul de a se ruga pentru Biserica
din Siria (XIII, p. 173);
67
4. Scrisoarea către Romani
Exprimă comunităţii din Roma dorinţa de a-i vedea şi de pătimi ca mucenic (I, p.
174);
Viziunea călătoriei sale din Siria până la Roma primeşte din gura Sf. Ignatie o
perspectivă pnevmatică: „Dumnezeu a învrednicit pe episcopul Siriei să fie găsit
vrednic de a veni din Răsărit în Apus. Că bun lucru este a apune din lume spre
Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu” (II:2, p. 175);
Cere insistent romanilor să nu intervină pentru el, de vreme ce vrea să ajungă
„pâinea cea curată a lui Hristos”, mărunţită de către fiarele cele sălbatice (III:1, p.
175);
Îşi prezintă dorinţa arzătoare ca nimeni să nu intervină pentru el, de vreme ce a
decis că vrea să moară pentru Hristos (II-VIII, pp. 174-177);
Aminteşte din nou ca, de altfel, în toate scrisorile sale, comunităţile creştine (de
data aceasta, cea din Roma) să se roage pentru Biserica din Siria. Aminteşte şi
timpul compunerii acestei scrisori, fapt unic pentru genul epistolar ignatian (24
august; IX-X, p. 177);
5. Scrisoarea către Filadelfieni
După lauda adusă episcopului din Filadelfia, care a primit demnitatea de episcop
prin intermediul dragostei lui Dumnezeu-Tatăl şi a Fiului Său (I, p. 178), Părintele
antiohian atrage atenţia cu privire la păzirea credincioşilor de iudaizanţi şi de
schismatici, numiţi generic „lupi” sau „buruieni rele” (II-VI, pp. 178-180);
Aminteşte de necesitatea unităţii pentru episcop, dar şi superioritatea Evangheliei
în faţa textului veterotestamentar, evidenţiată prin trei caracteristici: venirea
Mântuitorului, amintirea Patimilor şi Învierii Sale (VII-IX, pp. 181-182);
Sf. Ignatie se numeşte pe sine „un om făcut pentru unire” (VIII:1, p. 181);
Află că, în Biserica din Antiohia Siriei, este pace şi cere trimiterea unui diacon din
Filadelfia în Antiohia (X:1, p. 181);
Noi indicii privind viaţa sa şi numele însotiţorilor săi (XI, p. 181);
6. Scrisoarea către Smirneni
Cuvânt de laudă adus celor din Smyrna pentru credinţa lor (I, p. 182);
Expune problematici teologice în legătură cu dochetiştii, care contestau realitatea
purtării de trup omenesc de către Mântuitorul Hristos şi a Pătimirii Sale reale pe
cruce (II-VII, pp. 182-184);
Îndemnuri spre popor de a fi mereu în comuniune cu episcopul lor (VIII-IX, pp.
184-185);
Cere trimiterea unui om al lui Dumnezeu în Antiohia Siriei, care trăia acum în
pace, pentru a duce chiar şi o epistolă personală (XI-XII, pp. 185-186);
68
7. Scrisoarea către episcopul Policarp al Smyrnei
Fericeşte pe Sf. Policarp, cel care-L poartă în sine pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos,
şi îi oferă câteva îndemnuri spre unitate, dragoste, purtarea în rugăciune a tututor
(I, p. 187);
Diverse sfaturi şi îndemnuri faţă de probleme de pastoraţie: iubirea care trebuie
arătată şi faţă de cei răi, potolirea neînţelegerilor, atitudinea faţă de eretici, de
văduvă, sclavi, căsătorie, feciorie, ascultarea faţă de ierarhia bisericească (II-VI,
pp. 187-188);
Reiterarea mesajului de a fi trimis în Antiohia un „curier al lui Dumnezeu” pentru
a oferi celor de acolo îndemnurile sale (VII:2, p. 188);
Îndemnuri finale acordate Sf. Policarp, pentru a scrie mai departe el scrisori către
celelalte Biserici, de vreme ce el a plecat pe neaşteptate din Troada la Neapole,
lângă Filipi (Macedonia) [VIII:1, p. 189; pentru un cuprins laconic al tututor
acestor scrisori sau în parte, vezi şi: J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 123-134;
Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 64-65; Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 417-419; IDEM, Ἑκκλησιαστική
γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 51-52].
5. REPERE TEXTOLOGICE ŞI ASPECTE DOCTRINALE
Problematica hristologică: se dezvoltă mai ales din „ciocnirea” Sf. Ignatie cu

ereticii şi în mod deosebit cu dochetiştii, care considerau că Hristos a Pătimit şi a
trăit în aparenţă. Sf. Ignatie subliniază realitatea înomenirii lui Hristos din Fecioara
Maria, din neam davidic, că a avut toate caracteristicile ce ţin de firea umană (cu
excepţia păcatului), că a pătimit răstignirea, a murit şi a înviat:
„Dumnezeul nostru Iisus a fost zămislit de Maria, după rânduiala lui Dumnezeu,
din sămânţa lui David şi din Duhul Sfânt; s-a născut şi a fost botezat, ca prin
patima Lui să curăţeasca apa” (Epistola către Efeseni, XVIII:2, p. 163);
„[Hristos] a pătimit toate acestea ca să ne mântuim. A pătimit cu adevărat şi a
înviat cu adevărat, nu cum spun unii necredincioşi, că a pătimit în aparenţă, ei
existând în aparenţă, şi, precum gândesc, aşa li se va întâmpla, că sunt fantome şi
draci” (Epistola către Smirneni, II:1, p. 182);
Problematica eclesiologică: Biserica este „sobornicească” sau „universală” dacă

traducem forma καθολική. Dar acest καθολική (tradus de unii chiar prin forma
„catolică”) nu trebuie identificat cu ceea ce întâlnim astăzi, şi anume, Biserica
(Romano-)catolică, fiindcă în epoca Sf. Ignatie termenul simboliza deplinătatea,
universalitatea şi chiar vieţuirea ortodoxă, păstrătoare a Tradiţiei (cf.
VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 163; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p.
90). Formula „Biserică universală” (καθολική ἐκκλησία) se întâlneşte pentru
prima oară în literatura patristică, graţie Sf. Ignatie Teoforul;
69
- Conştiinţa despre universalitatea Bisericii este de facto unitatea întregii Biserici

într-o singură Euharistie, săvârşită de episcop. „Universalitatea” Bisericii este un
termen dinamic, care se fundamentează pe iubirea frăţească între credincioşi şi pe
relaţia de comuniune şi împreună-lucrare între Bisericile locale (cf. Κωνσταντίνου
Δ. ΝΟΥΣΚΑ, Η εν τη Εκκλησία ζωή κατά τον Θεοφόρον Ιγνάτιον, διδακτορική
διατριβή, Θεσσαλονίκη, 1971, pp. 26-27 [în manuscris]);
- Hristos este Cap al Bisericii, iar credincioşii membrele prin care Biserica
activează. Doar în spaţiul eclesial putem dobândi mântuirea;
- Biserica-episcop-Hristos sunt cele trei segmente definitorii ale teologiei
ignatiene;
- cel care trăieşte extra Ecclesiam (= „în afara Bisericii”) este „lipsit de pâinea lui
Dumnezeu”, aşadar, de Euharistie (Epistola către Efeseni, V:2, p. 159);
- ierarhia bisericească deţine un rol semnificativ în teologia ignatiană. Ea este
privită ca „instituţie divină” şi este compusă din trei trepte (episcop, preot,
diacon). Preotul este inferior episcopului, dar chemat în permanenţă la
comuniune cu acesta. În plus, credincioşii sunt îndemnaţi să respecte demnitatea
celor trei slujitori ai altarului şi în plus să trăiască în unitate cu ei:
„Vă îndemn să vă străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având

întâistătător pe episcop, care este în locul lui Dumnezeu, pe preoţi care sunt în
locul soborului Apostolilor şi pe diaconi, care-mi sunt asa de dragi, cărora li s-a
încredinţat slujirea lui Iisus Hristos... respectaţi-vă unul pe altul” (Epistola către
Magnezieni, VI:1-2, p. 166);
„Supuneţi-vă episcopului şi unii altora, după cum Iisus Hristos s-a supus după
trup Tatălui, iar apostolii lui Hristos şi Tatălui şi Duhului, ca să fie unire
trupească şi sufletească” (Epistola către Magnezieni, XIII:2, p. 168);
„Este, aşadar, de neapărată trebuinţă, precum şi faceţi, să nu faceţi nimic fără
episcop, ci să vă supuneţi şi preoţimii ca Apostolilor lui Hristos... De asemenea,
toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este
chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi ca adunare a
Apostolilor. Fără aceştia nu se poate vorbi de Biserică” (Epistola către Tralieni, II:2-
III:1, pp. 170-171);
„Supuneţi-vă episcopului ca poruncii lui Dumnezeu, de asemenea, şi preoţilor”
(Epistola către Tralieni, XIII:2, p. 173);
„... pe care o salut în sângele lui Iisus Hristos, Care este bucurie veşnică şi
statornică, mai ales dacă credincioşii sunt una cu episcopul şi cu preoţii cei
dimpreună cu el şi cu diaconii rânduiţi după gândul lui Iisus Hristos...” (Epistola
către Filadelfieni, introducere, p. 178);
„Ascultaţi pe episcop ca şi Dumnezeu să vă asculte pe voi. Sufletul meu îmi pun
pentru cei care se supun episcopului, preoţilor, diaconilor...” (Epistola către
Policarp, VI:1, p. 189);
- în epoca vieţuirii Sf. Ignatie se observă foarte clar ierarhia bisericească tripartită
(episcop, preot, diacon), ceea ce presupune că s-a făcut deja trecerea definitivă la
70
liturgii permanenţi (a se vedea problematica aceasta în comparaţie cu Didahia celor 12

Apostoli);
- nimic nu se poate realiza fără episcop, fără preoţi şi fără diaconi: „cel care face
ceva fără episcop, fără preoţi şi fără diaconi, acela nu are conştiinţa curată”
(Epistola către Tralieni, VII:2, p. 172). În plus îndemnul ignatian pentru credincioşi
este unul singur: de a se aduna toţi ca-ntr-un templu al lui Dumnezeu (= Biserica),
ca la un altar:
„După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli fără
Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu faceţi nimic fără apostoli şi fără preoţi...
Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul
unuia Iisus Hristos...” (Epistola către Magnezieni, VII:1-2, p. 167);
Problematica misteriologică (a Sf. Taine): în mod direct este accentuată realitatea

Euharistiei şi implicaţiile pe care le are aceasta în vederea sfinţirii oamenilor. Dacă
Trupul Domnului este unul, după cum şi potirul cu Sângele Lui, atunci una
trebuie să fie şi Euharistia, prin care ne împărtăşim în mod autentic de Trupul şi
Sângele Domnului:
„Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Iisus Hristos, Cel din sămânţa
lui David, iar băutură vreau sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă”
(Epistola către Romani, VII:3, p. 177);
„Unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi unul este potirul spre unirea
cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu
preoţii şi diaconii, cei împreună cu mine robi” (Epistola către Filadelfieni, IV:1, p.
179);
„Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul, care a pătimit
pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, L-a înviat” (Epistola
către Smyrneni, VII:1, p. 184);
- la Sf. Ignatie se întâlneşte poate cea mai frumoasă „conturare” terminologică a

Euharistiei din toată literatura patristică: Euharistia este „leacul nemuririi şi
doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Epistola către Efeseni,
XX:2, p. 164);
- deasa întâlnire spre săvârşirea Euharistiei înseamnă şi o unire puternică spre
nimicirea puterei Satanei:
„Sârguiţi-vă, dar, să vă adunaţi mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu şi spre
slava Lui. Când vă adunaţi des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea
credinţei voastre se risipeşte prăpădul lui” (Epistola către Efeseni, XIII:1, p. 161);
- în privinţa Tainei căsătoriei, Părintele antiohian subliniază faptul că aceasta se

face cu aprobarea episcopului, iar noua familie întemeiată trebuie să trăiască viaţa
71
în Domnul. Iubirea reciprocă între soţi este o condiţie sine qua non pentru duhul
unităţii familiale:
„Grăieşte surorilor mele să iubească pe Domnul şi să se mulţumească, trupeşte şi

duhovniceşte, cu soţii lor... Trebuie ca cei care se însoară şi cele care se mărită să
facă unirea lor cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul şi
nu după pofră. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (Epistola către
Policarp, V:1-2, p. 188).
6. IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SF. IGNATIE
Contribuţia teologică pe care a adus-o Sf. Ignatie poate fi exprimată

tridimensional:
a) teologia slujirii episcopale (rolul şi misiunea episcopului în Biserică şi mai ales
în cadrul liturgic);
b) teologia unităţii Bisericii (prin unitatea credincioşilor cu ierarhia şi prin ferirea
tuturor de erezie, care „sparge” această unitate);
c) teologia realităţii euharistice (prezenţa reală a lui Hristos în Euharistie are drept
fundament pătimirea şi Învierea Domnului; cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Teologia slujirii episcopale este privită mai ales în contextul slujirii episcopului în
cadrul cultului divin. Existau în acele vremuri grupări care săvârşeau Euharistia
după propriul „plac”, ezitând participarea la Liturghia unde slujea episcopul.
Riscul cel mai mare era, desigur, de a privi participarea episcopului în propria
eparhie ca ceva superficial şi fără fundament teologic. Pornind de la această
realitate, Sf. Ignatie fundamentează realitatea că episcopul este de neînlocuit,
pentru că, în spaţiul eclesiastic, el este mijlocitor al lui Dumnezeu (cf. Stylianos
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 169);
Pornind de la aceeaşi raportare, Sf. Ignatie accentuează realitatea că teologia
unităţii Bisericii este dată şi de paradigma relaţiei dintre episcop şi comunitatea pe
care o păstoreşte. Episcopul este „premisă a unirii omului cu Dumnezeu şi,
totodată, dovadă a acestei uniri, adică dovada că acest om aparţine Bisericii”
(Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 169). Realitatea „Bisericii
soborniceşti/universale” (καθολική Ἐκκλησία) este dată numai de existenţa unirii
reale a credincioşilor cu episcopul lor;
În ceea ce priveşte acum realitatea teologiei euharistice aceasta are drept premisă
fundamentală Patima şi Învierea Domnului. Prin această viziune, Sf. Ignatie aduce
un aport imens Bisericii, opunându-se concepţiilor dochetiste, care contestau
realitatea pătimirii şi o priveau doar în aparenţă (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 170).
72
CURSUL 7: SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL: LAICUL MUCENIC ÎN
VEŞMÂNT DE FILOSOF ŞI APOLOGET
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
tabloul care (re)compune bios-ul Sf. Iustin este alcătuit din mai multe „piese”: operele
iustiniene, mărturiile lui Taţian Asirianul, Eusebiu de Cezareea, Martiriul Sf. Iustin şi a celor
martirizaţi împreună cu el, textul sinaxarial şi, desigur, imnografia creştină;
parcursul vieţii Sf. Iustin porneşte din Flavia Neapolis-ului şi se termină la Roma, unde
va ajunge martir, împreună cu alţi şase creştini, din ordinul prefectului Iunius Rusticus;
după un drum sinuos cu privire la identitatea sa filosofică, Sf. Iustin va îmbrăţişa
creştinismul şi-l va apăra în faţa autorităţilor romane, prin scrisori şi discursuri publice de
natură apologetică;
primul care-l va prezenta lumii creştine sub numele cunoscut astăzi este Tertulian;
deşi a redactat mai multe lucrări, trei opere importante s-au păstrat până astăzi, şi anume:
Apologia I, Apologia II şi Dialogul cu iudeul Tryfon, unde apologetul problematizează cu privire
la valoarea de necontestat a creştinismului în lumea idolatră. În aceste opere se descoperă,
desigur, şi gândirea sa teologico-filosofică;
problematica legată, desigur, de „Logosul seminal” (σπερματικός λόγος) şi în strânsă
legătură de modul în care acesta este prezent şi activează în lume, este specifică Sf. Iustin;
pomenirea Sf. Iustin se face anual la data de 1 iunie.
Anul Eveniment
cca. 100-110 (?) naşterea în Flavia Neapolis-ului (actualul Nablus), în apropiere
de Samaria Palestinei;
cca. 130-135 convertirea la creştinism, în urma discuţiei cu un bătrân;
cca. 150 venirea la Roma şi înfiinţarea unei Şcoli de teologie creştină;
între 162-167 mărturisirea credinţei în faţa prefectului Romei Iunius Rusticus
şi moartea sa ca martir, prin decapitare
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Prin personalitatea Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, „laicul mucenic” şi apologet,

creştinismul reuşeşte să iasă din epoca „catacombelor” şi să se proiecteze în sfera
lumii greco-romane ca o forţă reală, cu un mesaj unic: mântuirea omului prin Fiul
lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, a pătimit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri;
Folosindu-se de background-ul său filosofic, dar şi de dinamica convertirii sale de
la păgânism la creştinism, în baza unei conversaţii la ţărmul mării, Sf. Iustin va
Curs 7: Sf. Iustin Martirul şi Filosoful: laicul mucenic...
reuşi să transpună mesajul evanghelic în contextul secolului al II-lea. Nu şi-a

propus, desigur, să metamorfozeze adevărul revelat din Scriptură într-o filosofie
anostă, ci să „altoiască” şi să schimbe lumea idolatră la/spre cuvântul hristic;
Teme precum viaţa morală a creştinilor, Biserica, adevărul, importanţa scrierilor
sfinte pentru mântuire sunt principalele direcţii teologice în gândirea iustiniană,
astfel încât unii se întreabă astăzi dacă nu cumva Sf. Iustin a fost un moralist, mai
degrabă decât un filosof (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 226);
Opera sa gravitează în jurul a două realităţi, pe care le expune cu multă fermitate:
a) posibilitatea raţiunii omeneşti de a avea acces la Raţiunea dumnezeiască şi de a
se apropia de Adevăr prin mărturisirea adevărului (raţiunea seminală);
b) efortul profeţilor şi, desigur, al profeţiilor lor, se concentrează şi se împlineşte
în Persoana Mântuitorului. Desăvârşirea tuturor în Hristos, dublată de revelaţia
ultimă şi desăvârşită prin Hristos, constituie punctul de plecare spre înţelegerea
sistemului de gândire teologic iustinian;
Este cinstit atât de Biserica Ortodoxă, cât şi de cea Romano-catolică în data de 1
iunie.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL
Ca şi în cazul Sf. Ignatie Teoforul, cele mai importante documente veridice cu

privire la viaţa şi activitatea Sf. Iustin sunt oferite de operele sale. Astfel:
- În cadrul Apologiei I întâlnim următoarele aspecte biografice sau indicii
plauzibile pentru identificarea secolului în care a activat autorul nostru:
a) Iustin este fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Neapolei din
Siria Palestinei (fostul oraş Sichem al Samariei; Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI
FILOSOFUL, Apologia întâi în favoarea creştinilor, I, în: ***, Apologeţi de limbă greacă,
trad., introducere, note şi indice de Pr. T. Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. D.
Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 2, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 25-
26);
b) Iustin aminteşte atât numele guvernatorului Alexandriei, Felix, identificat
astăzi ca fiind cel mai probabil Gaius Munatius Felix, ce a deţinut acest
portofoliu în perioada cuprinsă între anii 148-154 dHr., cât şi moartea
fulgerătoare a lui Antinous, pajul împăratului Hadrian, care a murit în 122 înecat
în fluviul Nil şi căruia împăratul l-a ridicat la rangul de zeitate şi i-a dedicat în
Egipt câteva temple → Sf. Iustin vieţuieşte în secolul al II-lea;
„Şi iată că unul dintre ai noştri... a prezentat o cerere, în scris, guvernatorului

Felix al Alexandriei... Şi socotim că nu este ceva absurd să amintim aici şi de
Antinous, care a murit de curând şi de care toţi, de teamă, au început să-l adore
ca pe un zeu, cu toate că ştiau cine era şi de unde venea” (XXIX, p. 44);
- În Apologia II, Sf. Iustin:
74
a) aminteşte despre teama sa de a nu fi denunţat şi „pus la stâlp” de către cineva

sau mai cu seamă de către Crescent, (pseudo-)filosof cinic, „iubitor de vâlvă, care
se face în jurul său ca filosof şi iubitor de paradă... om înrăit şi cu mult mai
primejdios decât ignoranţii... bărbat iubitor de slavă deşartă” (III, pp. 79-80);
b) subliniază că a avut o discuţie publică cu acest pseudo-filosof Crescent, pe care
l-a biruit:
„Vreau să ştiţi că, înfăţişându-mă înaintea lui şi punându-i unele întrebări de

felul acesta, am aflat şi l-am dovedit că nu ştie nimic cu adevărat... dacă vi s-au
adus la cunoştinţă atât întrebările mele, cât şi răspunsurile aceluia, aţi putut
vedea că el nu ştie nimic din cele ale noastre” (III, p. 80);
c) mai înainte de încreştinarea sa era fidel învăţăturilor platonice şi cunoştea

martirajul creştinilor: „De altfel, eu însumi, pe când mă găseam împărtăşind
învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care creştinii erau defăimaţi şi
văzându-i că sunt fără de teamă în faţa morţii...” (XII, p. 86);
- Dialogul cu iudeul Tryfon, pe lângă faptul de a fi una dintre cele mai importante
lucrări iustiniene, consemnează următoarele informaţii biografice:
a) Iustin, fiind dornic şi mânat de dorinţa înflăcărată să cunoască cele despre
adevăr, se alătură unui filosof stoic. Nemulţumit că acesta nu îi mai spunea
nimic despre Dumnezeu, îl părăseşte şi merge la un alt filosof, de data aceasta
peripatetician;
b) filosoful peripatetician, cerându-i lui Iustin un onorariu pentru „munca”
depusă („didactru” în termeni antici), va fi imediat părăsit, de vreme ce Iustin
consideră că un asemenea om nu are nicio legătură cu adevărata filosofie;
c) va intra în contact cu un filosof pitagoreu, care-l va respinge pentru că Sf. Iustin
nu studiase muzica, astronomia şi geometria;
d) în „oraşul nostru” va ajunge să audieze pentru o anumită perioadă de timp pe
lângă un bătrân filosof platonician (II);
Formula „oraşul nostru” (τῇ ἠμητέρα πόλει) este înţeleasă de către literatura
patristică contemporană ca nefiind sinonimă cu Flavia Neapolei, pentru că este
imposibil ca acest oraş să fi avut în epoca lui Iustin şcoli de filosofie. Cel mai
probabil, din motive necunoscute, familia Sf. Iustin se mutase din acest oraş într-
o zonă unde educaţia lui Iustin putea fi asigurată prin şcoli de renume. Ca
presupuse localităţi sunt indicate Cezareea Palestinei şi Atena (cf. Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 543);
e) descoperirea creştinismului prin intermediul unei conversaţii cu un bătrân pe

malul mării (III-VII), care va aprinde în sufletul lui Iustin „o mare dragoste de
profeţi şi de bărbaţii aceia care sunt prietenii lui Hristos... găseam că aceasta este
singura filosofie sigură şi aducătoare de folos” (Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI
FILOSOFUL, Dialogul cu iudeul Tryfon, în: ***, Apologeţi de limbă greacă, VIII, p. 100);
75
Drumul filosofic sau peregrinarea spirituală a Sf. Iustin

filosof → peripatetician → pitagoreu → platonician → creştin filosof
stoic (respins)
f) este de profesie filosof, purtând „haină de filosof” (pallium), pentru a mărturisi

creştinismul, de vreme ce prin descoperirea lui a reuşit să se împlinească ca om:
„În felul acesta şi pentru aceasta sunt filosof” (VIII, p. 100);
g) Iustin nu era de neam iudaic, de vreme ce evreul Tryfon îl îndeamnă să
primească circumciderea, să respecte sabatul, sărbătorile, lunile cele noi ale lui
Dumnezeu şi, desigur, Legea mozaică (VIII, p. 101);
h) însuşi Iustin mărturiseşte că este necircumcis (XXVIII, p. 121) şi că face parte
din neamul samarinenilor:
„Căci fără să port grija nimănui din neamul meu, adică al samarinenilor,
adresându-mă în scris Cezarului, am spus că aceştia se înşeală crezându-se în
magul Simon, cel din neamul lor, despre care ei zic că este dumnezeu mai presus
de tot începutul, de toată stăpânirea şi de toată puterea” (CXX, p. 234);
i) cunoştea textul scripturistic prin intermediul traducerii greceşti a Septuagintei:
„Mi-ar fi cu putinţă, o, voi, bărbaţi, să mă contrazic cu voi în ceea ce priveşte

cuvântul acesta, despre care voi tălmăciţi că s-a spus astfel: «până ce vor veni cele
ce sunt rămase pentru el», deoarece cei şaptezeci nu au tradus aşa (subl.n.), ci:
«până ce va veni Acela, Căruia îi sunt rămase»...” (CXX, p. 234; expresia „cei
şaptezeci nu au tradus aşa” se referă la cei 70 de înţelepţi care au tradus
Septuaginta în timpul faraonului Ptolemeu Filadelful);
Taţian Asirianul († cca. 185) pune în legătură martirajul Sf. Iustin cu disputa
avută cu Crescent:
„Crescent, care-şi făcuse cuibul în marele oraş, nefericea pe toată lumea prin
viciile contra naturii şi era foarte zgârcit. El deci care sfătuia dispreţuirea faţă de
moarte, se temea el însuşi de ea, care a făcut să-l condamne la moarte pe Iustin”
(Oratione, XIX:4 la EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV, XVI:7, p. 166);
Actele Sf. Iustin şi a celor împreună cu el (redactat la sfârşitul secolului al II-lea)

aminteşte realitatea că Sf. Iustin filosoful a fost adus dimpreună cu alţi şase
creştini în faţa prefectului roman Iunius Rusticus. Sunt invitaţi mai întâi să
jertfească idolilor şi să asculte de împărat. Refuzând cu toţii şi mărturisind că sunt
creştini, vor fi martirizaţi, prin decapitare (anul morţii este plasat între 162-167,
deşi cei mai mulţi cercetători indică cca. 1 iunie 165; vezi: ***, „Martiriul Sfinţilor
mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi Liberian”, în: ***, Actele
martirice, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii de Pr. Ioan Rămureanu,
col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 11, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, pp. 41-49);
76
În aceste Acte, Sf. Iustin aminteşte reşedinţa sa din Roma, după a doua venire în
capitală („eu locuiesc aproape de casa unuia numit Martin, lângă băile lui
Timotei, tot timpul de când am venit pentru a doua oară la Roma...” (III:3, p. 48);
Tertulian († cca. 225) îl numeşte pentru întâia oară în literatura patristică drept
„filosof şi martir” [„Iustinus, philosophus et martyr”; TERTULLIANI, Adversus
Valentinianos, V:1, Text, translation and commentary by Mark T. Riley, PhD.
Dissertation, Stanford University, 1971, p. 29 (în manuscris)];
Eusebiu de Cezareea († 339) dedică Sf. Iustin în cadrul cărţii a patra din Istoria sa
bisericească nu mai puţin de trei capitole (XVI-XVIII, pp. 165-169), unde aminteşte
trei mari aspecte bio-bibliografice:
a) martirajul la Roma din cauza invidiei filosofului Crescent (XVI);
b) pomenirea unor martiri în scrierile Sf. Iustin (în mod special citaţi în Apologia
II). Aceştia (o femeie creştină denunţată de propriul soţ, Ptolemeu şi Lucius) au
pătimit la Roma, din porunca prefectului Urbicus (XVII);
c) un inventar al scrierilor care ni s-au păstrat de la Sf. Iustin (astăzi majoritatea
pierdute; XVIII);
Strict legat de problematica bios-ului Sf. Iustin, în cadrul cap. XVI, istoricul
Eusebiu face trimitere mai cu seamă la relaţia tensionată pe care filosoful creştin a
avut-o cu Crescent, pe care „l-a ruşinat de repetate ori în discuţii purtate
împreună în faţa ascultătorilor” (XVI:1, p. 165). Nu se aminteşte nimic despre felul
morţii martirice sau aspecte cronologice cu privire la acesta, istoricul bisericesc
mulţumindu-se cu inserarea unui argument din operele lui Taţian Asirianul
(XVI:7, p. 166). Întregul capitol, deci, se prezintă mai curând ca un tablou despre
Crescent şi invidia acestuia, „de unde i s-a tras şi pricina morţii lui Iustin” (XVI:9),
şi un rezumat extras chiar din operele iustiniene;
Textul sinaxarial din Minei oferă următoarele informaţii:
„Acesta a fost din Flavia Siriei, fiul lui Prisc al lui Vachie, pe vremea împărăţiei
lui Marcu Aureliu şi Antonin, şi filosof s-a numit. Deci mergând la Roma, a dat
mai sus zisului împărat Antonin anaforà în scris împotriva rătăcirilor idolilor, şi
dezvinovăţitoare pentru credinţa în Hristos, cu care pe una, adică credinţa
creştinilor, o adeverea şi o întărea, iar pe cealaltă, adică înşelăciunea idolească, o
supunea cu dovediri din Scripturi. Deci, fiind zavistuit de Crescent filosoful, a
fost omorât cu vicleşug, muncit fiind mai înainte cu multe chinuri. Acesta pentru
viaţa lui curată şi fără prihană, ajungând la fapta bună cea desăvârşită, şi
ajungând plin de toată înţelepciunea, şi dumnezeiească şi omenească, a lăsat
pentru toţi credincioşii scripturi pline de toată înţelepciunea şi folosul care dau
mare cunoştinţă celor ce le citesc (***, Mineiul pe iunie, EIBMBOR, Bucureşti,
41972, p. 9; pentru noi valenţe traductologice ale acestui sinaxar, vezi traducerea
lui Sabin Preda din volumul: Bogdan Tătaru CAZABAN, Sfântul Martir Iustin
Filosoful. O introducere, Ed. Deisis, Sibiu, 2010, pp. 122-131);
La o primă lectură, din acest sinaxar putem extrage următoarele idei biografice:
- originea şi familia (din Flavia Siriei, fiul lui Prisc al lui Vachie);
77
- vremea vieţuirii şi îndeletnicirea de bază (în vremea împăraţilor romani Marcu

Aureliu şi Antonin [Pius, cel Pios], filosof; interesant că sinaxarul face o
inversiune între perioadele de domnii: Antonin, 138-161 şi Marcu Aureliu, 161-
180);
- a oferit împăratului Antonin o anaforà (= apologie) împotriva rătăcirii idoleşti şi
a apărării creştinismului;
- conflictul cu filosoful Crescent, ca mobil pentru trimiterea la moarte;
- a primit moarte martirică, nu înainte de a fi supus torturilor;
- lasă multe scrieri („scripturi”, γραφές) creştinilor pentru a se edifica cu privire la
conţinutul religiei pe care o mărturiseau înaintea lumii idolatre;
Ideile de bază pe care le transmite acest sinaxar sunt importante din perspectiva a
trei palete hermineutice, şi anume:
a) putem identifica perioada în care a vieţuit Sf. Iustin, dat fiind faptul că ştim că
perioada de domnie a lui Marcu Aureliu şi Antonin [Pius, cel Pios] este 138-180
→ Sf. Iustin vieţuieşte în secolul al II-lea dHr.;
b) scrie apologii, de vreme ce formaţia de bază este filosofia. Aceste apologii
(anaforàle) au perspective bidimensionale: dezvinovăţirea creştinilor în lumea
idolatră şi dovedirea erorilor păgânismului. Dacă prima apologie a fost oferită
împăratului Antonin Pius, este clar că redactarea ei a avut loc între anii 138-161;
c) conflictul cu filosoful Crescent şi invidia ca motiv central pentru denunţarea Sf.
Iustin în faţa autorităţilor romane;
Textele imnografice par la prima impresie că nu s-au ocupat de un cuvânt de
laudatio asupra Sf. Iustin, ci mai curând la un grup de opt creştini care au suferit
martirajul la Roma, în timpul eparhului Romei (Iunius) Rusticus, dintre care unul
poartă numele „Iustin” (***, Mineiul pe iunie, pp. 5-11). Dar legând acest aspect de
informaţiile provenite din Actele Sf. Iustin şi a celor împreună cu el, exceptând
problematica legată de numărul martirilor, putem înţelege că imnografia din data
de 1 iunie este dedicată (şi) Sf. Iustin Martirul şi Filosoful.
Astfel, aceste texte imnografice accentuează următoarele trei particularităţi:
„când gerul necunoştinţei... stăpânea toată făptura şi se cinstea

idolatria lumii antice mulţimea idolilor... cu căldura dumnezeieştii credinţe, l-aţi
oprit pe el vărsându-vă sângele...” (***, Mineiul pe iunie, p. 5);
„Peon pătimitorul cel viteaz... împreună cu dânsul şi
dumnezeiescul Iustin...” (p. 5);
„ceată luminată de Dumnezeu, ostaşii de Dumnezeu aleşi,
poporul sfânt al sfinţilor mucenici...” (p. 6);
„mucenicii cei mari la suflet, dându-şi trupurile la chinuri...”
(p. 7);
„Iustin, Hariton, Peon... luminătorii cei luminoşi care
luminează marginile pământului cu luminile pătimirii lor...”
(p. 7);
„stăpânitorii întunericului s-au spăimântat de bărbăţia...
mucenicilor celor nebiruiţi” (p. 7);
78
epitete pentru Sf. „Iustine, foarte tare pătimind, fericite Mucenice” (p. 8);
Iustin/ceilalţi mucenici „ca nişte stele nerătăcite luminând... luminaţi toată lumea cu
strălucirile patimilor” (p. 8);
„cu înţelepciunea lui Dumnezeu fiind împodobit înţeleptul
Iustin, filosofia elinilor prin dar a dovedit-o ca nebunie...” (p.
9);
„ca nişte luminători strălucind, aţi luminat inimile tuturor” (p.
10);
„împreună cu Iustin cel înţelept, să fie lăudaţi Harita, Peon,
Hariton şi marele Ierax, împreună cu Valerian...” (p. 10);
„sârguindu-vă către viaţa cea veşnică, Înţelepţilor...” (p. 10);
„cu adevărat s-au mirat îngerii de înţelepciunea lui Iustin...”
(p. 10);
„neîncetat rugându-vă pentru noi, Înţelepţilor” (p. 11);
„... nu v-aţi spăimântat de foc, nici de săbii tăietoare. Pentru
aceasta plecându-vă grumajii la Dumnezeu, cu veselie aţi
primit fericitul sfârşit” (p. 5);
„binecredincioşii mari mucenici, prin chinuri, prin bătăi, şi
prin scârbe, au câştigat Împărăţia lui Hristos” (p. 6);
pătimirea mucenicilor, „având, Iustine, în inima ta pe Hristos întărire, vitejeşte ai stat
sfârşitul lor prin împotriva judecătorului celui fără de lege...” (p. 6);
decapitare „de pătimirile lui Iustin şi ale lui Hariton... s-au spăimântat
cetele îngerilor” (p. 7);
„trupurile care erau zdruncinate cu chinurile...” (p. 7);
„trecut-aţi noianul neviforât al muncilor... mucenicilor” (p. 8);
„purtătorilor de chinuri ai Domnului, cu tărie fiind lămuriţi ca
într-un cuptor...” (p. 10);
„cetele cereşti şi mulţimile oamenilor s-au spăimântat de
nevoinţele lui Iustin, Hariton, Evelpist...” (p. 11).
3. VIAŢA SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
În privinţa multitudinilor informaţiilor contemporane, provenite din diferite

medii teologice, putem schiţa următoarele idei biografice:
Sf. Iustin s-a născut cel mai probabil la începutul secolului al II-lea (anii 100-110)
din părinţi greci, păgâni, în localitatea Flavia Neapolis-ului (actualul oraş Nablus),
în apropiere de Samaria Palestinei;
Era fiul lui Priscus şi nepotul lui Bacchius. Că provine dintru mediu familial
păgân se constată din faptul că menţionează realitatea necircumscrierii sale, că nu
cunoaşte limba ebraică şi nici locurile foarte bine. Desigur, însuşi numele său
dovedeşte o apartenţă non-iudaică (Iustin – de la latinescul „iustus”, dreptate).
Aceeaşi situaţie se petrece şi cu numele tatălui şi bunicului său;
Faptul că, în Dialogul cu iudeul Tryfon, Iustin mărturiseşte despre apartenenţa sa la
neamul samarinenilor (CXX, p. 234), poate fi înţeles fie ca provenienţa sa de
sânge, fie ca apartenţa religioasă, dar fără a şti cu siguranţă. Cel mai probabil
79
părinţii lui erau păgâni din Italia, care s-au mutat în Flavia Neapolis-ului.
Perspectiva este deschisă cercetării! (cf. Ανδρέου ΘΕΟΔΩΡΟΥ, Η θεολογία του
Ιουστινού, φιλοσόφου και μάρτυρος, και αι σχέσεις αυτής προς την Ελληνικήν
φιλοσοφίαν, Αθήναι, 1960, p. 7);
Dorinţa înflăcărată de a cunoaşte adevărul l-a dus la un întreg periplu filosofic,
schimbând foarte des „taberele” filosofiei: de la simplul filosof stoic, la unul
peripatetic, iar mai apoi pitagoreic şi platonician. Extenuat de căutări şi de non-
regăsiri interioare, cel mai probabil la Efes, pe malul mării are loc revelaţia
vocaţiei sale autentice: prin intermediul unui bătrân înţelept înţelege că adevărata
filosofie este căutarea lăuntrică a divinităţii şi lectura profeţilor;
Trece printr-un adevărat periplu filosofic, cunoscând nu mai puţin de patru forme
filosofice, iar mai apoi creştinismul în urma conversaţiei avute cu un bătrân plăcut
în Efes, la malul mării. Această convertire se pare că a avut loc în jurul anului 130,
în timpul răscoalei lui Hadrian (Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia,
vol. 1, p. 115; VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 196; Arhid. Constantin VOICU,
Patrologie, vol. 1, p. 139) sau cca. 135 (Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία,
τόμος β’, p. 544);
Vine ca laic filosof în jurul anului 150 dHr. la Roma, unde va rămâne în două
rânduri şi va înfiinţa o Şcoală catehetică proprie, fără ca să cunoaştem în detaliu
conţinutul programului „şcolar” creştin, dar cunoscându-i câţiva elevi, precum pe
Miltiade şi pe Taţian Asirianul. Este, de altfel, prima Şcoală creştină din Apus,
după cea înfiinţată de Pavel la Efes, având cel mai probabil un număr mic de elevi
cu provenienţe diferite (asiatici în mod special; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, p. 544; IDEM, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία..., τόμος α’,
p. 70; Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 222);
Ajuns la Roma, Iustin va ajunge repede cunoscut în lumea intelectualilor, cu care
va avea şi conflicte, precum cel cu filosoful Crescent. Acesta din urmă, învins din
perspectivă intelectuală în cadrul conversaţiilor cu Sf. Iustin, îl va denunţa
autorităţilor romane, care-l vor aresta şi-l vor prezenta prefectului Iunius Rusticus
(162-167), profesorul de filosofie stoică al împăratului roman Marcu Aurelius;
Mai înainte de această denunţare a filosofului Crescent şi imediat după pătimirea
Sf. Ptolemeu (cca. 160), Sf. Iustin va părăsi Roma, tocmai din cauza fricii faţă de
urmările conflictului deschis cu acest pseudo-filosof, urmând să se reîntoarcă la
puţin timp (vezi ***, „Martiriul Sfinţilor...”, III:3, p. 48; cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 545);
Există voci contemporane (ce-i drept singulare) care contestă această traiectorie şi
consideră că Sf. Iustin a plecat din Roma de teama persecuţiilor şi a venit în Efes
(în jurul lui 135), unde va avea discuţia cu iudeul Tryfon. După acest periplu în
Efes, Iustin se va reîntoarce la Roma (cf. Ανδρέου ΘΕΟΔΩΡΟΥ, Η θεολογία του
Ιουστινού..., p. 10);
Înaintea prefectului, Sf. Iustin se apără, refuză să aducă sacrificiu idolilor şi arată
nedreptăţile suferite de creştini înaintea autorităţilor romane nedrepte. Drept
80
urmare, este decapitat, alături de alţi şase ucenici de-ai săi (Stylianos
În catacombele Priscilei din
Roma s-a descoperit o piatră de
mormânt care avea pe ea
inscripţia MXOYΣΤΙΝΟΣ [M –
de la μαρτύριον (martir), X – de
la Χριστοῦ (al lui Hristos), alături
de numele martirului]. Cel mai
probabil, această piatră funerară
era a Sf. Iustin Martirul şi
Filosoful (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Catacombele Priscilei din Roma (presupusul loc al
Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, mormântului Sf. Iustin Martirul şi Filosoful)
p. 545; IDEM, Ἑκκλησιαστική
γραμματολογία..., τόμος α’, p. 70).
4. OPERA
Există un corpus de nouă lucrări ce aparţin Sf. Iustin, dar, care, din păcate, s-au
pierdut în timp;
Vezi titlurile lor complete şi conţinut pe scurt la: Bernard SCHMID, Manual of
Patrology, p. 92; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 52-55; Basilio STEIDLE,
Patrologia..., p. 28; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 117;
Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 1, pp. 204-207; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 559-561; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p.
232);
Despre existenţa acestora ne vorbesc diferiţi Părinţi sau scriitori bisericeşti, care le-
au citit şi s-au inspirat cel mai probabil din cuprinsul lor:
Spre exemplu: EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV:18 (pp. 168-169),

dedică un întreg capitol scrierilor Sf. Iustin („Scrierile lui Iustin care au ajuns
până la noi”). În afara operelor pe care le păstrăm şi astăzi (cele două Apologii,
Dialogul cu iudeul Tryfon), istoricul Eusebiu aminteşte nu mai puţin de şapte
lucrări, pierdute astăzi. Dincolo de menţionarea lor, marele merit al lui Eusebiu
stă în faptul că ne indică şi conţinutul laconic al lor:
„Avem şi o altă lucrare intitulată Cuvânt împotriva elinilor, în care, după ce s-a
făcut o lungă expunere legată de cele mai multe întrebări puse de noi şi de
filosofii elini, tratează despre natura demonilor. Împotriva elinilor mai există încă
o scriere care a ajuns până la noi şi pe care autorul a intitulat-o «Combatere». În
afară de aceasta, mai amintim şi despre o altă lucrare, Despre puterea cu care
conduce Dumnezeu lumea, pe care o argumentează nu numai cu dovezi din
Scripturile noastre, ci şi din scrierile greceşti. Apoi o scriere intitulată «Psaltul» şi
alta, în formă de manual, Despre suflet, în care, adâncind diferitele întrebări
81
relative la această temă, arată care erau în această privinţă părerile filosofilor
elini... Mai departe, Iustin scrie că darurile profetice strălucesc încă viu în Biserică
până în vremea aceasta. Apoi aminteşte de «Apocalipsa» lui Ioan, spunând
limpede că e opera apostolului... Căci înaintea celor vechi scrierile acestui om s-
au bucurat de a fi vrednice de atâta atenţie încât Irineu [de Lugdunum] citează
pasaje din ele, de pildă în cartea a patra a operei Contra ereziilor, unde spune: «Pe
bună dreptate zice Iustin în scrierea sa Contra lui Marcion că nici Dumnezeu n-ar
crede dacă El ar fi învăţat ca pe lângă Făcătorul lumii ar mai exista încă un
Dumnezeu, deosebit de El»...” (XVIII:3-5, 8-9, pp. 168-169; pasajul „aminteşte de
«Apocalipsa» lui Ioan” trebuie înţeles ca o aluzie spre comentariul lui Iustin la
cartea Apocalipsei, citată de Fericitul Ieronim în De viris illustribus, IX);
Sf. Maxim Mărturisitorul, citând fragmente din operele Sfinţilor Părinţi prin care
demonstra cele două voinţe în Hristos, aminteşte de lucrarea Către sofistul
Eufrasios despre pronie şi credinţă, care aparţine Sf. Iustin. Lucrarea este astăzi
pierdută (ΜΑΞΙΜΟΥ ΤΟΥ ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΥ, Πρὸς Μαρίνον τὸν ὁσιώτατον
πρεσβύτερον, PG 91:9Α-286B, aici 280B: „Τοῦ ἀγίου Ἰουστίνου φιλοσόφου, καὶ
τέλος μάρτυρος, ἐκ τοῦ πρὸς Εὐφρὰσιον σοφιστὴν, περὶ Προνοίας καὶ
Πίστεως λόγου, οὗ ἡ ἀρχή˙ «Ἄχραντος ὁ Λόγος»” (trad.: „A Sf. Iustin filosoful,
martir la sfârşit, din cuvântul către sofistul Eufrasios, despre pronie şi credinţă,
având începutul: «Cuvântul cel Preacurat»”; din păcate, această compilaţie de
texte patristice care dovedeau problematica teologică a celor două voinţe în
Persoana lui Hristos nu sunt redate în vol. 81 din PSB, traducătorul
„mulţumindu-se” prin a oferi indicaţia: „Urmează în P.G. 91 unele scurte texte
despre voinţă şi lucrări, din unii Părinţi”; vezi: Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL,
Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, trad. din greceşte, introducere şi note
de Pr. Dumitru Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 81, EIBMBOR,
Ultimul autor care face un inventar al operelor păstrate şi pierdute de la Sf. Iustin
este patriarhul Fotie (Myriobiblion, 125), dar fără ca prin indicaţiile pe care le oferă
să fim siguri de faptul dacă se referă la aceleaşi cărţi citate de alţi autori sau este o
listă nouă;
Ceea ce ni s-a păstrat de la Sf. Iustin sunt trei opere fundamentale, şi anume: două
Apologii şi Dialogul către Tryfon (cunoscută şi sub foma: Dialogul cu iudeul Tryfon);
Eusebiu de Cezareea este primul autor care indică existenţa a două Apologii, doar
că această situaţie a dus la naşterea unei dileme interpretative în rândul
cercetătorilor contemporani (este oare cea de-a doua Apologie un apendice al celei
dintâi, e a doua parte a primei Apologii sau este o operă independentă?; cf. Claudio
MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 222). Episcopul-istoric
Eusebiu consemnează:
„Avem de la el mai întâi cuvântul adresat lui Antonin supranumit Piul, fiilor săi
şi senatului roman, în care se ia apărarea învăţăturii noastre. O a doua scriere
cuprinde şi ea o apologie în folosul credinţei noastre, care e adresată către
82
urmaşul aceluiaşi împărat de care am amintim, Antoniu Verus, despre a cărui

epocă tratăm acum” (Istoria bisericească, IV, XVIII:2, p. 168);
Apologia I (ἀπολογία α’) a fost redactată undeva între anii 150-155 (dacă
urmărim citarea prefectului Felix al Alexandriei, XXIX:2-3) şi este cel mai complex
text de natură apologetică. Cuprinzând nu mai puţin de 68 capitole şi o anexă
(epistola împăratului Marcus Aurelius către senatul roman), opera în sine are
următoarea structură:
- indicaţii privind destinatarul operei (împăratul „Antoninus Pius, Verissimus,
fiul filosof, Lucius, filosoful, fiul natural al Cezarului şi adoptiv al lui Pius,
iubitor de cultură, precum şi sacrului Senat şi întregului popor roman”, I, p. 25);
- destinatarii sunt, desigur, oameni „pioşi, filosofi, păzitori ai adevărului şi
iubitori de cultură”. Ceea ce le cere Sf. Iustin destinatarilor săi este o dreaptă
judecată cu privire la creştini şi nu o condamnare a acestora pe baza unei
„prejudecăţi sau din complezenţă faţă de cei superstiţioşi” (II, p. 26);
- prezintă în detaliu viaţa şi gândirea creştinilor, arătând lumii idolatre că ei nu
sunt un „pericol social” (III-XXII). Printre temele invocate de Sf. Iustin amintim:
creştinii adoră doar pe Dumnezeu şi nu aşteaptă o altă împărăţie decât cea a lui
Dumnezeu; ei nu aduc daruri lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu oferă tuturor
darurile Sale; urmându-L pe Hristos, creştinii păzesc cele despre înfrânare,
dragoste, ascultare, plata impozitelor; ei cred în învierea trupurilor după moarte;
- dovedeşte prin argumente filosofice şi biblice trei aspecte: tema adevărului
(numai creştinii învaţă adevărul de vreme ce Fiul lui Dumnezeu este Însuşi
Adevărul), tema întrupării Logosului (spre care converg toate profeţiile vetero-
testamentare) şi tema fabulelor la adresa creştinilor sunt o invenţie a demonilor
(XXIII-LX);
- inserează aspecte despre viaţa mistică şi latreutică a creştinilor (Taina Botezului
şi Taina Euharistiei, oferindu-ne cea mai veche şi mai complexă descrie a sa; LXI-
LXVII);
- ultimul capitol aminteşte de faptul că nimeni nu se poate sustrage judecăţii
finale a lui Dumnezeu, iar cei care persistă în nedreptăţirea creştinilor vor suferi
(LXVIII);
Apologia II (ἀπολογία β’), adresată senatului roman şi numită chiar de autor
drept „cărticică” (XIV, βιβλίδιον) sau „scriere” (XV, γραφή), este un text scurt,
compus din 15 capitole, şi se pare că independentă de prima Apologie. Unii o
consideră astăzi drept un „apendice” al celei dintâi Apologii, dar trimiteri comune
din ambele lucrări, dovedesc contrariul (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 555-556):
Apologia II Apologia I
„Noi ştim, că atât cei ce s-au făcut
părtaşi învăţăturilor stoicilor... datorită „Cei ce au vieţuit potrivit Cuvântului, sunt
seminţei Cuvântului, care este creştinii, chiar dacă au fost socotiţi atei.
83
înnăscută în tot neamul oamenilor, au → Astfel au fost, bunăoară, la elini: Socrate şi

fost urâţi şi ucişi: amintim aici de Heraclit şi cei asemenea lor...” (XLVI, p. 56);
Heraclit, despre care am vorbit şi mai
înainte...” (VIII, p. 83);
[Iisus Hristos] „S-a făcut om prin voinţa Sa,
învăţându-ne acestea, în vederea schimbării
„Aşa cum am spus mai înainte, Hristos S-a şi ridicării neamului omenesc” (XXIII, p. 41);
făcut om, născându-Se, după voinţa lui → „... după voia Părintelui tuturor şi
Dumnezeu şi Tatăl, pentru oamenii care Stăpânului Dumnezeu, El S-a născut ca om
vor crede în El...” (VI, pp. 81-82); din Fecioara şi a fost numit Iisus...” (XLVI,
p. 56);
[Iisus Hristos] „prin voinţa lui Dumnezeu,
făcându-Se om în favoarea neamului
omenesc...” (XLIII, p. 68);
Pe lângă faptul că reproduce anumite argumentări în favoarea creştinilor, această

a doua Apologie introduce o evaluare pozitivă a filosofiei. Această filosofie nu este,
deci, întru totul asemănătoare creştinismului, dar nici străină in tuto faţă de
perceptele creştine. Apropierea filosofiei faţă de gândirea creştină se datorează
„raţiunii seminale”, adusă de Dumnezeu în lume, ca prin intermediul ei oricine să
poată raţiona în mod drept;
Luând acum fiecare capitol în parte sau tematica specifică, Apologia II are
următoarea structură:
- relatează despre uciderea unei femei creştine în Roma, denunţată de propriul
soţ, în baza unei interogaţii sumare şi nedrepte făcute de prefectul Urbicus, după
cum şi martirajul lui Ptolemeu – învăţătorul creştin al femeii, Lucius şi un creştin
oarecare (II);
- prezintă conflictul său cu filosoful Crescent (III);
- indică diferite teme teologico-filosofice, precum: apariţia demonilor, relaţia
dintre Tatăl şi Fiul, probleme ale filosofilor cu privire la natura fiinţelor
netrupeşti, teoria „raţiunii seminale”, venirea Cuvântului sau despre întruparea
Sa, dreptatea divină, Hristos este crezut nu numai de către filosofi, ci şi de către
oamenii simpli, schimbarea conduitei faţă de creştini din partea păgânilor (IV-
XII);
- subliniază că filosofia păgânilor se apropie într-o anumită formă de perceptele
creştine, prin intermediul „sămânţei Cuvântului”. Filosofii au văzut „slab de tot”
realităţile pe care creştinismul le-a evaluat într-o cheie hristologică (XIII);
- cei care-i condamnă „gratuit” pe creştini se condamnă de facto pe ei înşişi (XIV);
- indică realitatea că învăţătura creştină, în care el însuşi vieţuieşte, „nu este o
învăţătură reprobabilă, ci este superioară oricărei filosofii omeneşti. Cel puţin ea
valorează mai mult decât ceea ce au scris Sotades, Philaenis, Archestrate, Epicur
şi ceilalţi poeţi...” (XV, p. 88);
Dialogul cu iudeul Tryfon (διάλογος πρὸς Τρύφωνα), în 142 de capitole şi
dedicat „prea iubitului Marcus Pompeius” (CXLI, p. 257), a fost redactat cel mai
84
probabil după anul 135, în baza informaţiei pe care o oferă iudeul Tryfon, ce
aminteşte de fuga sa din cauza războiului din Palestina, declanşat de Bar-
Kochebas în timpul împăratului roman Hadrian (I, pp. 91-92, vezi şi nota 194).
Este de presupus, deci, că această conversaţie – dacă este acceptată ca veridică – să
fi avut loc între anii 132-135;
Cine este acest Tryfon, dincolo de originea iudaică, este greu de identificat.
Patrologul grec Pannayotis Hristou, în baza unei trimiteri din Istoria bisericească a
episcopului Eusebiu (trimitere, din păcate, incompletă), îl identifică cu celebrul Rabi
Tarphon, profesor de drept menţionat în Mishnah (colecţie de texte ale tradiţiei
orale iudaice) şi mort în 135. Cel mai sigur, Sf. Iustin, folosindu-se de un „artifiu
lingvistic”, gândeşte această operă dialogală, schimbând numele din Tarphon în
Tryfon şi oferindu-i o nuanţă eminamente apologetică. Cert este un singur fapt:
opera nu este un produs de „birou”, ci unul al experienţei de viaţă (cf. Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p. 549; Johannes QUASTEN, Patrology,
vol. 1, p. 202);
Dialogul, cel mai probabil unul de natură fictivă, cuprinde trei segmente mari,
alături de o parte introductivă, după cum urmează:
a) incipit sau descrierea perigrinării filosofice a lui Iustin şi convertirea (întâlnirea
cu iudeul Tryfon într-o dimineaţă, pe cărările Xistos-ului [stadionul din Efes; IX,
p. 111], discuţia cu acesta şi prezentarea peregrinării filosofice până la
cunoaşterea creştinismului cu adevărat; I-IX);
b) partea întâi (cu caracter vetero-testamentar, indicând şi efemeritatea
învăţăturilor sale, precum circumciziunea, abţinerea de la unele alimente, Legea
veche care a devenit inutilă creştinilor, atât timp cât Hristos este dreptatea; X-
XLVII);
c) partea a doua (cu caracter neo-testamentar, despre întruparea lui Dumnezeu,
Care a primit trup omenesc şi S-a răstignit pentru mântuirea tuturor oamenilor;
XLVIII-CVIII);
d) partea a treia (cu caracter neo-testamentar, despre chemarea neamurilor la
mântuirea prin Hristos, oferită doar de Biserică, care a fost prefigurată în
imaginile Vechiului Testament prin intermediul profeţilor. În acest context, prin
intermediul întrupării Sale, Hristos este Capul noului neam, neamul creştinilor,
care sunt în deplinătatea lor fii ai lui Dumnezeu; CIX-CXLII);
Pentru cuprinsul lapidar al operelor iustiniene, a se vedea: ***, Apologeţi de limbă

greacă, pp. 9-20; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 90-91; J.-A. MOEHLER,
La Patrologie..., pp. 207-237; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 50-52; Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 117-120; Johannes QUASTEN,
Patrology, vol. 1, pp. 199-203; Johannes ALZOG, Manuel de Patrologie, pp. 81-85;
Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 54-56; Berthold ALTANER, Précis
de Patrologie, Adapté par H. Chirat, Éditions Savator Mulhouse, Casterman, 1961,
pp. 169-171; Δημητρίου Σίμου ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 71-73; Δημητρίου
Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, pp. 57-58; Παναγ. Κ.
ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 546-548, 550-559; Stylianos
85
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 230-232; Claudio MORESCHINI, Enrico

NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 222-226; Arhid. Constantin VOICU,
Patrologie, vol. 1, pp. 140-143; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 197-199.
La o simplă caracterizare din partea literaturii contemporane se poate identifica

realitatea că Sf. Iustin nu este un gânditor profund, cum niciun autor schematic în
privinţa terminologiei sau a doctrinei. Este, desigur, înclinat spre numeroase
divagaţii, adeseori obositoare şi sinuoase. Totuşi, pasiunea sa pentru căutarea şi
dovedirea adevărului este incontestabilă (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico
NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, p. 226). În privinţa gândirii doctrinare a Sf.
Iustin, amintim următoarele idei fundamentale:
Problematica Logosului seminal: cu excepţia Sf. Ioan Teologul, care a dezvoltat
implicaţiile Logosului întrupat ca un hapax legomena, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful
este primul dintre scriitorii secolului al II-lea care aduce în avanscenă această
problematică;
Preocuparea Sf. Iustin, pornind de la maniera hermeneutică a filosofiei greceşti, a
fost cea de a oferi conceptului de „Logos” (λόγος) valoarea exactă pentru spaţiul
creştin, şi anume identificarea Logosului cu raţiunea divină. Hristos este Logosul
perfect, deosebit de univers şi de orice creaţie sau creatură;
Toţi oamenii participă la Logosul seminal (σπερματικός λόγος), termen specific
Sf. Iustin, înţelegându-se prin aceasta participarea lor activă la Raţiunea divină.
Acest Logos seminal a fost în lume şi mai înainte de întruparea Sa, semănând logoi
(seminţe) în creaţie, prin care reuşim să distingem logositatea (raţionalitatea)
creaţiei:
„Noi ştim, că atât cei ce s-au făcut părtaşi învăţăturilor stoicilor şi care au fost, în
ce priveşte raţiunea morală, nişte oameni decenţi, ca şi poeţii, din anumite puncte
de vedere, datorită seminţei Cuvântului, care este înnăscută în tot neamul
oamenilor, au fost urâţi şi ucişi...” (Apologia II, VIII, p. 83);
Problematica triadologică şi hristologică: lumea este creată de Dumnezeu ex

nihilo, iar Dumnezeu este Cel fără de nume şi mai presus de lume. Faptul că noi
numim pe Dumnezeu prin diferite numiri („Tatăl”, „Fiul” sau „Duhul Sfânt”) o
facem datorită binefacerilor şi acţiunile dinamice şi creatoare ale acestor Persoane
divine:
„Părintele universului, fiind nenăscut, nu are niciun nume pozitiv... Cuvintele de:
Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn şi Stăpân nu sunt propriu-zis nume, ci numai
moduri de adresare, care provin de pe urma binefacerilor şi lucrărilor Lui...”
(Apologia II, VI, p. 81);
„Iar că Hristos este împărat, preot, Dumnezeu, Domn, înger, om, conducător de
cete, piatră şi prunc şi că, fiind mai întâi pătimitor, Se va ridica apoi la cer şi iarăşi
86
va veni cu slavă, arătând că va avea o împărăţie veşnică, o dovedesc din toate

Scripturile” (Dialogul cu iudeul Tryfon, XXXIV, p. 128);
Fiul lui Dumnezeu întrupat este egal cu Tatăl, fiind şi primul născut din Tatăl, dar
şi Unul-Născut. Fiind cunoscut doar de Tatăl Ceresc mai înainte de crearea lumii
şi fiind desigur diferit de El, Fiul este prima putere după Tatăl, născut din Tatăl în
vederea aducerii la existenţă a tuturor creaturilor, are un început, care îl precede
pe cel al lumii (din lipsa terminologiei teologice pentru acel secol, Sf. Iustin poate
fi înţeles aici în mod limpede ca fiind subordinaţianist; VOICU/COLDA, Patrologia, I,
pp. 200-201; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 145):
„Iar Fiul Său, Care singur este numit în chip propriu Fiu, Cuvântul, Care a fost
împreună cu El şi S-a născut mai înainte de toate celelalte făpturi şi prin Care, la
început, a zidit şi a împodobit toate celelalte făpturi şi prin Care, la început, a
zidit şi împodobit toate...” (Apologia II, VI, p. 81; sublinierea ne aparţine);
Problematica angelologiei şi demonologiei: creaţi de Dumnezeu, îngerii locuiesc

în ceruri, sunt liberi în acţiunile lor şi au drept „sarcină” să-i păzească pe oameni.
Sf. Iustin vorbeşte de o corporalitate angelică, iar hrana acestora este mana:
„... erau într-adevăr îngeri şi care se hrănesc, în cer, după cum este lămurit, deşi
nu au o hrană asemănătoare cu aceea de care ne folosim noi, oamenii (căci despre
hrana manei, cu care s-au hrănit părinţii voştri în deşert, Scriptura zice că «ei au
mâncat pâinea îngerilor»...” (Dialogul cu iudeul Tryfon, LVII, p. 157);
În comparaţie cu aceştia, demonii sau îngerii infideli au alte coordonate: au

corpuri aproape materiale, iar căderea lor s-a făcut din cauza lui Satan atunci când
acesta a ademenit-o pe Eva în Paradis. Inspirându-se din apocrifa lui Enoh, Sf.
Iustin susţine teoria că apariţia demonilor stă în relaţie cu împreunarea acestora
cu femei muritoare (?). Pe aceştia de fapt îi cinstesc păgânii drept zeităţi [cu
privire la temele acestea, vezi studiul: Annette Yorshiko REED, „The Trickery of
the Fallen Angels and the Demonic Mimesis of the Divine: Aetiology,
Demonology, and Polemics in the Writings of Justin Martyr”, în: Journal of Early
Christian Studies, XII (2004), 2, pp. 141-171];
Ceea ce rămâne surprinzător în gândirea iustiniană este indiciul cu privire la
cultul îngerilor, pe care-l indică în Apologia I:
„Ci pe Acela (Dumnezeu, subl.n.) şi pe Fiul cel venit de la El, Care ne-a învăţat
toate acestea, şi oştirea celorlalţi îngeri buni, care-L urmează şi care I se
aseamănă, precum şi pe Duhul cel profetic, noi Îi respectăm şi ne închinăm Lor,
cinstindu-I în duh şi adevăr” (Apologia I, VI, p. 29);
Problematica sufletului: creat, aşadar, muritor prin natura sa, sufletul are o
anumită corporalitate. Viaţa sufletului depinde întotdeauna de modul în care se
87
raportează acesta la Izvorul vieţii, care este Dumnezeu. Cu excepţia sufletelor

martirilor, restul sufletelor merg în iad unde vor rămâne până la judecata finală:
„Dacă [sufletul] trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se

împărtăşeşte de viaţă, şi ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva
decât aceea din care se împărtăşeşte... sufletul părăseşte trupul omului şi omul nu
mai există - tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul
vivificator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de
unde a fost atras” (Dialogul cu iudeul Tryfon, VI, p. 99);
Problematica hiliastă: Sf. Iustin, ca mai toţi Părinţii şi scriitorii primelor veacuri
creştine, accentuează faptul că Hristos va domni doar cu cei drepţi pentru o
perioadă de un mileniu:
„Eu, însă, ca şi toţi aceia care sunt întru totul creştini dreptcredincioşi, ştim că va
fi atât învierea trupului, cât şi o împărăţie de o mie de ani în Ierusalimul construit
din nou, împodobit şi lărgit, după cum mărturisesc profeţii Iezechiel, Isaia şi
alţii” (Dialogul cu iudeul Tryfon, LXXX, p. 188);
Problematica eclesiologică şi misteriologică: deşi vorbeşte foarte puţin despre

Biserică, aceasta are drept ierarhie pe preoţi şi pe diaconi. În relaţie cu eclesiologia
stau mai curând imaginile referitoare la misteriologie, şi mai cu seamă asupra
Euharistiei şi Sf. Botez. Euharistia are caracter de jertfă, fiind o împărtăşire şi o
comuniune reală cu Trupul şi Sângele Domnului, în timp ce Botezul este o
renaştere, luminare şi transsubstanţiere:
„Toţi cei ce s-ar încredinţa şi ar crede că lucrurile acestea învăţate şi propovăduite

de noi sunt adevărate şi care făgăduiesc ce vor putea trăi aşa, sunt învăţaţi să se
roage şi să ceară de la Dumnezeu, postind, iertarea păcatelor pe care le-au
săvârşit mai înainte, în timp ce noi, la rândul nostru, ne rugăm şi postim laolaltă
cu ei. Apoi, ei sunt conduşi de noi undeva, unde este apă şi sunt renăscuţi acolo,
în acelaşi fel în care noi am fost renăscuţi; ei primesc atunci o baie în apă, în
numele Părintelui tuturor şi Stăpânului Dumnezeu şi al Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi al Sfântului Duh... se invocă asupra apei, pentru cel ce voieşte să
se regenereze şi să se pocăiască de păcatele de mai înainte, numele Părintelui
tuturor şi Stăpânului-Dumnezeu, acesta fiind singurul lucru pe care-l rosteşte cel
ce aduce la baie pe acela care urmează să fie spălat... Iar baia aceasta se numeşte
luminare, întrucât cei care primesc toate cele în legătură cu ea devin apoi
luminaţi la minte. Iar cel ce se luminează este spălat deopotrivă şi în numele lui
Iisus Hristos, Cel răstignit în vremea lui Pontius Pilat, şi în numele Duhului
Sfânt...” (Apologia I, LXI, pp. 66-67);
Modul cum prezintă săvârşirea Euharistiei în cadrul Liturghiei primelor veacuri

este de o valoare istorică incontestabilă, pentru că, prin astfel de imagini, putem
88
recompune cadrul liturgic al primilor creştini (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp.

201-202; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 146-147):
„Încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi, se

aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor pâine şi un pahar de vin amestecat cu
apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele
Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca
acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi euharistia, întreg
poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin»... După ce
înaintestătătorul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia
care sunt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei care se găsesc de faţă să se
împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în
euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor. Hrana aceasta
se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce
crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care a trecut prin baia iertării
păcatelor şi a renaşterii...” (Apologia I, LXV-LXVI, p. 70).
6. IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A SF. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL
Sf. Iustin reuseşte să fie primul scriitor şi apologet care analizează profund relaţia
dintre raţiune şi credinţă, introducând terminologie specifică filosofiei în
semantica spaţiului teologic. Este cel mai important, cel mai profund şi cel care a
redactat cele mai multe lucrări cu caracter apologetic din secolul al II-lea;
Marele apologet al secolului al II-lea este primul scriitor care recunoşte aportul pe
care l-a oferit filosofia, acest pedagog spre Hristos (Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Οἱ
Πατέρες..., p. 19). Cele două Apologii pro christianis sunt cele mai autentice
paradigme ale unui discurs în care filosofia „îmbracă” şi „îmbrăţişează” cu
sinceritate Teologia;
Prin contribuţia sa teologică marcantă şi adeseori aflată sub influenţa
platonismului, Sf. Iustin concretizează încreştinarea filosofiei, pe care o
„determină” să devină un suport absolut necesar terminologiei creştine (vezi, spre
exemplu, conceptul de „logos seminal”);
Dacă ne raportăm la realitatea că, în incipitul Apologiei II, Sf. Iustin prezintă pe
larg martirajul unor creştini din Roma atunci putem să-l considerăm pe Sf. Iustin
(şi) părintele sau „inventatorul” martirologiu-lui creştin [deşi astăzi se consideră că
autorul anonim al Martiriului Sf. Policarp al Smyrnei, cca. 167 (?), ar fi acest
„inventator”].
89
CURSUL 8: TERTULIAN: SOFISTUL AFRICAN ŞI APOLOGETUL CREŞTIN
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
dacă în cazul multor autori, scrierile personale oferă indicii biografice bogate, în cazul lui
Tertulian acestea conţin atât informaţii infime despre parcursul său biografic;
operele sale amintesc doar că a fost căsătorit şi că a fost contemporan cu anumite
evenimente din timpul împăratului roman Septimiu Sever;
mai curând informaţii bio-bibliografice ne vin de la autori precum Sf. Ciprian al
Cartaginei (îl consideră „magistru”), Fericitul Ieronim (era preot, scrie un discurs
encomiastic la adresa lui şi aminteşte câteva opere pierdute), Fericitul Augustin (secta
tertulianiştilor pe care o va aduce în sânul Bisericii) şi Sf. Vincenţiu de Lerin (laudatio la
adresa sa);
cercetările contemporane au completat acest tablou bio-bibliografic, denunţând totuşi
ipoteza preoţiei;
corpusul operelor lui Tertulian este compus din 31 de scrieri autentice, dintre care 14
compuse în timpul când era membru marcant al Bisericii creştine), 12 redactate în perioada
semimontanistă şi cinci compuse în perioada montanistă;
cea mai importantă operă a lui Tertulian, de natură apologetică, este Cuvânt de apărare
(Apologeticum). Compus din 50 de capitole, lucrarea realizează atât un inventar cu privire la
acuzele îndreptate împotriva creştinilor, cât şi un discurs de apărare a lor în faţa unei
societăţi romane nedrepte cu creştinii;
această lucrare conţine celebra expresie „Sângele [martirilor] este sămânţa creştinilor”
(Semen est sanguis christianorum);
multe aspecte doctrinale, care au provenit din perioada montanistă, sunt eronate şi
trebuie tratate ca atare (exemplu: trupul este nedemn de Dumnezeu şi trebuie distrus,
negarea fecioriei Maicii Domnului, nu înainte de naştere, ci în timpul şi după naştere,
sufletul este corporal şi provine prin naştere de la părinţi (teoria traducianismului), putinţa
Bisericii de a ierta păcatele grele).
Anul Eveniment
cca. 150-160 naşterea sa în Cartagina, din părinţi păgâni;
cca. 195 convertirea la creştinism, pe care-l va apăra prin intermediul
apologiilor sale;
cca. 205 aderarea la gruparea montanistă;
cca. 213 ruperea contactului cu Biserica creştină;
cca. 222 (?) plecarea din gruparea montanistă şi înfiinţarea unei secte, care-
i va prelua numele (secta tertulianiştilor);
cca. 225(-240) moare la Cartagina.
_____________________________________________________________________________________________________________________
Cursul 8: Tertulian: sofistul african şi apologetul creştin
1. ISAGOGIE
Prin activitatea sa, desfăşurată mai cu seamă în Cartagina în perioada 196-212

dHr., Tertulian (pe numele său complet Quintus Septimius Florens Tertullianus)
reuşeşte să anihileze inamicii Bisericii printr-un discurs adeseori juristo-teologic;
Este aproximativ contemporan cu alţi Părinţi sau scriitori bisericeşti, precum
Clement Alexandrinul, Sf. Irineu de Lugdunum (Lyon) şi Ipolit Romanul, fiecare
contribuind într-un mod aparte la consolidarea Bisericii într-un climat idolatru (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 339):
Autor Tendinţe teologice Locaţie

Clement Alexandrinul Crează gnosticul creştin Alexandria
Sf. Irineu de Lugdunum Teologia Tradiţiei şi a recapitulării Lugdunum (Lyon)
Ipolit Romanul Activitate teologică practică Roma
Tertulian Accentuează venirea Mângâietorului şi a Cartagina
comuniunii plenare
Prin contribuţia teologică a lui Tertulian, Biserica dobândeşte limba latină ca pe

un instrument lingvistic important, aşadar, ca pe o limbă creştină.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI TERTULIAN
Dacă în cazul multor autori, scrierile personale oferă indicii biografice bogate, în
cazul lui Tertulian acestea conţin atât informaţii infime despre parcursul său
biografic. Totuşi, câteva elemente pot fi spicuite din cadrul unor lucrări, precum:
Către soţie (Ad uxorem), operă redactată între 200-206, care menţionează mai cu
seamă faptul că era căsătorit cu o creştină. Acesteia îi propune iniţial să nu se mai
recăsătorească după moartea lui. În partea a doua a lucrării, admite totuşi ca
aceasta să se recăsătorească, dar să îşi ia neapărat un soţ creştin, de vreme ce o
căsătorie mixtă ar putea conduce la abjurarea credinţei creştine;
Cuvânt de apărare (Apologeticum) în care Tertulian aminteşte de războaiele
interne dintre Septimiu Sever şi ceilalţi pretendenţi la tron → Tertulian este
contemporan acestor evenimente petrecute în cadrul Imperiului roman şi cel mai
probabil scrie opera aceasta în 197:
„... de unde au ieşit un Cassius, un Niger, un Albinus? De unde aceia care îşi
omoară împăratul între doi lauri? De unde cei ce fac exerciţii în palestre pentru a-
l strânge de gât? De unde cei ce năvălesc în palat cu armele în mâini, mai
îndrăzneţi decât tot cei asemenea unor Sigerius şi Parthenius? Aceştia, dacă nu
mă înşel, au fost dintre romani, nu dintre creştini” (TERTULIAN, „Apologeticul”,
XXXV:9, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, introducere, note şi indici de
Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 3, EIBMBOR, Bucureşti,
1981, pp. 31-109, aici p. 88);
91
Acelaşi indiciu privind redactarea operei în toamna anului 197 poate fi extras din
indicarea campaniei lui Septimiu Sever îndreptată împotriva parţilor:
„Dacă am voi să ne purtăm ca duşmani hotărâţi pe faţă, nu numai ca unii ce ne-

am putea răzbuna pe ascuns, oare ne-ar lipsi nouă puterea numărului şi a
forţelor? Adică sunt ei mai numeroşi maurii, marcomanii şi parţii chiar, neamuri
oricât de mari ar fi ele, însă cuprinse într-un singur loc, în hotarele lor, decât
neamul întregului pământ? Suntem de ieri şi totuşi am ajuns să umplem
pământul şi toate ale voastre...” (TERTULIAN, Apologeticul, XXXVII:4, p. 90);
Sf. Ciprian al Cartaginei († 258), citat de Fericitul Ieronim în Despre bărbaţi celebrii
(53), cerea secretarului său scrierile lui Tertulian: „Dă-mi [pe] magistrul [meu]!”
(Da magistrum). În aceeaşi citare, Ieronim ne anunţă că la Sf. Ciprian „nu trecea o
zi fără să citească pe Tertulian”;
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 24,
53), aminteşte de Tertulian că „de mic a fost foarte înţelept”, că a fost „preot al
Bisericii până la mijlocul vieţii” (ad mediam aetatem presbyter Ecclesiae) şi că „a trăit
până la o vârstă înaintată”. Totuşi, opinia cu privire la preoţia lui Tertulian este
respinsă astăzi de cei mai mulţi dintre patrologi;
Celebră rămâne în istorie caracterizarea pe care o face Ieronim: „În Tertulian
admirăm capacitatea, dar condamnăm greşeala”;
În plus, în cadrul aceluiaşi capitol (53), Ieronim aduce ca argument pentru unele
scrieri tertuliene antibisericeşti „invidia şi vorbirea de rău a clericilor Bisericii din
Roma”. Drept răspuns, Tertulian le vorbeşte despre o „nouă profeţie” şi anume,
ideile doctrinale ale grupării montaniste de care s-a apropiat;
În cadrul unei scrisori (22, adresată către Eustochia) şi a unei opere (Împotriva lui
Iovinian), tot Ieronim aminteşte de o lucrare a lui Tertulian, pierdută astăzi şi
redactată cel mai sigur în perioada de tinereţe. Opera se numea Unui prieten filosof
(Liber ad amicum philosophum) şi trata inconvenientele căsătoriei:
„Am spus şi voi spune puţine, fie nu voi spune nimic; iar dacă vrei să ştii de câte
nelinişti e liberă o fecioară, cum e strâmtorată soţia de ele, să-l citeşti pe Tertulian,
[în scrierea] către prietenu-i filosof şi alte cărţi despre feciorie...” (Epistola XXII
către Eustochia, 22, în: FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 179);
Cel mai probabil expresia „şi alte cărţi despre feciorie” se referă la alte opere
redactate de Tertulian, dar fără a li se indica titlul;
Tot Ieronim în scrisoarea 70(:5) schiţează un laudatio la adresa lui Tertulian, fără a
aminti totuşi despre aspecte biografice: „Cine este mai învăţat decât Tertulian?
Cine este mai ascuţit la minte decât el? Apologeticul lui şi cărţile sale împotriva
păgânilor cuprind toată învăţătura”;
92
Fericitul Augustin († 430), în lucrarea Erezii (86), menţionează de o grupare

sectară a „tertulianiştilor”, înfiinţată deci de Tertulian, care s-a separat de
gruparea montaniştilor şi pe care o va aduce înapoi în cadrul Bisericii;
Sf. Vincenţiu de Lerin († 450) urmează aceeaşi traiectorie laudativă la adresa
apologetului cartaginez, dar aminteşte şi de problematica sa teologică îndoielnică:
„Într-adevăr, cine a fost mai erudit decât bărbatul acesta? Cine a fost mai iscusit
în cele dumnezeieşti şi omeneşti? Desigur, cu o minte uimitor de largă, a
îmbrăţişat toată filosofia şi toate şcolile filosofice, fondatorii şi partizanii şcolilor
şi toate sistemele lor, întreaga varietate a evenimentelor istorice şi a preocupărilor
ştiinţifice. Oare nu a strălucit el printr-o inteligenţă atât de profundă şi
vehementă, încât aproape tot ce şi-a propus să cucerească a pătruns cu agerimea
sa ori a zdrobit cu profunzimea combaterii sale? Mai departe, în fine, cine ar
putea să descrie calităţile vorbirii sale, în care se găseşte nu ştiu ce forţă
irezistibilă de argumentare, încât pe cei pe care nu a putut să-i convingă îi
constrânge să fie de acord cu el?... acest Tertulian... schimbându-şi apoi ideile, a
făcut în cele din urmă ceea ce scria într-un loc... Şi el a fost în Biserică mare ispită.
Dar despre el nu voi vorbi mai mult. Voi aminti numai că Tertulian, sprijinind
împotriva poruncii lui Moise proaspetele aiureli ale lui Montan ivite în Biserică şi
considerând profeţii adevărate visele nebune ale unor femei smintite cu privire la
o nouă dogmă, s-a făcut vinovat astfel încât şi despre el şi scrierile lui să se
spună...” (VINCENŢIU DIN LERINI, Commonitorium, XVIII, trad. din limba latină şi
studiu introductiv de Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Cuvânt înainte de Arhid.
Constantin Voicu, col. „Apologetica”, 1, Ed. Doxologia, Iaşi, 2019, pp. 105-106).
3. VIAŢA LUI TERTULIAN DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Din perspectiva materialelor contemporane, deşi nu există încă un numitor

comun în privinţa multor aspecte, putem
schiţa următoarele idei bio-bibliografice:
Tertulian s-a născut în Cartagina (actualul
oraş Tunis) din părinţi păgâni, în jurul
anului 150/160 dHr. La Cartagina va urma
studiile şi activitatea sa teologică. Tatăl
său era centurion în armata proconsulară;
Duce o viaţă adolescentină haotică,
vizitând teatrele, circurile, amfiteatrele,
comiţând adulter, iniţiindu-se în misterele
lui Mitra şi luându-i în derâdere pe
creştini, de altfel, un adevărat trend
pentru acele vremuri;
Se pare că a studiat filosofia la Atena şi
dreptul la Roma, unde va ajunge să
practice pentru o perioadă de timp
93
avocatura şi profesia de învăţător de retorică (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,

Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 133-134);
Convertirea sa la creştinism, care a avut loc cel mai probabil în jurul anului 195, a
avut ca substrat jertfa şi curajul martirilor (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 335;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 184). Cel mai probabil, în urma
„vizualizării” ca martor ocular al jertfei martirice va ajunge să redacteze imediat
trei opere apologetice esenţiale: Către popoare, Apologetul şi Către martiri;
Cele mai multe opere în sprijinul Bisericii au fost redactate în perioada 196-212;
În mod special literatura patristică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, desigur, întotdeauna în baza informaţiei ieronimiene, a vehiculat
ideea că a fost hirotonit preot. Opinia este din ce în ce mai abandonată astăzi:
Vezi: Bernard SCHMID, Manual of Patrology, p. 126; J.-A. MOEHLER, La Patrologie ou

histoire littéraire des trois premieres siècles de l’ Église Chétienne, Traduite de
l’allemand par Jean Cohen, Tome second, Debécourt, Paris, 1843, p. 301; Johannes
ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique du XIXe siècle, Rédigée par le principaux
Docteurs des Universités catholiques, Traduction de l’Anné P. Belet, tome I:
Patrologie, Socièté Générale de Librairie Catholique, Paris-Bruxelles, 1877, p. 227;
Otto BARDENHEWER, Patrology..., p. 179; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, p.
226; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., p. 99; Δημητρίου Σίμου
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., p. 192; Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα
Πατρολογίας, p. 151);
Spre anul 205(/206) are loc încheierea procesului de aderare la gruparea

montanistă, de aici rezultând numeroase derapaje doctrinale. Mobilul trecerii la
această grupare era dat de tendinţele sale exagerate cu privire la moralitate,
tendinţe care se armonizau cu rigorismul montaniştilor;
S-a presupus că, în cazul biografiei lui Tertulian, ar trebui să discutăm de trei mari
etape, şi anume:
a) perioada creştină autentică (cca. 195-205/6);
b) perioada semimontanistă (cca. 205/6-212);
c) perioada montanistă (213- până la moarte) [Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia
della Teologia, vol. 1, p. 234];
În jurul anului 213, în urma condamnării iniţiale a montanismului de către papa
Calist, va rupe legăturile cu Biserica creştină, nemulţumit în primul rând de
această condamnare a grupării din care făcea parte, dar şi din cauza faptului că
Biserica nu lua măsuri stringente în probleme, precum: fuga şi trădarea idealului
creştin din timpul persecuţiei (lapsi), problematica celei de-a doua căsătorii,
problematica excluderii din Biserică a marilor păcătoşi (cf. VOICU/COLDA,
Patrologia, I, p. 336; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 185-186);
Se va retrage şi din această grupare a montaniştilor şi va înfiinţa o mică sectă, care
va primi numele său (secta tertulianiştilor). Această nouă grupare va fi adusă
înapoi în cadrul Bisericii la un secol după, de către Fericitul Augustin;
94
În privinţa unor detalii biografice, precum o călătorie a lui Tertulian la Roma sau
revenirea sa în sânul Bisericii mai înainte de moarte, planează un con de umbră,
fără să avem certitudinea unor astfel de evenimente;
Starea de agresivitate, doza de sarcasm amar şi de contradicţie în scris, de
duplicitate în gândire şi de o permanenţă instabilitate şi nemulţumire, s-a reflectat
şi asupra percepţiei memoriei sale în rândul urmaşilor: „cu toate că a creat un
zgomot atât de mare şi atâtea probleme în viaţa sa, a murit trecând în anonimat,
necunoscut niciodată, neîmpăcat, în afara Bisericii şi poate dezamăgit şi de
montanism” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 344);
Se stinge din viaţă undeva spre anul 225 (chiar 240).
4. OPERA
În privinţa operelor lui Tertulian, catalogul patristic contemporan inventariază nu

mai puţin de 31 de scrieri autentice, dintre care 14 compuse în timpul 197-205/6
(când era membru marcant al Bisericii creştine), 12 redactate în perioada
semimontanistă (205/6-213) şi cinci compuse în perioada montanistă (213-222);
După cuprinsul fiecărei opere în parte, cercetătorii au ajuns la următoarea schemă
(redăm mai jos cele mai importante lucrări din fiecare categorie):
Tipul Titlul scrierii Scurt conţinut

scrierilor
Către popoare descrie moravurile păgânilor şi doctrina politeistă;
Cuvânt de dovedirea neligitimităţii persecuţiei creştinilor, din
apărare perspectivă juridică;
apologetice (Apolegeticum) cuprinde celebra expresie „Sângele [martirilor] este
sămânţa creştinilor” (Semen est sanguis christianorum);
Împotriva iudeilor prezintă aceleaşi teme regăsite în Dialogul cu iudeul
Tryfon;
reevaluată de Tertulian de trei ori, lucrarea aceasta
polemice Împotriva lui combate opiniile grupării marcionite şi implicit canonul
Marcion acesteia;
erori: trupul este nedemn de Dumnezeu;
Despre botez necesitatea, scopul şi urmările Botezului creştin;
Despre întruparea combate dochetismul;
lui Hristos erori: neagă fecioria Maicii Domnului, nu înainte de
naştere, ci în timpul şi după naştere;
combate pe gnostici şi accentuează realitatea învierii
Despre învierea noastre în baza Învierii Domnului;
trupului erori: deşi vede iniţial trupul ca creaţia lui Dumnezeu,
spre final consideră că este opera principiului răului; din
dogmatice acest motiv, trupul trebuie distrus;
analizează existenţa, originea şi starea sufletului după
moarte;
95
erori: sufletul este corporal şi provine prin naştere de la

Despre suflet părinţi (teoria traducianismului);
cu excepţia sufletelor martirilor, celelalte suflete vor
merge într-un loc subteran, unde vor aştepta învierea
trupurilor pentru răsplata finală;
Către martiri cea mai veche scriere a lui Tertulian (197), adresată
creştinilor din închisoare ca un îndemn spre îndurare;
Despre rugăciune comentariu la rugăciunea Domnească;
Despre face o critică cu privire la cochetăria femeilor, arătând că
împodobirea cea mai potrivită haină pentru femei, „fiicele Evei”, este
femeilor pocăinţa;
Despre acoperirea vorbeşte despre modestia îmbrăcămintei la femei şi cere
morale, fecioarelor purtarea voalului pe cap chiar de către tinerele fete;
disciplinare redactată în urma unui fapt real, când un soldat creştin a
Despre coroana refuzat să-şi pună pe cap laurii victoriei (fapt care va
soldatului duce la pedepsirea cu moartea), lucrarea cere creştinilor
oprirea de la satisfacerea stagiului militar;
problema credinţei, iertării păcatelor şi a modului în care
progresul susţine sau nu credinţa;
Despre castitate erori: în urma condamnării montanismului de către papa
Calist, Tertulian va nega Bisericii dreptul de a ierta
păcatele grele;
Pentru o viziune pe larg a întregului corpus tertullianus, a se vedea: Bernard

SCHMID, Manual of Patrology, pp. 127-130; Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque
Théologique..., pp. 229-245; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., Tome second, pp. 305-
342; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 179-190; Berthold ALTANER, Précis de
Patrologie, pp. 230-243; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 100-108;
Δημητρίου Σίμου ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 192-197; Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 236; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia,
vol. 1, pp. 344-348; Φώτιος Σωτ. ΙΩΑΝΝΙΔΗΣ, Εκκλησιατική γραμματολογία.
Συγγραφές και Πατέρες της Δύσης (β’-στ. αι.), τόμος α’, Εκδόσεις Βάνιας,
Θεσσαλονίκη, 2004, pp. 30-31; Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria
literaturii..., vol. 1, pp. 366-384; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 337-347; Arhid.
Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 186-200. Pentru detalii privind aspecte
ale operelor sale şi alte diferite conexiuni, vezi: René BRAUN, Approches de
Tertullien, Vingt-six études sur l’auteur et sur l’oeuvre (1955-1990), col. „Études
Augustiniennes. Série Antiquité”, 134, Institut d’Études Augustiniennes, Paris,
1992;
Gândirea teologică expusă în operele sale se bazează pe binomul dintre juridic şi

arta retorică, în care Dumnezeu este perceput ca un dătător de lege, iar mântuirea
propusă oamenilor ca o supunere faţă de Dumnezeu (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
96
În privinţa operei Cuvânt de apărare (Apologeticum), pe care am ales-o de vreme

ce este considerată drept cea mai reprezentativă lucrare pentru observarea
personalităţii lui Tertulian, cunoaştem astăzi următoarele aspecte importante:
a) alături de Către popoare şi Către martiri, opera Apologeticum face parte din
corpusul de opere redactate în favoarea creştinismului (apologii). Cele trei
apologii au fost redactate în acelaşi an (197);
b) cel mai probabil în toamna anului 197, Tertulian schiţează această operă. Putem
intui, desigur, acest aspect pe baza informaţiilor referitoare la luptele interne în
timpul împăratului Septimiu Sever şi la campania acestuia împotriva parţilor
(vezi citatele în capitolul dedicat vieţii);
c) Apologeticum este „cea mai importantă operă de acest gen scrisă în limba latină
şi una dintre cele mai semnificative opere ale lui Tertulian, care a ştiut să se
folosească de elementele tradiţionale, extrase din apologetica greacă pentru a
crea ceva nou” (Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1,
p. 367);
d) ca în cazul tututor apologiilor, şi această operă aplică tiparul: vechimea
principiilor iudaice → puritatea noii religii → moralitatea creştinilor → lealitatea
(corectitudinea) faţă de autoritatea statală toate în opoziţie cu viaţa depravată a
lumii păgâne (cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1,
p. 367);
e) perspectiva apologetică a lui Tertulian este articulată pe reconsiderarea metodei
de judecată a romanilor faţă de creştini, condamnaţi la moarte pentru simplul
fapt că poartă blazoanele creştinismului şi nu pentru că ar fi încălcat vreo
prescripţie imperială. Mai simplu spus: Imperiul Roman oferea şi accepta
toleranţa religioasă faţă de orice cult, cu excepţia situaţiei când un anumit cult
contravenea legilor Imperiului. În faţa creştinismului însă, Imperiul nu va mai
respecta acest principio, iar Tertulian demonstrează punct cu punct aceste
realităţi palpabile. „Care este, deci, motivul pentru care romanii se comportă
arbitrari?” pare a fi interogaţia tertuliană din această operă apologetică;
f) ceea ce (a)pare ca notă discordantă în gândirea cartaginezului Tertulian (mai
corect spus, o notă specifică lui) este oscilarea între recunoaşterea (supunerea)
oamenilor faţă de puterea imperială şi negarea acesteia din urmă;
g) opera este compusă din 50 de capitole şi a fost adresată procuratorilor romani;
h) cuprinde numeroase pasaje pline de ironie necrutătoare, prin care Tertulian
„flagelează” moravurile societăţii romane antice:
„Este şi dintre lirici unul, vorbesc despre Pindar, care povesteşte că Esculap, din
lăcomia de câştig, fiindcă se îndeletnicea cu medicina în chip primejdios, a fost
pedepsit cu fulgetul. Rău a fost Jupiter, dacă fulgerul este al lui, nelegiut s-a
arătat faţă de un nepot de-al său, invidios pe isteţimea acestuia!Asemenea lucruri
la un popor aşa de mult stăpânit de credinţă nu trebuiau spuse, dacă erau
adevărate...” (TERTULIAN, Apologeticul, XIV:5-6, p. 60);
97
„Şi dacă nu iau parte la ceremoniile voastre nu înseamnă că în acea zi nu sunt

om. Este drept, nu merg la baie cu noaptea în cap de Saturnale, ca să nu-mi pierd
pe lângă ziuă şi noaptea; totuşi, mă îmbăiez şi eu la o oră potrivită şi sănătoasă,
ca să-mi poată folosi căldurii corpului şi sângelui; când o să mor, o să tot fiu
atunci, după baie, ţeapăn şi palid!... Nu cumpăr coroană s-o aşez pe cap; ce te
priveşte pe tine, însă, ce fac eu cu florile, pe care le cumpăr ca şi tine? Îmi plac
mai mult florile care sunt libere, desfăcute şi nestrânse laolaltă. Şi chiar dacă ar fi
legate în formă de coroană, noi le simţim mirosul, mirosindu-le cu nasul; e treaba
lor, dacă alţii le miros cu creştetul capului... Dar, spuneţi voi [romanilor],
veniturile templelor scad din zi în zi, cine-şi mai dă obolul la uşa templelor? Noi
însă nu putem ajuta totodată şi pe oameni şi pe zeii voştri care cerşesc, şi socotim
că nu trebuie să dăm decât acelora care cer. Ei, bine, să încerce Jupiter să întindă
către noi mâna, şi-i vom da!” (TERTULIAN, Apologeticul, XLII:4, 6, 8, p. 98);
i) lucrarea este importantă pentru că schiţează tabloul acuzelor aduse creştinilor

acelor vremuri de către lumea idolatră. Cuprinsul acestui tablou este următorul:
- exordiu (I-III): culpa numelui de „creştin”, de vreme ce persoana care avea acest
„stigmat” era condamnat a priori la moarte (I:4, II:3, 10);
- cuprinsul sau despre prezentarea cauzelor (IV-XLV): de vreme ce existenţa
creştinilor în lumea romană nu era una benefică (în baza principiului „nu este
permis ca voi să existaţi”, IV:4), Tertulian trece la o inventariere a acuzelor aduse
creştinilor: acte secrete sau crime rituale (pruncucideri, ospeţe cu orgii
incestuoase), sacrilegiul (vina de a nu venera zeităţile păgâne), crima de
lezmaiestate (lipsa ofrandelor şi omagiilor divine din partea creştinilor) şi ura
împotriva Imperiului şi societăţii idolatre;
- epilog (XLVI-L): creştinismul este superior oricărei filosofii atât prin conţinutul
revelaţiei, cât şi prin etica pe care o propovăduia → creştinismul aduce şi face
bine în societate. Din acest motiv, creştinii nu trebuie ucişi;
j) lucrarea nu a avut o mare trecere în rândul societăţii romane antice, dar a
produs un ecou remarcabil în rândul creştinilor. Opera aceasta, alături de Despre
prescripţia contra ereticilor, „au forţat dintru început Biserica să ierte greşeala lui
Tertulian – montanismul – şi să-l menţină între fiii ei iubiţi” (***, Apologeţi de
limbă latină, p. 35).
Gândirea teologică a lui Tertulian se bazează pe binomul dintre juridic şi artă

retorică, în care Dumnezeu este perceput ca un dătător de lege, iar mântuirea
propusă oamenilor ca o supunere faţă de Dumnezeu (cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Sistemul său de gândire teologică are strânse legături cu filosofia stoică (a se
vedea concepţia sa despre conştiinţă, pe care o vede deţinând o oarecare putere de
alcătuire a unei opinii cu privire la existenţa divină);
98
În operele sale, Tertulian se foloseşte de un întreg apanaj: lucrările predecesorilor

săi, opiniile gnosticilor, Scriptura, filosofia şi mai ales spectrul juridic. La toate
acestea, adaugă adeseori în mod eronat propria sa viziune;
Problematica triadologică: Dumnezeu este Absolutul, etern, fără început şi,
desigur, fără sfârşit, Atotputernic şi nevăzut. El foloseşte pentru întâia oară în
spaţiul latin formula de „Trinitas” (Treime), recunoscând unitatea divină a celor
trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt;
În ceea ce priveşte esenţa (= fiinţa, după cum o prezintă teologii greci), Dumnezeu
este Unul, este o singură esenţă (substantiae), realitate şi putere. În plus, Tertulian
face o distincţie clară între substantiae şi persona (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p.
348; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 200-201):
„Există un singur Dumnezeu, Care nu este altul decât Ziditorul lumii, Cel ce a
făcut toate din nimic, prin Cuvântul Său Cel născut înainte de toate. Cuvântul s-a
numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat patriarhilor în felurite chipuri,
a grăit mai apoi fără de încetare prin prooroci, s-a coborât în sfârşit în Fecioara
Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea Lui, trup s-a făcut în
pântecele ei şi, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos... În locul Său a trimis
puterea Duhului Sfânt, Care să călăuzească pe cei ce au crezut în El” (TERTULIAN,
„Despre prescripţia contra ereticilor”, XIII:2-3, 5, în: ***, Apologeţi de limbă latină,
pp. 138-171, aici pp. 147-148);
Problematica hristologică: există o diferenţă între Înţelepciunea lui Dumnezeu şi

Logosul lui Dumnezeu. Înţelepciunea provine din Tatăl mai înainte de creaţie, în
timp ce, pentru a deveni Logos, ea are nevoie de o altă naştere. Provenienţa Fiului
lui Dumnezeu este „prin curgere” dintr-un izvor, identificat cu Tatăl. Desigur,
Fiul este subordonat Tatălui nu din perspectiva firii dumnezeieşti comune, ci
originii Lor:
„Hristos Iisus, Domnul nostru, fie-mi permis să vorbesc deocamdată astfel,

oricine ar fi El, oricine ar fi Dumnezeu al cărui Fiu este, din orice materie s-ar fi
format om şi Dumnezeu, oricare ar fi credinţa pe care a propovăduit-o, oricare ar
fi răsplata pe care a făgăduit-o...” (TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor,
XX, p. 151);
În Persoana Mântuitorului sunt două firi (substantiae): umană şi dumnezeiască, firi

care se recunosc prin minunile săvârşite (firea dumnezeiască) şi prin suferinţele
îndurate (firea omenească). Prin folosirea termenilor „neştirbit” şi „neamestecat”
în raportul unirii celor două firi, unde firea divină nu se transformă în trup şi nici
trupul în fire dumnezeiască, Tertulian este un vizionar, de vreme ce Sinodul IV
Ecumenic va utiliza această terminologie (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 348;
Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 201);
Problematica pnevmatologică: Tertulian accentuează realitatea divinităţii
Duhului Sfânt, considerându-L Dumnezeu adevărat (s-a vehiculat opinia că, până
99
la Sf. Atanasie cel Mare, Tertulian este primul teolog care afirmă categoric şi clar
divinitatea Duhului Sfânt; cf. J. TIXERONT, Précis de Patrologie, Librairie Leconffre,
Paris, 111934, p. 126). El leagă prezenţa Duhului Sfânt de diferite momente ale
existenţei umane şi de modul cum lucrează asupra întregii creaţii:
„Rugăciunea pornită dintr-un astfel de duh, cum este Duhul [Sfânt] către care
este trimisă, trebuie să fie liberă nu numai de mânie, ci în general de orice
tulburare sufletească. Aceasta fiindcă spiritul necurat nu va putea fi recunoscut
de către Duhul Sfânt, cel trist de cel vesel, cel robit de cel liber...” (TERTULIAN,
„Despre rugăciune”, XII, în: ***, Apologeţi de limbă latină, pp. 229-246, aici p. 236);
Problematica mariologică: este prezentată fie adeseori în relaţie cu protopărinţii,

fie în relaţie cu naşterea lui Hristos din pântecele Fecioarei. Dacă Adam a fost
creat din pământ feciorelnic, tot aşa şi Hristos trebuia să se nască dintr-o fecioară;
dacă Eva a crezut cuvintelor şarpelui, Maria – a doua Evă – trebuia să asculte de
cuvintele arhanghelului:
„Cuvântul s-a numit Fiul Său; în numele lui Dumnezeu s-a arătat patriarhilor în
felurite chipuri, a grăit mai apoi fără de încetare prin prooroci, s-a coborât în
sfârşit în Fecioara Maria, prin Duhul lui Dumnezeu Tatăl şi prin puterea Lui,
trup s-a făcut în pântecele ei, născându-se din ea, a devenit Iisus Hristos...”
(TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor, XIII:3, pp. 147-148);
Opinie eronată: neagă fecioria Maicii Domnului în timpul naşterii şi după naştere
(in partu est post partum);
Problematica antropologică: omul, compus din trup şi suflet, este creat după
chipul lui Dumnezeu. În privinţa sufletului, gândirea lui Tertulian este confuză şi
uneori neconformă cu gândirea Bisericii: deşi admite faptul că sufletul este născut
din suflarea lui Dumnezeu, că este simplu în substanţa sa, că este înzestrat cu
libertate, că este nemuritor, consideră adeseori că sufletul este creat, material, are
formă (corporalitate) şi că se naşte din sufletul părinţilor (teoria traducianismului;
dacă s-ar petrece aşa, atunci copilul ar moşteni, prin intermediului sufletului,
păcatele părinţilor şi nu ar mai fi responsabil de faptele sale):
„Am afirmat hotărât în lupta împotriva lui Hermogene, despre care am amintit la
început, că sufletul este creat din suflare divină, iar nu din memorie... Noi însă
susţinem că, prin constituţia lui originară, sufletul este născut şi făcut”
(TERTULIAN, „Despre suflet”, III:3, IV:1, în: ***, Apologeţi de limbă latină, pp. 261-
337, aici p. 265);
„Pentru noi corporalitatea sufletului reiese cu strălucire chiar din Evanghelie.
Sufletul cuiva suferă în iad, este în iad, este pedepsit în foc, limba i se chinuie şi
cere de la degetul altui suflet mai fericit mângâierea unei picături de apă... Dacă
sufletul n-ar avea corp, imaginea sufletului n-ar căpăta imaginea corpului...”
(TERTULIAN, Despre suflet, VII:2, p. 269);
100
Problematica eclesiologică: Biserica, privită sub trei dimensiuni [ca edificiu, ca

eparhie (= Biserică particulară) şi ca plenitudine a credincioşilor, care compun
lumea creştină], este prezentată adeseori prin expresia de „mamă şi izvor al
credinţei”:
„Dacă astfel stau lucrurile, e limpede că orice învăţătură, care e la fel cu aceea a
Bisericilor Apostolice, maice şi izvoare ale credinţei, trebuie socotită ca adevărată,
fiindcă ea păstrează ceea ce au primit Bisericile de la Apostoli, iar Apostolii de la
Hristos şi Hristos de la Dumnezeu” (TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor,
XXI:4, p. 152);
„Iar dacă Adam prefigura pe Hristos, somnul lui Adam era moartea lui Hristos,
care avea să adoarmă în moarte, pentru ca de la vătămarea produsă coastei lui
Biserica să fie închipuită ca mamă adevărată a celor vii” (TERTULIAN, Despre
suflet, XLIII:10, p. 318);
Deşi recunoaşte cele trei trepte ale ierarhiei eclesiastice, Tertulian introduce
perspectiva răsplătirii omului din partea lui Dumnezeu, care este „dator” omului
atunci când el săvârşeşte binele, sau a „debitării” faţă de Dumnezeu, când omul se
îndepărtează de Dumnezeu prin intermediul păcatului. Divinitatea are, astfel,
dreptul la o satisfacţie, împlinită prin pocăinţă din partea omului, ca prin aceasta
să obţină preţul de răscumpărare (opinia aceasta va fi împrumutată mai apoi de
Teologia catolică atunci când va vorbi despre mântuirea personală şi despre teoria
satisfacţiei);
Problematica misteriologică: deşi Tertulian aminteşte de cinci Taine
(sacramentum), termenul folosit pentru a le denumi are diferite valenţe, precum
simbol, religie, doctrină. Din perspectiva sa, Taina este un ritual sfinţitor care oferă
creştinului harul (graţia) divin(ă);
Aminteşte de Taina Botezului (include aici botezul sângelui, săvârşit de mucenici,
dar nu admite botezul copiilor şi consideră invalid pe cel al ereticilor); Mirungerii
(se săvârşeşte imediat după botez, când neofitul este uns cu untdelemn la cap şi la
mâini), Pocăinţei (duplicitar în gândire, de vreme ce neagă posibilitatea Bisericii
de a ierta păcatele grele), Euharistiei (absolut ortodox în gândire) şi Taina
Căsătoriei (din nou duplicitar în gândire) [cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 350-
351; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 203-205]:
„Hristos este pâinea noastră, fiindcă El este viaţa şi pâinea vieţii. «Eu sunt - a zis
El - pâinea vieţii» şi ceva mai înainte «Pâinea este cuvântul lui Dumnezeu Celui
viu, care a coborât din cer», fiindcă şi trupul Lui este socotit în pâine: «Acesta este
trupul meu». Astfel, cerând pâinea, cea de toate zilele, cerem veşnicia lui Hristos
şi nedespărţirea de trupul Lui...” (TERTULIAN, Despre rugăciune, VI, p. 233) –
referire la Euharistie;
„Exomologheza [= Taina Mărturisirii] este cererea de iertare, fiindcă cel ce cere
iertarea îşi mărturiseşte greşeala. Şi pocăinţa este arătată ca bineprimită de
101
Dumnezeu, fiindcă El aceasta vrea, iar nu moartea păcătosului...” (TERTULIAN,

Despre rugăciune, VII, p. 234) – referire la Taina Mărturisirii (pocăinţei);
Problematica eshatologică: este hiliast în gândire şi accentuează realitatea că

învierea morţilor se face în două etape: mai întâi pentru drepţi, iar după un
mileniu pentru cei păcătoşi:
„În locul Său [Hristos] a trimis puterea Duhului Sfânt, Care să călăuzească pe cei
ce au crezut în El; şi iarăşi va veni cu slavă, ca să ia cu Sine pe sfinţii Săi, întru
viaţa cea veşnică, dându-le lor bucuria făgăduinţelor cereşti, şi ca să condamne
focului de veci pe cei nelegiuiţi, după învierea tuturor şi după restabilirea
trupului fiecăruia” (TERTULIAN, Despre prescripţia contra ereticilor, XIII:5, p. 148).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI TERTULIAN
Tertulian reuşeşte să schiţeze un limbaj teologic important mai ales pentru

triadologie şi hristologie. După Teofil al Antiohiei, el este primul teolog apusean
care foloseşte titulatura de „Trinitas”, se referă la cele două firi în Persoana
Mântuitorului şi defineşte Biserica prin formula „mater ecclesia” (Biserica mamă);
Personalitatea lui Tertulian este pentru contemporani una confuză: deşi
îmbrăţişează montanismul şi gândeşte extra Ecclesiae, în mod paradoxal, nu
părăseşte întru totul tradiţia teologică, de care se foloseşte în atacurile sale – de
exemplu – cu marcioniţii. Operele redactate în perioada de aderare la montanism
au în componenţa lor un amestec bizar de idei duplicitare, provenite de la un
creştin şi filosof sofist care luptă împotriva Bisericii, dar pe care totuşi nu o
„părăseşte”. Acest fenomen teologic duplicitar se pare că a contribuit într-un final
„la conservarea majorităţii operelor lui Tertulian şi în general la păstrarea
memoriei sale şi a faimei sale în Biserică” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia,
vol. 1, p. 343);
Duplicitatea din sistemul său teologic s-a răsfrânt şi asupra limbajului uzitat. Cu
toate că reuşeşte să creeze o limbă latină creştină, cu elemente de terminologie
precisă, adeseori el încalcă acest şablon şi scrie dezorganizat, lipsit de eleganţă şi
cu fraze obscure;
Perioada de aderare la montanism a avut, desigur, şi consecinţe teologice
dramatice, metamorfozându-l pe Tertulian din creştinul sofist în moralistul prin
excelenţă. Dincolo de problematica hiliasmului, Tertulian împinge viziunea sa
chiar spre a determina Biserica să fie în permanenţă o „luptătoare” antistatală,
lipsită de tendinţe reconciliatoare, în care creştinul trebuia să fie „încarcerat” unor
concepţii fixiste şi antisociale, privându-l chiar de unele funcţii în Stat şi de armată
(vezi opera Despre cununa soldaţilor);
Despre geniul lui Tertulian, dar şi despre problematicile sale teologice sinuoase şi
nesiguranţa doctrinară, prof. Papadopoulos face o caracterizare credem noi
edificatoare în acest sens:
102
„A fost o personalitate în mod excepţional puternică, viguroasă, cu imaginaţie

bogată, voluntară, unilaterală, arţăgoasă, care nu cedează, exclusivistă şi
nerăbdătoare pentru întreaga căutare şi cercetare a adevărului. A fost demn de
admirat dar nu simpatic, puternic, dar nu fermecător. Lucrurile şi situaţiile erau
ceea ce arătau, fără profunzime şi probleme spirituale. Astfel, nu a reuşit
niciodată să pătrundă în duhul şi «cuptorul» Bisericii, nu a gustat concreteţea ei
şi a considerat înţelepciunea ei mediocritate şi iertarea păcatelor trădare a lui
Dumnzeu. Mediocritatea a fost duşmanul său. Iar Biserica, în ochii lui Tertulian,
constituia expresia cea mai caracteristică a mediocrităţii... Adesea este socotit
apologet, însă în realitate, în majoritatea operelor sale, realizează o expediţie-atac
şi nu o apologie. Nu face niciodată alegere. Reduce la tăcere, convinge «cu forţa»,
îşi neutralizează adversarul...” (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p.
340).
103
CURSUL 9: LACTANŢIU SAU DESPRE EVANGHELIZAREA CELOR CULŢI ŞI
CUNOAŞTEREA ISTORIEI ECLESIASTICE
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
informaţii biografice provenite chiar din corpusul operelor lui Lactanţiu sunt infime.
Acestea au fost mai curând completate de alte informaţii, provenite din operele Fericitului
Ieronim (Despre bărbaţi celebrii, Chronicon şi câteva scrisori);
profesia de bază a fost predarea retoricii (retor), ajungând la puţin timp extrem de
cunoscut. Faima sa l-a determinat pe împăratul Diocleţian, la puţin timp după anul 290, să-l
aducă în Nicomidia;
convertirea la creştinism a avut loc la cca. 50 de ani. Viaţa sa se prezintă mai curând ca un
binom perfect între ascensiune şi decădere;
cea mai importantă operă a sa este Instituţiile divine, iar din perspectiva descrierii
evenimentelor istorice Despre moartea persecutorilor (operă adresată unui mărturisitor creştin);
lucrarea Despre moartea persecutorilor este importantă şi pentru descrierea anumitor
evenimente de maximă importanţă pentru istoria creştinismului: prezentarea persecuţiei
diocleţiene, reliefarea edictelor din 311-312, stavrofania Sf. Constantin cel Mare şi, desigur,
edictul de la Mediolanum din iunie 313.
Anul Eveniment
cca. 250 naşterea sa, probabil în Cirta (Numidia)
după 290 profesor de retorică în Nicomidia
cca. 300 adoptarea creştinismului
(cca. 303-)306 pierderea postului de retor din cauza „Marii persecuţii”
diocleţiene;
cca. 316-317 profesor personal al lui Crispus, fiul împăratului Constantin
cca. 325 moare (probabil la Trier).
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Scriitorului bisericesc Lactanţiu (pe numele său complet Lucius Cae[ci]lius

Firmianus Lactantius), deşi este privit cu admiraţie şi considerat chiar „Cicero
creştin”, totuşi îi lipseşte educaţia filosofică profundă şi înţelegerea teologică a
Tainei Bisericii. Realitatea aceasta a condus din păcate la suficiente argumente
pentru care Biserica nu l-a putut „absorbi” ca pe un teolog profund, dar i-a
recunoscut meritul incontestabil de a fi un autentic apologet [cf. Στυλιανού Γ.
ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’: o τέταρτος αιώνας, Αθήνα, 21999, p. 96;
Cursul 9: Lactanţiu sau despre evanghelizarea celor culţi...
trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1: Secolul IV (Răsărit şi

Apus), traducere de Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2009, p. 97];
Reuşita lui Lactanţiu stă în faptul că a umplut un gol teologic la începutul
secolului al IV-lea printr-un mesaj apologetico-teologic persuasiv, care avea
destinatari şi ţintă precisă pe păgânii latinofoni educaţi;
Faţă de alţi apologeţi, Lactanţiu nu este atât de mult ancorat în a folosi Scriptura şi
îndeosebi conţinutul neo-testamentar. S-a creionat chiar opinia că stilul lactanţian
este unul atipic tiparului apologetului creştin. De vreme ce autorul latin a
considerat că Tertulian era prea obscur, iar Sf. Ciprian al Cartaginei prea greoi,
printr-o folosire abundentă a terminologiei creştine, el a încercat o altfel de
redactare, bazându-se pe o expunere simplă, clară şi lipsită de neologisme
creştine. Lactanţiu face ceea ce se numeşte evanghelizare a celor culţi (LACTANŢIU,
Despre moartea persecutorilor, Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu
introductiv, tabel cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, col.
„Tradiţia creştină”, 11, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, pp. 23-24);
Ceea ce oferă o notă de greutate operei sale este tocmai entuziasmul prin care
descrie noua religie la care a aderat la vârsta de aproximativ 50 de ani (Στυλιανού
Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 96; trad. rom.: Stylianos G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 97).
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI LACTANŢIU
Ca în cazul multor autori patristici, şi în cazul lui Lactanţiu primele informaţii

sunt oferite chiar de operele sale. Astfel:
În Instituţiile divine/Dumnezeieştile instituţii (Divinarum Institutiones),
Lactanţiu mărturiseşte în mai multe fragmente informaţii despre viaţa şi
activitatea sa. Prima mărturie este referitoare la activitatea sa de profesor de
retorică latină:
„Misiunea aceasta [de apologet, subl.n.] se cuvine a fi apreciată ca mult mai bună,
mai folositoare, mai vrednică de cinste decât aceea a oratoriei, în care noi,
aflându-ne de mult timp, i-am modelat pe tineri nu pentru virtute, ci mai curând
în vederea unei viclenii iscusite” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, I:1, trad. şi note
de Petru Pistol, introducere de C.T. Arieşan, Ed. Învierea, Timişoara, 2004, p. 24);
Într-un alt capitol (IV:26), Lactanţiu ne informează că mai înainte de convertirea

sa la creştinism era „spân” (nu în sensul de imberb, ci figurat de om rău, vătămător
pentru alţii) şi că trăia în necunoaşterea binelui, străin de adevăr, dreptate şi de
fapte bune, întinând toate prin crimă şi pofta cea rea. Chemarea din partea
„învăţătorului şi regele lumii” a schimbat însă perspectiva vieţii sale căzute;
În plus, Lactanţiu aminteşte realitatea că nu a profesat niciodată ca avocat sau
jurist din cauza lipsei talentului de a vorbi în public:
105
„Chiar dacă m-am străduit să dobândesc o oarecare uşurinţă a vorbirii datorită

dorinţei de a instrui, totuşi eu însumi nu am fost elocvent, din moment ce nu am
ajuns în for” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, III:13, p. 134);
În aceeaşi operă, Lactanţiu descrie declanşarea persecuţiei anticreştine iniţiată de

Diocleţian în februarie 303 şi activitatea pe care o desfăşura în aceste vremuri:
„Pe când, chemat fiind, predam disciplinele oratorice în Bythinia, cum se

întâmpla ca în acelaşi timp să fie nimicit templul lui Dumnezeu, au apărut doi
inşi în acelaşi loc, lovind în adevărul care şi aşa zăcea întins la pământ... împins
de împietatea lor plină de trufie, dar şi de conştiinţa adevărului însuşi - dacă nu
chiar de Dumnezeu, după câte se pare - am luat asupra această misiune, ca din
toate puterile talentului meu să resping acuzaţiile îndreptate împotriva dreptăţii”
(LACTANŢIU, Instituţiile divine, V:2, 4, pp. 213, 217);
Se vede în mod clar că Lactanţiu era profesor de retorică în zona Bitiniei şi că era
deja creştin, de vreme ce în urma distrugerii unei biserici („templul lui
Dumnezeu”) şi a unei altercaţii intelectuale cu „doi inşi” (unul identificat în
lucrarea Despre moartea persecutorilor cu prefectul [Sossianus] Hierocles, XVI:4), a
apărat ca apologet creştinismul;
În opera Despre moartea persecutorilor (De mortibus persecutorum) se poate
subînţelegere realitatea că Lactanţiu a fost martor ocular al unor evenimente de
maximă importanţă pentru istoria eclesiastică, precum: începutul prigoanei
diocleţiene din 303, care a stat probabil la pierderea funcţiei de profesor (XIII:1),
promulgarea edictului de toleranţă a lui Galeriu în Nicomidia, din aprilie 311
(XXXV:1-2) şi intrarea în oraşul Nicomidiei de către Liciniu după biruinţa sa
asupra lui Maximinus Daza, urmată de edictul de la Mediolanum din iunie 313
(XLVIII:1-2):
„A doua zi s-a afişat un edict prin care se stipula că adepţii religiei creştine sunt
eliberaţi din toate funcţiile şi demnităţile oficiale, că sunt pasibili de tortură,
oricare le-ar fi statutul şi treapta socială, şi că va fi îngăduită orice acţiune juridică
intentată împotriva lor...” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XIII:1, p. 69);
„Acest edict a fost afişat la Nicomidia în ajunul calendelor lui mai, pe când
Galerius era consul pentru a opta oară şi Maximinus pentru a doua oară. Atunci
au fost deschise temniţele, preaiubite Donatus, şi ai fost eliberat dimpreună cu
alţi mărturisitori [ai credinţei creştine], după ce timp de şase ani temniţa ţi-a fost
casă” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XXXV:1-2, p. 123);
„Însă Licinius, primind o parte din trupe şi repartizându-le, la puţine zile după
luptă şi-a trecut armata spre Bithynia şi, intrând în Nicomedia, I-a mulţumit lui
Dumnezeu cu ajutorul căruia obţinuse victoria. La idele lui iunie, pe când el şi
Constantin erau consuli pentru a treia oară, a poruncit să fie afişat un edict
adresat guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii: «Eu, Constantin
Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am
întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care privesc binele şi
106
siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri

pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul rând în
privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi tuturor
celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o doreşte,
pentru ca orice divinitate s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată arăta
favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea
noastră...»” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XLVIII:1-2, pp. 149-151);
Fericitul Ieronim († 420) aminteşte de Lactanţiu în patru lucrări, şi anume: în

opera Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 80), în Chronicon („Cartea
timpului”) şi în două epistole (58 şi 70). Astfel:
- în opera Despre bărbaţi celebrii (80), Ieronim oferă cel mai complet tablou
bibliografic în relaţie cu Lactanţiu: pe numele său Firmianus Lactantius, acesta a
fost ucenic al lui Arnobiu, iar în vremea împăratului Diocleţian a fost invitat,
dimpreună cu gramaticianul Flavius, să fie profesor de retorică la şcoala din
Nicomidia. Din cauza faptului că oraşul Nicomidia era elenofon, iar prezenţa
latinofonilor destul de redusă, aspectul acesta a condus inevitabil la un număr
mic de ucenici care să urmeze această şcoală. În această situaţie, Lactanţiu s-a
dedicat scrisului (ad scribendum se contulit). Aminteşte, desigur, o parte dintre
operele lui Lactanţiu, precum Symposium (sau Banchetul), Hodeporicum
(Οδοιπορική, note de călătorie), Despre mânia lui Dumnezeu, şapte cărţi împotriva
neamurilor, două cărţi Către Asclepiadis, două cărţi de scrisori Către Demetrian,
ucenicul său, o carte Despre persecuţie (titlul corect Despre moartea persecutorilor),
o carte Despre creaţia lui Dumnezeu sau despre crearea omului. Ajuns la adânci
bătrâneţi (hic extrema senectute), Lactanţiu a fost însărcinat să meargă în Galia ca
dascăl personal al cezarului Crispus, fiul lui Constantin cel Mare;
Cu toate că Fericitul Ieronim redă un tablou bio-bibliografic extins, amintind chiar
opere pierdute astăzi, el nu oferă totuşi indicii preţioase privind vremea
convertirii sau modul vieţuirii sale după persecuţia începută de Diocleţian. În
schimb, menţiunea numelui împăratului Diocleţian ne sugerează că perioada de
profesorat în Nicomidia a avut loc între anii 284-305;
- în Chronicon („Cartea timpului”, anul 317), Ieronim confirmă ceea ce precizase
deja în Despre bărbaţi celebrii, dar introducând şi un element de excepţie:
Lactanţiu a fost cel mai elocvent om al vremurilor sale, a educat pe Crispus în
literatura latină, dar că a trăit de facto ca un sărac, lipsindu-i chiar cele necesare
traiului cotidian;
- în scrisoarea 58(:10), deşi îi recunoaşte lui Lactanţiu meritul deosebit de a se
opune prin intermediul operelor sale credinţei idolatre a romanilor, totuşi
Ieronim regretă maniera prin care apologetul latin expune conţinutul
creştinismului: „Lactanţiu e un soi de fluviu al elocinţei ciceroniene; o, de-ar
putea susţine cu tot atâta putere [învăţăturile noastre] pe cât de uşor le-a distrus
pe ale altora!” (Epistola LVIII către preotul Paulin, 10, în: Fericitul IERONIM, Epistole,
vol. 2, trad. din limba latină Maria-Luiza Oancea, Ana-Cristina Halichias, Traian
107
Diaconescu, Constantin Răchită, Florentina Nicolae, Ştefan Cucu, Florin Filimon,

Dan Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Claudiu Arieşan, Ediţie îngrijită de
Ana-Cristina Halichias, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 10, Editura
Basilica, Bucureşti, 2018, p. 75);
- în epistola 70(:5), Ieronim precizează că Lactanţiu era discipolul lui Arnobius (din
Sicca) şi că lucrările sale sunt un rezumat al dialogurile lui Cicero:
„Arnobius a publicat şapte cărţi Împotriva păgânilor, la fel ca şi discipolul său,

Lactantius, care a mai compus încă două volume Despre mânia şi Despre creaţia lui
Dumnezeu. Pe acestea din urmă dacă vrei să le citeşti, vei descoperi un rezumat al
dialogurilor lui Cicero...” (Epistola LXX către Magnus, oratorul Romei, 5, în:
Fericitul IERONIM, Epistole, vol. 2, pp. 185-186).
3. VIAŢA LUI LACTANŢIU DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Rezumând materialele bibliografice contemporane, deşi există încă multe

necunoscute cu privire la viaţa sa, putem schiţa astăzi următoarele opinii:
Lactanţiu s-a născut în zona Africii de nord, în jurul Cirtei sau Masculei
(Numidia), din părinţi păgâni. Anul naşterii este plasat în perioada 240-250 dHr.;
Studiază filosofia şi retorica la Sicca Veneria (oraş aflat la o distanţă de 150 km de
Cartagina), sub supravegherea atentă a lui Arnobiu cel Bătrân;
Profesia de bază a fost predarea retoricii (retor), ajungând la puţin timp extrem de
cunoscut. Conform informaţiei provenite din opera Symposium (Banchetul), operă
pierdută astăzi, renumele avut de retor l-a determinat pe împăratul Diocleţian, la
puţin timp după anul 290, să-l aducă pe Lactanţiu în cetatea Nicomidiei (capitala
Imperiului Roman de Răsărit pe atunci), ca să predea retorică în limba latină →
redactează poemul Οδοιπορική (note din călătoria parcursă tocmai din Africa
până în Nicomidia) [cf. Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 143-144];
Cel mai probabil oamenii care urmau cursurile susţinute de Lactanţiu erau
demnitari sau funcţionari de la curtea împăratului Diocleţian. Din această
perspectivă se poate înţelege exprimarea
Fericitului Ieronim care vorbea de un
număr mic de ucenici la acea şcoală;
Îmbrăţişează creştinismul în jurul anului
300, cel mai probabil în Bitinia, urmând ca
peste aproximativ şase ani, în 306, să-şi
piardă catedra din cauza izbucnirii
persecuţiei lui Diocleţian (începută la data
de 23 februarie 303);
S-a vehiculat opinia (izolată, din fericire) că
Presupusul chip al lui Lactanţiu
Lactanţiu nu cunoştea creştinismul decât
108
într-o formă superficială, de vreme ce ar fi fost doar un „catehumen nerăbdător”

(cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, p. 96; trad. rom.:
Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 97);
A fost o perioadă de multe privaţiuni, ducând lipsă chiar de lucrurile esenţiale.
Nu putem cunoaşte, din cauza lipsei de indicii concludente, unde şi-a petrecut
Lactanţiu această perioadă;
Soarta i se schimbă la senectute (cca. 316-317) atunci când, prin purtarea de grijă a
împăratului Constantin, va ajunge în cetatea Trier (Treviri), pentru a-l educa pe
Crispus, fiul împăratului. După acest eveniment nu mai avem informaţii
biografice cu privire la Lactanţiu (cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία,
τόμος β’, p. 97; trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 98);
Cel mai probabil moartea sa a survenit pe la 325.
4. OPERA
Sunt recunoscute mai multe opere care s-au păstrat de la Lactanţiu. Aceste lucrări
au avut atât caracter de apologetică, cât şi de descriptio a creştinismului în detaliu.
Pe lângă acestea, se mai adaugă şi un poem (Despre pasărea Phoenix):
Opera Timpul Cuprins&idei principale

redactării
adresată ucenicului său Demetrian, condamnă
filosofia care depreciază valoarea trupului şi
sufletului;
Despre lucrarea lui cca. 303-304 defectele trupului omenesc sunt suplinite de
Dumnezeu (?) existenţa minţii (raţiunii);
nu citează absolut deloc din Sfânta Scriptură;
făcând aluzie la norii care se adună pe cerul
creştinilor, opera pare a fi scrisă mai înainte de
persecuţia din 303 sau chiar la începuturile ei;
operă fundamentală a lui Lactanţiu, privită ca un
manual introductiv de religie creştină;
acest „manual” îi învăţa pe oameni adevărata religie
şi înţelepciune;
îşi apără ucenicul, criticându-l virulent pe Sf. Ciprian
al Cartaginei pentru abuzul său de referinţe biblice
Instituţiile divine 304-313 în opera Către Demetrian;
cuprinde şapte cărţi (primele trei se ocupă de
combaterea religiei şi a filosofiei păgâne;
următoarele patru un expositio la adresa adevăratei
religii şi înţelepciuni, care este creştinismul;
expresie celebră: „În înţelepciune este religie şi în
religie este înţelepciunea” (in sapientia religio et in
religione sapientia est);
e un rezumat ameliorat al Instituţiilor divine,
109
Epitome cca. 314-315 eliminând unele argumentări şi introducând unele

opinii noi;
adresată lui Donat(us), mărturisitor în epoca
persecuţiei lui Diocleţian;
Despre mânia lui cca. 313 după cum Dumnezeu răsplăteşte virtutea, în aceeaşi
Dumnezeu manieră dreaptă aplică şi pedepsele;
fără admitirea acestei mânii divine nu poate exista
providenţă;
continuă opera precedentă despre mânia lui
Dumnezeu şi este compusă din 52 de capitole;
prezintă sfârşitul tragic al împăraţilor romani
persecutori Nero, Domeţian, Deciu, Valerian şi
Aurelian (primele şase capitole), urmând
Despre moartea 313-316 prezentarea istoriei persecuţiei lui Diocleţian şi
persecutorilor sfârşitul dramatic al fiecărui persecutor în parte (cap.
7-51). Doar împăraţii care au apărat creştinismul au
avut parte de moarte bună (Constanţiu Chlorus –
moarte naturală, uşoară);
ultimul capitol (52) este o rugăciune de mulţumire
adresată lui Dumnezeu;
singurul poem lactanţian, în baza mărturiei târzii a
Sf. Grigorie de Tours († 594), compus din 85 de
versuri;
relatează povestea mitului păsării Phoenix, care
Despre pasărea ? (cel mai reînvie din propria-i cenuşă prin forma unui vierme
Phoenix probabil alb, care se preface în flutur;
după poemul preamăreşte fecioria, ce are drept răsplată
convertire) divină învierea şi fericirea veşnică;
[trad. rom. a poemului: LACTANŢIU, „De Ave
Phoenice (Despre păsarea Phoenix)”, trad., note şi
comentarii de Claudiu T. Arieşan, în: Altarul
Banatului, XVI (2005), 7-9, pp. 98-104].
Informaţii suplimentare privind conţinutul şi stilul acestor opere, vezi la:

Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 277-282; IDEM, Manuel de
Patrologie, pp. 210-214; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 278-280; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 203-208; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp.
144-146; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2: The Ante-Nicene Literature after
Irenaeus, Wetminster, Maryland, 1986, pp. 393-405; Στυλιανού Γ.
ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, pp. 97-99 (trad. rom.: Stylianos G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, pp. 98-100); Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, Εκδόσεις Π. Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 2001,
pp. 113-114; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες...,
pp. 138-139; LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, pp. 22-32; VOICU/COLDA,
Patrologia, I, pp. 399-402; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 280-285;
110
Din colecţia lucrărilor lui Lactanţiu am preluat Despre moartea persecutorilor,

deoarece opera aceasta descrie evenimente esenţiale istoriei eclesiastice, precum:
epoca persecuţiilor (în special a celor declanşate de Diocleţian şi Galeriu),
prezentarea arătării Sfintei Cruci împăratului Constantin (stavrofania), edictele
din 311-312 şi inserarea cuprinsului edictului de la Mediolanum din 313;
Opera a fost descoperită târziu (abia în anul 1678, într-o abaţie franceză), fiind
cuprinsă într-un singur manuscris (codex Colbertinus, păstrat astăzi în Paris, la
Biblioteca Naţională a Franţei). Lectura originală este greoaie, pe de o parte, din
cauza greşelilor copiştilor, iar pe de altă parte, de starea proastă de păstrare a
manuscrisului, ros pe margine de rozătoare sau chiar deteriorat din pricina
păstrării improprii a manuscrisului [cf. Octavian GORDON, „Note critice asupra
scrierii De mortibus persecutorum”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”, V (2005), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, pp.
475-510, aici pp. 475-477];
Titlul sub care ne-a parvenit această lucrare este: Ad Donatum confessorem de
mortibus persecutorem [„Către Donat(us) mărturisitorul, despre moartea
persecutorilor”], indicându-se şi destinatarul operei: mărturisitorul Donat(us).
Informaţii biografice suplimentare despre acest mărturisitor regăsim în cap.
XVI(:3-11, pp. 75-77);
Lucrarea a fost redactată cel mai probabil în perioada cuprinsă între sfârşitul
anului 313-jumătatea anului 316, pe când profesa la Treviri în funcţia de profesor
privat pentru tânărul său elev princiar Crispus;
O caracteristică a acestei opere, din perspectivă filologică, este folosirea unei
imagini vetero-testamentare despre Dumnezeu, care în lucrarea lactanţiană, este
„un Dumnezeu Împărţitor de Dreptate, mai degrabă decât cea a Dumnezeului
Bun şi Milostiv” aşa cum se petrece în Noul Testament. În plus, folosirea
(in)voluntară a unor termeni teologici poate sublinia crearea unor „punţi de
legătură indiscutabile între opera dogmatică a lui Lactanţiu şi Despre moartea
persecutorilor” [Octavian GORDON, „Aspecte ale vocabularului doctrinar în
latinitatea creştină – studiu lexicografic asupra scrierii De mortibus persecutorum”,
în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, VI (2006), Ed.
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp. 653-683, aici p. 682];
Deşi cuprinsul său pare a conduce mai curând spre o lucrare de natură istorică
(descrierea modului teribil în care împăraţi romani persecutori au murit,
„pătimind” consecinţele judecăţii drepte ale lui Dumnezeu), Despre moartea
persecutorilor se prezintă mai curând ca o „apologie a credinţei în Dumnezeul unic
şi adevărat, prezent în istorie... Autorul nu face o istorie narativă a persecuţiilor, ci
scoate în evidenţă... moartea tiranilor care, departe de a se bucura de favorul divin
necesar guvernării imperiului, au păcătuit grav atunci când i-au acuzat pe creştini
de împietate” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, p. 27);
Perspectiva lactanţiană cu privire la dreptatea lui Dumnezeu este diferită de cea
pe care Tertulian, spre exemplu, a expus-o în Apologeticum: Dumnezeu se
111
manifestă ca un suveran încă prin modul prin care persecutorii şi-au aflat sfârşitul
vieţii lor aici pe pământ;
Planul acestei lucrări, compusă din 52 de capitole, este următorul:
- prolog (cap. I): Lactanţiu indică destinatarul (Donat[us]) şi scopul redactării
acestei operei (de a dovedi că toţi cei care s-au opus creştinismului au ajuns
pedepsiţi de iustitia divina):
„Iată că, după ce toţi adversarii [noştri] au fost zdrobiţi şi după ce liniştea a fost
restaurată pe pământ, Biserica, distrusă nu cu mult timp în urmă, se ridică din
nou, iar templul lui Dumnezeu, care fusese dărâmat de cei necredincioşi, este
construit prin mila Domnului, spre mai marea Sa slavă... Cei care Îl batjocoriseră
pe Dumnezeu zac la pământ; cei care dărâmaseră templul sfânt au căzut într-o
ruină mai mare; cei care îi supuseseră la torturi pe cei drepţi şi-au dat sufletele
ticăloase sub loviturile cerului şi în urma chinurilor binemeritate. Această
[pedeapsă a venit] târziu, dar aspră şi cuvenită. Căci Dumnezeu amânase
pedepsirea acestora pentru a da exemple mari şi minunate din care cei ce vor
urma să înveţe că Dumnezeu este unic şi că acest Dumnezeu este judecătorul care
îi loveşte pe cei necredincioşi şi pe persecutorii creştinilor cu pedepse demne de
un răzbunător. Despre moartea acestora am vrut să depun mărturie în scris...”
(LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, I:2, 5-8, pp. 43-45);
- cuprins (cap. II-LI): un adevărat tabloul privind moartea diverşilor împăraţi

romani persecutori, precum şi prezentarea unei serii de execuţii orchestrate de
Licinius (L-LI):
Nero, „bestia ticăloasă” nu i se mai cunoaşte nici măcar mormântul;

Domiţian, „un alt tiran nu mai asasinat în propriul palat şi primind din partea
puţin crud” Senatului roman „pecetea” damnatio memoriae;
Deciu, a murit pe câmpul de luptă şi a rămas neîngropat, hrană
„fiară dezgustătoare” pentru fiarele sălbatice;
Valerian, a fost prins de către perşi şi dus în sclavie. După moarte,
„cuprins şi el de o nebunie” pielea i-a fost jupuită de pe corp şi a fost vopsită în roşu;
Aurelian, asasinat de prietenii săi (de facto, de secretarul său
„nebun şi nesocotit din fire” personal);
Diocleţian, „uneltitor de rele şi moare de foame, disperat şi copleşit de neputinţă;
autor al multor crime”
Maximian Herculius, înfrânt de Sf. Constantin cel Mare, este constrâns să se
„om abject” sinucidă;
Maximian Galerius, sfârşeşte în chinuri din cauza unui cancer la intestine;
„mai rău... decât toţi ticăloşii”
se otrăvise, doar că efectul nu a fost imediat, ci după
Maximinus Daza, câteva zile în care a trăit în chinuri groaznice, sărindu-i
„tiranul” ochii din orbite;
înainte de a muri, Îl vede pe Dumnezeul creştinilor, pe
Care-L persecutase;
112
„[Maximinus Daza], fugind, s-a retras din faţa lui Licinius care îl urmărea pe
tiran cu armata sa, şi s-a dus îndreptat iarăşi spre defileurile munţilor Taurus.
Acolo a încercat să închidă drumul de acces [în defileu], ridicând fortificaţii şi
turnuri, dar, după ce a fost alungat de învingătorii care biruiseră toate
[obstacolele], s-a refugiat în cele din urmă la Tars. Acolo, fiindcă era încercuit şi
dinspre mare, şi dinspre uscat şi fiindcă nu mai avea nicio speranţă de a se putea
adăposti altundeva, neliniştea sufletească şi spaima l-au făcut să se îndrepte spre
moarte ca spre singurul remediu al relelor cu care Dumnezeu îl copleşise. Dar
mai întâi s-a ghiftuit cu mâncare şi s-a umplut de vin, după cum obişnuiesc cei
care ştiu că mănâncă şi beau pentru ultima oară, iar în această stare a băut otravă.
Aceasta însă nu şi-a putut face efectul câtă vreme stomacul era atât de încărcat, ci
i-a provocat numai o slăbiciune oribilă, asemănătoare cu ciuma, pentru ca,
ducându-şi viaţa încă ceva timp, să resimtă dureri cumplite. Acum, otrava
începând să lucreze, îi ardea pântecul; durerea insuportabilă i-a luat minţile şi l-a
adus în asemenea hal, încât timp de patru zile, complet rătăcit, lua pământ cu
mâinile şi îl înghiţea ca un hămesit. Apoi, după nesfârşite şi cumplite chinuri,
fiindcă se izbea cu capul de pereţi, i-au sărit ochii din orbite. Abia atunci, când îşi
pierduse vederea, l-a văzut pe Dumnezeu, înconjurat de slujitori înveşmântaţi în
haine albe, Care îl judeca. Ca urmare, [Daza] a început să urle, aşa cum
obişnuiesc să facă cei torturaţi, şi striga că nu el, ci alţii au făcut totul. Apoi, ca şi
când ar fi fost chinuit sub torturi, Îl mărturisea pe Hristos, rugându-L şi
implorându-L tot timpul să se milostivească de el. Şi astfel, printre gemetele pe
care le scotea ca şi cum ar fi fost ars, şi-a dat sufletul păcătos în chinurile unei
morţi groaznice” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, XLIX, pp. 155-157);
- epilog (cap. LII): invitaţie spre bucurie şi trăirea triumfului lui Dumnezeu după o
perioadă de un deceniu de persecuţii amare:
„Să celebrăm aşadar cu bucurie triumful lui Dumnezeu, să sărbătorim victoria

Domnului cu laude, să o celebrăm; da, să o celebrăm prin rugăciuni pe timp de zi
şi pe timp de noapte, pentru ca El să menţină în veci pacea oferită după zece ani
poporului Său” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor, LII:4, p. 161);
Valoarea istorică a acestei opere este dată de inserarea unor evenimente deosebit
de importante pentru istoria eclesiastică, şi anume: inserarea episodului
stavrofaniei Sf. Constantin cel Mare şi prezentarea cuprinsului edictului de la
Mediolanum (313);
Versiunea lactanţiană (în opoziţie celei eusebiene) aminteşte că, într-un vis,
împăratul Constantin a fost sfătuit „să marcheze scuturile sale cu semnul ceresc al
lui Dumnezeu” (caeleste signum dei notaret in scutis atque ita proelium committeret,
XLIV:5, pp. 138-139), fapt urmat, de altfel, prin gravarea hristogramei (XP) pe
scuturile armatei. În versiunea lui Lactanţiu, litera X apare sub forma literei „I
boltită la capătul de sus” (transuersa X littera <Ι> summo capite circumflexo; XLIV:5,
113
pp. 138-141). Din acest motiv, unii cercetători contemporani propun în locul
hristogramei o stavrogramă sau un halou solar de tip Parhelia;
Vezi mai multe la: Jacqueline LONG, „How to Read a Halo: Three (or More)
Versions of Constantine’s Vision”, în: Andrew CAIN, Noel LENSKI (ed.), The Power
of Religion in Late Antiquity, pp. 227-235; LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor,
pp. 36-38, 212-214 (anexa 3: „Ce a văzut Constantin? O soluţie astronomică şi una
meteorologică”) şi în studiul nostru: „Constantin cel Mare - «împărat al Împăraţilor
şi domn al tuturor celor ce domnesc». Două aspecte biografice reflectate în
imnografia creştină”, în: Teologie şi Viaţă, XXIII (2013), 1-4, pp. 36-57, aici pp. 40-
46;
În ceea ce priveşte edictul de la Mediolanum, care se prezintă mai curând ca

„fructul unui acord încheiat în acest oraş între Constantin şi Liciniu” (LACTANŢIU,
Despre moartea persecutorilor, p. 39), acesta aduce o serie de clarificări esenţiale cu
privire la reabilitatea creştinilor, a recunoaşterii creştinismului ca religio licita şi a
drepturilor pe care aceştia le dobândesc prin intermediul acest act oficial:
„Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât
de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum şi am dezbătut toate problemele care
privesc binele şi siguranţa publică, am considerat că trebuie reglementat, printre
alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorităţii cetăţenilor, în primul
rând în privinţa respectului faţă de divinitate, astfel încât să dăm şi creştinilor, şi
tuturor celorlalţi oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare şi-o
doreşte, pentru ca orice divinitatea s-ar găsi în lăcaşul ceresc, [aceasta] să se poată
arăta favorabilă şi binevoitoare faţă de noi şi faţă de toţi cei aflaţi sub puterea
noastră. De aceea, noi am considerat că, în spiritul unei politici sănătoase şi foarte
corecte, trebuie luată hotărârea de a nu-i fi refuzată această posibilitate nimănui
care s-a ataşat sufleteşte fie de religia creştinilor, fie de cea pe care o consideră că-
i este cea mai potrivită, aşa încât Divinitatea supremă a cărei religie noi o urmăm
de bunăvoie să ne ofere tuturor favoarea şi bunăvoinţa sa obişnuită. De aceea, se
cuvine ca Excelenţa Voastră să ştie că am decis ca, îndepărtând complet toate
restricţiile care erau conţinute mai înainte în documentele trimise birourilor tale
cu privire la numele de creştini, să abolim prevederile care ne păreau foarte
sinistre şi străine de clemenţa noastră. De acum înainte, în mod liber şi sincer,
fiecare dintre cei care doresc să cinstească religia creştinilor să o poată face fără să
întâmpine vreo neplăcere sau oprelişte. Noi am considerat de cuviinţă că trebuie
supuse atenţiei tale aceste decizii în amănunt, ca să ştii că le-am acordat
creştinilor mai sus amintiţi posibilitatea liberă şi deplină de a-şi practica propria
religie. De vreme ce vedeţi bine că noi am acordat acest drept creştinilor,
Excelenţa Voastră înţelegeţi că şi celorlalţi cetăţeni, în aceeaşi măsură, pentru
pacea vremurilor noastre, le-a fost dat acest drept de a-şi urma religia în mod
deschis şi liber, aşa încât fiecare să se bucure de posibilitatea liberă de a venera
divinitatea pe care şi-a ales-o. Noi am făcut aceasta ca să nu pară că am pus vreo
restricţie vreunui cult sau vreunei religii. În plus, am hotărât că această decizie
trebuie luată mai ales faţă de comunitatea creştinilor, fiindcă, dacă se vor găsi
114
unii care au cumpărat, fie de la fiscul nostru, fie de la orice alt intermediar,
lăcaşurile unde creştinii aveau obiceiul să se adune mai înainte, în legătură cu
care scrisorile trimise mai înainte birourilor tale conţineau instrucţiuni precise,
trebuie să le fie restituite creştinilor fără [să li se ceară] vreo sumă de bani şi fără
vreo taxă, lăsând deoparte orice frustrare şi neînţelegere. De asemenea, cei care
le-au primit în dar sunt obligaţi să le restituie creştinilor cât mai repede; chiar şi
cei care le-au cumpărat sau cei care le-au primit ca donaţii. Dacă ei ar [dori să]
ceară ceva de la bunăvoinţa noastră, să se adreseze vicarului, astfel încât, prin
bunătatea noastră, să li se plătească şi lor o compensaţie. Va trebui ca toate
lăcaşurile să fie înapoiate imediat comunităţii creştine prin implicarea Voastră şi
fără întârziere. Şi fiindcă se ştie că aceşti creştini aveau în posesie nu numai
lăcaşurile unde aveau obiceiul să se adune, ci şi altele aparţinând de drept
comunităţii lor, adică bisericilor, şi nu persoanelor particulare, toate acestea, prin
legea pe care am scris-o mai sus, veţi porunci să le fie restituite creştinilor, adică
comunităţii şi bisericilor, fără vreo neclaritate sau neînţelegere, cu singura
precizare de mai sus, [anume] că aceştia care restituie aceste lăcaşuri fără să
pretindă nimic, după cum am spus, să aştepte din partea bunătăţii noastre o
despăgubire. În toate acestea va trebui să vă implicaţi cu toată râvna pentru
comunitatea numită mai sus a creştinilor, pentru ca ordinul nostru să fie pus
imediat în practică, aşa încât, în acest fel, prin clemenţa noastră să fie asigurată
liniştea publică. Fie ca, după cum s-a spus mai sus, bunătatea lui Dumnezeu [faţă
de noi], pe care în atâtea împrejurări am simţit-o aproape, să continue, asigurând
reuşitele noastre împreună cu fericirea publică. Însă pentru ca textul generoasei
noastre hotărâri şi bunăvoinţe să poată ajunge la cunoştinţa tuturor, va trebui ca,
prin dispoziţia Voastră, cele scrise să fie afişate, să le puneţi la vedere peste tot şi
să le aduceţi la cunoştinţa tuturor, pentru ca hotărârea luată prin bunătatea
noastră să nu rămână neştiută” (LACTANŢIU, Despre moartea persecutorilor,
XLVIII:2-12, pp. 151-155).
Gândirea teologică a lui Lactanţiu, reflectată în anumite opere, atinge unele

probleme doctrinale, dar fără a se putea extrage din aceste opere foarte multe
aspecte. Ceea ce reuşeşte să elaboreze Lactanţiu este o incursiune în filosofia
religiei, în care religia nu este o succesiune de acte rituale, ci o putere de lumină,
iubire şi curăţenie, care transformă omul şi lumea spre desăvârşire (Ioan C.
COMAN, Probleme de filosofie şi literatură patristică, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp.
122-123);
Problematica hristologică: este confuză, de vreme ce Hristos este Cuvântul lui
Dumnezeu, dar un duh asemenea celorlalte duhuri, „emis cu un sunet care
desemnează ceva”. Dumnezeu se „foloseşte” de Fiul Său la crearea lumii, iar
Hristos poartă în Sine o substanţă între Dumnezeu şi om, prin care reuşeşte să
facă accesiblă firii umane ridicarea spre nemurire:
115
„Începând Dumnezeu lucrarea lumii, a pus mai mare peste întreaga operă pe
acela, fiul cel mai mare, folosindu-se de el şi ca sfătuitor, dar şi ca ziditor în
gândirea, orânduirea, împlinirea lucrurilor, fiind el desăvârşit şi în prevedere şi
în judecată şi în putere” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, II, VIII:7, pp. 91-92);
Dumnezeu a născut doi fii: pe unul mai înainte de creaţie şi pe celălalt după
creaţie, aflaţi diametral opuşi. Cel de-al doilea fiu s-a îndepărtat de Dumnezeu şi
din el s-a născut răul. Desigur, acest rău este pus în relaţie şi cu dorinţa omului de
a-l urma (cf. Στυλιανού Γ. ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Πατρολογία, τόμος β’, pp. 96-97;
trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1, p. 98; Φώτιος Σωτ.
ΙΩΑΝΝΙΔΗΣ, Εκκλησιατική γραμματολογία..., τόμος α’, pp. 45-46):
„Fiind Dumnezeu foarte atent cu cele pe care le iniţiază şi foarte iscusit în ceea ce
face, mai înainte de a plămădi această lume, el fiind pentru veşnicie izvorului
binelui deplin şi desăvârşit, încât de la el ţâşneşte şi curge până departe ca un
râu binele, a creat un spirit asemănător sieşi, care era înzestrat cu virtuţile lui
Dumnezeu tatăl... A creat apoi un altul, în care firea stirpei divine s-a pierdut.
Aşa că a fost otrăvit de veninul duşmăniei şi a trecut de la bine la rău după bunul
plac, pentru că îi fusese dată de Dumnezeu această libertate, dobândind numele
celui rău” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, II, VIII:3-4, p. 91);
Problematica pnevmatologică: este confuză, nevorbind în mod clar despre

divinitatea Duhului Sfânt. Fericitul Ieronim afirmă foarte precis că Lactanţiu nu
confirmă divinitatea Duhului Sfânt, lucru semnalat în scrisorile către Demetrian
(astăzi pierdute). Alteori Lactanţiu afirmă că Duhul Sfânt confirmă sfinţenia
Tatălui şi a Fiului:
„Lactanţius, în cărţile sale, şi, în mod deosebit, în scrisorile către Demetrian,

neagă în totalitate esenţa Sfântului Duh şi, căzând în greşeala ideilor, spune că
[Duhul este un nume care] trimite la Tatăl sau la Fiul şi că numele Lui indică
doar sfinţenia Celor Doi” (Epistola LXXXIV către Pammachius şi Oceanus, 7, în:
Fericitul IERONIM, Epistole, vol. 2, p. 290);
Problematica eclesiologică: Biserica este spaţiul unde se face mărturisirea şi

pocăinţa, care duce la ştergerea păcatelor;
Printre opiniile heterodoxe amintim dualismul şi hiliasmul. Acestea sunt privite
şi explicate la Lactanţiu din două perspective: formaţia sa intelectuală era cea de
retor (care nu excludea nici filosofia) şi nu de una de teolog; dogmele creştine încă
nu fusese creionate şi discutate într-o formă definitivă în epoca în care acesta a
activat (cf. VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 403; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie,
vol. 1, p. 285):
„A vrut Dumnezeu ca aceasta să fie deosebirea dintre cei buni şi cei răi, ca din
rău să ne dăm seama de condiţia binelui, iar din bine de existenţa răului;
anulându-l pe unul, nu poate fi înţeleasă raţiunea celuilalt. Deci Dumnezeu nu a
116
eliminat răul ca să nu desfiinţeze raţiunea de a fi a virtuţii...” (LACTANŢIU,

Instituţiile divine, V, VII:7, pp. 221-222);
„Va veni deci fiul Dumnezeului celui mai mare şi mai puternic să-i judece pe cei
vii şi pe cei morţi, ceea ce sibila mărturiseşte, spunând: «Pe tot pământul va fi
atunci tulburare a muritorilor, când va sosi atotputernicul însuşi în scaunul de
judecată să cântărească sufletele viilor şi morţilor şi lumea întreaga». Distrugând
acela nedreptatea şi făcând judecata cea mare, redându-i vieţii pe cei care de la
început au fost drepţi, o mie de ani se va afla el între oameni şi-i va conduce în
cea mai dreaptă împărăţie... Cei care vor fi atunci în trup nu vor muri, ci, timp de
o mie de ani, vor da naştere unei mulţimi nesfârşite, iar urmaşii lor vor fi sfinţi şi
dragi lui Dumnezeu” (LACTANŢIU, Instituţiile divine, VII, XXIV:1-3, pp. 338-339).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI LACTANŢIU
Lactanţiu este considerat cel mai elegant scriitor al epocii sale, deşi papa
Damasus, într-o scrisoare către Fericitul Ieronim, caracterizează stilul operelor
lactanţiene şi se situează pe linia celor nemulţumiţi de stilul prolix (confuz,
complicat):
„Îţi mărturisesc ceva: cărţile lui Lactantius pe care mi le-ai dat deunăzi nu le-am
citit cu plăcere, pentru că mare parte din epistolele sale se întind pe mii de
rânduri şi tratează rareori despre credinţa noastră. Aceasta face ca întinderea
prea mare să işte dezgust în acela care citeşte şi, dacă se află unele locuri scrise pe
scurt, acelea sunt mai potrivite pentru savanţi decât pentru noi, discutând despre
metrică, despre geografie şi filosofie” (Epistola XXXV: Damasus către Ieronim, 2, în:
FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 244);
Scrierile lactanţiene sunt mai curând compilative, decât produse de creaţie;

Lactanţiu reuşeşte să rezume un număr mare de lucrări şi să prezinte diacronic
istoria creştinismului, asimilând numeroase versiuni cunoscute ale evenimentelor;
Teme precum combaterea idolatriei sau aspecte ale teologiei morale sunt
admirabil schiţate de Lactanţiu. În schimb, este extrem de deficitar la cunoaşterea
în profunzime a textului biblic sau a literaturii eclesiastice (cf. VOICU/COLDA,
Patrologia, I, p. 403; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 286).
117
CURSUL 10: CLEMENT ALEXANDRINUL SAU DESPRE CREIONAREA
PORTRETULUI GNOSTICULUI CREŞTIN
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
sursele istorice, dublate şi de anumite pasaje din operele lui Clement, ne oferă un tablou
bio-bibliografic cu puţine date schiţate;
producţiile patristice contemporane au completat acest tabloul bio-bibliografic, creionat
de izvoarele istorice. Astfel, perioada de vieţuire a fost stabilită pentru cca. 150-215; Clement
va ajunge conducătorul şcolii teologice din Alexandria, pe care o va părăsi la scurt timp din
cauza izbucnirii persecuţiei anticreştine a lui Septimiu Sever;
cele mai importante opere care s-au păstrat şi care descriu cele mai bine personalitatea şi
gândirea lui Clement sun: Cuvânt îndemnător către elini (Protrepticul), Pedagogul, Stromate
(Covoare) şi omilia Ce bogat se va mântui?;
gândirea teologică a lui Clement tratează numeroase teme doctrinale. Nu lipsesc însă
exagerările şi imprecizia cu privire la terminologia folosită. Ceea ce rămâne marcantă în
cadrul teologiei lui Clement este portretizarea gnosticului creştin, invitat spre cunoaşterea
autentică a realităţilor lucrurilor.
Anul Eveniment
cca. (140-)150 naşterea sa, (probabil) în Atena, dintr-o familie păgână;
180 (?) audierea cursurilor lui Panten în Egipt, urmată de convertirea
sa la creştinism;
cca. 200 conducerea şcolii teologico-catehetice din Alexandria,
înfiinţată de Panten;
202 plecarea din Alexandria în Capadocia, din cauza persecuţiei lui
Septimiu Sever;
cca. 215 moartea sa, (probabil) în Cezareea Capadociei.
_____________________________________________________________________________________________________________________
1. ISAGOGIE
Aproximativ contemporan cu Sf. Irineu de Lugdunum, Clement Alexandrinul (pe

numele său real Titus Flavius Clement) impresionează prin două direcţii: este
primul mare teolog al spaţiului egiptean şi primul scriitor activ din secolul al III-
lea (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 319);
Spirit universal, preocupat de orice sursă ştiinţifică şi religioasă care aduce în
avanscenă relaţia omului cu lumea şi cu divinitatea, moderat în gândirea sa
Cursul 10: Clement Alexandrinul sau despre creionarea...
teologică, Clement reuşeşte să fie peste veacuri „foarte simpatic” şi o personalitate

fecundă (Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 320);
Desigur, centrul alexandrin care oferea unui tânăr toate condiţiile prielnice spre
studiul teologiei, dar şi a altor ideologii, era infuzat de gândirea lui Filon. În plus,
cetatea Alexandriei, ca a doua mare cetate a Imperiului, a oferit lui Clement
posibilitatea de a-şi intersecta spectrul gândirii sale cu viziunea gnostică, cultura
greacă şi cu ideile eretice ale secolelor II-III;
Clement este considerat în literatura patristică contemporană drept primul scriitor
creştin erudit, în care filosofia vremurilor sale şi teologia au încercat până la un
anumit punct să „îmbrace” haina simfoniei.
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI CLEMENT ALEXANDRINUL
Tabloul bio-bibliografic al lui Clement Alexandrinul poate fi conturat pornind mai

întâi de la operele sale. Deşi aceste elemente biografice sunt infime, totuşi
în prologul Pedagogului, Clement face aluzie la adeziunea faţă de creştinism, prin
renunţarea la vechile credinţe (aşadar, religii) şi descoperirea Cuvântului divin:
„De acest Cuvânt ne bucurăm nespus de mult; de dragul Lui renunţăm cu
jurământ la vechile credinţe şi ajungem tineri pentru dobândirea mântuirii”
(CLEMENT ALEXANDRINUL, „Pedagogul”, I:1, în: Scrieri I, trad., introducere, note şi
indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 4, EIBMBOR,
Bucureşti, 1982, pp. 163-362, aici p. 163). Expresia „renunţăm... la vechile credinţe”
poate sublinia realitatea diferitelor culte de mistere pe care le-a practicat o bună
perioadă de timp;
în cuprinsul Stromatelor, autorul alexandrin aminteşte realitatea că a „ucenicit”
pe lângă dascăli deosebiţi, pe care i-a audiat în diferite centre sau zone precum
Atena, Italia de jos, Siria, Palestina şi, desigur, Egipt. Pare mai curând o descriptio a
itinerariului său de formare intelectuală şi spirituală:
„Scrierea de faţă (Stromatele, subl.n.) nu-i o lucrare scrisă cu artă spre a mă lăuda.
Sunt în ea adunate însemnări pentru bătrâneţe, un leac împotriva uitării... sunt
schiţe ale cuvintelor strălucitoare şi pline de viaţă ale celor fericiţi şi cu adevărat
vrednici bărbaţi, pe care am fost învrednicit să-i ascult. Dintre aceştia unul este
ioanian, care locuia în Grecia; alţii sunt din Marea Greciei - unul dintre ei din
Coelo-Siria, altul din Egipt -; alţii din Anatolia: unul era din Asiria, altul din
Palestina, de origine evreu...” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, I, 1,
11:1-2, p. 16);
Ceea ce menţionează cu foarte multă simpatie este amintirea dascălului său

Panten, „albina siciliană”, pe care l-a descoperit în călătoria sa din Egipt şi care l-a
determinat să îmbrăţişeze creştinismul:
„În cele din urmă am întâlnit un altul...; alături de el am găsit odihnă sufletului
meu; l-am găsit în Egipt, unde era ascuns. Dascălul acesta era într-adevăr o albină
119
siciliană, care a cules florile livezii profetice şi apostolice; şi el a depus mierea

cunoştinţei în sufletele ascultătorilor săi” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate.
Scrieri II, I, 1, 11:1-2, pp. 16-17);
În plus, menţiunea morţii împăratului Commodus şi acceptarea acestui an (192) ca

finalitate pentru scrierea Stromatelor, dovedeşte că Clement era martorul ocular al
evenimentelor din epoca acestui împărat (180-192):
„De la acest împărat până la moartea lui Comod socoteala anilor este limpede... şi
în sfârşit de la Vespasian până la moartea lui Comod sunt 121 de ani, 6 luni şi 24
de zile” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, I, 21, 139:5, 140:7 p. 93);
Două scrisori ale episcopului Alexandru al Ierusalimului către Biserica Antiohiei

şi către Origen, citate fragmentar în Istoria eclesiastică a lui Eusebiu de Cezareea,
amintesc de starea ierarhică a lui Clement şi de perioada morţii sale:
„Vă trimit această epistolă, domnii mei şi fraţii mei, prin Clement, preafericitul
preot (μακάριον πρεσβύτερον), bărbat virtuos şi cinstit, pe care şi voi îl
cunoaşteţi şi-l veţi recunoaşte. Prezenţa lui aici, potrivit Proniei şi voii Domnului,
a întărit Biserica Domnului şi a făcut-o să crească” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI, XI:6, p. 235) → se subînţelege din această scrisoare că autorul
nostru era în Capadocia şi activa ca preot;
„La rândul său, acelaşi Alexandru, de care a mai fost vorba înainte, aminteşte şi
el atât despre Clement, cât şi despre Panten într-o epistolă adresată lui Origen,
vorbind despre ei ca despre nişte bărbaţi pe care i-a cunoscut personal. Iată cum
se exprimă: «După câte ai aflat, a fost voia lui Dumnezeu ca prietenia care ne-a
venit de la strămoşi să rămână nu numai nezdruncinată, ci să devină şi mai caldă
şi mai sigură. Cunoaştem într-adevăr pe acei fericiţi părinţi, care au trăit înainte
de noi şi după care ne vom înşirui şi noi în curând: atât pe Panten, cu adevărat
fericitul şi domnul nostru, cât şi pe sfântul Clement, care a fost domnul meu şi
ajutătorul meu, precum şi pe alţii dacă au mai fost. Prin mijlocirea acestora am
ajuns să te cunosc, pe tine care ești cel mai bun în toate privinţele, domnul meu şi
fratele meu»” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, VI, XIV:8-9, pp. 238-239)
→ expresia „cunoaştem într-adevăr pe acei fericiţi părinţi, care au trăit înainte de
noi şi după care ne vom înşirui şi noi în curând” semnifică realitatea că, în
momentul în care episcopul Alexandru scria această scrisoare către Origen,
Panten şi Clement erau deja morţi;
Cum prima scrisoare, pe care însuşi Clement a dus-o în Antiohia, a fost datată în
jurul anului 211, iar cea de-a doua către Origen undeva pe la 215 dHr. este foarte
limpede că moartea lui Clement a avut loc în perioada 211-215 (alte opinii de
datare, vezi la: Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 330-331);
Cronografia lui Iulius Africanul († 240) din anul 221 aminteşte că „Clement era
cunoscut în Alexandria în vremea domniei lui Commodus” (domnia lui
120
Commodus: 180-192; cf. Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii...,

vol. 1, p. 280).
Capitolul VI din cartea a şasea a Istoriei eclesiastice a lui Eusebiu de Cezareea (†
340) este dedicat exclusiv scriitorului alexandrin:
„Clement, urmaşul lui Panten, a avut conducerea şcolii catehetice din Alexandria
până în această vreme, aşa încât şi Origen poate fi socotit a fi făcut parte dintre
ucenicii săi. Din informaţiile cronologice pe care le dă în prima carte a
«Stromatelor» sale, reiese că Clement şi-a încheiat lucrarea sa cu moartea
împăratului Commodus, de unde deducem că ea a fost scrisă pe vremea dinastiei
lui Sever, a cărui epocă tocmai o descriem şi noi” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI:6, p. 231);
Deşi nu se ştie cu certitudine dacă Origen i-a fost ucenic, un fapt este cert:
menţiunea episcopului Eusebiu este prima care confirmă statutul lui Clement de
conducător al şcolii catehetice din Alexandria;
Alte câteva capitole din aceeaşi lucrare amintesc despre operele lui Clement
(III:23, III:29, IV:26, VI:13-14), dar fără a oferi vreun indiciu concret despre viaţa
sa, cu excepţia poate a numelui (Titus Flavius Clement, VI:13, 1, p. 236) şi a
cognomenului „Alexandrinul” (III:29, 1, p. 131; IV:26, 3, p. 175);
Sf. Epifanie al Salaminei († 403), în lucrarea Panarion, pomeneşte posibila
origine a lui Clement şi anume, cetatea Atenei: „În continuare, autorii care au scris
adevărul despre aceşti oameni... în propriile lor tratate [sunt] Clement, pe care
unii îl numesc Clement Alexandrinul, iar alţii, Clement din Atena...” (EPIPHANIUS
OF SALAMIS, Panarion, Book I (Sects 1-46), Translated by Frank Williams, XXXII,
VI:1, col. „Nag Hammadi and Manichaean Studies”, 63, Brill, Leiden-Boston,
2
2009, p. 213);
Fericitul Ieronim († 420), în lucrarea Despre bărbaţi celebrii (De viris illustribus, 38),
dedică un întreg capitol lui Clement. Dincolo de a face o inventariere a lucrărilor
sale, Ieronim ne informează faptul că Clement a fost preot al Bisericii din
Alexandria şi că, după moartea lui Panten, a preluat conducerea Şcolii eclesiastice
din Alexandria. În plus, Clement a fost trimis de către episcopul Alexandru cu o
scrisoare către antiohieni şi se pare că l-a avut ucenic pe Origen. Într-un alt loc,
aminteşte că acelaşi Origen a preluat funcţia de conducător al Şcolii catehetice din
Alexandria „în locul preotului Clement” (in locum Clementis presbyteri; De viris
illustribus, 54).
3. VIAŢA LUI CLEMENT ALEXANDRINUL DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Rezumând acum publicaţiile patristice contemporane, putem schiţa astăzi

următoarele opinii în relaţie cu viaţa şi activitatea lui Clement în decorul secolului
al III-lea:
121
Clement provenea dintr-un mediu păgân, născut cel mai probabil în jurul anului
150 în Atena. A audiat foarte mulţi profesori, fiind preocupat de filosofia
platonică;
Spirit aventurier, va ajunge să călătorească până în Alexandria, centrul spiritual şi
cultural al Orientului, unde va fi ucenicul lui Panten. Întâlnirea cu acesta a fost
una revelatoare, de vreme ce prin intermediul lui Panten va îmbrăţişa
creştinismul. Prin acest parcurs de formare şi de căutare a adevărului, Clement se
aseamănă cu periplul spiritual al Sf. Iustin Martirul şi Filosoful;
Climatul gnostic al cetăţii Alexandria va pune amprenta pe gândirea teologică a
lui Clement, care va ajunge să creeze în cele din urmă pedestralul creştinului
gnostic. Aici în Alexandria va audia cursurile dascălului creştin Panten, care
probabil provenea din Sicilia şi care a înfiinţat în Alexandria o şcoală teologică sau
catehetică (διδασκαλείον). Cel mai probabil acest fapt se va petrece în perioada
180-190;
Este luat apoi colaboratorul lui Panten, undeva pe la 190 şi va urma la conducerea
acestei şcoli teologice pe la anul 200, fără a cunoaşte însă împrejurările exacte.
Şcoala aceasta o va părăsi însă la scurt
timp, în anul 202, fie din cauza
izbucnirii persecuţiei anticreştine sub
Septimiu Sever, fie din cauza
conflictului deschis cu episcopul
Demetriu al Alexandriei. Se cunoaşte
realitatea că se va retrage în
Capadocia, iar mai apoi la Ierusalim;
Printre cei care i-au audiat cursurile
avem pe Origen „Adamantius” şi pe
Alexandru, viitorul episcop al
Cezareei Capadociei, iar mai apoi al
Ierusalimului. Acesta din urmă l-a
hirotonit preot, pentru a potoli
neîncrederea creştinilor faţă de
Clement pentru simplul motiv că era
laic;
În baza scrisorii episcopului
Portretul lui Clement Alexandrinul,
Alexandru al Ierusalimului către realizat de André Thevet (1584)
Origen este deja acceptată opinia că
moartea lui Clement a survenit cu puţin înainte de anul 215, cel mai probabil în
Cezareea Capadociei;
În privinţa trecerii sale în rândul sfinţilor, deşi a fost privit cu admiraţie de diverşi
Părinţi sau scriitori bisericeşti (Teodoret de Cyr, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf.
Anastasie Sinaitul, Ioan Malalas, Sf. Ioan Damaschin), totuşi în cadrul sinaxarului
constantinopolitan acest aspect nu este confirmat astăzi. Cel mai probabil,
caracterizarea patriarhului Fotie din Biblioteca a fost una decisivă pentru
122
excluderea lui Clement din cadrul sinaxarial al Bisericii din Constantinopol (data
de prăznuire 4 decembrie):
„În unele locuri (din Hipotipoze, Clement) pare că vorbeşte drept; dar în altele
exprimă gânduri cu totul lipsite de credinţă şi prosteşti; spune că materia este
veşnică; formulează nişte idei, ca fiind întemeiate pe cuvintele Scripturii; coboară
pe Fiul în rândul făpturii; are idei năstruşnice despre metempsihoză şi despre
multe lumi înainte de Adam; nu gândeşte, aşa cum gândeşte învăţătura
bisericească despre originea Evei din Adam, ci rosteşte cuvinte pline de ruşine şi
lipsite de Dumnezeu; visează că îngerii s-au împreunat cu femeile şi au avut copii
cu ele; afirmă că Logosul nu a luat trup adevărat, ci un trup aparent; spune
monstruozităţi, că Tatăl a avut doi fii, dintre care cel inferior s-a arătat oamenilor;
dar, mai bine zis, nici acela. Că spune: «se numeşte şi Fiul Cuvântul, în chip
omonim cu Cuvântul Părintesc, dar nu-i Aceasta cel care s-a făcut trup; nici nu
este Cuvântul Tatălui, ci o putere a lui Dumnezeu, ca o emanaţie a Cuvântului lui
Dumnezeu, care, ajungând minte, a luminat inimile oamenilor». Şi caută să
sprijine toate aceste idei pe unele spuse ale Scripturii. Pălăvrăgeşte şi altele
nenumărate şi huleşte, fie el, fie altul, care s-a dat drept Clement” (citat în
introducerea volumului: CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, p. 10);
Această situaţie de excluziune tacită din cadrul sinaxarului constantinopolitan nu

s-a armonizat cu „varianta” apuseană, care l-a şters din Martirologiul roman printr-
o bulă papală a papei Benedict al XIV-lea, datată 1 iulie 1748 (cf. Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, p. 179; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, p. 768; CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, p. 10).
4. OPERA
Capitolele 13-14 din Istoria eclesiastică a lui Eusebiu rezumă operele păstrate de la
Clement în epoca în care a activat. În rezumat, Eusebiu ne precizează că de la
Clement s-au păstrat „opt cărţi intitulate Stromate sau după numele întreg «ale lui
Titus Flavius Clement stromate sau note gnostice potrivit filosofiei celei
adevărate»”, opt cărţi numite Hipotipoze (aminteşte de Panten şi oferă erminii la
Sfânta Scriptură şi la tradiţii cunoscute de el), Cuvânt de îndemn către elini sau
Protrepticul, o omilie cu titlul Care bogat se va mântui, scrierea Despre Paşti şi o serie
de tratate (Despre post, Împotriva defăimării, Îndemn la răbdare, Către cei botezaţi,
Canon bisericesc sau Împotriva iudaizanţilor; cf. EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, VI, XIII:1-3, pp. 236-237);
Operele sale au mai curând un caracter elitist, de a se adresa unor oameni aleşi şi
speciali, cel mai probabil oameni care aveau contact cu didaskaleion-ul alexandrin.
Stilul său compoziţional este inferior filosofiei vremurilor sale;
Cele mai importante lucrări clementine sunt: Îndemn către greci, Pedagogul,
Stromatele şi omilia Care bogat se va mântui? Conţinutul pe scurt şi datele privind
compoziţia acestor opere sunt următoarele:
123
Opera Cuprins
lucrarea, adresată păgânilor, se aseamănă foarte mult apologiilor;
Îndemn către greci prezintă religiile idolatre şi cultele de misterii, cu toată problematica
(Protrepticul) lor etică;
scoate extrem de mult în evidenţă filosofia platonică;
adevăratul Pedagog este Logosul dumnezeiesc, Hristos, care îşi
îndrumă „copilul” (credinciosul) spre viaţa morală;
pare mai curând ca un veritabil manual de morală creştină, dar şi de
Pedagogul conduită a societăţii (cum să se îmbrace femeile, a nu se vorbi cu gura
plină, conduita în cadrul familial, etc.);
opera are drept adresanţi pe nobilii alexandrini;
finalul lucrării inserează un imn hristologic compus din 65 de strofe
scurte;
compusă din opt cărţi, aproximat independente din perspectiva
teologică, opera poate fi privită ca însemnări/note de natură gnostică;
Stromatele deşi reia teme întâlnite în celelalte două opere, în aceasta el le prezintă
(Covoarele) mult mai amănunţit;
două idei sunt noi şi fundamentale în această operă: relaţia filosofie-
creştinism şi portretizarea creştinului gnostic;
este o erminie la textul evanghelic din Mc. 10:17-31;
concluzia lui Clement: bogaţii se pot mântui, pentru că nu bogăţia este
Care bogat se va rea în sine, ci răul care este păcat;
mântui? se subînţelege realitatea că această operă avea drept destinatari pe
bogaţii alexandrini, care, deşi simpatizau ideile creştine, nu puteau
merge până la punctul jertfirii desfătărilor mundane;
Mai multe detalii privind operele lui Clement şi cuprinsul lor (inclusiv cele
considerate dubia sau cele pierdute), vezi la: Basilio STEIDLE, Patrologia..., pp. 38-
40; Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 169-176; IDEM, Manuel de
Patrologie, pp. 147-151; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 112-113; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 129-133; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de
Patrologie..., pp. 83-84; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 20-40; Fulberto CAYRÉ,
Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 181-186; Berthold ALTANER, Précis de
Patrologie, pp. 286-289; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 6-19;
Κωνσταντίνου Μ. ΦΟΥΣΚΑ, Θέματα Πατρολογίας, pp. 112-114; Δημητρίου Σ.
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 132-135; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 29-32;
Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, pp. 33-35;
Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 109-
111; CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, pp. 11-19; Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 770-790; Eric OSBORN, Clement of Alexandria,
Cambridge University Press, Cambridge, 2005, pp. 5-15; Claudio MORESCHINI,
Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 281-296; Hubertus R. DROBNER,
Lehrbuch der Patrologie, pp. 108-111; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1,
pp. 331-333; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 79-81;
124
VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 414-418; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol.

1, pp. 296-302;
Opera Pedagogul se apropie foarte mult de maniera contemporană de a înţelege

chiar pedagogia modernă şi „instrumentele” prin care aceasta poate instrui oamenii
pentru societate. Din perspectivă teologică, desigur, Pedagogul are drept ţintă să
descrie pe larg relaţia de educaţie creştină dintre Hristos, Pedagogul suprem, şi
oamenii;
Lucrarea, redactată undeva spre anul 200, este compusă din trei cărţi, având în
totalitate 37 de capitole şi un imn hristologic, plasat ca epilog al lucrării;
Din persepectiva planului, prezenta operă se prezintă sub următoarea schiţă
(întrebuinţată după: Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, p.
779):
Cartea Capitole Cuprins

I 1-13 Pedagogul şi instruirea (educaţia)
II 1-12 Calea vieţii cotidiene
1-10 Frumuseţea cea adevărată a sufletului şi a trupului
III 11-12a Descriere laconică a vieţii desăvârşite
12b Invitaţie spre educaţie, rugăciune; imn hristologic
Dacă în societatea antică grecească „pedagogul” era sclavul care se ocupa de

educaţia copilului atât din punct de vedere moral, cât şi social, din perspectiva
creştină „pedagogul” prin excelenţă este Iisus Hristos, Logosul, care ne conduce la
desăvârşirea morală. Acest „Pedagog”, eminamente divino-uman, călăuzeşte spre
iubire şi prin iubire, conducându-ne de la harul „cel vechi” la „cel veşnic”;
Adresanţii acestei opere sunt cetăţenii alexandrini, bogaţi şi botezaţi, care se
pregăteau să primească mai multe învăţături cu privire la cuprinsul doctrinar
creştin şi la conduita pe care statutul de creştin o cerea în societate. Realitatea
aceasta se poate subînţelege din faptul că Clement le vorbeşte în cartea a doua
despre raportarea faţă de banchete, parfumuri rafinate, mobilă de lux, haine la
modă, bijuterii, cosmetice, încălţăminte, servitori în case şi la mese, aspecte care se
pretau în mod direct doar celor din clasa înstărită;
Cartea întâi indică faptul că cel care doreşte să nu păcătuiască trebuie să fie
instruit de un Pedagog, care se dedică cu pasiune atât pentru educaţia bărbaţilor,
cât şi a femeilor deopotrivă;
„Copiii” care au nevoie de instruire divină sunt identificaţi de Clement ca fiind
creştinii. În viziunea lui Clement toţi creştinii sunt nişte copii, prin acest termen
neînţelegându-se problematica referitoare la etate, ci la neavansarea „copiilor
adulţi” în planul pnevmatic şi în viaţa reală;
Metoda divină de educaţie, dincolo de a fi călăuzitoare spre adevăr, spre
contemplarea lui Dumnezeu, presupune un melanj între bunătate şi dreptate,
între severitate şi pedeapsă. De fel, Dumnezeu se foloseşte mai curând de
125
ameninţarea cu pedeapsa, ca să trezească în om ferirea de păcat. Când se foloseşte

totuşi de pedeapsă, atunci Dumnezeu nu are un scop răzbunător sau ura, ci
îndreptarea păcătosului;
Cartea a doua şi a treia presupun o ancorare în moralitatea creştină şi a
prescripţiilor acesteia pentru conduita vieţii. Adresându-se cetăţenilor înstăriţi,
perspectiva lui Clement este indisolubil conectată la realităţile pe care aceştia le
trăiau;
Viziunea lui Clement, pe care o va repeta de altfel şi în omilia Care bogat se va
mântui?, se axează pe realitatea că religia creştină nu se opune nicidecum vieţii
sociale. Morala raţională trebuie să fie în tandem cu societatea care se identifică,
desigur, cu etica creştină;
Perceptele lui Clement ating diferite segmente şi comportamente ale societăţii
antice. Autorul face aici o incursiune în a oferi îndemnuri care se poziţionează
pentru „calea de mijloc” şi nu neapărat pentru opţiune „răul cel mai mic”. Un
exemplu concret ar putea fi raportarea sa faţă de folosirea parfumurilor atât de
către femei, cât şi de către bărbaţi:
„Se mai foloseşte parfumul de crin şi parfumul scos din planta numită cipru;
parfumul de nard este în mare trecere ca şi alifia scoasă din trandafiri şi alte
parfumuri; de aceste parfumuri se folosesc femeile, sub formă lichidă sau praf;
mai sunt apoi şi parfumuri care se întrebuinţează sub formă de pudră sau care se
aprind pentru parfumarea caselor. În fiecare zi nesaţul de parfumuri bine
mirositoare născoceşte noi parfumuri pentru satisfacerea nesăturatei poftei. De
aceea şi duhnesc femeile de mirosuri lipsite cu totul de gust, îşi afumă şi-şi
stropesc cu parfum hainele, aşternuturile şi casele; puţin le-ar mai lipsi ca
plăcerea de parfum să le silească să-şi parfumeze şi oalele de noapte!... Bărbaţii
de la noi nu trebuie să miroasă a parfum, ci a fapte bune şi frumoase; femeile să
răspândească mirosul lui Hristos, mirosul alifiei celei împărăteşti, nu mirosul
pudrei parfumate, nici mirosul parfumurilor; să se ungă cu alifia de ambrozie a
castităţii şi să-şi găsească plăcerea în sfântul mir al Duhului. Hristos face acest
mir pentru oamenii cunoscuţi Lui; Hristos face această alifie cu bun miros,
această alifie făcută din aromate cereşti...” (Pedagogul, VIII:64.4-5, 65.2-3, în:
CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, pp. 267-268).
Gândirea teologică a lui Clement este impregnată extrem de puternic de

perspectiva gnozei şi a implicaţiilor pe care aceasta le are în lume sub toate
formele. De altfel, realitatea aceasta o exprimă chiar Clement care ar fi ales gnoza
chiar în detrimentul „mântuirii veşnice”:
„Dacă, printr-o ipoteză, s-ar propune gnosticului să aleagă una din aceste două:
gnoza lui Dumnezeu sau mântuirea veşnică - dacă s-ar putea despărţi acestea
două, că, mai mult decât orice altceva, ele sunt identice - gnosticul n-ar ezita
deloc, ci ar alege gnoza lui Dumnezeu, socotind că trebuie aleasă pentru ea însăşi
126
însuşirea aceea, care urcă peste credinţă, prin dragoste, la gnoză” (CLEMENT
ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, IV, 22, 136:5, p. 295);
Planul gândirii teologice a lui Clement se desfăşoară pe două cadre: creştinii

nepricepuţi au nevoie de credinţă, în timp ce cei aleşi trebuie să devină gnostici,
prin care vor putea adera la viaţa pnevmatică, „infuzată” de cunoaştere;
Problematica hristologică: Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu este necesar în
viaţa lumii pentru ca, prin intermediul Lui, oamenii să aibă acces la gnoză şi la
dumnezeirea cea nevăzută. Fiind singurul care-L cunoaşte realmente pe
Dumnezeu în fiinţa Sa, El devine atât mijlocitorul dintre noi şi Dumnezeu, cât şi
Pedagogul prin excelenţă:
„Aşadar, după ce am arătat că noi toţi, noi cei care urmăm lui Hristos, suntem
numiţi de Scriptură nu numai copii, ci, în chip alegoric, şi prunci, după ce am
arătat că este desăvârşit numai Tatăl universului - că Fiul este în Tatăl şi Tatăl în
Fiul - este timpul, urmând planul nostru, să spunem cine este Pedagogul. Se
numeşte Iisus... Pedagogul nostru însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul,
Care conduce întreaga omenire. Însuşi iubitorul de oameni Dumnezeu ne este
Pedagog” (CLEMENT ALEXANDRINUL, Pedagogul, I, 7, 53:1, 55:2, pp. 196, 198);
În lume nu a venit Logosul divin în mod real ci numai o „putere” a lui

Dumnezeu. S-a presupus chiar că această opinie a dus la naşterea arianismului (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 326);
Problematica eclesiologică: particularitatea Bisericii adevărate de a fi una se
datorează faptului că Dumnezeu, Cel propovăduit în cadrele adunării celor drepţi
(nume generic acordat creştinilor) este Unul. Superioritatea Bisericii constă în
faptul că ea adună, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi la o unitate de credinţă:
„Socot, deci, că este evident, din cele spuse, că există o singură Biserică
adevărată, aceea care este cu adevărat veche, în care, potrivit planului lui
Dumnezeu, sunt adunaţi drepţii. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur
Domn, de aceea se cuvine laudă Bisericii pentru singuralitatea ei, fiind o copie a
principiului unic. Biserica cea una este moştenitoarea Celui Care prin fire este
unul... Biserica, deci, care-şi are temeiul în Testamentele ei proprii, dar mai bine
spus, într-un singur Testament, care străbate diferite timpuri, adună, prin voinţa
unui singur Dumnezeu, prin un singur Domn, «la unitatea unei singure
credinţe», pe cei de pea cum rânduiţi, pe cei pe care Dumnezeu mai dinainte i-a
hotărât că vor fi drepţi, pentru că i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii. Dar şi
superioritatea Bisericii ca şi începutul întemeierii ei sunt ceva unic; Biserica
depăşeşte pe toate celelalte; şi nu este nimic asemenea sau egal cu ea” (CLEMENT
ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, VII, 17, 107:3-6, pp. 544-545);
Unirea şi unitatea dintre noi formează în gândirea lui Clement realitatea eclesială,
unde Hristos se manifestă ca „rege”, de vreme ce Biserica îi aparţine Lui:
127
„Regele este Hristos; El priveşte de sus râsul nostru, «uitându-se pe fereastră»,

după cum spune Scriptura; priveşte mulţumirea, binecuvântarea, bucuria şi
veselia, însă şi răbdarea, care le însoţeşte; priveşte unirea noastră, care este
Biserica; contemplă Biserica Lui; Îşi arată numai faţa, care lipsea Bisericii; şi
Biserica ajunge desăvârşită prin împărătescul cap” (CLEMENT ALEXANDRINUL,
Pedagogul, I, 5, 22:3, p. 179);
Doar în cadrul eclesial omul primeşte Taina Botezului, care este privită ca o re-
generare, o re-creere a omului prin intermediul stabilirii conexiunii dintre
lucrarea Cuvântului şi iluminarea baptismală (cf. Arkadi CHOUFRINE, Theophany,
Theosis: Studies in Clement of Alexandria’s Appropriation of His Background, col.
„Patristic Studies”, 5, Peter Lang, New York, 2002, p. 9);
Problematica cunoaşterii (gnozei): cunoaşterea sau „gnoza”, ca termen tehnic ce
nu se găseşte niciodată în literatura biblică, are două dimensiuni (teoretică şi
practică) şi prin intermediul ei omul reuseşte să sesizeze realităţile pnevmatice şi
telurice. Analogia este metoda prin care omul poate să depăşească pragul existent
între lumea sensibilului şi cea suprasensibilă. Fără analogie, după cum şi fără
apofatism (la care se ajunge doar prin analogie) omul nu ar fi avut acces la
teognosie;
Prin această imagine a gnosticului, Clement încearcă să creeze un tipar al
„creştinului ideatic”, care să devină centrul vieţuirii creştine. Gnosticul este
creştinul autentic, nu în „aparenţă”, ci încercând să ajungă prin faptele sale (=
criterii de sfinţenie) la Hristos (cf. Μέγα Λ. ΦΑΡΑΝΤΟΥ, Περί δικαιοσύνης.
Συστηματική έρευνα εις το έργον Κλήμεντος του Αλεξανδρέως, Αθήναι, 1971, p.
183);
Filosofia, din perspectiva clementină, are două mari direcţii: ea pregăteşte sufletul
pentru primirea şi acceptarea credinţei şi pune la îndemâna acesteia cele mai
eficiente arme pentru apărare (filosofia este, deci, auxiliară credinţei).
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI CLEMENT
Prin scrierile clementine se deschide drumul alegoriei ca metodă de cercetare a

Sfintei Scripturi. În acest decor al alegoriei, Biserica se va apropia însă şi va utiliza
mult mai concret dimensiunea tipologică (typos-antitypos) a evenimentelor biblice;
Clement Alexandrinul a fost un teolog realmente capabil să creeze teologie, să
călăuzează o şcoală creştină, doar că opera sa a rămas la periferia (marginea)
Bisericii. Acesta ar fi principalul motiv pentru care Biserica a dorit să treacă în
umbră teologia sa filosofică şi să nu-l cinstească prin titlul de „Sfânt” (cf. Stylianos
Clement reuşeşte să creeze tiparul creştinului gnostic care trebuie să aibă la baza
sa cunoaşterea privind tradiţia apocrifă, concepţia despre Logos şi valorificarea
pozitivă a filosofiei greceşti. Portretul gnosticului creştin se desfăşoară în cadrele
unor epitete pe care Clement însuşi le foloseşte: „neprihănit”, „cumpătat”, „fără
128
de patimi”, „viteaz”, „de folos”. Doar prin aceste calităţi gnosticul creştin se
identifică pe sine ca adevăratul ucenic al lui Hristos;
Portretul gnosticului creştin este de facto tabloul lui Clement şi al creştinului
alexandrin. Nu era, deci, „o ficţiune a imaginaţiei sale, nici produsul unui
entuziasm fără control, ci un om în carne şi oase, pe care-l întâlneai pe străzile
Alexandriei, iar când timpul o cerea, pe rug sau sub securea călăului”
(VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 421; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, p.
306);
Ceea ce l-a determinat pe Clement să deţină atât de multe erori teologice, precum
trihotomismul (omul alcătuit din trei părţi: trup, suflet, duh), dochetismul şi
transmiterea păcatului strămoşesc prin exemplul rău, au fost utlizarea metodei
alegorice şi aplicarea cugetărilor profane asupra textelor de natură teologică;
Profund, adeseori confuz în relatări, pnevmatic chiar, cu o doză evidentă de
sarcasm şi de ironie subtilă, Clement reuşeşte să stilizeze şi problematicile vieţii
cotidiene alexandrine, de la mediul familial până la „apucăturile” societăţii antice;
În istoria creştinismului, portretul lui Clement rămâne ca cel dintâi pedagog
creştin.
129
CURSUL 11: ORIGEN „ADAMANTIUS” SAU „HALCHENTEROS”: FIU DE
MARTIR CREŞTIN, SCRIITOR EGIPTEAN ŞI TĂLMĂCITOR NEOBOSIT AL
LIMBAJULUI TEOLOGIC
_____________________________________________________________________________________________________________________
REZUMAT
provenit din spaţiul alexandrin, dintr-o familie creştină numeroasă cu opt copii, Origen
va deveni cel mai prolific personaj al Bisericii creştine vechi;
sursele bio-bibliografice sunt multiple, însă cele mai multe informaţii pe care le deţinem
sunt prin filiera episcopului Eusebiu de Cezareea. O foarte mare parte din informaţiile sale
au fost confirmate astăzi de literatura patristică de specialitate, care a completat tabloul bio-
bibliografic al lui Origen, accentuând anumite ipoteze (problematica ascezei severe, motivul
real al autoeunucizării sale, raportul real al episcopului Dimitrie cu Origen, etc.);
nu cunoaştem cu exactitatea numărul operelor lui Origen. Cu cât ne îndepărtăm mai mult
de epoca în care a vieţuit cu atât bibliografia sa se transformă într-un „mit” veritabil;
din păcate, după condamnarea sa etapizată în operă şi în persoană, o foarte mare parte
dintre lucrările sale s-au pierdut sau au rămas cunoscute astăzi fie într-o formă prescurtată,
fie în fragmente, fie în traducerea latină (adeseori imprecisă) a lui Rufin de Aquileea;
primele două cărţi din opera Despre principii, operă considerată drept fundamentală
pentru Origen, sunt considerate astăzi drept „primul manual de teologie dogmatică în
literatura patristică”;
desigur, această lucrare conţine şi cele mai multe erori doctrinale (teoria preexistenţei
sufletului şi modul căderii sale în trup spre „pedepsire” din cauza răcirii sale; teoria
apocatastazei (restauratio) tuturor; teoria juridică a dreptului demonilor, etc.);
în epoca împăratului bizantin Iustinian cel Mare, în anul 543, erorile doctrinale au fost
sistematizate în nouă puncte distincte, cele mai multe dintre ele gravitând în jurul
„sufletului”;
condamnarea în operă şi în persoană a avut loc în urma unor hotărâri ale sinoadelor
endemice şi Ecumenice, acoperind perioada dintre anii cca. 400-553.
Anul Eveniment
cca. 185 naşterea sa, în Alexandria, din părinţi creştini;
211-249 multiple vizite în diferite medii (Atena, Palestina, Cezareea
Capadociei, Roma, Arabia, Antiohia, etc.) pentru a instrui, a
predica şi a propovădui învăţătura creştină. Va întemeia şcoli
catehetice pentru a-i instrui pe cei dornici de a îmbrăţişa
creştinismul ca modus vivendi;
250 începutul persecuţiei lui Deciu şi mucenia sa;
cca. 253-254 moartea sa, în Tyrul Feniciei.
_____________________________________________________________________________________________________________________
Cursul 11: Origen „Adamantius” sau „Halchenterus”...
1. ISAGOGIE
Origen a fost cel mai prolific scriitor al Bisericii vechi. Preocupat de filologie,
filosofie, de înţelegerea Tainelor Bisericii prin intermediul minţii, preocupat de a
dobândi mucenicia pentru Hristos, spirit creator şi inovator, genial în gândire, dar
mai puţin în scris, cu o operă imensă şi acoperind cam toate paliere teologice,
Origen a rămas să fie cunoscut în istorie sub cognomenul de „Adamantius” (omul
de oţel; etimologic „neîmblânzitul”) şi „Halchenterus” (omul cu măruntaie de bronz
[în termeni moderni „neobositul scriitor”]; nume dat de gramaticul grec Didim);
Reprezentant marcant al Şcolii alexandrine, Origen se remarcă prin câteva direcţii
fundamentale, şi anume: prin latura de învăţător pnevmatic, prin autenticitatea
hermeneutului preocupat excesiv de alegorie, pe care o aplică în întreaga sa operă
teologică, şi prin viziunea sa cu privire la eshatologie şi la restabilirea tuturor
(apocatastaza);
Influenţa acestuia a fost simţită atât în spaţiul răsăritean, cât şi în cel apusean prin
câteva direcţii specifice, precum: cercetarea de natură biblică care oferă încă şi
astăzi perspective privind critica textuală, gândirea ortodoxă din cadrul operelor
sale şi erminiile biblice;
Deşi privit ca cel mai mare teolog al Bisericii răsăritene, egalat în spaţiul apusean
(poate) doar de Fericitul Augustin şi de Toma d’Aquino, din păcate, istoria sa
postumă, extrem de agitată şi cu numeroase oscilaţii, a condus până la urmă la
condamnarea sa în persoană şi în operă (cf. Henri CROUZEL, Origen: personajul,
exegetul, omul duhovnicesc, teologul, trad. de Cristian Pop, prefaţă de diac. Ioan I. Ică
jr., Ed. Deisis, Sibiu, 22014, p. 38).
2. IZVOARE PRIVIND VIAŢA LUI ORIGEN
Întregul dosar biografic dedicat lui Origen presupune atât investigarea propriilor
sale opere, cât şi autori contemporani sau ulteriori care au avut conexiuni directe
sau, prin intermediul altor lucrări, au trasat idei despre viaţa teologului
alexandrin. În orice caz, sursele bio-bibliografice pentru Origen sunt multiple şi
vaste;
Astfel, lucrările lui Origen sunt primele importante mărturii despre viaţa sa. În
lucrarea Împotriva lui Cels, spre exemplu, Origen oferă câteva indici despre studiile
personale şi călătoriile sale misionare:
- vizitând câteva Biserici locale (Atena, Corint şi Alexandria), Origen schiţează o
caracterizare a raportului Biserică-cetate:
„Să luăm, de pildă, biserica lui Dumnezeu din Atena! Ea este o biserică liniştită şi
aşezată, pentru că doreşte să fie plăcută lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, pe când
adunarea populară a atenienilor este certăreaţă şi în niciun fel comparabilă cu
Biserica lui Dumnezeu de acolo. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica
131
lui Dumnezeu din Corint în comparaţie cu adunarea poporului din Corint. La fel
despre Biserica lui Dumnezeu din Alexandria şi adunarea poporului din
Alexandria...” (ORIGEN, Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus, III:30, studiu
introductiv, trad. şi note de Pr. T. Bodogae, Colaboratori: Prof. N. Chircă,
Teodosia Laţcu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1984,
pp. 189-190);
- menţionează că a lecturat pe numeroşi filosofi antici care au putut să fie sprijin

pentru ideile sale:
„Că li s-au arătat oamenilor câteodată lucruri minunate, au povestit şi unii

scriitori elini, nu numai din cei care ar putea fi bănuiţi că plăsmuiesc basme, ci şi
din cei care s-au dovedit a fi bine informaţi şi care au descris, cu iubire de adevăr,
faptele care au ajuns până la ei. Am citit astfel de întâmplări la Hrisip din Soles,
iar altele la Pitagora, iar mai încoace şi la unii din scriitorii mai noi, născuţi mai
ieri-alaltăieri. Aşa la Plutarh din Heroneea, în cărţile Despre suflet, şi la pitagoreul
Numenios, în cartea a doua Despre nestricăciunea sufletului...” (ORIGEN, Contra lui
Celsus, V:57, p. 362);
Sf. Grigorie Taumaturgul († cca. 270-275), cel mai înflăcărat ucenic şi susţinător al
lui Origen, în cadrul Cuvântului de mulţumire de după finalizarea Şcolii catehetice
din Alexandria, aminteşte mutarea şcolii conduse de Origen în Cezareea
Palestinei, precum şi programul impus de Origen alături de materiile studiate în
vremea în care scritorul alexandrin era conducătorul ei: filosofia, geometria,
astronomia, filosofia, etica şi teologia. Desigur, un punct important al acestui
laudatio este schiţarea portretului moral al lui Origen:
„Cât despre acest bărbat sfânt, motive diferite îl împinseseră din Alexandria
Egiptului, unde mai înainte îşi avusese căminul, şi-l aduseseră în acest loc
(Cezareea, subl.n.), întocmai ca pentru a ne întâlni... Nu-mi mai amintesc tot ce
ne-a mai spus timp de mai multe zile cu gândul de a ne face să îmbrăţişăm
filosofia. Am fost loviţi ca de o săgeată de cuvântul său încă din prima zi, pentru
că era un amestec de blândeţe şi seriozitate, de convingere şi constrângere... Cu
astfel de cuvinte şi multe altfele, ne-a imobilizat ca pe nişte vrăjiţi şi ne-a fixat de
el, nu ştiu cum, întocmai ca şi cu o putere divină. Totodată, ne-a înfipt şi boldul
prieteniei, ascuţit şi pătrunzător, greu de respins, prin amabilitatea şi tonul cu
care vorbea. Se vedea că nu vrea să ne înşele şi că din dragoste faţă de oameni şi
dintr-o bună intenţie, voia să ne facă părtaşi ai bunurilor izvorâte din filosofie şi
de celelalte bunuri cu care, mai mult decât pe ceilalţi oameni, îl dăruise
divinitatea... Un singur lucru îmmi era drag şi mă preocupa: filosofia şi
interpretul ei, acest om divin... Ne învăţa fizica, acea ştiinţă înaltă şi admirată de
toţi, şi celelalte discipline la fel de importante ca: geometria, dragă tuturor, ale
cărei date nu pot fi puse la îndoială, şi astronomia, ştiinţa înălţimilor. Pe toate
acestea ni le vâra în cap, printr-un fel care îi era propriu... Ce să mai spun despre
zelul său ca noi să ne însuşim învăţătura şi morala teologică şi cât era de
circumspect în toate!... El însuşi explica şi interpreta ceea ce este expus enigmatic
132
şi mai puţin clar în Sfintele Scripturi” (Sfântul GRIGORIE TAUMATURGUL,

„Discursul adresat lui Origen, în Cezareea Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în
preajma acestuia, înainte de a pleca acasă”, V, VI, VIII, XIII, XV, în: Sfântul
GRIGORIE TAUMATURGUL ŞI METODIU DE OLIMP, Scrieri, studiu introductiv, trad.,
note şi indici de pr. Const. Corniţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 10,
EIBMBOR, Bucureşti, 1984, pp. 14-37, aici pp. 21, 22, 23, 26, 30, 33);
Apologia lui Origen, în şase cărţi, redactată de Pamfil de Cezareea († 309), preot,
profesor la Şcoala catehetică din Alexandria şi martir, a fost concepută ca o scriere
în care creştinilor, condamnaţi să muncească în minele Palestinei, li se ofereau
îndemnuri privitoare la intenţiile şi la interpretările teologice, propuse de Origen
(cf. Henri CROUZEL, Origen..., p. 52);
Eusebiu de Cezareea († 340), în Istoria sa eclesiastică, menţionează în cartea a şasea
cele mai multe informaţii bio-bibliografice cu privire la Origen. Astfel,
- Leonida, tatăl lui Origen, ajunge martir prin decapitare (VI, I, p. 224);
- şi Origen ar fi ajuns mucenic, dacă mama sa nu i-ar fi ascuns îmbrăcămintea (II:5,
p. 225);
- acasă va avea parte de educaţia familială, venită în mod direct prin intervenţia
tatălui său, care-l îndemna spre studiul Sfintei Scripturi. Încântat peste măsură
de fiul său, noaptea, Leonida îi săruta pieptul considerând că un duh locuieşte în
el (II:7-11, pp. 225-226);
- ajuns la vârsta de 17 ani, Origen, pierzând toată moştenirea luată de autorităţile
romane, va fi luat în îngrijire de o femeie înstărită din Alexandria (II:13, p. 226);
- la vârsta de 18 ani ajunge conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria,
câştigându-şi reputaţia (III:3, p. 227);
- va practica asceza severă, punându-şi în pericol chiar propria-şi viaţă (III:9-12, p.
229);
- Origen se autoeunucizează în vremea când conducea Şcoala catehetică din
Alexandria. Episcopul Dimitrie a aprobat iniţial „râvna şi sinceritatea credinţei”,
doar că la scurt timp, din pricina invidiei personale pe care o nutrea faţă de
faima lui Origen, a început să trimită scrisori de blamare a faptei lui Origen
celorlalte Biserici locale, spre înştiinţare (VIII:1-4, pp. 231-232);
- Origen este hirotonit preot („prezbiter”) de episcopii din Cezareea Palestinei şi
Ierusalim (Alexandru şi Teoctist), spre nemulţumirea episcopului alexandrin
Dimitrie (VIII:4-5, p. 232);
- Origen împarte disciplinele de la Şcoala din Alexandria, oferind lui Heraclie
catehizarea, iar lui păstrându-şi „instruirea celor mai avansaţi” (XV, p. 239);
- scriitorul alexandrin va învăţa ebraica şi va începe munca de cercetare biblică,
prin alcătuirea Hexaplei şi Tetraplei (XVI, pp. 239-240);
- unul din ucenicii pe care-i va readuce de la erezia valentiniană va fi Ambrozie,
viitorul episcop al Mediolanumului. Origen preda la Şcoala catehetică
disciplinele teologice, ce includeau geometria, aritmetica, ştiinţele de bază,
cunoaşterea sectelor şi a curentelor filosofice (XVIII:1-3, p. 241);
133
- Origen aplica textului biblic o metodă nouă, „metoda alegorică”, învăţată cel mai
sigur de la Ammonius Saccas (XIX:5-7, p. 242);
- Origen va ajunge să tălmăcească învăţătura creştină în Arabia. La întoacere,
văzând răscoala din Alexandria, scriitorul va fugi în Cezareea Palestinei, unde
va ţine cuvântări şi va interpreta Sfânta Scriptură. După o perioadă de timp,
Origen se va întoarce în Alexandria unde se va ocupa de Şcoala catehetică
(XIX:15-16, 19, p. 244);
- mama împăratului Alexandru Sever va cere insistent ca să-l audieze pe Origen în
Antiohia în privinţa frumuseţilor aduse de creştinism. După o perioadă
petrecută cu aceasta, Origen se va reîntoarce în Alexandria (XXI:3-4, p. 246);
- încurajat şi sprijinit de elevul său Ambrozie, care-i va trimite chiar copişti,
tahigrafi şi caligrafi, Origen va începe redactarea comentariilor biblice (XXIII:1-2,
pp. 246-247);
- scriitorul alexandrin va merge până în Grecia. Înainte de ajunge acolo, va trece
prin Cezareea Palestinei, unde va fi hirotonit preot (XXIII:4, p. 247);
- episcopul Eusebiu inserează un catalog al scrierilor lui Origen, şi atrage atenţia
cu privire la reticenţa lui Origen faţă de epistola paulină adresată evreilor (XXIV-
XXV, pp. 247-250);
- Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, îl va invita pe Origen în cetatea
păstorită de el pentru elocinţa sa (XXVII, p. 250);
- la şcoala din Cezareea Capadociei, Origen îi va avea ucenici pe Teodor (numit şi
Grigorie; cunoscut în istorie sub numele de Sf. Grigorie Taumaturgul, episcopul
Neocezareei Pontului) şi pe Atenodor (XXX, p. 252);
- Eusebiu de Cezareea reia lista operelor lui Origen, inserând cele redactate acum
în Cezareea şi Atena (XXXII, pp. 253-254; aceeaşi situaţie se petrece şi în capitolul
XXXVI, pp. 255-256);
- Origen se va întâlni în Arabia cu episcopul Beril de Bostra, pentru a-l readuce la
credinţă. Din informaţia istoricului Eusebiu se pare că Origen a participat chiar
la sinodul local intentat împotriva lui Beril de Bostra (XXXIII:1-3, p. 254);
- între 244-248 se va ţine un sinod unde Origen va atrage pe arabi din greşeala
doctrinală cu privire la moartea sufletului odată cu trupul (XXXVII, p. 256);
- menţionarea suferinţelor suferite de Origen în vremea persecuţiei lui Deciu
(lanţuri, torturi, picioarele puse în butuci; XXXIX:5, p. 257);
- moare la vârsta de 69 de ani (VII:1, p. 271);
Sf. Epifanie al Salaminei († 403), în Panarion, pe lângă realitatea că dezvoltă o
adevărată polemică antiorigenistă, menţionează anumite informaţii bio-
bibliografice:
- Origen era fiul mucenicului Leonida;
- a urmat studii în Alexandria şi uneori la Atena;
- şi-a maltratat trupul „cu o răutate diabolică”. Din această cauză a trebuie să
părăsească Alexandria şi să se refugieze în Palestina, unde a fost hirotonit preot;
- îl va converti şi-l va aduce la creştinism pe Ambrozie. La impulsul şi ajutorul
consistent venit din partea acestuia, Origen va ajunge să scrie comentarii la
134
cărţile biblice şi cărţi de critică textuală (Hexapla). Operele lui au însumat 6000 de
cărţi;
- din cauza regimului său alimentar excesiv de sever, pe care-l practica, se va
îmbolnăvi de stomac;
- Origen ar fi apostaziat în timpul persecuţiei lui Deciu (informaţie confirmată
astăzi drept neverosimilă; vezi: EPIPHANIUS OF SALAMIS, Panarion, Book II and III:
De Fide, Translated by Frank Williams, LXIII:7-8, LXIV, col. „Nag Hammadi and
Manichaean Studies”, 79, Brill, Leiden-Boston, 22013, pp. 134-196);
Fericitul Ieronim († 420) repetă în linii mari biografia lui Origen, prezentată iniţial
de episcopul Eusebiu, în două lucrări, şi anume în Despre bărbaţi celebrii şi în
epistola 33;
Capitolul 54 din opera Despre bărbaţi celebrii zugrăveşte în linii mari personalitatea
lui Origen „Adamantius”:
- era fiul mucenicului Leonida, care a fost martirizat în al zecelea an al domniei lui
Sever;
- la vârsta de 18 ani, tânărului Origen i se va încredinţa organizarea
catehumenatului din Biserica Alexandriei, în locul „preotului Clement”;
- a fost hirotonit preot de către episcopii Teoctist şi Alexandru, fără acordul
episcopului de Alexandria, ceea ce va duce la stigmatizarea numelui său de către
acesta din urmă;
- este invitat de către episcopul Fimilian al Capadociei să vină pentru instruirea
catehumenilor;
- se va întâlni în Antiohia cu Julia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru
Sever;
- a colecţionat un număr important de manuscrise biblice pentru a realiza ceea ce
se numeşte „Hexapla”;
- a murit la vârsta de 69 de ani, în oraşul Tyr, unde a şi fost îngropat (Sf. IERONIM,
Despre bărbaţii iluştri..., pp. 49-51);
Epistola 33 către Paula, dincolo de a prezenta un catalog al lucrărilor redactate de
Origen, bazându-se desigur pe catalogul întocmit iniţial de Eusebiu în biblioteca
de Cezareea, unde se afla întregul corpus origenist, aminteşte despre condamnarea
scriitorului alexandrin de către episcopul Dimitrie şi atitudinea celorlalte Biserici
locale faţă de această situaţie:
„Oare vedeţi că şi grecii şi latinii, deopotrivă, au fost întrecuţi de efortul unui

singur om? Căci cine a fost în stare să citească vreodată atâtea cărţi câte a compus
el însuşi? Şi ce răsplată a primit pentru sudoarea sa? Este condamnat de către
episcopul Dimitrie. Cu excepţia episcopilor Palestinei şi Arabiei şi Feniciei şi
Ahaiei, întreaga lume este de acord cu condamnarea sa. Roma însăşi convoacă
Senatul împotriva acestuia, nu din cauza noutăţii aduse de el în cadrul dogmelor,
nu din cauza ereziei - după cum se prefac acum a fi împotriva lui nişte câini
turbaţi -, ci fiindcă nu puteau să îndure gloria elocinţei şi a ştiinţei sale, căci, dacă
el vorbea, toţi erau consideraţi muţi” (Epistola XXXIII către Paula, 5, în: Fericitul
IERONIM, Epistole, vol. 1, p. 238);
135
Sf. Vincenţiu de Lerin († 450), în opera sa fundamentală Commonitorium (XVII,

pp. 102-105), inserează câteva aspecte bio-bibliografice extrem de importante:
- Origen era dintr-o familie de martir (aluzie, desigur, la tatăl său), trăind într-o
„mare suferinţă” şi fiind un om „de o mare castitate, răbdare şi perseverenţă”;
- elocinţa sa era superioară oricărei făpturi umane, încât „din gura lui nu au curs
cuvinte, ci mai degrabă miere”;
- când timpul îi permitea, scriitorul studia ebraica;
- nimeni nu a scris atât de mult cât a putut cuprinde Origen în existenţa sa umană;
- de la şcoala lui au ieşit nenumăraţi învăţători, mulţime de preoţi, mărturisitori şi
martiri;
- mama împăratului roman Alexandru Sever îl invită la ea pentru a-l audia;
- filosoful anticreştin Porfirie, incitat de cunoştinţele savante ale lui Origen, l-a
descoperit în Alexandria „deja bătrân şi în adevăr ca un bărbat mare şi vestit,
care zidise cetatea întregii ştiinţe”;
- Origen intrepretează „într-un fel nou unele pasaje din Sfânta Scriptură” (aluzie
la metoda alegorică, specifică Şcolii sale catehetice);
Cu toate acestea, concluzionează Vincenţiu de Lerin, οperele lui sunt „pline de
numeroase săgeţi ale blasfemiei, sunt citite şi gustate nu ca ale altuia, ci ca ale lui,
încât chiar dacă nu a fost intenţia lui Origen să dea naştere la vreo rătăcire, totuşi
autoritatea lui Origen pare să aibă puterea de a determina pe cineva să greşească”
(XVII, p. 105).
3. VIAŢA LUI ORIGEN DUPĂ CERCETĂRILE CONTEMPORANE
Origen („născut din Horus”) s-a născut cel mai probabil în Alexandria, din părinţi
creştini, în jurul anului 185 dHr. Educaţia primară o primeşte în mediul familial,
probabil de la Leonida, tatăl său, care moare ca martir în anul 202. Dragostea
necondiţionată a tatălui său, care a văzut în copilul Origen un „templu în care
locuieşte templul Duhului Sfânt”, îl va determina chiar ca, în fiecare noapte, să
intre în camera copilului, sărutându-i pieptul;
Continuarea educaţiei o va face la Şcoala condusă de Clement. Ar fi ajuns de tânăr
mucenic, dacă şiretenia mamei sale, de a-i ascunde hainele, nu l-ar fi împiedicat.
Ajutorul financiar pentru tânărul Origen a venit din partea unei femei bogate în
schimbul lecţiilor din literatura profană;
Va activa ca dascăl şi catehet, urmând studiul filosofiei prin intermediul lui
Ammonius Saccas. La această şcoală coordonată de Ammonius îl va avea coleg pe
filosoful Porfiriu, adversar al creştinilor. Dincolo de lectura unor mari filosofi ai
vremurilor sale, Origen va învăţa de la Ammonius „tehnica” interpretării
alegorice şi va studia limba ebraică;
Va ajunge, desigur, conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria, pe care o va
împărţi mai apoi cu Heraclie, căruia îi va încredinţa stdiului învăţământului
136
profan (cele şapte materii obligatorii), în timp ce Origen şi-a rezervat pentru el
însuşi teologia şi hermeneutica biblică;
Faima de care se bucura, va duce la o explozie a numărului de elevi, care-i audiau
cursurile;
Trăind într-o cumpătare excesivă, de vreme ce era recunoscut sub caracterizarea
contemporanilor „cum vorbeşte, aşa trăieşte, şi cum trăieşte, aşa vorbeşte”, Origen
va ajunge chiar să se autoeunucizeze, aplicând ad literram prescripţia din textul de
la Mt. 19:12. Este foarte posibil ca această atitudine să fi avut la bază două motive,
şi anume:
a) şcoala pe care o conducea avea elevi de ambele sexe şi pentru a nu fi acuzat de
vreo imoralitate, a preferat această decizie de autoeunicizare, pe care mai apoi a
regretat-o;
b) vieţuirea împreună cu Pavel, conducătorul gnosticilor, în casa femeii
alexandrine înstărite să-l fi influenţat spre un ascetism sever, de vreme ce gnosticii
practicau o astfel de asceză (VOICU/COLDA, Patrologia, I, p. 429; Arhid. Constantin
VOICU, Patrologie, vol. 1, p. 314);
Urmează un adevărat itinerar teologic şi misionar, desfăşurat în perioada 211-249:
Anii Va călători la/în... Activitate cunoscută

va audia pe Sf. Ipolit, predicând;
îl va converti pe Ambrozie, viitorul episcop al
211-212 Roma Mediolanumului, care făcea parte din secta
marcioniţilor şi răspândea ideile gnostice ale
valentinienilor;
după 215 Arabia -
229-230 Palestina-Ahaia laic fiind, va predica în bisericile din Palestina, având
(Grecia de Sud) acordul episcopilor de Cezareea şi Ierusalim;
va fi audiat de Julia Avita Mamaea, mama
231 Antiohia împăratului roman Alexandru Sever, pe care o va
converti la creştinism (cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria
bisericească, VI:28);
232 Atena -
234 Palestina va înfiinţa o şcoală catehetică;
239-242 Arabia discuţia cu episcopul Beryllus de Bostra;
246-247 Cezareea Palestinei redactează comentarii biblice;
248 Nicomidia -
249 Cezareea Palestinei -
Predicarea ca laic în bisericile din Palestina, ideile sale teologice heterodoxe şi

hirotonia în Cezareea Palestinei de către episcopii Alexandru şi Teoctist (fără
acordul episcopului din Alexandria), vor conduce la un conflict deschis cu
episcopul Dimitrie şi mai apoi cu Heraclie;
În 231 se va reîntoarce în Alexandria, iar în iarna aceluiaşi an va fi primit şi audiat
în Antiohia de către Julia Avita Mamaea, mama împăratului Alexandru Sever;
137
În privinţa raportării sale faţă de episcopii alexandrini Dimitrie şi Heraclie,

tendinţa contemporană este a de vedea conflictul sub această direcţie: Origen
conştientiza cu siguranţă raportarea sa în spaţiul alexandrin de învăţător spiritual,
dar această pretenţie se „bloca” de atitudinea acestor doi episcopi alexandrini,
care – dincolo de motivele personale – nu-i iertau lui Origen siguranţa şi anumite
învăţături. La rândul său, nici Origen nu le îngăduia controlul provenit mai
curând din partea unor episcopi care nu erau consideraţi de către el drept
învăţători spirituali (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 374);
În 232, mai înainte de a ajunge în Grecia, va fi hirotonit preot de către episcopii
Teoctist şi Alexandru, însă neavând acordul episcopului Dimitrie. Biserica din
Alexandria va hotărî nulă hirotonia în preot a lui Origen din două motive
principale:
a) Origen nu era „fiul duhovnicesc” al eparhiei Cezareei Palestinei, deci,
competenţa acestor doi prieteni de-ai săi este nulă;
b) problematica integrităţii corporale;
Sentinţa Bisericii din Alexandria, dată în urma unor sinoade endemice (locale) a
fost clară: excomunicarea lui Origen, excluderea de la conducerea şcolii din
Alexandria, depunerea din treapta preoţiei;
În 234, întors din Atena în Palestina, scriitorul bisericesc va înfiinţa o şcoală
catehetică, după modelul celei existente deja în Alexandria. Aici se va ocupa de
trei mari direcţii: filosofia, hermineutica şi teologia. Printre elevi îl va avea aici pe
Sf. Grigorie Taumaturgul, viitorul episcop al Neocezareei Pontului;
Va călători din nou în Arabia (pentru a-l converti pe episcopul Beryllus de
Bostra), apoi în Nicomidia şi Cezareea Palestinei, urmând ca în timpul persecuţiei
lui Deciu (250) să suporte suferinţe fizice şi neajunsuri. Va fi scos din închisoare,
dar suferinţe îndurate i-au pricinuit moartea în anul 253 (sau 254), în oraşul Tyr;
Pentru viaţa lui Origen în lumina cercetărilor contemporane, vezi: Basilio

STEIDLE, Patrologia..., pp. 41-43; Johannes ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique...,
pp. 184-187; IDEM, Manuel de Patrologie, pp. 156-159; Bernard SCHMID, Manual of
Patrology, pp. 114-116; Otto BARDENHEWER, Patrology..., pp. 136-137; Gerhard
RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 86-87; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp.
79-91; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 193-196; Jean
DANIÈLOU, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948, pp. 19-40; Berthold
ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 293-295; Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2,
pp. 37-40; Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία..., pp. 136-143; IDEM, Οἱ
Πατέρες..., pp. 33-36; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία,
τόμος α’, pp. 35-36; ORIGEN, Scrieri alese. Partea întâi: Din lucrările exegetice la
Vechiul Testament, trad. de pr. T. Bodogae, pr. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu,
studiu introductiv şi note de Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 6, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, pp. 9-21; Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 116-117; IDEM, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 805-814; ORIGEN, Omilii, comentarii şi adnotări la
Geneză, Ediţie bilingvă, studiu introductiv, trad. şi note de Adrian Muraru, col.
138
„Tradiţia creştină”, 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 44-63; Claudio MORESCHINI,
Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 299-301; Hubertus R. DROBNER,
Lehrbuch der Patrologie, pp. 111-113; Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1,
pp. 383-385; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 82-83;
Χρήστου Αθ. ΑΡΑΜΠΑΤΖΗ, Χριστιανική γραμματεία, pp. 61-62; Henri CROUZEL,
Origen..., pp. 51-104; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 427-432; Arhid. Constantin
VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 311-318.
4. OPERA
Numărul lucrărilor lui Origen nu este cunoscut astăzi în totalitate; cert este faptul
că imediat după moartea scriitorului alexandrin numărul operelor sale a devenit
un adevărat „mit” (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 390);
Diferitele informaţii istorice pe care le deţinem din diverse surse sunt
contradictorii. Sf. Epifanie al Salaminei consemnează 6000 de lucrări provenite de
la Origen (Panarion, LXIV:63), în timp ce Fericitul Augustin, bazându-se pe
catalogul bibliografic întocmit de episcopul Eusebiu de Cezareea, menţionează
200 de lucrări:
„Să vedem atunci dacă argumentele

tale pot rezista, din moment ce ai
muncit atât de mult şi ai dus lupta de a
scrie atât de multe cărţi până la o
lungime atât de nefolositoare. Căci,
dacă povestea despre compunerea a
6000 de cărți este adevărată...”
(EPIPHANIUS OF SALAMIS, Panarion,
Book II and III: De Fide, LXIV, LXIII:7-8,
p. 196);
„Grecii îi înalţă minunate laude lui
Chalcenterus, fiindcă a compus atât de
multe cărţi, câte nimeni dintre noi nu ar
putea să le copieze cu mâna sa dacă ar
fi scrise de altcineva... Întrebaţi: în ce
scop a fost făcută menţiunea lui Varro
şi a lui Chalcenterus? De bună seamă,
pentru a ajunge la Adamantius al
nostru şi la Chalcenterus al nostru, care
Origen, Comentariu la Ioan
a trudit cu atâta efort în comentariile pe Codex Vatopedinus 763, sec. 15, f72r
care le-a făcut la Sfintele Scripturi, încât
pe bună dreptate a primit numele de «omul de oţel». Vreţi să ştiţi câte
monumente ale duhului său ne-a lăsat moştenire? Următoarea listă ni le va
înfăţişa... Oare vedeţi că şi grecii şi latinii, deopotrivă, au fost întrecuţi de efortul
unui singur om? Căci cine a fost în stare să citească vreodată atâtea cărţi câte a
compus el însuşi?...” (Epistola XXXIII către Paula, 1-5, în: Fericitul IERONIM,
Epistole, vol. 1, pp. 234-238);
139
Origen, fiind deja cunoscut ca cel mai prolific autor creştin al primelor patru
secole, va primi chiar şi renumele de „neobositul” (Adamantius) sau cel cu
„măruntaiele de aramă” (χαλκέντερος);
Din păcate cea mai mare parte a operei sale nu s-a păstrat, cel mai probabil din
cauza a ceea ce numim „curentul origenist” şi condamnarea lui, fapte care au
condus inevitabil (şi) la distrugerea operei sale;
Perioada de început a scrierilor sale este după anul 218, aşadar la vârsta de 33 de
ani. Se presupune că puţine lucrări care au fost redactate chiar de el; cele mai
multe, verificate de însuşi Origen, erau scrise după dictare de către numeroşi
tahigrafi;
În perioada 234-250, cu sprijinul direct al elevului şi admiratorului său Ambrozie
al Mediolanumului, Origen va redacta o mulţime de lucrări de natură
hermeneutică şi apologetică. Tahigrafii trimişi de Ambrozie vor redacta zi şi
noapte opera origenistă;
Într-o scrisoare personală Origen îl numeşte pe prietenul său Ambrozie sub titlul
de „îndemnător la lucru” (ἐργοδιωκτήν), de vreme ce episcopul Mediolanumului
îi cerea în permanenţă lui Origen să scrie şi chiar îi oferea subiecte teologice de
tratat pe viitor, cum ar fi combaterea lui Cels;
Lucrările lui Origen cunosc diferite segmente şi paliere hermeneutice:
Tipul Numele lucrărilor Conţinut

lucrărilor
- lucrare care avea drept scop restabilirea
filologică a textului Septuagintei;
- prin lucrarea aceasta se face debutul criticii
textuale a Scripturii;
critice Hexapla (Biblia), - pentru a oferi un text cât mai pur, Origen
Tetrapla aşează pe şase coloane textul ebraic, textul ebraic
transliterat în limba greacă, traducerea lui
Achila, a lui Symmachus, Septuaginta şi a lui
Teodot;
- în cazul Tetraplei întâlnim acelaşi conţinut, cu
excepţia celor două coloane cu text ebraic;
Omilii la Levitic,
Comentariu la Facere, interpretarea Sfintei Scripturi în cheie alegorică
ermineutice Comentariu la de cele mai multe ori;
Evanghelia după Ioan,
Omilii la Psalmi, etc.
Despre principii, analizând diferite problematici teologice,
Despre Înviere, tratatele origeniste se împart în trei direcţii:
tratate Despre rugăciune, a) tratate teologico-filosofice;
Stromate, b) tratate polemice sau antieretice;
Împotriva lui Cels, c) protreptic;
Îndemn la martiriu, etc.
140
Scrisoare către Iulia s-au păstrat doar două în formă integrală, iar
epistole Africanul, Scrisoare restul fragmentar.
către Grigorie
[Taumaturgul], etc.
Altă împărţire a operelor lui Origen cuprinde noi segmente:
Tipul operelor Diviziune Exemple/conţinut

scolii Scolii la Ieşire, Scolii la Levitic, Scolii la Numeri, etc.;
exegetice omilii Omilii la Ieremia, Omilii la Isaia, Omilii la Iezechiel, etc.;
comentarii Comentariu la Cântarea Cântărilor, Comentariu la Matei,
Comentariu la Ioan, etc.;
apologetice - Împotriva lui Cels (singura lucrare apologetică, redactată
după anul 244);
Despre principii (rămasă prin prelucrarea în limba latină
dogmatice - făcută de Rufin, care a eliminat din ea toate ereziile)
pentru Origen, „principiile” (ἀρχαί) erau doctrinele
fundamentale ale creştinismului;
morale - Despre rugăciune, Îndemn la martiriu, etc.
Opera fundamentală a lui Origen este Despre principii (De principiis, Περὶ ἀρχὼν),
păstrată la ora actuală prin „epurarea” textelor heterodoxe de către Rufin.
Lucrarea aceasta conţine cele mai multe erori doctrinale;
Lucrarea a primit o formă aproximativ finală în jurul anului 220 dHr. şi a circulat
la început doar între ucenicii săi. Două motive au stat probabil la baza acestei
opţiuni de „non-răspândire” a operei, şi anume: a) autorul nu a corectat
conţinutul operei; b) conţinutul dogmatic extrem de ridicat şi de „pretenţios” nu
era destinat pentru oricine (cf. Παναγ. Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος
β’, p. 841; alţii propun anul redactării 229, precum Claudio MORESCHINI, ENRICO
Norelli [Istoria literaturii..., vol. 1, p. 314]);
Traducerea exactă a acestei opere a fost făcută de către Fericitul Ieronim, doar că
realitatea condamnării lui Origen a dus inevitabil şi la pierderea acestei traduceri
exacte;
Ţinta teologică a lui Origen a fost de a sistematiza şi a lămuri câteva elemente de
referinţă doctrinală, regăsite în Simbolul de credinţă numit de autor drept
„propovăduirea eclesiastică” (ἐκκλησιαστικόν κήρυγμα);
Cuprinde patru cărţi, care, în baza conţinutului lor, se prezintă astfel:
Cartea Teme Particularităţi Cuprins

Dumnezeu şi fiinţele - Tatăl este mai presus de orice
I pnevmatice (Dumnezeu, definiţie, în timp ce Fiul este
Sfânta Treime, îngerii şi cele două cărţi imaginea Tatălui, dar mai mic
căderea lor) sunt privite decât El. Duhul Sfânt nu
drept acţionează decât asupra sfinţilor;
„primul manual - o parte din lumea îngerilor s-a
141
creaţia, soteriologia, de teologie răcit, devenind „suflete” (ψυχή);

II eshatologia, dogmatică în - altă parte, lenevindu-se atât de
apocatastaza literatura tare, au luat chiar trup → creaţia;
patristică” - iadul nu este veşnic, de vreme ce
toate vor fi restaurate
(apocatastaza tuturor);
III liberul arbitru şi - - este singurul punct de natură
urmările sale ortodoxă;
IV hermeneutică biblică - - diferite interpretări biblice;
Scriitorul alexandrin expune în această operă aproape toate temele dogmatice ale
Bisericii creştine. Atunci când vine vorba despre chestiuni tendenţioase, Origen
repetă adeseori ipoteza sa de lucru: el oferă doar schiţe, ipoteze sau încercări cu
privire la „problemele deschise”. Cu alte cuvinte, Origen nu-şi propune să
introducă dogme, ci mai curând „bănuieli”, „discuţii” sau „interogaţii” (cf.
ORIGEN, „Despre principii”, în: Scrieri alese. Partea a treia, studiu introductiv, trad.,
note de Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 8, EIBMBOR,
Bucureşti, 1982, pp. 7-312, aici p. 11);
În epoca iustiniană, în anul 543, erorile doctrinale au fost sistematizate în nouă
puncte distincte, şi anume: preexistenţa sufletelor, preexistenţa sufletului
Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre sufletul lui Hristos şi a Logosului cu
trupul lui Iisus luat din Fecioară, Logosul a luat forma tuturor părţilor
pnevmatice, trupurile înviate vor avea formă sferică, stelele au suflet, Hristos va
pătimi într-o lume viitoare din nou, mărginirea puterii divine şi pedepsele iadului
vor avea sfârşit;
Sinodul endemic, convocat de Iustinian în 543 la Constantinopol, adăuga alte şase
puncte printre care subordinaţianism (relaţia de inferioritate şi de subordonare a
Fiului faţă de Tatăl), nestorianism, monofizism şi probleme heterodoxe cu privire
la Euharistie (doar cei drepţi mănâncă în Euharistie însuşi Logosul personal, în
timp ce cei păcătoşi doar trupul simbolic al Domnului);
Pentru date suplimentare privind operele lui Origen, inclusiv opera

fundamentală, vezi: Basilio STEIDLE, Patrologia..., pp. 43-47; Johannes ALZOG (ed.),
Bibliothèque Théologique..., pp. 187-198; IDEM, Manuel de Patrologie, pp. 159-162;
Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 116-118; Otto BARDENHEWER,
Patrology..., pp. 138-151; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de Patrologie..., pp. 88-92; J.-
A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 91-124; Fulberto CAYRÉ, Patrologie e Storia della
Teologia, vol. 1, pp. 197-202; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 296-300;
Johannes QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 43-75; Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ,
Πατρολογία..., pp. 143-156; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 36-38; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος α’, pp. 36-38; ORIGEN, Scrieri alese. Partea
întâi..., pp. 21-33; Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία.
Πατέρες..., pp. 117-120; IDEM, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’, pp. 814-856;
Claudio MORESCHINI, Enrico NORELLI, Istoria literaturii..., vol. 1, pp. 301-334;
Hubertus R. DROBNER, Lehrbuch der Patrologie, pp. 114-119; Stylianos
142
PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 373-397; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,

Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, pp. 83-85; Henri CROUZEL, Origen..., pp. 105-
122; VOICU/COLDA, Patrologia, I, pp. 432-444; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie,
vol. 1, pp. 318-332.
a) idei teologice ortodoxe
Gândirea lui Origen, proiectată în cuprinsul operelor sale, atinge toate punctele
esenţiale ale Teologiei. Totuşi, trebuie întotdeauna lecturat cu mare atenţie pentru
a putea face o distincţie clară între ceea ce este conform învăţăturii creştine şi ceea
ce a fost socotit opinii heterodoxe;
Problematica triadologică: Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor, iar Fiul Său,
Cel de-o fiinţă cu El (ὁμοούσιον τῷ Πατρί), este născut din veci. În opinia lui
Origen, „nu a fost un timp când Fiul nu era” (non erat quando Filius non erat). Fiul
lui Dumnezeu este Dumnezeu adevărat pe baza principiului de a fi „după fiinţă
Dumnezeu” (κατ’ ουσίαν ἐστι Θεός) şi în plus este Dumnezeu-Omul
(θεάντροπος, Deus-Homo), prin asumarea firii umane;
Origen recunoaşte divinitatea Duhului Sfânt, accentuând despre El că este
Dumnezeu adevărat, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Care nu primeşte
cunoaştere a celor dumnezeieşti în timp, ci din veşnicie dimpreună cu Tatăl şi cu
Fiul, de vreme ce este Dumnezeu adevărat:
„Dar nu trebuie să ne închipuim că Duhul ar cunoaşte numai în urma

descoperirii aduse de Fiul. Căci dacă Duhul ar cunoaşte pe Tatăl numai prin
descoperirea Fiului ar însemna că El ar trece de la neştiinţă la ştiinţă. Or, ar fi un
lucru necuviincios şi nebunesc să mărturiseşti că, pe de o parte, crezi într-un Duh
Sfânt, iar pe de altă parte, Îl faci ignorant. Nu trebuie să credem că El a fost
altceva înainte de a fi Duh Sfânt şi că ar fi progresat până a ajuns să fie Duh
Sfânt... Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt a existat în tot timpul” (ORIGEN, Despre
principii, I, 3:IV, pp. 73-74);
Problema hristologică: Hristos creează lumea alături de Tatăl şi se naşte ca om în

timp din Fecioara Maria. Naşterea aceasta în timp este, desigur, una reală. El a
primit afectele firii noastre, S-a golit de Sine de mărirea veşnică (chenoză), dar fiind
în permanenţă om cu adevărat. În Hristos sunt două firi: firea umană şi cea
dumnezeiască. Deşi sunt două firi în Hristos, totuşi, ca Persoană, El este o singură
fiinţă. Fiind Mântuitorul nostru, El a căzut victima păcatelor noastre, pătimind
pentru noi de bună-voie:
„Mai credem că Acelaşi Iisus Hristos, Care a venit în lume, S-a născut din Tatăl
înainte de orice făptură. După cum a ajutat pe Tatăl la zidirea întregii lumi, căci
după cum ni se spune în Evanghelie «toate prin El s-au făcut», tot aşa în
143
vremurile cele mai de pe urmă S-a golit de Sine de mărirea veşnică şi S-a făcut
om, luând trup de om şi rămânând cu trup, deşi era Dumnezeu. A luat asupra-Şi
trup asemenea trupului omenesc cu singura deosebire că S-a născut dintr-o
fecioară şi din Duhul Sfânt, iar întrucât acest Iisus Hristos S-a născut şi a pătimit
cu adevărat, iar nu numai în chip aparent, a murit într-adevăr de moarte
obişnuită, dar a şi înviat cu adevărat din morţi...” (ORIGEN, Despre principii,
Prefaţa:2, p. 39);
Problematica eclesiologică: Biserica este „Trup al lui Hristos”, „podoabă sau chip
al lumii”. Activitatea eclesiologică este înţeleasă de Origen mai curând cea
învăţătorească, racordată mereu la Logosul divin. Din această perspectivă, clericii,
deşi sunt parte componentă a lumii, trebuie să slujească oriunde Cuvântul
dumnezeiesc:
„Căci cele sfinte nu trebuie căutate în vreun loc anume, ci în fapte, în viaţă şi în
moravuri. Dacă acestea sunt după Dumnezeu şi conforme preceptului lui
Dumnezeu, chiar dacă eşti în casă, chiar dacă eşti în for - ce spun eu, «în for»? -,
chiar dacă te vei găsi în teatru slujind cuvântului lui Dumnezeu, să nu te
îndoieşti că eşti în sfinte...” (ORIGEN, Omilii şi adnotări la Levitic, Ediţie bilingvă,
XII:4, studiu introductiv, trad. şi note de Adrian Muraru, col. „Tradiţia creştină”,
3, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 447-449);
Biserica este privită pură, lipsită de orice pată sau întinăciune, alcătuită dintr-un
număr infim de „sfinţi” şi de „învăţători”. Deşi episcopii au drept rolul de a se
îngriji de cele sine qua non Bisericii şi să-i îndemne pe credincioşi „spre învăţătura
cea sănătoasă”, rolul decisiv în viaţa eclesiastică îl deţin sfinţii, persoanele
desăvârşite:
„Şi e clar că între condiţiile cerute pentru episcopi, descriind ceea ce trebuie să fie
episcop, Pavel a fixat-o şi pe cea de dascăl, când spune că trebuie «să fie
destoinic, să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici»,
pentru ca prin înţelepciunea din el să închidă gura grăitorilor în deşert şi a celor
înşelători...” (ORIGEN, Contra lui Celsus, III:48, p. 204);
Dincolo de a vedea ierarhia bisericească compusă, desigur, din cele trei categorii
distincte (episcop, preot, diacon), Origen atrage atenţia în cadrul omiliilor sale cu
privire la defectele acestora, care se opun idealul sfinţeniei. Ceea ce le impută
scriitorul egiptean sunt tocmai „mândria şi aroganţa, aerele de stăpân, asprimea,
ambiţiile carieristice, care se substituie slujirii, dispreţul faţă de cei săraci şi umili,
oscilaţia între o rigoare excesivă şi o indulgenţă nu mai puţin excesivă” (Henri
CROUZEL, Origen..., p. 367);
Problematica ascetică: exerciţiile trupeşti, care duc la consolidarea sufletească, nu
sunt înţelese din perspectiva aridă a virtuţiilor. Asceza are rol purificator, de a
întări sufletul pentru lupta cu păcatul şi patimile;
144
b) idei heterodoxe
Problematica hristologică: dacă Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu prin excelenţă,

Fiul Său este făcut Dumnezeu prin acţiunea participativă la acea dumnezeire, nu
precum Dumnezeu; El este chip al prototipului, inferior Tatălui, cu o putere mai
mică, „al doilea Dumnezeu” (Despre principii, I, III:3; cf. Stylianos PAPADOPOULOS,
Patrologia, vol. 1, p. 379). In extenso, şi Duhul Sfânt este inferior Fiului şi Tatălui;
Întruparea lui Hristos este asigurată de Duhul Sfânt, iar Cel care se întrupează
este înţeles mai ales prin termenul de Logos şi mai puţin de Hristos. Adeseori în
lucrările sale apare tendinţa cu privire la preexistenţa sufletului lui Hristos (cf.
Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 380, 383);
Apocatastaza şi problematica eshatologică: influenţat extrem de mult de neo-
platonism şi de gnosticism, Origen ajunge să considere că oamenii au nevoie de
purificare după moartea lor. În această dimensiune a purificării, Dumnezeu
intervine în mod direct asupra celor desăvârşiţi, în timp ce faţă de păcătoşi se
aplică sistemul lumilor succesive şi a cercurilor de curăţire (de la 1 la 7 în funcţie
de starea păcătosului). Prin această directivă, Origen vede chiar şi curăţirea
demonilor → teoria apocatastazei sau a restabilirii tuturor (ἀποκατάσταση);
Teoria apocatastazei se va împlini etapizat: prin revenirea lui Hristos pe pământ,
prin învierea pnevmatică a trupurilor şi prin restabilirea comuniunii dintre
Dumnezeu şi oameni (cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, p. 38):
„Tot ce există în lume prin naştere, trebuie să se purifice tot prin foc, şi tot ce e
născut pe lume nu se mântuieşte dacă nu-i pedepsit întâi... în lumea celor
născute, fiecare dintre noi e într-o măsură oarecare foc, dar în acelaşi timp este şi
trup al lui Dumnezeu. Dacă tindem spre progres şi spre îmbunătăţire, deşi nu
suntem chihlimbar, e cu putinţă să ne schimbăm nivelul, urcând spre Dumnezeu
şi, odată trecuţi prin foc, să ajungem chihlimbar, încorporându-ne în partea
superioară a lui Dumnezeu” (ORIGEN, „Omilii la cartea proorocului Ieremia”,
XI:5, în: Scrieri alese. Partea întâi..., pp. 341-450, aici pp. 397-398);
„Astfel, unii încă în primele veacuri, alţii în cele următoare, pe când alţii chiar şi
în vremile mai de pe urmă trecând prin chinuri din cele mai mari şi mai grele,
după ce au îndurat - aşa zicând - fără încetare veacuri de-a rândul, până la urmă
s-au îndreptat în urma unor pedepse apăsătoare şi s-au restabilit, fiind luminaţi
mai întâi de către îngeri, iar mai târziu de către puterile cetelor mai înalte,
ajungând să fie ridicaţi astfel din treaptă în treaptă şi să ajungă apoi până la cele
nevăzute şi veşnice...” (ORIGEN, Despre principii, I:6, p. 95);
Preexistenţa sufletelor: influenţat în mod decisiv de platonism, Origen va

considera că toate sufletele oamenilor au fost create deodată, la început. Sufletele,
păcătuind în tocmai această stare de „pre-existenţă” (existenţa fiind considerată
„vieţuirea în trup”) printr-o manifestare de răcire faţă de Dumnezeu, au fost
pedepsite să locuiască în trupuri, urmând ca la sfârşitul existenţei (şi experienţei)
145
telurice, să se purifice de păcate. Inclusiv titulatura de „suflet” (ψυχή) ar proveni

după opinia lui Origen (influenţată de Platon şi de Aristotel) din „rece” (ψυχός):
„Aşadar, dacă ceea ce e sfânt e închipui în Scriptură prin lumină, foc şi fierbinte
şi dacă vrăjmaşii lor sunt descrişi ca reci, ca dragostea care se răceşte în cei
păcătoşi, atunci trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva însuşi cuvântul «suflet»
care greceşte se spune ψυχή, nu provine de la răcire faţă de o stare mai
dumnezeiască şi mai bună... De aceea trebuie să vedem acum ceea ce am spus
despre însemnătatea numelui «psihé», adică dacă numele şi-a primit această
numire pentru că s-a răcit, pierzându-şi dorinţa fiebinte a celor drepţi şi
participarea la focul dumnezeiesc” (ORIGEN, Despre principii, II, 8:III, pp. 157-158);
Teoria juridică a dreptului demonilor: pe baza interpretării eronate a trimiterilor

biblice din Ieş. 6:9, Mt. 16:8 şi Rom. 4:11, prin păcatul strămoşesc oamenii au ajuns
sclavii şi supuşii diavolului. Pentru a ne putea răscumpăra din această sclavie
amară, Hristos oferă diavolului propria Sa viaţă, sufletul Său, pentru a deveni
„preţ” de răscumpărare pentru noi;
În privinţa punctelor doctrinale, a se vedea lămuriri suplimentare la: Johannes

ALZOG (ed.), Bibliothèque Théologique..., pp. 198-205; IDEM, Manuel de Patrologie,
pp. 162-170; Bernard SCHMID, Manual of Patrology, pp. 118-119; Otto
BARDENHEWER, Patrology..., pp. 151-153; Gerhard RAUSCHEN, Éléments de
Patrologie..., pp. 93-95; J.-A. MOEHLER, La Patrologie..., pp. 125-169; Fulberto
CAYRÉ, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1, pp. 203-219; Jean DANIÈLOU,
Origène, pp. 65-283; Berthold ALTANER, Précis de Patrologie, pp. 303-306; Johannes
QUASTEN, Patrology, vol. 2, pp. 75-100; Δημητρίου Σ. ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Πατρολογία...,
pp. 156-162; IDEM, Οἱ Πατέρες..., pp. 38-41; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος α’, pp. 38-39; Παναγιώτου Κ. ΧΡΗΣΤΟΥ,
Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες..., pp. 120-125; IDEM, Ἑλληνική
πατρολογία, τόμος β’, pp. 856-872; Δημητρίου Γ. ΤΣΑΜΗ, Ἑκκλησιαστική
γραμματολογία, pp. 85-86; Henri CROUZEL, Origen..., pp. 137-430; VOICU/COLDA,
Patrologia, I, pp. 444-452; Arhid. Constantin VOICU, Patrologie, vol. 1, pp. 332-343.
6. CARACTERIZARE ŞI IMPORTANŢA CONTRIBUŢIEI TEOLOGICE A LUI ORIGEN
Prin întreaga sa activitate didactică, Origen a căutat (şi) dimensiunea pnevmatică

a oamenilor, aşadar formarea şi promovarea omului spiritual în climatul
convieţuirii sale cu Dumnezeu;
Perspectiva teologică a lui Origen s-a concretizat pe preocuparea de a oferi erminii
scripturistice, ce vor avea la baza lor alegoria. Din această tendinţă obsesivă de a
interpreta Scriptura prin intemediul alegoriei, Origen se dovedeşte a fi cel mai
cunoscut interpret alegorist al Scripturii;
Prin alegorie, Origen transformă Scriptura într-un adevărat cult de interpretare, în
care fiecare literă a cuvintelor biblice primeşte o valenţă teologică, în care se
ascunde adevărata taină a Bisericii;
146
Origen reuşeşte la nivel terminologic să introducă în lucrările sale termeni hapax

legomena, cum ar fi „Dumnezeu-Omul” (θεάνθρωπος), „de-o fiinţă cu Tatăl”
(ὁμοούσιον τῷ Πατρί) şi chiar „Născătoare de Dumnezeu” (θεοτόκος), după cum
influenţează şi monahismul (prin viziunea sa asupra ascetismului) şi etica
creştină.
7. RECEPTAREA CURENTULUI ORIGENIST ÎN BISERICĂ ŞI CONDAMNAREA SA

(cf. Stylianos PAPADOPOULOS, Patrologia, vol. 1, pp. 385-389)
Evaluat pozitiv sau negativ, în funcţie chiar de „interesele” teologilor vremii,

Origen rămâne totuşi receptat multe secole în viaţa Bisericii;
Biserica Alexandriei, prin cele două sinoade locale din 232 (chiar din epoca lui
Origen, deci), a oferit mai curând un avertisment la adresa persoanei şi operei lui
Origen: asupra persoanei – ca fiind neascultătoare, de vreme ce a fost hirotonit de
către o altă Biserică, fără acordul celei din Alexandria şi cu toate că el s-a
autoeunucizat, şi asupra operei – pericol de interpretare eronată a învăţăturii
creştine. Nu toate Bisericile au împărtăşit însă în acea epocă avertismentul
Bisericii alexandrine;
Receptarea tot mai mare a operei sale, conflictele dintre diverşi teologi, pornind
de la cuprinsul ideilor sale şi chiar luările de poziţii antiorigeniste (a se vedea
cazul episcopilor Apolinarie din Laodiceea, Teodor de Mopsuestia, Sf. Epifanie al
Salaminei, Teofil al Alexandriei, etc.) au dus la crearea unui conflict divizat în
jurul discursului teologico-filologic;
Poziţia multor Părinţi mari ai Bisericii, precum cele ale Sf. Atanasie cel Mare,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Ioan Gură de Aur, a fost în permanenţă într-
un echilibru major, corectând ceea ce era eronat la Origen şi preluând ceea ce era
de mare importanţă (vezi cazul Filocaliei lui Origen). În aceeaşi direcţie se
poziţionează (paradoxal chiar) Teofil, unchiul Sf. Chiril al Alexandriei: „Dacă
găsesc în ele (lucrările origeniste, subl.n.) ceva bun adun pentru mine, iar dacă mi
se pare ceva ca fiind plin de spini mă feresc ca de ceva care înţeapă, mergând mai
departe” (SOCRATE SCOLASTICUL, Istoria bisericească, VI:17, trad. de IPS Iosif
Gheorghian, Ediţie diortosită şi îngrijită de Pr. Petru Pantiş, Ed. Ecclesiast, Astra
Museum, Sibiu, 2016, p. 229);
Între secolele V-VI disputa teologică s-a cristalizat în jurul a două „partide”: cea a
origeniştilor şi cea antiorigenistă. Desigur, intervenţia grupărilor monastice a dus
la o identificare mai precisă a terminologiei origeniste defectuoase. „Chestiunea”
Origen era legată în aceste două secole de însăşi realitatea mântuirii, iar Biserica
era forţată să se poziţioneze clar faţă de gândirea teologică origenistă;
Din păcate, numai printr-o anatemizare a lui Origen, adepţii săi sau chiar
credincioşii care se interogau cu privire la „calitatea” Ortodoxiei discursului
origenist puteau fi convinşi de erorile sale doctrinale;
În privinţa condamnării în persoană şi în operă, avem trei etape:
147
An Întrunire Locaţie Hotărâre

cca. 400 sinod endemic Alexandria condamnare în operă şi persoană
543 sinod endemic Constantinopol anatemizarea lui Origen
condamnarea definitivă în operă şi în
553 sinodul V Ecumenic Constantinopol persoană a lui Origen (anatematisma
11, împreună cu alţi eretici)
Deşi condamnat atât de către sinoade endemice, cât şi de cele Ecumenice (spre
exemplu, Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, va repeta condamnarea lui
Origen), Origen nu va fi niciodată uitat de către Biserică, iar admiraţia urmaşilor
va fi mereu la cote maxime:
„Căci de la sânul lui au ieşit nenumăraţi învăţători, mulţime de preoţi,

mărturisitori şi martiri. În sfârşit, cine ar putea să descrie de câtă admiraţie s-a
bucurat, cât de mare i-a fost faima, cât de mare popularitatea?... Care creştin nu l-
a venerat aproape ca pe un profet, care filosof nu l-a cinstit ca pe profesorul său?
... Oare, câţi oameni - şi care să fi fost acela? - puteau să se lipsească aşa de uşor
de un bărbat de o inteligenţă atât de mare, de o erudiţie atât de vastă, înzestrat cu
atâta farmec şi să nu folosească mai degrabă maxima aceea că: «Preferă să
greşească cu Origen, decât să aibă dreptate cu alţii»...” (VINCENŢIU DIN LERINI,
Commonitorium, XVII, p. 104).
148
BIBLIOGRAFIE
A. IZVOARE
***, Despre cumpătare şi că nu trebuie să ţinem cumpătarea numai cu hrană, ci şi cu

mişcarea cea interioară a sufletului”, trad. de Alexandru Prelipcean, studiu
introductiv Pr. Ilie Macar, în: Ortodoxia, VII (2015), 2, pp. 228-255;
***, „Epistolă zisă a lui Barnaba”, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici
de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 1, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, pp. 114-137;
***, Filocalia sau Culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţa,
lumina şi desăvârşi, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae,
vol. 1, Institutul de Arte grafice „Dacia Traiană, Sibiu, 1947;
***, Istorisire despre vieţile monahilor din Egipt, trad. de Gheorghe Ovidiu Sferlea, Ediţie
îngrijită, studiu introductiv, note, glosar şi bibliografie de Daniel Lemeni, col.
„Historia Christiana – Seria Texte”, 2, Editura Doxologia, Iaşi, 2021;
***, „Învăţătură a celor doisprezece Apostoli”, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad.,
note şi indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 1, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, pp.
25-35;
***, La doctrine des Douze Apôtres (Didachè), Introduction, texte, traduction, notes,
appendice et index par Willy Rordorf, André Tuilier, col. „Sources Chrétiennes”,
248, Les Éditions du Cerf, Paris, 1978;
***, Mαρτυρίον τοῦ Ἁγίου Ἱερομάρτυρος Ἰγνατίου τοῦ Θεοφόρου, I-II, în: Corpus
Ignatianum: A complete Collection of the Ignatian Epistles, Genuine, Interpolated, and
Spurious, Together with the numerous extracts from them, As quoted by
Ecclesiastical Writers down to the Tenth Century in Syriac, Greek, and Latin, An
English Translation of the the Syriac Text, Copious Notes, and Introduction by
William Cureton, Francis&John Rivington, London, 1849, pp. 190-195;
***, „Martiriul Sfinţilor mucenici Iustin, Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon şi
Liberian”, în: ***, Actele martirice, studiu introductiv, traducere, note şi comentarii
de Pr. Ioan Rămureanu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 11, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pp. 41-49;
***, Mineiul pe ianuarie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
2010;
***, Mineiul pe iunie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 41972;
***, Mineiul pe luna iulie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Bibliografie
***, Mineiul pe decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

***, Părinţii apostolici, Scrieri I, Ediţie bilingvă, trad. de Cristina Ciubotariu et alii,
studiu introductiv de Dan Batovici, col. „Tradiţia creştină”, 10, Editura Polirom,
Iaşi, 2010;
***, Pătimirile sfinţilor martiri, Cuvânt înainte, note şi comentarii de F.C. Conybeare,
trad. de Monica Medeleanu, Editura Herald, Bucureşti, 2008;
***, Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica tuturor
Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1999;
***, Triod, care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la
Sfânta Înviere, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
CLEMENT ALEXANDRINUL, Stromate. Scrieri II, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, col.
„Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 5, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982;
_, „Pedagogul”, în: CLEMENT ALEXANDRINUL, Scrieri I, trad., introducere, note şi
indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 4, Editura Institutului
EPIPHANIUS OF SALAMIS, Panarion, Book I (Sects 1-46), Translated by Frank Williams,
col. „Nag Hammadi and Manichaean Studies”, 63, Brill, Leiden-Boston, 22009;
_, Panarion, Book II and III: De Fide, Translated by Frank Williams, col. „Nag
Hammadi and Manichaean Studies”, 79, Brill, Leiden-Boston, 22013;
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, trad. de pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi
scriitori bisericeşti”, 13, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;
EVAGRIE PONTICUL, „Capetele despre trezvie”, în: ***, Filocalia sau Culegere din scrierile
Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţa, lumina şi desăvârşi, trad. din
greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. 1, Institutul de Arte
grafice „Dacia Traiană, Sibiu, 1947, pp. 71-72;
FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, studiu introductiv de Constantin Răchită, trad. de
Dan-Nicolae Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Constantin Răchită et alii, ediţie
îngrijită de Ana-Cristina Halichias şi ierom. Policarp Pîrvuloiu, col. „Părinţi şi
scriitori bisericeşti”, SN, 9, Editura Basilica a Patriarhiei române, Bucureşti, 2013;
_, Epistole, vol. 2, trad. din limba latină Maria-Luiza Oancea, Ana-Cristina Halichias,
Traian Diaconescu, Constantin Răchită, Florentina Nicolae, Ştefan Cucu, Florin
Filimon, Dan Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Claudiu Arieşan, Ediţie îngrijită
de Ana-Cristina Halichias, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 10, Editura
Basilica, Bucureşti, 2018;
ΦΩΤΙΟΥ ΤΟΥ ΜΕΓΑ, Ἐπιστολή ε’, Πρός τὸν Ἀκυλαΐας Ἰωαννην, în: Ἰ. ΒΑΛΛΕΤΑ (ed.),
Φωτίου Ἐπιστολαί, London, 1864;
150
Bibliografie
IGNACE D’ANTIOCHE, POLYCARPE DE SMYRNE, Lettres. Martyre de Polycarpe, Texte grec,

introduction, traduction et notes par P.Th. Camelot, col. „Sources Chrétiennes”,
10, Les Éditions du Cerf, Paris, 1958;
ΙΩΑΝΝΟΥ ΜΑΛΑΛΑ, Χρονογραφία, PG 97:64A-718A;
ΙΩΑΝΝΟΥ ΤΟΥ ΧΡΙΣΟΣΤΟΜΟΥ, Ἐγκώμιον εἰς τὸν ἄγιον ἴερομάρτυρα Ἰγνάτιον τὸν
θεοφόρον ἀρχιεπίσκοπον γενόμενον Ἀντιοχείας τῆς μεγάλης εἰς Ῥώμην, PG
50:587-596;
IΣΙΔΩΡΟΥ ΠΗΛΟΥΣΙΩΤΗ, Ἐπιστoλή Ι, ΤΟ’ – Κυρίλλῳ Ἀλεξανδρείας, PG 78, 392C;
_, Ἄπαντα τὰ ἔργα. Ἐπιστολές, εἰσαγωγή-κείμενο-μετάφραση-σχόλια ἀπό τὸν
Ἀθανάσιο Παπαρνάκη, τόμος α’, συλλ. «Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας»,
Ἐλευθέριος Μερετάκης, Θεσσαλονίκη, f.a.;
LACTANŢIU, Instituţiile divine, trad. şi note de Petru Pistol, introducere de C.T.
Arieşan, Editura Învierea, Timişoara, 2004;
_, „De Ave Phoenice (Despre păsarea Phoenix)”, trad., note şi comentarii de Claudiu
T. Arieşan, în: Altarul Banatului, XVI (2005), 7-9, pp. 98-104;
_, Despre moartea persecutorilor, Ediţie bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu
introductiv, tabel cronologic, note explicative şi anexe de Dragoş Mîrşanu, col.
„Tradiţia creştină”, 11, Editura Polirom, Iaşi, 2011;
MELITON AL SARDESULUI, Despre Paşte, în: Diac. Ioan I. ICĂ jr., Canonul Ortodoxiei, vol.
1, Canonul Apostolic al primelor secole, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008,
pp. 853-864;
MAAS, Paul,/ TRYPANIS, Constantinos A. (ed.), Sancti Romani Melodi Cantica. Cantica
dubia, Walter de Gruyter, Berlin, 1970;
ΜΑΞΙΜΟΥ ΤΟΥ ΟΜΟΛΟΓΗΤΟΥ, Πρὸς Μαρίνον τὸν ὁσιώτατον πρεσβύτερον, PG 91:9Α-
286B;
ORIGEN, Scrieri alese. Partea întâi: Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, trad. de
pr. T. Bodogae, pr. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, studiu introductiv şi note de Pr.
Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 6, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981;
_, „Omilii la cartea proorocului Ieremia”, în: Scrieri alese. Partea întâi: Din lucrările
exegetice la Vechiul Testament, trad. de pr. T. Bodogae, pr. Nicolae Neaga şi Zorica
Laţcu, studiu introductiv şi note de Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 6, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1981, pp. 341-450;
_, „Despre principii”, în: Scrieri alese. Partea a treia, studiu introductiv, trad., note de
Pr. Teodor Bodogae, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 8, Editura Institutului
_, Scrieri alese. Partea a patra: Contra lui Celsus, studiu introductiv, trad. şi note de Pr.
T. Bodogae, Colaboratori: Prof. N. Chircă, Teodosia Laţcu, col. „Părinţi şi scriitori
_, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Ediţie bilingvă, studiu introductiv, trad. şi
note de Adrian Muraru, col. „Tradiţia creştină”, 1, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
151
Bibliografie
_, Omilii şi adnotări la Levitic, Ediţie bilingvă, studiu introductiv, trad. şi note de

Adrian Muraru, col. „Tradiţia creştină”, 3, Editura Polirom, Iaşi, 2006;
SANCTI ATHANASII, Epistole Festales, XXXIX, PG 26:1436B-1340A;
Sfântul AMBROZIE, Scrieri. Partea a doua. Scrisori, trad. şi note de Prof. David Popescu,
col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 53, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Sfântul ATANASIE CEL MARE, Scrieri: Partea a doua. Viaţa Cuviosului Părintelui nostru
Antonie, I, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, col.
Sfântul CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri II. Glafire, Glafire la cărţile lui Moise. Glafire la
„Facere”, trad. din greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, col.
Sfântul GRIGORIE DE NYSSA, Împotriva lui Eunomie, vol. 1, Ediţie bilingvă, trad. şi note
de Ovidiu Sferlea, studiu introductiv de Mihail Neamţu, Ediţie îngrijită de Adrian
Muraru, col. „Tradiţia creştină”, 9, Editura Polirom, Iaşi, 2010;
Sfântul GRIGORIE PALAMA, Omilii I, trad. şi introducere de Pr. Roger Coresciuc, Ediţie
îngrijită de Pr. Dragoş Bahrim, col. „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie”, 11,
Editura Doxologia, Iaşi, 2019;
_, Omilii II, trad. şi introducere de Pr. Roger Coresciuc, Ediţie îngrijită de Pr. Dragoş
Bahrim, col. „Viaţa în Hristos. Pagini de Filocalie”, 12, Editura Doxologia, Iaşi,
2020;
Sfântul GRIGORIE TAUMATURGUL, „Discursul adresat lui Origen, în Cezareea
Palestinei, la sfârşitul studiilor sale în preajma acestuia, înainte de a pleca acasă”,
în: Sfântul GRIGORIE TAUMATURGUL ŞI METODIU DE OLIMP, Scrieri, studiu
introductiv, trad., note şi indici de pr. Const. Corniţescu, col. „Părinţi şi scriitori
Române, Bucureşti, 1984, pp. 14-37;
Sfântul IERONIM, Despre bărbaţii iluştri şi alte scrieri, Editura Paideia, Bucureşti, 1994;
Sfântul IGNATIE TEOFORUL, „Epistole”, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi
indici de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 1, Editura Institutului
Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. de pr. Dumitru Fecioru, col. „Izvoarele
Ortodoxiei”, 1, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1938;
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri. Partea a treia: Omilii la Matei, trad., introducere,
indici şi note de Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 23, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994;
Sfântul IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, „Apologia întâi în favoarea creştinilor”, în: ***,
Apologeţi de limbă greacă, trad., introducere, note şi indici de Pr. T. Bodogae, Pr.
Olimp Căciulă, Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997;
152
Bibliografie
_, Apologia a doua în favoarea creştinilor, în: ***, Apologeţi de limbă greacă, trad.,
introducere, note şi indice de Pr. T. Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. D. Fecioru,
col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
_, Dialogul cu iudeul Tryfon, în: ***, Apologeţi de limbă greacă, trad., introducere, note şi
indice de Pr. T. Bodogae, Pr. Olimp Căciulă, Pr. D. Fecioru, col. „Părinţi şi scriitori
Sfântul MAXIM MĂRTURISITORUL, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, trad. din
greceşte, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, col. „Părinţi şi scriitori
Sfântul ROMAN MELODUL, Imne, trad., studiu introductiv şi note Cristina Rogobete,
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007;
Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii şi cuvântări, trad. şi introducere de pr. Dumitru
Fecioru, text revăzut şi notă asupra ediţiei de Constantin Georgescu, note de pr.
Dumitru Stăniloae, Constantin Georgescu şi Alexandru Mihăilă, col. „Părinţi şi
scriitori bisericeşti”, SN, 1, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009;
_, Epistole, trad. din limba greacă, introducere şi note de Pr. Teodor Bodogae, ediţie
revizuită de Tudor Teoteoi, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, SN, 3, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010;
SOCRATE SCOLASTICUL, Istoria bisericească, trad. de IPS Iosif Gheorghian, Ediţie
diortosită şi îngrijită de Pr. Petru Pantiş, Editura Ecclesiast, Astra Museum, Sibiu,
2016;
TEODORET, EPISCOPUL CIRULUI, Istoria bisericească, trad. de Pr. Vasile Sibiescu, col.
TERTULLIANI, Adversus Valentinianos, Text, translation and commentary by Mark T.
Riley, PhD. Dissertation, Stanford University, 1971 (în manuscris);
TERTULIAN, „Apologeticul”, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de Nicolae Chiţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, introducere, note şi
indici de Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 3, Editura
31-109;
_, „Despre prescripţia contra ereticilor”, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de
Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu,
introducere, note şi indici de Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”,
3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1981, pp. 138-171;
_, „Despre rugăciune”, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de Nicolae Chiţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, introducere, note şi
indici de Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 3, Editura
153
Bibliografie

229-246;
_, „Despre suflet”, în: ***, Apologeţi de limbă latină, trad. de Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi David Popescu, introducere, note şi indici de
Nicolae Chiţescu, col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, 3, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pp. 261-337;
VINCENŢIU DIN LERINI, Commonitorium, trad. din limba latină şi studiu introductiv de
Pr. dr. Mircea Florin Cricovean, Cuvânt înainte de Arhid. Constantin Voicu, col.
„Apologetica”, 1, Editura Doxologia, Iaşi, 2019;
B. LITERATURĂ SECUNDARĂ
ALTANER, Berthold, Précis de Patrologie, Adapté par H. Chirat, Éditions Savator

Mulhouse, Casterman, 1961;
ΑΛΕΞΑΝΔΡΙΔΗΣ, Θεμιστόκλης Χ., Οι εγκωμιαστικοί λόγοι του Αγίου Ιωάννου του
Χρυσοστόμου για τους μάρτυρες της Αντιοχείας και της Κωνσταντινουπόλης,
Διπλωματική εργασία, Θεσσαλονίκη, 2018 (în manuscris);
ALZOG, Johannes, Manuel de Patrologie, traduction de l’abbé P. Bélet, Gaume Frères,
Paris, 1867;
_, Bibliothèque Théologique du XIXe siècle, Rédigée par le principaux Docteurs des
Universités catholiques, Traduction de l’Anné P. Belet, tome I: Patrologie, Socièté
Générale de Librairie Catholique, Paris-Bruxelles, 1877;
ΑΡΑΜΠΑΤΖΗ, Χρήστου Αθ., Χριστιανική γραμματεία, τόμος α’: Εκκλησιαστικοί
συγγραφείς και κείμενα της πρώτης χιλιετίας, Εκδόσεις Π. Πουρναρά,
Θεσσαλονίκη, 2008;
BARDENHEWER, Otto, Patrology. The Lives and Works of the Fathers of the Church,
Translated by Thomas J. Shahan, B. Herder, Freiburg im Bresgau&St. Louis, 1908;
_, Geschichte der altkirchenlichen Literatur, Band 1, Wissenschaftliche Buchgesellschaft,
Darmstadt, 22007;
BRAUN, René, Approches de Tertullien, Vingt-six études sur l’auteur et sur l’oeuvre
(1955-1990), col. „Études Augustiniennes. Série Antiquité”, 134, Institut d’Études
Augustiniennes, Paris, 1992;
CAYRÉ, Fulberto, Patrologie e Storia della Teologia, vol. 1: Primo e secondo Libro,
traduzione di D. Tebaldo Pelliazzari, Società di S. Giovanni Evangelista, Roma,
1936;
CAZABAN, Bogdan Tătaru, Sfântul Martir Iustin Filosoful. O introducere, Editura Deisis,
Sibiu, 2010;
CHOUFRINE, Arkadi, Theophany, Theosis: Studies in Clement of Alexandria’s
Appropriation of His Background, col. „Patristic Studies”, 5, Peter Lang, New York,
2002;
COMAN, Pr. Ioan G., Patrologie, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
154
Bibliografie
COMAN, Pr. Constantin, „Experienţa niptică – reper ermineutic”, în: Studii Teologice,
XIII (2017), 3, pp. 13-42;
CROUZEL, Henri, Origen: personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul, trad. de
Cristian Pop, prefaţă de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 22014;
DANIÈLOU, Jean, Origène, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1948;
DROBNER, Hubertus R., Lehrbuch der Patrologie, Herder, Freiburg-Basel-Wien, 1994;
ΦΑΡΑΝΤΟΥ, Μέγα Λ., Περί δικαιοσύνης. Συστηματική έρευνα εις το έργον
Κλήμεντος του Αλεξανδρέως, Αθήναι, 1971;
ΦΟΥΣΚΑ, Πρωτ. Κωνσταντίνου Μ., Θέματα Πατρολογίας, Εκδόσεις Συμμετρία,
Αθήνα, 1994;
GAVRILYUK, Paul L., Cateheză şi catehumenat în primele veacuri ale Bisericii, trad. de
Paula Ilaş şi Daniela Bahrim, col. „Patristica. Studii”, 26, Editura Doxologia, Iaşi,
2018;
GORDON, Pr. Vasile, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti,
2004;
GORDON, Octavian, „Note critice asupra scrierii De mortibus persecutorum”, în:
Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”, V (2005), Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, pp. 475-510;
_, „Aspecte ale vocabularului doctrinar în latinitatea creştină – studiu lexicografic
asupra scrierii De mortibus persecutorum”, în: Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”, VI (2006), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2006, pp. 653-683;
HENKEL, Jürgen, Îndumnezeire sau etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae,
(teză de doctorat), trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 22003;
ΧΡΗΣΤΟΥ, Παναγ. Κ., Ζωή Αληθινή κατά την διδασκαλίαν Ιγνατίου του Θεοφόρου,
διδακτορική διατριβή, Αθήναι, 1951;
_, Ιγνάτιος Αντιοχείας, Πατριαρχικόν Ίδρυμα Πατερικών Μελετών,
_, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος α’: Εἰσαγωγή, Εκδοτικός Οίκος Κυρομάνος,
_, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία. Πατέρες καὶ θεολόγοι τοῦ Χριστιανισμοῦ,
τόμος α’, Εκδοτικός Οίκος Κυρομάνος, Θεσσαλονίκη, 22005;
_, Ἑλληνική πατρολογία, τόμος β’: Γραμματεία τῆς περιόδου τῶν διωγμών,
Εκδοτικός Οίκος Κυρομάνος, Θεσσαλονίκη, 32008;
ΙΩΑΝΝΙΔΗΣ, Φώτιος Σωτ., Εκκλησιατική γραμματολογία. Συγγραφές και Πατέρες
της Δύσης (β’-στ. αι.), τόμος α’, Εκδόσεις Βάνιας, Θεσσαλονίκη, 2004;
IONESCU-STĂNILOAE, Lidia, „Lumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună cu tatăl
meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
ΚΟΥΚΟΥΡΑ, Δήμητρα Α., Η ρητορική και η εκκλησιαστική ρητορική. Διαχρονική
μελέτη, Εκδόσεις Π. Πουρναρά, Θεσσαλονίκη, 2006;
LONG, Jacqueline, „How to Read a Halo: Three (or More) Versions of Constantine’s
Vision”, în: Andrew CAIN, Noel LENSKI (ed.), The Power of Religion in Late
Antiquity, pp. 227-235;
155
Bibliografie
MARINESCU, Adrian, „Părintele Bisericesc sau Sfântul Părinte, martor şi organ al

lucrării Sfântului Duh în Biserică şi în membrii acesteia. Noţiunea de «Părintele
bisericesc» în tradiţia patristică, originea şi semnificaţia eu teologică. Scriitorul
creştere a Bisericii vs. Scriitorul «creştin» (Partea I)”, în: Studii Teologice, V (2009),
1, pp. 31-102;
_, „Patrologia şi studiile de specialitate în cadrul Ortodoxiei din secolul al XX-lea şi
începutul secolului al XXI-lea. Şcoli şi direcţii de cercetare”, în: Viorel IONIŢĂ (ed.),
Teologia ortodoxă în secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, pp. 302-365;
MCGUCKIN, Pr. John Anthony, Dicţionar de teologie patristică, trad. din limba engleză
Dragoş Dâscă şi Alin-Bogdan Mihăilescu, ediţie îngrijită de Dragoş Mîrşanu, col.
„Patristica. Studii”, 13, Editura Doxologia, Iaşi, 2014;
ΜΗΤΣΑΚΗ, Kαριοφίλη, Ἡ βυζαντινὴ ὑμνογραφία, τόμος α’: ἀπὸ τὴν Καινὴ
Διαθήκη ὡς τὴν εἰκονομαχία, Πατριαρχικόν Ἵδρυμα Πατερικῶν Μελετῶν,
MOEHLER, J.-A., La Patrologie ou histoire littéraire des trois premieres siècles de l’ Église
Chétienne, Traduite de l’allemand par Jean Cohen, Tome premier-seconde,
Debécourt, Paris, 1843;
MORESCHINI, Claudio,/ NORELLI, Enrico, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine,
trad. de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, ediţie îngrijită de Ioan-Florin
Florescu, vol. I-II/2, Editura Polirom, Iaşi, 2013;
ΜΟΥΤΣΟΥΛΑ, Hλία Δ., Εισαγωγή εις την Πατρολογίαν, Οργανισμός Εκδόσεως
Διδακτικών Βιβλίων, Αθήνα;
ΜΠΑΛΑΝΟΥ, Δημητρίου Σίμου, Πατρολογία. Οι εκκλησιαστικοί Πατέρες και
συγγραφείς των όκτω πρώτων αιώνων, Τύποις Ι.Λ. Αλευροπούλου, Ἐν
Ἀθηναίς, 1930;
_, Οἱ Πατέρες καὶ συγγραφείς τῆς ἀρχαίας Ἑκκλησίας, Ἐν Ἀθηναῖς, 21961;
ΜΠΕΛΕΖΟΥ, Κωνσταντίνου Ι., Χρυσόστομος και σύφχρονη βιβλική έρευνα. Η
χρονολογική ταξινόμηση των επιστολών του Απ. Παύλου, Εκδόσεις «Διήγηση»,
Αθήνα, 1998;
ΜΠΟΝΗ, Kωνστανίνου Γ., Χριστιανιή γραμματεία ήτοι Φιλολογική και κριτική
ιστορία των Πατέρων τκαι Εκκλησιαστικών Συγγραφέων, τόμος πρώτος: Οι
λεγομένοι Αποστολικοί Πατέρες, Εν Αθήναις, 1977;
ΝΟΥΣΚΑ, Κωνσταντίνου Δ., Η εν τη Εκκλησία ζωή κατά τον Θεοφόρον Ιγνάτιον,
διδακτορική διατριβή, Θεσσαλονίκη, 1971 (în manuscris);
OSBORN, Eric, Clement of Alexandria, Cambridge University Press, Cambridge, 2005;
ΠΑΠΑΔΟΠΟΥΛΟΥ, Στυλιανού Γ., Πατρολογία, τόμος α’: εισαγωγή, β’ και γ’ αιώνας,
Εκδόση δ’, Αθήνα, 2000 [trad. rom.: Stylianos G. PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. I,
Introducere, secolele II şi III, trad. de Adrian Marinescu, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2006];
_, Πατρολογία, τόμος β’: o τέταρτος αιώνας, Αθήνα, 21999 [trad. rom.: Stylianos G.
PAPADOPOULOS, Patrologie, vol. II/1: Secolul IV (Răsărit şi Apus), traducere de
Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009];
156
Bibliografie
PREDA, Pr. Constantin, Sfântul Luca. Evanghelistul şi istoricul lui Dumnezeu, Editura
Doxologia, Iaşi, 2021;
PRELIPCEAN, Alexandru, „Gematria ebraică – paradigmă ermineutică a Sfintei
Scripturi. Studiu de caz: cifrele 1-7 în cartea Facere”, în: Studii Teologice, IV (2008),
2, pp. 177-212;
_, „Constantin cel Mare – «împărat al Împăraţilor şi domn al tuturor celor ce domnesc».
Două aspecte biografice reflectate în imnografia creştină”, în: Teologie şi Viaţă,
XXIII (2013), 1-4, pp. 36-57;
_, Spiritualitate creştină şi rigoare ştiinţifică: notele de subsol ale Filocaliei româneşti, vol. 1:
Studiu introductiv, indexuri şi antologia notelor de subsol (A-L), cu o prefaţă de
Lidia Stăniloae, Editura Doxologia, Iaşi, 2013;
QUASTEN, Johannes, Patrology, vol. 1: The Beginnings of Patristic Literature, Christian
Classics, Wetminster, Maryland, 1986;
_, Patrology, vol. 2: The Ante-Nicene Literature after Irenaeus, Wetminster,
Maryland, 1986;
RAUSCHEN, Gerhard, Éléments de Patrologie et d’histoire des dogmes, Traduits de
l’allemand et adaptès par E. Ricard, Et. Rogers et F. Chernoviz, Paris, 1906;
REED, Annette Yorshiko, „The Trickery of the Fallen Angels and the Demonic
Mimesis of the Divine: Aetiology, Demonology, and Polemics in the Writings of
Justin Martyr”, în: Journal of Early Christian Studies, XII (2004), 2, pp. 141-171;
ROŞU, Adina-Voichiţa, „Fericitul Ieronim – Pe urmele bărbaţilor iluştri”, în:
Qvaestiones Romanicae, VIII (2021), 1, pp. 137-142;
SCHMID, Bernard, Manual of Patrology, B. Berder, St. Louis Mo., 1899;
SCHULZ, Hans-Joachim, The Byzantine Liturgy. Symbolic Structure and Faith Expression,
translated by Mattew J. O’Connell, English edition, introduced and reviewed by
Robert Taft, Pueblo Publishing Company, New York, 1986;
STEIDLE, Basilio, Patrologia seu Historia Antiquae Litteraturae Ecclesiasticae,
Herder&Τypographi Editores Pontificii, Friburg, 1937;
ΘΕΟΔΩΡΟΥ, Ανδρέου, Η θεολογία του Ιουστινού, φιλοσόφου και μάρτυρος, και αι
σχέσεις αυτής προς την Ελληνικήν φιλοσοφίαν, Αθήναι, 1960;
TIXERONT, J., Précis de Patrologie, Librairie Leconffre, Paris, 111934;
ΤΣΑΜΗ, Δημητρίου Γ., Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, τόμος Α, Εκδόσεις Π.
Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 1983;
_, Εἰσαγωγή στὴ σκέψη τῶν Πατέρων τῆς Ὀρθόδοξης Ἐκκλησίας, Ἐκδόσεις Π.
Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 41992;
_, Ἑκκλησιαστική γραμματολογία, Εκδόσεις Π. Πουρναρᾶ, Θεσσαλονίκη, 2001;
VINTILESCU, Petre, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare bisericească,
Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 22005;
VOICU, Arhid. Constantin, Patrologie, vol. 1, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009;
_/, COLDA, pr. Lucian-Dumitru, Patrologia, vol. 1, Editura Basilica, Bucureşti, 2015.
157

Atrologie ŞI Iteratură Ostpatristică: U A I C " I F T O D S "

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Atrologie ŞI Iteratură Ostpatristică: U A I C " I F T O D S "

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

CURS ANUL I, SEMESTRUL 1

LECT. DR. ALEXANDRU PRELIPCEAN

Conform etimologiei πατήρ (πατέρες = părinte, -ţi) şi λόγος (cuvânt, ştiinţă,

patristice le cuprind, dacă reducem Patrologia doar la o simplă „colecţie de

În ceea ce priveşte acum importanţa Patrologiei, apophtegma pr. Ioan G. Coman se

„Patrologia are o valoare şi o importanţă deosebită pentru teologie şi pentru

Perspectiva filologică: corpusul patristic a fost întotdeauna sursă extrem de

3. DIVIZIUNEA MATERIEI (PERIODIZARE)

Opiniile cu privire la această diviziune a materiei (periodizare) sunt încă şi astăzi

Început → Răsărit → Apus

Perioada Ani Evenimente istorice marcante Personalităţi

- au loc primele patru Sinoade Ierusalimului, Sf.

Din perspectiva preocupărilor şi conflictelor de natură teologică, Patrologia poate

Secol Particularitate teologică

1. ISTORIA DISCIPLINEI ŞI CRONOLOGIA LUCRĂRILOR CU TENTĂ „MANUAL”

spunem, amândoi figurează în primele locuri ale ortodoxiei bisericeşti, şi anume,

În adevăratul sens al redactării unui „manual de Patrologie” trebuie amintit

În perioada 467-480 a fost redactată, pornind de la tiparul impus de opera

f) Ioan Trithemius, De scriptoribus ecclesiasticis (1494, tratează 963 de autori);

Răsărit Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească (312-324)

Apus Sigebert de Gembloux († 1112), De viris illustribus

Răsărit Ebedieşu (Abdişo), mitropolit nestorian de Nisibi († 1318), redactează un

Apus Ioan Trithemius, De scriptoribus ecclesiasticis (1494)

2. COLECŢII PATRISTICE ROMÂNEŞTI

În spaţiul românesc anvergura pe care au avut-o în Occident colecţii precum

de traduceri, studii introductive şi cunoaşterea bibliografiei de specialitate pentru

„[Teologia românească] se adapă de la izvoare străine ortodoxismului, se adapă

5) Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznicele împărăteşti

Teofan Mărturisitorul (Cronografia de la Diocleţian până la perioada iconoclastă,

Pentru evitarea oricăror situaţii confuze din traducerile româneşti, studentul

precedase demult… Ea era cunoscută în cercurile intelectuale ale Capitalei,

Printre autorii traduşi de pr. Stăniloae şi cuprinşi în această colecţie amintim:

de la Poiana Mărului din Ţara Românească şi stareţul Gheorghe de la Cernica

1. PĂRINTE, PĂRINTE AL BISERICII, SFINŢII PĂRINŢI: TERMINOLOGIE, LUCRARE,

importanţa covârşitoare pe care Părinţii o au în Biserică şi pentru Biserică, în viaţa

întrebuinţării acestui titlul şi nu ca ceva care denaturează termenul folosit cu

Biserica Romano-Catolică nu a păstrat aceste condiţii cerute, astfel încât astăzi în

2. „DOCTORII BISERICII” ŞI VIZIUNEA APUSEANĂ

Tot din sfera gândirii teologiei romano-catolice, se păstrează astăzi titulatura de

3. SCRIITORUL ŞI ÎNVĂŢĂTORUL BISERICESC, CADRELE OPERELOR SALE

Sub acest cognomen de „scriitor bisericesc” au fost trecuţi atât reprezentanţi de

componenta istorică a polemicii dintr-o anume epocă; în imnografia bizantină

2. GENURILE LITERARE ŞI ELEMENTELE LOR FUNDAMENTALE

Literatura de gen epistolar de care Biserica a dispus până la întocmirea

FERICITUL IERONIM, Epistole, vol. 1, studiu introductiv de Constantin Răchită,

Epistola, dincolo de a fi un mijloc de comunicare firească în Antichitate a

Apologia este legată, desigur, de apariţia apologeţilor în spectrul vieţuirii

Prin intermediul apologiilor şi implicit a apologeţilor Biserica creştină realizează

„Încetând rugăciunile, noi ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutarea păcii. Apoi, se

Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca

2.3. Lucrări de natură teologică, dogmatică sau antieretice

Aceste lucrări de natură teologică, dogmatică sau/şi antieretică constituie corpusul

Cunoaşterea în detaliu a numărului de lucrări care compun acest corpus este

„Iată ce mi-a venit să spun, gândindu-mă, pe de o parte, la cel care împărtăşea

2.4. Lucrări exegetice şi de filologie biblică

Dimensiunile corabiei (arcei) lui Noe au prilejuit numeroase interpretări. Astfel,

Exemplul 2: erminia Şcolii antiohiene faţă de referinţa biblică din Mt 6:24,

De notat faptul că acei teologi care au rămas captivi în a urma cu precădere

2.5. Opere omiletice (cuvântări) şi catehetice (pastorale)

Acest corpus s-a instituit la nevoile pastorale ale credincioşilor de a fi instruiţi cu

Spre exemplu, omiliile Sf. Grigorie Palama († 14 noiembrie 1359) au o perspectivă