Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Dumitru Stăniloae” din Iași

Istoria Artei Universale

ARTĂ BIZANTINĂ
(arhitectură, sculptură, pictură)

Student: Preot Felix-Petru Prisecariu

 ARTĂ BIZANTINĂ (arhitectură, sculptură, pictură)

1. Denumirea de artă
Termenul „artă” provine din latinescul ”ars”, însemnând acelaşi lucru cu grecescul
”techne”. Dar nici unul dintre aceşti termeni nu are semnificaţia contemporană a noţiunii de
artă. Ei desemnau mai degrabă pricepere, iscusinţa de a lucra un obiect oarecare, precum şi
ştiinţa de a comanda o armată, de a măsura un câmp, de a convinge pe ascultători.
Priceperea constă în cunoaşterea regulilor, deci nu există artă fără reguli, fără prescripţii.
Efectuarea unui obiect numai după inspiraţie sau fantezie, fără a respecta anumite reguli,
era contrariul artei. Astfel, poezia, despre care grecii considerau că e inspirată de muze nu
era considerată drept artă. Platon, de exemplu, în dialogul său Gorgias, scria că „munca
iraţională nu se poate numi artă”.1
Arta în antichitate, dar şi în Evul Mediu, cuprindea nu numai artele frumoase, ci
şi meseriile şi o parte dintre ştiinţe. Acele arte ce presupuneau un efort intelectual erau
numite liberale, adică libere de orice efort fizic, iar cele ce presupuneau o muncă fizică
erau denumite vulgare, adică obişnuite. În Evul Mediu, acestea din urmă se numeau
mecanice. În ceea ce priveşte aprecierea acestor arte, cele liberale erau considerate
superioare. Pictura şi sculptura presupuneau un efort fizic şi erau considerate arte vulgare.
În Evul Mediu artele liberale cuprindeau gramatica, retorica, logica, aritmetica,
geometria, astronomia şi muzica. Între artele mecanice se regăsesc arhitectura şi arta
teatrului.2

2. Bizanțul
Bizanțul a prelungit lumea antică până la sfârșitul Evului Mediu. Păzind porțile a două
continente și a două mări, în centrul vâltorii civilizațiilor decăzute, el și-a hrănit cu lentele sale
agonii viața sa violentă și tulbure. El a apărat timp de o mie de ani spiritul legalitar al Romei,
deprinderile de negoț, de politică și de speculații ale grecilor, luxul crud al monarhilor din
Orient, împotriva inundațiilor umane care veneau din Nord, din Est și din Vest.

1
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984
2
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.
294
 Cultul înțelepciunii, fără îndoilaă, nu s-ar fi simțit foarte la largul său sub cupola
Sfintei Sofii, Atena n-ar fi recunoscut, în idolii rigizi care împodobeau biserica, libertatea
naturalismului său religios, și nici respectul său pentru forma vie în mutilările atroce la care
justiția bizantină își supunea osândiții. Realismul intransigent al Asiriei ar fi găsit fade
chipurile din cărțile de rugăciune, iar regii niniviți n-ar fi înțeles revoluțiile de hipodrom,
loviturile de stat din anticameră și de alcov care scăldau purpura Imperiului într-un sânge
veșnic proaspăt. Roma din vremea republicii nu și-ar fi recunoscut legionarii în acei soldați
grași, înzăuați în aur, ea n-ar fi tolerat capitularea neîncetată a legii în fața capriciului imperial
sau a intrigilor eunucilor. Totuși, sub colcăiala viciilor, sub orgia jocurilor, a strigătelor celor
masacrați, a autocratismului convulsiv silit să asculte de ordinele mulțimii, el reprezenta legea
Romei, opulența Babilonului, curiozitatea Atenei, și singurul focar luminos în mijlocul nopții.

Creștinismul, pe care grecii din Roma îl propagau, pe de altă parte, prin intermediul
imagineim, în noaptea Catacombelor, n-a putut nici să purifice, nici să stângă acest focar, în
care se consuma, cu un zgomot de incendiu, tot ceea ce mai rămânea din seva antică în
fructele sale otrăvite. Autocratul bizantin, pentru a-și asigura sprijinul mulțimilor care
răspunseră chemării apostolilor din Galilea și care făcuseră cu putință, renunțând la instinctul
lor revoluționar, înscăunarea unui regim social mai aspru decât primul, l-a adoptat în ceea ce
privește litera sa, și a poruncit preoților să schimbe numele zeilor. Sofiștii pervertiseră spiritul
filozofic. Conciliile bizantine codificau sofistica.

Schisma din 1054, care a despărțit Biserica din Orient de papă, a însemnat consacrarea
schismei politice care despărțea Orientul de Occident după împărțirea Imperiului. Fiecare
jumătate a vechii lumi va merge de acum înainte singură pe drumul transformării și al
prefacerii. Modelul roman li se oderă barbarilor, cu riscul de a se sfărâma sub impulsul
dorințelor lor. Elenismul asiatizat domină Orientul prin Constantinopol, până când Orientul și-
l va aservi prin Istanbul. Icoanele ortodoxe vor reprezenta idolatria grecească agonizantă,
după cum icoanele catolice, câteva secole mai târziu, vor reprezenta idolatria latină ce
renaște.3

3
Faure, Elie, Istoria Artei, Arta medievală, Editura Meridiane, București, 1970
Icoană bizantină din sec. XII (fildeș și metal, Muzeul Luvru, Paris).

Când deschizi una din acele psaltiri pe care călugării greci, retrași în mănăstiri, le
împodobeau cu înluminuri în secolele VI și X, îți dai repede seama că creștinismul venea să
ceară idolului grec, pe cale de a muri, consacrarea vieții. Toată istoria poporului evreu e
transpusă aici, îmbrăcând sub numele noii divinități, aparențele mitologiei grecești. David e
Heracle când luptă și, de îndată ce cântă e Orfeu. Marea zeiță este pureri prezentă, cu
frumoasele ei brațe, cu frumosul ei chip și cu sânii ei, în peisajul idilic al romanelor

4
Icoană bizantină din sec. XII (fildeș și metal, Muzeul Luvru, Paris). https://ro.wikipedia.org/wiki/Icoan
%C4%83#/media/Fi%C8%99ier:Reliquary_Nativity_Louvre_OA11399.jpg
alexandrine. În timpul tinereții Bizanțului, Alexandria trăiește încă, creșterea lui și declinul ei,
își amestecă laolaltă vocile. 5

Imaginile din manuscrise nu mai au, evident, nimic din prospețimea acelei lumi ce se
descoperea, uimită, pe sine. Dar recunoaștem totuși spiritul grec. Omul se îndreaptă spre
dumnezeul său într-o atitudine liberă, întreaga viață tinde către el ca spre un centru de atracție
și se organizează în grupuri naturale ale căror elemente se echilibrează. Dacă acest spirit este
mai puțin aparent în marii idoli pictați, în mozaicurile strălucitoare care decorează de sus până
jos mănăstirile și bisericile, e pentru că materia e mai puțin suplă, suprafețele ce trebuiesc
acoperite mai exigente, punctul de vedere decorativ mai necesar, și artistul mai controlat.

Prin ceața roșcată a fumului de tămâie și a celor zece mii de lumânări aprinse, Christos
pantocrator, Fecioara, apostolii, sfinții încununați cu aur, înveșmântați în haine strălucitoare,
rămâneau departe. Foarte sus, marea cupolă turtită nu lăsa visul înfiripat să evadeze din
templul pe care semicupolele din colțuri și cele trei apside din fund îl legau de pământ printr-o
serie de unduiri etajate, așa cum contraforții unui masiv muntos leagă vârfurile de câmpie.
Templul antic în care totul se combină pentru a asocia sensul formei exterioare cu linia
munților și a orizonturilor învecinate, era acum orientat din afară spre înlăuntru, iar
naturalismul grec, acomodat cu brutalitate gustului popoarelor moleșite de moravurile
asiatice. Oricât de mare ar fi fost, privită din exterior, forța concentrată a bisericii Sfânta Sofia
și greutatea cupolelor sale rotunde, ea stăpânea mulțimile și îi uimea prin luxul interior pe
călătorii care veneau la Constantinopol răspândind apoi până departe gloria Imperiului
grecesc.

5
Manuel d,art byzantin de Charles Diehl
6
Hristos Pantocrator
Una dintre cele mai celebre icoane din Hagia Sophia- mozaic datat în sec. al XII-lea

6
Hristos Pantocrator,
Una dintre cele mai celebre icoane din Hagia Sophia-
mozaic datat în sec. al XII-lea. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_bizantin%C4%83
 O altă formă de artă, s-a dezvoltat în perioada macedoniană, și anume sculptura
iconică și producerea unor tripticuri sculptate în fildeș și în bronz aurit de o frumusețe
extraordinară. Cel mai cunoscut triptic din această perioadă este fără îndoială tripticul
Harbaville, aflat astăzi în Muzeul Louvre. Tripticul îi înfățișează pe Iisus, Maica Domnului și
Sfântul Ioan Botezătorul. Partea posterioară a tripticului îi reprezintă pe mulți dintre Apostolii
și Sfinții bisericii ortodoxe contemporane dinastiei.

O altă comoară culturală și artistică rămasă din această perioadă, este o placă de fildeș
aurit care făcea parte din același triptic, sub numele Romanos și Eudoxia.

7
https://desydemeter.files.wordpress.com/2012/01/abiz-13.jpg
 Nicicând un asemenea lux material n-a legat sentimentul popular de litera unei religii
care se pretindea spirituală prin excelență. Marmorele striate, mozaicurile policrome, marile
picturi de pe bolți, de pe pereți, de pe pandantivele care îngăduiau ca greul cerc al cupolei
constelate să se înscrie exact în careul edificiului, bariera de argint a sanctuarului, altarul de
aur, amvonul de aur, cele șase mii de candelabre de aur, puzderia de pietre prețioase
încrustate, care acopereau sub șuvoaie de sclipiri aurul amvonului și al altarului, al
cădelnițelor, al crucilor, al statuilor smălțuite, al raclelor, al tiarelor, al diademelor, al
veșmintelor rigide țesute cu fir de aur în care se imobilizau idolii vii, împăratul și patriarhul-
totul părea o enormă sferă de diamant străbătută de flăcări, o neasemuită splendoare
suspendată de ghirlande de lumină. Paradisul făgăduit se realiza pe pământ. 9

Da, cupola aurită nu lasă visul să se înalțe, dar visul se rotește și se întoarce neîncetat
asupra lui însuși pe câteva orbite închise, geometrie mișcătoare în spațiul care reproduce,
rezumăși pietrifică gravitația cerurilor. Sferele de aur se rotesc într-una. Sofistica refugiată în

8
https://desydemeter.wordpress.com/2012/01/05/arta-bizantina-3/
9
Faure, Elie, Istoria Artei, Arta medievală, Editura Meridiane, București, 1970
Concilii și matematica exilată fuzionează într-o străfulgerare de puritate, închizând arhitectura
în orbita supusă a lumilor tăcute.10

Înlănțuită în aur, imobilizată de dogmă, de regulile birocratice, care fixau până în cele
mai mici amănunte viața socială și profesională a breslelor meșteșugești și a artiștilor, arta
bizantină nu și-a dat niciodată măsura. Avântul greoi pe care și-l luase a fost chiar zdrobit
pentru mai bine de un secol de către edictele lui Leon Isaurianul și ale succesorilor săi, care
interziceau icoanele. Cultul iconolatrun-a triumfat decât după o sută de ani de proscriere, de
măceluri, de vandalism furios. Când icoanele au apărut din nou, tradiția fusese zdrobită,
elanul tăiat din rădăcini, iar artiștii din Bizanț, exilați, se împrăștiaseră în Orientul apropiat, în
Italia, și chiar și în Spania și în Franța. Arta bizantină a supraviețuit pentru că pictoriii de
înluminuri își continuau, în plină iconoclastie, munca lor în mănăstiri, pentru că un nou val de
energie a urmat efortului pe care Constantinopolul a trebuit să-l depună pentru a respinge
invazia slavă și mahomedană, și mai ales pentru că, o dată cu Cruciadele, un mare suflu de
viață o străbate. El a mai strălucit încă două secole și a umplut Bizanțul, Salonicul, Grecia,
Siria, cu acele bazilici cu turnuri poligonale, atât de sărace pe din afară, cu domurile lor turtite
acoperite cu țiglă, dintr-o materie sărăcăcioasă și seacă, dar bogate pe dinăuntru de o
obscuritate albastră și verde, în care chipuri alungite privesc cu ochi mari. S-a așezat în
leagănul Elveției, a pătruns până în inima califatelor arabe, până la Bagdad, până în Abisinia,
unde mai dăinuie încă, a invadat Rusia creștinată, amestecându-se aici mai târziu cu obscure
influențe asiatice, pe care invazia mongolă le-a adus din Persia, din India și chiar din China-
cupole de aur umflate, bulbucate, turtite, alungite, subțiate, răsucite în înfășurări ritmice,
rotitoare, icoane de nestemate și aur.11 Pretutindeni în Europa, până în momentul când sufletul
francez , după ce a concentrat la izvoarele inspirației sale toate curentele venite din Orientul
grec, hindus, arab, de la scandinavi, de la romani, a început să se reverse spre Occident,
pretutindeni, pe capitelurile coloanelor, pe broderiile de metal, de piatră, de lemn, care
acoperă rampele, porțile, sipetele, pe pojghița de smalț a raclelor cu moaște, a artofoarelor
(Vas în care se pune artosul-prescure), a cădelnițelor, pe faldurilor rigide ale odăjdiilor, se
întâlnește pe timp de trei-patru sute de ani, arabescul rigid al Bizanțului, animalele sale
simbolice plate, roțile sale specifice, crucile cu brațe evazate, basoreliefurile sale țepoase,
invazia masivă a unei arte ornamentale monotone și sistematice. Monotonă și sistematică,
adică purtând semnul evident al persistenței geniului grec, constrâns de inteligență să

10
Faure, Elie, Istoria Artei, Arta medievală, Editura Meridiane, București, 1970

11
Idem
formuleze o armonie care părăsește inima artistului pentru a sălășlui în mintea teoreticienilor.
Dar cu o ornamentație bogată, adică purtând semnul evident al persistenței geniului asiatic
romanizat, constrâns de senzualitate să exprime o bogăție de impresii pe care spațiul
teoreticianilor nu o poate smulge din inima artistului. Negustorii din Bizanț au umplut inima
cu obiecte din fildeș minuțios lucrate, cu obiecte de aur și de argint încrustate cu smalț și cu
perle, cu stofe țesute cu fir de aur, cu racle de aur împodobite cu pietre scumpe, cu o
sumedenie de obiecte de cult prin care îndărătnica răbdare a sculptorilor și a giuvaergiilor a
reușit să învingă pasivitatea morală a barbarilor, să întrețină pretutindeni un simulacru de
tradiție, să reverse în mod inconștient în sensibilitățile noi ceea ce rămânea din efortul Romei
și al Atenei, și să stabilească o tranziție imprecisă și fluctuantă, dar reală, între Europa și Asia,
între spiritul antic și spiritul medieval.

O sută de ani după ce jefuiseră Ierusalimul, orașul necredincios, francezii jefuiau Bizanțul,
orașul creștin. Europa doboară meterezul care o apără de Asia.12

3. Arta Bizantină în Țările Române

Odată cu consolidarea organizării de stat și a celei bisericești (sec. XIV) în Țările

Române s-a consacrat definitiv ca stil oficial de artă bisericească stilul bizantin cu diferite
influențe. În Transilvania și în Banat, arta bisericească a fost puternic influențată de cea
romanică și gotică. Reprezentativ rămâne ansamblul din biserica domnească de la Curtea de
Argeș secolul XIV , urmat -peste două secole- de frescele exterioarelor frumoaselor biserici
din Nordul Moldovei, în care tradiția bizantină a căpătat o interpretare originală. La sfârșitul
secolului al XV-lea, s-au folosit în Moldova unele teme străine, nu numai artei
constantinopolitane, dar și celei balcanice.

Este greu de determinat cu precizie geneza artei bizantine în teritoriul Țărilor Române
însă este certă apariția ecourilor noii forme de artă în forme provinciale în spațiul carpato-
dunărean. Putem vorbi de o lume bizantino-romana la Dunarea de Jos ( secolele V-VII ) areal
în care arta bizantină se reflectă pe fundamentele artei romane prin organizarea Bisericii
locale cu epicscopia la Tomis și subordonată Constantinopolului. Evenimentele istorice care
au culminat cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476, sunt momentul în care zona
la care ne referim intra sub influența Imperiului Bizantin. Astfel, teritoriul Dobrogei actuale
intra în sfera de interese ale împăraților din Răsărit. Sub imparatul Iustinian se refac capete de
pod. Sub jurisdicția arhiepiscopiei Justiniana Prima, în secolul VI, este construită Bazilica de

12
Faure, Elie, Istoria Artei, Arta medievală, Editura Meridiane, București, 1970
la Sucidava. Din păcate migrația slavilor și bulgarilor din secolele VIVII au dus la dispariția
bazilicilor paleocreștine, rămânând doar fundamente și elemente sculptate. Planurile
presupuneau existența a 3 nave despărțite de 2 șiruri de coloane, una la intrare și o absidă
semicirculară la est. Altarul este desparțit de naos de cancellum, o balustradă de coloane. La
vest era prevăzut un atrium pentru penitenți și catehumeni alcătuit dintr- un portic acoperit și
o curte interioară.Dacă bazilicile paleocreștine ale orașelor zilei ( Histria, Tomis, Calatis ) au
fost distruse compet, de-a lungul falezei portului din Constanța s-a păstrat un mozaic-
paviment de 850 mp apărținând perioadei romane târzii ( sfârșitul secolului V ) constituit din
marmură și ceramică în 6 culori, având motive florale și geometrice. Elemente sculptate s-au
păstrat mai bine, referire făcând la elemente principale de estetică arhitecturală: fusuri de
coloane, capiteluri, arhitrive, cornișe și mese de ofrandă. Cele mai multe piese de același gen
care au rezistat până astăzi constituie capiteluri de ordin ionic și corintic cu frunze de acant
și crucea ca simbol al noii credințe. Ca răspândire, urmează pietrele funerare și lespezile cu
inscripții și simboluri creștine: peștele, porumbelul, frunza de palmier dar mai ales motivul
crucii. Apartiția cultului Sfintei Cruci nu se lasă așteptat, are ecou puternic, un exemplu fiind
o cruce inscripționată “In morte resurectio”. Printre cele mai importante elemente de metal se
numără monograma de la Biertan, discul lui Paternus ( anafornita).13

13
https://ro.scribd.com/document/553761184/Mostenirea-Artei-Bizantine-in-Tarile-Romane
 

Mozaic din Bazilica San Vitale reprezentându-l pe Iustinian

14
https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_bizantin%C4%83#/media/Fi
%C8%99ier:Meister_von_San_Vitale_in_Ravenna_003.jpg
 Tipuri regionale de basilici creștine

15
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/locasurile-cult/tipuri-regionale-basilici-crestine-70763.html
Epitrahil - Ştefan Cel Mare, cca 1504 (Foto: MNAR)

Încărcarea, cu o doză mai mare de istoricitate a artei românești, este o notă distinctivă
evidențiată îndeajuns de cercetători.

Ctitoria Mănăstirii Argeșului a lui Nicolaie Basarab este, în privința picturii, fidelă față de
vechea tradiției bizantină. În timpul lui Alexandru Lăpușneanu, în arhitectura și pictura
bisericilor din Moldova se întâlnesc unele elemente renascentiste.17

Începând cu secolul al IV-lea, iconografia va cunoaște o dezvoltare remarcabilă. Odată

cu urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare și cu Edictul Imperial al lui Teodosie, instituind
creștinismul religios de stat, în anul 380, Biserica intră într-o perioadă de pace, în care arta
sacră va lua o mare amploare. La aceasta a concurat mai multe cauze: Libertatea religioasă
acordată creștinilor prin Edictul de la Milan (313), precum și aflarea Sfintei Cruci a
Mântuitorului de către Împărăteasa Elena (324), favorizează dezvoltarea magnifică a artei
religioase. Se construiesc biserici mărețe și se promovează împodobirea lor cu icoane și cruci.
Semnul crucii va fi cusut pe steagurile soldaților ca semn protector în lupte, aflarea Sfintei
Cruci după cercertările interprinse pe Golgota de către Elena, mama lui Constantin și apoi, nu

16
Epitrahil - Ştefan Cel Mare, cca 1504 (Foto: MNAR) news.ro/cultura-media/broderii-de-traditie-bizantina-din-
romania-la-luvru-prima-expozitie-de-arta-romaneasca-in-muzeul-parizian-1922404301342019041318959917
17
Gavril, Hoțoleanu, Curs de artă creștină, Zăbriceni, 2007
întâmplător semnul crucii care se regăsește, intenționat sau măcar resimțit în planurile
locașurilor de cult, începând chiar cu primele edificii.

După mutarea capitalei Imperiului în Bizanț, Răsăritul va deveni centrul de gravitație

al dezvoltării artelor și cu precădere a picturii. La început, arta creștină, adoptă formele artei
imperiale. Hristos este reprezentat ca stăpân așezat pe tron înconjurat de apostoli și sfinți
pregătiți să primească legea cu mâinile acoperite, după cum o cerea ceremonialul de la curtea
imperială. Împăratul era reprezentant al Său pe pământ stabilindu-se astfel o legătură între
Biserică și stat, legătură care nu a fost lipsită de neajunsuri.

Constantinopolul, favorizat de așezarea sa între Orient și Occident, devine punctul de

cristalizare a noii arte- ARTA BIZANTINĂ- creștină în esența sa și orientală datorită
rădăcinilor sale. Arta bizantină va fi o artă mistică și simbolică (Palatul Sacru, purpura
împăratului, titlurile lui, gesturile, formulele pe care le rostea, veșmintele preoților și ale
demnitarilor, ceremonialul curții sau riturile liturgice, arhitectura bisericilor sau temele
iconografice- totul avea un sens simbolic. Inclusiv culorile își aveau simbolistica lor și chiar o
ierarhie: astfel, împăratul semna decretele cu cerneală purpurie, înalții demnitari semnau cu
cerneală albastră, demnitarii de rangul doi cu verde.18

Din Orient, din Ierusalim și din Antiohia, imaginea va primi vederea frontală,
trăsăturile realistice, chiar portretistice, fără să adopte naturalismul lor, pe alocuri greoi.
Începând din această perioadă, Hristos va fi înfățișat cu părul lung, cu barba și ochii închiși la
culoare. Voalul care acoperă părul femeilor și cade până la genunchi (ca în icoanele Maicii
Domnului) își are originea în civilizația orientală. Ctitoriile lui Constantin cel Mare , vor pune
bazele tradiției monumentale și a câtorva prototipuri canonice în arhitectură și pictură.

Culmea realizării artistice în primele secole ale Imperiului Bizantin a fost atinsă sub
împăratul Justinian (527-565). Acesta a probat o capacitate neegalată în a construi și decora
edificii creștine. Momentul de apogeu pe care îl reprezintă sinteza justiniană, e cunoscut sub
numele de ”prima vârstă de aur” din istoria artei bizantine. Arta monumentală în componența
ei decorativă (plastică și iconografică), urmează în linii mari aceeași evoluție ca și arhitectură.
Se observă acest lucru în marile centre precum Constantinopolul, Ravena și Roma.
Decorul inițial al Sfintei Sofii excela mai cu seamă în ornamente pentru care s-a folosit

18
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii și civilizației, vol. 2, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 219, nota
138
marmură rară, pietre scumpe și metale prețioase. Pentru iconografia cupolei, Justinian, cu
gândul la Solomon, pare a-și fi refuzat orice model mai apropiat, pentru ctitoria sa ”de suflet”.

Catedrala Sfânta Sofia din Istanbul

Arta mozaicului a fost folosită din belșug de către Justinian. Mozaicul era genul de
artă prin mijlocirea căreia strălucirea luminii și a culorilor apropia sufletul de perfecțiunea
invizibilă, fiind cât se poate de potrivit spre a exprima un simbolism supranatural și a traduce
în mod figurativ valori spirituale. Iar în cadrul fastuosului ritual liturgic- concept după
modelul ceremonialului curții imperiale- splendoarea mozaicului vehicula contemplația
mistică spre beatitudine și extaz. Avându-și originile în mozaicul roman din epoca târzie,
mozaicul bizantin se va îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de
imagini solemne plasate pe un fond de aur pentru a sugera supranaturalul credinței. Interiorul

19
https://www.agentiadecarte.ro/wp-content/uploads/2020/07/1.Sf%C3%A2nta-Sofia-original%C4%83.jpg
bisericii făcea perceptibilă această viziune începând cu marmura multicoloră și continuând cu
mozaicurile scânteietoare a bolților pentru a contempla în sfârșit, Crucea imensă de aur
proiectată pe mozaicul albastru profund, de cer înstelat al cupolei.20

Ereziile, în mod paradoxal, vor contribui la dezvoltarea iconografiei.

21

20
Gavril, Hoțoleanu, Curs de artă creștină, Zăbriceni, 2007
21
Una dintre cele mai vechi reprezentații de mozaic din perioada bizantină