Facultatea de Filologie și Istorie

Catedra Istorie şi Ştiinţe Sociale

Cursul ,, Istoria Antică a Greciei şi Romei ”

Referat științific
,,Sculptura în perioada imperiului”

Elaborat: Varzari Mariana

GR. Istorie FR 103
Verificat: Munteanu Octavian,
Conf. univ., dr.

Chișinău, 2023
 Sculptura în perioada imperiului
Sculptura romană s-a dezvoltat în toată zona de influență a Imperului Roman. Aceasta a
derivat de la sculptura greacă, în principal prin mediația etruscă și apoi direct prin contactul cu
coloniile din Grecia și cu Grecia însăși în perioada elenistică.
Cu toate astea, Roma are oricum propria ei artă și școală autohtonă și independentă. Spre
deosebire de greci, romanii nu excelau în sensibilitate estetică și intelectuală. Împărații lor
impuneau realizarea unor portrete realiste și arcuri triumfale prin care să impresioneze oamenii
de rând și popoarele subjugate. Romanii considerau arta un mijloc de educație și un instrument
de propagandă națională. Prin sculptură, se glorificau evenimentele militare sau politice,
victoriile și persoana împăratului.
Exemple: Arcul de triumf al împăratului Titus, al lui Constantin.

Imaginea 1. Arcul de triumf al împăratului Titus

Imaginea 2. Arcul de triumf al împăratului Constantin

 În timp ce romanii cucereau lumea și își întemeiau imperiul pe ruinele regatelor elenistice,
în domeniul artei aveau loc puține schimbări. Cei mai mulți dintre artiștii care lucrau la Roma
erau greci, și majoritatea amatorilor romani colecționau opere grecești originale sau copiile lor.
Totuși, când romanii au devenit stăpânii lumii, arta lor a suferit o anumită evoluție. Artiștilor
le-au fost impuse sarcini noi și au fost nevoiți să se adapteze.
Romanilor le-a trebuit mai mult de trei secole pentru a se elibera de influențele artei grecești
și ale celei etrusce, și pentru a se exprima, după propriul geniu, acele forme și structuri pe care
le-a răspândit timp de mai multe secole în întrega lume pe care a cucerit-o. Începând din secolul
II î.Hr., arta romană își găsește deja propria identitatea.
Preocuparea pentru portret este trăsătura cea mai originală a artei romane. Spre deosebire
de spiritul grecesc, ataşat ideii de reprezentare a omului în general, mentalitatea romană prea-
măreşte individualizarea şi identificarea. În domeniul sculpturii, importanța lor este atât de
însemnată încât studiul corpului omenesc este minimalizat. Într-o asemenea măsură încât,
foarte frecvent, se fabrică în serie corpuri de statui, la care se adaugă ulterior capete sculptate,
personalizate. Portretul este, deci, în centrul creaţiei în sculptură. Este un mijloc de afirmare a
statutului social şi îşi are originea în două surse principale. Una este portretul elenistic, cealaltă
este tradiția funerară etruscă prin care se impunea executarea unei măşti de ceară după fața
defunctului, pentru a înregistra cu fidelitate trăsăturile acestuia.
Sub imperiu, arta portretului se încarcă cu o puternică dimensiune propagandistică.
Imaginea suveranului este transmisă de-a lungul întregului imperiu, fapt ce impune ca portretul
să nu fie o redare pe de-a-ntregul realistă, de vreme ce trebuia să conțină calitățile psihologice
pe care împăratul dorea să le ataşeze imaginii sale. Este destul de surprinzător că, în pofida
caracterului sacru al acestor portrete, romanii au acceptat să fie foarte realiste și deloc flatante,
depășind în acest sens tot ceea ce făcuseră grecii. Poate că au folosit uneori măști mortuare și
au dobândit în acest fel uimitoarea cunoaștere a chipului omenesc.

Imaginea 3. Împăratul Vespasian

În timpul domniei lui Iulius - Claudius și Flavius, sculptura monumentală iese în prim-plan.
Cântarea puterii i-a determinat pe stăpâni să dea chiar și zeilor trăsăturile caracteristice
împăraților. Pentru prima dată, realismul apare în portrete. De exemplu, statuia lui Claudius
(Tiberius Claudius Augustus Germanicus) constă din două părți diferite: un cap cu o
reprezentare realistă a chipului îmbătrânit al marelui pontif și o figură ideală a zeului grec
Jupiter.

Imaginea 4. Statuia lui Claudius

Maeștrii creează chiar portrete feminine independente. Pentru prima dată apar imagini
sculpturale ale copiilor. Înfățișată pe relieful din stânga Altarului Păcii (Ara Pacis), frumoasa
Zeiță a Pământului Tellus ține doi bebeluși în genunchi, înconjurați de figuri de animale bine
hrănite.

Imaginea 5. Zeița Pământului Tellus

 Genul portretului feminin se dezvoltă în două direcții: clasic și „veristic”. Adevărul nemilos
se reflectă în portretul unei femei romane în vârstă. O față subțire, neliniștită, o frunte încrețită,
pungi sub ochi lăcrimați vorbesc despre o bătrânețe iminentă.

Imaginea 6. Portret feminin, 54–117 d.Hr., Roma, Museo Profano Lateranense.

O altă sarcină pe care romanii au impus-o artiștilor aducea în actualitate un obicei din
vechiul Orient. Au vrut și ei să-și proclame victoriile și să-și imortalizeze campaniile militare.
De exemplu, Traian a poruncit să fie ridicată o coloană imensă cu peste 2500 de figuri, pe care
se derulează, ca o cronică, istoria războaielor și victoriilor din Dacia.

Imaginea 7. Moartea lui Decebal de pe Columna lui Traian

Relieful roman sculptat este continuatorul celui grecesc. Totuşi, el aparține unei perspective
total diferite şi prezintă un stil radical nou. Este întotdeauna realizat în altorelief, pe mai multe
planuri, şi este caracterizat de multă animație. Relieful istoric, combinând propaganda cu
individualismul, urmăreşte să pună în valoare raporturile care îl leagă pe cetăţean de zei şi, mai
ales, de stat.
Sub imperiu, relieful istoric este, bineînțeles, folosit în scopuri propagandistice, în special
pe arcurile de triumf sau pe coloanele comemorative. Identificarea şi individualizarea
protagoniştilor reprezentați sunt esențiale. Evoluția stilistică a reliefului imperial, relativ
similară cu cea a portretului, poate fi studiată cu ajutorul celor mai importante jaloane ale sale:
Ara Pacis a lui Augustus (primul relief imperial), reliefurile de pe arcul lui Titus, cele de pe
columna lui Traian sau cele de pe arcul lui Constantin.

Imaginea 8. Ara Pacis a lui Augustus

Monumentalul Altar al Păcii a fost construit la Roma în anii 13-9 d.Hr. î.Hr. Situl de pe
Champ de Mars este înconjurat de ziduri, iar pe treptele din centru este amplasat un altar.
Decorul Altarului este pe deplin reprezentat de diverse reliefuri: istorice, mitologice,
ornamentale. Intrigile sunt dedicate scenelor separate interconectate. Imaginile împăratului,
membrii familiei sale, subiecții se disting prin asemănarea portretului lor. Un ornament floral
cu o interpretare realistă a frunzelor, precum dantelă, împodobește un monument cultural.

Imaginea 9 și 10. Reliefurile de pe Arcul lui Titus

 Alături de relieful istoric, se găsesc reliefurile mitologice care răspund unor necesități de
cult. Pe de altă parte, din secolul II, ritul înhumării se generalizează treptat, luând locul ritului
incinerării. Se extinde realizarea sarcofagelor din marmură şi relieful funerar cunoaște o mare
dezvoltare.
Busturile funerare și stelele (pietre funerare) au fost una dintre cele mai comune forme de
sculptură în lumea romană. Aceste sculpturi l-ar putea înfățișa pe decedat singur, cu partenerul
lor, copiii și chiar sclavii (vezi piatra funerară din secolul I d.Hr. a negustorului de porumb
Ampudius, acum în British Museum). Figurile poartă de obicei o togă, iar femeile pot ține
poziția pudiciției cu mâna pe bărbie în semn de remuşcare. Altarele morminte erau, de
asemenea, comune și acestea puteau purta scene în relief din viața defunctului sau scene de
stoc, iar cele ale celor mai bogați puteau portretiza diferite generații de membri ai familiei.

Imaginea 11. Piatra funerară din secolul I d.Hr. a negustorului de porumb Ampudius, acum în
British Museum

Arta paleo-creștină a apărut în secolele I-IV d.Hr., o perioadă în care creștinii se confruntau
cu persecuții intense. În 313, Edictul de la Milano a acordat toleranță religioasă și, în 380,
Edictul de la Tesalonic a stabilit creștinismul ca religie de stat, marcând o nouă eră. Centre
semnificative ale artei paleo-creștine au inclus Roma, Milano, Ierusalim, Efes și Alexandria.
Pentru a împodobi îmbinările structurilor arhitecturale, eforturile inițiale de sculpturi
grandioase au apărut în arta paleo-creștină. Aceste sculpturi s-au manifestat atât ca capiteluri
interioare, cât și ca reliefuri sculptate exterioare, puternic influențate de tehnica aurarului. Deși
reprezentările păreau oarecum nesofisticate, așa cum demonstrează exemplele din Saint-Génis-
des-Fontaines, astfel de opere de artă erau o raritate la acea vreme. Cu toate acestea, în a doua
jumătate a secolului al XI-lea, au apărut capitelurile în stil romanic, afișând o abordare mai
rafinată și organizată a meșteșugului.

Imaginea 12. Saint- Génis-des-Fontaines

 Contradicțiile dintre ideologia imperială și realitate devin din ce în ce mai acute.
Sloganurile puterii despre libertate, fericire, egalitate devin irelevante în condițiile unui imperiu
în colaps. Aureola împăratului ca reprezentant al puterii divine cade. Stilul sculpturii romane
se schimbă:
 ideile străvechi sunt înlocuite cu altele noi, creștine;
 portretele femeilor și copiilor sunt rareori create;
 sculptorii refuză să idealizeze imagini;
 domină prudența, suspiciunea, tragedia.
Datorită diversității influențelor diferitelor civilizaţii care înconjoară şi alcătuiesc Imperial
de Răsărit, se creează un limbaj artistic specific. Astfel, arta paleocreştină devine treptat arta
bizantină. Transformarea aceasta pare a se fi făcut la începutul secolului VI, sub autoritatea
marelui împărat Iustinian. În momentul acela, Imperiul bizantin cunoaşte extensiunea lui
maximă, implantând germenii artei sale din Italia în Turcia, trecând prin Grecia, Balcani, Asia
Mică şi până în Siria, Palestina şi Egipt.
Arta bizantină stabileşte, pe bazele revoluției estetice a artei paleocreştine, un nou mod de
exprimare artistică, impregnat cu elemente simbolice, care fundamentează iconografia
creştină.Noua artă creștină apare în sculptură și sub formă de sarcofage. Reliefurile acestor
sarcofage prezintă o calitate stilistică foarte diferită, mergând de la simpla incizie până la
basoreliefuri mai clasicizante și mai rafinate.
De-a lungul secolului VI, lumea bizantină, sub influența orientală, dezvoltă o artă a
reliefului, înainte de toate ornamentală și decorativă. Îi sunt caracteristice mai multe tehnici:
 basorelieful accentuat, meplat care dă suprafeței sculptate aspectul unei adevărate
dantele de piatră;
 relieful champlevé care prezintă motive sculptate pe un fond uşor scobit şi umplut cu o
pastă închisă la culoare, uneori cu praf de sticlă colorată.
Adesea mai aproape de artele decorative decât de sculptură, relieful bizantin se joacă cu
culorile, cu contrastele între plin şi gol, în motive de obicei geometrice sau vegetale, puternic
stilizate. Sarcofagele sculptate răspund aceloraşi exigente decorative. Reprezentările figurative
ale acestora sunt înlocuite cu elemente simbolice izvorâte din vocabularul oriental.

Imaginea 13. Timpanul portalului vestic al bisericii din Conques ,,Judecata de apoi” (secolul
XII)
 Când artiștii creștini au fost solicitați să-i reprezinte pe Mântuitor și apostolii săi, au recurs
tot la tradiția greacă. Imaginea 14 ne înfăţişează una dintre cele mai vechi imagini ale lui
Hristos; ea datează din secolul al IV-lea. Nu este figura cu barbă cu care ne-a obișnuit o artă
mai târzie, ci vedem aici un adolescent frumos care tronează între Sfântul Petru și Sfântul Pavel,
gravi ca niște filosofi greci. Un detaliu arată cât de strâns legat este acest basorelief de arta
păgână elenistică: pentru a indica faptul că Hristos domnește în ceruri, sculptorul i-a așezat
picioarele pe o imagine a bolții cerești, susținută de o divinitate antică.

Imaginea 14. Hristos cu Sfântul Petru și Sfântul Pavel, cca 389 d.Hr.

Spre sfârșitul Imperiului Roman, a devenit evidentă o schimbare notabilă în abordarea

artistică. Accentul pus pe calitățile care definiseră arta greacă - și anume, eleganța și echilibrul
- părea să dispară. Sculptorii nu mai manifestau aceeași atenție la detalii, preferând în schimb
să utilizeze metode mai rapide. În loc să cizeleze cu delicatețe marmura, artiștii au început să
marcheze trăsăturile primare ale fețelor și corpurilor cu unelte mai aspre, cum ar fi gujele brute,
la fel ca pictorii care lucrau în catacombe.
Consensul general este că arta clasică a cunoscut un declin în această perioadă, multe dintre
tehnicile și intuițiile din epoca de aur s-au pierdut în mijlocul haosului războiului, rebeliunii și
ocupației.
Rezumând cele analizate până acum, putem afirma că sculptura romană ne oferă
posibilitatea de a privi în trecut asupra peisajului social și istoric, precum este transmis prin
chipurile sale austere și emoționale. Perioada de vârf a sculpturii romane a fost caracterizată de
o dezvoltare impresionantă a portretului, influențele elenistice, dominând lucrările de artă
oficiale, în timp ce realismul și verismul italic au persistat. Cu toate acestea, în perioada de
criză, realismul a fost abandonat în portrete, statuare și relief sculptural. Acest lucru a dus la
trăsături faciale din ce în ce mai tensionate și brutale în portrete și forme simplificate, laconice,
în statui. Declinul a devenit mai pronunțat în relieful sculptural, cu tendințe notabile de
aplatizare, simplificare și degradare a tehnicii de sculptură.
Sculptura romană, așadar, ne-a oferit nu numai o înregistrare neprețuită a capodoperelor
grecești anterioare, dar a contribuit și la lucrări extraordinare în sine. Contribuțiile unice la
forma de artă includ utilizarea narațiunilor istorice și un realism fără precedent în portrete care
ar putea lua forma unor împărați grandiosi îmbrăcați în zei sau reprezentări mai umile ale
muritorilor mai mici care, prin redarea unor trăsături fizice particulare și expresii emoționale,
permit să ne simțim puțin mai aproape de un popor care a trăit atât de mult timp în urmă.

Bibliografie:
1) Gombrich, Ernst H., Istoria Artei, Bucureşti, 2007;
2) Raşchitor, T., Arta Preistorică și Arta Antică : Suport de curs pentru ciclul 1, Licență
de studii universitare, Chișinău, 2020;
3) Debicki, J., Favre,F-F., Grünewald, D., Pimentel, A. F., Istoria artei:Pictură; Sculptură;
Arhitectură, București, 2000;
4) Carcopino, J., Viaţa cotidiană în Roma la apogeul Imperiului, București, 1979;
5) https://ro.scribd.com/document/625082077/Arta-Romana-Imperiul-Roman ;
6) https://prezi.com/kekuugn-t32-/sculptura-romana/ ;
7) https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_sculpturii ;
8) https://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_roman%C4%83#Sculptura .