Epopeea lui Ghilgames

Scrisa cu litere cuneiforme, pe tablite de lut, in Mesopotamia, mult inainte de aparitia

primelor texte biblice sau a poemelor "Iliada" si "Odiseea", "Epopeea lui Ghilgames" este,
fara indoiala, o opera care si azi, dupa cateva mii de ani, are o semnificatie aparte.
Personajul principal al epopeii este Ghilgames, regele Urukului. Oras situat in sudul
Mesopotamiei, intemeiat -conform legendei- de Ghilgames, in mileniul al IV-lea inainte de
Hristos, Uruk a fost unul dintre importantele asezari umane ale acelor indepartate vremuri.
"Epopeea lui Ghilgames" este prima incercare scrisa a omenirii de a-si raspunde la eternele
intrebari ce-i dincolo de aceasta lume si daca putem ajunge acolo, daca ne putem intoarce in
lumea noastra fara a plati un pret mare pentru nemaipomenita indrazneala.
Intregul poem a ocupat un loc de cinste in vestita biblioteca a regelui Assurbanipal , la
Ninive. Cititi despre aventurile si despre framantarile interioare ale lui Ghilgames. Veti
constata ca de mii de ani, noi, oamenii, suntem (aproape) neschimbati. Veti descoperi in
epopee mai multe planuri ale actiunii: prietenia, dorinta de a ramane nemuritori, lupta cu
fortele oculte, drama omului, intrebari ale sensului existentei noastre.
De fapt , " Epopeea lui Ghilgames" , cea ramasa in istoria omenirii ca una din primele
povesti scrise, este o compilatie din vestigiile arheologice ale popoarelor care s-au perindat
prin Mesopotamia: sumerieni, hititi, akkadieni. Se presupune ca in forma sa originala Epopeea
ar fi avut cam 3600 de versuri. Jumatae dintre acestea au disparut, o data cu tablitele de lut pe
care au fost scrise. Sa ne amintim ca in aceste tablite de lut ars e scrisa si o etapa importanta
din dezvoltarea relatiilor de productie de pe planeta, anume trecerea de la epoca Comunei
primitive la epoca Sclavagista. Acum apar primele orase-stat. Ghilgames, regele Urukului, se
pare ca a domnit cu adevarat in acele timpuri si peste acele locuri.Urme ale vechiului Uruk au
fost dezgropate unde azi se afla localitatea Warka, aflata cam la 200 km de Bagdad.
  Ghilgames este un stapan absolut al poporului sau. Duce o viata plina de desfrau. Ca
sa-l mai potoleasca, zeii si locuitorii cetatii, convinsi fiind ca doar prietenia il poate schimba
in bine pe rege, hotarasc sa-i faureasca un tovaras la fel de puternic, numit Enkidu. Enkidu are
menirea de a-l linisti pe Ghilgames, dar este si un personaj pe masura regelui, cu care acesta
se pote infrunta, si din care sa reiasa superioritatea regelui Urukului.
"Enkidu, cel născut pe tărâmuri sălbatice: iată că paşte iarbă, laolaltă cu gazelele, cu turma de
fiare sălbatice, se îmbulzeşte la adăpătoare, şi inima-i dă ghes să stea printre dobitoacele
apelor. Fiica plăcerii îl vede, fiară cu chip de om, bărbat vânjos şi crunt, care trăieşte în inima
pustiului. - "Iată-l, fiică a plăcerii, dezvăluie-ţi sânii, despoaie-te, farmecele să-ţi stăpânească.
Nu te sfii, soarbe-i răsuflarea; îndată ce te va vedea, se va apropia de tine;
leapădă-ţi veşmintele, ca trupu-i să te-acopere, şi arată-i fiarei cu chip de om ce-nseamnă
femeia. Turma lui de dobitoace, cu care a crescut în pustiu,de el se va înstrăina.
Căci pe tine te va învălui în mângâieri dorinţa lui." Fiica plăcerii îşi dezvălui sânii, se despuie,
farmecele să-i stăpânească; fără sfială îi sorbi răsuflarea, îşi lepădă veşmintele şi trupul lui o
acoperi, îi arătă astfel fiarei cu chip de om ce-nseamnă femeia, şi dorinţa lui o învălui în
mângâieri. Şase zile şi şapte nopţi o stăpâni Enkidu pe fiica plăcerii. Când în sfârşit se satură
de plăcerea pe care i-o smulgea, vru să se ducă la turma sa de fiare sălbatice. Dar, văzându-lpe
Enkidu, gazelele o iau la fugă, fiarele sălbatice se feresc de apropierea lui. Enkidu vru să sară,
dar trupul îi era vlăguit, genunchii îi erau înţepeniţi, în timp ce turma sa de fiare sălbatice se
îndepărta.
Enkidu se simte împuţinat, mersul nu mai e ca altădată, în schimb mintea i s-a deşteptat,
întorcându-se, se aşază la picioarele curtezanei; îi priveşte chipul şi se minunează de el, şi ia
aminte la spusele ei.
Curtezana îi spune lui Enkidu:
- "Eşti frumos, Enkidu; te-ai făcut ca un zeu.
De ce rătăceşti cu fiarele prin pustiu?
Vino, vino să te duc în Urukul-cel-împrejmuit,
la templul cel sfânt, lăcaşul lui Anu şi-al lui Iştar,
acolo unde este Ghilgameş, cel atotputernic,..."
Daca Ghligames este un om, Enkidu este o faptura creata de zei. Plamadit din lut,
capata viata din rasuflarea zeitei Aruru. Are maini si piept de om, restul trupului fiind de taur.
Trecereasa de la animal la om se face prin intermediul unei femei. S-a schimbat oare ceva
intre timp?
Conform dexx.ro, Aruru este o zeita akadiana, creatoare a oamenilor. Din porunca
zeului Anu, l-a modelat pe Enkidu. De la modelarea argilei, Aruru devine protectoarea
olaritului. Anu este zeul cerului in mitologiile din Mesopotamia.
Spuneam ca Enkidu se transforma in om, adica invata sa manance, sa bea, sa se spele, sa se
imbrace in haine, ca oricare alt om. Se impotriveste lui Ghilgames. Intre cei doi are loc o
lupta, din care invingator iese regele. In urma acestui fapt, recunoscandu-i superioritatea, cei
doi fosti dusmani devin buni prieteni, pana la moarte. Uniti, cei doi savarsesc numeroase fapte
de vitejie.
Zeita Istar, zeita dragostei si a fertilitatii il cere de sot, dar Ghilgames o trateaza cu
dispret. Acest lucru nu este pe placul celorlalti zei, care decid sa-l pedepseasca pe rege, cum
altfel decat omorandu-l, dupa o suferinta de douasprezece zile, pe prietenul sau cel mai bun.
Ghilgames pleaca, dupa marea suparare pricinuita de moartea prietenului Enkidu, sa
caute Vesnicia. Afla ca nemurirea a fost acordata de zei lui Uta-napistim, (Noe din Biblie?)
cel care a supravietuit potopului trimis de divinitati pentru a pedepsi omenirea.
 

Neinfricat, asa cum il stim deja, regele infrunta si biruie multi dusmani, dar, va afla ca nimeni
nu poate birui moartea.

Nu invinge moartea, dar va primi un important dar, planta " tinerete fara batranete ". Sarpele ii
fura planta si viteazul rege se intoarce in cetatea sa.

Cel care a văzut totul până la marginea lumii,

cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul,

Ghilgameş, a pătruns totodată şi taina tuturor lucrurilor

El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii;

a văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea ce a rămas

ascuns oamenilor.

A dat în vileag vremile dinaintea Potopului. A trudit şi a suferit străbătând Drumul cel Lung.

 
Mit si semnificatii

Datorita vechimii motivelor si simbolurilor ei, Epopeea lui Ghilgames reprezinta opera cea
mai importanta a geniului semitic si una dintre cele mai valoroase scrieri ale literaturii
universale. Lucrarea il prezinta pe istoricul rege al Urukului, Ghilgames, asumandu-si o
odisee ce in final va revela eternul conditiei umane, construind astfel un tablou succint si
totusi esential al bucuriilor si suferintelor omenesti. Eroul traverseaza pe parcursul celor 12
tablete ale epopeii o serie de evenimente cu rol initiatic, fiecare dintre ele marcand o „trecere”
spre desavarsirea spirituala, spre o mai ampla asumare a sacrului.

Lucrarea se deschide cu imaginea lui Ghilgames, rege tiranic in cetatea Urukului, inclinat spre
excese bahice si erotice. Se poate vorbi acum despre o traire de catre erou a conditiei profane,
marcata de primitivismul comportamentului social si am putea afirma chiar politic (referindu-
ne la sensul etimologic al termenului). Nemultumiti, locuitorii Urukului se plang zeilor, iar
acestia hotarasc ca singura solutie pentru imblanzirea caracterului lui Ghilgames este prietenia
cu o fiinta asemanatoare lui. Plamadit din lut si capatand viata din rasuflarea zeitei Aruru,
Enkidu este cel care va initia – constient sau nu – intreaga actiune a epopeii. Jumatate animal,
jumatate fiinta omeneasca, Enkidu este „domesticit” de o curtezana si adus in cetatea
Urukului pentru a-l intalni pe Ghilgames. Întalnirea cu Enkidu are un efect hotarator asupra
regelui tiran, care sufera acum o prima transcendere. Episodul intalnirii si prietenia lui
Ghilgames cu Enkidu au rol initiatic, transferand existenta celui dintai dintr-o conditie profana
intr-o conditie eroica marcata de dorinta faimei si a recunoasterii sale ca rege viteaz si
netemator in lupte. Puterea (kratos) si barbatia lui Ghilgames se exercita acum in fapte eroice
aparent fara nici o motivare (defrisarea padurii de cedri si uciderea uriasului Humbaba),
culminand cu atitudinea de trufie si orgoliu nemasurat in fata zeitei Istar, care il imbiase pe
erou cu o existenta alaturi de ea. Drept pedeapsa, este plasmuit Taurul Ceresc, care ar fi
trebuit sa il omoare pe Ghilgames, insa Enkidu ucide animalul si o batjocoreste pe Istar, fapt
ce va atrage insa mania zeilor. Drept urmare, acestia hotarasc sa il piarda pe unul dintre cei
doi eroi. Iar cum Ghilgames era jumatate parte divina, Enkidu este cel care va plati pentru
indrazneala de a se fi opus vointei zeilor. Moartea sa declanseaza in Ghilgames o schimbare
de atitudine (metanoia) ce va aduce cu sine constiinta conditiei umane a efemeritatii acesteia.

În acest moment, regele Urukului nu mai poate fi satisfacut de aventurile eroice, care pana
atunci constituisera baza existentei sale, si, dupa moartea prietenului sau, isi asuma o conditie
ascetica. El va rataci astfel in cautarea unei motivatii a existentei omenesti si a unei posibile
solutii in fata mortii. De acum in colo, periplul sau va deveni eminamente spiritual, toate
actele sale nemaifiind altceva decat modalitati de stapanire a fiintei sale interioare, de aflare a
sacrului.
Asumandu-si noua conditie, Ghilgames va pleca in cautarea lui Uta-napistim, supravietuitorul
potopului, pentru a afla de la acesta taina nemuririi. Va cunoaste astfel un parcurs initiatic pe
parcursul caruia este supus la diferite probe si incercari (trecerea prin tunelul din muntele
Masu, traversarea apelor mortii). Chiar ratand unele dintre acestea, lui Ghilgames i se ofera
sansa de a gasi planta ce i-ar putea prelungi viata, insa tragedia se intampla: el nu realizeaza
ultima si cea mi importanta conditie pe care ar fi trebuit sa si-o asume: conditia initiatului, a
„sfantului”. Nu este in stare – datorita probabil ratarilor anterioare – sa sesizeze valoarea
clipei, instantaneitatea extazului (sau, mai bine spus, a enstazului) in momentul contactului cu
sacrul. Eroul traieste astfel esecul de a nu putea accede la o ultima realitate in care si-ar fi
gasit raspuns si rezolvare intreg zbuciumul cautarii sale. Dar toate acestea trebuiau sa se
intample; Ghilgames era menit sa rateze ultima initiere: doar astfel ar fi putut afla – si intr-un
final ar fi ajuns sa isi asume – eternul conditiei umane.

Epopeea ar putea foarte bine sa se incheie aici, dar exista cea de a douasprezecea tableta, o
„continuare” mistica a sirului de initieri la care a fost supus Ghilgames. Tableta cu largi si
profunde semnificatii,), ea aduce cu sine un posibil echilibru si rezolvare a ratarilor
precedente. Pe langa imaginea de saman psihopomp pe care o transmite eroul, acesta pare sa
reitereze prin ritual un moment incipient al creatiei – probabil chiar a existentei sale ratate –,
el realizand prin arta o re-creatie, o noua manifestare a inceputului (vezi episodul
confectionarii celor doua instrumente muzicale).

Acestea ar fi, pe scurt, semnificatiile traseului parcurs de Ghilgames in cautarea desavarsirii

sale spirituale. Sa incercam insa acum sa observam simbolurile ascunse in spatele „prieteniei”
celor doi eroi: regele Urukului, fiinta umana cu atribute divine si Enkidu, cel creat de zei ca
jumatate om, jumatate animal. Daca am privi relatia celor doi din punct de vedere psihanalitic,
am putea afirma ca Ghilgames si Enkidu sunt cele doua componente complementare ale unui
psihism androgin. Sa consideram pe cei doi eroi ca simboluri, ca imagini ale celor doua
principii universale – masculin si feminin. Ei ar putea aparea atunci ca transpunere a tipurilor
psihologice pe care C. G. Jung le numea animus si anima, dovedind totodata o relatie de
stransa complementaritate si reciproca coordonare intre ele. Jean Chevalier atrage pe buna
dreptate atentia asupra faptului ca raportul dintre masculin si feminin nu trebuie inteles
exclusiv pe plan biologic incluzand astfel sexul individului. Astfel, vorbind despre distinctia
masculin – feminin trebuie sa ne plasam pe un plan spiritual si sa nu limitam semantismul
termenilor la stricta exprimare a sexualitatii, caci ele nu sunt altceva decat doua aspecte
complementare ale omului.

Tot Jean Chevalier afirma faptul ca „omul [barbatul] si femeia nu sunt in intregime masculini
si nici in intregime feminini. Omul comporta un element feminin si femeia un element
masculin”. (2, I, p. 86 ) Însa Jung adanceste aceasta problema in momentul in care defineste
termenii de animus si anima, aratand totodata interdependenta lor. Astfel, animus este definit
ca personificarea unei naturi masculine in inconstientul feminin pe cand anima devine
elementul complementar, adica personificarea unei naturi feminine in inconstientul masculin.
Cel dintai (animus) ar subscrie o gandire logica, echilibru, rationalitate, pragmatism, pe cand
anima ar avea ca atribute gandirea intuitiva, natura nocturna, fertilitate, receptivitate,
pasivism.
Revenind la Epopeea lui Ghilgames sa incercam a accepta faptul ca cei doi eroi ar fi
transpuneri „literare” (am putea la fel de bine folosi cuvantul „rituale”) a celor doua concepte.
Astfel, Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se realizeaza in prezenta unui anima:
Enkidu. Jacques Lacan este de parere ca umanul, pentru a se constitui ca subiect, trebuie sa
aiba constiinta unui alter-ego, a unui altuia. Exista o asa numita „inconjurare reciproca”
(perihoresis) in care constiinta fiintarii nu apare decat in campul celuilalt (aceasta idee este
afirmata si de mistica crestina – vezi Cantarea Cantarilor).

Întreaga existenta a regelui Urukului – asa cum ne este ea relatata – poate fi explicata prin
raportul ce se naste intre el si Enkidu; si nu atat un raport cat o reciproca determinare intre
doua constiinte de naturi diferite si totusi complementare. Gilbert Durand afirma ca exista un
schimb neincetat „intre pulsiunile subiective asimilatoare si somatiile obiective emanand din
mediul cosmic si social” (3, p. 364). Aproximativ un astfel de schimb se realizeaza intre
subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul lui animus (Ghilgames).

Simbolismul cifrei 7 propune o clasificare a starilor materiei si, mai mult decat atat, o definire
si o circumscriere totodata a celor sapte trepte ale constiintei. Se poate afirma de aceea ca
Epopeea lui Ghilgames transpune literar cele sapte etape ale evolutiei unui psihic androgin.
Prima s-ar constitui in constiinta corpului fizic, in care dorintele sunt implinite in mod
elementar si brutal. Analizand „grosso modo”, aceasta ar corespunde conditiei profane a lui
Ghilgames, cand acesta este stapanit de excese in planul fizic al existentei. Este momentul in
care animus prevaleaza intr-un dezechilibru ce se cere ordonat. Este nevoie de
contrabalansarea din partea lui anima, Enkidu fiind creat si convins de necesitatea intalnirii cu
Ghilgames, animus. Se constituie astfel cea de a doua etapa, cea a constiintei emotiei, in care
pulsiunilor li se adauga sentimentele si imaginatia, atribute ale femininului. În acest context,
persoana (atitudinea obisnuita exterioara a individului) vine in contact cu imaginea sufletului,
activul gasindu-si noi prioritati. Animus nu mai persista in exacerbarea propriilor „calitati”, ci
incepe sa devina influentat de existenta unui anima, in momentul in care nevoie de intalnire,
de stabilire a unui echilibru este simtita de ambele parti. J. Piaget vorbeste despre un
„echilibru mobil”, de o „reversabilitate”, iar in cazul nostru acest lucru este perfect valabil:
comportamentul lui Ghilgames incepe sa se contureze in prezenta lui Enkidu, pe cand acesta
va accepta si il va sprijini pe regele Urukului in realizarea faptelor de vitejie.

Cel de al treilea nivel, cel al constiintei inteligentei, aduce cu sine dorinta subiectului de a
clasifica, de a rationa in ultim caz, dar avem de-a face cu o rationalitate inca marginita si
supusa criteriilor lui animus. Ghilgames isi incepe astfel seria de fapte eroice: defrisarea
padurii de cedri, uciderea lui Humbaba. El incearca o ordonare a lumii, insa aceasta ordonare
are un caracter exclusiv profan, stiut fiind faptul ca cedrul era valorificat ca totem in religiile
vechi mesopotamiene. Enkidu incearca sa se opuna gesturilor eroice ale lui Ghilgames, in
cazul in care prin acestea s-ar fi realizat o antropomorfizare a sacrului. Caci anima este cel
care inlesneste participarea masculinului la mistic, valentele sacre ale lumii fiind mult mai
eficace dezvaluite prin intermediul celui dintai.

Probabil cea mai importanta etapa in evolutia acestui scenariu este cea care corespunde
constiintei intuitiei, deoarece in acest moment incep sa fie percepute relatiile cu inconstientul;
este momentul in care se ia act de prezenta celuilalt in campul fiintarii subiectului. Datorita
imbolnavirii lui Enkidu, Ghilgames are intuitia dublului androgin, constientizeaza dualitatea
animus – anima si relatia dintre ele. Tanguirile eroului demonstreaza fara echivoc puternica
influenta pe care o are posibila disparitie a unuia dintre cele doua elemente care impreuna
alcatuiau un intreg psihologic bine definit. Prin elogiile aduse prietenului sau, Ghilgames
recupereaza la un anumit nivel relatia sa cu Enkidu, el devenind constient de rolul pe care l-a
avut acesta in existenta sa. În aceeasi masura insa, Enkidu apare si el ca un termen al dublului,
termen supus de asemenea influentelor: el plateste pentru fapte savarsite in prezenta lui
Ghilgames. Caci daca anima influenteaza actele determinate de rationalitate si gandire logica
ale lui animus, relatia devine perfect valabila si in sens invers, intr-o interdependenta mai mult
decat necesara.

Odata cu moartea lui Enkidu, intervine cea de a cincea treapta a constiintei si anume
constiinta spiritualitatii, moment care marcheaza detasarea de viata materiala. Într-adevar,
moartea lui Enkidu aduce cu sine o „rupere” a lui animus de anima, dar nu una totala: relatia
dintre cele doua „tipuri” – cum le numea Jung – continua sa existe, chiar daca la alt nivel.
Caci acum anima se „instaleaza” in subconstientul lui animus, continuand sa influenteze
activitatea si existenta acestuia. Comportamentul lui Ghilgames se schimba, eroul asumandu-
si - sub influenta mortii prietenului sau – conditia ascetica mai sus mentionata. Ar fi gresit sa
afirmam ca animus se desparte total de anima sau ca acesta din urma ar deveni inexistent si,
deci, nesemnificativ pentru evolutia ulterioara a evenimentelor. La un anumit nivel de
interpretare, anima ar putea fi asociat in acest moment al scenariului cu maya din filosofiile
orientale; el devine forta ce actioneaza „din umbra”, influentand toate aspectele unei
existente.

Strans legata de cea dinaintea ei, constiinta vointei urmeaza ca cea de a sasea treapta in
parcursul spiritual al lui Ghilgames. Cunoasterea se traduce acum prin actiune, aceasta
identificandu-se cu incercarile de tip initiatic la care este supus eroul in ratacirea lui catre
aflarea nemuririi. Pulsiunile transmise din subconstient de catre anima au rolul de a motiva
hotararea lui Ghilgames de a pleca in cautarea unui raspuns dat conditiei umane. Ultima
treapta a scenariului pe care Ghilgames il parcurge o constituie constiinta vietii. Întreaga
activitate a eroului este acum indreptata spre obtinerea mantuirii si a vietii vesnice. Încercarea
de dobandire a plantei ce i-ar asigura nemurirea presupune anumite probe specifice riturilor de
initiere, probe pe care insa Ghilgames le rateaza. S-ar putea crede ca „furia” cu care eroul isi
doreste nemurirea ar dezvalui egoismul acestuia, sau ca anima ar fi fost uitat, animus
actionand singur si independent de orice posibil dublu. Dar nu este asa: tocmai moartea lui
Enkidu (retragerea lui anima in subconstient) face ca actiunile lui Ghilgames sa aiba o
explicatie foarte puternica.

Ratand contactul cu sacrul, Ghilgames afla – in cel mai tragic mod cu putinta – ca nici unui
muritor nu-i va fi dat darul nemuririi, aceasta ramanand un atribut al zeilor. Cu toate acestea,
castigul este imens: Ghilgames nu mai este dominat de primitivismul actelor, iar resemnarea
sa capata valente pozitive datorita unei profunde intelegeri a fiintei umane si, implicit, datorita
constientizarii conditiei sale de muritor.

Anima isi gaseste l el o fericita „rezolvare” in actiuni ce sunt determinate nu doar de o

constiinta a corpului fizic, a unor elemente logice manifestate dinamic, ci, mai ales, de
pulsiunile pe care anima, retras acum in subconstient le transmite constientului. Gilbert
Durand este de parere ca „orice individ fiind ca atare un androgin psihofiziologic poate
manifesta, atat in vise, cat si in proiectiile imaginare ale starii de veghe, o fantastica sexuala
fara punct de contact cu sexualitatea sa fiziologica. Fiecare mascul e stapanit de potentialitati
reprezentative familiarizate, anima, si fiecare femeie poseda dimpotriva un animus imaginar.
” (3, p. 365) În cazul scenariului pe care il propune Epopeea lui Ghilgames, anima sufera in
raport cu animus (sau, mai corect spus, in raport cu constientizarea sa de catre animus) o
evolutie ascendenta urmata de o regresie in straturi mai adanci ale psihicului. Astfel, anima
apare prima data pentru a aduce un echilibru necesar in activitatea brutala si exclusiv fizica a
lui animus, continuand cu o constientizare a dublului androgin din partea ambilor termeni ai
dualitatii, ca, in final, sa se sfarseasca cu o „rupere”, o retragere in subconstient a lui anima si
o mai slaba perceptie a acestuia de catre animus.

Iata cum, pe parcursul unei deveniri umane, care ar putea fi considerata exemplara, cele doua
tipuri psihologice propuse de C. G. Jung si numite de Gilbert Durand „factori” se impletesc
intr-o perfecta interdependenta, dezvoltand astfel o sustinere reciproca si o comuna devenire
in cadrul unui scenariu initiatic ce poate functiona ca paradigma pentru intreaga existenta
umana.