1.

Petre ISPIRESCU Greuceanu
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care
se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane
etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei,
vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ". (Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A.,
1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata la Estetica
basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a
vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica,
stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte
himerice, animale ".

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882 in volumul
Legende sau basmele romanilor.

Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator
intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc,caracteristici esentiale ale optimismului uman.

Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte
basme. Se precizeaza doar ca Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici
fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care isi lua inima in dinti", incumetandu-
se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, acesti
impielitati vrasmasi ai omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele
fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile
supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula
introductiva de la inceput A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si
intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele
si Luna. Dadu de stire ca viteazul care le va aduce va primi pe fata lui de sotie si jumatate din
imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si
ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat:

-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun
sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste
dragostea de oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al
linistii, al pacii si al poezieI) nu puteau trai. insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul
Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale.Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste
sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui
Greuceanu, apoi porunci sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se
despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire
unuia despre soarta celuilalt. intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar
Soarele si Luna au revenit pe cer. in acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in
musca, afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codru Verde. Codrul Verde apare
ca un taram al interdictiei pentru oameni, f nud stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau
Soarele si Luna in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe
fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal zmeilor;un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos
Greuceanu:,,Vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam".
Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult dinamism:Sosi zmeul si se luara la bataie: in sabii se
batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se
luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantulAsa lupta nici ca s-a mai vazut!".
Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se
inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii
reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide cula", eliberand
Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice:Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga
luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit
de colectivitate: Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe
Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai
omenirii".
Exemplu de modestie, eroul traieste sentimentul simplu al datoriei implinite:Iara el multumit ca a scos
la bun capat slujba, o lua la drum".
Firul actiiuni se complica la intoarcere. Fratii se regasesc sanatosi si pornesc spre Faurul Pamantului,
urmariti de cele trei zmeoaice metamorfozate in: parul cu pere de aur", gradina cu flori si fantana",
norul ca un vartej", apoi ca o flacaruie". Scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu una in
pamant vrea sa inghita pe Greuceanu", dar Faurul Pamantului ii vari pe gat chipul de fier inrosit. Din
trupul ei se ridica un munte de fier, prilej de veselie pentru mester.

Greuceanu va trece cu bine si peste ultima incercare. Diavolul schiop fura, prin viclesug, palosul lui
Greuceanu, dand palosul unui sfetnic care se substituie eroului, pentru a se imbogati, in final,
Greuceanu il iarta pe faptas, iar basmul se incheie cu uciderea zmeoaicelor si nunta lui Greuceanu cu
fata imparatului Rosu, semn al victoriei binelui asupra raului.

2. Basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia
folclorica romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul
omului in univers, sensul si limitele fericirii.
Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica, cu personaje fabuloase, grupate dupa cele
doua dimensiuni ale vietii: binele si raul), „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” facQe
parte din acele basme care au ca motiv imparatul fara urmas. Astfel, se nareaza intamplari ale
unui „imparat mare” si ale unei imparatese „amandoi tineri si frumosi” care insa nu puteau avea
copii. „Un unchias dibaci” daruieste imparatului „ceva leacuri” pentru a aduce pe lume „un Fat-
Frumos” dragastos, dar, spune batranul, „parte n-o sa aveti de el”.

Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se promite „tinerete fara batranete si viata fara
de moarte”. Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului.
La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere tatalui sau fagaduinta facuta la nastere.
Imparatul, neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte „nevoit sa cutreiere toata
lumea pana voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut”.

Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o cautare a unui ideal
superior, a nemuririi.
Fat-Frumos isi alege calul „rapciugos si bubos si slab”, dar si el nazdravan, care il invata ce
trebuie sa faca pentru a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si curata hainel si
armele tatalui sau, calul „odata se scutura” si „toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si
ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi”. Dupa trei zile cei doi
pleaca in marea calatorie, ce ii va supune la numeroase probe de viata, cum au fost: invingerea
Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia, sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de parinti
pentru rautatea lor si transformate din fete frumoase in „lighioi” si care „vor sa-si rapeasca una
de la alta pamantul”.

A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc palatul unde se gaseste „tinerete fara batranete
si viata fara de moarte”. „Cu dansele nu e chip de a te bate”, dar ajutati si de „doamna palatului”,
cei doi razbesc din nou.
Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al fericirii, nu cunostea scurgerea timpului. Era
oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, „alergand dupa un iepure, depaseste hotarul
interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau si de mama-sa”, pe care se hotaraste sa-i revada. In
ciuda avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia calea intoarcerii.
Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia ramasese doar o poveste auzita din batrani.
Locuitorii radeau de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar Fat-Frumos nu observa ca
barba si parul ii albisera”.
Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse inapoi, in timp ce Fat-Frumos se simte
dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.
Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu poate fi depasita
decat simbolic.
Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba
conditia existentiala.

Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de inceput, de
incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului, pentru ca in final sa
ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele sunt
descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -
himerice- ce comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in
depasirea incercarilor. Aceste fiinte au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si
preintampinand intamplarile nefavorabile eroului principal.
Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care „strabate fulgerator spatiul”. Este
relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare, proverbele,
expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca
moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul interior. Semnele de punctuatie
au valori expresive superioare.
Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod fabulos.

Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa a

basmului, structurata pe motive:
1. motivul imparatului fara urmas
2. motivul dorintei imposibile
3. motivul probelor depasite
4. motivul dorintei implinite
5. motivul dorului de parinti
6. motivul reintoarcerii la conditia umana

3. BASMUL POPULAR:PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

Inca din vechime, basmul a fost unul dintre cele mai raspandite texte populare, el sintetizand
virtuti ale unui popor intreg.
Basmul popular este una dintre speciile reprezentative ale folclorului nostru.
Fiind o opera epica, sentimentele autorului anonim sunt transmise indirect prin intermediul
actiunii, al personajelor si al naratorului, actiunea este structurata pe momentele subiectului si
narata la persoana a III a.

Modurile de expunere folosite sunt specifice basmului: naratiunea si dialogul, impletite

cu descrierea

Este o opera narativa, epica ampla(de mare intindere), in care intamplarile reale se

impletesc cu cele fantastice, fiind savarsite de personaje cu puteri supranaturale care reprezinta
fortele binelui si ale raului si din a caror confruntare rezulta de obicei victoria binelui.

Creatia populara “Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm popular deoarece are
un caracter anonim, el fiind transmis pe cale orala si cules mai tarziu de Petre Ispirescu.

Ca in orice basm, locul si timpul intamplarilor nu sunt bine precizate, actiunea fiind

situata candva, demult (“A fost odata ca niciodata”), pe taramuri diferite: pe taramul acesta si 
pe taramul celalalt – un tinut fabulos, plin de mister, necunoscut – taramul zmeilor, populat si de alte
fapturi fantastice.

De aceea si intamplarile narate sunt reale si fantastice. Intamplarile fabuloase domina

insa, deoarece, de la inceput, aflam de existenta unui mar care face mere de aur, furate de
niste zmei cu care apoi Praslea, ajuns pe taramul celalat, se lupta. Tot fabuloase sunt si uciderea
balaurului, discutia cu corbul, salvarea eroului de catre zgripturoaica, transformarea palatelor in
mere sau modelarea unei furci care toarce singura si a unei closti cu puii de aur, precum si
existenta celor doua taramuri, prapastia fiind hotarul ce le desparte.
 O alta trasatura a basmului este prezenta personajelor cu puteri fabuloase. Asa se explica
faptul ca intamplarile sunt savarsite, in majoritatea lor, de Praslea, care este un personaj cu puteri
supranaturale, specific basmului, alaturi de care stau personajele cu insusiri obisnuite.

Ca orice basm, indiferent ca sunt personaje fantastice ireale (zmeii, corbul, zgripturoaica) sau
reale (imparatul, fetele de imparat), acestea reprezinta modele morale opuse (antitetice),
grupandu-se in forte ale binelui (Praslea, corbul, imparatul, zgripturoaica) si ale raului (cei doi
frati, zmeii, balaurul), pentru ca orice basm este structurat pe baza opozitiei dintre bine si
rau.

Fiind un basm, si aceasta opera literara se bazeaza pe o structura unica, pornind de

la formula de inceput tipica pentru basm (“A fost odata ca niciodata”) care stabileste o conventie intre
narator si cititor. Cu ajutorul ei, actiunea este plasata intr-un timp etern si nedefinit si se anticipeaza
latura supranaturala a intamplarilor si personajelor. Acesteia ii urmeaza situatia initiala (furtul
merelor) si cauza care determina actiunea (ranirea hotului si urmarirea lui). O data misiunea
asumata, eroul trebuie sa-si incerce puterile si sa treaca probele. Formula de incheiere este tot
specifica basmului si are rolul de a-l readuce pe cititor la realitatea cotidiana (“si incalecai p-o sea si v-
o spusei dumneavoastra asa”).

In planul constructiei epice, motivul cifrei magice, intalnit in toate basmele este present si

aici. Se observa preferinta pentru cifra trei (trei frati, trei zmei, trei fete de imparat, trei palate),
careia I se alatura cifra o suta (o suta de oca de carne si o suta de paini), fiind socotite cifre magice.

Ca orice basm popular, creatia are numeroase elemente de oralitate. Astfel, imbinarea

vorbirii directe cu cea indirecta, folosirea verbelor la perfectul simplu (“ii multumi”, “fu primit cu
bucurie”, ) care creaza impresia ca actiunea s-a petrecut de curand, inversiunile si repetitiile (“si
merse, merse”), precum si cuvintele si expresiile populare intalnite in text (“nitica”, “soroc”, “a-si
incerca norocul”) sunt modalitati specifice basmului.

Din toate cele relatate mai sus putem afirma ca opera epica “Praslea cel voinic si merele de
aur” este un basm popular.

Praslea cel voinic si merele de aur , fiind o opera epica, sentimentele autorului anonim
sunt transmise indirect prin intermediul actiunii, al personajelor si al naratorului, iar
actiunea este structurata pe momentele subiectului si narata la persoana a III a.

Expozitiunea situeaza actiunea in vremea unui impara, in a carui gradina crestea un mar ce

facea fructe de aur.

Furtul repetat al merelor  contituie situatia care rupe echilibrul initial, element definitoriu in
basm. Acest moment al actiunii constituie intriga.

Desfasurarea actiunii, partea cea mai ampla, cuprinde incercarile intreprinse pentru
refacerea echilibrului. Dupa esecurile fratilor mai mari, Praslea reuseste sa raneasca hotul si pleaca
insotit de fratii lui in cautarea acestuia. El este singurul care ajunge pe taramul celor trei zmei, pe care
ii ucide eliberand trei fete de imparat. Parasit de frati, Praslea reuseste sa se salveze, ajutat de o
zgripturoaica si se intoarce pe taramul oamenilor.

Punctul culminant e atins in momentul in care eroul, aducand obiectele de aur, isi dezvaluie
identitatea, demascand ticalosia fratilor mai mari.

Deznodamantul, ca in orice basm, aduce triumful binelui: fratii sunt omorati prin interventie
divina iar Praslea se casatoreste cu printesa cea mica si mosteneste tronul.
4. GEORGE COȘBUC: IARNA PE ULIȚĂ
Poezia Iarna pe uliţă, de George Coşbuc, a fost scrisă în anul 1888 şi publicată pentru prima oară în
revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucureşti, şi apoi inclusă în volumul Fire de tort, Bucureşti, 1896.
Este o poezie în care, într-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a reuşit să creeze
un spectacol de o însufleţire şi puritate copilărească emoţionante; este un spectacol într-un decor
familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări aşezate în tainele
sufletului juvenil.
Iarna pe uliţă, foarte cunoscută şi prezentă pretutindeni în manualele şcolare sau culegeri antologice,
este un pastel care nu poate fi reţinut fragmentar, ci doar în totalitatea strofelor. „Iarna apare în puţine
locuri în lirica lui Coşbuc, uneori în aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare într-o viziune
optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care copilăria i le-a transmis în hârjoana nevinovată a
copiilor” (Gavril Scridon, în George Coşbuc, Opere alese, Bucureşti, 1972).

Judecată strict din punct de vedere al apartenenţei la gen şi specie literară,Iarna pe uliţă nu este o
poezie lirică şi nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mică baladă din lumea copiilor . Doar
primele două strofe conturează un pastel de iarnă. De aici, compoziţia poeziei e structurată într-o
serie de secvenţe, logic potrivite, într-o gradaţie echilibrată, condusă cu multă abilitate . După
introducerea descriptivă urmează un tablou - plin de viată, al copiilor care se bucură de venirea iernii.
Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbolă) este trimis de mama
sa în sat după treburi.
Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, el se gândeşte că ar fi bine să o ocolească, dar e prea târziu.
Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum vrea
să îi vină în ajutor copilului, dar stârneşte şi mai mult hărmălaia copiilor. Finalul nu face decât să
sublinieze întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. Dialogul aduce o notă
de înseninare şi îngăduinţă; „- Ce-i pe drum atâta gură? / - Nu-i nimic. Copii ştrengari. / - Eu,
auzi! Vedea-i-aş mari / Parcă trece-adunătură / De tătari”.

Este îngăduinţa înţelegerii de către cei mai că jocul este nu numai bucuria, ci şi dominanta
copilăriei. Ca la Ion Creangă, în replica paremiologică a tatălui: „Ş-apoi nu şti că este o vorbă:
„Dacă-i cal să tragă, dacă-i copil să se joace şi dacă-i popă să cetească.” Sau ca la Blaga, într-o
aforistică formulare a primei din cele Trei feţe: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este
jocul”. Acesta este sensul falsei supărări din final, o supărare care ne aminteşte de Smaranda din
Amintiri din copilărie,în care sub o probozeală de formă se ascunde afecţiunea şi dragostea faţă
de copii. Constantin Dobrogeanu-Ghereaobservă că „Numai cine a trăit la ţară poate să judece
cât mai frumos, de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de iarnă, cu câtă grijă, observare fină
şi precizie minunată sunt zugrăvite toate amănuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu îşi aminteşte că este una din poeziile care i-au încântat copilăria: „... primele
versuri care mi-au mângâiat şi mie sufletul au fost cele ale lui Coşbuc. Mi le amintesc şi acuma,
parcă le-aş auzi mereu întâia oară... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zăpadă multă, cum sunt
iernile totdeauna prin părţile noastre, în munţii Rodnei. Îmbondorit cu hăinuţe groase, târând
după mine o săniuţă, hoinăream toată ziulica pe uliţă, împreună cu o droaie de copii, căţărându-
ne pe toate dâmburile şi pe toate râpele, ca să descoperim lunecuşul cel mai bun. Abia când se
înnopta de-a binelea ne înduram să ne cărăbănim pe-acasă, rupţi de oboseală, îmbujoraţi de ger,
prăpădiţi de foame...”.
Într-o asemenea seară, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Coşbuc Iarna pe uliţă. „Am ascultat
- îşi aminteşte romancierul - şi mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi,
doar că în locul babei din poezie, noi făceam acelaşi alai în jurul unui biet nebun al satului,
Anton ...” (Coşbuc, în volumul Amalgam, Bucureşti, 1943).

5. MIHAI EMINESCU: REVEDERE

Tema romantică a poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu
perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului
exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu
eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin
motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie
se remarcă antiteza. Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a
omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.

Semnificaţia titlului
 
Titlul Revedere atestă ambiguitatea poeziei şi sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un
prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe
afective, implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.
Imaginarul poetic
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică, a cărei
interpretare eminesciană implică reflectarea profundă asupra ideii filozofice a timpului, stare
emoţională proprie omului de geniu, ilustrată prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi
fonemelor.

Mihai Eminescu
Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este
elementul de referinţă care domină întreaga poezie. În concepţia lui Eminescu, timpul
filozofic are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care
marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul
universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului.
Structura textului poetic
Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul
uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi
celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de
vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codruţule”.

Prima secvenţă poetică

Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în
care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria
revederii, concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule,
codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică
„multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a
simţit departe de cei dragi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular,
începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind
sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara
doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în
timp de iarnă - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, /
Troienind cărările / Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură
este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...]
Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă femeile”.

A treia secvenţă poetică

Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă
a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din
tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar
codrul, ca simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers.

A patra secvenţă poetică

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul
„- Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei
trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin
rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea
rea sau bună / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea / Mie-mi curge
Dunărea.”

În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este
veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”.
Finalul
Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se
înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”.
Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice
eminesciene.

Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie
de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale
prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei
universului.

Procedee artistice / figuri de stil

Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul,
doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne
ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.

În concluzie, influenţa folclorică, trăsătură a romantismului, excelează prin armonia

inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, evidenţă care l-a determinat
pe George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face
poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism
poporan”.

6. MIHAI EMINESCU: SOMNOROASE PĂSĂRELE

Strofa intai incepe cu numele titlului si ne ofera un cadru al pasarelelor care prin verbul
„somnoroase” este sugerat un tablou pe inserate al codrului .
Poetul o aseamana pe fiinta draga, unor pasarele, care prin faptele lor  reliefeaza un tablou al
persoanei iubite pregatindu-se de culcare.
Ca si in alte poezii, Eminescu , imbina dragostea si natura cu visul, pentru  a ne face sa traim mai
intens poezia.
Elementele naturii , acum simbolice pentru poeziile eminensciene sunt un loc unde eul liric se
retrage si se simte cat mai bine .
Si aici este reflectata comuniunea omului cu natura, prin care elementele naturii traiesc
sentimentele eului liric.
In sfarsitul strofei poetul se exprima direct persoanei dragi , iar ca exprimare a inserarii ii ureaza
„Noapte buna”.
In aceasta prima strofa se intalnesc imagini vizuale: ( „Pe la cuiburi se aduna/Se ascund in
ramurele” ).
In strofa a doua izvoarele personificate ( suspina ) vibreaza la trairile poetului , realizandu-se o
imagine auditiva si o atmosfera de intensa reverie.
Orchestratia izvoarelor amplifica melodia cantecului de leagan si da o oarecare armonie poeziei .
Epitetul „codrul negru” subliniaza lasarea deplina a noptii.
Personificarea codrului ( tace ) exprima linistea care sa asternut peste pustiul noptii ,iar versul
„dorm si florile-n gradina” amplifica imaginea acesteia. Si in aceasta strofa sunt prezente unele
elemente ale naturii ( apa se afla in inima codrului care este un simbol al liricii eminensciene).
Din sfera umanului se produce un transfer in sfera naturala ,iar natura preia sentimentele si
trairile lui Eminescu.
Imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv insusirile cadrului
fabulos de natura( Doar izvoarele suspinaPe cand codrul negru taceDorm si florile-n gradina ).
Aceasta strofa se termina cu un vers mai scurt ca si in prima , iar acesta are menirea de a
accentua conclusiv ideea poeziei.
In strofa a treia fiinta iubita este asemanata cu o lebada (care este suava , gingasa etc ) care isi
face loc printre trestii ( persoana facandu-si loc prin covertura patului pentru a se culca.
Eminescu invoca divinitatea pentru ai fi aproape fetei si ii ureaza somn dulce.In aceasta strofa
intalnim imagini vizuale:(„Trece lebada pe ape/Intre trestii sa se culce”).
In aceasta strofa se contureaza un tablou al locului unde s-a recreat Eminescu.
In ultima strofa se creeaza o atmosfera de feerie a noptii unde luna se ridica mandra peste bolta
cereasca.
Pesonificarea „mandra luna” subliniaza autoritatea cu care se radica luna pe cer ea fiind un rege
al noptii cum soarele este un rege al zilei.
Luna este un element care nu lipseste niciodata in operele lui Eminescu.
Imaginile poetice din aceasta strofa sunt: (imagini vizuale-Peste –a noptii feerie/se ridica mandra
luna)
Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a unor cuvinte cu o muzicalitate aparte
(izvorul, luna, codru, vis , armonie).Ultima secventa a poeziei este intrarea in vraja somnului, in
lumea visului ,lumea de basm, ca expresie a fericirii depline.
Elementele de prozodie sunt: ritm trohaic ,rima imperecheata , masura de 8-9 silabe.
Opera „Somnoroase pasarele” desi in aparenta este un cantec de leagan , ea este totusi o poezie
de dragoste.
Si aceasta poezie a fost inchinata dragostei , prin intermediul visului, eul liric aspirand la
intilnirea cu persoana iubita.Prin aceasta poezie  ca si prin poezia Dorinta se inchina un imn
emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.

7. ELENA FARAGO: CĂȚELUȘUL ȘCHIOP

Ea dezvăluie o dragoste pentru copii, cărora le descrie cu gingăşie, prospeţime si delicateţe
lumea care îi înconjoară: gâze minuscule, păsări felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.),
patrupedele casnice (vaci, măgari, iezi, purcei, căţei, pisici, etc.). Creaţia Elenei Farago este
specială pentru că oferă copiilor mici posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege corect şi profund
situaţii delicate de viaţă şi militează pentru nonviolenţă, ducând tema în lumea vietăţilor dragi.
          Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul, înfăţişând
adeseori „drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea a căţeluşului
şchiop din poezia, pe care o povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi: „are numai trei
picioare” şi e poreclit în derâdere „cuciu şchiop”, pentru că un copil rău, lovindu-l cu piatra l-a
şchiopat. Elena Farago a selectat pentru această poezie un personaj care face parte din lumea
gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte important.  Construcţia poeziei are la baza
personificarea ca figura de stil, iar  titlul este simplu, şi sintetizează imaginea şi starea sufletească
a personajului principal, al acţiunii lirice.
          Începutul poeziei este o prezentare pe cât de scurtă pe atât de edificatoare a principalului
personaj şi are scopul de a capta atenţia copilului şi a-l implica. Conţinutul poeziei este concis şi
descrie drama sufletească a căţelului: faptul că râd copiii de el, îl poreclesc, ,,cuţu şchiop”, stă
singur pentru că nu se poate juca:
          Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie să ia
parte la jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Drama căţeluşului este şi
mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa firească a bucuriei jocului. El
este conştient că aşa va fi toată viaţa: ,,şchiop” şi trist. Versurile următoare sunt o înduioşătoare
redare a dorinţei micului căţel care îşi doreşte lucruri fireşti, dar pe care el nu le poate face.
          El iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt însă
şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-i poate
iubi. Căţeluşul este foarte mâhnit de situaţia sa şi de chinurile prin care a trecut.

         Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine şi-i
dă zahăr căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune
muşcându-l de picior, cum îi trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să
înţeleagă că un biet căţel are un suflet mai bun decât al său.

           Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima
strofă (prin contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie,
îndemnând la grija faţă de micile vieţuitoare, ele trebuie ocrotite cu grijă, pentru că adeseori o
joacă inconştientă poate provoca stâlcirea sau chiar moartea lor. Prin urmare, deşi se referă la
lumea animalelor, poezia vorbeşte despre dramă, despre situaţii dificile în viaţă, despre nevoia de
sprijin a celor aflaţi în dificultate, despre integrarea în colectivitate, bunătate şi înţelegere.
           Adresându-se copiilor, poeziile Elenei Farago au câteva caracteristici specifice liricii
pentru această vârstă. Ele se adresează afectivităţii copiilor, creând imagini frumoase despre
universul înconjurător, au o tematică variată oferind informaţii despre comportamentul şi
calităţile fiinţelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul copiilor, modele de acţiune ce
produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate ce redau fapte, idei, tablori şi sentimente într-o
formă foarte concisă. Toate acestea au un mesaj bine construit, o concluzie uţor de reţinut şi cu
valenţe educative.
           Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade, a
rămas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a
cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor şi prin puterea de
adaptare la înţelegerea copilului.
            Eugen Lovinescu, criticul literar, afirmă că poeziile ,,d.nei Farago n-au contururi
lămurite, simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri îndepărtate…E
un farmec.”, iar Lucian Blaga precizează,,«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o iluzie, lasă!»/
Olimpicul, astăzi de-ar mai trăi, /fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în casă!
8. ELENA FARAGO: GÂNDĂCELUL

Gândăcelul, de Elena Farago, este o poezie asemănătoare cu Căţeluşul şchiop. Cuprinde două
părţi prima parte înfăţişează drama unui gândăcel strivit în pumn de inconştienţa unui copil.
Reproşul său îndurerat este atât de uman, prin asemănările dintre copil şi gândăcel: plăcerea
jocului, durerea şi jalea părinţilor şi a surorilor la moartea lui.
În aceasta prima parte, drama gandacelului este infatisata ca in Catelusul schiop, prin monolog.
Spre deosebire insa de aceasta poezie care este in intregime constituita din monolog, Gandacelul
alterneaza monologul cu povestirea autoarei: in felul acesta plangea un gandacel chinuit de un
copil, care-l elibereaza prea tarziu din stransoarea pumnului. Si acest copil are, ca si cel din
Catelusul schiop regrete tardive, incercand sa-l reinvie.
Ultima parte a poeziei cuprinde tot vocea autoarei, de data aceasta un indemn staruitor la o
schimbare de comportament fata de animale, ocrotind cu bunatate aceste mici vietuitoare. Daca
regretele sunt tardive si inutile, el, copilul care a ucis fara voia lui un revinovat gandacel trebuie
sa-si marturiseasca fapta parintilor facand legamant sa ocroteasca ” cu bunatate/ în cale-ti orice
vietata”
Micul cititor intelege ca ”legamantul” copilului trebuie sa fie al sau, iar invatatura ce se deprinde
este asemanatoare cu cea din catelusul schiop: micile vietuitoare trebuie ocrotite cu grija, pentru
ca adeseori o joaca inconstienta poate provoca stalcirea sau chiar moartea lor.

9. ELENA FARAGO: GOSPODINA:

10. TUDOR ARGHEZI: ZDREANȚĂ
Un portret memorabil, într-o versiune de poveste în versuri, plină de suspans şi
învăţăminte, izbuteşte poetul în Zdreanţă. Protagonistul pare croit, zugrăvit. Acesta este
un căţel foarte iubit de familia pe care o slujeşte. Este considerat ca un copil. Numele
de Zdreanţă i s-a tras de la înfăţişarea sa lăţoasă. Blăniţa-i părea, strâns din petice,
probabil de nuanţe diferite dispuse neuniform, o haină peticită. Ochii ca de sticlă, de
faianţă, puneau în evidenţă mozaicul colorat din jurul pupilelor şi împreună cu un botic
adorabil — un năsuc cu „nara cârnă” — îi dădeau aspectul unei jucării de pluş.

Ei, dar aspectul acesta drăgălaş, parcă improvizat de natură, este dublat de un
comportament dezordonat, abătut de la calea cea dreaptă. Căţelul, un ştrengar fără
păreche, în loc să fie paznic peste ogradă, se nărăveşte şi deprinde obiceiul unui
oarecare, a pungaşului căţel creţ din versurile poeziei populare: Căţeluş cu părul
creţ,/Fură raţa din coteţ./El se jură că nu fură/ Şi l-am prins cu raţa-n gură/Şi cu
ou-n/buzunar,/Hai la Sfatul Popular.

Cu o răbdare demnă de invidiat dă târcoale la coteţ şi aşteaptă un ceas şi două/o găină

să se ouă. Obiceiul nu-i de azi, de ieri ci a avut nevoie de timp, la propriu şi la figurat, să
se formeze. Bănuim că de atâta atenţie acordată de stăpâni, câinele a început să se
plictisească şi să-şi uite locul şi rostul câştigat cu atâta trudă de străbunii lui. A
descoperit între timp o altă distracţie. Îşi foloseşte talentul de-acum în alt scop:  De când
e-n gospodărie/Multe a-nvăţat şi ştie,/Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,/Se strecoară pe
furiş./Pune laba, ia cu botul/Şi-nghite oul cu totul.

Din acest punct, poezia aduce subtil în prim planul cititorului lecţii de pedagogie, care îi
vizează, desigur, nu atât pe proprietarii de câini care îşi tratează patrupezii ca pe nişte
copii, ci pe educatori în general (părinţi, dascăli), pentru că personajul patruped se
comportă şi este tratat asemeni unui copil răzgâiat. A iubi nu înseamnă a tolera, a trece
cu vederea proaste obiceiuri, iar observaţiile critice pot fi constructive cu o condiţie: să
fie aplicate just, cu inteligenţă şi tact. În felul acesta, excluzând pornirile violente,
educatorul va obţine o schimbare pozitivă în comportamentul celui mic. Drept exemplu,
„mama” lui Zdrenţă, gospodina din poezie, prinzându-l în fapt, procedează la fel de
„pungaş”, dar corect, pe măsura faptelor şi puterea de înţelegere a făptaşului, pentru a-l
dezvăţa pe căţel de apucăturile rele, de pierde-vară. Iar dacă ne gândim mai bine,
oricine şi la orice vârstă poate fi penalizat de o nevăzută „Gospodină”, dacă îşi uită
rosturile.

– „Unde-i oul?” a-ntrebat/Gospodina. – „L-a mâncat!”/„Stai niţel, că te dezvăţ/Fără

mătură şi băţ./Te învaţă mama minte.”/Şi i-a dat un ou fierbinte.

Creatorul sfârşeşte scurta sa anecdotă, cu imaginea unui căţel pus la respect şi puţin
pârlit, care a înţeles advertismentul şi se ţine departe de-acum de coteţul găinii cu
culcuşul lui, vecină. Zice Zdreanţă-n gândul lui: „S-a făcut a dracului”.

11.TUDOR ARGHEZI: TALHARUL PEDEPSIT

Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul,
personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si satirizează
deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de prost obicei. Prin
urmare are caracteristicile fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie
CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “
Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai mare si
prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure miere.
Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.
El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.
In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a
imbracat tot in ceara
Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si
unitatea familiei inseamna putere .
Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna
COMPOZITIE
 de epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
 personificare: soarecele gandeste
 Versificatia asigura muzicalitate
 Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
 Rima: imperecheata
 Masura: 7- 8 silabe
12. JEAN DE LA FONTAINE: GREIERELE SI FURNICA
  Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, în care persoanajele sunt animale,
plante sau obiecte puse în situaţii omeneşti prin intermediul cărora autorul satirează vicii şi defecte
cu scopul de a le întrepta.
            Poet, dramaturg, romancier si membru al Academiei Franceze, La Fontaine s-a născut în
Franta, într-o familie de burghezi si este considerat  cel  mai cunoscut fabulist al lumii.
            Textul ales de mine se numeste “Greierele si furnica” si este un text epic scris in versuri, în
care sunt scoase în evidență anumite forme de comportament sau trăsături morale negative.
            Titlul textului ne introduce, dupa cum insasi definitia o spune, intr-o lume a animalelor  in 
care, vom vedea pe parcurs, sunt satirizate anumite defecte umane cu scopul de a le indrepta.   
            La fel ca orice fabula,  textul propus este alcatuit din doua parti: intamplarea propriu-zisa si
morala.  Inamplarea propriu-zisa cuprinde actiunea textului.Personajele principale sunt: greierele –
simbol al artei, poet și cântăreț, simbol al unei vieți senine, lipsite de griji și furnica – simbol al
economiei și prudenței, dar și iubitoare de cântec și poezie.
 Actiunea acestei poezii epice este relativ simpla. In incipitul textului, il vedem pe greiere care,
realizand ca vine iarna si el nu are nicio provizie stransa, apeleaza la furnica in speranta ca aceasta
il va ajuta cu provizii. Textul ne-o prezinta pe furnica, o adevarata gospodina harnica si
strangatoare,  al carei musuroi „sta cladit  cu tot ce-ai fi ravnit”.  Greiere  implora mila furnicii care,
dupa parerea lui, nu cere mult de la aceasta, doar „niscai boabe de-mprumut, pana pe la martisor.
Vreau sa rabd dar nu sa mor”. Este ilustrat astfel, portretul omului atat de des intalnit in zilele
noastre, care ajunge pe ultima suta de metri fiind, uneori, prea tarziu pentru a mai  face ceva si a-si 
schimba conditia sociala, multumindu-se cu mila celor din jur si complacandu-se intr-un trai  mai
putin decat umil.
            In disperarea sa, greierele o caracterizeaza pe furnica fiind „zgarcita, bat-o vina”, aceasta
mustrandu-l pe greiere pentru lenea de care da dovada si pentru nepasarea pe care a manifestat-o
pana acum.  Cu multa sinceritate, greierele recunoaste ca „asta vara am cantat/nopti cu nopti si zi
cu zi” , moment in care furnica, satula probabil de aceasta situatie, ii spune „Ai cantat?Imi pare
bine!/Acum joaca daca-ti vine” si ii inchide usa in nas.
            Finalul textului, constituie ultima parte a fabulei – morala.  Asadar, putem spune ca morala
este aceea ca oamenii care nu isi planifica viata si dau dovada de nepasare, o  vad doar ca pe o
distractie, fara a se pregati pentru vremurile vitrege ce ii pot astepta. 
Unii muncesc din greu pentru a-si asigura existenta ( furnica), pe cand altii huzuresc( greierele) si
traiesc de azi pe maine fara a pune ceva la adapost. Putem afirma ca prin aceasta fabula, Jean de
la Fontaine, doreste sa atraga atentia asupra acestui gen de comportament, fabula fiind foarte
potrivita pentru a fi studiata impreuna cu prescolarii, deoarece un comportament adecvat trebuie
format, cizelat si insusit inca de la o varsta cat mai frageda.
            O alta caracteristica a fabulei, dupa cum s-a observant prin prezentarea actiunii, o reprezinta
personajele care provin din lumea vituitoarelor si care prezinta caracteristici  preluate din viata
oamenilor: ignoranta, lene, nepasare, indiferenta etc.
            Sunt lesne de remarcat trasaturile personajelor. Astfel, observam ca greierele intruchipeaza
tipul de caracter lenes si indiferent fata de viitorul care se arata a fi sumbru datorita actiunilor sale,
dar care se complace in aceasta situatie, si furnica, ce intruneste toate caracteristicile unei persoane
muncitoare, harnice, dedicate construrii unui trai mai bun, dar care refuza sa ii mai ajute pe cei din
jur care nu prezinta altceva decat indiferenta fata de propria lor viata.
            Prin argumentele aduse, putem afirma cu tarie  ca textul in versuri “Greierele si furnica”,
apartine speciei epice, fabula. 
13. EMIL GARLEANU: FRICOSUL
Intr-o noapte loinistita de iarna totul arata in padure ca in povesti. Copacii pareau de zahar,
campul – de cristal, iazul de parca ar fi fost o oglinda. Pe cer s-au aprins stelele, asa cum se
aprind intr-o sala de bal, rand pe rand, luminile unui policandru urias.
Vietuitoarele s-au bucurat de frumusetea acelei nopti. Pasarile zburau ca in timpul zilei, lupul si
vulpea priveau si nu se indureau sa faca nicio miscare, in schimb veverita sarea nebunatica din
creanga in creanga prin toata padurea.
Cat este el de temator , a iesit si un iepure la joaca. Cand a ajuns la marginea padurii, fricosul a
inceput sa topaie se bucurie. Si-a spus in gand ca poate mai intalneste un prieten, o prietena, iar
gandul i-a raspuns ca se poate sa intalneasca un prieten sau o prietena.
Iepurasul s-a mirat apoi, tot in gand, de o asemenea lumina, si totusi luna inca nu rasarise,
asigurandu-se imediat ca o sa rasara. Si, intr-adevar, cand iepurasul s-a oprit sa se odihneasca, s-
a ridicat pe cer luna. Stelele au palit, iar copacii si tufele si-au intins umbra pe pamant.
Bietul iepure intepeni de frica atunci cand vazu chiar langa el, pe pamant, o dihanie cu doua
coarne mari. Ingrozit, o lua la fuga spre vale, si se rostogoli pana jos, apoi taie de-a dreptul prin
mijlocul campului, pana ajunse la iaz. Acolo, fricosul se ghemui in stufaris, cu ochii inchisi, ca
sa nu isi mai vada propria umbra.

14. EMIL GARLEANU: CAPRIOARA

Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie a vieţuitoarelor în lumea
copiilor, prozatori precum: M. Sadoveanu, G. Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al. Brătescu-
Voineşti şi E. Gârleanu au creat adevărate capodopere demne de a sta alături de scrieri din
literatura universală.
Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din lumea celor care nu cuvântă”, volum
alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor, de la gâze la animale domestice, până la vegetale,
acest parc de vietăţi cuprinde : „Gândăcelul”, „Mărinimie”, „Sărăcuţul”, „Grivei”, „Frunza”, „Fricosul”,
„Căprioara”.
TEMA SCRIERII
Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternică dragoste maternă
capabilă chiar de sacrificiul suprem.
COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea  a prevesti deznodământul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muşchiul gros, cald, ca o blană a
pământului, căprioara stă jos lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul, cu botul mic, catifelat şi umed
pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şi limba ei subţire
alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a iedului.”
  Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerate prin epitete duble,
triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea sunt punctate pentru a scoate şi mai bine în
relief lupta sfâşietoare din sufletul de fugarnică al căprioarei, care de fapt nu mai pare să fie un
animal ci o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a
hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă.”
Detaşat de textul schiţei, acest  fragment ne duce cu gândul la o fiinţă umană, la mamă, la
eterna noastră mamă.
Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi ia destinul pe cont propriu.
„Un muget înăbuşit de durere” puse capăt frământării lăuntrice, şi, învingându-şi dragostea
maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la „ţancurile de stâncă din zări, unde va fi în afară de
orice pericol. Acolo, pe muchiile prăpăstiilor era împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici o
grijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa.”
Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri o impune, singura ei armă de
apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga „fulgerătoare”, „salturile îndrăzneţe” „prin locuri pline de
primejdie” şi iedul trebuie să facă dovada că are forţa acestor mişcări. Iedul, „se ţine voiniceşte” şi
„se avântă ca o săgeată” .
Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă la pândă, căprioara simte „conteneşte fuga, păşeşte
încet”. Natura sălbatică, grandioasă şi înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între
viaţă şi moarte. De la luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad a pădurii
– moartea. Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şi spaţiul se îngustează treptat.
Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumului este posibilă numai pentru ied, căprioara se va
sacrifica pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru
ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul este magistral, încheind o evocare narativă prin ochii
căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care
„se topeşte în adâncul pădurii” – simbol al salvării.
„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul
ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar
ochii i se tulbura în apa morţii.”
Limba folosită de Emil Gârleanu este cu totul potrivită fondului de idei, cu expresii plastice
şi epitete sugestive. Stilul este concis şi redă cu precizie ideea, fiind totuşi bogat în epitete şi
comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie un
mijloc de cunoaştere a unor aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar a plantelor,
redate într-o formă literară accesibilă. Lectura acestor schiţe le trezeşte copiilor dorinţa de a
observa mai atent viaţa din natură şi măreşte interesul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor,
contribuind la dezvoltarea spiritului de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanu
contribuie şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.
Schiţa este o operă epică - o naraţiune – în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează o
singură întâmplare semnificativă din viaţa unor personaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece  într-
un interval de timp scut, cel mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.
Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul educativ şi, în special, să

contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, educatorul trebuie să-i stimuleze

pe copii, pentru a observa amănuntele redate de scriitor şi a le putea reproduce. 

15. IOAN ALEXANDRU BRATESCU VOINESTI: PUIUL

 Puiul” este o povestire inspirată din “lumea celor care nu cuvântă” – se transpune în
operă o dramă specific umană: consecinţele neascultării sfaturilor părinţeşti;
 Titlul operei: este sugestiv →un pui de pasăre (un pui de om) se confruntă cu marile
necunoscute ale vieţii şi, pentru că nu ţine cont de sfaturile celor mari, cade victimă
propriei sale neascultări;
 Mesajul moral – apare formulat chiar în motoul povestirii: “Sandi, să asculţi pe
mămica” – se dezvăluie treptat în povestea unei prepeliţe, venite la noi odată cu
primăvara;
Comentariu "Puiul" de Ioan Alexandru Brătescu-Voinesti
O bună parte din creaţia lui I. Al. Brătescu-Voinesti prezintă valori didactice deosebite,  în
povestiri ca Privighetoarea, Puiul. Autorul antropomorfizează natura sau surprinde anumite
aspecte ale  relaţiilor dintre om si natură,  aspecte  care  dobândesc semnificat profunde.

Semnificaţii. Structură
Tema povestirii Puiul este naivitatea, curiozitatea, neastâmpărul co¬pilăriei, iar ideea este
necesitatea de a se înţelege şi folosi experienţa de viaţă a părinţilor, respectarea poveţelor
acestora, cuprinsă în motto-ul : „Sandi, să asculţi pe mămica".
La început, viaţa prepeliţei şi a puilor ei se desfăşoară liniştit, iar autorul foloseşte miniaturalul,
graţiosul, interjecţia onomatopeică, pentru a ne introduce în acel mic univers: „Prepeliţa prindea
câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, si ei, pic ! pic ! pic !, cu
cioculeţele lor, o mâncau numaidecât." Chemarea cea ascultată a mamei era „pitpalac !".
Puiul cel mai mare, din dorinţa de a cunoaşte repede totul, nu ţine seama de sfatul mamei de a
sta ascuns, şi este prins, la început, de un secerător, dar e eliberat, apoi însă este împuşcat într-o
aripă de un vânător. Viaţa familiei începe astfel să fie zbuciumată. Mama îşi continuă exerciţiile
de zbor cu puii sănătoşi; dar sufletul ei se frământă dureros, pentru a găsi o soluţie : „în inima
bietei prepeliţe era o luptă sfâşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două : jumătate să plece cu copiii
sănătoşi, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care
se agăţa cu disperare. Suflarea duşmănoasă a crivăţului, pornită fără veste într-o zi a hotărât-o.
Decât să-i moară toţi puii, mai bine numai unul — si fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească
hotărârea, a zburat cu puii zdraveni, pe când ăl rănit striga cu deznădejde : — Nu mă lăsaţi ! Nu
mă lăsaţi !"
Intensitatea trăirilor are puternice valenţe educative pentru cei mici; exemplele alegorice sunt
ilustrative.
Naraţiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor, dar deter¬minat de schimbarea
anotimpurilor în durata anului, surprinzându-se astfel anumite elemente specifice; deci drama
prepeliţei si a puiului ei se prezintă pe fundalul general al anotimpurilor :
• Primăvara:
- sosirea prepeliţei;
- construirea cuibului;
- clocitul şi scoaterea puişorilor;

• Vara:
- creşterea puilor;
- prinderea şi eliberarea puiului cel mare;

• Toamna:
- exerciţii de zbor pentru plecare;
- sosirea vânătorului şi rănirea puiului;
- zbuciumul;
- plecarea;

• Iarna:
- moartea puiului

Deci: naştere (primăvara), creştere (vara), maturizare (toamna), moarte (iarna).

 Moartea va învinge însă numai în cazul unui singur pui : „La marginea lăstarului, un pui de
prepeliţă, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până adineauri, urmează
acum o picoteală plăcută. Prin mintea lui fulgera crâmpeie de vedenii. . . mirişte .. . un carâmb de
cizmă pe, care se urcă o furnică . . . aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte si într-alta,
şi pică mort, cu degetele ghearei împreunate ca pentru închinăciune." Pentru ceilalţi pui, timpul
continuă, încadrându-se în viitoare ano-timpuri.
Procedeul esenţial folosit de autor este personificarea.
Alexandru Brătescu-Voinesti se vădeşte un mare iubitor al naturii, şi doreşte ca omul să o
ocrotească, dar constată că în multe cazuri acesta distruge echilibrul, armonia. Realitatea aceasta
a relaţiilor dintre om şi natură insuflă povestirii o stăpânită mâhnire.

16. ION CREANGA: URSUL PACALIT DE VULPE

Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion
Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa
pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale
scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat
ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se
numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum
se aude.
                  
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire.
Tema este viclenia si prostia.
 
Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este
simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut
ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si
incepe sa manance lacom.
                 
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a
capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la
ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a
inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era
ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si
sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai
fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de
varsta.
 
17. OCTAV PANCU IASI: IEDUL CU TREI CAPRE
Octav Pancu Iaşi este unul din puţinii scriitori români care a reuşit într-o epoca cumplită, cea a
cenzurii şi despotismului socialist să dăruiască copiilor şi părinţilor poveşti şi scenete savuroase. 
Iată, "Iedul cu trei capre", o poveste inedită, scrisă de acesta, pentru copiii din toate timpurile, care
departe de mofturile şi răsfăţul părinţilor, mătuşilor şi bunicilor, trebuie să înveţe cât de bine este să
te descurci singur în viaţă, ca să nu fii niciodată păcălit sau înşelat de cei răi! 

 18. ION LUCA CARAGIALE: D-L GOE

19. ION LUCA CARAGIALE: VIZITA
În opera literară Vizită..., care este o schiţă, I.L. Caragiale evidenţiază efectele nocive
(dăunătoare) pe care educaţia greşită din familie le are asupra comportamentului copilului.
Titlul
Titlul precizează împrejurarea în care povestitorul se întâlneşte cu Ionel şi constată urmările
„educaţiei” despre care vorbea cu mândrie mama copilului. Prin folosirea substantivului
comun nearticulat „Vizită”, autorul a intenţionat, probabil să dea caracter de generalitate
comportamentului ridicol cauzat de o educaţie superficială şi precară (şubred, fragil). Ca
orice personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii răsfăţaţi şi prost crescuţi,
care dispreţuiesc bunul simţ.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă în mod indirect gândurile şi sentimentele prin
intermediul acţiunii şi al personajelor. Întâmplările sunt povestite de către narator, care, în
această operă literară, este şi personaj-martor, deoarece asistă la acţiune. Statutul de
personaj-narator justifică povestirea la persoana I.

I.L. Caragiale
Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul,
care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor caracterizate
indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.
Construcţia şi momentele subiectului
Schiţa satirică Vizită îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul,
care au rolul de a evidenţia întâmplările şi trăsăturile morale ale personajelor caracterizate
indirect prin fapte şi limbaj, acţiunea fiind organizată pe momentele subiectului.
Intriga
Prima frază a schiţei atestă naraţiunea la persoana I şi personajul-narator, constituind
intriga acţiunii: „M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche
prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu...”.

Expoziţiunea
După ce precizează motivul vizitei, în expoziţiune autorul îl caracterizează direct pe Ionel,
„un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori”, „îmbrăcat ca maior de roşiori, în uniformă de
mare ţinută”. Musafirul îi aduce în dar sărbătoritului o minge „foarte mare de cauciuc şi
foarte elastică”, ceea ce face plăcere atât doamnei Popescu, cât şi fiului ei. După ce
conversează despre agricultură şi despre vreme, oaspetele remarcă faptul că, în ultimul
timp, doamna nu mai fusese văzută la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuză cu
distincţie şi se justifică aluziv că se ocupă de educaţia copilului şi acest lucru îi ocupă foarte
mult timp, mai ales că ea „nu vrea să-l lase fără educaţie”.
Desfăşurarea acţiunii
Desfăşurarea acţiunii profilează urmările pe care educaţia nocivă le are asupra
comportamentului băiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera
alăturată se aude vocea „răguşită de femeie bătrână” a servitoarei, care-i reclamă doamnei
că Ionel „nu s-astâmpără” şi e gata să răstoarne maşina de făcut cafea. Expresia mamei
este plină de încântare faţă de ştrengăriile copilului şi se minunează cu admiraţie cât este
de „deştept”. Ea se îndreaptă spre uşă, dar „micul maior”, îi opreşte trecerea, „luând o poză
foarte marţială”. Mama-l sărută şi îl scuipă să nu-l deoache, apoi, rugându-l să nu se mai
apropie de „maşină”, îşi continuă conversaţia cu musafirul.

În acest timp, Ionel merge într-un colţ al salonului unde „pe două mese, pe canapea, pe
foteluri şi pe jos stau grămădite fel de fel de jucării”. Copilul îşi alege o trâmbiţă şi o tobă, cu
care, în timp ce se leagănă pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, încât cei doi adulţi
nu se mai înţeleg. Observaţia mamei „că nu e frumos când sunt musafiri” şi mai ales
precizarea oaspetelui că „la cavalerie nu e tobă şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa” schimbă
jocul copilului, care scoate sabia şi începe să atace tot ce-i iese în cale.

Prima victimă este ,jupâneasa cea răguşită”, care intră pentru a aduce cafea şi dulceaţă. Ea
este salvată în ultimul moment de mama ce-i sare în ajutor şi care-şi plăteşte cutezanţa,
deoarece se alege cu o „puternică lovitură de spadă”, sub ochiul drept. Incidentul nu o
supără pe doamna Popescu şi vrea drept răsplată de la copil o sărutare, pentru a-l ierta.
Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, după ce-i precizează că la ei se
fumează, îi spune surâzând aluziv că şi „maiorului” „îi cam place”. Surprins, musafirul îi
atrage atenţia că tutunul este o „otravă”, însă copilul, care lucra „cu lingura în cheseaua de
dulceaţă”, întreabă obraznic: „Da’ tu de ce tragi?”.

Mama consideră că băiatul a mâncat prea multă dulceaţă, dar el mai ia câteva linguriţe şi
dispare în „vestibul”, de unde se întoarce cu cheseaua goală. Se apropie apoi de musafir, ia
din tabacheră o ţigară, pe care o pune în gură şi, salutând milităreşte, cere un foc. La
îndemnul mamei amuzate, oaspetele îi aprinde ţigara, pe care copilul o fumează până la
carton, apoi începe să se joace cu mingea, trântind-o cu atâta îndârjire, încât aceasta, după
ce „tulbură grozav liniştea ciucurilor de cristal” ai candelabrului, îi zboară musafirului
ceaşca, opărindu-l cu cafea. Şi de această dată intervenţia mamei este formală, ea îşi
consolează oaspetele, spunându-i că pata de pe pantalon „iese cu niţică apă caldă”.

Punctul culminant
În momentul următor, care este şi punctul culminant al acţiunii, copilul leşină din cauza
tutunului, iar musafirul, în timp ce mama este „disperată”, îl stropeşte cu apă rece, până îşi
revine.

Deznodământul
Deznodământul schiţei include plecarea oaspetelui care abia acasă îşi dă seama din ce
cauză dispăruse Ionel în vestibul luând cheseaua cu el: ca să toarne dulceaţă în şoşonii
musafirului. Întâmplarea povestită - vizita făcută doamnei Maria Popescu, care se poate
concentra în câteva momente (idei principale): discuţia cu doamna Popescu, conflictul cu
slujnica, joaca turbulentă cu trâmbiţa şi toba, atacul, fumatul, trântirea mingii şi leşinul îi
oferă autorului prilejul de a reliefa personajele - Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul.
Caracterizarea personajului Ionel
Ionel este personajul principal al schiţei, deoarece participă la toate momentele acţiunii,
fiind „eroul” întâmplărilor care-i evidenţiază trăsătura morală de bază, proasta creştere.
Lipsa de educaţie generează dispreţul faţă de slujnica pe care nu o ascultă, în ciuda faptului
că era în vârstă, dezordinea care domnea printre jucăriile sale, lipsa de respect faţă de
mama sa şi faţă de musafir, deoarece conturbă frecvent conversaţia celor doi şi îi toarnă
oaspetelui dulceaţa în şoşoni, obrăznicia pe care o dovedeşte servindu-se din tabachera
musafirului. El este prototipul copilului răsfăţat, prost crescut şi înfumurat, care simte că
orice obrăznicie va fi percepută cu încântare şi satisfacţie de mama sa.

Faptele lui Ionel stârnesc, aşadar admiraţia şi râsul mamei, care se dovedeşte incapabilă
de a-i face educaţie. Indulgenţa faţă de năzbâtiile lui Ionel şi mai ales maimuţăreala
sentimentală a doamnei Popescu - personaj secundar - sunt departe de a corespunde unei
educaţii solide, cum pretindea la începutul schiţei. Naratorul-personaj este aparent detaşat
de întâmplările povestite, dar, prin ironia care însoţeşte relatarea faptelor, sugerează poziţia
sa critică.

Concluzie
Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident şi în schiţa Vizită… El îmbină, în
principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia
trăsăturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte şi limbaj. Cel de-al treilea
mod de expunere, descrierea, apare fragmentar în schiţa de portret făcută lui Ionel şi în
prezentarea interiorului casei doamnei Popescu.
Deoarece este o operă literară epică în proză, de mici dimensiuni, cu un număr redus de
personaje, în care se povesteşte o singură întâmplare - vizita făcută de narator doamnei
Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului său - prin care se evidenţiază câte o
trăsătură caracteristică a personajelor - proasta creştere a lui Ionel şi incapacitatea doamnei
Popescu de a-şi educa fiul - iar ţinutul şi spaţiul acţiunii sunt restrânse,
naraţiunea Vizită... este o schiţă.

20. BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA: BUNICUL

Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul” este o povestire epica, una dintre cele
mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si
isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor.
                
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o
marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime
romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare
tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din
textul cu acelasi nume, care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care
scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori
albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii
bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori”. 
                
„Bunicul” este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate,
neastampar. Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac
precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami
o ploaie de miresme”. „Bunicul sta pe prispa”. Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor,
intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare.
Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i
indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la
mine!”. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are
obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit.
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile
bunicului. Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de
a vorbi si a se comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios.
                
Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea
reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului.  „- Tata-mosule, as vrea
sa imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul
netezindu-i barba”. De asemenea, dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii
sufletului infantil, plin de curiozitate. 
                 
Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic,
ca personaj secundar.
                  Pentru realizarea artistica, autorul foloseste:
-          epitete : „plete albe si crete” , „ochi blanzi si mangaietori” , „femeie uscativa” , „un
baietan si o fetita rosii si bucalai”;
-           metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii multi si grei”;
-           comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe”;
-           repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !”;
-           enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...” , „si iar incepu rasul si jocul si
cantecul” . 
                  
Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si
religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...” , „bata-va norocul !” ,
„Lasati pe copii sa vie la mine!”, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii  
mosului!”, „voinicii mosului!”. Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura
simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la
inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor.
                
Opera literara „Bunicul”, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.

21. BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA: BUNICA

Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza
creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile.
                
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum s-au
intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era:
nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus
crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai
dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea
basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea.
                 
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa
cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte.
                 
El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care
un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu
totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea
imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau
apa si soare din belsug.
                 
Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa
obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod,
asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".

Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si

intunecoasa, pune capul pe  desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...".
               
Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si
basmul.
                
In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu
capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau
pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei".
                
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare
cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", "
— De ce nu legasera rod, bunico?" etc.
                
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand
copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau
"— Cat era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
                  
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la
starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca
intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...
— ...si-aplecat...
— Si s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
                  
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a
umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin
curgerea lui rapida, sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
                 
Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii.
                 
In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa,
cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul
reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria
reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si
iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul
povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului
("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda
si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si
isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul
carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului".

Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il
furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si
ingaduitor.
                 
Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si
alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica
spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...")
                 
Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de
multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori
albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar
pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat,
usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie
ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
                
Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare,
mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga",
"capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si
a interjectiilor, "ei", "sfar", "a".
                
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o
bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
                
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea
sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca
in"Bunica si Bunicul"

22. MIHAIL SADOVEANU: DUMBRAVA MINUNATA

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava minunată. Cadrul

este al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest cadru, totul este feeric, de
basm, populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu personaje şi întâmplări din basme,
auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei mama.
Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă fericită. Lizuca
este o fetiţă orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia Vasilian, o femeie
provenită dintr-o familie bogată, cu servitori în livrele, guvernantă şi cu moşie mare în
Buzău, preocupată mai ales de viaţa mondenă şi de vizite. Viaţa în casa tatălui său, după
moartea mamei, devine, pentru Lizuca, de nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a
servitoarei, care, încurajată de stăpână, o brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.

Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună cu
căţelul ei, Patrocle, cu care se înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate gândurile şi
dorinţele: „Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi pe bunici nu i-am
văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo. De când a murit mama
noi petrecem tare rău”.

Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar Lizuca,
amintindu-şi de poveştile ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi pentru a nu se
rătăci. Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi, în tovărăşia lui Patrocle, sunt
considerate de Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din întreaga operă a lui Sadoveanu şi
poate din întreaga noastră proză”.

Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care Lizuca îşi
amintea că e cheamă Sora Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea, povestindu-i necazurile de
acasă („Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam acolo ascunsă şi mă gândeam la
mama care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora Soarelui!”), iar planta lasă
două petale, ca două lacrimi, în semn de înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În
drumul lor, întâlnesc o bătrână, care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o
căţeluşă cu dinţi de fier şi măsele de oţel.

Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se cufundă în
lumea visului şi poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7 prichindei şi o domniţă, un
bătrân şi o bătrânică. Aici se arată cine sunt prichindeii. Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă
şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani,
bursuci şi fluturi. Urmează povestea bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a
retras în Dumbravă din cauza răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava
aparţine tatălui ei şi fusese în pericol de a fi vândută.

Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a îndrăgostit Făt-
Frumos. La hotarul împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de prichindeii cei bărboşi în casa
bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să
o ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa cum îi spune bunicul, de dragul averii ei.
Agitaţia şi vorbele lor stârnesc albinele din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi,
care ştie că. o vreme, d-na Mia Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.

Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă nu
proceda aşa, ar fi scris un basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a voit să facă:
să redee sufletul copilului - hrănit de basme - în faţa priveliştilor naturii şi cerând înţelegere
şi sprijin acestei naturi” (Garabet Ibrăileanu).

Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu personaje reale

şi imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu stările sufleteşti ale Lizucăi
(aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea celor două petale asemenea unor
„fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca participarea plantei la dialog, aprobarea
călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul
de basm este evident şi prin tema comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul
fericit în care forţele răului îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege
şi a servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui Charles
Dickens prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole France, care în „Petit
Pierre a dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.

23. CALIN GRUIA: POVESTEA FLORII SOARELUI:

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi peşcolari.
Legendele pă să rilor şi plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirit
din creaţia populară : Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Că lin
Gruia, Alexandru Mitru etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevă ruri ştiinţifice,
adevă ruri transfigurate prin modalită ţi artisitice originale, bogate în resurse morale.
Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de Că lin Gruia, cu o structură complexă ,
asemă nă toare basmului, în care sunt folosite modalită ţi artistice variate pentru a explica
originea şi tră să turile plantei.
Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează , prin alegorie, destinul tragic al “fetei
lui Ştefan-Vodă ”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesă tura metaforică şi
hiperbolică a motivelor muţeniei, blestemului, predestină rii, Soarelui şi Lunei, din
perspective reală şi supranaturală , reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii
lirice şi dramatice, tră să turi general – umane  opuse: bine –ră u, viaţă – moarte, bună tate –
ră utate, lumină – întuneric.
Compoziţia. Legenda Povestea florii-soarelui de Că lin Gruia, este organizată în episoade
narrative, întretă iate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se
întrepă trund: planul concret şi cel transfigurat, care pă strează datele existenţiale.
Evenimentele sunt circumstanţiale în “spaţiul acestui pă mâ nt”, folosindu-se timpul trecut
(“pre vremea lui Ştefan cel Mare”).
Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducâ nd în prim plan imaginea
“fetei lui Ştefan – Vodă ”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică , e mută , fapt ce provoacă o
tristeţe copleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfă tuindu-se cu că rturarii şi vracii cei
mai vestiţi ai timpului, dar fă ră rezultat. Într-un tâ rziu, o bă trâ nă aude de necazul domnului
şi se prezintă în faţa acestuia cu gâ nd să -l ajute.
De la episodul venirii bă trâ nei la domnul întristat, intriga se nuanţează . Bă trâ na îl
povă ţuieşte pe Ştefan să cheme Soarele la un ospă ţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai,
dacă îl va să ruta pe alesul invitat”. Acest moment determină imprevizibilul întâ mplă rilor şi
al episoadelor. Sfatul bă trâ nei pă rea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în
sufletul voievodului. Dar Piază -Rea, personaj malefic, forţă a ră ului, symbol al intrigii şi
vicleniei, prin vorbe meşteşugite încurcă şi ză dă rniceşte dezlegarea fetei de “bluestem”,
annţâ nd Luna de “necredinţa Soarelui”.
Reacţiile Lunii – zâ nă rea – sunt surprinse în imagini întunecoase, exprimate în stil direct şi
indirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea îşi blestemă condiţia de zâ nă , şi nu
cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că se va ră zbuna pe vodă .
Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau pregnanţă mesajului, în
gradarea episoadelor, începâ nd cu “noaptea ospă ţului”. Astfel, “Luna s-a ascuns sub
sprâ nceana codrului ca s-o zdrobească pe fată ”, iar “Soarele, un Fă t-Frumos de lumină ,
petrecea cu Vodă şi cu toţi curtenii”.
Punctual culminant al naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor
conflictuale: “Câ nd la sfâ rşit, veni la ospă ţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa
Soarelui şi-I cere o gură de mâ ntuire”, dar “Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o
ploaie de bluestem, şi i-a topit chipul în floarea glbenă . Vodă şi mesenii plâ ng pentru
povestea tristă a fetei”.
Deznodă mâ ntul legendei e înfă ţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real. Astfel,
“Soarele furios face vâ nt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o să deşte în gră dină ”, ca s-o
aibă aproape şi ca să se mai mâ ngâ ie tată l ei.
În finalul legendei, cititorul este redus în planul concret, explicâ ndu-se cu maximă precizie
şi simplitate, originea şi metamorfoza florii soarelui, tră să turile ei: “De atunci, floarea-
soarelui, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce chipul întristat înspre
stră lucirea craiului zilei, cerâ ndu-I să rutarea mâ ntuitoare”.

24. DIMITRIE BOLINTINEANU: MUMA LUI STEFAN CEL MARE:

Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legenda, scrisa in 1847, despre
mama lui Stefan cel Mare care refuza sa primeasca noaptea la castel pe Stefan, fiul sau, daca
nu este invingator in lupta cu turcii. Respins, Stefan se intoarce, aduna oastea sa zdrobita si
lupta cu dusmanii, invingandu-i.
                

Dezvoltand, repetand aceste idei, Bolintineanu pune in miscare un aparat de comparatii,

repetitii, alegorii care sa sustina discursul. Discursul uzeaza de o scenografie simpla si
eficace. Dovada ca poetul o foloseste in mai toate piesele. Modelul cel mai pur il aflam
in Muma lui Stefan cel Mare. Primul tablou infatiseaza atmosfera care precede evenimentul:
peisajul, timpul, pozitia astrelor. O descriptie (evocare) cu elemente luate din recuzita
romantica: castelul fixat pe o stanca neagra, pestera unui sihastru sub o rapa stearpa, o
manastire...in aceasta descriere intra si preciziuni de ordin temporal, climateric («vanturile
negre, intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasa», «noaptea se intinde si din geana sa», «ca
un glob de aur luna stralucea» etc.). Luna este, de regula, sursa de lumina pentru decoruri.
Urmeaza al doilea moment (tablou), cu o mica nota de mister («Un orologiu suna noaptea
jumatate /in castel in poarta oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care
apare evidenta ireductibilitatea pozitiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat
printr-o replica necesara demonstratiei) constituie esenta poemului. Aici Bolintineanu,
priceput in genul declamator, dezvolta dialectica lui celebra despre datorie si eroism.
Retorica, adesea, goala, imagini ce au facut o lunga cariera in ironie («De esti tu acela, nu-ti
sunt mama eu»), insa ceva ramane din aceasta rostogolire de silabe cantatoare: muzica
exterioara, adevarul elementar al propozitiilor...
                

Urmeaza partea a treia care prezinta efectele lectiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descriptie (urmarirea, batalia) care deviaza de la obisnuita
retorica seaca. Aceasta este schema. In interiorul ei poetul schimba, uneori, ordinea, pune
evocarea la urma sau renunta pur si simplu la cadru,intrand direct in subiect (discursul
moral si patriotic). Este inutil sa cautam, in poemele acestea facute sa imbarbateze inimile
si sa seduca urechea, un peisaj, o forma de sensibilitate fata de lucruri, pentru simplul fapt
ca universul material dispare pur si simplu din poem. Stanca neagra, raul spumegos, rapa
stearpa, luna ce se retrage dupa deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul
este aproape alb, imaginile - putine - sunt stereotipe. Imposibil de surprins o miscare mai
originala a imaginatiei. Bolintineanu nu renunta, nici aici, la unele obsesii. Dalbul il
urmareste («dalbe lupte», «dalb mormand», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricand, gata sa
innobileze o propozitie.
25. GEORGE TOPARCEANU: BALADA UNUI GREIER MIC

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita
de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt
simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija
zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul
strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare
bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si
furnica).
                 
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si atitudinea furnicii,
acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare”, meritand,
desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a
pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit
sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai
dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu,
Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil
ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice
in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri
zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului
anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba
si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla
enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de
ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai /
Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
                 
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar
macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu
cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete,
„negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un
greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
                 
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o
imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de fapt un
subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu
credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat
de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da
niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
                 
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul
de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-
cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un cantaret al propriei
sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care
semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.

 26. ION CREANGA: POVESTEA LUI HARAP ALB

27. ION CREANGA: FATA BABEI SI FATA MOSNEAGULUI

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877) şi are ca
temă  vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză , subiectul poveştii
individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate în expoziţie în mod direct de că tre
povestitor printr-o suită de adjective care se referă la însuşiri fizice şi tră să turi de
comportament ca urmare a unor observaţii directe, şi apoi, pe mă sura nară rii faptelor, apar
în mod indirect tră să turile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de început
demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată un moşneag şi o babă ;
moşneagul avea o fată şi baba iar o fată ”.
 

Autorul fixează însuşirile fiecă rui personaj: „fata babei era slută , leneşă , ţâ fnoasă şi rea la
inimă ; fata moşului era frumoasă , harnică , ascultă toare, bună la inimă , robace şi
ră bdă toare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta s-a adunat cu o babă vă duvă , fiecare
dintre ei aducâ nd câ te o fată . Ironia autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi
mamei acesteia, ci şi asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că
la ei în casă „câ nta gă ina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea nici un
cuvâ nt. Pentru babă , fata moşneagului era „peatră de moară ”, iar fata ei, „busuioc de pus la
icoane”.

Ion Creangă , după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmă reşte în mod realist
comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata babei, în viaţa obişnuită a
satului. Fata moşului se ducea în pă dure după lemne, mergea la şeză toare unde torcea câ te-
un ciur de fuse, în vreme ce fata babei ră sfă ţată şi leneşă  viclenea şi huzurea pentru că
era fata mamei. Intriga naraţiunii este determinată de ră utatea fetei babei şi mamei vitrege
„ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în lume; după
sfatul tată lui „ca să nu se mai facă atâ ta gâ lceava în casa asta”.
 

Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să fie „supusă ,
blajină şi harnică ”, face observaţia că în casa lor a avut parte de „mila pă rintească şi de
îngă duinţă ” şi în stră ini „nu ţi-ar putea ră bda câ te ţi-am ră bdat noi”. Evoluţia subiectului,
din momentul acesta, urmează structura tipologică a basmului popular, în care întâ mplă rile
fantastice constituie „probele” hă rniciei, modestiei, bună tă ţii fetei moşneagului.
Fata babei întruchipează tot ră ul pă mâ ntesc, în timp ce fata moșneagului dă dovadă de
bună tate, milostivire și credință , întruchipâ nd binele, de pe urma că ruia va avea numai de
câ știgat în viață . Câ t era ziulica de mare, biata fată cuminte nu stă tea locului o clipită , însă în
ochii mamei vitrege era o povară greu de suportat: fata moșneagului era piatră de moară în
casă ; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
La îndemnul babei, moșul își trimite fata în lume; tristă și doar cu Dumnezeu fiindu-i
ală turi, biata copilă pornește la drum. În drumul să u se întâ lnește cu: o că țelușă  bolnavă ca
vai de capul ei; un pă r frumos şi înflorit, dar plin de omizi; o fâ ntâ nă mâ lită  și pă ră sită ; un
cuptior nelipit și mai-mai să se risipească . Față de toate acestea drumeața dă dovadă de
hă rnicie și bună tate, ajutâ ndu-le și aducâ ndu-le pe fă gașul unei vieți normale.
Pașii au dus-o pe fată într-o poiană , acolo unde se afla o casă ; era casa sfintei Duminici. Aici,
copila a fost rugată să aibă grijă de copiii gazdei și să facă mâ ncare atâ ta timp câ t Sfâ nta
Duminică se află la biserică . Deși pruncii gazdei erau balauri și alte feluri urâ te de creaturi
malefice, copilei nu i-a fost teamă nici scâ rbă de ei și i-a aranjat, spă lâ ndu-i și fă câ nd
mâ ncare.
Sfâ nta Duminică , întoarsă acasă , tare s-a mai bucurat câ nd și-a vă zut odraslele curate și
masa pregă tită . Drept ră splată pentru munca depusă la casa ei, gazda a rugat-o pe fată să
urce în pod și să -și aleagă  o ladă .Fata nefiind lacomă a ales lada cea mai mică și mai urâ tă ,
ignorâ ndu-le pe cele mari și frumoase.
 

Pe drumul de întoarcere, fetei i-au apă rut în cale aceleași „suflete”, la fel ca la plecare, însă
de această dată , cu toții au ră splă tit-o pe drumeață : cuptorul i-a dat plă cinte, fâ ntâ na i-a dat
apă rece și limpede precum lacrima, pă rul i-a dat fructe, iar că țelușa i-a oferit o salbă de
galbeni.
Ajunsă acasă , fata a deschis lada din care au ieșit nenumă rate herghelii de cai, cirezi de
vite și turme de oi.
Invidioasă , fata babei, vă zâ nd toate bogă țiile surorii sale vitrege, decise să plece și ea de
acasă , ca să adune bogă ții. Şi aceasta porni pe același drum, întâ lni aceleași „suflete”
(că țelușa slabă , pă rul plin de omizi, fâ ntâ na pă ră sită și cuptorul pă ră ginit), însă le respinse
pe toate, ră spunzâ ndu-le în bă taie de joc: Da’ cum nu! că nu mi-oiu feşteli eu mâ nuţele
tă tucuţii şi a mă mucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Drumul  a dus-o la Sfâ nta Duminică , dar și aici a dat dovadă de prostie și obră znicie: a
opă rit copiii gazdei și a afumat mâ ncarea. Ospitalitatea gazdei nu a îngă duit ca musafirul să
plece cu mâ na goală , așa că sfâ nta Duminică a rugat-o să urce în pod, de unde să -și aleagă o
ladă . Fata babei a ales-o pe cea mai mare și mai frumoasă și a plecat fă ră să salute gazda.
La întoarcere, cuptorul nu a lă sat-o să guste din plă cinte, fâ ntâ na a secat câ nd fata a dorit să
bea apă , pă rul s-a fă cut tot mai mare, nelă sâ nd-o să ia roade, iar că țelușa o mușcat-o.
Ajunsă acasă și deschizâ nd lada, din aceasta au ieșit o mulțime de balauri care le-au mâ ncat
pe cele două femei rele. Fata și tată l să u au tră it în liniște și în bogă ție; el a mă ritat pe fiică -
sa după un om bun și harnic.
 Basmul dezvăluie în acelaşi timp mai multe concluzii în plan moral:

 bine faci, bine găseşti

 rău faci, rău găseşti
 omul harnic are numai de câştigat
 răsfăţul copiilor conduce la lene şi infatuare
 vorba blândă aduce bunăvoinţă
 vorba ursuză creează neplăceri
 răul este întotdeauna sancţionat şi binele este răsplătit
 omul bun se cunoaşte după fapte
 în casa unde cântă găina, nu este bine.

28. ION CREANGA: PUNGUTA CU DOI BANI

Era odată un moș care avea un cocoș și o babă care avea o găină care se oua de câte două ori pe zi,
dar nu-i dădea niciun ou moșului. Moșul îi cere babei un ou ca să mănânce și el, dar baba zgărcită nu
vrea să-i dea și îi zice să bată cocoșul ca să facă ouă. Moșul pofticios din fire, prinde cocoșul și
începe să-l bată, însă când acesta scapă din mâna lui, fuge de acasă și umblă rătăcit pe drumuri.

Pe drum, cocoșul găsește o punguță cu doi bani pe care imediat o ia în cioc și pleacă s-o ducă
moșneagului. În cale, îi iese o trăsură cu un boier, care îl pune pe vizitiu să ia punguța cocoșului.
Supărat cocoșul, se ia după trăsură, însă boierul îl pune pe vizitiu să prindă cocoșul și să-l arunce
într-o fântână.

Cocoșul înghite toată apa din fântână și se ia iar după boier. Ajuns acasă, boierul pune o babă să-l
prindă și să-l arunce în cuptor. Când vede cocoșul focul, varsă toată apa ce o înghițise din fântână și
răcorește cuptorul.

Când vede boierul una ca asta, îl aruncă în cireada cu vite ca să fie călcat în picioare sau luat în
coarne de vreo vacă. Cocoșul înghite toate vitele și începe iar să cânte. Boierul se hotărăște să-l
arunce în grămada cu bani și să înghită până îi va sta un ban în gât și va muri. Cocoșul înghite lacom
toți banii și începe iar să cânte.

Deranjat la culme de cocoș, boierul ia hotărârea șă-i dea punguța cu doi bani ca să scape odată de el.
Cocoșul ia punguța în cioc, dar începe să cânte și toate păsările boierului se iau după el. Plecă spre
casa moșului, care îl auzi cântând și ieși să vadă despre ce este vorba. Acesta se bucură când văzu
atâtea păsări, însă cocoșul scutură puternic din aripi și scoase din el tot bănetul înghițit de la boier și
toate vitele, până se umplu toată curtea.

Când văzu baba ce aduse cocoșul, își bătu găina și o trimise să aducă și ea bogății. Găina găsi o
mărgea și o înghiți, apoi veni și se puse pe cuibar, unde făcu doar o mărgea. Când văzu baba, bătu iar
găina până o omorâ. Baba rămase săracă, iar moșul era acum foarte bogat. De milă, o puse pe babă
găinăreasă, ca să aibe și ea ce mânca.

28. ION CREANGA: CAPRA CU TREI IEZI

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc.
 
Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu
cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa
din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel
nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar
si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
               
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei
deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de
nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune
cu hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc,
subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti
bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.

Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei
elimina din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul
trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si
solidaritatii intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
               
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud
si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si,
in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa
cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se
purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel
de nelegiuiri.
               
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat,
nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si
fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai
cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in
primejdie, stie sa se ascunda bine.
               
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a
zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile
lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor.
Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
                 
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta:
„Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara
mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict
usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor:
necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta
si cu mai multa experienta decat ei.
                
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de
lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

30. HANS CHRISTIAN ANDERSEN: RATUSCA CEA URATA

La marginea unei bălţi, o raţă îşi făcuse cuibarul. Acolo-şi clocise ouăle. Şi-acum venise timpul
ca bobocii să iasă la lumină.Raţa ar fi fost cum nu se poate mai mulţumită, dacă între boboci nu
s-ar fi aflat şi o răţuşcă neobişnuit de urâtă.
Fumurie, zburlită, cu gâtul mai lung decât al celorlalţi boboci, răţuşca aceasta urâtă fu primită pe
baltă cu un roi de măcăituri batjocoritoare. Ba chiar câteva din raţele bătrâne începură să-i
smulgă penele, s-o ciocane în cap şi s-o gonească.
Sărmana raţă-mamă nu se dumirea. Să-i fi pus cineva, fără ştirea ei, în cuibar oul vreunei alte
păsări ? De curcă sau de găină ? Dar în acest din urmă caz răţuşca ei cea atât de urîtă nu s-ar fi
priceput să înoate. Ori, dimpotrivă, ea se avânta pe balta uşor încreţită de vînt cu cel mai mare
curaj.

Zilele începură să treacă şi viaţa bietei răţuşte, din pricina urâţeniei sale, era din ce în ce mai
chinuită.
Toţi, în afară de mama sa, o copleşeau cu ocări, sau rîdeau de ea, şi cel mai adesea nu îşi găsea
nici un locşor unde să stea câteva clipe liniştită.
Amărîtă şi deznădăjduită — mai ales fiindcă avea o fire blândă şi era dornică de prietenie —
biata răţuşcă se hotărî să plece în lumea largă. Poate se vor găsi pe undeva, spera ea, şi nişte
fiinţe care s-o primească şi s-o îngăduie cu bunătate alături de ele.
Într-o dimineaţă plecă. Aripile începuseră să-i crească, aşa încât se putea ajuta uneori şi de ele. O
vreme se adăposti în nişte stufărişuri. Numai că aici se pornise o vînătoare de păsări. Un caine
mare, ivindu-se pe neaşteptate, o vârî în toţi sperieţii. Împuşcăturile îi răsunau fioros în creier.

Scăpând cu bine din această încercare, porni în zbor mai departe. Sleită de puteri, poposi în
ograda unei locuinţe ţărăneşti.
Ţăranca adăpostea în bordei o pisică şi o găină, care-i da ouă (de aceea găina se şi bucura de
foarte multă trecere).

Văzînd răţuşca, ţăranca se bucură.

„Am s-o păstrez, cugetă, şi astfel, curând, voi putea avea la masă şi ouă de raţă care se ştie cât de
gustoase sunt !”

Săptămînile însă treceau fără ca răţuşca să facă ouă. Aşa că ţăranca se supără.
Se apropia iarna. Totuşi răţuşca simţea o ciudată chemare spre depărtări.

Tocmai atunci, un cârd de păsări atât de frumoase cum încă nu-i mai fusese dat niciodată să
vadă, se înălţă în văzduh. Erau albe ca zăpada, cu gâturile lungi şi mişcările lor din aripi aveau
un farmec nespus.
— Cât de minunate sunt lebedele ! auzi vocea unei femei. Zboară către ţările calde.
Răţuşca îşi simţi inima bătându-i. Zbură şi ea, dar nu prea departe. Se lăsă pe oglinda lucie a unui
lac.

Pe lac, coborând parcă din cer, se iviră trei lebede. Pline de măreţie, ele abia alunecau pe undele
limpezi ale apei. Vântul domol al primăverii le juca voios în pene.
Cele trei lebede o înconjurară :
– Eşti surioara noastră, zise una.
Răţuşca se privi în oglinda apei. Intr-adevăr, în timpul iernii crescuse şi se transformase, numai
că niciodată nu vrusese să se uite la ea însăşi. Oul din care se născuse fusese al unei lebede.

Ce fericire negrăită!
Patru lebede, păsări împărăteşti, străluceau orbitor în soare şi cea mai mândră dintre toate era
aceea care fusese răţuşca urâtă.

31. FRATII GRIMM: ALBA CA ZAPADA

 Tema basmului Albă-ca-Zăpada, de J. şi W. Grimm este răutatea mamei vitrege,
motiv frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Compoziţional, basmul se
structurează după tiparele specifice. Acţiunea începe prin formula introductivă ,, A fost
odată...”, într-un timp nedeterminat, într-o iarnă pe când zăpada cădea din înaltul
nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi.  
  Personajele principale, Albă-ca-Zăpada şi Regina, sunt concepute în antiteză.
În structurarea subiectului sunt întâlnite numerele miraculoase 3 şi 7:
 Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea Albei-
ca-Zăpada (cingătoare, pieptene, măr); piticii jelesc trei zile pe Albă-ca Zăpada, crezând-
o moartă; trei vietăţi ale pădurii jelesc şi ele lângă sicriu (o buhă, un corb, o hulubiţă).
   În privinţa cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zăpada au început când frumuseţea ei devenise
vizibilă deoarece împlinise 7 ani; piticii sunt 7; în căsuţă se găsesc obiecte în număr de
câte şapte; enumerarea piticilor prin numeralele ordinale până la şapte; succederea
celor şapte interogaţii; între casa piticilor şi castel sunt şapte munţi.
 Sortită morţii pentru frumuseţea ei, Albă-ca-Zăpada nu este ucisă de vânător, aşa cum
poruncise împărăteasa, ci lăsată primejdiilor din pădure. Natura o ocroteşte şi fetiţa
găseşte adăpost în căsuţa celor şapte pitici. Dar, răutatea mamei vitrege mai pune la trei
încercări pe frumoasa şi buna Albă-ca-Zăpada. Împărăteasa, travestită, se străduieşte să
o piardă pe fată cu ajutorul cingătorii de mătase, al pieptenului şi a mărului otrăvit.
Grija şi dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai o salvează şi ea îşi găseşte fericirea.
Mama vitregă, de supărare se va urâţi şi se va pierde în întunericul pădurii.
   Albă-ca-Zăpada este întruchiparea unui vis de mamă: ,,(...)ce n-aş da să am un copil
alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.”
Frumuseţea neobişnuită a fetei impresionează şi pe pitici şi pe tânărul fiu de crai.
,, Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada, multă vreme, în scrinul ei de cleştar şi nimic nu-i
ştirbea din negrăita frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme şi că era tot aşa de albă ca
zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.”
  Fata este modestă, harnică, bună şi iubitoare. Pentru adăpostul oferit de pitici, ea le
îngrijeşte gospodăria şi face acest lucru cu multă dragoste şi tragere de inimă. Mama
vitregă, deşi la început era ,,cadră de frumuseţe”, va fi urâţită de marea-i trufie şi
răutate.
  Mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răutăţii,
Albă-ca-Zăpada rămânând un simbol al acestei aspiraţii.
Conceptual, literatura pentru copii desemnează o parte a literaturii,  incluzând
totalitatea creaţiilor care, prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate şi nivelul
realizării artistice se dovedeşte capabilă să intre în relaţie afectivă cu cititorii săi.
Personajele sunt simboluri ale binelui şi răului, iar universul gâzelor sau al
vieţuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat, facilitând o înţelegere a
raporturilor umane şi a normelor de convieţuire socială.
   Prin intermediul literaturii pentru copii se  realizează o binevenită dedublare, iar
cititorul copil se va recunoaşte în personajul cu care simpatizează, sau va refuza
identificarea cu un model negativ, pe care îl antipatizează.
  Lumea basmelor şi a poveştilor va fi permanent căutată de om, indiferent de vârsta pe
care o are, va rămâne spaţiul viselor spre care va aspira mereu.

32. CHARLES PERAULT: SCUFITA ROSIE

33. ION CREANGA: AMINTIRI DIN COPILARIE

Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr
şi un bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică,
Ion Creangă fiind scriitorul care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura
noastră.
 Definiţii
 Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în
evoluţia lui, pe fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii.
Termenul de „bildungsroman” vine din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.
 Amintirile sunt o specie literară epică în proză, în care autorul descrie fapte din propria
viaţă, autobiografice, impresii, întâmplări trăite, aparţinând literaturii memorialistice. În
relatarea amintirilor, expunerea se face cu subiectivitate, artistic, fără a urmări
cuprinderea întregii vieţi. Se prezintă cu discontinuitate anumite momente din viaţa
scriitorului. Termenul „amintiri” vine de la verbul „a aminti” şi înseamnă „a aduce în
memorie”.
Tema
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot
unul şi unul”, mediu social în care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă.
Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine cronologică, ci sunt selectate
fapte ce devin momente de referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei copilului universal”.
(George Călinescu)

Operă a maturităţii scriitoriceşti a lui Creangă, Amintirile aduc în atenţie o galerie bogată de

figuri omeneşti, o serie de întâmplări povestite cu umor, ce sunt posibile oriunde şi oricând,
urmărind evoluţia lui Nică a lui Ştefan a Petrei, nu neapărat în ordine cronologică, de la
copilărie până la tinereţe.
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar
personajele sunt numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările
sunt narate la persoana I de către autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în
copilărie prin intermediul amintirii (prin memorie afectivă), deoarece opera a fost scrisă de
Creangă în ultima parte a vieţii sale. Dintr-o altă perspectivă, povestirea păţaniilor şi a
faptelor relatate este făcută de Nică, aflat la vârsta copilăriei, care este în acelaşi timp
personaj al acţiunii.

Structura operei şi construcţia subiectului

Partea I
Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal
Humuleşti: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile
noastre, pe când începusem şi eu, drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor
mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în
trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a
copilăriei. Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor, „sat mare şi vesel,
[...] sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul,
cu flăcăi voinici şi fete mândre care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica [...] cu biserică
frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor”.
Şcoala din Humuleşti
Şcoala ridicată „prin osârdia” preotului Ioan Humulescu adunase o mulţime de băieţi şi fete,
printre care se afla şi Nică, „un băiat prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”. Copiii nu
înţeleg rostul şcolii, sunt îndărătnici şi de aceea părintele Ioan, „om vrednic şi cu bunătate”,
le aduce ca „dar de şcoală nouă”, pentru a-i sili spre învăţătură, „Calul Bălan” şi pe „Sf.
Nicolai”. „Calul Bălan” era un „scaun nou şi lung”, iar „sfântul Nicolai” fusese botezat, după
hramul bisericii, un „biciuşor de curele, împletit frumos” de moş Fotea, cojocarul satului.

Preotul a instituit regula ca, în fiecare sâmbătă, elevii să fie ascultaţi la lecţiile predate în
săptămâna respectivă, apoi să încalece pe Calul Bălan şi să fie „mângâiaţi” cu sfântul
Nicolai, în funcţie de greşelile făcute. Smărăndiţa, fiica preotului, izbucneşte în râs la auzul
grozavei prescripţii şi este imediat poftită pe Calul Bălan, deşi fata „plângea ca o mireasă,
de sărea cămeşa de pe dânsa”. Ca urmare, toţi şcolarii s-au apucat să înveţe „şi treaba
mergea strună”.

Filele ceaslovului fiind „cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele (...) câte zece-două
zeci de suflete prăpădeam deodată”, aşa că, văzând părintele foile însângerate, „ne pofti pe
fiecare la Bălan şi ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi
a cuvioşilor bondari”.

Într-o zi, primarul scoate oamenii la reparat drumul, deoarece se zicea că are să treacă
vodă pe acolo. Bădiţa Vasile iese cu elevii ca să dea o mână de ajutor. Această acţiune nu
fusese decât un pretext pentru a-i lua pe flăcăi în armată, pe care-i prindeau cu arcanul, le
puneau cătuşe şi-i duceau la Piatra Neamţ.

Bădiţa Vasile, învăţătorul, a fost „prins la oaste” şi, în zadar umbla părintele Ioan să
găsească alt dascăl, unul ca „bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare” n-a
mai aflat. Pentru a urma şcoala, Nică este împins de mama sa, Smaranda, care „era în
stare să toarcă în furcă şi să învăţ mai departe”, deşi Ştefan a Petrii era de părere că „dac-
ar fi să iasă toţi învăţaţi [...], n-ar mai ave cine să ne tragă ciubotele”.

Şcoala de la Broşteni
Bunicul dinspre mamă, David Creangă, îi duce pe Nică şi pe Dumitru la şcoala lui Alecu
Baloş din Broşteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului. Călătoria a avut loc
într-o dimineaţă de iarnă, în care „era un pui de ger de crăpau lemnele” şi-l transportă pe
Nică într-o lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, având
loc o serie de întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la
Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă
cu pluta pe Bistriţa.

În ziua de Paşti, Nică a cântat la biserică „îngerul a strigat!”, învăţată la şcoala din Broşteni,
spre uimirea tuturor celor din Humuleşti. Dar faptul că fusese tuns chilug este un prilej de
distracţie pentru fetele „mai drăcoase”, care strigau după el „Tunsul felegunsul, / Câinii după
dânsul!”.

Partea a II-a
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când
mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului
unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-
mi saltă şi acum inima de bucurie. [...] Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi
copilăros ca vântul în turbarea sa”.

Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari
minunăţii”, despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci
ea singură e veselă şi nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să
râdă la soare ca să se îndrepte vremea, iar naratorul comentează cu umor, prin
autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”. În această
parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui
Ştefan a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la
scăldat”.

Prin adresare directă, personajul narator îndeamnă cititorul să ia aminte la întâmplările

copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi
nevinovată”. Poate că nicio altă operă literară nu defineşte mai bine joaca din vremea
copilăriei, aşa cum este ea conturată în Amintiri, ca perioadă lipsită de griji, când
neajunsurile şi greutăţile nu au pentru copii niciun fel de importanţă.

Singura preocupare la această vârstă fericită este, aşadar, joaca, inventată şi imitativă:
„Copilul încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe
care aleargă cu voie bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el
din toată inima, de-ţi ia auzul, şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă
mânia în toată puterea cuvântului. Nepăsători faţă de oboseala părinţilor, copiii făceau
gălăgia cea mai mare tocmai când mama voia să se odihnească puţin sau le ardea dejoacă
în toiul nopţii, când tatăl se întorcea îngheţat de la pădure. Cu toate acestea, proverbul
rostit de Ştefan este un argument în plus pentru „copilăria copilului universal”, pentru vârsta
fericită a oricărui om: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să
citească...”.

Smaranda îi povesteşte, amuzată, bărbatului ei „câte drăcării le vin în cap”: Zahei şi Ion se
joacă imitând toaca de la biserică şi cântatul preotului, cu un text original şi plin de umor:
„Doamne miluieşte, popa prinde peşte”. Tatăl ia apărarea copiilor şi o ironizează pe
Smaranda: „tot eşti tu bisericoasă de s-a dus vestea; încaltea ţi-au făcut şi băieţii biserică
aici, pe loc”. Seara târziu, după ce mama le făcea „câte-un şurub, două prin cap” ori le
dădea „câteva tapangele (lovituri date cu palma) copiii adormeau, dar dimineaţa o luau de
la început, că vorba ceea: „Pelea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă”.

La cireşe
Într-o zi de vară, lui Nică i se face poftă de cireşe şi se hotărăşte să se ducă la fratele tatălui
său, moş Vasile, care avea un „cireş văratec” ea să fure cireşe. Băiatul se furişează din
casă şi plănuieşte ca mai întâi să întrebe de vărul lui, Ion, prefăcându-se că venise să-l ia la
scăldat. Află de la mătuşa Mărioara că Ion era dus cu tatăl lui la Condreni, aşa că îşi ia
rămas bun şi se preface că pleacă. Bucuros că nu-şi găsise vărul acasă, Nică se strecoară
pe furiş „în cireşul femeii” şi începe a „cărăbăni la cireşe în sân, crude, coapte, cum se
găseau”.
Mătuşa Mărioara îl zăreşte în cireş, se enervează îngrozitor şi, pentru că băiatul nu se
dădea jos din pom, începe să arunce în el cu bulgări de pământ. Speriat, Nică sare, pe
neaşteptate, chiar în „nişte cânepă care se întindea de la cireş înainte, şi era crudă şi până
la brâu de înaltă”. Mătuşa Mărioara începe să-l alerge pe băiat prin cânepă, „şi eu fuga şi
ea fuga, şi eu fuga şi ea fuga, până ce dăm cânepa toată palanca (culcată) la pământ”.
Drept urmare, cele zece-douăsprezece prăjini de cânepă „frumoasă şi deasă cum îi peria”
au fost complet distruse. Sprinten, Nică sare peste gard, se duce acasă şi este „foarte
cuminte în ziua aceea ...”.

Seara, a venit la Ştefan a Petrei să reclame paguba moş Vasile, însoţit de vornic (primar)
şi-i impută cânepa şi cireşele. Moş Vasile era un „cărpănos ş-un pui de zgârie-brânză ca şi
mătuşa Mărioara”, pentru că a tunat şi i-a adunat. Nică primeşte „o chelfăneală” zdravănă
de la tatăl său pentru stricăciunea făcută şi pentru banii plătiţi ca despăgubire. Drept
urmare, Nică învaţă din această păţanie că „Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu
furtuşag” şi-i era ruşine să mai dea ochii cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica la
biserică şi la horă.

Pupăza din tei

Nică nu sfârşise bine ruşinea cu cireşele, că face altă boacănă şi mai mare. Într-o
dimineaţă, Smaranda îl trezeşte pe Nică înainte de răsăritul soarelui, când era somnul mai
dulce, ca să nu-l spurce „cucul armenesc” şi să-i meargă prost toată ziua. Toată vara
pupăza cânta dis-de-dimineaţă „de vuia tot satul”. Smaranda îl trimite pe Nică să ducă
mâncare oamenilor angajaţi la prăşit, tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţa. În
drumul spre ţarină, băiatul se abate pe la teiul în care îşi avea pupăza cuib scorbura, se
urcă în copac, bagă mâna în scorbură, prinde pupăza şi, pentru că nu mai văzuse niciodată
o astfel de pasăre, se sperie şi-o scapă. Pune în gura scorburii o lespede, duce apoi
mâncarea lingurarilor, cărora „li se lungise urechile de foame”.

La întoarcere, Nică scoate pupăza din scorbură, ajunge cu ea acasă, o leagă de un picior şi
o ascunde în pod, într-o putină. După două zile, vine mătuşa Măriuca la Smaranda şi-l
acuză pe Nică de furtul pupezei, fiind foarte mâhnită că nu mai are cine-i trezi dis-de-
dimineaţă. Speriat să nu fie demascat, Nică ia pupăza din pod şi se duce cu ea la iarmaroc,
cu gând s-o vândă. Ajuns în târg, băiatul se plimba „ţanţoş printre oameni de colo până
colo”, până când se apropie de el „un moşneag nebun”, care-l întreabă dacă este de
vânzare „găinuşa ceea”.

Luând-o în mână ca „s-o drămăluiască”, moşul dezleagă pupăza, care „zbrr! pe-o
dugheană”, apoi ia drumul în zbor spre Humuleşti. Foarte supărat, Nică îl ia pe moşneag de
piept, pretinzându-i bani pentru pasărea care scăpase din mâinile lui. Moşul îl recunoscuse
însă pe băiat şi-l ameninţă că o să-l spună lui Ştefan a Petrei, pe care, de altfel, tocmai îl
văzuse umblând prin târg. Auzind acestea, Nică se furişează printre oameni şi o ia la fugă
spre Humuleşti, uitându-se înapoi cu frică şi bucuros că scăpase de moşneagul buclucaş.

Ajuns acasă, fraţii îi spun că părinţii sunt plecaţi la târg, iar mătuşa Măriuca ridicase tot satul
din pricina pupezei. Dar tocmai atunci, se aude pupăza, care cânta „pu-pu-pup! pu-pu-pup!
pu-pu-pup!” şi a doua zi mătuşa Măriuca îi spunea Smarandei cu indignare, ce răi sunt
oamenii, care vorbesc vrute şi nevrute şi acuză persoane nevinovate.
La scăldat
Într-o zi călduroasă de vară, aproape de sfântul Ilie, Smaranda avea „o mulţime de trebi” şi-l
roagă pe Nică, cel mai mare dintre fraţi, s-o ajute. Ea îi promite, drept răsplată, să-i
cumpere de la Fălticeni o pălăriuţă şi un chimir. Nică promite să stea acasă, dar în gândul
lui plănuieşte să plece la scăldat, deoarece „era un senin pe ceriu şi aşa de frumos şi de
cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat ca găinile”.

Smaranda, văzând că băiatul nu mai este acasă, se duce la baltă şi-l vede tolănit în pielea
goală pe nisip. Ea aşteaptă să intre în apă, apoi îi ia toate hainele, îl lasă în pielea goală şi-i
zice cu mâhnire: „îi veni tu acasă, coropcarule (vagabond), dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi
atunci vom avea altă vorbă”. Fetele care erau la scăldat au început a-şi da coate şi a
chicoti, amuzându-se despre cele întâmplate. Nică se gândeşte cum să facă să ajungă
acasă fără haine, o ia prin păpuşoi (porumb\ prin grădinile oamenilor, îl latră câinii, apoi
ajunge, cu chiu şi vai, în ograda casei sale.
Nică se uita cu milă la mama lui, „cum se dă în vânt după trebi”, se apropie umil, îi ia mâna
s-o sărute şi-o roagă scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine;
numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!”. După întâmplarea asta, Nică devine
ascultător şi harnic „ca o fată mare”, până când, impresionată, Smaranda îl iartă şi băiatul
lăcrimează de bucurie, dar şi din cauză că-l mustra cugetul pentru supărarea pricinuită
mamei.

Finalul acestui capitol este memorabil prin celebra autoironie: „Ia, am fost şi eu în lumea
asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la 20
de ani, nici cu minte până la 30 şi nici bogat până la 40 nu m-am făcut. Dar şi sărac, ca în
anul acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am fost”.

Partea a III-a
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de
aceeaşi autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice
cugetul meu”, prilej cu care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia,
făcând referiri şi la istoria acestor locuri, cu domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la
scaunul Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin Humuleşti”.

Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi
pe cele de la Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o
perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu
noii colegi de şcoală, între care Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea, Oşlobanul,
împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde îşi aduceau merinde de acasă
şi se îngrijeau iarna de lemne de foc.

Accentele ironice se îndreaptă, în acest capitol, spre „fabrica de popi” din Fălticeni, spre
deprinderile necinstite ale unor membri ai tagmei preoţeşti sau monahale, spre manualele
şcolare aride şi spre învăţarea mecanică, un „cumplit meşteşug de tâmpenie”, care dau
tabloului o imagine realistă asupra şcolii româneşti din acea perioadă .

Partea a IV-a
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este
silit să -şi părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: „Cum nu se dă
scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp şi pruncul dezlipit de la sânul
mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti când veni vremea să plec la Socola după
stăruinţa mamei”. La începutul acestui capitol se fixează timpul desfăşurării acţiunii, toamna
anul 1855 şi spaţiul, satul Humuleşti. Nică se simte puternic legat de „Ozana cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul”, de familia lui şi de obiceiurile tradiţionale ale satului
natal, care făceau să-i salte inima de bucurie.

Nică lua parte cu însufleţire la şezătorile, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, ştia
cântecele lui Mihai scripcariul (lăutarul) pe care toţi băieţii le fredonau cu veselie, de parcă
tot anul ar fi fost zi de sărbătoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o
zicătoare care le plăcea humuleştenilor şi pe care o spuneau cu voioşie: „Să dea D-zeu tot
anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi nuntă”. La toate
minunăţiile acestea ar fi trebuit să renunţe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola şi pe el
nu-l lăsa „pârdalnica (afurisita, blestemata) de inimă” să plece printre străini şi să-şi
părăsească prietenii şi satul natal.

Dorinţa Smarandei este ca băiatul ei să devină popă şi de aceea insistă ca el să plece la

Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu
Zaharia lui Gâtlan şi-i va duce până acolo moş Luca, megieşul (vecin) lor, „cu căruţa cu doi
cai ca nişte zmei”. Nică încearcă să scape, ameninţând că o să se îmbolnăvească de dorul
mamei, că o să moară printre străini, îi dă exemple de alţi băieţi care se lăsaseră de
învăţătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâţia oameni trăiesc „fără
popie”, mama îl ameninţă cu facăleţul, considerând că se sclifoseşte.

Smaranda se plânge lui Ştefan a Petrei de îndărătnicia lui Nică, dar acesta are argumentul
banilor, pe care nu-i culege din pomi, „de la trunchi, ca surcelele”. Tatăl se gândeşte şi la
cei şase copii care rămân acasă şi care trebuie întreţinuţi, dar consideră că poate s-o alege
ceva bun de Nică şi „vreodată va fi şi el sprijin pentru iştialalţi”.

Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor,
ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea eroului „hotărâtă cine ştie pentru
câtă vreme”. Văzând că nu se poate aşeza împotriva dorinţei părinţilor, Nică se gândeşte cu
amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, băiatul
nu poate dormi deloc, frământându-se în fel şi chip, căutând o idee prin care să-şi
înduplece mama. În zorii zilei, Moş Luca şi venise cu căruţa şi caii înhămaţi, aşa că Nică
sărută mâna părinţilor şi îşi ia rămas bun cu ochii înecaţi în lacrimi.

Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humuleşti, începând cu satele de
câmpie şi până la „rătăcăniile de pe uliţele Iaşilor”. Sosirea la Socola, într-un târziu,
noaptea” şi rămânerea în căruţa trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează
lumea necunoscută în care urmează să intre Nică şi în care se simte stingher.

Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge

ireversibil, lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa
unui public care ascultă şi nu cititorilor.
 Modalităţi de realizare a oralităţii stilului:

 dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac băietul popă, ce ai tu? -
Numaidecât popă, zise tata.”
 folosirea dativului etic: „cât mi ţi-i gliganul”;
 exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu, măi, Nică!”, „iaca”;
 expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”;
 imprecaţii: „mânca-i-ar pământul să-i mănânce”;
 autoadresare: „Apoi lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul frumuseţilor lui şi pasă de te du
în loc strein şi aşa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!”;
 adresare directă: „Şi, după cum am cinstea să vă spun...”;
 diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”;
 formule specifice oralităţii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie”, „vorba unei
babe”;
 proverbe şi zicători: „Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul”;
 versuri populare sau fraze ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”
 cuvinte populare, regionalisme: a foşgăi, a clămpăni, a găbui, a se trage la carte, a
boncălui etc.
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a
naratorului, de jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia
„ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte, în principal, umorul lui Creangă de comicul lui
Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar
făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a defectelor
umane.

Modalităţi de realizare a umorului

Modalităţile de realizare a umorului sunt următoarele:

 exprimarea poznaşă, mucalită, într-o şiretenie a frazei la care este imposibil să nu te

amuzi: „Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvântul de joi până mai apoi, pentru că aşa
am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă în feliul meu;”
 combinaţii neaşteptate de cuvinte: „He, he! Bine ai venit, nepurcele”, „cinstita de holeră”,
„slăvit de leneş”;
 caracterizări pitoreşti cu ajutorul cuvintelor familiale: fetele sunt „zgâtii”, „drăcoase”, iar
băieţii sunt „ticăiţi”, „mangosiţi”, „prostălăi”, „hojmalăi”;
 vorbe de duh: „Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot
scoate”;
 autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face”;
 ironia: „- Moşule, ie sama de ţine bine telegarii ceia, să nu-i ieie vântul; că laşul ista-i
mare şi, Doamne fereşte, să nu faci vro primejdie!...”;
 caracterele personajelor: Nică este leneş, comod: „Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti
sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată
 ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi deie ajutor la
trebi...”;
 poreclele personajelor: Trăznea, Mogorogea, moş Chioperc, Torcălău;
 situaţiile şi întâmplările în care sunt puse personajele: povestirile cu cireşele, cu pupăza,
cu scăldatul, păţaniile din timpul şcolii etc.;
 diminutive cu valoare augmentativă: „băuturică”.