BASMUL POPULAR

PRASLEA CEL VOINIC SI MERELE DE AUR

-comentariu-

Inca din vechime, basmul a fost unul dintre cele mai

raspandite texte populare, el sintetizand virtuti ale unui popor
intreg.

Basmul popular este una
dintre speciile reprezentative ale folclorului nostru.

Fiind o opera epica, sentimentele autorului anonim sunt

transmise indirect prin intermediul actiunii, al personajelor si al
naratorului, actiunea este structurata pe momentele subiectului
si narata la persoana a III a.

Modurile de expunere folosite sunt specifice

basmului: naratiunea si dialogul, impletite cu descrierea

Este o opera narativa, epica ampla(de mare intindere),

in care intamplarile reale se impletesc cu cele fantastice, fiind
savarsite de personaje cu puteri supranaturale care reprezinta
fortele binelui si ale raului si din a caror confruntare rezulta de
obicei victoria binelui.

Creatia populara “Praslea cel voinic si merele de

aur” este un basm popular deoarece are un caracter anonim,
el fiind transmis pe cale orala si cules mai tarziu de Petre
Ispirescu.

Ca in orice basm, locul si timpul intamplarilor nu sunt

bine precizate, actiunea fiind situata candva, demult (“A fost
odata ca niciodata”), pe taramuri diferite: pe taramul acesta si 
pe taramul celalalt – un tinut fabulos, plin de mister,
necunoscut – taramul zmeilor, populat si de alte fapturi
fantastice.
 De aceea si intamplarile narate sunt reale si
fantastice. Intamplarile fabuloase domina insa, deoarece, de
la inceput, aflam de existenta unui mar care face mere de
aur, furate de niste  zmei cu care apoi Praslea, ajuns pe taramul
celalat, se lupta. Tot fabuloase sunt si uciderea
balaurului, discutia cu corbul, salvarea eroului de catre
zgripturoaica, transformarea palatelor in mere sau modelarea
unei furci care toarce singura si a unei closti cu puii de
aur,  precum si existenta celor doua taramuri, prapastia fiind
hotarul ce le desparte.

O alta trasatura a basmului este prezenta personajelor

cu puteri fabuloase. Asa se explica faptul ca intamplarile sunt
savarsite, in majoritatea lor, de Praslea, care este un personaj
cu puteri supranaturale, specific basmului, alaturi de care stau
personajele cu insusiri obisnuite.

Ca orice basm, indiferent ca sunt personaje fantastice

ireale (zmeii, corbul, zgripturoaica) sau reale (imparatul, fetele
de imparat), acestea reprezinta modele morale opuse
(antitetice), grupandu-se in forte ale binelui (Praslea,
corbul, imparatul, zgripturoaica) si ale raului (cei doi frati,
zmeii, balaurul), pentru ca orice basm este structurat pe
baza opozitiei dintre bine si rau.

Fiind un basm, si aceasta opera literara se bazeaza pe

o structura unica, pornind de la formula de inceput tipica
pentru basm (“A fost odata ca niciodata”) care stabileste o
conventie intre narator si cititor. Cu ajutorul ei,
actiunea este plasata intr-un timp etern si nedefinit si se
anticipeaza latura supranaturala a intamplarilor si personajelor.
Acesteia ii urmeaza situatia initiala (furtul merelor) si cauza
care determina actiunea (ranirea hotului si urmarirea lui). O
data misiunea asumata, eroul trebuie sa-si incerce puterile
si  sa treaca probele. Formula de incheiere este tot specifica
basmului si are rolul de a-l readuce pe cititor la realitatea
cotidiana (“si incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra
asa”).

In planul constructiei epice, motivul cifrei magice,

intalnit in toate basmele este present si aici. Se
observa preferinta pentru cifra trei (trei frati, trei zmei, trei
fete de imparat, trei palate), careia I se alatura cifra o suta (o
suta de oca de carne si o suta de paini), fiind socotite cifre
magice.

Ca orice basm popular, creatia are numeroase

elemente de oralitate. Astfel, imbinarea vorbirii directe cu
cea indirecta, folosirea verbelor la perfectul simplu (“ii
multumi”, “fu primit cu bucurie”, ) care creaza impresia ca
actiunea s-a petrecut de curand, inversiunile si repetitiile (“si
merse, merse”), precum si cuvintele si expresiile
populare intalnite in text (“nitica”, “soroc”, “a-si incerca
norocul”) sunt modalitati specifice basmului.

Din toate cele relatate mai sus putem afirma ca opera

epica “Praslea cel voinic si merele de aur” este un basm
popular.

-rezumat-

Praslea cel voinic si merele de aur , fiind o opera

epica, sentimentele autorului anonim sunt transmise indirect
prin intermediul actiunii, al personajelor si al naratorului, iar
actiunea este structurata pe momentele subiectului si narata la
persoana a III a.

Expozitiunea situeaza actiunea in vremea unui impara, in

a carui gradina crestea un mar ce facea fructe de aur.

Furtul repetat al merelor  contituie situatia care rupe

echilibrul initial, element definitoriu in basm. Acest moment al
actiunii constituie intriga.
 Desfasurarea actiunii, partea cea mai ampla, cuprinde
incercarile intreprinse pentru refacerea echilibrului. Dupa
esecurile fratilor mai mari, Praslea reuseste sa raneasca hotul si
pleaca insotit de fratii lui in cautarea acestuia. El este singurul
care ajunge pe taramul celor trei zmei, pe care ii ucide
eliberand trei fete de imparat. Parasit de frati, Praslea
reuseste sa se salveze, ajutat de o zgripturoaica si se intoarce
pe taramul oamenilor.

Punctul culminant e atins in momentul in care eroul,

aducand obiectele de aur, isi dezvaluie identitatea, demascand
ticalosia fratilor mai mari.

Deznodamantul, ca in orice basm, aduce triumful

binelui: fratii sunt omorati prin interventie divina iar Praslea se
casatoreste cu printesa cea mica si mosteneste tronul.

-caracterizarea personajului-

Basmele aduc in prim-plan personaje exemplare, exceptionale,

care sunt purtatoarele idealurilor poporului spre o viata fericita
si multumita. De aceea, majoritatea basmelor iau drept titlu
chiar numele personajului principal, asa cum este si cazul
creatiei populare “Praslea cel voinic si meele de aur”.

Acest basm fascineaza nu numai prin ineditul intamplarilor, dar

si prin complexitatea pesonajului principal care, desi fiu de
imparat, intruchipeaza insusirile alese ale omului din popor.

Cu toate ca este dispretuit de tatal sau, Praslea I se

adreseaza cuviincios si isi asuma cu modestie misiunea.

Istet si precaut, isi ia “carti de citit, doua tepuse, cercul si

tolba cu sagetile”, reusind sa-si alunge somnul sis a-l raneasca
pe hot. Aceeasi istetime ascutita, dublata de un acut simt al
anticipatiei, dovedeste si atunci cand, dandu-si seama de
intentiile fratilor sai, leaga de franghie o piatra sau cand se
angajeaza ucenic.

La aceste insusiri se adauga vitejia si curajul cu care ii

infrunta si ii omoara pe zmei, bunatatea
sufleteasca (salveaza puii de zgripturoaica), darzenia si
curajul dovedite in atingerea scopului propus.

Cinstit si corect, dar si generos, mezinul ii iarta pe fratii

cei mari, pedeapsa urmand sa fie data de forta divina in a carei
dreptate crede cu tarie.

Daca toate aceste trasaturi sunt obisnuite, Praslea are si

unele insusiri supranaturale: el este inzestrat cu o forta
impresionanta (il baga pe zmeu in pamant, omoara balaurul,
cunoaste si intelege graiul corbului si al fapturilor de pe celalat
taram, are capacitatea de a transforma palatele in mere si de a
face o furca sa toarca singura si o closca cu pui de aur.

Din toate insusirile sale se observa ca Praslea este un personaj

complex, o impletire de insusiri omenesti si
fabuloase prin care este definit un anumit ideal etic de
dreptate, cinste si adevar.

Pentru a-I evidential insusirile alese, autorul anonim apeleaza

la caracterizarea directa, cat si la cea indirecta.

In mod direct, isi exprima parerea imparatul, pentru care

Praslea este un nesocotit, “un mucos”, iar relatiile eroului cu
celelalte personaje ii releva indirect insusirile.

La asestea se adauga evidentierea insusirilor indirect, prin

faptele pe care personajul le savarseste, acestea fiind deosebit
de numeroase fie pe taramul oamenilor, fie pe cel al zmeilor.

Felul  de a vorbi al lui Praslea, atat cu tatal sau, cat si cu

celelalte personaje, ii reliefeaza o alta serie de insusiri care
completeaza portretul impresionant prin multitudinea si
importanta trasaturilor acestui personaj.

222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222222
222222222222222222

Basmul este o opera epica in proza sau in versuri in care realul

se imbina cu fantasticul. Personajele se impart in doua
categorii: pozitive si negative. Din lupta lori triumfa binele.
Eroul principal este ajutat in confruntarile lui de fiinte
supranaturale sau obiecte magice. Textul orcarui basm incepe
cu formule initiale: ,,a fost odata …” si se sfarseste cu formule
finale: ,, si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa.”
Intaljnim cifre simbolice precum trei (trei feciori, trei fete, trei
incercari etc.), noua (noua mari si noua tari) doisprezece si
altele. Basmele pot fi populare si culte. Basmele populare s-au
transmis pe cale orala si nu au un autor cunoscut, cum ar fi:
,,Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”. Basmele
culte sunt creatii originale ale unor autori cunoscuti: Eminescu -
,,Fat-Frumos din lacrima”, Creanga: „Harap-Alb”, Slavici:
,,Zana Zorilor.”

In primul rand, „Praslea cel voinic si merele de aur” este un

basm deoarece este o opera epica. Ca in toate operele epice,
intalnim si aici un autor anonim care relateaza la persoana a
III-a. La actiune participa o serie de personaje, cum ar fi :
Praslea, fratii lui, fetele de imparat, imparatul, zmeii.

In relatarea actiunii se pot observa momentele subiectului.

In expozitie este prezetat timpul si locul. Ele sunt vag conturate

asa cum se intampla in toate basmele. Personajele pincipale
sunt imparatul, in a carui gradina exista un pom care facea
mere de aur, si fiii lui.

Intriga ne spune ca in fiecare an merele de aur erau furate si

imparatul nu a putut niciodata sa manance din acel pom.
Desfasurarea actiunii povesteste ca nimeni nu a reusit sa prinda
hotul si sa salveze merele. Chiar si fiii cei mari ai imparatului
esueaza in prinderea hotului, dar Praslea, fiul cel mic al
imparatului, reuseste sa prinda hotul si sa salveze merele. Fratii
pornesc in cautarea hotului dar numai Praslea indraz- neste sa
coboare pe celalalt taram. El ii invinge pe cei trei zmei si le
elibe- reaza pe cele trei fete de imparat aflate in captivitate.
Fratii le scot din prapastie pe cele trei fete dar pe Praslea il
abandoneaza acolo. Cu ajutorul unei zgripsoroaice, careia ii
salvase puii, Praslea revine pe taramul nostru. El devine
ucenicul unui argintar si reuseste sa indeplineasca cerinta
printesei celei mici, scotand din marul sau furca de aur si closca
cu puii de aur, motiv pentru care este invitat la palat.

In punctul culminant, fata cea mica il recunoaste pe Praslea iar

fratii lui sunt pedepsiti de Dumnezeu pentru fapta lor, iar
deznodamantul, ca in toate basmele, precizeaza ca Praslea se
casatoreste cu fata si mosteneste tronul imparatiei.

In al doilea rand, „Praslea cel voinic si merele de aur” este

considerat basm deoarece imbina elementele reale cu
elementele fantastice. Din categoria fantasticului fac parte:
merele de aur, existenta zmeilor, calatoria lui Praslea pe
taramul celalalt, zgripsoroaica, balaurul care atacase puii
zgripsoroaicei, transformarea palatelor in mere sau furca de aur
care torcea singura.

De asemenea „Praslea cel voinic si merele de aur” este un

basm pentru ca personajele se impart in doua categorii
distincte: personaje pozitive care reprezinta binele si personaje
negative care reprezinta raul. Dintre personajele pozitive fac
parte: Praslea cel voinic, fetele de imparat care-l ajuta pe
Praslea in lupta cu zmeii, imparatul care ii face dreptate lui
Praslea si zgipsoroaica cu ajutorul careia Praslea revine pe
taramul nostru. Personajele negative in acest basm sunt: zmeii
si fratii lui Praslea care, din invidie, l-au abandonat pe Praslea
in prapastie. Personajul cel mai bine conturat este Praslea. Este
un tanar deosebit de viteaz deoarece indrazneste sa coboare
singur pe taramul celalalt unde ii invinge pe cei trei zmei
infricosatori. De asemenea, Praslea se dovedeste a fi un tanar
intelept pregatindu-si cu grija noaptea in care urmeazi si
pazeasca merele si punandu-i la incercare pe fratii lui deoarece
banuia intentiile lor.

In al patrulea rand, „Praslea cel voinic si merele de aur” se

dovedeste a fi un basm deoarece textul utilizeaza formule
specifice: „A fost odata ca niciodata” ca formula initiala si in
final expresia binecunoscuta „Si incalicai pe-o sa si v-o spusei
dumneavoastra asa”.

In concluzie putem afirma ca „Praslea cel voinic si merele de

aur” este un basm deoarece indeplineste caracteristicile acestei
specii literare alaturi de creatii precum: „Tinerete fara batrante
si viata fara de moarte”, „Aleodor imparat” sau ,,Greuceanu”, si
face parte din categoria celor mai indragite basme populare
romanesti.

Greunceanu (basm popular)

Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si

culte, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari
fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane,
animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale
naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei,
vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ".
(Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A., 1976, p.49).
Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in
prefata la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie
literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in
moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult
romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc.
Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte
himerice, animale ".

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in

1876 si publicat in 1882 in volumul Legende sau basmele
romanilor.

Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine

si rau din care iese invingator intotdeauna binele, dreptatea,
cinstea etc,caracteristici esentiale ale optimismului uman.

Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se

dezvaluie originea, cum se intampla in alte basme. Se
precizeaza doar ca Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume
Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei
familii modeste, ci un viteaz care isi lua inima in dinti",
incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a
elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, acesti
impielitati vrasmasi ai omenirii".

Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o

impletire de fapte si situatii reale cu altele fantastice sau
miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm,
predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste,
spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula
introductiva de la inceput A fost odata ca niciodata" proiecteaza
actiunea intr-un spatiu nelimitat si intr-un timp nedeterminat.
Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe
cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca viteazul care le va aduce
va primi pe fata lui de sotie si jumatate din imparatie, iar cine
nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul
se dovedeste drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala
neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat:
-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi
lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de
bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina
sa riste dragostea de oameni, care, fara soare (simbol al vietii,
al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii
si al poezieI) nu puteau trai. insotit de fratele sau, Greuceanu
ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti
supranaturale.Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il
pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui
Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui
Greuceanu, apoi porunci sa arda cusnita ziua si noaptea". La o
rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in
pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de
a da de stire unuia despre soarta celuilalt. intors mai devreme,
fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele si
Luna au revenit pe cer. in acest timp, Greuceanu, prefacut mai
intai in porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se
intorc zmeii de la vanatoare din Codru Verde. Codrul Verde
apare ca un taram al interdictiei pentru oameni, f nud stapanit
de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna
in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse
pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal
zmeilor;un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos
Greuceanu:,,Vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa
ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor
este descrisa cu mult dinamism:Sosi zmeul si se luara la
bataie: in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in
suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la
lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantulAsa
lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului
care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se
inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce
afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul
mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide cula",
eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni
titanice:Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le
arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui
Greuceanu a fost bine primit de colectivitate: Oamenii, cand
vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe
Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit
impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii".

Exemplu de modestie, eroul traieste sentimentul simplu al

datoriei implinite:Iara el multumit ca a scos la bun capat slujba,
o lua la drum".

Firul actiiuni se complica la intoarcere. Fratii se regasesc

sanatosi si pornesc spre Faurul Pamantului, urmariti de cele trei
zmeoaice metamorfozate in: parul cu pere de aur", gradina cu
flori si fantana", norul ca un vartej", apoi ca o flacaruie".
Scorpia de muma a zmeoaicelor cu o falca in cer si cu una in
pamant vrea sa inghita pe Greuceanu", dar Faurul Pamantului ii
vari pe gat chipul de fier inrosit. Din trupul ei se ridica un
munte de fier, prilej de veselie pentru mester.

Greuceanu va trece cu bine si peste ultima incercare. Diavolul

schiop fura, prin viclesug, palosul lui Greuceanu, dand palosul
unui sfetnic care se substituie eroului, pentru a se imbogati, in
final, Greuceanu il iarta pe faptas, iar basmul se incheie cu
uciderea zmeoaicelor si nunta lui Greuceanu cu fata imparatului
Rosu, semn al victoriei binelui asupra raului.

Oglindele(fabula)

Tema fabulei Oglindele ilustrează satirizarea defectelor

caracteriale ale oamenilor, folosind motivul oglinzii, ca
reflectare a conştiinţei de sine. Alegoria, ca procedeu artistic,
foloseşte drept mască, sub care se ascund metehnele societăţii,
un obiect, oglinda, spre deosebire de alte fabule în care
animalele sau plantele camuflează ideile sau principiile etice
ridiculizate.
Geneza fabulelor lui Gr. Alexandrescu trebuie raportata mereu
la carentele societatii timpului. Imaginea lumii prezentate in
aceste creatii e insotita si de o consemnare atenta a falsitatii si
ridicolului ei de esenta, autorul devenind un observator realist
si critic al contemporaneitatii. Oglindele se numara - alaturi de
Boul si vitelul, Cainele si catelul, Lupul moralist - printre
capodoperele genului. in acest text fabula politica se amplifica
cu cea sociala si de caracter, fiind vizati de ironia autorului atat
conducatorii abuzivi, cat si indivizii naivi, fericiti in ignoranta.

In incipitul fabulei:

"Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte,

Ca intr-o tara mare, de aici nu departe,
Placuta frumusete trecea de uraciune:
Cati se-ntampla s-o aiba se socotea slutiti;
Iar frumosi de minune
Se socotea aceia ce era mai pociti",

autorul invoca sursele culturale ale povestirii propuse (acest

fapt fiind pura conventie artistica) si expune problematica
textului: incapacitatea lumii de a diferentia esenta de aparenta,
valoarea de nonvaloare. Urmeaza apoi nucleul epic propriu-zis.
intr-o tara nu prea indepartata "placuta frumusete trecea de
uraciune", iar oglinzile erau interzise. Dupa multa vreme, o
corabie incarcata cu oglinzi esueaza la tarm in timpul unei
furtuni. Prin aceasta intamplare, locuitorii descopera oglinzile si
isi vad adevaratul chip, "multi insa cu-ntristare." Dregatorii dau
porunca sa se distruga aceste obiecte nefaste, insa:

"Multe se sfarmara, dar ascunsera multe

Acei care porunca nu vrura s-o asculte".

Ultimele doua versuri reprezinta morala fabulei:

"Si din vremea aceea toti oamenii frumosi
Arat cate-o oglinda acelor uraciosi".

Nedeterminarea spatio-temporala a intamplarilor confera

fabulei un aer de legenda, sugerandu-se, in acelasi timp, ca
prezinta aspecte etern valabile ale societatii. Acestui prim-plan
realist i se substituie insa unul simbolic. Desi personajele
fabulei nu sunt animale, dupa cum ne-am obisnuit, totusi
alegoria ramane figura dominanta a textului, caci atitudinile si
moravurile societatii sunt incifrate in simboluri. Motivul central
al fabulei este oglinda, care, prin simbolistica sa (reflectare a
adevarului, a constiintei, cunoastere de sine), devine un
instrument de demascare a incapacitatii unor oameni de a-si
analiza cu obiectivitate adevarata fire. in stransa legatura cu
simbolistica oglinzii se afla si cea a apei, aceasta avand
posibilitatea reflectarii; dar

"undele garlei ce curgea prin cetate

Era atat de negre s-atat de-ntunecate,
incat nu putea omul nici umbra a-si vedea",

deci aceasta si-a pierdut puterea de a proiecta "umbra", simbol

al esentei fiintei umane.

In continuare, simbolurile se aglomereaza. Corabia ce esueaza

evoca ideea de forta si securitate de-a lungul unei traversari
dificile. Furtuna anunta sfarsitul si inceputul unor epoci istorice,
iar marea semnifica dinamica vietii, loc al zamislirilor si
transformarilor. Puse alaturi, simbolurile lumineaza adevarata
semnificatie a textului. in aceasta societate condusa abuziv, in
care valorile sunt inversate, iar sansa de a-ti vedea adevarata
fire devine motiv de intristare, se simte febra unei miscari ce
pune in circulatie idei noi si reasaza lucrurile in matca lor
fireasca.
Modul predominant de expunere este naratiunea realizata la
persoana a lll-a de catre un narator implicat afectiv in relatare.
Prezenta lui in text e marcata prin formele verbale si
pronominale de persoana I (am citit, nu stiu, mi, mine), de
figurile de constructie (inversiunea "placuta frumusete") si
semantice (epitetele "furtuna cumplita", "furtuna norocita").
Prin cele doua calificative atribuite furtunii, naratorul identifica
doua mentalitatii divergente existente in epoca: cea a indivizilor
inspaimantati de reorganizarea lumii in functie de adevaratele
valori si cea a celor dornici de schimbare, atitudine pe care si-o
si asuma: "Sau ca sa zic mai bine, furtuna norocita,
Pricina de prefaceri, de un folos obstesc;
Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare
Nu mi se pare mare".

Comicul necesar fabulei decurge din situatia prezentata (un

simplu accident perturba oranduirea unei lumi) si din
caracterele infatisate. in absenta dialogului care sa puna in
miscare personajele, Alexandrescu a reusit sa intuiasca unele
raporturi tipice, bazate pe opozitia dintre conducatorul abuziv si
supusul naiv, sa demaste ipocrizia unora, incapabili sa-si
accepte defectele. Aparenta detasare cu care isi urmareste
autorul personajele intensifica aspectul comic al intamplarii.
Limbajul fabulei este simplu, inerent contextului, cu putine
conotatii artistice. Sintaxa nu sufera dislocari majore,
conditionate de anumite cerinte prozodice, propozitiile urmand
parca fluxul firesc al exprimarii in proza. Meritul lui
Alexandrescu rezida insa in realizarea circumstantelor tipice
unei povestiri clasice, aceasta presupunand comunicarea cu un
grup de ascultatori. Interactiunea dintre povestitor si receptor e
simulata printr-o serie de procedee strecurate in text, prin care
i se creeaza cititorului iluzia participarii la edificarea naratiunii,
iar semnificatiile acesteia par rezultatul propriului rationament.
Fata babei si a mosneagului(poveste)

Basmul a fost publicat în „Convorbiri literare” (nr. 6 din 1 septembrie 1877)

şi are ca temă  vestita dramă a copiilor vitregi. Construit prin antiteză ,
subiectul poveştii individualizează două tipuri caracterologice evidenţiate
în expoziţie în mod direct de că tre povestitor printr-o suită de adjective
care se referă la însuşiri fizice şi tră să turi de comportament ca urmare a
unor observaţii directe, şi apoi, pe mă sura nară rii faptelor, apar în mod
indirect tră să turile de caracter motivate de acţiuni individuale. Formula de
început demonstrează apartenenţa textului la specia basmului: „Era odată
un moşneag şi o babă ; moşneagul avea o fată şi baba iar o fată ”.
 
Autorul fixează însuşirile fiecă rui personaj: „fata babei era slută , leneşă ,
ţâ fnoasă şi rea la inimă ; fata moşului era frumoasă , harnică , ascultă toare,
bună la inimă , robace şi ră bdă toare”. Pentru că soţia moşului a murit, acesta
s-a adunat cu o babă vă duvă , fiecare dintre ei aducâ nd câ te o fată . Ironia
autorului se îndreaptă nu numai asupra fetei babei şi mamei acesteia, ci şi
asupra moşului care era „un gură cască şi un biet moşneag”, pentru că la ei
în casă „câ nta gă ina”, adică baba acţiona după bunul plac, iar moşul nu avea
nici un cuvâ nt. Pentru babă , fata moşneagului era „peatră de moară ”, iar fata
ei, „busuioc de pus la icoane”.
 
Ion Creangă , după ce a folosit formula introductivă a basmului, urmă reşte în
mod realist comportamentul celor două personaje, fata moşneagului şi fata
babei, în viaţa obişnuită a satului. Fata moşului se ducea în pă dure după
lemne, mergea la şeză toare unde torcea câ te-un ciur de fuse, în vreme ce
fata babei ră sfă ţată şi leneşă  viclenea şi huzurea pentru că era fata mamei.
Intriga naraţiunii este determinată de ră utatea fetei babei şi mamei vitrege
„ce se întreceau cu dediochiul” şi astfel fata moşului este nevoită să plece în
lume; după sfatul tată lui „ca să nu se mai facă atâ ta gâ lceava în casa asta”.
 
Autorul este plin de ironie la adresa moşului care, după ce-i dă sfatul fetei să
fie „supusă , blajină şi harnică ”, face observaţia că în casa lor a avut parte de
„mila pă rintească şi de îngă duinţă ” şi în stră ini „nu ţi-ar putea ră bda câ te ţi-
am ră bdat noi”. Evoluţia subiectului, din momentul acesta, urmează
structura tipologică a basmului popular, în care întâ mplă rile fantastice
constituie „probele” hă rniciei, modestiei, bună tă ţii fetei moşneagului.
Fata babei întruchipează tot ră ul pă mâ ntesc, în timp ce fata moșneagului dă
dovadă de bună tate, milostivire și credință , întruchipâ nd binele, de pe urma
că ruia va avea numai de câ știgat în viață . Câ t era ziulica de mare, biata fată
cuminte nu stă tea locului o clipită , însă în ochii mamei vitrege era o povară
greu de suportat: fata moșneagului era piatră de moară în casă ; iar fata ei,
busuioc de pus la icoane.
La îndemnul babei, moșul își trimite fata în lume; tristă și doar cu
Dumnezeu fiindu-i ală turi, biata copilă pornește la drum. În drumul să u se
întâ lnește cu: o că țelușă  bolnavă ca vai de capul ei; un pă r frumos şi înflorit,
dar plin de omizi; o fâ ntâ nă mâ lită  și pă ră sită ; un cuptior nelipit și mai-mai
să se risipească . Față de toate acestea drumeața dă dovadă de hă rnicie și
bună tate, ajutâ ndu-le și aducâ ndu-le pe fă gașul unei vieți normale.
Pașii au dus-o pe fată într-o poiană , acolo unde se afla o casă ; era casa
sfintei Duminici. Aici, copila a fost rugată să aibă grijă de copiii gazdei și să
facă mâ ncare atâ ta timp câ t Sfâ nta Duminică se află la biserică . Deși pruncii
gazdei erau balauri și alte feluri urâ te de creaturi malefice, copilei nu i-a fost
teamă nici scâ rbă de ei și i-a aranjat, spă lâ ndu-i și fă câ nd mâ ncare.
Sfâ nta Duminică , întoarsă acasă , tare s-a mai bucurat câ nd și-a văzut
odraslele curate și masa pregă tită . Drept ră splată pentru munca depusă la
casa ei, gazda a rugat-o pe fată să urce în pod și să -și aleagă  o ladă .Fata
nefiind lacomă a ales lada cea mai mică și mai urâ tă , ignorâ ndu-le pe cele
mari și frumoase.
 
Pe drumul de întoarcere, fetei i-au apă rut în cale aceleași „suflete”, la fel ca
la plecare, însă de această dată , cu toții au ră splă tit-o pe drumeață : cuptorul
i-a dat plă cinte, fâ ntâ na i-a dat apă rece și limpede precum lacrima, pă rul i-a
dat fructe, iar că țelușa i-a oferit o salbă de galbeni.
Ajunsă acasă , fata a deschis lada din care au ieșit nenumă rate herghelii de
cai, cirezi de vite și turme de oi.
Invidioasă , fata babei, vă zâ nd toate bogă țiile surorii sale vitrege, decise să
plece și ea de acasă , ca să adune bogă ții. Ş i aceasta porni pe același drum,
întâ lni aceleași „suflete” (că țelușa slabă , pă rul plin de omizi, fâ ntâ na
pă ră sită și cuptorul pă ră ginit), însă le respinse pe toate, ră spunzâ ndu-le în
bă taie de joc: Da’ cum nu! că nu mi-oiu feşteli eu mâ nuţele tă tucuţii şi a
mă mucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Drumul  a dus-o la Sfâ nta Duminică , dar și aici a dat dovadă de prostie și
obră znicie: a opă rit copiii gazdei și a afumat mâ ncarea. Ospitalitatea gazdei
nu a îngă duit ca musafirul să plece cu mâ na goală , așa că sfâ nta Duminică a
rugat-o să urce în pod, de unde să -și aleagă o ladă . Fata babei a ales-o pe cea
mai mare și mai frumoasă și a plecat fă ră să salute gazda.
La întoarcere, cuptorul nu a lă sat-o să guste din plă cinte, fâ ntâ na a secat
câ nd fata a dorit să bea apă , pă rul s-a fă cut tot mai mare, nelă sâ nd-o să ia
roade, iar că țelușa o mușcat-o.
Ajunsă acasă și deschizâ nd lada, din aceasta au ieșit o mulțime de balauri
care le-au mâ ncat pe cele două femei rele. Fata și tată l să u au tră it în liniște
și în bogă ție; el a mă ritat pe fiică -sa după un om bun și harnic.
Ursu pacalit de vulpe(povestire)

Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a

carei editie originala a fost publicata pentru prima oara in
„Albumul macedo-roman”, Bucuresti, 1880, si retiparita in
„Convorbiri literare” nr. 11 din 1 februarie 1885.
               
Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin
aceasta povestire Ion Creanga scoate in evidenta viclenia si
prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la
scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de
manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe
care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca
fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se
numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema
fonetica, adica sa se scrie cum se aude.
                  
Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire.
Tema este viclenia si prostia.
 
Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de
peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat
cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta.
Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele
si incepe sa manance lacom.
                 
Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l
sfatuieste, pentru a capata peste sa-si bage coada intr-o
baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a
ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte,
balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a
ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de
copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna.
                 
Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni,
pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a patit ursul sau
taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost
pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in
viata, indiferent de varsta.
Pot spune despre anecdota „Ursul păcălit de vulpe” (1880) că este o
povestire pe cinste. Ne aduce zâmbetul pe buze indiferent de vârstă. Nu
știu dacă de aici a pornit dușmănia dintre vulpe și urs sau dacă, într-
adevăr, după întâmplările povestite, cu umor, ursul a rămas fără coadă.
În mod cert, am recitit cu plăcere nemuritoarea povestire a lui Ion
Creangă.

După o noapte lungă și fără rezultat, o vulpe se culcă flămândă sub o

tufă la marginea drumului. La scurt timp, mirosul înțepător de pește o
trezi din somn; sculându-se și privind drumul, zări un car.

Vicleană, aceasta iese de sub tufă și se lungește în mijlocul drumului, ca

și cum ar fi fost moartă. Țăranul, văzând animalul, opri boii, luă vulpea
cu gândul că ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana
istui vulpoiu! şi aruncă animalul în car, peste peşte. De cum s-a văzut
aproape de pradă, vulpea s-a și pus pe treabă: a și început cu picioarele
a împinge peștele din car jos.

După ce a aruncat o mulțime de pește, hoțomanca sări din căruță

și începe a strânge peștele de pe drum. Cu prada grămadă, o duse la
vizuină, însă tocmai pe atunci, ursul trecu pe acolo și îi ceru cumetrei
niște pește. Deși pește nu i-a dat, aceasta îl dezvăluie marele secret în
prinderea acestuia: Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei,
vâră-ți coada-n apă și stai pe loc, fără să te miști, până despre ziuă;
atunci smuncește vârtos spre mal și ai să scoți o mulțime de pește,
poate îndoit și-ntreit de cât am scos eu.

Ursul îi urmă sfatul vulpii, însă în loc să scoată pește, rămâne făr’ de
coadă!.

Cu toate acestea, păcălelile vulpii nu se opresc aici; ele continuă, însă vă

las pe voi să le descoperiți singuri și să râdeți ca mine, cu gura până la
urechi.

Ursul, animal mare și puternic în comparație cu vulpea, dă dovadă de

multă naivitate și impulsivitate; deși a fost păcălit o dată de vicleana
făptură, acesta nu se învăță minte și continuă să cadă pradă păcălelilor.
Forța fizică și furia nu-l ajută la nimic, se transformă în slăbiciuni
manipulate cu abilitate de vicleana vulpe împotriva lui.

Și în viața de zi cu zi, oamenii pățesc la fel și de aceea cred, că Ion

Creangă s-a folosit cu mult talent de renumele și abilitățile unor animale
pentru a ne prezenta pe noi oamenii în diverse ipostaze de viață. Până la
urmă omul dispune de multe posibilități de a fi, dar și de discernământ în
a se defini și a deveni.

Pinocchio
Rezumat scurt la povestea "Aventurile lui Pinocchio" scrisă de scriitorul italian
Carlo Collodi în anul 1883. Povestirea pe scurt la romanul pentru copii
"Aventurile lui Pinocchio" în care este vorba despre un bătrân care a cioplit un
băiețel dintr-un trunchi de lemn. Noaptea un greiere spiriduș a suflat peste el și
băiețelul de lemn a început să se miște. A doua zi când l-a văzut bătrânul
Gepetto s-a bucurat foarte mult și i-a pus numele Pinocchio. A fost odată un
tâmplar bătrân, pe nume Gepetto, care trăia într-o căsuţă uitată, la marginea unui
orăşel. El îşi dorea tare mult un copil. Într-o zi, s-a hotărât să cioplească dintr-un
trunchi de lemn un băieţel, care să-i mai aline singurătatea.

După ce a terminat de cioplit, Gepetto s-a culcat. Un greier- spiriduş a intrat în

odaie şi, văzând băieţelul de lemn, a suflat peste el şi l-a făcut să se mişte.

Dimineaţa, tâmplarul a constatat cu uimire că băieţelul cioplit se putea mişca.

Bătrânul l-a considerat copilul lui şi l-a numit Pinocchio. Însă băiatul era foarte
neastâmpărat şi greierul-spiriduş îl certa mereu  şi-i spunea să asculte de
sfaturile bătrânului tată.

După un timp, Gepetto l-a înscris pe Pinocchio la şcoală şi i-a cumpărat un

abecedar. Pe drumul către şcoală, băiatul a întâlnit un grup de păpuşari, care
tocmai dădeau un spectacol.                                             Văzând cât de drăguţ e
băieţelul de lemn, directorul grupului i-a oferit cinci bănuţi de aur, cu care 
Pinocchio a plecat spre casă.

Şi, cum mergea Pinocchio spre casă, i-au ieşit în cale o vulpe şchioapă şi un
motan orb care l-au întrebat pe băiat unde se grăbește. Vulpea cea șireată vrea
să-l păcălească și îi spune că poate înmulți banii dacă îi îngroapă pe câmpul
minunilor.

Naiv fiind, Pinocchio a acceptat, însă a fost păcălit şi ţinut captiv de vulpe şi de
motan. El a strigat după ajutor şi a apărut o zână, care l-a eliberat. Aceasta l-a
întrebat unde sunt banii, însă Pinocchio a început să mintă. Cu fiecare minciună,
nasul îi creştea din ce în ce mai lung.
Cînd a văzut că îi crește nasul, Pinocchio i-a promis zânei că va fi cuminte și va
merge la școală. Zânei i s-a făcut milă de el, i-a scurtat nasul şi l-a dus pe băieţel
la Gepetto. Din păcate, peste câteva zile, Pinocchio a uitat de promisiunea
făcută. Ieşind la joacă, a dat peste o trăsurică, trasă de un măgăruş.
Cei din trăsurică l-au ademenit pe Pinocchio să meargă în Ţara Jucăriilor iar
băiatul nici nu a stat pe gânduri. Ajuns în împărăţia jucăriilor, s-a distrat şi a
lenevit, uitând de alte griji. Însă, după câteva zile, s-a trezit cu nişte urechi lungi,
de măgar, şi cu coadă.

Nişte circari l-au dus la circ, împreună cu alţi copii ca el. Şi, acolo, a trebuit să
muncească din greu. Cu prima ocazie ivită, Pinocchio a scăpat și a început să o
rupă la fugă. Ajuns la malul unei ape, a căzut şi a fost înghiţit de o balenă.
Băiatul s-a zbătut cât a putut ca să scape şi, deodată, l-a văzut pe Gepetto, care i-
a povestit că a pornit în căutarea lui pe o barcă şi a fost înghiţit şi el de balenă.

Într-o noapte, ei s-au agăţat de coada unui peşte şi au aşteptat până când balena
şi-a deschis gura. Atunci, împreună cu peştele, au ieşit afară şi au scăpat teferi.

Ajunşi acasă, bătrânul s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Pinocchio l-a îngrijit tot
timpul şi, când acesta dormea, băiatul citea şi învăţa să scrie singur.

Văzând faptele lui bune, zâna a intrat în încăpere şi i-a dat micuţului viaţă. Când
a văzut că băiatul lui este cu adevărat viu, Gepetto s-a vindecat pe loc, iar
Pinocchio a devenit un băieţel cuminte şi ascultător.

Iarna pe ulita(poezia copilariei)

Un comentariu la poezia ”Iarna pe uliță” scrisă de George Coșbuc, care tratează

tema, titlul, conținutul și compoziția poeziei. Poezia debuteaza cu un frumos
tablou de iarna, fiind o demonstratie a viziunii solare a liricii naturii lui Cosbuc. 
Desi este iarna si nu apare soarele, iar cerul este senin si lipsesc intemperiile.
Pentru redarea scenei de iarna autorul creaza imagini vizuale şi auditive,
folosind mai mult comparatiile. Iarna pe uliță - Tema, Titlul, Conținutul,
Compoziția
     George Cosbuc este un mare poet al naturii, continuand prin pastelurile sale
pe marele pastelist Vasile Alecsandri.
     Ca poet, ne-a lăsat moştenire creaţii lirice de o deosebită valoare şi
frumuseţe, dintre care Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Vara, Iarna pe uliţă,
Mama, Doina, La oglindă, Subţirica din vecini, Noi vrem pământ!, Lupta vieţii
si multe altele.
     Poezia naturii lui Cosbuc reflecta sentimentele si atitudinile autorului fata
de natura aflata in diferite ipostaze ale anotimpurilor sau ale zilei si noptii.
     Viziunea poetica a lui Cosbuc asupra naturii este solara, luminoasa. De aceea
pastelurile lui sunt imnuri inchinate frumusetii,  bogatiei si trainiciei naturii.
     In lirica naturii acestui poet regasim viata rustica, bucuria de a trai,
optimismul.

     TEMA 
     Pastelului Iarna pe uliţă descrie scene de iarna in mediul rural, imaginile,
personajele si atmosfera fiindu-i familiare poetului din propria sa copilarie.

     TITLUL POEZIEI indica, inca de la inceput, locul  si momentul descrierii

lirice: satul romanesc, intr-o zi de iarna.

     CONTINUT
     Poezia debuteaza cu un frumos tablou de iarna, fiind o demonstratie a
viziunii solare a liricii naturii lui Cosbuc.  Desi este iarna si nu apare soarele, iar
cerul este senin si lipsesc intemperiile:

     A-nceput de ieri sa cada

     Cate-un fulg, acum a stat,
     Norii s-au mai razbunat
     ……………………
     Nu e soare, dar e bine,
     Si pe rau e numai fum.
     Vantu-i linistit acum,

     Versurile urmatoare pun in evidenta un un tablou in care domină mişcarea,

veselia, spre deosebire de pastelurile lui Alecsandri, în care domină stagnarea,
nemişcarea, chiar gravitatea.
     Copiii aduc cu ei agitatia si dezinvoltura plina de umor. Ei ies  afara cu
mic, cu mare, sa se dea cu saniutele, tipa, se imping, sar, rad, cad in zapada, intr-
un cuvant se joaca si se bucura.
     Poezia abunda de imagini vizuale, dar mai ales a celor auditive care reda
larma copiilor ce se bucura de sanius.

     Sunt copii. Cu multe sanii,

     De pe coasta vin tipand
     Si se-mping si sar razand;
     Prin zapada fac matanii;
     Vrand-nevrand.
           ……………………

     Cei mai mari acum, din sfada,

     Stau pe-ncaierate pusi;
     Cei mai mici, de foame-adusi,
     Se scancesc si plang gramada
     Pe la usi.
     ………………

     Gură fac ca roata morii;

     Şi de-a valma se pornesc,
     Cum prin gard se gâlcevesc
     Vrăbii gureşe, când norii
     Ploi vestesc.
     …………

     Râd şi sar într-un picior,

     Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
     ………………..

     Folosind un ton sugubat (=glumet), poetul introduce in prim plan un copil,

atat de mic „caci pe carare/ Parca nu-i”, care urcă anevoie pe o uliţa troienită.
     Portretul micului copil poate fi al oricui copil de la tara: cu haina mai mare
decat el, cu caciula de miel data pe spate si mai “voinica decat el”, sub care isi
pot gasi adapost sapte sate.
     Haina-i maturand pamantul
     Si-o taraste-abea-abea:
     Cinci ca el incap in ea;
     ………………………….

     Dand pe ceafa putintel

     Toata lana unui miel:
     O caciula mai voinica
     Decat el.
     …………………………

     Uite, ma, caciula, frate,

     Mare cat o zi de post -
     Aoleo, ce urs mi-a fost!
     Au sub dansa sapte sate
     Adapost!

     Copiii mai mari ii închid drumul „micului Barbă- Cot”, făcând haz de căciula
lui, care li se pare „ cât o zi de post”.
     In jocul lor este prinsa si o bătrânică care trecea pe drum. Vazand ce se
intampla, ea a incercat sa-l scape pe cel mic din hârjoana celor mari, dar a ajuns
ea insasi sa nu se mai descurce intre copiii care o inconjoara, rad si tipa.
Poezia reda inocenţa, veselia si bucuria din jocul copiilor:

     Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară

     Şi-o petrec cu chiu cu vai,
     Şi se ţin de dânsa scai,
     Plină-i strâmta ulicioară
     De alai.

     Larma copiilor atrage toata suflarea satului, cainii din curti sar nedumeriti,
femeile ies la gard, barbatii ies din casa.
     Poezia se sfarste cu un dialog intre copii si babuta. Dialogul exprima
dragostea si intelegerea celor in varsta fata de copiii si strengariile lor

     Ce-i pe drum atata gura?"

     - "Nu-i nimic. Copii strengari."
     - "Ei, auzi! Vedea-i-as mari,
     Parca trece-adunatura
     De tatari!"

     COMPOZITIE
     Pentru redarea scenei de iarna autorul creaza imagini vizuale şi auditive,
folosind mai mult  comparatiile ( copii fac galagie ca roata morii; se galcevesc
ca  vrabiile gurese) si mai putin epitetele. Poezia excelează prin imagini de
mişcare si ritm alert.

Somnoroase pasarele

Poezia Somnoroase pasarele de Mihai Eminescu seamana cu un cantec

de leagan pentru o fiinta draga, sugerata prin pronumele personal de
persoana a doua singular –ti din versul Fie-ti ingerii aproape, precum si
prin urarile adresate: Noapte buna! Dormi in pace!.

Natura in poezia Somnoroase pasarele este formata din elemente

personificate, care actioneaza antitetic: izvoarele suspina, codrul negru
tace, dorm si florile-n gradina. Acestea se afla in deplina armonie cu cele
insufletite – lebada, pasarile, precum si cu elementul uman.

Animatele se afla in miscare (pasarile se aduna, lebada trece), catre

adapostul oferit de natura – cuiburi, trestii.

Imaginea lunii, care vegheaza de sus peste intreaga fire, contribuie la

realizarea atmosferei de somnie – Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra
luna. Toata natura este cuprinsa de vraja si linistea noptii.

Poezia incanta prin tabloul feeric creat si prin armonia versurilor, grupate
in strofe de cate 4, ultimul fiind injumatatit; rima este incrucisata (suspina/
tace/ gradina/ pace).
Strofa intai incepe cu numele titlului si ne ofera un cadru al pasarelelor care
prin verbul „somnoroase” este sugerat un tablou pe inserate al codrului .

Poetul o aseamana pe fiinta draga, unor pasarele, care prin faptele

lor  reliefeaza un tablou al persoanei iubite pregatindu-se de culcare.

Ca si in alte poezii, Eminescu , imbina dragostea si natura cu visul, pentru  a ne

face sa traim mai intens poezia.

Elementele naturii , acum simbolice pentru poeziile eminensciene sunt un loc

unde eul liric se retrage si se simte cat mai bine .

Si aici este reflectata comuniunea omului cu natura, prin care elementele

naturii traiesc sentimentele eului liric.

In sfarsitul strofei poetul se exprima direct persoanei dragi , iar ca exprimare a

inserarii ii ureaza „Noapte buna”.

In aceasta prima strofa se intalnesc imagini vizuale: ( „Pe la cuiburi se aduna/Se

ascund in ramurele” ).

In strofa a doua izvoarele personificate ( suspina ) vibreaza la trairile poetului ,

realizandu-se o imagine auditiva si o atmosfera de intensa reverie.
Orchestratia izvoarelor amplifica melodia cantecului de leagan si da o oarecare
armonie poeziei . Epitetul „codrul negru” subliniaza lasarea deplina a noptii.

Personificarea codrului ( tace ) exprima linistea care sa asternut peste pustiul

noptii ,iar versul „dorm si florile-n gradina” amplifica imaginea acesteia. Si in
aceasta strofa sunt prezente unele elemente ale naturii ( apa se afla in inima
codrului care este un simbol al liricii eminensciene).
Din sfera umanului se produce un transfer in sfera naturala ,iar natura preia
sentimentele si trairile lui Eminescu.
Imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive pentru a reda cat mai expresiv
insusirile cadrului fabulos de natura( Doar izvoarele suspinaPe cand codrul
negru taceDorm si florile-n gradina ).
Aceasta strofa se termina cu un vers mai scurt ca si in prima , iar acesta are
menirea de a accentua conclusiv ideea poeziei.
In strofa a treia fiinta iubita este asemanata cu o lebada (care este suava ,
gingasa etc ) care isi face loc printre trestii ( persoana facandu-si loc prin
covertura patului pentru a se culca.
Eminescu invoca divinitatea pentru ai fi aproape fetei si ii ureaza somn dulce.In
aceasta strofa intalnim imagini vizuale:(„Trece lebada pe ape/Intre trestii sa se
culce”).
In aceasta strofa se contureaza un tablou al locului unde s-a recreat Eminescu.
In ultima strofa se creeaza o atmosfera de feerie a noptii unde luna se ridica
mandra peste bolta cereasca.

Pesonificarea „mandra luna” subliniaza autoritatea cu care se radica luna pe cer

ea fiind un rege al noptii cum soarele este un rege al zilei.

Luna este un element care nu lipseste niciodata in operele lui Eminescu.

Imaginile poetice din aceasta strofa sunt: (imagini vizuale-Peste –a noptii

feerie/se ridica mandra luna)

Armonia poeziei este accentuata de structura fonica a unor cuvinte cu o

muzicalitate aparte (izvorul, luna, codru, vis , armonie).Ultima secventa a
poeziei este intrarea in vraja somnului, in lumea visului ,lumea de basm, ca
expresie a fericirii depline.

Elementele de prozodie sunt: ritm trohaic ,rima imperecheata , masura de 8-9

silabe.
Opera „Somnoroase pasarele” desi in aparenta este un cantec de leagan , ea
este totusi o poezie de dragoste.

Si aceasta poezie a fost inchinata dragostei , prin intermediul visului, eul liric
aspirand la intilnirea cu persoana iubita.Prin aceasta poezie  ca si prin poezia
Dorinta se inchina un imn emotionant naturii eterne si frumusetii iubirii.

Jocul si functiile acestuia

Dupa cum este binecunoscut, semiotica este teoria generala a

sistemelor de semne si a legilor acestora de functionare. Plasand jocul in
cadrul acesteia si analizand continuturile sau formele de desfasurare ale
diferitelor tipuri de jocuri descoperim ca semnele au fost create in  scop
comunicativ. Pentru a satisface acest scop, cei care  se joaca utilizeaza
anumite asemanari cu obiectele substituite, sau le atribuie prin
conventie (pe baza regulilor de joc) anumite semnificatii.
Adesea pare greu a include ludicul in cadrul  semioticii, cu
toate ca aceasta operatiune nu are nimic impropriu. Mai mult decat atat,
orice joc indeplineste simultan mai multe functii care se rasfrang atat
asupra celui care se joaca, cat si a celui care coordoneaza sau  numai
supravegheaza actiunile copilului.
Intrucat exista in literatura de specialitate diverse maniere   de abordare
sistemica a functiilor jocului, in general si/sau a jocului didactic, in special,
ne oprim succint la-o parte dintre acestea.

Functiile jocului

1) Functia cognitiva, informativa

Jucandu-se, de la cele mai fragede varste, fara a constientiza neaparat
acest lucru, copilul invata; acumuleaza noi date, informatii, cunostinte, isi
formeaza si exerseaza un set de deprinderi, priceperi si obisnuinte, sarcinile
jocului orientand procesul cunoasterii
In cadrul jocului didactic, invatarea ca proces  primeste
atributul dirijarii. Coordonarea procesului instructiv-educativ isi pune
nemijlocit amprenta asupra jocului, care este proiectat cu anticipatie,
organizat in baza anumitor sarcini didactice si evaluat ca atare

Functia stimulativ-motrica (motorie)

Prin joc, este stimulata prioritar componenta motorie a
personalitatii copilului, impreuna sau nu cu o alta dimensiune a acesteia.

De ceie mai multe ori, la incheierea unui joc, participantii sunt

hotarati sa o ia de la capat, sunt  multumiti de ceea  ce au realizat, nu
resimt oboseala specifica invatarii sau muncii, avand un tonus pozitiv.

Functia formativ-educativa

Aceasta functie se refera la faptul ca jocul  contribuie la:

perfectionarea functiilor cognitive ale subiectului care se joaca;

implicarea motivatiei intrinseci a acestuia in joc;

dezvoltare afectiva (relevanta, mai ales, la jocul de rol);

dezvoltarea anumitor aptitudini.

 Altfel spus, este vorba despre acele sarcini ale jocului care privesc
dezvoltarea insusirilor biopsihice ale copiilor s i  elevilor, inarmarea cu
abilitati si tehnici de munca intelectuala si aplicative, dezvoltand calitati care-
i fac capabili sa se integreze ulterior cu usurinta in activitati sociale. Sub
amprenta idealului educational de actualitate, de la cea mai frageda varsta se
urmareste ca individul sa fie un participant activ la conturarea propriului sau
destin.
In acest mod, vizam si urmatoarea functie a jocului:
Functia sociala
Fiind prima forma de activitate umana fundamentala, este firesc ca jocul sa
constituie un element si un factor important de socializare. Cele mai relevante
cazuri sunt elevii de clasa I care, nefrecventand cresa si/sau gradinita,
se adapteaza mult mai greu si mai tarziu cerintelor impuse de colectivul clasei
scolare, indiferent de numarul fratilor din familie sau de experienta pozitiva a
parintilor, bunicilor in cresterea copilului.

Functia de echilibrare-tonificare  (legata de faptul ca jocul descarca si

reincarca potentialitatile personalitatii).

Astazi este cert faptul ca o pasiune, un  interes, unele trasaturi de

personalitate, de caracter, atat de  elocvente in timpul alegerii si

desfasurarii anumitor jocuri, pot servi ca functie de echilibrare-tonificare sau
ca functie de sprijin in modificarea atitudinii celui care se joaca fata de
anumite microstructuri ale realitatii 'sociale (familie, gradinita, scoala, obiect de
studiu, sau altele) si, implicit, in crearea conditiei pozitive de
accesibilitate pentru orice actiune cu rol formativ.

Functia terapeutica

Literatura psihologica si neuropsihiatrica abunda in exemple care

demonstreaza si justifica pertinent aceasta functie a jocului.
Sunt relevante in acest sens inclusiv jocurile motrice practicate in
cadrul gimnasticii medicale la care participa subiectii cu diferite afectiuni ale
coloanei vertebrale, acestia intelegand actiunea ludica la care participa
dincolo de obtinerea performantelor in domeniu.
 In continuare se pot oferi si alte exemple apeland la alte tipuri de
jocuri, indeobste fiind cunoscut faptul ca intotdeauna o terapie placuta
determina obtinerea de rezultate pozitive si durabile, deopotriva.
Functia catharctica  (de curatire, purificare)
Referitor la aceste doua-functii amintite mai la urma, se poate
spune ca jocul contribuie nemijlocit si la asigurarea dimensiunii ludice a
terapiilor solicitate de anumite cazuri speciale (copii hiperkinetici, anxiosi,
sau altele), fiind, totodata, un mijloc ideal cu rol.catharctic.

Raportat la anumite nivele de varsta, jocul castiga functii particularizante,

fara a pierde insa vreuna din functiile anterior mentionate. Importanta lui
in dezvoltarea personalitatii este reliefata tocmai de
complexitatea acestor functii

Jocul - modalitate de invatare semidirijata.

Jocul de rol

Ca metoda de predare-invatare in care predomina actiunea

didactica simulata, jocul valorifica la nivelul  procesului instructiv-
educativ finalitatile adaptative de tip recreativ, proprii activitatii umane, in
general, in anumite momente ale evolutiei sale ontogenetice, in mod special.
De aceea, adesea, jocul este analizat ca invatare semidirijata.
Invatarea semidirijata dinamizeaza, activitatea didactica prin
intermediul motivatiilor ludice, intr-un mod extrem de variat. De acest
aspect ne dam seama daca luam in calcul urmatoarea taxonomie a
jocurilor:

dupa obiectivele prioritar urmarite: jocuri senzoriale (auditive, vizuale,

tactile etc), jocuri de observare, jocuri de dezvoltare a limbajului;

dupa continutul instruirii: jocuri matematice, jocuri muzicale;

dupa forma de exprimare : ghicitori, jocuri de orientare, jocuri

conceptuale, jocuri simbolice;
dupa resursele utilizate: jocuri materiale, jocuri orale si/sau interogative,
jocuri pe computer;

dupa regulile instituite: jocuri cu reguli transmise prin traditie, jocuri cu

reguli inventate, jocuri spontane;

dupa competentele psihologice stimulate: jocuri de miscare, de observare, de

atentie, de memorie, de gandire, de creatie, de limbaj;

dupa complexitate si responsabilitatile asumate: jocuri de roluri, de

competitie, de arbitraj.

Jocul de rol

Cunoscut sub denumirea 'role playing', jocul de  rol este o

forma de aplicare in invatamant a psihodramei, metoda psihoterapeutica
creata de J.I. Moreno in anul  1921 si intrata in circulatie cu deosebire
dupa anul 1934.
Jocul de rol este o metoda activa de predare- invatare, bazata pe
simularea unor functii, relatii, activitati, fenomene, sisteme etc. Elevii devin
'actori' ai vietii sociale pentru care se pregatesc; avand in vedere faptul ca ei
vor ocupa in societate anumite pozitii sau statusuri profesionale, culturale,
stiintifice etc, Este util sa 'joace' rolurile  corespunzatoare acestora, adica
sa-si formeze anumite competente, abilitati, atitudini, convingeri etc.

Finalitatile vizate prin jocul de rol sunt urmatoarele:

facilitarea insertiei sociale a indivizilor, gratie interpretarii unor roluri specifice;

formarea si modelarea comportamentala, cu verificarea corectitudinii

comportamentelor deja formate, validarea celor invatate corect si
invalidarea celor eronate; invatarea anumitor moduri cognitive si afectiv-
atitudinale;.

dezvoltarea capacitatii empatice;

formarea spiritului de rezolvare a situatiilor problematice, dificile;

perfectionarea aptitudinilor de activitate in grup.

 Fiind vorba despre un sistem al finalitatilor vizate de jocul de rol, se
cuvine a mentiona succint un set de etape si cerinte metodice ale proiectarii si
valorificarii jocului de rol  in acest context, este vorba, pe rand, despre:

Identificarea situatiei interumane

Se preteaza foarte bine la simulare prin jocul de rol,

raspunzand obiectivului de formare si modelare comportamentala.
Modelarea situatiei si proiectarea scenariului
Situatia de simulat este supusa analizei sub aspectul status  si
categoriilor de interactiuni implicate, relevandu-se aspectele
esentiale care servesc la constituirea unui model
interactional. Apoi se  elaboreaza scenariul propriu-zis al
jocului.

Alegerea partenerilor si instruirea lor relativ la   specificul si

exigentele jocului de rol

I n a c e a s t a e t a p a s e d i s t r i b u i e r o l u r i l e s i   participantii se
familiarizeaza cu sarcinile pe care le au de  realizat. Totul este
descris amanuntit pe o fisa ce se distribuie individual.

4. invatarea individuala a rolului de catre fiecare   participant

Timp de cateva minute se studiaza fisa primita, pentru

interiorizarea rolului si conceperea propriului mod de interpretare.
Interpretarea rolurilor  sau desfasurarea propriu-zisa a jocului de rol

Dezbaterea colectiva a modului de interpretare a   rolurilor si

reluarea secventelor in care nu s-au   obtinut
comportamentele prefigurate

La aceasta dezbatere participa si observatorii, insa  este necesar

sa dam prioritate interpretilor pentru a  comunica grupului ceea ce au
simtit in momentul interpretarii efective a rolurilor pentru care au fost
distribuiti.
 Dincolo de aceste etape, mai exista si un set de cerinte
metodice, care trebuie avute in vedere la nivelul jocului de rol, si anume:
in repartizarea status-unlor si a rolurilor, coordonatorul activitatii
trebuie sa fina seama de aspiratiile, aptitudinile si
preferintele fiecarui participant la joc; inainte de interpretarea
propriu-zisa a rolurilor, e bine sa se realizeze exercitii
individuale sau in grup, sa se discute unele cazuri similare;
sa se asigure o atmosfera placuta de lucru, pentru evitarea
blocajelor cognitive si emotionale, chiar a anumitor conflicte;
interpretii sa fie ajutati sa nu se abata de la rolul distribuit;
pentru formarea unor comportamente complexe, trebuie sa se
utilizeze seturi cu roluri de complexitate crescanda, pe
baza carora sa se poata asigura generalizarea si transferul
comportamentelor in alte situatii similare.

Toate jocurile de rol urmeaza etapele mentionate  anterior, insa fiecare

etapa' in parte primeste conotatii  specifice in functie de tipul jocului
de rol pus in actiune.Este, asadar, utila cunoasterea tipologiei jocurilor
de rol pe care o redam in continuare.

Tipuri de jocuri de rol:

Jocuri de rol cu caracter general

♦Jocul de reprezentare a structurilor
Acest tip de joc ajuta la intelegerea functionarii unor structuri organizatorice,
apartinand ca tematica domeniului socio-economic sau socio-cultural
(intreprinderi, institutii, de orice fel). In calitate de joc de rol este util si
prezent in predarea-invatarea unor discipline scolare de genul istorie,
economie, management s.a,
♦Jocul de decizie
Ca specific, consta in simularea unor contexte in care elevii se confrunta cu o
situatie decizionala importanta si in urmarirea modului de solutionare a
problemei. Adesea se dovedeste a fi un tip de joc util in predarea-invatarea
disciplinelor juridice, si nu numai.
♦Jocul de arbitraj  .

Faciliteaza intelegerea si dezvoltarea capacitatilor de solutionare a problemelor

conflictuale care apar intre doua sau mai multe persoane, sau la nivelul
microgrupurilor, chiar al institutiilor. Este vorba despre un joc de rol util atat
in domeniul disciplinelor juridice, cat si al celor financiar-contabile.

Jocul de competitie
Denumit si joc de rol care vizeaza obtinerea anumitor  performante,
acesta urmareste la nivelul fiecarui participant in parte invingerea unui
adversar, real sau imaginar si reliefarea unor situatii variate. Este un tip de
joc util in predarea si invatarea disciplinelor scolare; mentionate la
fiecare din categoriile anterioare de jocuri.

Jocuri de rol cu caracter specific

Jocul 'De-a ghidul si vizitatorii'   - prezent in invatarea

limbilor straine;

Jocul de negociere  -constand in simularea operatiilor de vanzare-

cumparare, a tranzactiilor comerciale si financiar-bancare;

Jocul 'De-a profesorul si elevii'.

Analizand, pe ansamblu, toate tipurile jocurilor de  rol, putem

identifica principalele avantaje  ale acestuia, dupa cum urmeaza:
activizeaza elevii din punct de vedere cognitiv, motric-actional si afectiv,
punandu-i in situatia de a interactiona;

interactiunea participantilor asigura un autocontrol eficient ai conduitelor si

achizitiilor; prin dramatizare se asigura problematizarea secventei de
instruire/crescand gradul de intelegere si participare activa a
elevilor; se evidentiaza modul corect sau incorect comportamental si/sau
actional in anumite situatii; este favorizata formarea rapida si
corecta comportamentelor, abilitatilor, atitudinilor, convingerilor etc,

Dincolo de aceste avantaje, nu putem neglija  faptul ca

exista si limite si servituti ale jocului de rol.   De obicei, acestea
sunt urmatoarele:
 >,  jocul de rol este dificil de aplicat, intrucat coordonatorul activitatii
trebuie sa detina nu numai aptitudini  pedagogice, ci si
aptitudini regizorale si actoricesti;
>     desi activitatea bazata pe jocul de rol dureaza relativ putin
(aproximativ o ora), proiectarea ei solicita timp si efort
suplimentar din partea cadrului didactic;

>     la unii participanti pot sa apara blocaje emotionale care  fisureaza
derularea jocului;

>     exista chiar si riscul devalorizarii jocului de rol, ca rezultat al

considerarii sale ca modalitate puerila de actiune a participantilor.

T ot us i , v al en t e l e f or m a t i ve al e j oc ul ui de r o l  (reflectate
pe baza practicii educationale) raman evidente.

In permanenta se cuvine a reflecta asupra unor  a s p e c t e

p r o p u s e d e B . R . C u t l e r ( 1 9 9 2 ) , c a u t a n d   raspunsuri la intrebari
de genul:

>     Ar putea oare fi considerati copiii de 6-7 ani prea mari pentru
joaca?
>     Ar putea oare experienta prin joc sa  fie  eliminata pe masura ce
varsta creste?

>     N-ar trebui oare ca noi, adultii specialisti, sa cunoastem  puterea

jocului?

>     N-ar trebui sa folosim toate, chiar toate ocaziile, situatiile si obiectele

de care are nevoie copilul numai sa se joace?

>     N-ar trebui sa-i acordam chiar un spatiu intr-un

mediu inconjurator curat si sigur unde jocul sa fie o
experienta benefica?

>      N-ar trebui sa cream copilului posibilitatea sa se joace cu altii,

inclusiv cu noi insine, diversificand modalitatile ludice?
 >      N-ar trebui sa asiguram un timp suficient in programul nostru
zilnic pentru acest aspect important in viata si  experienta
copilului?

>      N-ar  trebui sa fim intr-o permanenta cautare de modalitati prin care
sa-i adaptam jocurile la posibilitatilor reale ale copilului?

>      N-ar trebui sa ne folosim intreaga noastra creativitate  pentru a

descoperi noi obiecte si materiale ce ii stimuleaza si ii largeste
experienta prin joc?!

Sunt intrebari prin care Gutier ne face sa cautam si sa gasim

'puterea' jocului, jocul servind atat la formarea, cat si la dezvoltarea
personalitatii, la dezvoltarea constiintei de sine si la dobandirea posibilitatilor
social-emotionale.

Prin joc copilul are posibilitatea de a fi mai degraba un initiator,

in propria sa lume, decat o persoana  manipulata si disciplinata. Jocul
determina cresterea increderii in sine a copilului, cat si dorinta de
autodepasire, lasandu-i la indemana libera optiune, libera
directionare, fantezie si imaginatie; ii da marea posibilitate de a-si
folosi imaginatia pentru propria sa placere, dar si a altora.