Claudiu Alb

Femeia fără umbră

Hugo von Hofmansthal

Povestirea lui Hugo von Hofmansthal este structurată pe două cupluri antinomice, care aparțin
unor clase sociale și lumi diferite, însă se regăsesc prin aceleași teme si principii ce guvernează
viața.

Primul cuplu este format din împăratul Insulelor de miazăzi-răsărit, personaj nenumit, și
împărăteasa zână, de asemenea nenumită, însă se precizează că ea este fiica regelui duhurilor,
Keikobad. Aceasta avea abilitatea de a se preschimba în animale, iar împăratul era un mare vânător.
Așadar într-o zi, cu ajutorul șoimului de vânătoare preferat al împăratului, un șoim roșu, acesta a
găsit-o pe zână în corpul unei căprioare. Zâna s-a îndrăgostit de el din prima clipă în care l-a văzut,
așa că de data asta, în fața împăratului cu lancea în mână, gata să ucidă, hotărî să se preschimbe în
forma sa umană și să strige tare, căci „abia acest strigăt, așa mi-a spus el, l-a trezit din furie și ne-
a salvat viața la amândoi.”1 Împărăteasa a pierdut însă abilitatea aceasta de a se preschimba în
animale, tânjind după această putere înapoi deoarece dorea ca în fiecare zi să se dea bărbatului său
fiind convinsă că „nu i-a fost dată unei femei o priveliște mai minunată decât brusca trecere de pe
chipul ei de la amenințarea ucigătoare a vânătorului la blânda înfățișare a îndrăgostitului.” 2 La
întoarcerea șoimului roșu de vânătoare, cu o furie oarbă, deoarece îi rănise împărăteasa înainte,
împăratul alungă pasărea cu pietre. Acum însă acestuia îi părea rău și într-o dimineață, înainte ca
zâna să se trezească, acesta a plecat de acasă cu oamenii săi în căutarea șoimului.

Stând de veghe pe terasa camerei împărătesei, doica, personaj supranatural aparținând lumii
duhurilor, primește vizita unui sol al regelui Keikobad, al 12-lea venit, pe care îl asigură că zâna
nu este însărcinată și nu are umbră: „te pot încredința cu tărie, ca și pe cei 11 veniți înaintea ta, ori
de câte ori s-a încheiat crugul unei luni. Aruncă tot atât de puțină umbră ca și când trupul i-ar fi

1
Hugo von Hofmansthal, Femeia fără umbră, selecție, traducere și prefață de Ion Roman, editura Univers,
București, 1986, p. 249
2
Ibidem
din cristal de stâncă.”3 Încă de la început se observă ura față de oameni și inabilitatea babei de a
înțelege orice sentiment de natură umană, la fel și felul acestui sol de a vorbi în pilde, pe care de
asemenea aceasta nu le înțelege. Înțelegem ca zână este pusă sub un fel de încercare, sau mai bine
un zis un șir lung de încercări ce seamănă cu o călătorie inițiatică spre a deveni om. Toate
personajele principale sunt supuse unor încercări, lucru pe care solul îl afirmă babei: „Toți trebuie
puți la încercare (…) totul e legat de un anume răstimp, altfel nu ar fi o încercare. Douăsprezece
luni s-au dus, acum vin trei zile.”4 Aceste trei zile sunt durata temporală a evenimentelor povestirii.
Ne este introdus conceptul de apa de aur, apa vieții, ca putere aproape omnipotentă, baba întrebând
chiar dacă i-ar putea o umbră zânei. Motivul apei dătătoare de viață îl întâlnim în multe basme,
printre care Povestea lui Harap-Alb, sub forma apă vie-apă moartă.

Intriga acestei povestiri o constituie aducerea înapoi a talismanului pierdut al zânei de către
șoimul roșu, talisman ce avea un blestem și o profeție nebăgate în seamă și uitate de împărăteasă
gravate pe el, acum însă erau imposibil de neobservat deoarece „literele gravate pe piatra plată de
un alb palid ardeau ca focul și clipeau ca niște ochi.”5 Baba a încercat să acopere scrisul, însă era
prea târziu, împărăteasa citise: „Blestem și moarte muritorului care desface această cingătoare , de
piatră i se face mâna cu care a desfăcut-o, dacă nu-și răscumpără de la pământ soarta cu umbra ei,
de piatră trupul căruia îi aparține mâna, de piatră ochiul ce a luminat trupului ce să facă cu aceasta
– înăuntru simțirea vie, ca să guste cu limba vieții moartea cea veșnică – sorocul e pus după mareele
stelelor.”6 Aceasta era sorta ce îl aștepta pe împărat. Zâna știe că oamenii „prin aruncarea umbrei,
ei îi plătesc pământului existența”7, iar umbra despre care se vorbește în blestem este umbra ei.
Astfel, împreună cu baba pleacă în căutarea unei umbre în lumea oamenilor, o călătorie inițiatică
ce are ca scop umanizarea zânei prin dobândirea umbrei, atribuită se pare de autor doar muritorilor.

Sub un aspect precar, ce le-ar permite sa nu fie băgate în seamă, au mers în orașul cu cei mulți
locuitori din ținut. Aici se opresc la casa boiangiului Barak și a soției sale, pe care doica o consideră
victima perfectă pentru a le ceda umbra. Boiangioaica era extrem de frumoasă, însă rea și mândră,
iar Barak o tratata cu extrem de multă blândețe, în ciuda fizicului impresionant și aspectului fioros

3
Ibidem, p. 246
4
Ibidem
5
Ibidem, p. 251
6
Ibidem
7
Ibidem, p. 252
și cam urât. Acesta este însă orb la frumusețea ei și îi vede doar calitatea de soție procreatoare.
Aceasta este drama care unește cele două cupluri: sterilitatea. Zâna își dorește umanizarea pentru
a putea procrea, însă împăratul îi vede doar frumusețea, nedorind copii. Barak este mai în vârstă
ca soția sa și vrea copii, însă boiangioaica se mândrește cu frumusețea ei și refuză să își supună
corpul transformărilor unei sarcini: „tu ești aceea care a ales boiul veșnic mlădios și neatins de
stricăciune și care n-a vrut în înțelepciunea ei să i se prăpădească pântecele și să i vestejească prea
devreme sânii”8 De aceea doica a ales-o pe boiangioaica nemulțumită cu traiul său ce a refuzat
rodul vieții până acum: „Tu ești aceea care sare peste propria-i umbră, care a tăgăduit îmbrățișările
și zadarnice ale bărbatului ei și și-a zis sieși: m-am săturat de a fi mamă, mai înainte de a fi gustat
din această stare.”9 Folosindu-se de informațiile culese în timp ce au ascultat cearta femeii cu soțul
și cu cei trei frați ai săi, unul chior, unul ciung de un braț și un al treilea strâmb și șchiop din cauza
unei cămile căzută peste el, care trăiesc pe spinarea fratelui lor mai mare, baba și împărăteasa au
intrat peste boiancioaica rămasă singură în casă și au convins-o că are un admirator care le-a trimis
pe ele să o slujească, deoarece știe cât îi e de greu.

Un alt simbol important al povestirii sunt peștii. Pentru a-și dovedi utilitatea, baba a început,
folosindu-și puterile magice, să gătească pești. Împărăteasa este singura care aude peștii muribunzi,
tâiguindu-se în foc: „Mamă, mamă, lasă-ne acasă/Ușa-i zăvorîtă : nu putem intra”10 Ademenită
prin viclenia babei de promisiunea unui trai mai bun, aceasta acceptă venirea presupusului
binevoitor, un efrit, ființă mitologică, prezent și în O mie și una de nopți, care poate lua orice formă
dorește și se joacă cu mintea și inima oamenilor. Acesta își joacă cu destulă stângăcie rolul, însă
reușește să o vrăjească pe boiangioaică fiind întrerupt de venirea lui Barak înapoi acasă.
Boiangioaica este mereu bântuită de gândul copiilor nenăscuți, așa că acceptă să își ofere umbra
babei dacă aceasta o va scăpa de soțul ei și de povara celor nedoriți. Vrăjitoarea îi spune ce are de
făcut când va sosi momentul: „iei șapte peștișori ca ăștia, îi arunci cu mâna stângă peste umărul
drept în apă și spui de trei ori: „Duceți-vă de la mine, voi, blestemaților, și sălășluiși la umbra mea.
„După aceea ai scăpat pentru totdeauna de cele nedorite”11

8
Ibidem, p. 261
9
Ibidem
10
Ibidem, p. 263
11
Ibidem, p. 265
 Acțiunea se mută asupra împăratului, ajuns în creierul celor șapte Munți ai lunii în căutarea sa.
Urcând pe cel mai înalt vârf doar împreună cu șoimarul șef și un băiat, acesta este ademenit într-o
peșteră din peretele muntelui de un cântec pe care îl aude doar el, cu un vers care se repeta mereu,
la început nedeslușit, însă pe măsură ce înainta în munte, tot mai clar: „Ce rod să dea acesta, noi
nu suntem născuți”12 Împăratul pătrunse printr-o ușă într-o încăpere sculptată din roca muntelui,
unde, pe rând, cunoaște mai mulți copii de diferite vârste. Aceștia sunt, ca și în cazul boiangioaicei,
copii lui nedoriți. Se observă construcția simetrică, în diagonală a cuplurilor, împăratul cu
boiangioaica care nu își doresc copii și pun preț pe frumusețe, și Barak – zână, cei ce își doresc
copii, o opoziție între frumusețe și fertilitate. Un alt episod contrastant este cel al celor două ospețe,
din umila casa a lui Barak si cel din splendida sală din interiorul muntelui. În prima predomină
realismul crunt al societății și firii omenești, iar în al doilea sobrietatea rigidă a celor ce sunt peste
existența obișnuită. Elementul comun sunt copiii, cei aduși de Barak în casa lui la ospăț, pe care îi
hrănește cu mâna lui și îi pune în poalele soției sale, și cei nenăscuți, aparținând umbrelor, care
sunt distanți față de împărat. Acesta abia acum, văzându-i, simte o dorință de a-i face ai lui, însă
este prea târziu, deoarece blestemul nerodniciei se împlinește și el se transformă în stană de piatră.
Boiangioaica resimte tot mai puternic și ea remușcările copiilor care devin aproape materiali prin
mintea ei răstălmăcită de babă și efrit: „minunăția nu ține mult, căci îți pătrunde în nas o duhoare
ca de la un leș de copil ce-ar zăcea într-un colț din spatele patului. (…) Chipul ei exprima scîrbă
și teamă, ca și cum acolo se afla cu adevărat ceea ce spusese.”13

Împărăteasa este marcată de experiența în lumea aceasta, diferită de cea de la palat, a oamenilor,
de lăcomia și răutatea lor. Însă în ea se întâmplă ceva, un lucru treptat, pe care comentariile dese
ale babei cu privire la trăsăturile de ordin fizic, ce îi repugnă, ale zânei ce se aseamănă cu ale
oamenilor, duc la apariția primului sentiment uman simțit de această făptură din lumea duhurilor,
un prim pas al umanizării: milă pentru soarta boiangiului Barak. Acest sentiment atinge apogeul
în ea în momentul culminant din casa boiangiului, confruntarea dintre cei doi soți, cu intervenția
fraților, în care boiangioaica împlinește vraja desfacerii umbrei, odată cu copiii nenăscuți arzând
în foc sub forma celor șapte pești. În timpul confruntării, cei doi soți se regăsesc unul pe celălalt,
Barak văzând pentru întâia oară frumusețea soției lui: „era ca și cu o legătură de pe ochi i-ar fi fost
smulsă pe dinăuntru, privirea lui și a nevestei se întâlniră pe durata unui fulger și se împletiră una

12
Ibidem, p. 284
13
Ibidem, p. 301
cu alta cum nu se mai împletiseră niciodată. Bărbatul văzu acum ceea ce toate îmbrățișările cu
soția lui din cele șapte sute de nopți ale căsniciei lor nu-i arătaseră, căci acele îmbrățișări fuseseră
surde și oarbe. O văzu pe femeie și pe fecioară în aceeași făptură”14, iar boiangioaica recunoscând-
ul ca bărbatul ei: „forța lui era pentru ea ca a unui leu, iar neputința lui, ca a unui copil: se sperie
cu o dulce spaimă de uriașa dezbinare și se deschise cu totul, ca să reunească într-însa această
dualitate.”15 În acest moment de conexiune tantrică și îmbrățișare a sufletelor umbra femeii se
desprinse iar baba încercă să o prindă. Însă în acel moment și-a făcut apariția cel de-al 12-lea sol,
capturând umbra și dispărând împreună cu cei doi soți. Împărăteasa era întinsă pe jos, marcată și
lipsită de voință prin ceea ce văzuse înainte de regăsirea soților, așa că doica o înfășură în mantia
ei întunecată și porniră înspre Munții lunii, după solul duhurilor, nu înainte de a remarca
metamorfozarea ei în ființă umană: „pentru doică era de nesuferit să vadă acest chip care semăna
acum leit cu al unei femei pămîntene.” 16

Când s-a trezit din această reverie, împărăteasa se afla într-o luntre, preschimbată din mantia
babei, înaintând pe cursul unui râu în inima Munților lunii. Zâna dorea să se reîntoarcă la boiangiu
și boiangioaică, simțindu-se vinovată și datoare pentru că a pătruns neinvitată în lumea lor.
Recunoscu însă locul, malurile râului unde tatăl său, Keikobad, a învățat-o arta transformării în
animale și unde își petrecuse timpul sub forma atâtor vietăți când era mică. Baba fu separată de
protejata sa de către unul dintre solii duhurilor, pescarul, având surpriza neplăcută de a-i reîntâlni
pe boiangiu și boiangioaică, fiecare sub custodia unui sol al duhurilor, așteptând judecata apei de
aur. Baba încearcă să găsească drumul înapoi spre împărăteasă prin pădure, deoarece luntrea i-a
fost luată de pescar, însă se pierde în munte.

Rămasă singură, împărăteasa are o confruntare cu copiii nedoriți ai împăratului și ai

boiangioaicei, care o anunță de judecata ce avea să urmeze. Aceasta mărturisește că a păcătuit, la
care unul dintre copii replică: „Acesta trebuie să o spună oricine merge punînd un picior înaintea
celuilalt. De aceea mergem noi cu picioarele strânse.”17, sugerând că ea aparține deja lumii
oamenilor, păcătuind prin însuși existență. Solul duhurilor își face apariția și o conduce în
interiorul muntelui, în camera unde se afla se afla statuia soțului ei. Într-un moment tensionat dintre

14
Ibidem, p. 317
15
Ibidem
16
Ibidem, p. 319
17
Ibidem, p. 329
statuia animată, dar moartă în același timp, a împăratului și împărăteasă, apare umbra boiangioacei,
trimisă de sol, care îi oferă, asemenea unui sclav, cu palmele orientate în sus, o cupă cu apă de aur.
Fără a-și da seama aceasta luă cupa, și tot fără a-și da seama, în partea opusă a încăperii de unde a
ieșit umbra a apărut o siluetă învăluită, împărăteasa fiind sigură că dacă și-ar lepăda veșmântul ar
apărea făptura lui Barak. Era pusă în fața a două alegeri: să bea și să câștige umbra, sau să verse
cupa. Însă hotărârea ei fu fără șovăire, strigând „Ție, Barak, îți sunt datoare!” 18 și vărsând
conținutul cupei. În acel moment totul se prefăcu în praf, iar din adâncuri izbucni un torent de apă,
apa de aur, care purtă împărăteasa și împăratul spre înălțimi, prin munte în sus, iar împărăteasa
„simțea cum moartea se furișează dinafară în propria-i inimă, dar cum în același timp statuia se
mișcă în brațele ei și prinde viață.” 19. Cei doi se trezesc scăldați de soare în vârful muntelui, unul
în brațele celuilalt, împărăteasa sfârșindu-și călătoria și dobândindu-si propria umbră, precum și
locul printre oameni; cuprinși de o fericire fără margini se unesc într-o îmbrățișare eternă: „Ea îl
ridică, trăgându-l la sine, se îmbrățișară fără cuvînt, umbrele lor se contopiră.”20

În celălalt plan, pescarul și soția sa o aduc pe boiangioacă spre malul râului, cu capul acoperit
de un coș de nuiele, iar bătrânul în alb pe Barak spre celălalt mal. Din munte își face apariția al 12-
lea sol învăluit în lumina lui albastră, iar de el se desprinde umbra ce alunecă grăbită la stăpâna ei
de drept. Pe parcursul povestirii, autorul face un joc splendid de culori, prin aura albăstruie a
solului duhurilor, omniprezent, prin straiele copiilor în confruntarea lor cu împărăteasa, a căror
culoare se schimba în funcție de starea exprimată, prin boiangioaică, care în momentul contopirii
cu umbra, conștient de schimbare fiindu-i doar corpul, „totul se dizolvă într-un minunat joc de
culori, ca și cum în coș ar fi fost un curcubeu făcut ghem (…) boiangioaica stătea acolo
multicoloră, împodobită ca o regină a mării.”21 Putem spune că povestirea se bazează pe opoziția
lumină-întuneric, pe radierea luminoasă a duhurilor în contrast cu umbra aruncată pe pământ de
muritori. Însă la fel cum umbra nu există în absența luminii, nici lumină fără întuneric, fiind noțiuni
complementare. Barak văzându-și soția sări în râu și îl traversă fără luntre, ajungând în fața
boiangioacei, cuprinsă de spaimă deoarece se aștepta să fie pedepsită de soț pentru ce a făcut.
Uitându-se în urmă observă că „de pe buzele lui țîșnea un strigăt neîntrerupt de iubire și

18
Ibidem, p. 335
19
Ibidem, p. 336
20
Ibidem, p. 337
21
Ibidem, p. 338
gingășie”22, însă și mai uimită fu când văzu că de la ea înspre bărbat se întinde umbra ei. Aceasta
căzu cu fruntea la picioarele lui, strivindu-si umbra cu corpul, într-un plâns cu sughițuri, totul
însumând un gest de smerenie absolut. Aceeași scenă în oglindă la celălalt cuplu, unde împăratul
căzu înaintea soției sale într-un șiroi de lacrimi de fericire, iar pe împărăteasă își începe noua viață
ca om prin experimentarea noilor sentimente: „îngenunche la rându-i, simțind că îi vine să plângă,
un simțământ nou și dulce.”23 Pescarul și soția sa scot din râu veșminte, unelte, animale, tot ce are
nevoie o gospodărie „ca și cum acolo jos ar fi fost mine, păduri și livezi din care mâinile lor puteau
culege după plac”24 și le dau bătrânului să le potrivească în luntrea ce luă dimensiunea unei corăbii.
Barak își luă soția în brațe și porniră spre casă cu luntrea încărcată de bunuri, în timp ce împăratul
și împărăteasa priveau cerul, primul văzând șoimul său roșu, care l-a iertat și s-a întors la el, totul
sub veghea solurilor. Împărăteasa se uită și ea spre cer, însă nu vedea șoimul, ci dincolo de el, un
cântec strabătăndu-i ființa cu vorbe gingașe cărora îi era frică să le cuprindă înțelesul. Nu știa că
blestemul de pe talisman fusese de mult șters și înlocuit „cu semnele și stihurile care proslăvesc
veșnica taină a înlănțuirii tuturor celor pământești.”25

Povestirea lui Hofmansthal abundă de referințe biblice, începând cu cei 12 soli ai împăratului
duhurilor, asemenea celor 12 apostoli, cele 12 locuri la ospățul din inima muntelui, o referință la
cina cea de taină, cele 3 zile cât va lipsi împăratul, care constituie și durata temporală a povestirii.
Împărăteasa, fiica regelui duhurilor, este ispitită să bea din cupă lichidul ce îi va pune capăt
suferinței la fel cum a fost ispitit Iisus, amândoi coborând din lumea duhurilor în lumea oamenilor
pentru a deveni oameni.

22
Ibidem
23
Ibidem
24
Ibidem, p. 339
25
Ibidem, p. 341