Văcălie Ana-Maria Cristina, grupa 10, seria 2, anul 2

Facultatea de Litere, Universitatea din București

1. Interpretarea fantasticului în nuvela La hanul lui Mânjoală

Nuvela La hanul lui Mânjoală este concentrată în jurul fantasticul. Acesta este construit din două
planuri: real și fabulos, care se îmbină în desfășurarea acțiunii. Evenimentele narate in prezentul realității
sunt tulburate de cele fabuloase, mitice, schimbând percepția umană, prin alterarea dintre cunoscut și
necunoscut, dar și prin alterarea dintre elementele demonice și creștine, care odată intercalate instigă
subconștientul uman la agitație și alegeri nepotrivite .
În cadrul acestei nuvele este ilustrat mitul fantastic al vrăjitoarei malefice și ademenitoare, care-i
atrage pe tineri pentru a le schimba traseul inițial, agitându-le mintile, făcându-i să cadă pradă dorințelor
ascunse, dar care, odată scăpați din cercul magiei demonice, prin intervenția forței divine, își reiau cursul
normal al vietii.
Naratorul, in ipostaza călătorului, situează începutul nuvelei in planul real, printr-un monolog,
folosind repere spațio-temporale clare: personajul-narator se indreaptă către Popeștii-de-sus, la pocovnicul
Iordache, unde urma să aibă loc logodna lui cu fata "a mai mare" a acestuia. „Un sfert de ceas până la hanul
lui Mânjoală... de-acolea, până-n Popeștii-de-sus, o poștie: în buiestru potrivit, un ceas și jumătate...
Buiestrașu-i bun... dacă-i dau grăunțe la han și-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să zică, un
sfert și cu trei, un ceas, și până-n Popești unul și jumătate, fac doua și jumătate... Acu sunt șapte trecute: ăl
mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu Iordache... Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar
în sfârșit!... de așteptat, mă așteaptă...”; Punctele de suspensie folosite în calcularea orelor necesare până la
destinatie dau monologului o discontinuitate a gândurilor, nesiguranță îmbinată cu speranță si, împreună cu
expresiile din limba vorbită, devin o marcă a oralității stilului.
Naratorul zărește "ca la o bătaie bună de pușcă" luminile hanului lui Mânjoală și rememorează faptul că
bărbatul murise în urmă cu vreo cinci ani, lăsând afacerile pline de datorii. Nevastă-sa, Mânjoloaia, a plătit
obligațiile, a reparat hanul, a mai construit încă "un grajd de piatră", iar oamenii spun că "trebuie sa aibă și
parale bune"; „Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo comoară... alții, că umblă cu farmece..”.
Rememorarea intamplarilor scapa logicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic. Naratorul
isi aminteste povestea miraculoasa si-i face placere sa se gandeasca la aceste minuni ce se petrecusera la
han, in timp ce calatorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.
Ajuns la han, dă calul în grija unui argat, apoi intră în cârciumă. Cocoana Marghioala era la
bucătărie, de unde un "abur de pâne calda" îl ademeneste pe călător, acesta fiind momentul în care
elementele fabuloase și demonice încep a-și face apariția.
Văcălie Ana-Maria Cristina, grupa 10, seria 2, anul 2
Facultatea de Litere, Universitatea din București

Călătorul știa despre cocoana Marghioala că era femeie "frumoasă, voinică și ochioasă", dar acum, în
acest cadru al fantasticului, ademenit de farmecele vrăjitoarei, îi plăcea de ea mai mult ca niciodată.
Personajul-narator își face un portret succint prin autocaracterizare ironică: "curățel și obraznic, mai mult
obraznic decât curățel" apoi îndrăzneste s-o ciupeasca pe hangiță și să-i facă complimente despre cât de
frumoși îi sunt ochii, de mai multe ori spunându-i „Strașnici ochi ai, cocoană Marghioalo!”, vrăjit fiind de
forța pe care cocoana o emana prin ochi. În acest episod apare și prima sugerare a tentației la care este
supus omul de către forțele maleflce, așa cum consemnează însuși personajul narator: "ajungând cu mâna la
bratul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc".
Tânărul este cucerit conform unei strategii tainice, numai de Marghioala știuă. Așezându-se la
masă, tânărul vrea să se închine, dar observă că pe peretele de la rasarit nu se află nicio icoana, despre care
cocoana îi spune că nu ar folosi la nimic. Când tânărul își face totuși cruce, dupa obicei, izbucnește "un
răcnet" și crede că a călcat, pe un cotoi batran, care era sub masa, însă sunetul nu era altceva decât unul
demonicat instaurat de prezența simbolului divin.
Timpul trece diferit în hanul vrăjit, iar călătorul poposește mai mult decât s-ar fi așteptat și în ciuda
insistențelor hangiței de a rămâne peste noapte deoarece afară era vifor, personajul narator își amintește
scopul călătoriei sale și vrea cu orice chip să plece. Acesta este vrăjit prin farmecele pe care le făcuse
cocoana Marghioala căciulii sale, "Caciula parca ma strângea de cap ca o menghinea". Pierdut prin viscol
timp de patru ore, tânărul ajunge într-un final tot la han. Faptul că vrăjitoarea apelează la forțe malefice
este sugerat de amestecul Satanei în farmecele pe care le face ea, prin răcnetul și vaietul de cotoi și prin
zburdălnicia căpriței negre pe care drumețul o întâlnește în încercarea lui de a pleca de la han.
Tanarul rămâne la han, iar după ce viitorul socru îl obligă să părăsească acel loc al păcatului, el se
întoarce încă de trei ori: „ De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă și m-am întors la han, până când,
bătrânul, care vrea zor nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins și m-au dus legat cobză la un
schit în munte: patruzeci de zile, post, mătănii și molitve. Am ieșit de-acolo pocăit: m-am logodit și m-am
însurat.”
Finalul nuvelei se manifestă în planul real și este aluziv, personajul-narator concluzionând că, dacă
iedul si cotoiul erau diavolul, atunci înseamnă că "dracul te duce, se vede și la bune", făcând trimitere la
perioada petrecută de el la han cu Marghioala. Socrul său, pocovnicul Iordache, devine moralizator,
„– Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...
– Da dumneata de unde știi?
Văcălie Ana-Maria Cristina, grupa 10, seria 2, anul 2
Facultatea de Litere, Universitatea din București

– Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!”, sugerând faptul că a trâit o experiență
asemănătoare în tinerețe, dar credința în Dumnezeu l-a ajutat să scape de planul diabolic, astfel, el a știut
cum să procedeze cu viitorul ginere pentru a-l aduce pe calea cea bună.

2. Interpretarea fantasticului în nuvela Moara lui Călifar

În nuvela Moara lui Călifar fantasticul este concentrat în jurul mai multor elemente de natură fabuloasă
oferind astfel acțiunii dinamism și mister.
Moara lui Călifar începe prin aşezarea în timp şi în spaţiu a acţiunii aparent veridice, un spaţiu care nu
are coordonate exacte, un loc oarecare, anume „în preajma unei păduri străvechi”, ce mai târziu primeşte şi
un nume, „în Alăuteşti”, însă timpul este plasat mitic, un timp legendar „din vremi uitate”, care rămâne
necunoscut cititorului. Incipitul reprezintă de asemenea dovada că avem de-a face cu un fantastic-straniu,
și putem observa caracterul de legendă prin tema pactului cu diavolul „În Alăuteşti, în nopţile de vreme rea,
torcătoarele spunea, înviind focul, că moş Călifar îşi vânduse sufletul Satanei pentru nu ştiu ce veacuri de
viaţă; că Ucigă-l – Crucea întinsese în iazul morţii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit; şi că morarul
procopsea, cu bogăţiile cu care diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea să le ceară.”

Reperele spațiale surprind fantasticul astfel: pădurea face legătura dintre lumea reala și fantastica
deoarece drumul prin pădure până la Moara lui Călifar este greu accesibil ”Prin pădure nu erau poteci…”
”pământ pietros , scorburos și plin de mărăcini ”; drumul pană la Moara lui Călifar este unul nepopulat și
cu mici obstacole.

Reperele temporale sunt vagi și tulburătoare; Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în
tinda bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până la şase ani, când
preotul murise. Pentru că nu avea nimic de pierdut, ani mai târziu, Stoicea hotărăşte să se căpătuiască,
apelând la moş Călifar. Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute de
ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât fiind ucis. Trecând prin pădurea fără poteci, Stoicea
adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în după-amiaza următoare ajunge la iazul morii lui Călifar.
Voinicul îi cere moşului să-l îmbogățească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce
împreună, dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.

Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece şi, scoţându-i plini de
apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji”. Imediat cade într-un somn greu, se porneşte o furtună cumplită şi
aude tropote de cal şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află că era
Tecla, fiica boierului Rovin. Visul este elementul esențial al fantasticului care schimbă realitatea și cursul
Văcălie Ana-Maria Cristina, grupa 10, seria 2, anul 2
Facultatea de Litere, Universitatea din București

firesc al acțiunii; visul face posibilă transpunerea din lumea reală în lumea imaginară “A ce vis întârziat”;
”M-am păcălit cu socoteala mea , soarele până să-mi ajungă până la ochi și să mă trezească , a tras pe mine
țolul ist greoi si leocărit.”;

Stoicea reuşeşte să înţeleagă mai târziu faptul că în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a
iazului, diavolul îi oferise fericirea totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea
simte cu toată fiinţa că nefericirea este cu atât mai profundă, cu cât fusese atât de intensă fericirea pierdută
„zilele îi treceau senine şi repezi”.

Stoicea împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar, sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se
scufundă în adâncimile negre ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce
niciodată la izbăvirea omului; La moartea acestuia Stoicea va căpăta conștiința că bunurile lumii sunt vis.

Drumul invers nu mai e posibil, întrucât nu există o forță benefică opusă, capabilă să înfrunte forțele
întunericului.