Sunteți pe pagina 1din 2

La Hanul Lui Manjoala

de Ion Luca Caragiale (autor canonic)


nuvela fantastica

"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale este o nuvela fantastica si a aparut mai intai in
"Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "Nuvele, povestiri".
Nuvela este o proza fantastica, fiind construita prin imbinarea armonioasa a planului real cu
cel fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara in doua planuri temporale si spatiale, unul
obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitatii si celalalt, subiectiv, al
fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Tema nuvelei ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei malefice, care-i atrage pe tineri si-i
intoarce din cale tulburandu-le mintile, scotand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata
iesiti din cercul magiei diavolesti, isi reiau fagasul normal al vietii.
Ideea operei exprima un adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici
vrajitoresti este pedepsit, daca nu reuseste sa iasa de sub influenta farmecelor, asa cum este
pedepsita cocoana Marghioala la batranete, fiind mistuita de incendiul care a ars hanul din
temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletul ei dupa moarte.

Constructia subiectului

Incipitul, sub forma monologului interior, contine informatia exacta referitoare la timpul
real si anume ca mai este "un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala..."
Nuvela debuteaza cu planul real, prin monologul naratorului care este si personaj in
ipostaza calatorului, aceasta opera fiind printre putinele creatii ale lui Caragiale in care
naratiunea este la persoana I. Modalitatea narativa, asadar, se remarca prin prezenta
marcilor formale ale naratorului, de unde reiese substituirea acestuia de catre personaj.
Personajul-narator, in ipostaza calatorului, se indreapta catre Popestii-de-sus, la
pocovnicul Iordache, unde socoteste ca va ajunge in jurul orei zece. Calaretul se afia aproape
de Haculesti, mai are "un sfert de ceas pana la hanul lui Manjoala", unde va poposi pentru
"trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Personajul-narator este subiectiv, deoarece
relateaza propriile reflectii privind calatoria prin intermediul monologului interior si a stilului
indirect liber. Punctele de suspensie folosite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in
formularea concluziei ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca
pocovnicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, impreuna cu
expresiile din limba vorbita, creeaza stiluiui o oralitate sugestiva.
Calatorul zarese "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoala si, prin flash-
back, isi aminteste (timpul subiectiv) ca omul murise de vreo cinci ani, lasand afacerile pline
de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdravana, si-a platit datoriile, a reparat hanul si
acareturile, a mai construit inca "un grajd de piatra" si toata lumea vorbeste ca "trebuie sa aiba
si parale bune". Gura lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa
scape de datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Se manifesta aici ipostaza naratorului-
mesager, deoarece transmite cititorului fictiv aflate de el de la alfii.
Intamplarile scapa logicii firesti- planului real- si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati
se dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintre ei, "al mai
voinic, om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a picat jos" si-a murit, iar
celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insoteau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau",
cu gandul sa-l ingroape undeva, departe, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a
deschis fereastra si a inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa,
le-a aparut in fata "zapciul (subprefect) cu mai multi insi si cu patru dorobanti calari". Speriati
de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul cu frate-sau mort in carca". Toata lumea
stia "ca mutul vorbeste" si cand a inceput interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au
batut "pana l-au smintit ca sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre
cele intamplate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce
talharii" pe Manjoloaia. In evocarea acestei intamplari, naratorul-mesager este aparent
obiectiv realizand o "povestire in rama".
Din secventa urmatoare, care ilustreaza planul real, personajul-narator devine actor al
actiunii, descriind cu detalii aglomeratia de la han, in curtea caruia poposeau sa se odihneasca
si sa se mai incalzeasca chirigiii, avand carutele incarcate cu cherestea ori cu porumb.
Dand calul in grija unui argat, calatorul este intampinat cu bucurie de cocoana Marghioaia:
"- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numele personajului.
Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie si calatorului i se pare mai
frumoasa ca niciodata. O stia de cand era copil, dar, intre timp, crescuse, se facuse un tanar
"curatel si obraznic, mai mult obraznic decat curatel" si indrazneste s-o ciupeasca si sa-i spuna
ce ochi frumosi are. Este si prima sugerare a tentatiei la care este supus omul de catre fortele
maleflce. Spre mirarea tanarului, cocoana Marghioaia stia ca el se ducea la pocovnicul
Iordache pentru a se logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l
cu viitorul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".
Odaia in care il duce hangita este curata si cocheta, totul este "alb ca laptele", miroase a
mere si a gutui. Asezandu-se la masa, tinarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca pe
peretele de la rasarit nu se afla nici o icoana, despre care cocoana ii spune ca nu ar folosi la
nimic: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si paduchi de lemn...". Cand tanarul isi
face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava
cizmii, pe un cotoi batran, care era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa
afara "cotoiul suparat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra
este una din infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii deschide usa
insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul incepe s-o mangaie si s-o sarute
pe hangita, dar il intrerupe jupaneasa, care aduce "tava cu demancare si cu o lumanare".
Mancarea gustoasa si vinul bun ii dau barbatului "un fel de amorteala pe la incheieturi", insa
cand afla ca afara a inceput viscolul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca
ceasul era "zece si aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate".
Argatii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vreme