Sunteți pe pagina 1din 5

- personaj principal de nuvela fantastica -

- personaj-narator -
"La hanul lui Manjoala",
de Ion Luca Caragiale
- nuvela fantastica -
"La hanul lui Manjoala" de I.L.Caragiale (1852-1912) este o nuvela f
antastica si a aparut mai intai in "Gazeta sateanului" (1898), apoi in volumul "
Nuvele, povestiri".
Fantasticul nuvelel este construit din doua elemente care se imbina armonios
, real si fabulos. Actiunea nuvelei se desfasoara, totodata, si in doua planuri
temporale, unul obiectiv, care inscrie evenimentele narate in prezentul realitat
ii si celalalt, subiectiv, al fabulosului mitic, ce tulbura subconstientul uman.
Nuvela "La hanul lui Manjoala" ilustreaza mitul folcloric al vrajitoarei mal
efice, care-i atrage pe tineri si-i intoarce din cale tulburandu-le mintile, sco
tand la suprafata dorinte ascunse, dar care, odata iesiti din cercul magiei diav
olesti, isi reiau fagasul normal al vietii. Esenta ideatica a operei exprima un
adevar mitic ancestral si anume ca acela care foloseste practici vrajitores,ti e
ste pedepsit daca nu reuseste sa iasa de sub influenza farmecelor, asa cum este
sanctionata cocoana Marghioala, in pragul batranetii, fiind mistuita de incendiu
l care a ars hanul din temelii, sugerand chinurile Iadului, unde s-a dus sufletu
l ei dupa moarte.
Naratorul, in ipostaza calatorului, situeaza inceputul nuvelei in planul rea
l, printr-un monolog, aceasta nuvela fiind printre putinele creatii ale lui Cara
giale scrise la persoana I. Personajul-narator se indreapta catre Popestii-de-su
s, la polcovnicul Iordache, unde urma sa aiba loc logodna lui cu fata "a mai mar
e" a acestuia. Calaretul intentioneaza sa se opreasca la hanul lui Manjoala pent
ru "trei sferturi de ceas" ca sa-i dea calului graunte. Punctele de suspensie fo
losite in calcularea orelor necesare pana la destinatie, in formularea concluzie
i ca a "cam intarziat...trebuia sa plec mai devreme..." si a sperantei ca polcov
nicul il va astepta totusi, dau monologului o discontinuitate a gandurilor si, i
mpreuna cu expresiile din limba vorbita, creeaza stilului o oralitate sugestiva.
'
Calatorul zareste "ca la o bataie buna de pusca" luminile hanului lui Manjoa
la si isi aminteste - in timp subiectiv - ca barbatul murise in urma cu vreo cin
ci ani, lasand afacerile pline de datorii. Nevasta-sa, Manjoloaia, o femeie zdra
vana, a platit obligatiile, a reparat hanul si acareturile, a mai construit inca
"un grajd de piatra" si oamenii spun ca "trebuie sa aiba si parale bune". Gura
lumii o banuia de farmece, ori ca o fi gasit vreo comoara de a reusit sa scape d
e datorii, ba sa faca si afacerile sa mearga. Rememorarea intamplarilor scapa lo
gicii firesti, planului real si se inscriu intr-un cadru fantastic: doi frati se
dusesera intr-o noapte sa prade hanul, impreuna cu alti doi talhari. Unul dintr
e ei, "al mai voinic,.om cat un taur", cand a ridicat toporul sa sparga usa, "a
picat jos" si-a murit, iar celalalt frate a amutit. Cei doi talhari care-i insot
eau l-au pus pe mort "in spinarea frate-sau", cu gandul sa-l ingroape undeva, de
parte, dar cand sa iasa din curtea hanului, Manjoloaia a deschis fereastra si a
inceput sa strige "hotii!". In mod cu totul surprinzator, in aceeasi clipa, le-a
aparut in fata "zapciul (subprefect - n.n.) cu mai multi insi si cu patru dorob
anti calari". Speriati de moarte, hotii au luat-o la fuga, lasand acolo "mutul c
u frate-sau mort in carca". Toata lumea stia "ca mutul vorbeste" si cand a incep
ut interogatoriul au crezut ca se preface. Desi l-au batut "pana 1-au smintit ca
sa-i vie glasul la loc - degeaba", n-au putut afla nimic nici despre cele intam
plate, nici despre cei doi complici. De atunci nu s-a mai intamplat "s-o calce t
alharii" pe Manjoloaia. Naratorul isi aminteste povestea miraculoasa si-i face p
lacere sa se gandeasca la aceste minuni ce se petrecusera la han, in timp ce cal
atorea singur si numai gandurile ii tineau de urat.
Revenind in plan real, naratorul observa in detaliu agitatia de la han, da c
alul in grija unui argat, apoi intra in carciuma unde faceau "refenea (petrecere
in comun, chef- n.n.) oameni multi" si cantau olteneste "doi tigani somnorosi".
Cocoana Marghioala era la bucatarie, de unde un "abur de pane calda" il ademene
ste pe calator, iar femeia il intampina cu bucurie, ca pe un client "de omenie":
"- Bine-ati venit, coane Fanica", fiind si singura data cand se specifica numel
e personajului. Apoi ea da porunca "unei cotoroante" sa-i aseze masa in odaie.
Cunoscand-o inca de cand era copil, pe cand trecea cu tatal lui spre targ, c
alatorul stia despre cocoana Marghioala ca era femeie "frumoasa, voinica si ochi
oasa", dar parca niciodata nu-i placuse atat de mult ca acum. Personajul-narator
tsi face un portret succint prin autocaracterizare ironica: "curatel si obrazni
c, mai mult obraznic decat curatel" si, pentru a-si confirma calitatile, indrazn
este s-o ciupeasca pe hangita si sa-i spuna ce ochi frumosi are. Este si prima s
ugerare a tentatici la care este supus omul de catre fortele maleflce, deoarece
fortele necuratului l-au impins la acest gest necugetat: "ajungand cu mana la br
atul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc". Spre mirarea tanar
ului, cocoana Marghioala stia ca el se ducea la pocovnicul Iordache pentru a se
logodi cu fata lui cea mare si-l mustra pentru obraznicie, amenintandu-l cu viit
orul socru, dar in acelasi timp il previne: "- la nu ma-ncanta".
Tanarul este cucerit tncetul cu incetul, conform unei strategii tainice, num
ai de Marghioala stiute. Mai Mai il incanta odaia curata si cocheta, in care tot
ul este "alb ca laptele", "cald ca sub o aripa de closca" si miroase a mere si g
utui. Asezandu-se la masii, tanarul vrea sa se inchine, dar observa cu uimire ca
pe peretele de la rasarit nu se afla nicio icoana, despre care cocoana ii spune
ca nu ar folosi la nimie: "- Da-le focului de icoane! d-abia prasesc cari si pa
duchi de lemn...". Cand tanarul isi face totusi cruce, dupa obicei, izbucneste "
un racnet" si el crede ca a calcat "cu potcoava cizmii, pe un cotoi batran, care
era sub masa". Cocoana se repede si deschide usa ca sa iasa afara "cotoiul supa
rat", dar aerul rece stinge lampa. Credintele populare spun ca pisica neagra est
e una dintre infatisarile pe care le ia diavolul, iar graba cu care femeia ii de
schide usa insinueaza un prim element al vrajitoriei. In intuneric, tanarul ince
pe s-o mangaie si s-o sarute pe hangita -"Eu, obraznic, o iau bine-n brate si-nc
ep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lasa"-, pana cand ii intrerupe ju
paneasa, care aducea "tava cu demancare si cu o lumanare".
Planul real alterneaza cu cel fabulos, construind astfel o scena fantastica
emotionanta. Urmatoarea tentatie catre placere este mancarea, foarte gustoasa -
descrisa cu minutiozitate de narator - si impreuna cu vinul bun ii dau tanarului
"un fel de amorteala pe la incheieturi", dar cand afla ca afara a inceput visco
lul, se dezmeticeste brusc, intra in realitate si constata ca ceasul era "zece s
i aproape trei sferturi", adica statuse la han "doua ceasuri si jumatate". Argat
ii se culcasera si, iesind pe prispa hanului, vede cu ingrijorare ca "este o vre
me vajnica", iar in vazduh, "urla vantul nebun". Desi cocoana Marghioala incearc
a sa-l convinga sa nu plece pe asa un "vifor mare", tanarul se duce singur la gr
ajd, trezeste un argat ca sa-i inseueze calul, apoi, intorcandu-se in odaie sa-s
i ia ramas bun, o gaseste pe femeie "cu caciula mea in mana", pe care "o tot inv
artea s-o rasucea". Intreband de plata, gazda ii spune, "uitandu-se adanc in fun
dul caciulii", apoi privind la el cu ochi "cari-i sticleau grozav de ciudat", ca
are sa achite atunci cand va trece inapoi, sugerand noi elemente ale colaborari
i femeii cu fortele malefice si farmecele pe care aceasta le face calatorului ca
re voia sa-si urmeze drumul. Marghioala ii vrajise caciula, pentru a-l obliga sa
se intoarca la han.
In plan real, tanarul incaleca si pleaca de la han, iar ca sa-i treaca de urat f
luiera "un cantec de lume ca pentru mine singur". Cand isi face cruce pentru dru
m, caiaretul aude usa hanului trantindu-se si "un vaet de cotoi", dar se gandest
e ca Marghioala il apucase pe pisoi cu usa. Viscolul se dezlantuise cu putere si
frigul il patrundea nemilos, inghetandu-i mainile si picioarele.
Intampiarile care urmeaza intra intr-un cadru fabulos, caiaretul incepe sa s
imta "durere la cerbice (ceafa - n.n.), la frunte si la tample fierbinteala si b
ubuituri in urechi" si se gandeste ca bause prea mult. Dar starea lui se inrauta
tea vertiginos, il ardea sub coaste, "un junghi m-a fulgerat pan tot cosul piept
ului de colo pana colo" si, cu toate ca era viscol, isi scoate caciula, care ii
strangea capul "ca o menghinea". Calatorul regreta ca parasise hanul, deoarece s
e gandeste ca la polcovnic toata lumea se culcase, crezand - pe buna dreptate -
ca n-o fi fost prost sa piece pe o vreme ca asta. Calul se impleticea, de parca
ar fi baut si el.
Vremea se mai domoleste, "s-a luminat a ploaie" si tanarul isi pune din nou
caciula pe cap, dar brusc "sangele incepe iar sa-mi arza peretii capului". Zare
ste pe drum "o mogandeata mica sarind si topaind" si cand scoate pistolul aude "
un glas de caprita". Calul se sperie, se-ntoarce si porneste inapoi, spre han. T
anarul il struneste si vede uimit o caprita neagra care "aci merge, aci se-ntoar
ce; arunca din copite; pe urma se ridica-n doua picioare, se repede cu barbita i
n piept si cu fruntea inainte sa-mpunga, si face sarituri de necrezut si mehaie
si fel-de-fel de nebunii". Calatorul descaleca, vrand sa dea capritei tarate si
vede ca este "un ied negru, foarte dragut", pe care il ia si il pune in desaga d
in dreapta, peste niste haine. Se sugereaza ca diavolul luase, de data aceasta,
infatisarca atragatoare a unei caprite negre.
Secventa urmatoare imbina magistral planul real cu eel fabulos. Calatorul in
caleca si calul porneste nauc, sarind bezmetic peste gropi, peste musuroaie, far
a sa mai poata fi oprit. Cu trupul inghetat, cu capul fierbinte, caiaretul regre
ta inca o data ca parasise hanul ca un prost, gandindu-se ca primitoarea gazda i
-ar fi dat odaia ei pentru o noapte. In acest timp, iedul "se misca in desaga sa
se aseze mai bine" si scosese afara capul, privindu-l cuminte. Uitandu-se la ce
r, tanarul isi da seama ca, in loc sa mearga la deal, o luase la vale si ca se r
atacise intr-o "porumbiste cu cocenii netaiati". Calul cade in genunchi si drume
tui, speriat, isi face cruce. Imediat simte "o zvacneala puternica langa picioru
l drept", se gandeste ca o fi strivit iedul si, cand baga mana in desaga, consta
ta ca il pierduse probabil, pentru ca acesta nu mai era acolo. Calul se ridica b
uimac in doua picioare, se smuceste si, dupa ce-si tranteste stapanul la pamant,
o ia la goana peste camp ca apucat de streche, disparand in intuneric.
De la Gheorghe Natrut, care era paznic la coceni, afla cu stupoare ca era in
Haculesti, deci foarte aproape de hanul lui Manjoala, desi mersese prin viscol
mai bine de patru ceasuri. Vede lumina la odaia cocoanii Marghioala si se teme c
a ea sa nu aiba "alt drumet mai intelept" pe care sa-l fi gazduit in patul curat
, iar el sa fie nevoit sa doarma pe "vreo lavita langa cuptor". Cand sa intre, t
anarul se impiedica in prag de ied, "tot ala", care se duse sa se culce cuminte
sub pat. Bucuros ca patul era nedesfacut si obosit de drum, calatorul duce mana
la frunte sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca scapase cu bine, dar
cocoana i-a apucat repede mana si 1-a imbratisat strans. El se simte din nou in
cantat de odaia alba si nu mai stie cat ar fi ramas ca vrajit la hanul Manjoloai
i daca n-ar fi venit pocovnicul Iordache, care 1-a scos de acolo cu scandal si m
are taraboi.
De trei ori a fugit tanarul inainte de logodna si s-a intors la han, dar vii
torul socru, hotarat "sa ma ginereasca", a pus oameni de 1-au prins si l-au dus
"legat cobza la un schit in munte", unde a tinut post, a batut matanii si i s-au
facut molitve timp de patruzeci de zile, dupa care s-a pocait si s-a insurat cu
fata lui Iordache.
Numai credinta in Dumnezeu si pocainta pot salva sufletul omului de la capca
nele pe care i le intinde Satana prin tentatii amagitoare, atractive, deturnandu
-1 de la calea cea dreapta, de la fagasul firesc al vietii.
Dupa o vreme de la aceasta intamplare, "intr-o noapte limpede de iarna", can
d tanarul sedea la taifas cu socrul sau, aflara ca hanul lui Manjoala "arsese pa
na in pamant", ingropand "pe biata cocoana Marghioala, acu harbuita, subt un mor
man urias de jaratic". Bucuros ca "a bagat-o in sfarsit la jaratic pe matracuca"
, Iordache il pune pe ginere-sau sa-i povesteasca "pentru a nu stiu catea oara"
intamplarea ciudata prin care trecuse la hanul lui Manjoala. Socrul crede ca in
fundul caciulii pusese cocoana Marghioala farmecele, iar iedul si cotoiul erau t
ot una cu dracul.
Finalul nuvelei se manifesta in planul real si este aluziv, personajul-narat
or concluzioneaza ca, daca iedul si cotoiul erau diavolul, atunci inseamna ca si
"dracul te duce, se vede si la bune", facand trimitere la perioada de placed pe
trecuta de el la han cu Marghioala. Socrul sau, pocovnicul Iordache, devine mora
lizator, sustinand ca mai intai raul te tenteaza, ca sa prinzi gustul, apoi te s
purca si "stie el unde te duce...". Intrebat de unde ar putea el cunoaste aceste
lucruri, socrul ti raspunde, mucalit, "asta-i alta caciula", lasand sa se intel
eaga faptul ca si el in tinerete avusese o astfel de experienfa amoroasa dracoas
a, care-l tentase candva, dar isi venise in fire, isi intemeiase o familie si er
a acum un om respectat si un bun crestin. De aceea stiuse el cum sa procedeze cu
viitorul ginere pentru ca sa-l aduca pe calea cea buna.
Autorul este acelasi cu naratorul si cu personajul principal, relatand in ti
mp subiectiv intamplarile petrecute candva, intr-un timp obiectiv. Planul real f
oloseste motivul calatoriei ca mijloc al cunoasterii miturilor si credintelor st
ravechi, ca taram fascinant al fabulosului. In credintele mitice autohtone, farm
ecele, vrajile care apeleaza la fortele raului au efect nefast asupra oamenilor,
ii deturneaza de la esentele vietii. Tanarul este vrajit prin farmecele pe care
le facuse cocoana Marghioala caciulii sale, sugerand faptul ca el isi pierde mi
ntile, iese din zona logicii si a ratiunii umane, obiectul fiind propriu capului
: "Caciula parca ma strangea de cap ca o menghinea". Cand isi scoate caciula, dr
umetul incepe sa gandeasca logic, dandu-si seama ca nu trebuia sa piece de la ha
n pe viscol. Punand-o la obrancul seii, calul "se-mpletecea parca bause si el...
". Cand isi pune, din nou, caciula pe cap, simte cum "sangele incepe iar sa-mi a
rza peretii capului" si calareste bezmetic, nu mai stie unde se afla, rataceste
drumul.
Faptul ca vrajitoarea apeleaza la forte malefice este sugerat de amestecul S
atanei in farmecele pe care le face ea, prin racnetul si vaietul de cotoi, prin
zburdalnicia nebuna a capritei negre, care-1 intruchipeaza pe diavol. Farmecele
au efect asupra omului, il zapacesc, il deturneaza de la firescul vietii. Tanaru
l ramane la han vrajit de nurii cocoanii si, dupa ce viitorul socru ii sileste,
energic, sa paraseasca acest loc al pacatului, el se intoarce vrajit inapoi inca
de trei ori, inainte sa-1 lege si sa-l duca la un schit ca sa-1 scape de farmec
e prin credinta in Dumnezeu. Credinta strabuna pledeaza pentru ideea ca fortele
diavolesti pot fi invinse numai prin rugaciuni, matanii si molitve, prin pocaint
a, prin forta divina.
Ca in orice proza fantastica, in nuvela se manifesta arta echivocului, a amb
iguitatii prin care "se transfera in real un fapt de magie vrajitoreasca pana la
a-l crede o intamplare banala" (Mihai Ungheanu).
Arta narativa ilustreaza aici un singur fir fabulativ, urmarind un conflict
concentrat. De remarcat sunt detaliile sugestive care compun portretele celor do
ua personaje, precum si cele folosite In descrierea amanuntita a odaii, a mancar
ii. Detaliul este semnificativ in descrierea naturii dezlantuite, care ar infric
osa pe oricine s-ar incumeta s-o infrunte.
"Geniu bilateral, ca tehnica, I.L.Caragiale este, in acelasi timp, un geniu
unitar, ca atitudine in fata vietii. Satira lui izvoraste din strafundurile ance
strale, dintr-un instinct al feeriei, contrazis de platitudinea vietii reale, pe
care o accepta modesta si inteleapta, fixata in canoane de bun-simt si respect
al traditiilor arhaice. Povestitorul de duh oriental, mai just de nuanta balcani
ca, este savuros in pitorescul lui moral si de o arta minutioasa, in felul cum s
tie sa remvieze, prin limbaj si viziune, o lume in care visul si realitatea se-m
bina, coordonate de o lucida ironie". (Pompiliu Constantinescu)