Epopeea lui Ghilgameș

Operă literară vestită a Orientului Antic este un poem epic aparținând culturii sumero-
babiloniene. Este cea mai veche scriere literară păstrată a umanității, datând de la
începutul mileniului al III-lea î.Hr. S-a păstrat, lacunar, pe 12
tăblițe de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal de la
Ninive și povestește faptele eroice ale lui Ghilgameș,
legendarul rege al cetății Uruk.
Prin bogăția lirică, intensitatea trăirilor și problematica
existențială, epopeea depășește cu mult cadrul unei legende
eroice, aducând în discuție teme precum căutarea nemuririi și
dezlegarea tainelor lumii de dincolo.

Istoria textului:
Poemul a fost descoperit în secolul al XIX-lea, absorbit
și adaptat de civilizațiile succesive ale Mediteranei orientale,
poemul conține multe elemente mitologice care aveau să apară
în literaturile și tradițiile mitologico-religioase ale civilizațiilor
ulterioare

Despre ce este vorba:

Potrivit mitului, la solicitările cetățenilor oprimați
din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriașă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la
luptă corp la corp pe regele Ghilgameș, care îi tiraniza și le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu
s-a terminat cu o victorie clară a nici uneia dintre părți, astfel încât Ghilgameș și Enkidu au
devenit prieteni nedespărțiți. Cei doi au călătorit, au fost părtași la nenumărate aventuri, și-au
dovedit eroismul și curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima
peste mări și țări
Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu era atât de strânsă încât a deranjat divinitățile.
Zeița Iștar, protectoarea Uruk-ului, a încercat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameș cu declarații
de iubire. Când însă acesta o respinge cu agresivitate și trufie, zeița se răzbună, ucigându-i
prietenul iubit. Regele se confruntă pentru întâia oară cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi
ființe și cu implacabilul destin al oamenilor, supuși inevitabil morții. Neconsolat, puternicul
Ghilgameș pleacă în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod
excepțional, unui singur om, înțeleptului Uta-napiștim, supraviețuitorul Marelui Potop, cu care
divinitățile pedepsiseră omenirea. Tradiția despre Uta-napiștim se va regăsi mai târziu
în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiștim îi dă lui Ghilgameș cheia accesului la nemurire, o
plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obține nemurirea, el eșuând la testul
inițiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameș se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent
este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuși.
Interpretările povestii:
Interpretările asupra conținutului operei se pot face pe mai multe niveluri: condiția
umană, moarte și nemurire, prietenie, devenire și maturizare, natură vs. cultură, conflictul dintre
valori. S-au aplicat mai multe definiții, axate în principal pe problematica vieții și a morții:
“Ghilgameş este arhetipul umanității”, “eposul este în mare măsură o scriere existențialistă”
(Oberhuber, 1977);“In concepția veche, omul Ghilgameş crede că poate deveni zeu nemuritor.
În concepția nouă, zeul Ghilgameş crede că poate deveni om și scăpa de moarte”
(Abusch, 1986). “În epopee se poate recunoaște un progres al acceptării efemerității, interesul
pentru moarte și viața de apoi fiind o preocupare constantă a scrierilor sumeriene” (George,
1998).
Este totodată o istorie a devenirii umane, pentru că regele din Uruk evoluează, începând
de la confruntarea cu Enkidu, prilej de a învăța priceperea celuilalt, trecând prin prietenia
neprețuită ce se înfiripă între cei doi, înfruntarea divinității, durerea pierderii, frica de propriul
sfârșit, marea călătorie inițiatică și sfârșind cu drama neputinței de a învinge efemerul.
Nucleul central este cel al motivului “tinerețe fără de bătrânețe și viață fără moarte”, pe
care îl împărtășește cu multe alte capodopere ale literaturii universale. Tulburarea adâncă a
regelui în fata conștiinței limitelor umane și căutările disperate de ieșire din acestea conduc la
tragismul ființei. De când omul părăsește viețuirea inocentă din natură, este aruncat în angoasa
existențială. Lecția inevitabilității morții care aruncă vălul sumbru în deznodământul poemului
este totuși una care pledează pentru viață, pentru că cele două se întrepătrund. Oamenii mor, dar
umanitatea este perpetuă; dacă moartea nu poate fi ocolită nici prin glorie, nici prin favoarea
zeilor, nici prin iubire, momentele trăite pe pământ trebuie să aibă cu atât mai multă semnificație,
ca mod de compensare.

Bibliografie:

 Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu, Editura Mondero, București,

2008
 Mitologie Generală, Victor Kernbach-1989, pag. 203

Clasa a-IX-a C