Eseu real-fantastic

În literatura populară,  fantasticul este convențional, previzibil, desfăşurat pe scheme

arhetipale. Prin convenţia basmului, cititorul este prevenit de inserţia miraculosului şi
fabulosului în diegeză, tratat în regim firesc, şi acceptă acest pact, fără a fi tulburat de apariţia
supranaturalului. Literatura fantastică modernă, prin opoziţie, cultivă misterul, suspansul,
incertitudinea, deoarece fenomenele care ies din limitele realului sunt inexplicabile şi produc
o stare de tensiune pesonajelor, cititorului, naratorului însuşi. Prin echivocul şi prin
incertitudinea pe care le întreţine, neelucidate, fantasticul modern are caracter deschis,
problematizant, spre deosebire de basm, care înfăţişează lumi sferoide, închise.

Încă din cele mai vechi timpuri, cultura şi spiritualitatea umanităţii a inclus trimiteri la o altă
realitate, ca formă aspiraţională, compensare a naturii limitative,  manifestare a imaginaţiei
( greacă phan-tastikos-privitor la imaginaţie) sau a intruziunii inexplicabilului în viaţa reală.
Oricare ar fi motivarea apariţiei sale, literatura şi arta în general au fost terenuri fertile în care
s-a dezvoltat tema fantasticului în cele mai variate forme. Pictura şi sculptura antichităţii,
Renaşterii sau Iluminismului sunt populate de reprezentări ale personajelor mitologice, printre
ele numărându-se cele mai cunoscute capodopere ( Sfinxul, Venus din Milo, Atlas, “Unirea
Pământului cu apa”- Rubens)  iar literatura –populară sau cultă  – greacă, latină, persană,
sumeriană, arabă, egipteană -creează un colaj al poveştilor şi legendelor în care fantasticul
respiră  “à l’aise » .

În cadrul literaturii universale, fantasticul apare în literatura greacă, îndeosebi în poemele

homerice Iliada şi Odiseea, se dezvoltă apoi în Evul Mediu şi în Renaştere.Romantismul, prin
inspiraţia, preţuirea şi valorificarea folclorului, stimulează dezvoltarea prozei fantastice, în
general. Apare ca specie basmul cult în operele Fraţilor Grimm, Andersen, Charles Perrault, 
dar şi opere cu caracter fantastic la  E.T.A. Hoffman, scriitorii mişcării „Sturm und Drang” ,
Goethe, Schiller ( în prima perioadă a creaţiei), E.A. Poe.În secolul al XX-lea, fantasticului
evoluează spre absurd, fiind o modalitate de abordare a problematicii umane deosebit de
complexe. Literatura ştiinţifico-fantastică se dezvoltă mai ales în ultimele decenii ale acestui
secol, anticipând diverse domenii ştiinţifice şi tehnice prin transfigurare artistică.    
În literatura română întâlnim elementele ale fantasticului în creaţia lui MihaiEminescu, Ion
Creangă, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Gala Galaction, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu ş.a.
Fantasticul cu substrat mitic sau filozofic apare în opera lui Mircea Eliade, VasileVoiculescu,
Stefan Bănulescu, iar cu caracter de anticipaţie este ilustrat de Victor Kernbach,Vladimir
Colin, Mihu Dragomir ş.a.

Aşa cum observă Roger Caillois, basmul şi proza fantastică modernă, cu vârste şi identităţi
diferite, găsesc drumuri diferite pentru manifestarea aceleiaşi categorii estetice. Punctul
comun de la care pleacă cele două specii literare este  mitologia. Fantasticul mitologic
românesc îşi are rădăcinile în folclor. Basmul se depărtează treptat de originea sa,
desacralizându-şi conţinutul, părăsind zeii şi eroii mitici, păstrând elementul supranatural  şi
exacerbând epicul imaginativ. Fantasticul se umanizează, iar realismul atinge un apogeu în
basmul nuvelistic. Am putea spune ca basmul porneşte de la fantastic, pe care îl acceptă ca
firesc,  dar tinde către sugestia realităţii. Proza fantastică, dimpotrivă, are ca punct de plecare
realitatea, dar tinde către revelarea fantasticului dincolo de lumea fenomenologică. Conform
conceptelor postulate de Mircea Eliade, în literatura fantastică,  “fenomenologia sacrului”
vizează revelarea sacrului în profan, existenţa unor “universuri paralele lumii de toate zilele şi
care se disting în primul rând printr-o altă experienţă a timpului şi a spaţiului”.
În basme, fantasticul este tratat în mod realist , poveştile lui fiind caracterizate prin „originala
alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate” (G. Călinescu). Eroii lui Creangă sunt
fantastici în măsura în care aspiraţiile omului sunt fantastice. Setilă, Gerilă, Flămânzilă
prezintă doar exagerări pantagruelice ale unor dorinţe de a sărbători viaţa din plin. Calul
vorbeşte ca un înţelept al satului, iar ursul, cerbul, crăiasa albinelor şi a furnicilor sunt doar
reprezentări teriomorfe ale unor îndeletniciri străvechi- albinăritul, grădinăritul, vânătoarea.
În literatura fantastică, dimpotrivă,  proza debutează de obicei cu elemente ale realităţii
prozaice, în care apare fantasticul ca „ruptură a coerenţei universale”, „agresiune care sfarmă
stabilitatea lumii”. Un exemplu relevant este nuvela „La ţigănci”, unde primul episod nu lasă
să se întrevadă nimic din tema ieşirii din timp şi spaţiu, tăirea în două planuri existenţiale. Pe
fondul atmosferei caragialeşti a unui Bucureşti torid, Gavrilescu, antieroul, insul banal,
obişnuit, trăieşte o experienţă iniţiatică, prin care se sacralizează lumea lui Mitică. Ceea ce
este relevant e întreţinerea ambiguităţii, confuzia continuă a personajului, lipsa explicaţiilor
raţionalităţii. Singurele repere sunt diferite „semne”şi simboluri, replici aluzive şi eliptice care
sugerează fără să lămurească. Spre deosebire de basm, unde conflictul se rezolvă, eroul este
răsplătit, proza fantastică lasă întrebările deschise, pentru că un răspuns cert ar transforma
fantasticul în genuri învecinate, fie „straniu”, fie în „miraculos”( Tzvetan Todorov).

În concluzie, atât literatura fantastică, cât şi basmul, reprezintă aspiraţii ale omului de a
pătrunde în „ acel omniprezent, statornic dincolo în în lumea fenomenală a lui dincoace
”( Eugen Simion), ca nevoie de biruire a unei condiţii simţite ca restrictive şi limitative, de a
descoperi acel altceva de dincolo de lucruri. Sau poate fi  manifestarea exterioară a adevărului
interior exprimat de Camil Petrescu: „sufletele noastre îşi duc în eternitate tainele singulare
„…