Fișă de lectură

„Pădurea spânzuraților”
de Liviu Rebreanu

Anul apariției: 1922;

Specie literară: roman realist, psihologic;
Structura operei: capitole;
Semnificația titlului: Titlul romanului surprinde atâ t peisajul
exterior, câ t și ceea ce se petrece în sufletul protagonistului.
Locotenentul Bologa nu este capabil să -și elibereze psihicul de
imaginea spâ nzuraților, care îl urmă rește pretutindeni. Pă durea
spâ nzuraţilor este o imagine alegorică a vieții, vă zută ca o înlă nțuire
de «morţi» succesive ale fiinţei ce plă teşte, în repetate râ nduri, vina
resimțită în mod tragic.”
Personajele și rolul acestora:
 Apostol Bologa ( fiul avocatului Iosif Bologa)
 Otto Klapka (căpitan ceh, originar din Znaim)
 Varga ( locotenent de husari)
 Gross (locotenent evreu)
 Cervenco (căpitan rutean)
 Meyer (medic militar german)
 generalul Karg (comandantul diviziei)
 Paul Vidor (țăran maghiar din Lunca)
 Ilona (fiica groparului Vidor)
 Constantin Boteanu (preot român din Lunca)
  Maria Bologa (fiica medicului Hogea)
 protopopul Groza (preot bătrân și văduv din Parva)
 Domșa (avocat la Parva, după moartea lui Iosif
Bologa)
 Marta (Domșa fiica avocatului Domșa)

Conținutul operei: Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar

al Memorandului (1892), originar din satul Parva din apropiere
de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își pierde
credința în Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era student la
Facultatea de Filozofie a Universității din Budapesta și nici nu urmase
stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, el se înrolează în Armata
Austro-Ungară la începutul Primului Război Mondial atât din ambiția
juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața logodnicei sale, Marta Domșa, ce
era fermecată de uniformele militare ale ofițerilor unguri, cât și dintr-o
suprastructură socială pe care o dobândise în școlile ungurești. După ce
urmează cursurile școlii de artilerie, este trimis pe front. Luptă vitejește
pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit de două ori în următorii doi
ani, fiind înaintat la gradul de locotenent și decorat de trei ori.

Frontul Românesc în 1916-1917. Bologa a fost repartizat în

zona Pasul Ghimeș-Palanca și a încercat să treacă de la vest la est.
Războiul devine concepția lui de viață, iar tânărul locotenent se
simte un om al datoriei. Este cooptat în tribunalul militar care-l
osândește la moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei
tentative de dezertare pe frontul din Galiția. Siguranța morală cu privire
la vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de la popotă în care
află motivele încercării de dezertare și de evocarea ulterioară de către
căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni spânzurați în urma unor
acuzații de trădare. Bologa începe să aibă mustrări de conștiință. Aflând
că divizia sa va fi mutată pe frontul românesc, el trece printr-o criză
psihologică și distruge un reflector rusesc cu speranța că-l va îndupleca
pe generalul Karg să rămână pe frontul galițian sau să fie trimis
pe frontul italian. Nu reușește să-l convingă pe general și se hotărăște
să dezerteze chiar în acea noapte, dar este grav rănit în urma unui atac
neașteptat al rușilor.
După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații
Orientali, iar generalul Karg dispune mutarea sa la coloana de muniții ce
se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-
maghiară. Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii
române, dar cade la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament
de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor. În
cele din urmă, obține un concediu medical de o lună și se întoarce la
Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o surprinde conversând
încântată în ungurește cu un ofițer de honvezi, ce îi făcea curte, dându-
și seama de frivolitatea și de necredința fetei și de faptul că a plecat la
război doar pentru a-i îndeplini ei un capriciu. Pentru a-și salva
reputația, Marta susține că ruperea logodnei se datorează faptului că a
vorbit ungurește cu ofițerul de honvezi, iar această variantă este
răspândită în sat. Notarul Alexandru Pălăgieșu, fostul său prieten și un
supus loial al statului dualist, îl acuză de crearea unei tulburări
antinaționale și este izgonit cu brutalitate din casă. În zilele următoare,
Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi.
Concediul îi este suspendat cu trei zile înainte de termen din cauza unui
denunț al lui Pălăgieșu, iar ofițerul se întoarce pe front, plin de credință
și de iubire.

Satul Făget, aflat în acea perioadă în apropierea frontierei dintre

Austro-Ungaria și România.
Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și
seama că o iubește. Deoarece este folosit la munca de cancelarie, el
consideră că situația sa este încă acceptabilă. În zilele de
dinaintea Paștelui, mai mulți ostași români din Armata Austro-Ungară
încep să dezerteze, iar comandanții militari dispun arestarea și
spânzurarea țăranilor surprinși în apropierea frontului, acuzându-i pe
nedrept de spionaj. Bologa este chemat într-o seară la sediul
comandamentului de divizie din Făget și numit de generalul Karg în
juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români,
învinuiți de fraternizare cu inamicul.
Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni
nevinovați, el se hotărăște să traverseze liniile frontului pentru a ajunge
la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă condusă de
locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic. Cu ocazia percheziției se
găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar pretorul militar îl
acuză de dezertare la inamic și trădare. Bologa refuză cu încăpățânare
să se apere în fața Tribunalului Militar, în ciuda insistențelor căpitanului
Klapka, și este condamnat la degradare militară și moarte
prin spânzurare. El își simte sufletul împăcat, în timp ce inima îi este
inundată de iubirea care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe
Dumnezeu, viața și moartea. (...) Cine n-o simte nu trăiește aievea;
cine o simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul
morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile
existente și inexistente...”. Moare în zorii zilei, detașat de lumea
pământească, „cu ochii însetați de lumina răsăritului” și cu privirile
îndreptate „spre strălucirea cerească”.