Iftimi Cosmin-Petruț

H212

Metrologia

Metrologia este știința care se ocupă cu studierea unităților de măsură din trecut,
care se regăsesc atât în documente cât și în muzee, de asemenea, analizează evoluția lor și
adaptarea la sistemul de măsură modern. Mai poate servi la localizarea sau chiar datarea unui
document care cuprinde referiri la o anumită unitate de măsură specifică unei zone și
perioade istorice bine definite. Termenul ,,metrologie’’ provine din grecescul ,,metron’’ și
,,logos’’. Metrologia ca știință este indispensabilă de istoria economică.

Sistemele de măsură propriu-zise s-au definit în Antichitatea clasică. Cetățile antice

grecești au avut un sistem bine organizat de măsuri și greutăți despre care avem mai multe
informații, aceste unități de măsură erau bine exprimate prin dimensiuni ale corpului
omenesc. De altfel, degetul, cotul, pasul, au existat ca unități de măsurare atât la civilizațiile
orientale, cât și la cele mediteraneene. În esență acest sistem este următorul : 1 deget=19,3
cm, 2 degete= 38,5 cm, 1 palmă=4 degete= 77,1 mm , 2 palme= 8 degete= 154,2mm, 4
palme= 16 degete= 1 picior= 308,4 mm, 1 cot=1,5 picioare=460 mm, 1 pas=2,5 picioare=770
mm. Totuși în unele părți ale lumii grecești, aceste unități au avut valori diferite. În privința
sistemului de greutăți, trebuie spus că s-au păstrat un număr mare de ponduri, de diferite
unități și subunități cu ajutorul cărora se poate reconstrui sistemul ponderal folosit : obolul=
0,72 g, drahma=6 oboli= 4,36 g, Mina=100 drahme=436 g, talantul=60 de mine=26.160 g.
Măsurile pentru capacitate erau următoarele : pentru lichide ulcica= 0.27 l , pentru solide= 4
cotili= 1.09 l.

Sistemul roman a preluat o serie din vechile sisteme ( degetul, palma, piciorul, pasul,
mila) cărora le-a dat denumiri latine: 1 libra= 12 uncii=327,45g, 1 uncia= 4 silici=27,28g, 1
siliqua=0,18 g etc.1

Trebuie totuşi precizat că metrologia medievală era destul de aproximativă, o serie

de măsuri variind de la o regiune la alta. Pe de altă parte, nu exista un etalon unic folosit la
măsurat, unităţile de măsură (mai ales cele legate de părţi ale corpului omenesc, cum erau
palma sau cotul) variind în funcţie de persoana care făcea măsurătorile; erau totuşi stabilite
nişte limite între care variau unităţile de măsură respective. Domnia a încercat să
reglementeze această situaţie, fiind cunoscute în acest sens măsura de fixare a capacităţii
merţei, luată de Vasile Lupu, domnul Moldovei şi stabilirea de către Şerban Cantacuzino,
1
Florentina Nițu, ,,Științe auxiliare geografie și demografie istorică numismatică și arheologie’’, Ministerul
educației și cercetării proiect pentru învățământul rural, 2005.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212

domnul Ţării Româneşti, a lungimii stânjenului (care-i poartă şi numele) şi a palmei,

submultiplul stânjenului.

În a doua jumătate a secolului XVIII şi începutului celui următor, documentele

menţionează faptul că se trimiteau din capitala ţării către oraşele şi judeţele din ţară, măsurile
etalon de lungime, greutate şi capacitate, având pecetea visteriei, semn că măsurile erau puse
sub controlul domniei. În perioada Regulamentului Organic sunt atestate încercări de
uniformizare a măsurilor, pentru ca în 1866 să se introducă în Principate sistemul metric (cu
multiplii şi submultiplii săi), care devenise obligatoriu în Franţa, încă de la 1840.2

În epoca feudală, poporul român a avut un sistem propriu de măsuri, destul de

dezvoltat și unitar în comparație cu acelea ale statelor vecine. O dovadă concludentă despre
unitatea sistemului de măsuri și greutăți folosit de poporul român este aceea că majoritatea lor
purtau aceleași denumiri în Transilvania, Țara Românească și Moldova, unele din ele fiind,
foarte probabil, împrumutate de ultima din sau prin intermediul primului stat feudal
românesc. Datorită însă condițiilor social-economice și particularităților locale, mărimea
unora dintre aceste măsuri, ca și lipsa de pricepere și interes a celor care trebuiau sa
supravegheze păstrarea lor după etaloane fixate făceau însă ca chiar acele unități de măsurat
care trebuiau să fie egale în Țara Românească și Moldova să prezinte diferențe între ele.

Numele multora dintre aceste măsuri sunt de origine latină (palmă, deget, pas, cot)
ceea ce dovedește că majoritatea denumirilor au fost moștenite de poporul nostru de la
strămoșii romani. O altă serie de denumiri ale măsurilor sunt de origine slavă ( stânjeni,
pogon, vadră, merță) aceste denumiri nu însă și mărimiea măsurilor respective- fiind
împrumutate de la populația slavă în timpul conviețuirii de câteva secole cu locuitorii
băștinași.

În sfârșit, aservirea țărilor române de către Imperiul Otoman a avut urmări și asupra
sistemului său de măsuri. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Imperiul otoman,
devenind cel mai de seamă cumpărător al produselor Țării Românești și Moldovei, ele au
trebuit să adopte o serie de măsuri de greutate și capacitate turcești, în primul rând ocaua și
chila.

Primele măsuri de lungime folosite de oameni au fost acelea care erau la îndemâna
oricui, și anume unele părți ale corpului omenesc : cotul, palma, pumnul, latul de mână,
degetul etc. Aceste măsuri au fost adoptate și de alte popoare din Europa, ca și de poporul
2
ibidem, p. 218.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212

român. Pasul a fost cea mai veche măsură de lungime, fiind moștenită de la romani. Egal la
origine cu distanța dintre picioare în timpul mersului obișnuit. Acest pas obișnuit al omului a
fost folosit și de alte popoare. La 1595, un italian, participant la luptele contra lui Sinan-Pașa,
afirma că fortificațiile de la Târgoviște măsurau 400 de pași ai calului, care erau egali cu
aceia obișnuiți ai omului. Prima mențiune cunoscută în documentele interne ale Țării
Românești este din 11 iulie 1519, când se întărește mănăstirii Argeș un loc cu mori lângă
Pitești, precizându-se că locul este ,, de la morile de jos la vale o sută de pași’’.

Stânjenul a fost unitatea de măsură de lungime cea mai des folosită în țările române
în evul mediu, fiind folosită multă vreme chiar și după introducerea sistemului metric. El a
jucat rolul pe care îl îndeplinește astăzi metrul, unitate principală de măsurat lungimile și
având o serie de submultipli ( palma, degetul, linia) și ca multiplu prăjina.

Degetul a fost o măsură veche , de origine romană. El avea 12 linii, fiind egal cu
lățimea a 4 grăunțe de ovăz sau 18,48 mm. În Țara Românească și Moldova, degetul ca
măsură de lungime este amintit în documente începând din secolul al XVIII, fie cu acest
nume latin, fie cu acela turcesc de parmac.

Piciorul era egal cu 0,3 m. Însă aceste în Țara Românească și Moldova, nu a fost
utilizat. Piciorul se mai numea în Transilvania și urmă, cuvânt de origine latină, indicând
chiar urma lăsată de călcătura piciorului.

Țolul este o măsură austriacă, submultiplu al stânjenului avea 0.03 m. Utilizat

îndeosebi în Transilvania dupa ocuparea ei de Imperiul Austriac.

Șchioapa era ceva mai mică decât palma, reprezentând distanța dintre vârful
degetului mare până la vârful degetului arătător când acestea sunt depărtate unul de altul. Ca
unitate de măsurat, șchioapa apare în documentele Țării Românești, alături de palmă, în
secolul al XVIII-lea fiind folosită la măsurarea distanțelor mici.

Prăjina în Țara Românească și Moldova a fost o unitate de măsură care și-a luat
numele de la lemnul lung și subțire. În unele documente din Oltenia, prăjina a mai avut și
sensul de parte de sat, ca într-un act din 24 iunie 1675, în care se vând, la Costeni-Gorj, ,,din
9 prăjini care este peste tot hotarul... două prăjini, din câmp, din pădure, din apă, din vad de
moară, din siliștea satului, din munte’’3.

3
Nicolae Stoicescu, ,,Cum măsurau strămoșii, metrologia medievală pe teritoriul României’’, p. 230.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212

În ceea ce privește distanțele mari, ceasul de mers a fost cea mai des întâlnită unitate
de măsură. În anul 1716, tătarii din Buceac au obținut un loc nelucrat, de 32 ceasuri lungul și
2 ceasuri latul. Poșta a fost o măsură de lungime pentru calcularea distanțelor mari, utilizată
în Țara Românească și Transilvania. În Țara Românească, în secolul al XVIII-lea și în prima
jumătate a secolului trecut , poșta era distanța la care se schimbau caii de poștă sau de menzil,
adică circa 15-20 km. În ,,almanahul statului’’ în anii 1836 și 1837, toate distanțele dintre
localitățile mai mari ale Țării Românești sunt calculate în poște. De la București la Oltenia
erau 3 poște, la Ploiești 4 etc.

Împărțirea pământului în cadrul obștii se făcea cu ajutorul ,,bătrânului’’ sau

,,moșul’’. Era numele ce se dădea unei părți din teritoriul satului care aparținuse la
începuturile acestuia unui fondator real sau prezumtiv al satului respectiv. Numărul
,,bătrânilor’’ dintr-un sat se putea micșora în cazul în care aceștia nu aveau urmași. La 12
august 1645, aflăm astfel că satul Holohorenii din Moldova ,,umbla’’ mai mult în opt
bătrâni : ,,apoi au ieșit un bătrân că au fost sterpu’’( adică fără copii) și au umblat pe șapte
bătrâni’’. Fiecare dintre membrii obștei, urmaș al unui moș sau bătrân, știa că are dreptul la
atâta parte din moșul respectiv după numărul urmașilor între care s-au subîmpărțit dreptului
acestuia. Când se vindea partea unui locuitor dintr-un sat se preciza ,,ce se va alege dintr-un
dintr-un bătrân a treia parte, în vatra satului și în țarină’’.

Ziua de arătură a fost un mijloc de calculat suprafața pământului folosit îndeosebi în

Țara Românească și mult mai rar în Moldova și Transilvania. În Țara Românească, prima
mențiune cunoscută din documente este din 16 iunie 1560, când se spune că un anume Vitan
dăduse lui Neagoe ,, un ogor la Glod, arătură de două zile’’.4

În ceea ce privește lichidele, se folosea cupa. O măsurătoare mică folosită în

Transilvania. Se folosea de asemenea ocaua, o unitate de măsură împrumutată de la otomani.
Ocaua avea 1,2 kg astfel încât la 21 iulie 1727, când se măsoară o bute de vin la Brâncoveni
se spunea că ,,ocao o-m făcut cu cântariul’’.

Cea mai folosită a fost găleata avându-și originea în latină. Ea folosea la măsurarea
cerealelor și mai ales a vinului având o capacitate mare. Totuși capacitatea ei nu era
cunoscută. De pildă în 1220, se spunea că găleata avea patru palme( probabil în înălțime).

4
ibidem, p. 260.
Iftimi Cosmin-Petruț
H212

Destul de amintit în actele epocii, carul prezent în secolul XV, este folosit ca măsură
de greutate și volum, în special pentru fân, lemne, pește și sare. Avea o mărime neprecisă
actele pomenesc de care mici, mari etc.

Cântarul a fost o unitate de măsură comună celor 3 părți românești, având însă în
Transilvania o altă mărime decât în Țara Românească și Moldova. În același timp cântarul a
fost și principalul instrument de măsurat greutatea.

În concluzie, strămoșii au încercat să alcătuiască o ierarhie a cantităților. Au vrut să

sistematizeze și să ajungă la performanța de a denumi cu exactitate distanțe, greutăți etc.
Rezultatul a fost unul dezastruos aș putea spune, ajungându-se la mult prea multe unități de
măsură imprecise care pot induce cu ușurință în eroare pe istoricul de astăzi și chiar pe
contemporanul de atunci.

Bibliografie:

 Nițu Florentina, ,,Științe auxiliare geografie și demografie istorică

numismatică și arheologie’’, Ministerul educației și cercetării proiect pentru
învățământul rural, 2005.

 Nicolae Stoicescu, ,,Cum măsurau strămoșii, metrologia medievală pe teritoriul

României’’, Editura Științifică, București, 2005.