1

Dreghici Cătălina-Patricia
Anul I
Subiect: Evul Mediu
Cruciadele

,, Les croisaides „( în limba română ,,Cruciadele”) a fost publicată în anul 1988 în

Franța de editura Éditions du Seuil și a fost tradusă și publicată în limba română de editura
Artemis. Cartea a fost scrisă de optsprezece autori: Michel Balard, Genevieve Bresc-Bautier,
Philippe Contamine, Robert Delort, Charles-Emmanuel Dufoureq, Jean Favier, Claude Gauvard,
Michel Kaplan, Francoise Micheau, Cecile Morrisson, Michel Parisse, Michel Pastoureau,
Evelyne Patlagean, Pierre-Andre Sigat, Mohamed Talbi și Andre Vauchez. Tema cărții și anume
războiul sfânt, este abordată din punct de vedere istoric, dar și teologic.

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și

coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Ele au apărut într-o
societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de
colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale. Aspectul religios
constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate
ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor "locuri sfinte", în
principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios al
cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional, se
afirmă în secolul al XI-lea.

Autorii sunt sau au fost în marea majoritate profesori de istorie sau cercetători care au
studiat și cercetat problemele și evenimentele petrecute în perioada Evului Mediu, publicând
cărți și articole bazate pe aceste teme. Autorul principal al cărții Cruciadelor este Michel Balard
care a scris cartea în colaborare cu ceilalți 17 autori, fiecare specializat pe un anumit subiect
tratat în această lucrare.

Michel Balard s-a născut în anul 1936 în Sucy-en-Brie este un istoric francez, specializat
în istoria Evului Mediu. Preocupările sale vizează în principal fenomenul colonizării în
Occidentul medieval, pornind de la prima cruciadă și până în secolul al XV-lea. Cercetările lui
M. Balard au în vedere comerțul, instituțiile politice și culturale din Mediterana orientală (Țara
 2

Sfântă, Cipru, Siria), Asia Centrală (Imperiul lui Genghis Han) și China. În momentul de față

este profesor emerit la Universitatea din Paris I (Pantheon-Sorbona), președinte al Societății
Istorice și Arheologice din Sucy-en-Brie și președinte al Federației societăților istorice și
arheologice din Paris și din Île-de-France.

Cartea se împarte în trei capitole mari și nouăsprezece subcapitole, având 279 de pagini. De
asemenea, există și o introducere prin prisma căreia sunt prezentate cauzele cruciadelor care sunt
în esență religioase și psihologice. Creșterea demografică în Occident a jucat și ea un rol
important la înfăptuirea acestor războaie purtate în numele Domnului, spre exemplu din secolul
al XI-lea până în al XIII-lea populația Angliei se triplează, la fel și în Germania și Franța. Țăranii
care erau tot mai mulți și trăiau îngrămădiți pe un petic de pământ, dar și legea primului născut,
care deși nu intrase încă în vigoare peste tot, a contribuit și ea la această mișcare, deoarece
ceilalți frați, neavând alte soluții, trebuiau să aleagă ori calea armelor sau cea a Bisericii, a cărei
influență creștea considerabil. Prin urmare, cruciadele ofereau țăranilor și celorlalți urmași care
au rămas fără moștenire o posibilitate de a-și îmbunătății starea , de a aduna avere prin împărțirea
prăzii și jaf. Totuși, cea mai importantă cauză a cruciadelor rămâne cea religioasă: dorința
creștinilor de a elibera mormântul sfânt de sub ocupația necredincioșilor din Orient.

Primul capitol, intitulat ,, Aventura cruciaților” cuprinde șase subcapitole scrise de autori
diferiți denumite: ,,Extraordinara călătorie în Țara Sfântă” scris de Charles-Emmanuel Dufourcq,
,,Godefroy de Bouillon, cruciatul exemplar” scris de Michel Parisse, ,,Sfântul Bernard, un
predicator exemplar” scris de Andre Vauche, ,, A avut oare loc Cruciada Copiilor?” scris de
Peter Raedts, ,,Ludovic cel Sfânt la Tunis” scris de Mohamed Talbi și ,,Templierii sau
insuccesul bancherilor cruciadei”.

Primul subcapitol, ,,Extraordinara călătorie în Țara Sfântă” scris de Charles-

Emmanuel Dufourcq prezintă condițiile călătoriei cruciaților spre Ierusalim și greutățile pe care
le întâmpină. Cum am mai spus, cruciații erau persoane simple, familii care își puseseră speranța
în faptul că Dumnezeu îi va ajuta să-și îndeplinească scopul măreț : ,, Pentru a-și face curaj ei
intonează imnuri religioase, mai ales pe acela al ,, Țării de peste mare”: Sfântul mormânt să ne
ocrotească”.
 3

Al doilea subcapitol ,,Godefroy de Bouillon, cruciatul exemplar” scris de Michel Parisse

este unul dintre preferatele mele deoarece lectorul poate înțelege mai bine fanatismul creștinilor
și gândirea lor dublă morală.

Un astfel de personaj a fost Godefroy de Bouillon (1060-1100) considerat cruciatul

exemplar. În timpul primei cruciade în anul 1099, creștinii reușesc să cucerească Ierusalimul și
să înlăture dominația musulmană. Aceștia acceptă să se supună autorității unui șef ales de ei și
anume Godefroy de Buillon. Acesta din urmă, aparținea unei familii nobile, fiind înrudit cu
însăși Carol cel Mare. Era al doilea fiul al lui Eustache de Boulogne și a Idei, ducele loren
Godefroy cel Bărbos era bunicul său, iar papa Ștefan IX, fratele bunicului său, îi era unchi.
Godefroy de Bouillon este numit de unchiul său, Godefroy cel Cocoșat, ducele Lotharingiei de
Jos, dar cum hotărârea finală aparținea regelui, nu i s-a acordat decât regiunea Anvers cu titlul de
marchizat. Ducele Godefroy de Boullion era o persoană extrem de credincioasă, prin urmare nu a
fost surprinzător faptul că a răspuns cu entuziasm chemării papei Urban II pentru eliberarea
mormântului sfânt în urma Conciliuliul de la Clemont din 1095. Ducele Lotharingiei de Jos era o
persoană foarte curajoasă și miloasă, dar doar cu creștinii. Necredincioșii aveau să cunoască în
nenumărate rânduri cruzimea sa . Un moment important în care a dat dovadă de curaj a fost când
a acceptat să-i jure împăratului bizantin Alexios Comnenul că îi va elibera teritoriul de sub
dominația turcilor, chiar dacă acest lucru îi va amâna călătoria cu încă un an . Ajuns în Ierusalim
abia în iunie 1099, după aproape trei ani de pelerinaj, orașul a fost cucerit într-un timp relativ
scurt. Godefroy era cu siguranță un fanatic înrăit, după cum reiese din subcapitolul dedicat lui,
era de o totală intoleranță față de necredincioși: ,, În altă zi, lângă Antiohia, în focul unei
încăierări unde retează multe capete, ,, lucru de necrezut!taie în două cu spada pe un turc
îmbrăcat în armură”. Nu acceptă funcția de rege, el dorea doar să apare mormântul sfânt. În
scurta sa perioadă de guvernare s-a descurcat foarte bine, dar datorită unui con de cedru pe care
l-a mâncat, s-a îmbolnăvit și a murit la data de 18 iulie 1100, iar fratele său, Balduin a părăsit
Edessea pemtru a se încorona la Bethleem pe 25 decembrie.

Al treilea subcapitol , după cum reiese din titlu face referire la rolului sfântului Bernard în
cea de a doua cruciadă ( 1146-1149). Acesta i-a îndemnat pe cavalerii creștini să plece din nou în
Orient, de această dată sub conducerea regelui Franței, Ludovic VII și a împăratului Conrad III.
Abatele de la Clairvaux prin elocința de care a dat dovadă la Vezelay ( de Paști în 1146) a reușit
 4

să spulbere orice teamă pe care aristocrația ar fi avut-o cu privire la această nouă expediție
religioasă care trebuia întreprinsă deoarece Edessea căzuse în mâinile musulmanilor la sfârșitul
anului 1144. Un moment important în cariera sa a fost când s-a opus propagandei antisemite a
călugărului Raoul : ,, De ce să vă îndreptați zelul și înverșunarea voastră împotriva evreilor? Ei
sunt imaginea vie a patimilor Mântuitorului Nu ne este îngăduit să-i persecutăm și nici chiar să-i
alungăm . Nu pe ei trebuie să-i lovească sabia, ci pe păgâni.” Din păcate, expediția nu s-a
bucurat de același succes la fel ca și prima, iar vina a fost aruncată asupra abatelui de la
Clairvaux, pentru că pe el nu-l interesa consecințele acestei cruciade, ci doar ,, mântuirea” pe
care aceasta o va aduce celor care au plecat în Orient.

Cel de-al patrulea subcapitol este dedicat cruciadei copiilor a cărei existență este pusă
sub semnul întrebării. Această cruciadă care ar fi avut loc în 1212, este considerată a fi singurul
eveniment important din acel an. Se preconizase că ; ,, În vremea aceea , omenirea a cunoscut
multe întâmplări miraculoase. {…} Plugari și muncitori, însuflețiți de o inspirație divină, s-au
strâns în câteva locuri din toate părțile Germaniei și au pornit-o la drum spre Ierusalim.”
Conducătorul cruciadei era un berar din zona orașului Köln, Nikolaus. Expediția nu a reușit, iar
cruciații s-au întors acasă rușinați de eșecul lor. Cronicarii perioadei 1250-1252 relatau o
întâmplare destul de ciudată, a cărei veracitate nu este confirmată. Copiii din Franța și Germania
s-au adunat în jurul unui tânăr profet pentru a pleca în pelerinaj către Țara Sfântă. Au trecut Alpii
cântând și rugând-se, până au ajuns la Mediterană, unde întocmai ca și Moise, profetul a vrut să
despartă marea în două, doar că această minune lui nu i-a ieșit, copiii au ajuns în mâinilor unor
răufăcători care i-au vândut ca și sclavi în Africa. Cât despre cruciada săracilor, ea se poate
justifica prin faptul că in 1212 se considera că insuccesul cruciadelor se datora lăcomiei bogaților
care uitau de scopul sfânt al expediției, fiind ,,vrăjiți” de bogățiile Orientului. Din această cauză,
s-a încercat o revenire a bisericii la o viață umilă. Săracii cum nu aveau nimic altceva în afară de
speranță care se spune că moare ultima, au decis să întreprindă și ei această expediție, crezând că
sărăcia lor îi va ajuta și mai mult, îi va aduce mai aproape de Christos. Din păcate, nici această
cruciadă nu a avut succes.

Subcapitolul cinci, intitulat ,, Ludovic cel Sfânt la Tunis ” a fost scris de Mohamed
Talbi,. Ludovic a participat la cruciada a șaptea. El a mai fost cruciat în 1249, iar noua expediție
la care a pornit în 1269 nu a mai trezit entuziasm, deoarece credința în cruciade scăzuse datorită
 5

numeroaselor insuccese. La 17 iulie, armata sa, ajunge la Goulette și se instalează pe ruinele

Cartaginei. Se confruntă cu problema căldurii și a lipsei de alimentație, dar mai ales cu o
epidemie. Datorită dizenteriei infecțioase, Ludovic cade bolnav, iar pe 25 august moare. Fratele
său, Carol de Anjou îi transportă rămășițele la Palermo.

Al șaselea și ultimul subcapitol este dedicat templierilor și bancherilor. Ordinul

templierilor a fost înființat la începutul secolului al-XII-lea pentru a proteja regatul latin din
Ierusalim. Dar, mai înainte în 1099 a fost înființat ordinul ospitalierilor. Ei asigurau pelerinajul
credincioșilor în Țara Sfântă, ocroteau săracii, îngrijeau bolnavii și primeau călătorii. În schimb,
templierii care au apărut în 1118 erau jandarmii locurilor sfinte. Subcapitolul scris de Jean
Favier, abordează perioada gloriei, dar și a decăderii acestor ordine precum și rezistența lor.

Capitolul al doilea al acestei cărți este intitulat ,, Războiul Sfânt” și cuprinde

subcapitolele 7-13, de asemenea scrise de diferiți autori. În acest capitol sunt prezentate
întâmplări din timpul războiului precum și faptul că nu doar credința a stat la înfăptuirea
cruciadelor, ci și profiturile pe care negustorii le-au putut dobândi. Cum am scris și în rândurile
de mai sus, călătoria cruciaților spre Orient a fost una grea, anevoioasă, plină de capcane și
pericole. Mulți cruciați au pierit în timpul pelerinajului, alții au fost răpiți și vânduți ca și sclavi
în Africa. Totuși, odată ajunși la destinație, în ciuda credinței lor, nu au ezitat să jefuiască
mormântul sfânt și astfel, multe relicve au fost aduse și oferite bisericii, după cum reiese din
subcapitolul nouă ,, Și mărșăluitorii lui Dumnezeu au pus mâna pe arme” scris de Pierre-Andre-
Sigal : ,, Occidentul s-a văzut la început copleșit de vase conținând uleiul ce se ardea în lămpile
Sfântului Mormânt, apoi de bucăți de piatră desprinse din Mormânt. Dar cele mai prețioase
relicve aduse de la Ierusalim au fost totuși fragmentele din lemnul Adevăratei Cruci”.

Sfântul Mormânt, considerat simbolul lumii creștine, a constituit de-a lungul Evului Mediu,
cauza cea mai mare a disputelor dintre musulmani și creștini. Dominația musulmanilor asupra
Orientului și implicit asupra Mormântului Sfânt, dar și faptul că acești necredincioși nu-l
respectau a condus la acest război ,,sfânt”, căci avea un scop religios. În subcapitolul 12
intitulat,,Sfântul Mormânt” este explicată istoria sa. Locul de odihnă a Mântuitorului, a cunoscut
o perioadă întunecată datorită dominației musulmane. Declinul său a început în secolul VII. În
632 arabii au cucerit Ierusalimul, iar bizantinii au fost nevoiți să se retragă. Totuși, califul Omar
nu s-a atins de mormânt. Lucrurile s-au schimbat în secolul XI, când califul Hakîm ordonă
 6

distrugerea acestuia : ,, Cronicarul Ioan din Antiohia povestește cum executanții poruncii
califului,, au ras la pământ întreaga biserică, în afară de acele părți imposibil de dărâmat sau greu
de mișcat din loc”. Un timp îndelungat, datorită faptului că Țara Sfântă se afla prea departe,
creștinii nu au putut reacționa la această faptă îngrozitoare, dar după douăzeci de ani, grupuri
masive de pelerini venite în Ierusalim prevestea deja cruciadele. Atunci califul Hakîm a revizuit
decizia sa și le-a permis creștinilor să vină în pelerinaj, ordonând repararea stricăciunilor
provocate.

În Evul Mediu, influența Bisericii creștea cu fiecare secol care trece. Astfel, că la începutul
secolului al-XIII-lea în 1215, papa Inocențiu III convoacă al patrulea conciliu de la Latran ,
dorind să pornească : ,, reformarea Bisericii universale, la însănătoșirea moravurilor, la
desființarea ereziei și la întărirea credinței”. Are loc o cruciadă de un gen nou, dar de această
dată, arma folosită este predica. Se vor înființa universități noi la Paris și se recunosc ordinele
călugărilor cerșetori. Vor fi desemnați ,,vestitori” cu un solid bagaj teologic pentru a împărtășii
cuvântul lui Dumnezeu.

Al treilea și ultimul capitol al cărții este intitulat ,, Orient-Occident:Marele Șoc” și cuprinde

subcapitolele 15-19, fiind și acestea scrise de diferiți autori. Acest capitol diferă față de celelalte,
deoarece este prezentată pentru prima dată în carte, perspectiva musulmanilor asupra cruciadelor
și modul în care ei își practicau religia. Deși nimic din fondamentul religios creștin nu poate fi
comparat cu cel islamic și musulmanii considerau acest război unul sfânt, numindu-l jihad.
Totuși, concepțiile religiei islamice se asemănau mai mult cu cele ale catolicilor decât cu cele ale
bizantinilor ortodocși. La fel ca și catolici, musulmanii considerau că războiul îl poartă în numele
Dumnezeului lor , Allah și că participarea la jihad îi va mântui de păcate, murind ca martiri. În
schimb, bizantinii nu acordau distincția de martir soldaților căzuți în luptă.

Un personaj, căruia i se acordă mare importanță este Saladin ( 1138-1193). El a fost

sultanul Egiptului, dar și cel care a reușit să înfrângă Occidentul prin lupta de la Hattin împotriva
francilor,anexând Edessea. Cucerirea Edesseei de Saladin a fost motivul existenței celei de a
treia cruciadă ( 1189-1192). De asemenea, a cucerit și alte teritorii printre care și Ierusalimul în
1187.

Un punct forte al acestei cărți este faptul că autorii nu caută să justifice acțiunile
îngrozitoare ale cruciaților. Acest fapt este bine conturat și explicat în subcapitolul optsprezece
 7

intitulat ,, Devastarea Constantinopolului” scris de Michel Kaplan. Este vorba despre cea de-a
patra cruciadă, care la fel ca și cele trei anterioare, avea drept scop eliberarea pământului sfânt.
La 12 aprilie 1204, cruciații intră în Constantinopol și provoacă daune mai severe decât Saladin
în 1187 când a cucerit Ierusalimul. Autorul pune accent pe ororilor creștinilor, chiar și
musulmanii mirându-se că un popor care pretinde să aibă frică de Dumnezeu poate să recurgă la
fapte îngrozitoare asupra unor oameni nevinovați. Acestea sunt doar câteva exemple a
comportamentului cruciaților când au cucerit Constantinopolul: ,, jefuiau așezămintele
Domnului, furau obiectele de cult, înjurau de lucruri sfinte. {…}preferau necuvinte și blesteme,
smulgeau copiii din brațele mamelor și pe mame de lângă copii, necinsteau fără rușine fecioarele
în chiar locașurile de cult, fără teamă de pedeapsa dumnezeiască și nici de răzbunarea oamenilor.
{…} Îi măcelăreau pe nou-născuți, ucideau femeile demne, le despuiau chiar și pe bătrâne și le
necinsteau.” De asemenea, la fel ca și predecesorii lor, au luat cât de multe relicve au putut,
incluzând giulgiul Mântuitorului și bucăți din cruce, pentru a le duce în Europa, cei care au
comis acest sacrilegiu, fiind însuși preoți.

În încheiere, cartea ,,Cruciadele” scrisă de Michel Balard împreună cu alți 17 autori prezintă
realitatea acestui război sfânt care a avut consecințe asupra europenilor din toate punctele de
vedere. Nu doar că din punct de vedere religios, bilanțul a fost mai degrabă negativ, căci dacă la
început, în prima cruciadă, scopul papalității a fost acela de a elibera Mormântul Sfânt de sub
dominația musulmană, cruciada IV a avut un efect ireversibil: instalarea patriarhului latin la
Constantinopol a provocat doar neplăceri Bizanțului, iar unitatea creștină nu a mai putut fi
refăcută. Pe de altă parte, din punct de vedere politic, cruciații au reușit să creeze state
occidentale în Orient, pe seama teritoriilor ce au fost luate de la musulmani și pe ruinele
Imperiului Bizantin: principatul Antiohiei, comitatul de Edessa, comitatul de Tripoli, regatul
Ierusalimului, regatul Ciprului, Imperiul Latin de Răsărit. Economic, cruciadele au impulsionat
schimburile dintre Orient și Occident, au dus la dezvoltarea orașelor maritimi italiene, care obțin
privilegii comerciale și controlează comerțul cu Orientul. La sfârșitul secolului XII, aproximativ
10.000 de venețieni veniți la Constantinopol trăiau din comerț. Ei au adus în Europa zahăr din
Tyr, pânzeturi din Damasc, mătase, ceramică de lux, fructe exotice, mobilier rafinat. Așadar,
dacă la început au fost expediții religioase, penitențiale, dar și militare, din secolul XII aspectul
militar s-a accentuat atât din punct de vedere al conducerii, cât și din cel al obiectivelor și al
beneficiilor pentru participanți. Dacă la început Ierusalimul era punctul cheie, ulterior s-au
 8

adăugat obiective mai practice: Damasc, Constantinopol, Zara, Damietta, Cairo. Rămâne însă
pentru unii participanți recompensa morală, adică indulgența plenară anunțată stimulativ de către
papalitate în momentul lansării apelului oficial.