Istoria Franței.

Originile

Lucrarea de față își propune să prezinte două din cele 17 capitole

ale volumului I, din seria Istoria Franței, intitulat Originile, al cărei
autor este istoricul german Karl Ferdinand Werner. Cele doua capitole,
unul ”Clovis”, iar celălalt ”De la Pepin la Carol cel Mare” sunt
semnificative în ceea ce privește tratarea temei istorice referitoare la
structurile politice ale regatelor barbare, oferind o viziune amplă asupra
celei de-a doua generație de regate barbare, în special la succesul pe care
aceasta l-a avut și cauzele din spatele acestuia, dar punându-se accent pe
regalitatea din perioada respectivă și caracteristicile ei. Autorul, nu doar
în cele două capitole, ci în întreg volumul oferă amănunte privitoare la
originile Franței, în scopul unei mai bune înțelegeri a acesteia de către
auditoriu, dorind în același timp să urmărească evoluția aspectelor
geografice, umane, religioase, culturale și mai ales politice ale acestei
țări.
În cel de-al XI-lea capitol, autorul pune accentul în mod deosebit
pe personajul Clovis, lucru ce reiese încă din titlul capitolului cu același
nume. Autorul prezintă o perioadă în care lumea romană și lumea
creștină se suprapun, fapt ce a bulversat Imperiul și creștinismul,
apărând invaziile barbare și ereziile. Capitolul relatează evenimente din
perioada secolului V, când Spania și o mare parte a Galiei erau dominate
de vizigoții arieni, tratând de altfel exemplul franc merovingian. Clovis,
căpetenie francă, este reprezentativ în acest context prin varietatea
evenimentelor petrecute în perioada lui și la care a luat parte, dar
marcante, în special pentru Occident, sunt două și anume: convertirea
acestuia la catolicism, prin botezul ce i-a fost dat de Sfântul Remi și
victoria sa asupra vizigoților și a alamanilor păgâni. El unește toți francii
sub o singură regalitate, Galia devenind astfel regnum Francorum-
regatul francilor. Werner, în relatarea acestor evenimente se inspiră în
mare parte din opera lui Grigore din Tours. De exemplu, pentru a atesta
trecerea lui Clovis la catolicism, autorul folosește ca argument relevant
informația preluată de la Grigore din Tours referitoare la căsătoria
acestuia cu prințesa catolică Clotilda, urmând apoi să își boteze fiii.
Autorul volumului spune despre Clovis ca ”a devenit în epocă primul
rege catolic și, chiar mai mult, alături de împăratul roman, singurul
suveran catolic”. Deși un mare număr de argumente au la bază noțiunile
lui Grigore din Tours despre creștinarea lui Clovis, Werner îl dezaprobă
în anumite contexte. Un exemplu ar fi povestea cu ”vasul Soisson”
considerată de Werner ”una din cele mai flagrante interpretări greșite din
tradiția istorică franceză”.
În capitolul intitulat ”De la Pepin la Carol cel Mare”, am putea
spune ca autorul trateaza aceeași tema secundară ca și in capitolul XI, și
anume cea referitoare la creștinism, însă, în acest context este regăsită
influența anglo-saxonă și romană împotriva căreia au luptat Carloman și
Pepin. Conflicte nu au existat doar cu saxonii, ci și cu alamanii, bavarii
și aquitanii. Autorul ne aduce la cunoștință de succesele lui Pepin pe
plan politic și că fără acestea Carol cel Mare, personalitate remarcabilă
în tema tratată, nu ar fi fi putut exista. Acesta, fiul lui Pepin, a putut
urma drumul indicat de tatăl său, atât în ceea ce privește politica externă
și războiul, cât și în cea internă și în atitudinea față de Biserică. După
cum ne prezintă Werner, acesta a putut dezvolta și îmbunătăți metodele
lui Pepin. Un exemplu ar fi: teroarea, acesta fiind convins de
legitimitatea drepturilor sale ca și de datoria avută față de Dumnezeu.
Acest caracter barbar este exemplificat de autor printr-o poveste din
Annales care exprima în mod clar concepția lui Carol cel Mare ce credea
”ca pentru a reuși trebuie să fie fără milă”. Totuși, sprijinul acordat
Papei împotriva longobarzilor, i-a adus supranume precum ”noul David”
sau ”al doilea Constantin”, iar francii erau considerați noul popor ales de
Dumnezeu. Această interpretare, a faptului că francii erau noul popor
ales, Werner o regăsește în introducerea cărții La France chretienne
dans l histoire, unde cardinalul Langenieux afirmă următoarea: ”în sec.
al V-lea, poporul franc a fost cel ales de providență, căruia Hristos i-a
prezis ascensiunea, arătându-i lui Israel decăderea. După aceea nimeni
nu a mai primit o misiune atât de importantă…”. În sens general,
capitolul face referire la ”perioada carolingiană” și la modificările pe
care aceasta le-a adus cu ea la nivelul mai multor planuri. Autorul
descrie perioada carolingiană ca fiind ”nucleul spiritual din care a
izvorât dinamica ”renașterii”, având la bază sintagma norma
rectitudinis, în traducere ”regula plăcută lui Dumnezeu”. De aici putem
deduce ca schimbările ce au avut loc la nivelul societății, dar mai ales in
planul artistic, în special în arhitectură, construcția de biserici, catedrale,
mănăstiri evoluând remarcabil, au avut la bază influența divină regăsită
în persoana conducătorului.
Așadar, cele două capitole înfățișează conflictele conducătorilor de
căpetenie francă contra popoarelor păgâne, urmată de o evoluție ce are la
bază influența crestină. În urma celor relatate, dar și prin intermediul
surselor de inspirație pe care le-a folosit, autorul ajunge la concluzia că
pregătirea către convertirea la catolicism a regilor barbari și a popoarelor
lor își are rădăcinile în atitudinea lui Clovis. De altfel, sunt de părere că
relațiile conducătorilor cu Biserica, cu episcopii și papii, au deținut rolul
cel mai important în convertirea popoarelor și mai apoi dezvoltarea
societății. Însă, consider că la fel de importantă a fost și dorința regilor
de a imita într-o oarecare măsură anumite personalități. Un exemplu prin
care susțin această afirmație este reprezentat de cuvintele autorului în
ceea ce îl privește pe Carol cel Mare: ”Carol a dorit să urmeze exemplul
regelui Iosua din Vechiul Testament, să îndrepte greșelile, să îndepărteze
părțile de prisos și prin efortul întregii Biserici să facă cunoscută calea
cea dreaptă.” În încheierea prezentării voi cita cuvintele lui Bandinelli,
ce fac referire strict la partea artistică: ”Dacă ”sfârșitul antichității
reprezintă în termini estetici sfârșitul formelor de factură elenistică, cu
frumosul lor naturalism plăcut ochiului, ”renașterea” reprezintă
întoarcerea la imitația acestor forme.” Acestea sunt prezente și în finalul
capitolului și prin care istoricul Werner dorește să evidențieze prezența
raționalismului și umanismului în perioada respectivă, dominate de
intensitatea trăirii religioase.