3.

REGATELE BARBARE

1. Introducere
La începutul secolului V, după ce barbarii au trecut limesul,
începe istoria formării regatelor barbare, în paralel cu creştinarea
păgânilor sau convertirea arienilor ( goţi, vandali, longobarzi).
Rezultat al dominaţiei barbare pe teritoriul fostului Imperiu Roman de
apus, istoria acestor regate trebuie privită din perspectiva unei
simbioze între lumea barbară şi moştenirea romană, în ceea ce priveşte
populaţia, structurile economice, sociale şi instituţionale. În timp, din
secolul V în secolul VIII putem vorbi şi de o evoluţie mentală din
punctul de vedere al barbarilor. Altfel cum ne-am putea explica că un
germanic, vizigotul Alaric a jefuit Roma în anul 410, pentru ca în anul
800 un alt germanic, francul Carol, să fie încoronat împărat? Cum s-a
putut aşadar ca în decurs de patru secole barbarii germanici, iniţial
cotropitori brutali să devină restauratori ai Imperiului roman?
Răspunsul se află în latinizarea progresivă a cuceritorilor din Italia,
Spania, Galia, încheiată pe la începutul secolului VIII. Noul spaţiu, al
Romaniei, este dominat din punct de vedere cultural de Roma, oraşul
ce devenise capitala religioasă a Occidentului.
Asistăm, aşadar, la formarea de noi entităţi politice şi etnice,
dovadă noile regate gotice din Italia, Provence, Aquitania, Spania,
regatul franc din Galia, cel vandal din nordul Africii, cele anglo-
saxone din Britania. Unele au avut o existenţă scurtă, altele precum
cele anglo-saxone, se menţin vreme mai îndelungată. La fel, în Galia
unificată de franci se vor succeda două importante dinastii,
Merovingienii şi Carolingienii- cu ambiţia lor de dominaţie
europeană.

20
 2. Regatul franc
Francii- barbarii ce apar astfel în sursele secolului V- erau
membrii unei confederaţii de populaţii originare de pe malul drept al
Rinului care s-au grupat în scopuri defensive sub acest nume generic
(la origine franc fusese un adjectiv ce însemna om îndrăzneţ, om
curajos).
Infiltrarea progresivă a francilor în secolul IV în
extremitatea nordică a Galiei s-a făcut, pe de o parte în mod difuz, ca
urmare a dezorganizării din aparatul militar roman, iar pe de altă parte
în mod masiv şi organizat, ca urmare a unui foedus (287-288) cu
Roma. Deja de la sfârşitul secolului III erau prezenţi în armata
romană. Francii n-au făcut parte în anul 406 din grupul mare de
invadatori, chiar au încercat să-i oprească pe barbari să treacă Rinul.
Din secolul V ei au apărut împărţiţi în două grupe distincte:
cei din nord- salienii, divizaţi în regate, asociate între ele prin alianţe
matrimoniale (de exemplu- Childeric, un rege federat), au fost vârful
de lance al înaintării france şi cei din est, pe Rin- renanii ( nu ripuari
cum s-a încetăţenit multă vreme în istoriografie ), ce făceau raiduri de-
a lungul Mosellei şi erau organizaţi într-un unic regat cu capitala la
Köln. Nu acesta a stat la baza regatului condus de Clovis, dar a avut
un rol însemnat în istoria Galiei france, fiind un fel de stat tampon
între lumea barbară şi Galia.
La sfârşitul secolului V istoria Galiei este marcată de două
evenimente majore: începutul convertirii elitei france la creştinism şi
realizarea unităţii teritoriale a Galiei. Ambele se leagă de numele lui
Clovis (481-511), rege la 15 ani, fiul lui Childeric- căpetenie francă,
dar şi general roman, conform insignelor găsite în mormânt, deci un
conducător federat, recunoscut de romani. Ei făceau parte din dinastia
Merovingiană, deşi se pare că Merovech, cel ce a dat numele dinastiei,
ar fi fost mai degrabă un erou eponim decât un personaj istoric real.
Şirul evenimentelor este însă destul de greu de reconstituit
datorită faptului că singurul izvor scris îl reprezintă Historia
francorum a lui Grégoire de Tours, scrisă însă la aproape 80 de ani de
la moartea lui Clovis. Dar nu reconstituirea evenimentelor este dificilă
cât fixarea lor cronologică ( numărul anilor luând ca punct de plecare
naşterea lui Hristos s-a generalizat în Occident abia în secolul VIII.
Este adevărat că Dionisie cel Mic a avut în 525 iniţiativa de a
numerota astfel anii, dar această practică personală s-a impus în timp.)

21
 Clovis şi-a început guvernarea în anul 481, cum rezultă din
scrisoarea episcopului de Reims, Saint- Rémi :” Către regele Clovis,
cel desemnat de Dumnezeu şi de meritele sale măreţe, de la episcopul
Rémi. A ajuns până la noi vestea că tocmai aţi preluat conducerea în
Belgica Secunda. N-ar fi ceva surprinzător dacă vă veţi comporta
asemeni părintelui vostru” Desigur la prima vedere o astfel de
corespondenţă între un barbar şi un înalt prelat poate stârni semne de
întrebare. Să nu uităm însă că destinatarul nu era un invadator, ci un
protector al teritoriilor din Galia de alţi migratori, iar pe de altă parte
episcopii nu aveau doar responsabilităţi religioase, ci erau şi
reprezentanţi ai autorităţii de stat.
Pentru a înţelege politica dusă de Clovis în primii ani de
guvernare trebuie să pornim de la o dualitate a puterii ce exista în
Galia: barbaro- romană ( de exemplu, în anul 463 Childeric şi romanul
Aegidius i-au învins pe vizigoţi la Orléans ; în 470 Childeric şi
generalul roman Paulus i-au învins pe saxoni la Angers ) şi funcţiona
cu siguranţă în plan militar.
Totuşi, în anul 486 Clovis şi-a mobilizat armata împotriva
romanului Syagrius ( fiu al lui Aegidius, denumit în izvoare ca “rex
Romanorum”, deci cu o putere autonomă de Imperiu). Cum se explică
acest gest ce ehivala cu ruperea dualităţii de putere? Istoriografia a
oferit două răspunsuri:-fie ca o lovitură de stat militară, indispensabilă
cuceririi Galiei de sud, între Sena şi Loara, ce aparţinea lui Syagrius;
-fie ca rezultat al compromiterii echilibrului geo-politic al
Galiei, încă din primele luni de guvernare, când Clovis a moştenit de
la tatăl său o alianţă proaspătă cu Odoacru ( tratat ce-l avantajase pe
Childeric în faţa lui Syagrius, oferindu-i o sursă de legitimare romană
a puterii), pe când Syagrius se apropiase de vizigotul Euric. Moartea
lui Euric (484) şi minoritatea lui Alaric II îi putea oferi lui Clovis
ocazia unui atac împotriva lui Syagrius.
Suntem astfel în faţa unei lupte pentru “sfere de influenţă”
între cei doi lideri zonali. Ajutat de o parte a francilor salieni şi de
francii renani ( legaţi de Clovis printr-o alianţă matrimonială) Clovis îl
învinge pe Syagrius la reşedinţa sa de la Soisson, după care romanul
se refugiază la vizigoţi, la Toulouse, la curtea lui Alaric II. Predat
ulterior lui Clovis, poate în 502, a fost ucis de acesta. Dincolo de
incertitudinea legată de sfârşitul lui Syagrius şi a familiei sale,
esenţială este consecinţa bătăliei de la Soisson : Clovis a preluat

22
conducerea teritoriilor, a armatei adversarului, întinzându-şi stăpânirea
până la Loara.
Nici un eveniment din biografia lui Clovis n-a fost însă atât
de mult comentat ca şi botezul său în religia creştină. În sursele vremii
(la Grégoire de Tours) determinantă apare căsătoria sa cu Clotilda,
nepoata regelui burgund, crescută în religia creştină de mama sa
(chiar la peste câteva decenii se păstrase în memoria colectivă acest
model, dovadă faptul că episcopul Nicetius de Trèves îi scria reginei
longobarde Chlodoswinda în 565 să urmeze exemplul Clotildei).
Dar astăzi, la o judecată mult mai nuanţată, trebuie să luăm
în calcul şi alte explicaţii. Astfel, a existat în epoca lui Childeric deja o
toleranţă religioasă în Galia, dovadă existenţa unor consilieri creştini
la curte. Respectul lui Saint- Rémi pentru Merovingieni se baza şi pe
această toleranţă religioasă, într-o epocă în care francii erau păgâni.
Şi anul exact al botezului lui Clovis este greu de stabilit (din
496 până în 508, cele mai multe păreri concentrându-se în jurul lui
498 ), fiind asociat cu campaniile împotriva alamanilor, ce s-au
succedat în acest interval de timp. O legendă transmisă de Grégoire de
Tours menţionează că în timpul luptei Clovis s-a întors spre
“Dumnezeul Clotildei” promiţând să se boteze în caz de victorie ( dar
pare mai degrabă o imitaţie după legenda creată în legătură cu botezul
lui Constantin cel Mare ). Doar ziua este sigură, de Crăciun, la Reims,
prin episcopul Saint Rémi (Remigius), aşa cum rezultă din scrisoarea
episcopului de Vienne şi din testamentul lui Remigius. Evenimentul
îşi are însă importanţa sa: fiind primul rege germanic convertit la
creştinism, Clovis şi-a atras sprijinul bisericii în acţiunile sale
ulterioare.
Din punctul de vedere al politicii externe putem vorbi de
expediţiile războinice făcute de franci împotriva popoarelor vecine,
care au fost supuse unui fel de protectorat. Iniţial i-au respins pe
alamani în lupta de la Tolbiac (496 ?), apoi s-au îndreptat împotriva
regatelor ariene din sud. În urma eşecului în faţa burgunzilor în 500-
501 au preferat apoi o alianţă cu aceştia. Împotriva vizigoţilor Clovis a
fost purtat şi de un scop religios: dorinţa de a-şi anexa Tours unde se
afla mormântul Sf.Martin, primul celebru evanghelizator al Galiei.
Războiul cu vizigoţii a fost îndelungat, în mai multe etape, încheindu-
se în anul 507 cu lupta de la Vouillé, când Alaric II a fost ucis. Clovis
i-a ocupat capitalele ( Toulouse şi Bordeaux) şi i-a luat tezaurul.

23
Momentul a fost unul critic pentru vizigoţi şi regatul ar fi fost
desfiinţat dacă nu ar fi intervenit ostrogoţii, recuperând Languedoc şi
Provence. Astfel, în ciuda numeroaselor campanii, francii n-au obţinut
ieşirea la Mediterana.
În ansamblu, această primă perioadă de expansiune francă,
sub Merovingieni, s-a făcut în direcţiile sud şi est, atât ca expresie a
dorinţei de hegemonie asupra vechii părţi occidentale a Imperiului
roman, dar şi ca expresie a legăturilor cu populaţiile germanice, a
dorinţei de hegemonie asupra întregii Germanii continentale.
Pe plan intern, unificarea francilor sub Clovis a datorat mult
convertirii creştine. Această unificare era încheiată spre sfârşitul
domniei, prin 510, când el se impusese din valea mijlocie a Rinului
până în Pirinei ca stăpân al unui unic şi imens regnum. Ca unic rege
Clovis a iniţiat redactarea primei variante a legii salice ( Pactus legis
salicae). Totodată a convocat la Orléans primul conciliu episcopal din
Galia, în 511, ce-şi propusese: lichidarea arianismului ; fixarea
tipurilor de relaţii între episcopi şi rege, funcţia episcopală devenind
dependentă de autorizaţia regală.
Clovis a fixat noua capitală la Paris, după ce în timpul lui
Childeric fusese la Tournai. Dar poziţia geografică a Parisului era net
superioară, asigurând perfect legătura între teritoriile vechi şi cele
recent cucerite. În plus, păstra puternice fortificaţii imperiale şi alte
urme ale monumentalităţii romane.
Clovis a murit la 27 noiembrie 511, fiind înmormântat
conform dorinţei în bazilica Sf. Apostoli din Paris. Cu toate că a
constituit un regat puternic, Clovis a acţionat în privinţa propriei
moşteniri în conformitate cu cutumele germanice. Considerând regatul
ca un bun personal, l-a împărţit între cei patru fii ai săi, fără a ţine
seama de vreo particularitate etnică sau lingvistică, îngrijindu-se doar
să-i lase fiecăruia o parte egală. De aceea istoria urmaşilor lui Clovis a
fost o suită de conflicte familiale şi de războaie civile în care s-au
confruntat mai ales Neustria (în vest) şi Austrasia (în est). Puterea
regilor a slăbit, în paralel cu afirmarea puterii ducilor (comandanţi
militari) şi a intendenţilor palatului ( proprietari funciari ), spre
mijlocul secolului VII.

24
 3. Regatul ostrogot
După ce ostrogoţii conduşi de Theodoric au cucerit Italia
(489) şi după asasinarea lui Odoacru (493) s-a format aici regatul
ostrogot.
Întemeind un regat barbar în Italia, dar găsind aici o
populaţie romanizată şi organe guvernamentale aproape intacte, el a
instaurat un regim dualist, ce împletea tradiţiile imperiale romane cu
cele barbare. Ca dovadă în primul rând titlurile pe care le-a avut
Theodoric: pentru romani cel de patriciu, de general roman, iar pentru
ostrogoţi cel de rege. Dar goţii şi romanii trăiau în Italia sub
administraţii separate, având în comun doar persoana conducătorului
şi câteva principii organizatorice.
În conducere, pe de o parte Theodoric se baza pe armată, iar
pe de altă parte pe respectul civilizaţiei romane. El a păstrat numele
împăratului roman pe monede, a respectat magistraturile, a reparat
terme, apeducte, pe lângă noile realizări arhitecturale. Călătoria de
încoronare la Roma, instalarea în vechea capitală a Imperiului este şi
ea o dovadă pentru respectul faţă de civilizaţia romană. Totuşi,
Theodoric a rămas un rege germanic, chiar s-ar putea spune că visa la
o hegemonie gotică assupra întregii lumi germanice. A păstrat
legăturile cu vechile triburi rămase în Germania şi Scandinavia, de
unde a recrutat soldaţi, a stabilit numeroase alianţe matrimoniale: s-a
căsătorit cu o soră a lui Clovis; şi-a căsătorit o fiică cu vizigotul
Alaric II, o alta cu burgundul Sigismund etc. S-a dovedit astfel un
spirit superior altor barbari, care a dus o diplomaţie la scară
europeană.
Theodoric a rămas în istorie şi prin respectul său faţă de
cultura clasică romană, alegându-şi consilieri doi oameni de cultură:
Boetius şi Cassiodor. Regele îşi dobândise admiraţia faţă de cultura
antică încă din tinereţea petrecută la Constantinopol şi a încercat să
ofere şi familiei sale o instruire temeinică. Astfel, fiica sa
Amalasuntha studiase greaca şi latina şi avea o cultură peste medie.
Dar s-ar putea vorbi de o “renaştere ostrogotă”? din păcate nu, doar de
una theodoriciană, fiindcă Theodoric a acceptat pentru el şi pentru
familia lui cultura clasică, nu şi pentru restul goţilor, refuzându-le
acest “lux” pentru a le păstra originalitatea. Astfel, şcolile romane au
rămas închise barbarilor.

25
 În ansamblu, domnia lui Theodoric a fost una de pace. Doar
în ultimii ani s-a manifestat o criză, el temându-se permanent de un
complot, astfel că pactul cu aristocraţia romană s-a rupt ( între 523-
525, ani în care şi Boethius a fost pus sub acuzare.).
După moartea lui Theodoric (30 august 526) i-a urmat fiica
sa, Amalasuntha, regentă pentru fiul său Athalaric, în vârstă de doar
7ani. Dar şi el moare în 534 fără moştenitor, în condiţiile în care
recucerirea bizantină începea în Africa, iar burgunzii fuseseră învinşi
de franci. După tulburări interne în regat, în timpul cărora şi
Amalasuntha a fost ucisă de vărul ei, Theodohat, are loc intervenţia
bizantină. Iustinian justifica această intervenţie ca răzbunare pentru
moartea reginei, dar de fapt era vorba de un vast proiect propriu de
refacere a vechii unităţi romane. Debarcarea bizantină a început în
536, când generalul Belizarie a intrat în Roma şi a răsturnat vechea
conducere. Însă cucerirea în întregime a regatului s-a făcut greu,
trupele bizantine fiind puţine, preferând de aceea operaţii episodice ce
au durat 25 de ani. Efectele s-au resimţit negativ mai ales asupra
Romei, cucerirea bizantină fiind socotită la fel de devastatoare pentru
Italia ca şi invaziile barbare. Mai mult- ea a distrus vechile instituţii-
consulatul, Senatul, magistraturile. Elocvent apare în acel context
gestul lui Cassiodor de a se retrage într-o mănăstire. Lupta finală s-a
dat în anul 552 la poalele Vezuviului. După victorie, tocmai din cauza
îndelungatei rezistenţe, Iustinian s-a gândit să suprime poporul
ostrogot: toţi goţii capturaţi au fost deportaţi în Orient. De aceea,
longobarzii au preluat sarcina de a-i răzbuna pe ostrogoţi. După 552
nu se mai poate vorbi de ostrogoţi ca despre o forţă istorică.

4. Regatul vizigot
Atât teritorial cât şi cronologic putem vorbi de existenţa a
două regate vizigote. Primul- cu capitala la Toulouse- a fost întemeiat
de succesorul lui Alaric I, Athaulf, cel care i-a condus pe vizigoţi în
Galia. S-a întins de o parte şi de alta a Pirineilor, în sudul Galiei şi în
nordul Spaniei. Era una din cele mai bogate regiuni, neatinsă de
invaziile anterioare. Era un avantaj şi pentru romani, prin contractul de
ospitalitate ei realipind la Imperiu o parte a provinciei Narbonnensis.
Perioada de apogeu a acestui regat se leagă nu de Teodoric I
(418-451) şi Teodoric II (453-466), ambii luptând adesea în serviciul
Romei, ci de Euric (466-484), fratele lui Teodoric II. El a dus o

26
politică de cuceriri, în Galia şi în Spania, dar a fost totodată un
legislator care a dat statului un cod de legi inspirat din dreptul roman.
Euric a respectat cadrele administraţiei romane, a numit conţi şi duci
fără a face diferenţe între romani şi vizigoţi. Regimul său îl
prefigurează în acest sens pe cel al lui Theodoric în Italia. În schimb,
fiul său Alaric II (484-507) a fost un personaj mediocru, mai mult
încercând să fructifice acumulările tatălui. A consolidat totuşi
dominaţia gotică în Spania. A fost învins de franci în lupta de la
Vouillé (507) în care şi-a pierdut viaţa, ceea ce a pus capăt primului
regat vizigot. Tocmai intrigile aristocraţiei romane au slăbit puterea
vizigoţilor, favorizând victoria francilor.
Poporul vizigot a fost salvat de intervenţia ostrogotă, care a
acţionat în numele solidarităţii de neam. Dar cu preţul unei radicale
transformări: regatul de la Toulouse, deschis spre exterior, devine
regatul de la Toledo, închis între graniţele sale, limitându-se doar la
teritoriul Spaniei. Emigrarea vizigoţilor în masă din Aquitania se baza
şi pe decizia luată în 511 de un conciliu galic ca bisericile ariene să fie
închise în Galia.( vizigoţii erau încă arieni, pe când la franci începuse
creştinarea).
Al doilea regat vizigot a fost bine organizat în ciuda
incapacităţii de a da o dinastie regală stabilă. Se baza însă pe un
sentiment foarte puternic al particularismului hispanic, teren de
întâlnire între goţi şi hispano- romani. Acesta, alături de
compartimentarea geografică, l-au salvat de recucerirea bizantină (în
552 bizantinii n-au putut stabili decât un cap de pod în sud. Această
ameninţare a fost înlăturată definitiv între 620-630 ). Paralel, vizigoţii
au ocupat întreaga Peninsulă Iberică, anexând regatul suevilor în 585.
Acest succes a fost consolidat prin politica religioasă a
regelui Recared. Deja tatăl său, Leovigild, şi- a pus problema realizării
unităţii religioase iberice ( hispano- romanii fiind creştinaţi, iar
vizigoţii arieni. Această diferenţă era o piedică serioasă în fuziunea
celor două populaţii). Recared s-a convertit în anul 586, urmat apoi de
restul populaţiei. Concilii periodice- la Toledo- supravegheau
problema religioasă- unitatea. Realizarea unităţii religioase a permis
unificarea juridică în 654, prin Liber judiciorum a regelui
Recensvinthus.
Regatul vizigot astfel transformat a supravieţuit până la
cucerirea arabă din anul 711. N-a exercitat până atunci nici o influenţă

27
asupra vecinilor. Dar el însuşi a impus ulterior o idee forţă a lumii
medievale: cooperarea între Biserică şi Stat (ungerea regală fiind
amintită pentru prima oară în cazul regelui vizigot Wamba, în anul
672). Regatul a cunoscut şi o renaştere literară, marcată de figura lui
Isidor de Sevilla. Dar pe lângă reuşite a cunoscut şi câteva slăbiciuni:
diviziunea clasei conducătoare în clanuri ostile, instabilitatea
dinastică, nesupunerea bascilor. Ele explică uşurinţa cu care arabii au
cucerit regatul.

5. Regatul vandal
Întemeiat în Africa, regatul vandal a avut de la început
particularisme care ar fi trebuit să-i asigure supravieţuirea cât mai
îndelungată. Conduşi de Genserich ( Geiserich), vandalii, care nu
reprezentau decât o minoritate ( aproape 80.000, transportaţi din
Spania cu o flotă) faţă de milioanele de localnici romanizaţi, s-au
stabilit în nordul continentului, în jurul Cartaginei, ocupată fără luptă
în anul 439. Oraşul a rămas până în 533 capitala regatului vandal.
Departe de a fi mulţumit de jefuirea nordului Africii,
Genseric s-a gândit la acţiuni mai îndepărtate. Utilizând Cartagina ca
bază de plecare, a făcut raiduri spre Sicilia (440), Corsica, Sardinia,
Baleare (455) şi Roma (455). Majoritatea insulelor mediteraneene au
ajuns astfel sub dominaţia vandală. Aceşti migratori au creat astfel un
“imperiu al mării”. Profitul a fost enorm, ei privând Roma de cerealele
necesare. Controlul asupra traficului maritim, ferocitatea cuceririi,
violenţa asupra localnicilor au fost mijloace la care vandalii au apelat
frecvent în timpul lui Genseric ( şi după moartea sa în anul 477).
Organizarea regatului vandal s-a bazat pe jaf mai mult ca pe
o administraţie regulată. Aristocraţia romană a fost expropriată sau
exilată, episcopatul a suferit persecuţii în calitate de aliat natural al
romanilor, chiar Sf. Augustin s-a stins din viaţă în această epocă
sumbră ( în timpul asediului Hipponei, în 430). Violenţa a fost
utilizată şi în încercarea de a impune arianismul localnicilor. E firesc
aşadar ca imaginea vandalilor să fie una negativă printre contemporani
şi în istoriografie.
Atmosfera nu s-a mai liniştit până în timpul celei de-a doua
generaţii, sub regele Thrasamund (496-523) care a schiţat o apropiere
de aristocraţia senatorială, imitându-l pe cumnatul său Theodoric cel
Mare. Dar era deja prea târziu. În anul 533 Iustinian a decis

28
recucerirea Africii. Belizarie a debarcat la 30 august şi la 15
septembrie a intrat în Cartagina. În mai puţin de un an toţi vandalii au
fost capturaţi şi deportaţi în Orient. Africa s-a reintegrat pentru mai
mult de un secol în lumea romană. Episodul vandal din Africa a fost
unul trecător, dovadă faptul că nu s-a păstrat nici o urmă din
dominaţia acestor germanici.

6. Regatul longobard
Izvoarele cu ajutorul cărora putem reconstitui istoria acestor
barbari sunt mai bogate decât în alte cazuri, începând cu Istoria
longobarzilor a lui Paul Diaconul din secolul VIII şi continuând cu
descoperirile arheologice, cu zecile de necropole studiate care ne
permit să le cunoaştem nivelul de civilizaţie.
Longobarzii au fost conduşi în Italia de regele lor Alboin
( 560- 572), după ce au fost împinşi din Panonia de noii veniţi din
stepele asiatice, avarii, în 568-569. Cum apărarea romană la Friuli a
fost repede înfrântă, longobarzii au ocupat Veneţia, Padova, Mantova,
Milano, Pavia. Astfel, Alboin se considera stăpân al nordului Italiei.
Dar cucerirea era departe de a fi încheiată, un mare număr de locuri
fortificate şi aproape toate porturile rămâneau în stăpânirea
bizantinilor. A fost nevoie de mai mult de o generaţie pentru a finaliza
aceste cuceriri: longobarzii nu au intrat în Genova decât în jurul anului
640, la Ravena în 752, iar Roma a scăpat de fiecare dată. Dominaţia
lor a fost mereu incertă, ameninţată de bizantini.
Pentru nordul Italiei, cucerirea longobardă, survenită la
câţiva ani după sfârşitul luptelor epuizante ale lui Iustinian împotriva
goţilor, a fost o catastrofă. Pecetea antichităţii a fost ştearsă şi timp de
o generaţie noii veniţi, care n-aveau nici o legătură anterioară cu
lumea romană, au fost incapabili să construiască ceva pe ruinele
romane. Armata lor s-a răspândit pretutindeni unde li s-a opus o
rezistenţă serioasă: spre Galia meridională, unde au fost respinşi de
franci, de-a lungul Apeninilor, de la Roma la Ravena, spre Spoleto şi
Benevent, unde au fondat ducate autonome, prin anul 575.
Istoria politică a regatului a cunoscut şi momente critice,
dovadă criza dintre anii 572-584, când ducii şi-au împărţit puterea şi
nu a mai fost recunoscut nici un rege. Monarhia a fost restaurată în
584, în timpul regelui Authari. Cel mai important moment din timpul
guvernării sale a fost căsătoria cu principesa bavareză Theodolinda.

29
De altfel, ea a devenit şi soţia următorului rege, Agilulf, cel care a
ameninţat în anul 593 Roma, negociind în final cu papa Grigore cel
Mare. Acelaşi papă va reuşi să impună respectarea creştinismului,
botezându-l pe moştenitorul tronului, Adaloald, fără a antrena însă
deocamdată convertiri masive printre longobarzi.
În organizarea noului regat barbar un rol important l-a avut
edictul lui Rotaric (643), primul text legislativ longobard, redactat în
latină.Acest edict şi alte surse ne permit să ne formăm o imagine
despre societatea longobardă şi despre principalele instituţii. Regele,
instalat la Pavia, era ales de şefii militari. El însuşi era conducătorul
suprem al armatei şi îşi datorează puterea întinselor sale proprietăţi
funciare. El era secondat de duci, unii dintre ei având chiar o largă
autonomie, cum sunt cei din Spoleto şi Benevent. Populaţia romană s-
a menţinut, având însă un statut politic inferior. Pe la mijlocul
secolului VII a început fuziunea ei cu longobarzii, favorizând
convertirea ulterioară a longobarzilorla creştinism.

7. Regatele anglo-saxone
Istoria Britaniei la finele antichităţii, ca şi cea a colonizărilor
germanice, reprezintă un subiect dificil datorită precarităţii izvoarelor
istorice. De aici- eforturile serioase ale istoricilor din ultimele decenii
de a separa realul de legendar, de a reconstitui liniile majore ale
problemei.
Pentru a explica începuturile invaziei germanice în Britania
trebuie să ţinem cont de două elemente: fragila romanizare a acestei
regiuni şi puternica rezistenţă opusă de populaţia indigenă. În anul 407
legiunile romane au părăsit Britania, lăsând mai degrabă urme
materiale decât efecte durabile: drumuri, întărituri, localităţi
fortificate. Ocupaţia romană acţionase mai ales în sudul şi în estul
insulei, în timp ce în regiunile muntoase din nord, centru şi vest celţii
au opus o puternică rezistenţă, încercând să-şi prezerve obiceiurile şi
stilul de viaţă. Aceeaşi rezistenţă au manifestat-o şi faţă de atacurile
triburilor germanice, iniţial faţă de picţi şi scoţi. De aceea, după ce au
eşuat în încercările disperate de a se apăra singuri, au făcut apel la
triburile germanicilor de pe continent. După ce aceştia sosesc şi îi
înving pe germanicii din nord, refuză să mai părăsească insula. Începe
aşadar o perioadă lungă a confruntărilor populaţiei celtice cu anglii,
iuţii şi saxonii.

30
 Documentele, extrem de puţine şi ulterioare evenimentelor,
fac sumare menţiuni despre aceste episoade militare. Cea mai veche
referire se află într-o scriere hagiografică- biografia Sf. Germanus,
episcop de Auxerre ( Vita Sancti Germani) scrisă de Constantius din
Lyon, un cleric. Conform acestuia, Germanus ar fi organizat prin anii
429-430 rezistenţa în faţa picţilor şi saxonilor, în baza experienţei sale
militare din tinereţe când fusese general roman şi dux în Armoricum.
La rândul său un oarecare Gildas, autor al lucrării De
Excidio et Conquestu Britanniae (cca.547), a relatat despre sosirea
saxonilor în insulă, fiind angajaţi mercenari de către britano-romanii
invadaţi de picţi şi de scoţi.
Cea mai bogată lucrare este cea a Venerabilului Beda-
Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum ( 731) în care se oferă mai
multe detalii despre invaziile iuţilor, anglilor şi saxonilor.
Dar nici unul din izvoarele menţionate până acum nu face
nici o referire la legendarul rege Arthur. Pentru prima oară numele său
apare înttr-o compilaţie scrisă după anul 800- Historia Brittonum-
scrisă de un oarecare Nennius. Unde se încheie mitul şi unde începe
realitatea în legătură cu acest cunoscut personaj al literaturii
medievale este greu de spus. Arheologii au încercat ca plecând de la
sugestiile oferite de toponimie, de la cele peste 150 de locuri care
amintesc astăzi în Marea Britanie de Arthur, să umple cumva golul
lăsat de izvoarele scrise. Coroborând datele lăsate de Nennius cu
rezultatele săpăturilor arheologice, unii istorici contemporani acceptă
că prin anii 490-503 ar fi avut loc o mare bătălie cu invadatorii
germani, condusă de generalul romano-britanic Arturius.
Chiar dacă nu putem reconstitui în detaliu relaţiile dintre
băştinaşi şi triburile germanice, de reţinut ar fi faptul că spre deosebire
de romani care au venit în calitate de colonişti, aceşti germanici au
venit ca invadatori, făcând incursiuni de pradă, jefuind chiar şi atunci
când fuseseră chemaţi ca mercenari.
Prin anii 450-500 triburile germanice au început să se aşeze
masiv în insulă. Astfel, iuţii au ocupat insula Wight şi Kentul, în sud-
est. Anglii s-au aşezat în nord-est (East Anglia), iar saxonii au ocupat
Essexul şi Wessexul. Astfel, celţii au fost împinşi treptat, din a doua
jumătate a secolului VI, spre vest, platourile din Cornwall şi Ţara
Galilor fiind pentru ei locul de refugiu, ulterior ajungând şi pe
continent în provincia numită Armoricum- mai apoi Bretania.

31
 De la jumătatea secolului VI încetează sosirea de noi triburi
germanice de pe continent şi începe o nouă fază în istoria insulară:
organizarea regatelor anglo-saxone. Simbolic numărul lor a fost
considerat şapte, alcătuind aşa numita heptarhie, în realitate au fost
mai multe, 16 sau 18. Destul de rapid unele s-au extins în teritoriile
învecinate, aşa încât trei din aceste regate au jucat un rol mai
important: Wessex, Mercia şi Northumbria.
Despre toate datele sigure sunt din secolul VII, începuturile fiind
învăluite în legendă.
La originile Wessexului se află regele Cerdic care prin 495 a
obţinut mai multe victorii împotriva băştinaşilor. Mercia a fost se pare
o marcă de apărare (aşa cum îi arată şi numele), a cărei direcţie de
expansiune a fost spre nord-est. În secolul VIII s-a construit un imens
val de pământ în timpul lui Offa, aflat în bune relaţii cu Carol cel
Mare- numit “valul lui Offa”, delimitând frontiera cu galii. În fine,
Northumbria a rezultat din unirea a două regate- Deira şi Bernicia- la
începutul secolului VII. În acest regat doar a avut loc fuziunea între
elementele celtice şi cele germanice, ceea ce s-a reflectat într-o cultură
originală care a supravieţuit până la venirea vikingilor.
Se poate spune, în concluzie, că întreaga istorie a anglo-
saxonilor între secolele VI-IX este o lungă perioadă de confruntări
între aceste regate pentru supremaţie. Epoca se încheie în preajma
invaziei daneze, odată cu impunerea controlului general al Wessexului
condus de Alfred cel Mare.
Instituţiile anglo- saxone, organizate în jurul regalităţii, au la
bază vechi principii germanice. Fiindcă s-au instalat într-un teritoriu
care n-a păstrat nimic din moştenirea romană şi fiindcă autohtonii s-au
opus cu înverşunare cuceririi, germanicii au rămas fideli instituţiilor
proprii.
Din punct de vedere social, predomina o nobilime împărţită
în două categorii: pe de o parte cea războinică, ce îl însoţea pe rege în
campaniile militare, iar pe de altă parte cea funciară- de după cucerire,
care deţinea şi funcţii administrative. La polul opus, baza societăţii era
formată din ţărani liberi şi din sclavii aduşi din Germania sau din
rândul britonilor.
O problemă delicată în insulă era cea religioasă. Prin
plecarea romanilor se înlăturase vehea organizare ecleziastică, iar
anglo- saxonii erau consideraţi germanicii cei mai ataşaţi de păgânism.

32
A fost la început meritul papalităţii de a trimite primele misiuni de
evanghelizare, care trebuiau să acţioneze în conformitate cu specificul
locului. A fost meritul lui Grigore cel Mare de a-i fi trimis pe călugării
conduşi de Augustin, în anul 596, cu instrucţiuni foarte precise: “ nu
este necesar să se distrugă templele, doar idolii care sunt expuşi aici
trebuie sparţi. Templele să fie stropite cu apă sfinţită, să se ridice
acolo altare şi să se pună în ele moaşte…Este fără îndoială imposibil
să se suprime totul dintr-odată în nişte inimi atât de grosolane. Cine
vrea să urce un munte nu poate decât s-o facă mergând încet, nu prin
salturi.” Reuşind să-l boteze pe regele Aethelbert din Kent în 597,
opera lor va fi continuată în secolele următoare.

33
34