Alteritate la mijlocul secolului al XIII-lea - imaginea

celuilalt: Guillaume de Rubrouck și creștinii ortodocși

Petrache PLOPEANU
La 200 de ani de la Marea Schismă (1054), cum a fost denumită despărțirea dintre biserica
romano-catolică și cea greco-ortodoxă, după ce grecii căpătaseră numele de schismatici iar catolicii
aflați sub autoritatea papei denumirea de papistași, un călugăr franciscan avea să dovedească faptul că
poziția oficială nu este întotdeauna specifică fiecărui membru al bisericii. Dacă în 1054 nu existase
urmă de înțelegere și nu se putea vorbi de alteritate, călugărul Guillaume de Rubrouck avea să
dovedească în relatarea sa cunoscută sub numele de Itinerarium1, redactată în limba latină, pentru
regele Franței Ludovic al IX-lea cel Sfânt, relatare despre călătoria făcută de la Constantinopol până în
Asia Centrală la reședința hanului mongol Mangu – Mongke -, că nu respingerea este normă ci
dimpotrivă alteritatea. Trecuseră 200 de ani în care cruciadele începuseră, se dezvoltaseră și apoi
intraseră în declin, iar al VII-a în proximitatea temporală a căreia se desfășoară și misiunea lui
Guillaume, se încheie și ea odată cu capturarea regelui francez Ludovic al IX-lea de către sarazini
(musulmani). Acum nu respingerea era conturată, ci alteritatea era cea care își făcea simțită prezența în
conștiința și în scrisul contemporanilor. Unul dintre acești contemporani era și acest călugăr
franciscan, Guillaume.
Titlul pe care l-am dat articolului nostru, urmează o parte din ceea ce acest călător a relatat
despre popoarele pe care le-a întâlnit în drumul său spre reședința hanului mongol din Karakorum și
cele pe ai căror reprezentanți i-a cunoscut în Asia Centrală. Problema alterității în contextul secolului
al XIII-lea poate părea forțată, dar sunt semne evidente în relatarea lui Guillaume despre existența
Celuilalt, despre Celălalt, semne care se manifestă într-un anumit fel și de asemenea semne că
popoarele creștine din zona Dunării și a nordului Mării Negre i-au atras atenția acestui călugăr catolic.
Guillaume este un spirit curios, este interesat de tot ceea ce nu cunoscuse până atunci sau de ceea ce
cunoscuse pe calea cărților. Este insistent în a verifica ceea ce știa, în a afla mai multe despre aspectele
pe care el le vede în călătoria sa, mai ales despre popoare în mijlocul cărora petrece un timp și cu ai
căror reprezentanți sau membri obișnuiți vorbește.
Care sunt popoarele ortodoxe pe care el le înfățișează în relatarea sa?
În anumite momente distincte el vorbește despre grecii de pe malul nordic al Mării Negre și
despre popoarele nord-pontice aflate sub stăpânirea mongolă sau încă autonome ori independente față
de mongoli, despre ruși apoi despre vlahi - românii din acea perioadă - , bulgarii din Bulgaria Mică,
despre Sclavonia înțelegând prin aceasta Serbia și pe sârbi. Ceea ce aduce el în discuție și poate fi
folosit în analiza noastră despre alteritate la mijlocul secolului al XIII-lea, se leagă de câteva aspecte
care privesc aceste popoare ortodoxe.
Guillaume este interesat de religia acestor popoare, cum este și firesc, pentru el popoarele
ortodoxe urmând modelul grecilor considerați schismatici. O a doua problemă pe care Guillaume o are
în vederile sale și care pentru el reprezintă la fel ca și ortodoxismul o trăsătură identitară a acestor
popoare din zona Dunării și de pe malul nord-pontic, este legătura istorică cu Imperiul Bizantin, cu
împăratul și cu patriarhia de la Constantinopol. Astfel sunt două aspecte principale, unul legat de
religie, de fenomenul despărțirii bisericilor și orientarea către ortodoxie a popoarelor menționate, iar al
doilea despre tradiția istorică a acestor popoare, de orientare politică spre puterea de la Constantinopol,
care în acea perioadă a perioada călătoriei lui Guillaume spre reședința hanului Mangu din
Karakorum, se găsea sub autoritatea latinilor, după ce în 1204 Constantinopolul fusese cucerit de
participanții la Cruciada a IV-a, deturnată din scopul său anterior, eliberarea Țării Sfinte și a
mormântului lui Hristos de la Ierusalim, reintrat în stăpânirea sarazinilor.
1
Guglielmo di Rubruk, Viaggio in Mongolia, (Itinerarium), a cura di Paolo Chiesa, Fondazione Lorenzo Valla
Arnoldo Mondadori Editore, I edizione settembre 2011
 În mod implicit există și un o a treia problemă, aceea care a și determinat cauzal călătoria lui
Guillaume spre Asia Centrală, viziunea regelui Ludovic al IX-lea asupra posibilei prezențe politice și
militare a mongolilor în spațiul sarazin: regele francez vedea în mongoli posibili aliați cu care ar fi
putut să împiedice dezvoltarea puterii sarazine, să realizeze eliberarea Țării Sfinte și a Ierusalimului de
sub stăpânirea musulmană. Pentru eliberarea acestor teritorii, regele Franței considera, că printr-o abilă
acțiune diplomatică camuflată sub acțiunea de convertirea a populațiilor din spațiul mongol la
creștinism, ar putea să creeze condițiile pentru crearea unei alianțe franco-mongole împotriva
sarazinilor. Aceasta a treia problemă se leagă așadar de relațiile dintre popoarele ortodoxe și mongoli.
Prin trecerea lor ca un adevărat tăvălug la 1240-1241 peste aceste popoare, în drumul lor spre vest,
mongolii le impuseseră o anumită presiune politică și militară, le siliseră să le accepte autoritatea
politică exprimată prin anumite obligații, mai ales economice.
Vorbim așadar despre felul în care Guillaume îi receptează pe ortodocși din perspectiva
religioasă și a relațiilor dintre catolici și ortodocși, din perspectiva legăturilor istorice cu puterea
împăratului de la Constantinopol, și din perspectiva dominației mongole asupra lor. Guillaume are o
atitudine rațională față de aceste populații, nelăsându-se dus de stereotipuri.
Astfel identificăm în exprimările sale trimiteri la Marea Schismă cu referire directă la greci,
aceștia în câteva puncte, puține într-adevăr, fiind caracterizați drept schismatici. Termenul
„schismatici” este folosit în exclusivitate cu trimitere la greci. Atunci când este folosit și în raport cu
alte populații, ca în cazul alanilor, se specifică faptul că aceștia deși aveau scrisul grecesc și religia
grecilor, nu erau însă schismatici. Despre ruși, valahi, bulgari și sclavoni el nu vorbește niciodată
folosind termenul „schismatici”. Chiar dacă Guillaume folosește acest termen raportându-se la greci,
totuși tonul său nu este unul acuzator, disprețuitor, ci cel mult prezintă o anumită problemă de
diferență a viziunii asupra bazelor religiei creștine. În legătură cu o anumită acuzație cu trimitere direct
la grecilor, că ar fi schismatici este referirea la ruși, ruteni numiți în text, ruși care ar fi furnizat
anumite „fantezii” religioase în legătură cu postul, popoarelor din nordul Mării Negre, cum erau acești
alani. Era vorba despre preocuparea unor membri ai popoarelor necreștine din nordul Mării Negre,
care ar fi dorit creștinarea în rit grecesc, că odată creștinați nu ar mai fi putut consuma kumâsul, acea
băutură-aliment pe care o aduseseră în zonă mongolii și care era în anumite sezoane ale anului
principalul aliment ce stătea la baza supraviețuirii locuitorilor de aici. Unii membri ai acestor populații
mărturiseau în fața lui Guillaume că le vine greu să accepte trecerea la creștinism, datorită temerii că
odată convertiți nu ar mai fi putut consuma kumâsul, pentru că odată consumat, ei s-ar fi făcut vinovați
în ochii episcopilor acestora și ar fi trebuit să fie din nou confirmați de către episcopii lor în religia
ortodoxă. Guillaume vorbește despre ruși că ei ar fi responsabili despre răspândirea acestor idei despre
consecințele consumării kumâsului, folosind termenul „fantezii” cu trimitere la aceste idei ale rușilor.
Frica de interdicția consumării kumâsului îi făcea pe cei doritori să se convertească la creștinism să
ezite și să renunțe apoi.
Chiar dacă el folosește termenul de „fantezii” religioase pentru a vorbi despre ideile rușilor, este
evidentă simpatia pentru membrii etniei ruse pe care el îi cunoaște în drumul său și chiar în
Karakorum. Aflat în Karakorum Guillaume avea să se exprime în termeni laudativi față de familia
unei lorene de Metz ai cărui soț era rus și care aveau trei copii „ ualde pulchros” (foarte frumoși). În
același timp trecând prin mijlocul așezărilor rusești, remarcă felul cum rusoaicele se împodobesc și se
îmbracă: „Rusoaicele își împodobesc capul la fel ca și ale noastre și își decorează rochiile cu
benzi din blană de vair și de hermină, de la picioare până la genunchi. Bărbații poartă
mantale ca germanii dar își acoperă capul cu anumite căciuli din pâslă, ascuțite și foarte
înalte”2. Să reținem exprimarea lui Guillaume „... la fel ca ale noastre...”, care marchează trecerea

2
Guglielmo di Rubruk, Op. cit.XIII 13, 81-5, p. 68
peste limitele impuse de religie, etnie sau cultură și surprinderea unei asemănări cu felul de a se
împodobi ale femeilor din Franța timpului său, comparație pe care o face fără nici un fel de rezerve.
În legătură cu grecii Guillaume nu se dovedește a judeca totul prin prisma ideii de schismă,
apreciind faptul că toți episcopii greci sunt călugări, folosirea clopotelor precum și cultura greacă.
Guillaume îi vede așadar pe greci și din perspectiva istorică și culturală și nu se mărginește doar la cea
religioasă. El îi apreciază și ca furnizori de criterii de valoare atunci când se referă la judecățile
grecilor față de anumite personaje din istoria sfântă a altor popoare, cum era Sfântul Serkis al
armenilor: „... greci spun că a fost Canon”. Guillaume recunoaște totodată importanța
Constantinopolului în modelarea religioasă a popoarelor din Balcani: „... aceste provincii de dincolo
de Constantinopol, care sunt numite acum Bulgaria, Blakia, Sclavonia au fost provincii
grecești...”3
Faptul că Sfântul Imperiu Roman de Răsărit, numit mai târziu Bizantin, făcea parte din tradiția
istorică și politică a vlahilor, bulgarilor și sclavonilor, nu pare să-l împiedice pe Guillaume să se
exprime în termeni care marcau recunoașterea individualității lor, cu toate trăsăturile identitare care
caracterizau aceste popoare. Guillaume vorbește despre români folosind două etnonime: blac și illac.
Dacă primul etnonim se regăsește într-o frază generală „... drumul creștinilor, adică ruși, români,
bulgari din Mica Bulgarie, oameni din Soldaia, kerkis, alani...”, al doilea termen, illac îi
prilejuiește lui Guillaume o interesantă, deși eronată, explicație lingvistică: „aproape de Pascatur se
găsesc illac, este același cuvânt ca blac, dar tătarii nu știu să pronunțe sunetul B”4.
Guillaume identifică, separând după etnie, locuitorii statului Asăneștilor, blaci și bulgari, dar
îi unește prin conducător. Bulgarii din Bulgaria Minor au ca teritorii vecine Blakia și
Sclauonia. În același timp Guillaume sesizează deosebirea dintre bulgarii din sudul Dunării
din această Bulgarie Mică și cei din nordul mării Negre, din Bulgaria Maior vecină cu țara
Pascatur unde trăiau unguri.
Observăm în final că un catolic, călugărul franciscan Guillaume, are conștiința
existenței Celuilalt pe care îl poate identifica folosindu-se de anumite trăsături etnice, de
unele fapte istorice, credințe și date etnografice. Deasupra tuturor afirmațiilor sale se găsește
rațiunea care îl determină să accepte diferențele dintre oameni, dintre grupurile etnice cu o
capacitate de acceptare care, de multe ori, lipsește contemporanilor noștri mai de aproape sau
mai de departe.

3
Guglielmo di Rubruk, Op. cit., XXI 5, 32-4, p. 106
4
Ibidem, XXI 3, 17