Băiatul și tocul de vioară

Plopeanu Nina-Elena

Concertul se încheiase de câteva ore. În urechi îți răsunau încă ovațiile

publicului. Altcineva în locul tău s-ar fi simțit în al nouălea cer. Cu toate că ajunseseși acolo
unde ți-ai dorit nu te simțeai împlinit. Pe chip ți se plimbau umbre de remușcare. Îți era teamă
să aprinzi lumina. Chipul din geam îți amintea de parc și de aleile lui, dar și de cel care îți
deschisese drumul spre succes.
Te-ai trezit pe lume ca un copil al nimănui. Ți-au purtat de grijă medicii și
asistentele de la spitalul militar. Te-au îmbrăcat gradații de la Casa Armatei și polițiștii de la
rutieră. În adolescență erai foarte mândru de hainele tale kaki sau bleumarin, de bocancii și de
șepcile date la casare pe care le primeai în dar. În fiecare dimineață îți cumpărai o cafea de la
chioșcul din colț și te plimbai mândru de ținuta militaro-polițistă pe aleile parcului. ”Îmi stă
bine, nu-i așa?” îi întrebai în gând pe trecătorii care te priveau zâmbind. Cei care treceau
zilnic prin parc se obișnuiseră cu tine și te întristai când nu te băgau în seamă.
După fiecare concert, îți aminteai ziua aceea de septembrie care ți-a schimbat
viața. Un băiat de aceiași vârstă cu tine, cu un toc de vioară în mână, străbătea plictisit aleea
din centrul parcului lovind, ca pe o minge, cu vârful pantofului lustruit fiecare frunză moartă.
L-ai privit cu invidie, deși nu părea să fie prea bucuros. ”Este elev la Liceul de muzică”, ți-ai
spus sorbind din ochi tocul în care bănuiai că se afla o vioară așa cum văzuseși la concertele
de la Casa Armatei. O vioară la care învățaseși și tu să intonezi câteva game și arpegii în
pauzele dintre repetițiile fanfarei. Ai grăbit pasul și te-ai apropiat de băiatul pe care nu-l
trăgea inima să meargă spre școală. V-ați oprit față în față și, ca într-un film de comedie, v-ați
zâmbit tâmp și v-ați frecat cu dosul palmei la ochi. ”Oare unde am mai văzut chipul acesta?”
te-ai întrebat în același timp cu tipul identic din fața ta. ” Cine ești?” V-ați auzit strigând într-
un singur glas, vizibil speriați de asemănarea dintre voi.
„Și mie îmi place să cânt i-ai spus arătând spre tocul viorii”. Nu am studiat la școală.
M-au învățat prietenii mei de la Casa Armatei”. „Ți-ar plăcea să mergi la Liceul de muzică?”
„Da!” i-ai răspuns fără să stai pe gânduri. După câteva secunde de gândire, elevul, cu două
fulgere în ochi, ți-a zis „Ce-ai spune dacă te-ai duce în locul meu? Cred că n-ar observa
nimeni dacă ne-am schimba hainele între noi. Ne-am întâlni aici în fiecare dimineață. Tu ai
îmbrăca acest costum, care parcă mă strânge pe la toate încheieturile, și ai merge la cursuri,
eu aș îmbrăca hainele tale și m-aș plimba fără nici o grijă până când te-ai întoarce. Apoi,
până a doua zi, fiecare și-ar vedea de treburile lui. „Vorbești serios? Sau vrei să-ți bați joc de
mine?” Ca să-ți demonstreze că nu glumește și-a scos sacoul și arătând spre pâlcul de arbuști
de tuia din dreapta ta, a continuat. „Iată un loc unde ne putem schimba” și, fără să mai aștepte
vreun răspuns, s-a îndreptat spre ascunziș, iar tu l-ai urmat ca Vineri pe Robinson Crusoe. Ți-
ai pus costumul, ai luat tocul viorii și în pas vioi te-ai îndreptat către Liceul de muzică.
Cunoșteai drumul. Din curiozitate trecuseși de câteva ori pe strada mărginită de case vechi și
elegante ce aminteau de alte vremuri și de alți oameni. Cu cât te apropiai mai mult de școală,
cu atât îți intrai mai bine în rol. Răspundeai vesel băieților și fetelor care te salutau. „Colegii
mei îți închipuiai, desigur”.
Ai ajuns când soneria anunța începutul cursurilor. Când ai intrat, pentru o
clipă, ai simțit că holurile mari și luminoase te strâng ca într-o menghină. Inima îți bătea în
piept ca tam tam-ul unei tobe, obrajii ți s-au aprins ca florile arborelui văpaie, iar urechile îți
vâjâiau ca apa unei cascade. Ți-ai amintit că trebuie să străbați culoarul din stânga până la
capăt și să găsești sala de vioară. Era cât pe ce să te întorci, dar o voce fermă te-a îndemnat să
intri.„Hai mai repede. Este târziu”. Ai întors capul și ai zărit o siluetă feminină cu un catalog
ale cărei coperți vișinii nu le-ai uitat niciodată. Era profesoara de vioară. Între voi doi s-a
legat de la început o frumoasă prietenie. Ți-a fost mult timp aproape și te-a încurajat să-ți
îndeplinești visul, dar timpul și distanța au creat între voi punți de netrecut.
Un chip zâmbitor de fată, colega ta de studiu, te-a întrebat în șoaptă de ce ai întârziat.
Ai ridicat din umeri și ai încercat să-ți ascunzi teama. Acum zâmbești când îți aduci aminte
cât de speriat erai. Cu timpul, ai devenit sigur pe tine. Când deschideai tocul viorii și așezai
instrumentul sub bărbie, o liniște imensă îți lumina chipul. Buricele degetelor îți deveneau
cărbuni încinși când plimbai arcușul pe corzile fine. Corpul cărămiziu tresărea ca trupul unei
femei mângâiate de mâinile iubitului. Sunetul cald îți învăluia creierul, ți se scurgea spre
inimă și de aici ți se răspândea prin vene și artere până la cea mai infimă extremitate. Nu ți-ai
cunoscut mama și nici iubita, dar sunetul viorii te făcea să simți între dinți gustul laptelui
matern și fiorul primului sărut. Atunci, nu ți-ai fi închipuit că ai să ajungi să urăști vreodată
lemnul care cânta.
Băiatul, al cărui rol îl jucai, îți mulțumea că l-ai scăpat de corvoadă împărțind cu tine
o parte din banii de buzunar. Părinții, plecați să strângă averi, mulțumiți de rezultatele
odraslei, îi trimiteau suficient ca să-și permită să fie mărinimos.
După liceu, ai mers la Conservator. Nu mai locuiai de mult pe străzi. Te mutaseși
împreună cu Sosia ta. Intrigat de asemănarea dintre voi ai început să cercetezi, mai întâi
printre prietenii de la Casa Armatei, de la poliție și de la Spitalul militar, iar apoi pe la Casa
de copii. Ai aflat că ați fost doi frați gemeni și că mama voastră, o adolescentă fără părinți, v-
a abandonat în spital. Înainte să împlinească un an, fratele tău a fost înfiat. Tu, pentru că erai
bolnav, ai crescut o perioadă pe lângă doctori și asistente, iar apoi ai fost dus la un Așezământ
pentru copii, de unde fugeai foarte des până când ți s-a pierdut urma. Când ai înțeles că cel
căruia îi furaseși viața îți era frate, ai hotărât să pleci. Ai terminat conservatorul ca șef de
promoție și ai fost angajat de o mare orchestră din străinătate. Ai plecat fără niciun cuvânt de
rămas bun și fără să privești în urmă. „Și tu m-ai părăsit pe mine” i-ai spus în gând fratelui
tău. „Descurcă-te singur! Așa cum m-am descurcat și eu”. Ți-ai luat vioara din tocul ros de
timp, i-ai mângâiat coapsele convins că erau înmuiate în sângele păsării Phoenix și dus ai
fost.
Nu te-ai întors în trecut decât în ocazii asemănătoare cu cea din seara aceasta când n-
ai avut cu cine să-ți împarți bucuria. Vioara nu îți mai era de ajuns. Cutia cu fața din lemn de
pin și spatele din arțar nu putea să te îmbrățișeze și nici să-ți spună o vorbă bună. Degeaba
blestemai lutierul care îi modelase cap, gât și trup de femeie. Cinismul viorii, te-a făcut să-ți
fie dor de asistentele și de medicii care te crescuseră, de profesori și de foștii colegi. Ai fi
vrut să-i suni, dar ți-ai dat seama că nu le-ai știut niciodată numerele de telefon.
În seara aceea, ai revenit pe aleile parcului dintre Spitalul militar, Casa armatei și
Poliție. Era mijlocul lunii septembrie. Ai început să pășești agale și să lovești cu vârful
pantofului lustruit frunzele moarte. Deodată ai tresărit. Pe o bancă, la dreapta unui pâlc de
arbori de tuia, ai zărit un bărbat îmbrăcat în pantaloni bleumarin și haină kaki. Lângă el, într-
un toc de vioară ce răspândea un iz puternic de alcool, zăcea mototolită o șapcă veche de
polițist.