Ciori de Paște

Petrache Plopeanu
Luase Lumină și acum se îndepărta încet de biserică. „Nu stai și tu la slujbă?” îl întrebase soția,
„mai fă și tu ceva pentru sufletul tău nu numai pentru stomac!” „Ei asta-i acum, replicase el iritat, parcă
eu am timp de astea! Las’ că stați voi și pentru mine”. „Voi” erau ea și fiica lor, Elisabeta. Dintre toți trei
Laura, soția sa, era mai „bisericoasă”, dar nu într-un fel habotnic, ci rațional-empatic. Mergea la biserică
duminica, atunci când se simțea în stare după toată oboseala, psihică și fizică, acumulată de-a lungul
săptămânii. Mai și lipsea, dar nu era o fire care să-și facă reproșuri din asta. Dumnezeu dăduse munca
oamenilor și tot El îi îndemnase să muncească, să aibă grijă de minte și de trup, iar dacă o duminică ea
nu mergea la liturghie, o făcea tocmai pentru a fi bună de muncă și a avea mintea mai odihnită pentru
următoarea săptămână. Spunea ea!
Este atent la candela din plastic în care flăcăruia se zbenguie de colo-colo, în bătaia ușoară a
vântului ce începe a se simți după miezul-nopții. În ciuda celor spuse soției, Demeter are simțul tradiției
și uneori este mai exagerat în gesturile sacre decât ea. Își face cruce la masă, ceea ce ea uită de cele mai
multe ori, seara, în pat, rostește cele două rugăciuni pe care le știe, Tatăl Nostru și Rugăciunea inimii, îl
roagă pe Dumnezeu și pe Fiul Său să-l ierte pentru micile („Sau marile!”) răutăți pe care le are. Față de ea
și față de alții. Merge încet, calculat pentru a nu călca în vreo băltoacă. „Chestiile astea” banale care i se
întâmplă lui îl enervează mai mult ca celelalte pe care le face el altora. Pe acestea din urmă le
bagatelizează, le trimite în derizoriu și le ignoră până la urmă. Nu le dă prea multă importanță („Dar
ceilalți?”). Iese la aleea asfaltată. Biserica ridicată în ultimii ani în noul cartier de blocuri, a fost sfințită de
curând, iar noroaiele o înconjoară atunci când plouă. Poate că și asta îl face pe Demeter să meargă atât
de rar la biserică („Chiar așa?”). Se scutură de urmele de pământ umed prinse de marginile tălpilor, se
șterge hârjâindu-și pantofii de suprafața zgrumțuroasă, încă nefinisată a bitumului și se îndreaptă alene
spre blocul său. Îi place să facă și el parte dintr-o ordine transcendentală, să știe că există și pentru el,
acolo, undeva, cineva care îl va proteja când o să vină vremea să… E mulțumit că s-a rupt de la tabieturile
sale și că a mers la biserică. Văzut de la distanță are alura omului printre alți oameni smeriți în Noaptea
Învierii, se confundă cu ceilalți care vin sau merg la biserică, purtători sau nepurtători de lumină
(„Tradiția trebuie păstrată! Cum ar fi: înainte de a fi ortodocși suntem români, sau înainte de a fi români,
suntem ortodocși?”).
Intră în apartamentul lor cu sentimentul că a adus o părticică din lumea sacră a lui Iisus, că și el
este altul, reînviat față de cel care ieșise acum o oră pe ușă. Face ritualul stingerii candelei, rostește
„Hristos a înviat!” și tot el își răspunde cu glas mai jos „Adevărat a înviat!” Așează candela stinsă cu
gândul datoriei împlinite lângă celelalte două candele pe care le țin pe blatul mobilei de bucătărie. Le
mai așează și pe celelalte, este o resurecție generală și toate ființele și lucrurile trebuie să simtă asta,
inclusiv cele care nu au nicio treabă cu Învierea! Rupe cu un gest pios un colț de drob, ridică capacul de
pe oala de pe aragaz și ia direct cu mâna o sarma pe care o îndeasă, toată, în gură. Le mestecă pe toate
de-a valma în timp ce intră în sufragerie și privește pofticios la tava cu ouă înroșite frumos, cu modele de
frunze strânse cu dresul, la cozonacii și pasca ce așteaptă într-o atitudine sacră momentul înfruptării. Își
aduce aminte de aciditatea pe care i-o creează cozonacul și renunță să rupă și din el un colț. Redevine din
nou conectat la Noapte și începe să se dezbrace cu mișcări lente. Merge în baie, își dă jos cămașa și blugii
și-și pune pijamaua.
Gândurile-i molcome, liniștite de toate evenimentele nopții, gesturile-i măsurate, sobre, îi sunt
întrerupte dintr-o dată de ceva perceput încă de când intrase în baie, dar care abia acum este
conștientizat: prin gemulețul care dă spre afară, pătrund zgomotele care l-au abătut de la temporarul său
univers sacru. Stă nemișcat cu urechea îndreptată într-acolo („Boschetari?”). Nu par să fie boschetarii
care periodic adăstau în spatele blocului îndeletnicindu-se cu golirea unui bidon de bere sau vin, primit
de cine știe cine… („Copii?”). Nu par să fie nici copiii care veneau de la Înviere. Se apropie mai mult de

1
geam, lasă capul în jos pentru a crea cele mai bune condiții de prindere a sunetelor. „Ciori!”. „Ciori? Ce
Dumnezeu să caute ciori treze la ora asta?” Strâmbă nedumerit din buze, mai rămâne câteva momente
în aceeași poziție, după care ridicând intrigat din umeri, părăsește baia și închide becul. Impresia de
ciudat nu-l lasă prea curând, nici după ce se întinde în pat și deschise televizorul. Trece de pe un canal pe
altul, stă câteva minute la un film și-și dă seama că-i este somn. Stinge televizorul, se aranjează pe partea
stângă cu mâna sub pernă și se gândește până adoarme. Sau până să adoarmă. Și dintr-o dată îl cuprinde
aceeași impresie de ciudat, care îl izbise și în baie. („Ciorile?”). Ciorile! Croncănitul lor ca o ciorovăială
nesfârșită, mai intensă sau mai liniștită îl face să-și ridice capul de pe pernă și să asculte atent. Câteva
minute. Se ridică și deschide fereastra care dă în grădina din spatele blocului, pe care el și cu Laura au
ridicat-o din nimic și o întrețin… Ascultă oarecum înfiorat zgomotul pe care îl fac ciorile pe care nu le
vede. Sunt undeva după colțul apartamentului său care coincide cu colțul blocului. Își întinde gâtul, dar
nu poate trece dincolo de zona vizibilă.
Este o „discuție” între mai multe ciori, asta este evident, își spune Demeter, căruia din
întâmplare chiar îi plac foarte mult aceste păsări, cărora, când are prilejul, le privește mișcările
tacticoase, iuți când e cazul, tactice când încearcă să spargă o nucă de cimentul aleii sau să scoată vreun
gândac ascuns în găurile superficiale, ascultându-le croncănitul care nu este niciodată la fel. Le admiră
chiar, insistența, inteligența evidentă, ierarhizarea clară, rezistența la vreme și vremuri. Uneori își spune
că oamenii noștri au luat exemplul ciorilor de-au rezistat pe aici atâta timp!
Este intrigat de continuarea croncănitului. Distinge deja cinci tipare, fiecare cu felul lui de a fi.
Mai gros, mai subțire, mai repezit, mai lent. Închide fereastra, trage perdeaua, totul trebuie să fie în
ordine, se duce în holul de la intrare unde își adusese blugii și cămașa și se îmbracă. Își trage ghetele în
picioarele goale și iese în hol. Închide ușa și iese în spatele blocului. Și-a aprins lanterna vechiului său
telefon care-l slujește însă loial. Întunericul deplin nu-i permite să vadă prea bine. Încet, prudent totuși,
se apropie de colțul blocului dincolo de care continuă să se audă zgomotele. Fără să vrea îl trec fiori care
nu sunt de la frig! Se oprește și ascultă. Ochii i se obișnuiesc cu întunericul. Încă nu vede nimic. Și
deodată, întunericul este străpuns de câteva siluete („Cinci?”) conturate clar în negrul nopții. Stau, două
așezate pe țeava din metal a gardului scund, încropit de locatari din resturi rămase pe șantier, iar
celelalte trei în jurul lor („Ce naiba?”). Dinspre ele vine acel croncănit, acel zgomot care seamănă cu un
croncănit, sau („Mi se pare?”)… cu vorbe… („Vorbe? La ciori?”).
„Care ciori!?, se admonestează singur Demeter, niște femei care se odihnesc. Poate merg la
biserică. Poate vin de acolo. Iar eu ca tăntălăul am halucinații tembele. Halal să-mi fie, frățicule, râse el în
barbă. Văd cai verzi pe pereți!”. Trecu dincolo de ele prefăcându-se că așteaptă pe cineva. Se uită la
ceasul de pe telefon, se face că dă un telefon cuiva, că este exasperat că acel cineva nu-i răspunde și că
renunță întorcându-se în bloc. Înainte de a ajunge la zarzărul din fața ferestrei pe care o deschisese mai
devreme, aude dinspre cele cinci femei:
—Ne e foame, Omule, dă-ne ceva de mâncare, te rugăm! „Glasul acesta este tare ciudat”, își spune fără
cuvinte Demeter în cele câteva fracțiuni de secundă în care creierul decodează sunetele, le interpretează,
ordonă trupului să reacționeze. „Tare ciudat” își repetă acum și cuvintele. Se oprește și se întoarce mai
mult reflex spre grupul celor cinci femei. Le vede acum mai clar, mult mai distinct („Oare privirea?”). Sunt
tinere, deci nici bătrâne nici puștance așa cum îi trecuse o idee. Este evident că sunt toate îmbrăcate în
negru, veșmintele lor strălucind spre albăstrui. Demeter vede toate astea și nu le vede. Mai mult le
simte, dar gândul lui nu-i stă acum la explicarea culorii veșmintelor lor. Fețele lor par și mai… altfel. Nu
găsește cuvântul, dar crede că „altfel” poate explica totul; nu le poate descrie în așa fel încât să-și spună
că a prins trăsăturile lor („Le e foame? Le e foame!”).
—Vă e foame?
—Ne e foame, Omule!, repetă cea care vorbise mai înainte, dă-ne ceva de mâncare. Trebuie să ajungem
acasă…

2
—Acasă, repetă automat Demeter, dar stați departe? Întrebarea i se pare, îndată ce a formulat-o,
nepotrivită cu împrejurările.
—Departe, departe, Omule… Departe! Pe Demeter îl nedumerea acea subliniere a cuvântului „Omule!”,
„Omule!” și tărăgăneala „Departe, departe”… Le privește și știe că nu sunt femeile obișnuite pe care le
întâlnește pretutindeni. Curiozitatea îi alungă temerea că ar putea să fie prădat de ele, prudența dispare,
la fel ca și fiorii pe care îi simțise până atunci.
—Eu stau chiar aici, spune și le arată fereastra luminată de la bucătăria apartamentului său. Dacă vreți să
veniți cu mine, am slavă Domnului, destulă mâncare pentru mai mulți… oameni. Soția mea este la
biserică… la Înviere, adaugă și nu știe de ce. Cele trei femei ce stăteau în picioare le sprijiniră pe cele
două așezate pe gard și pășind încet și parcă tremurat, intrară în bloc, în apartament și în sufrageria lui
Demeter. Le așează iute câteva farfurii, furculițe și cuțite. Le aduce coșul cu pâine neagră, așa mânca
întreaga familie, le pune ouă roșii, felii de brânză, bucăți de friptură. Le aduce apoi sarmale, iar la urmă
pască și cozonac. Cele cinci femei mănâncă în tăcere și într-o totală acceptare tot ceea ce le aduce
Demeter. Beau și paharul cu vin roșu („Ca sângele lui Hristos!”).
—Omule, spuse din nou aceea care mai vorbise încă de două ori, îți suntem datoare cu un gest și o vorbă
și fără a mai spune ceva, toate cinci îl prind de mâini și-l îmbrățișează la fel de tăcute ca mai înainte.
Trupurile lor se lipesc de al său, tremurul lor se oprește și ochii lor îi întâlnesc pe ai săi închizându-i. Nu fu
mai mult de o clipă („Oare?”) de când închisese ochii și aude Vocea ei:
—Deschide-ți Ochii Omule și privește și ia aminte… Și se văzu pe sine suferind dincolo de orice Suferință
și se văzu pe sine în dureri, dincolo de orice Durere și se văzu dincolo de orice umanitate strigând,
zbierând, urlând ca porcul înjunghiat, ca mielul cu beregata străpunsă, ca racul opărit. Trecea, îmbrățișat
de cele cinci făpturi, printre focuri și înghețuri, printre tăișuri de săbii și vârfuri de sulițe, se vedea întins,
străpuns, jupuit, opărit, ars, scuipat, înjurat, spânzurat, tăiat în două, în trei, într-un număr infinit de
bucăți, omorât în același număr infinit de feluri și înviat și din nou crestat, strivit, prăjit, fierăstruit, spart,
înfipt… Gura sa nu se deschide, ochii săi sunt mari, cu albul lor cuprins de teroarea Aflării, urechile sale
scot scâncetele pe care le-au primit ca pe un dar otrăvit…
—Omule Demeter, vorbește a Doua Voce, noi suntem păsările pe care le iubești tu cel mai mult, ciorile,
dar suntem Ciorile de Paște, cele care aduc la fiecare biserică Duhul lui Hristos care Învie, noi suntem
Ciorile Psihopompe, cele care duc dincolo sufletele celor morți. De fiecare dată, după ce Duhul lui Iisus a
fost adus în fiecare locaș sacru de pe Pământ, trebuie să-l rugăm pe cel dintâi om întâlnit să ne dea de
mâncare, să ne adape. Numai așa putem trece mai ușor și toate împreună, vămile, în anul ce urmează.
Tu, cel care crezi despre tine că ești un fariseu („Chiar așa este.”), ești un Om, singurul printre foarte
mulți alții care cred despre ei că vor moșteni Împărăția Cerului, care se dovedește a fi demn de a i se
arăta Ce Va Fi. Te-am adus să vezi care este soarta ta aici. Stă în puterea Ta să o schimbi, să fii mai
aproape de oameni și de binele lor. Mai aproape de ai tăi, mai aproape de toți oamenii pe care îi cunoști,
mai aproape de Sacru.
Se trezi pe canapeaua din sufragerie, în fața mesei pline de merinde, când soneria țârâi la ușă.
Dezmeticit, ca după un somn greu, deschise ușa și cu lacrimi curgându-i pe obraji, le îmbrățișă pe cele
două ființe dragi și rosti: Hristos a Înviat, Demeter a Înviat! Adevărat!