Ce tarziu s-a facut.

Dar cine poate spune cat de tarziu e cand timpul batran s-a oprit iar noi trecem ca stelele care
de mult s-au stins dar inca-si mai astern pe pamant lumina inexistentei.
De fapt e tarziu in noi, in sufletele noastre ostenite de cautari zadarnice. Daca am opri toate
ceasurile lumii ne-am da seama mai devreme sau mai tarziu ca de fapt este atat de devreme,
ca lumea de-abia a inceput sa existe, ca mai intai a fost seara si apoi dimineata. Si totusi ce a
fost inainte sa existe vreuna din ele? Intuneric sau lumina?
As putea sa va spun ca universul era cuprins de intuneric, bezna. Fara stele, fara luna si soare.
Un pamant gol, fara viata, fara atmosfera…un vid prin care Duhul lui Dumnezeu plutea
nemultumit. Tocmai ce-l alungase pe Lucifer si pe ingerii lui din Rai, iar acum… ce-o sa se
mai intample?
Un vid. Atat? E prea putin. Chiar si eu, un om, consecinta a celei dintai nemultumiri, nici eu
nu as fi fost multumit cu un vid. Mi-as fi dorit sa-l umplu, dar sigur mult mai lipsit de
inspiratie si mai plin de invidie, n-as fi creat alte fiinte dupa chipul si asemanarea mea. Cel
mult probabil niste lacuste pe care la un momentat de foame le-as fi mancat pe cele mai multe
din ele, iar restul s-ar fi prapadit in lipsa luminii.
Sau as putea spune ca univerul era cuprins de lumina. O lumina orbitoare, fara umbra, care
rasare din toate colturile si nu apune nicaieri…

Mai dau o pagina la cartea pe care tocmai o rasfoiesc, citind fara sa inteleg prea multe. Si nici
nu stiu ce ma irita mai mult, ca nu inteleg ce citesc sau ca citesc fara sa inteleg.
Oricum inchid cartea indoind pagina la care am ramas amestecandu-i si mai mult ideile
neclare si pompoase. O asez cu grija pe masa de lemn care si acum mai miroase a padure de
brad si ma ridic din fotoliul meu, pe care nu-l aud, dar imi imaginez cum ma indeamna sa ma
ridic.
Mi-e sete asa ca imi umplu ibricul cu apa si-l asez pe soba in care mai fumega un lemn. Ies pe
balconul apartamentului si rup o creanga din menta pe care am agatat-o asta vara la uscat, mai
stau un minut sa admir cum cad fulgii de zapada pe asfaltul incalzit de graba masinilor care
trec fiecare in treaba lor. Mi se face frig asa ca intru si asez meta langa carte, pe masa.
Acum miroase a livada de menta si padure de brad.
Savurez mirosul mentei si ma asez din nou in fotoliul meu care nu a apucat sa se odihneasca
prea mult de slujba lui pe care a primit-o atunci cand a iesit pe portile fabricii. Cu siguranta ii
e dor de vreamea cand era expus in vitrina magazinului, curtat de privirile trecatorilor, fara sa
se gandeasca la vremea in care va trebui sa suporte greutatea stapanului sau, asa cum nici
acum nu se gandeste ca in scurta vreme va ajunge in raftul magazinului de vechituri si nu o sa
se mai aseze pe el, decat praful.
Nu-mi mai iau cartea. Stau cu mainile impreunate pe piept si incerc sa asociez viata mea cu
cea a fotoliului meu. Cu cat stapanul e mai mare cu atat povara robului e mai grea. Si cat de
grea ar trebui sa imi fie povara de rob, cand Stapanul meu e cel mai mare din univers. Si cat
de bun e Stapanul meu, cand insusi El a ridicat povara robului Sau. Si fara sa imi mai pese
daca intunericul sau lumina a fost mai intai, realiezez ca povara mea e mult mai usoara ca
atunci cand ziceam eu ca nu am nici un stapan. De fapt cu cat stapanul e mai rau cu atat
povara e mai grea.
Ma uit pierdut spre gura sobei la lemnul care mai mult fumega decat arde, asteptand sa fiarba
apa in ibric ma gandesc la proverbul care spune ca nu este foc fara fum si imi dau seama ca
din nefericire exista fum fara foc, si nu stiu de ce ma duc cu gandul la biserica contemporana
care, spiritual vorbind, mai mult fumega decat arde.
Imi pierd ideea deranjat de doua batai destul de slabe in usa. Nu asteptam pe nimeni deci nu
ma ridic imediat sa deschid, inca incerc in mintea mea sa imi dau seama daca doar mi s-a
parut. Nu apuc sa ma conving ca din nou la fel de slab, doua batai in usa. Ma ridic incet
calcand descult pe podeaua care imi scartaie sub picioare si deschid usa incercand sa par un
stapan autoritar. De cealalta parte un barbat la treizeci sau treizecisicinci de ani cu un aspect
neingrijit si-o privire care nu-mi permitea sa citesc prea mult in interiorul lui. Vreme de doua
minute doar ne-am privit unul pe altul in ochi, uitasem ca sunt stapantul si ca era de datoria
mea sa-l intreb daca il pot ajuta cu ceva. Intr-un tarziu cu vocea ragusita de atata tacere i-am
vorbit:
- Buna seara! Va pot ajuta cu ceva?
El inca ma privea destul de suspicios incat incepusem sa ma intreb daca nu cumva eu sunt cel
care i-am batut la usa, dar inca eram pe partea de interior a usii asa ca mi-am dres vocea si am
mai spus o data, de data asta insa putin mai tare in speranta ca imi va raspunde.
- Buna seara, domnule! Va pot ajuta cu ceva?
- Buna seara! Imi cer scuze sa va deranjez la ora asa tarzie … Caut un loc unde sa pot
ramane pana maine cand o sa plec mai departe.
- Dar incotro va indreptati ? L-am intrebat eu stiind ca aici nu e un loc atat de cautat de
turisti si totodata incercand sa ma conving crestineste ca nu trebuie sa-l primesc.
- Nu stiu.
Nu ma asteptam la un raspuns atat de scurt si asa ca inca nu aveam pregatita urmatoarea
intrebare si dorind sa evit un posibil moment in care sa ne privim din nou fara sa spunem
nimic, l-am invitat sa intre. Abia cand a intrat pe podea, uitanduma poate prea insistent la
picioarele lui, am realizat ca nu era nevoie sa il rog sa isi scoata pantofii. Era deja descult, se
descaltase probabil inainte sa bata pentru prima data la usa, papuci lui erau asezati frumos la
perete in scara blocului.