GHICI CINE BATE

(LA UȘĂ)

Lucian Merișca

„Omne ignotum pro magnifica est” (Tacit)

(Tot ce-i necunoscut e socotit minunat)

Era într-o zi cu eclipsă cînd soneria de la intrare mă făcu să mă

trezesc brutal şi singur în patul conjugal al amantei mele.
Observînd că nu catadicseşte să răspundă nimeni – în fond,
eram singur în casă – mă apropiai desculţ şi, fără să fac gălăgie, mă
chiombii pe vizorul uşii. Filez un tip straniu: are mustăţi şi
sprîncene argintii, deşi pare tînăr. Mai sună fix de două ori, apoi
scoase un cuţit şi începu să desfacă iala. Blocai iala înainte de a mă
bloca şi eu şi, după ce mă îmbrac în viteză, cobor pe burlan pînă la
băcănie, unde îmi fac de lucru şi cumpăr un borcan cu mazăre. Îi
aruncai în treacăt băcanului că îl caută cineva pe acasă şi plecai
liniştit spre scara A, unde stau eu.
Cînd deschisei uşa apartamentului meu, fui cît pe ce să fac un
atac de cord, luînd în braţe o matahală pe care n-o lăsasem acolo
cînd plecasem aseară. M-am prins imediat că ceva nu e în ordine.
— Sînteţi cumva domnul Popescu? îl chestionai eu.
— …(scrîşni din dinţii corai, în semn că nu).
— Îmi închipuiam, pentru că domnul Popescu sînt eu, iar
apartamentul acesta este al meu. Am onoarea de a nu vă cunoaşte,
domnule…
Mă uit la el, era întuneric dar gagiul nu arăta prea bine şi tocmai
aveam de gînd să i-o spun verde în faţă, cînd el mi-o luă înainte şi
începu să comenteze în sfîrşit ceva prin semne, însă noroc că la
primele lui expresii m-am rostogolit pe scări. E adevărat că n-am
mai apucat să traduc, dar în secunda următoare am auzit uşa pe
care curentul i-o trîntise în nas, cum se crapă în aşchii fine care
conturară un timp undele de aer ce urcau prin casa scărilor, ca
într-un tunel aerodinamic. Înţelesei că a uitat cineva uşa de jos
deschisă şi tocmai voiam să-l rog s-o închidă dacă tot coboară, dar
tipul era pesemne atît de grăbit încît, cînd m-am ferit să-i fac loc pe
scări, a luat-o de-a dreptul prin geamul mare al luminatorului,
trăgînd cu el din greşeală şi un ghiveci cu cartofi pe care
nevastă-mea îl primise cadou de ziua ei onomastică. Cristina ţinea
foarte mult la buruienile cu care umpluse pînă la refuz
apartamentul şi palierul. Ca s-o pedepsesc, pentru că îmi vorbise
urît, deşi răzbunarea e arma laşului, ieri îi turnasem spirt în
ghivecele ei cu flori preferate, iar acum trebuia să mă mişc printr-o
adevărată junglă putredă. Scosei capul printre cioburi să văd în ce
condiţii a ajuns jos ghiveciul meu, dar individul nu ajunsese încă la
parter şi a trebuit să mai aştept o bucată de vreme, în care am
observat că după ce că n-avea frîne bune, n-avea nici paraşută la el,
aşa că am renunţat la ghiveciul ce l-aş fi găsit pe trotuar. Am intrat
din nou în casă, de data asta mult mai uşor, mai ales că m-au tras
imediat vreo doi vlăjgani de o culoare imposibilă şi cu mîinile cam
reci, ceea ce m-a făcut să scot din servietă aruncătorul de flăcări pe
care unul din colegi mi-l strecurase probabil în glumă în locul
brichetei şi să-i încălzesc puţin, e adevărat, schimbîndu-mi – ceea ce
era mai prost! – și zugrăveala de pe doi pereţi, dar merita pentru că
şi-aşa pe unul din ei era agăţat un tablou nou-nouţ care nu-mi
plăcea şi care pe deasupra începuse să zvîcnească. Băşicile care se
spărgeau continuau să umple camera de pocnete, de parcă cineva
mi-ar fi băgat after-shave în urechi. Fui, ca să zic aşa, pe punctul să
mă enervez, dar îmi adusei aminte că doctorul îmi recomandase, nu
de mult să nu fac asta, ca să nu depăşesc cele douăsprezece atacuri
de cord. Am vrut măcar să deschid geamul să mai iasă din mirosul
de peşte prăjit, dar ridicînd storul am avut inspiraţia să arunc întîi
un ochi afară – şi am renunţat pe loc… zicînd că în fond aerisirea se
poate face şi prin sita special amplasată în colţul bucătăriei. Special
pentru aerisire, credeam eu, naiv, pînă să constat că o masă
gelatinoasă şi vînătă încerca tocmai să pătrundă printre ochiurile
sitei despre care era vorba; pseudopodele sale îmi mînjeau deja
pereţii, ceea ce mă nemulţumea.
Eram uşor plictisit de abundenţa de musafiri din dimineaţa
aceea, aşa că am luat un satîr şi am coborît bucăţile din gagiu care
aveau de coborît, restul luînd-o, dacă se poate spune aşa, la
sănătoasa. Mi se făcuse puţin greaţă. M-am uitat după scuipiera
mea. Atît mă bătuse la cap maică-mea că nu e frumos să scuipi pe
stradă şi prin casă (parcă să fumezi e mai frumos?), încît îmi
făcusem o mică scuipătoare de buzunar. Acum era deja plină, dar cu
ceva viu, aşa că am pus repede la loc căpăcelul. Aflîndu-mă la acest
moment ca din întîmplare în faţa frigiderului, mi-am zis că n-ar fi
rău să îmbuc ceva însă zgomotele anormale ale compresorului şi
mişcările autonome ale clanţei îmi inhibară temporar secreţia
glandelor salivare. Am dat însă peste o cutie de conserve din
import, frumos ambalată, care mă tenta astfel că apucînd
deschizătorul de conserve mă grăbii să ajung la conţinutul ei. Dar
am oprit la timp tocătura efervescentă să se reverse în întregime
afară, pe muşama şi pe linoleum şi, gîndindu-mă că trebuie să fie
cine ştie ce secret al procuraturii militare ajuns întîmplător în
mîinile mele, închisei vigilent cutia la loc şi o aruncai în căldarea de
gunoi cu capac, pe care de altfel îl bătui şi în cuie. „Ia te uită – nişte
covrigi!” remarcai eu ca să remarc ceva, în punga din cămară şi
chiar erau din cei cu mult mac, cum îmi plac mie. Întinsei mîna
după ei, dar boabele de mac, semănînd perfect – trebuie s-o
recunosc, acum – cu o gaşcă de pureci, începură să ţopăie,
izbindu-se de pereţii de plastic ai pungii, în timp ce aşa-zişii covrigi
zvîcneau ritmic, mărindu-şi sau micşorîndu-şi lumenele. Am legat
zdravăn punga la gură şi am încuiat uşa cămării taman în clipa în
care, ceea ce crezusem eu pînă atunci că e o legătură de pătrunjel,
încerca s-o şteargă afară. N-am mai mîncat nici pîinea mea prăjită
pentru că nu-mi plac toaster-urile care fac
PSSKRAACHARRGHTTTTVWUIIIIII şi albăstresc după aia felia de
pîine. „Nu-i nimic, sau ce să-i faci”, îmi zisei, şi aşa n-am mîncare
pentru atîţia musafir! – doar dacă vin cu bonurile lor – iar
nevastă-mea susţinea că făcusem burtă şi chiar mă uitai în oglindă
să văd cum arăt, însă într-adevăr arătam groaznic, n-aş fi crezut că
am o asemenea moacă, dar cel mai nostim a fost că atunci cînd am
scos limba imaginea mea a scos ceva ca o mitralieră şi-a început
să-mi omoare ţînţarii de pe peretele opus, în timp ce eu mă tîram
de-a buşilea cu o viteză suficient de mare pînă în sufragerie unde
am dat bot în bot cu pechinezul nostru Jo, care tocmai fusese
dezamorsat, astfel că am scos batista şi mi-am şters fruntea de cîteva
pete de sînge şi suc gastric. În camera de zi am dat şi peste unul care
o făcea pe un fel de sperietoare de ciori, dar nu era împăiat bine,
chestie de care mi-am dat seama imediat, după felul nostim în care
întindea mînuţele după mine. L-am lăsat să se îmbrăţişeze cu o
ciumă ambulantă care venea cu aceeaşi viteză „v” din sens opus şi,
plin de bun-simţ cum sînt, le-am dat un şut puternic prin fereastră,
ca să nu asist la intimităţile lor. Sincer să fiu totuşi, mi-am dat şuturi
oarecum că n-am văzut faza, căci combinaţia de sunete care le însoţi
planarea fu deosebit de excitantă (în sensul englezesc al cuvîntului,
desigur). După ce am mai făcut cîteva asemenea combinaţii cu
obiectele care mişunau prin sufragerie, m-am făcut comod în sfîrşit
şi am vrut să-mi pun haina transpirată în şifonier, dar deschizînd
uşa mi-am dat seama că, la drept vorbind, numai pentru haina mea
nu era loc acolo… „Ce-o să zică Cristina: ce balamuc e în casă” mă
mustrai eu; nevastă-mea era o femeie virilă, care nu se speria de
nimic şi pe care te puteai sprijini în orice situaţie, dar avea şi ea
hachiţa ei: nu suferea dezordinea. Bineînţeles că imediat după ce am
putut să-mi eliberez mîna dreaptă din mîneca unde nu mai eram
doar eu, am format numărul Cooperaţiei şi am cerut un meşter
să-mi recondiţioneze uşa de la intrare, pe cît posibil înainte de
sosirea Cristinei, pentru că asta ar fi pus-o pe gînduri. Dar pentru că
pînă să vină avea să mai dureze, am dat drumul la TV, mi-am pus
nişte ochelari negri şi m-am trîntit mai mult de bună voie într-un
fotoliu, vîrînd mîna în sertarul din spate după punga cu pesmeţi şi
retrăgînd-o foarte repede, apoi băgîndu-mi-o în gură, bineînţeles
fără nici un pesmet, dar cu un urlet de durere. Pe ecran apăru
imediat o fetişcană care la prima vedere părea speakeriţa, cu o
aluniţă pe faţă, doar că – punct slab în deghizamentul său – aluniţa
era ceva mai mare decît o jumătate din faţă. Voia să prezinte un film
– din cîte am înţeles ceva cu invazia marţienilor sau xlenilor, cum le
mai spunea ea – şi care chipurile avusese loc cam de multişor, dar
acum abia binevoiau să facă cunoştinţă cu noi. „Iarăşi nu respectă
programul tipii ăştia”, remarcai eu agasat de-a binelea şi scoasei la
timp din priză deoarece filmul devenise tridimensional şi mie nu-mi
place decît un anumit gen de filme în relief. Dacă aş fi fost mai slab
de înger, aş fi fost tentat să cred că toate obiectele din casă îşi
propuseseră să mă terorizeze. Chiar mă gîndeam ce m-aş fi distrat
văzînd ce se petrece în apartament în lipsa mea, dacă aş fi pus să se
înregistreze automat pe o videocasetă. Este inutil să vă spun că în
ziua aceea n-am mai putut face baie, deoarece asta presupunea, în
primul rînd, să scot dopul de la fund, ceea ce n-am avut chef, pentru
că nu-mi plăcea că apa de rezervă din cadă era deja tulbure şi făcea
singură valuri. De altfel am închis la timp şi robinetele de la
chiuvetă prin care începuse să curgă un lichid roşiatic în care,
oricum, era dizolvată prea puţină apă şi, după zgomotele bizare şi
contorsionările canalizării, puteam lesne presupune că va mai veni
ceva.
Începusem de-o bună bucată de vreme, drăgăliţă doamne, să-mi
pierd nerăbdarea. Calm, dădui drumul la radio şi m-am apucat să
mătur puţin prin casă pentru că nevastă-mea putea oricum apare
dintr-o clipă în alta – dar, deşi prinsesem postul local, puteam paria
că indivizii ăia ori mă luau la mişto ori vorbeau într-o limbă pe care
n-o învăţasem la şcoală, sau n-o învăţasem bine. Îl închisei pentru că
şi aşa nu-nţelegeam nimic, dar asta nu l-a împiedicat să continue
emisiunea aceea tîmpită, prin care am auzit totuşi o bătaie în uşă,
ceea ce demonstra că a şasea echipă de meşteri U.S.L.A.
supravieţuise în sfîrşit şi reuşise să mi-o monteze la loc. Mă dusei
neîntîrziat să deschid şi ţin minte că pe urmă mi-am promis să fie
ultima oară cînd mai deschid uşa fără să mă uit pe vizor, pentru că
pe sală era un comitet de inşi vag asemănători cu cei dinăuntru,
doar că ăştia nu mai erau aşa de palizi, ci roşii ca purpura şi foarte
nervoşi. Fără să mă întrebe nimic, fără să-mi arate vreo legitimaţie,
dădură buzna în casă, trăgîndu-mă şi pe mine de mînă spre balcon,
care acum era plin de turişti de parcă ar fi fost un debarcader.
Într-un sfîrşit, agasat probabil de loviturile de scaun pe care i le
administram în ţeastă; unul dintre ei, care nu mai încăpu pe balcon,
catadicsi să comunice (– visul de aur al umanităţii! –) şi el cu mine:
— Să fugim! îmi zbieră el în gură. Să fugim, ne invadează
venusienii verzi! Apoi le explică şi celorlalţi flăcăi, cu ochii
exorbitaţi din cauza a ceea ce vedea pe fereastră sau poate pentru
că-l strîngeam prea tare de gîtiţă: Vin baffffffii!!
Aşadar pînă acum fusese o invazie falsă, pentru că băieţii erau şi
înainte aici. Adevărata invazie începu abia o dată cu explozia
tuturor geamurilor, pe unde intrară venusienii… Din păcate,
aceştia, în afara nuanţei lor, într-adevăr verde, erau mult mai greu
de descris – oricum, marţienii mi se păreau acum chiar frumoşi. Am
asistat la episodul cînd dădură peste copilaşii roşii aciuiaţi în balcon
– dar nu ţin neapărat să-mi amintesc sunetele acelea. Apoi bătu
totuşi din nou cineva la uşă. La a treia bătaie, deja toată lumea din
casă se liniştise, deşi avui intuiţia că ei aşteptau pe cu totul altcineva
decît mine – iar eu mă îndreptai să deschid, murmurînd printre
dinţi cu voce tare:
— Ah – probabil e nevastă-mea.

* *
*

Ajuns cu lectura aici, Karlenstein se strădui, cu degetele lui

butucănoase, să îndoaie colţul paginii. Nu reuşi, din nou, decît să
rupă cartea în două şi aruncă bucata citită lîngă nişa de colectat
reziduuri organice. „Bune cărţile astea realiste”, îngăimă el printre
dinţii galbeni. Apoi îşi trecu o labă prin părul său roşcat-auriu în
care şi începuseră să se depună zgroampşţe de gelatină vînătă. „j =
y– + r t” înjură el făcînd spume albastre la gură şi scoţînd o perie
mare de sîrmă cu care începu să se dezgroampţizeze. După ce
termină, îşi şterse de combinezon unghiile roşii, îndreptîndu-se
apoi, mătăhălos, spre ghereta de pilotaj, aflată în centrul groaznicei
sale locuinţe. Aceasta fusese cîndva construită din scînduri solide,
dar care acum aveau consistenţa pîinii muiate tocmai datorită
zgroampşţelor ce acţionaseră constant de-a lungul timpului.
„Trebuie să-mi repar dugheana asta îşi spuse Karlenstein şi-şi notă,
ca să nu uite, într-un carneţel. Consultă apoi cîteva hărţi de pilotaj
(de kilotaj, de fapt, ţinînd cont că distanţele erau imense), rearanjă
pendula după fusul galactic prin care trecea şi manevră cîteva mici
schimbări de zbor. Se mai scărpină o dată cu toată puterea în cap,
apoi îşi aşeză trupul solzos în fotoliu şi întinse mîna după ciotul de
carte rămas necitit.
I se păru că bate cineva la uşă, dar gardianul inconştientului său
îi alungă repede gîndul.
Apoi, în timp ce reluase lectura, auzi din nou bătăi discrete în
hublouri şi pe urmă, din ce în ce mai puţin discrete, peste tot în
pereţi. Îşi bulbucă ochii, focalizîndu-i spre radarul de control: nu
anunţa nici o vizită.
„Cioc-cioc-cioc” se repetă, distinct, bătaia în uşă. „HA HA! rînji
Karlenstein. Cine o fi bătînd la uşă la ora asta? Şi mai ales la uşa
unei nave cosmice în plin zbor? …” „Nici măcar nu e noaptea de
Crăciun.”
„CIOK-CIOK-CIOK”, se putut auzi din nou, tare şi desluşit.
„Haida de! murmură el. Ce poantă! Practic, aia nici nu-i o uşă, e
trapa camerei de decompresiune. Cine să fi rămas înăuntru?”
Dar bătăile se înteţiră şi deveniră tot mai puternice.
 „Tii-ii-ii – horcăi Karlenstein, morfolindu-şi barba roşie şi
amintindu-şi de cartea pe care o mai avea în mînă – eu nici măcar
n-am vreo nevastă care ar putea să mă caute! …”; şi, totuşi, un jet
subţire de plasmă începu să-şi croiască drumul în uşa etanşă…