Poveste si iar poveste

Cred ca modul cel mai potrivit in care as putea incepe aceasta poveste este prin a spune ca nu am
crezut niciodata in nimic ce n-am vazut cu cei 2 ochi ai mei.Nici macar in Dumnezeu.Stiinta si
ratiunea,geometria si trigonometria devenisera religia mea inca din clasa a 5-a,de cand lucrez ore
in sir zilnic la matematica pentru a imi asigura locul (si cu modestie va spun ca de fiecare data
imi iesea) la olimpiada.Vedeam cifre in tot ce ma inconjoara, chiar si in ce nu ma
inconjoara,motiv pentru care ma saturasem sa imi pun toate rudele in cap la reuniunile de
familie,atunci cand ma obligau sa ma ridic la “Tatal nostru”.O faceam din politete,insa in timp ce
ei murmurau rugaciunea,eu ma gandeam cum ar arata ea translatata in numere.Nu m-as fi gandit
niciodata si cred ca nici voi nu ati fi facut-o ca pasiunea mea nebuna pentru stiinta ar fi lasat cale
libera pasilor mei catre un drum care depasea cu mult rationalul.
Locuiam alaturi de mama si de tata si de fratele meu mic si enervant intr-o casa pe care mama a
primit-o mostenire de la mama ei.Am mintit.Inca un motiv pentru care m-am apropiat atat de
mult de stiinta a fost pentru a pune capat insomniilor si atacurilor de panica avute de cand ne
mutasem in casa bunicii,perfect justificate daca ati sti si voi cum arata edificiul.Pentru mintea
unui copil de 8 ani,scarile vechi si scartaitoare,parca blestemandu-te de fiecare data cand le
calcai,vitraliile gotice de la ferestre ce iti urmareau fiecare gand si austeritatea camerelor imense
si parca goale,ce iti intorceau vocea multiplicat si infricosator, sunt un pretext bun pentru a-si
planta o teama patalogica de propria locuinta.Ce ma indigna si inca ma supara cateodata este ca
fratelui meu mai mic nu i-a fost niciodata teama nici de balconul ce pe mine ma introducea intr-o
stare hipnotica in care mii de voci imi sopteau sa ma arunc,nici de gradina din spate,unde sunt
inmormantati bunicul si bunica si unde nu o data mi s-a intamplat sa mi se para ca ii vad dand
ocol crucilor si facandu-mi cu mana,dintr-o mana intrata in putrefactie.
Insa dintre toate camerele casei,niciuna nu ma terifia atat de tare precum o facea tabloul atarnat
pe hol al unei figure misterioase masculine.Cand am intrebat-o pe mama de identitatea
domnului,m-a privit pentru o clipa cu o figura ca de ceara,pe care nu se citea nicio emotie,si mi-a
raspuns ca mama ei a murit inainte de a apuca sa ii raspunda la aceeasi intrebare pe care si ea
obisnuia sa i-o puna,chiar si la maturitate.Mi-a marturisit insa ca,din cate stia,domnul imi
impartasea pasiunea pentru matematica,iar fotografia a fost facuta in timpul facultatii,cand
obtinuse un loc memorabil la nivel international,la olimpiada. Ceva din raspunsul ei ma facea sa
cred ca mintea.Fie stia mai multe decat imi spusese,fie ultima parte o adaugase de la ea ca sa imi
mai reduca din spaima.Fapt ce,din contra, mi-a adancit teama si in acelasi timp curiozitatea.
Infatisarea persoanei din tablou nu era neaparat una neobisnuita.Pince-nez-ul imi dadea un
indiciu despre secolul in care aceasta traise,in schimb nimic nu trada faptul ca fotografia fusese
facuta cu un secol inainte.Ce ma ingrozea era ideea obsedanta ce mi se depusese in
minte,holbandu-ma intr-o zi insistent la tablou,ca si cand fiinta dinauntrul lui mi l-ar fi bagat in
minte cu forta:ca persoana din el sunt sau voi fi eu.Nu stiam exact cum sa o traduc,cum sa ma fac
inteles,insa acest gand persista si imi manca din sanatatea psihica ca o carie netratrata la
timp.Prea tarziu mi-am dat seama ca nu era doar un gand,era insinctul care imi tipa in
stomac,facandu-l sa se stranga,de fiecare data cand treceam pe langa portret.
In acea zi,imi amintesc perfect,puteam,ca niciodata, vedea roseata frunzelor de pini de dincolo de
vitraliile ferestrelor,ca si cand ar fi fost imbibate in sange,nu in nuantele toamnei.Trecusera
cateva luni bune de cand nu mai fusesem acasa.De cand intrasem la facultatea la care visez din
clipa cand ma indragostisem de matematica,toate legaturile mele cu trecutul se descususera parca
din fuiorul sufletului meu,facundu-ma impasibil cand venea vorba de propria familie,de care nu
fusesem oricum niciodata prea apropiat.Anuntasem ca sosesc,motiv pentru care m-a surpins intr-
o prima faza linistea rau-prevestitoare ce ma intampinase.Pe masa din hol am vazut scrisoarea cu
scrisul inconfundabil al mamei,ascutit si drept,precum intreagul ei chip,rugandu-ma sa am grija
la fratele meu,cat timp ei sunt plecati din oras din motive pe care a uitat sa le mentioneze.Sau nu
a vrut.Niciun cuvant de bun-venit.Era ca si cum nu plecasem vreodata de acasa.Fratele meu nu
parea a se vedea prin casa,motiv pentru care am decis sa ma indrept spre bucatarie inainte de a
imi revedea camera ca sa imi potolesc din foamea ce ma rodea de dimineata (in caz ca mai
trebuie mentionat,nu imi adoram fratele mai mic si nici el pe mine).
Am trecut pe langa tablou cum am facut-o de fiecare data,insa m-am oprit brusc in dreptul
lui.Intr-o maniera demna de filmele lui Hitchcock,domnul nu mai era fotografiat din
semiprofil,ci statea drept,zambitor,enigmatic,privindu-ma si clipind la mine.Clipea.Intr-adevar
clipea.Stiu senzatia cand privesti un tabloul vechi si ai impresia ca ochii persoanei te urmaresc
sau ca isi ridica coltul buzelor,ranjind nemilos la tine.Insa barbatul chiar chipea,cu genele
apropiindu-se si departundu-se ca 2 indragostiti ce au ramas singuri in sala de bal.O respiratie
calda mi-a atins ceafa,de parca nu eram suficient de terifiat si am scos un tipat scurt cand am dat
cu ochii de fratele meu.Avea aceeasi privire pe care o purtase mama cand o intrebasem de
tablou.De mincinos.
Barbatul din fotografie si-a desfacut bratele din amorteala aparatului de fotografiat si,trecand de
rama,le-a infasurat pe ale mele.Am urmarit cu groaza cum fratele meu ma impingea in perete,in
timp ce glasul imi era mut,asa cum avea sa fie,dupa cate urmam sa aflu,pentru o prea lunga
perioada de timp.Aproape ca ruginise cand am putut din nou sa il folosesc.Incet,cu cea mai mare
grija din lume,barbatul si eu am facut schimb de locuri si,inainte ca privirea sa mi se
incetoseze,am realizat ingrozit ca nu ma uitam la studentul olimpic din fotografie,ci la propriul
chip,luminos,tanar,ce asezat langa cel al tiranului meu fratior puteai jura ca sunt identice.Iar
atunci mi-am dat seama.Fratele meu urma sa imi ia locul.Povestea avea sa se repete.Eu aveam sa
fiu cel care ii va bantui visele de acum inainte.Am amutit pentru multe toamne si pentru multi
pini inrositi.
Asa am reusit eu sa ma eliberez din blastemata aceea de fotografie.Restul e poveste.Mi-am
scuturat pantalonii de praful timpului si mi-am pus un brat pe umerii bietului meu frate,care
suradea la mine nevinovat,indreptandu-ne amandoi spre bucatarie.Am ranjit.Nici nu stia ce urma
sa il astepte.Sper din tot sufletul sa ii placa povestile.