O stea intr-o mare de intuneric

27 Komsomol'skaya o mică uliță din partea sudică a Rusiei unde mă mutasem cu mama și bunica
în urmă cu un an. Încă nu reușisem să mă acomodez cu școala și cu toți oamenii din oraș. Mai exact nu
reușisem să îmi fac prieteni în scurta perioadă în care am stat acolo. Iar, deschiderea la mare pe care o
avea Vladivostok nu mă ajutase foarte mult. Eram mai mult obișnuit cu muntele, deoarece locuisem
pentru 17 ani din viața mea in zonele muntoase ale Rusiei.

Era noapte, iar cerul înstelat privea în vidul întunecat din sufletul meu. Parcă stelele cele
luminoase îmi străpungeau inima grea.

Mă uitam la parcul gol și stând pe leagănul din lumina felinarelor, mintea mea a început să
zboare departe, gândurile mele nu păreau să stea nici o secundă locului, iar atenția mea diminuată m-a
făcut să neglijez ce se întâmpla chiar în fața ochilor mei.

La cam cinci-zece pași de mine se afla o fată cam de vârsta mea căzută pe alee, nu sunt o
persoană foarte empatică însă văzând o persoane la nevoie primul gând a fost că trebuie să mă duc să
ajut. Un fel de înfiorare jenantă se lăsă asupra mea și parcă, nedorind să spun eu primul cuvânt am decis
doar să merg mai aproape să văd ce se întâmplase.

M-am ridicat de pe leagănul care scârțâia în adierea ușoară a vântului de vară târzie și am făcut
exact cinci pași. I-am numărat unu... doi... trei... patru... cinci...

M-am oprit în fața fetei la cam 2 pași distanță, părea doar că s-a împedicat, însă din cauza
neatenției mele nu eram sigur dacă se lovise rău sau doar căzuse un pic și acum I se făcuse lene să se
mai ridice. Nu părea de parcă era suferă, deopotrivă arăta de parcă contempla asupra unei informații. Se
uita în gol spre cer... imediat ce m-a văzut a zburdat în sus.

M-am uitat la ea cum s-a ridicat și a zis:

-Ai făcut exact cinci pași, I-am numărat, fă un pas înapoi ca să îl anulezi pe al cincilea!

Am rămas confuz pentru câteva secunde, uitându-mă la ea într-un mod ciudat, deoarece eram chiar
perplexat de cererea neobișnuită. De ce această necunoscută s-a prefăcut că s-a lovit fix în fața mea si
apoi mi-a înmânat o cerință bizară. Am decis să o ascult totuși și am făcut un pas în spate fără să scot o
vorbă pe gură.

-Hey! A țipat fata.

De data asta chiar că nu înțelegeam ce făcusem greșit.

-Pasul pe care l-ai făcut a fost cu piciorul drept, dar mai devreme făcusei un pas înainte cu
piciorul stâng, în concluzie în loc să anulezi pasul anterior ai mai adăugat un pas, mergând cu piciorul
drept în spate. Ironic acest lucru a rezolvat problema deoarece făcusei un număr impar de pași mai
devreme, iar acum numărul a devenit iar par.

În urma acesteI explicatii aruncate parcă din neant în fața mea de către misterioasa fată am
început la rândul meu să îmi pun o serie de întrebări: De ce îmi numărase pașii? ; Care era fixația ei cu
numerele pare? ; Și de ce orchestrase această paradă a nebuniei doar pentru a-mi da o explicație ilogică.

Fata s-a mutat mai aproape de mine și mi-a pus mâna pe umăr:
 -Tu ești Nicolai nu? Am văzut cum stăteai în parc singur pe la ora asta și am vrut să îți atrag
atenția, mergem la aceași școală. Sunt la clasa de lângă. La școala 43.

Am rămas încremenit pentru o secundă, în care mi-am dat seama că am fost urmărit de o fată
probabil pe parcursul unei luni sau unei săptămâni. Primul gând a fost că probabil era interesată de
mine. Dar asta implică faptul că îi place de mine?? Toate ideile mele păreau absurde și chiar daca ar fi
prima opțiune nu mi-ar părea rău să am cu cineva cu care să mă înțeleg și chiar să vorbesc. (Asta pentru
că nu mă înțelegeam cu nimeni de la școală, un prieten nu ar fi stricat.)

Am aruncat o privirea la ea rapid și am judecat-o în liniște, nu arăta rău, chiar era destul de
frumoasă avea părul scurt aranjat într-un breton, de culoare șaten deschis și ochii căprui. Forma feței
era bine conturată însă părea mai tânără decât arăta. După față ai fi zis că are cam doisprezece-
treisprezece ani, însă uitându-te la corpul ei: Primul gând care mi-a venit era faptul ca era structurată
asemenea unei clepsidre. Am rămas o secudă blocat, gândindu-mă la faptul ca mă uit la fata asta de
aproximativ cincispreze secunde si nu zic nimic, iar al doilea gând care mi-a venit a fost să îmi alung
toate gândurile necurate. Ce naiba!

-Asemenea unei clepsidre... !!! AH! Am avut un moment de panică în momentul în care mi-am
dat seama că am zis asta cu voce tare.

-Ce? A zis fata, intorcându-se către mine total nedumerită.

Vorbeam singur! Am spus o minciună care deșii era parțial adevărată, o zisesem pentru a-mi
acoperi urmele.

-De ce vorbeai de o clepsidră?

La naiba! Mă prinsese într-un colț era ca un lup flămând care urmărea mirosul vânatului, iar
acum părea că se apropia din ce in ce mai mult de adevăr. Trebuie să inventez ceva rapid...

-Ah! Da, era să uit bunica mea are o clepsidră pe care urmează să o moștenesc de la un unchi din
partea mamei, care a decis să mi-o trimită acum, deșii nu este decedat, deoarece a fost transmisă in
familia noastră de la unchi la nepot în fiecare generație. Îți vine să crezi? Haha...Ha...

Scosesem pe gură cea mai puțin credibilă poveste cu care putea veni cineva ca scuză, eram jalnic
asta dacă jalnicul ar arăta ca un băiat de vreo șaptesprezece ani care acum îți regreta tot șirul de idei.

-Asta pare interesant! Poți să mi-o arăți și mie când ajunge? A zis fata destul de entuziasmată.

Sincer nu îmi venea să cred că povestea mea o păcălise, deșii acum trebuia să fac rost de o
clepsidră reală... Sau? Nu, ia stai o clipă, de ce trebuie ca eu să respect ce zice fata aceasta. Doar pentru
că ea zice ”Sunt în școală cu tine”. Faptul că fata aceasta se dă prietena mea și știe unde locuiesc o face
pe ea ciudată, nu pe mine!

-M-ai urmărit cumva pentru ceva timp? Am întrebat.

-Defapt nu, îmi place să îmi fac prieteni noi și te-am văzut într-o zi mergând pe același drum ca
mine spre școală. Stau in blocul de vis-a-vis de parc deci uitându-mă pe geam noaptea te-am văzut cum
stăteai întotdeauna singur în parc. M-am simțit prost pentru tine așa că am întrebat câteva colege de
tine.
 Wow! Adevărul șocant m-a lovit cu o forță uriașă... Imaginația mea era prea hiperactivă... Am
sărit direct la ideea că fata aceasta e ciudată... *Am furișat o expresie de ușurare*

-Hai să fim prieteni! A zis ea întinzându-și mâna stângă în față.

Nici nu am observat când dar am ajuns să fac o plimbare pe promenadă cu aceasta.

Îmi mișcam picioarele grele aruncându-le unul în fața celuilat cu lipsă de entuziasm. Nu cred că
scosese nimeni niciun cuvânt pe gură de vreo 5 minute. Eram asa de pierdut in propriul meu palat al
minții, ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte sa apar pe drumul dinspre promenadă în mod
misterios a fost că fata m-a chemat să fac o plimbare cu ea.

În mod normal aș fi refuzat dar de data aceasta nu sunt sigur de ce i-am acceptat propunerea.

Am aruncat o privire către lună care acum părea un cerc roșiatic-purpuriu,ce îmi străpungea
irisurile... Unde eram? Promenada asta nu părea deloc cunoscută, iar expresia fetei era goală parcă...

-Sper că știi că pasul pe care l-ai făcut nu va mai fi anulat niciodată, erai atunci la șase pași, acum
ești la 321 de pași. Ai rezolvat problema atunci făcând un pas în plus, însă cu ce scop? Toată viața
noastră facem astfel de lucruri fără să ne dăm nici pentru o singură secundă seama. Suntem suflete
pierdute în înaintare.

Am stat tăcut, în linștea serii de vară, singurele sunete care ne bruiau conversația erau sunetele
greieriilor și cicadelor de vară, bâzâitul greu al lămpilor industriale și rar zumzăitul trecerii unei mașini în
depărtare.

O perioadă lungă de timp trecu până când în șfârșit reușisem să mă trezesc din aceasta transă
hipnotică...

-Poți face mereu un pas înainte pentru a repara un pas greșit, dar niciodată unul înapoi. A zis
fata pe un ton gol, lipsit de entuziasm.

Parcă vorbeam cu altă persoană față de cea cu care mă înâlnisem în urmă cu cinci minute.

-Aici este perfect! Zise fata.

-Aici este perfect pentru ce? Zisei eu parcă trezit dintr-un vis surreal, care îmi afectase parțial
modul în care văd lumea.Nici nu am terminat propoziția bine că am simțit cum răceala apei mă
înconjoara și mă cuprinde încolăcindu-se în jurul meu asemenea unui șarpe otrăvitor.

Ultimul lucru pe care îl auzisem a fost din gura ei a fost:

-Se pare că ai făcut un pas greșit...

Inima începu a-mi bate în bătăi depărtate și ușor de numărat: Am vrut să strig dar nu am
putut...Să îi răspund chemării pierdute din adânc? În izolare din sufletul meu și realizarea că voi muri
singur, într-un loc rece și pierdut de soartă aș fi țipat.

Mă zbat cu ultima mea forță rămasă și urlu, însă este in zadar...

Urlu în sinea mea și simt cum valurile mă înghit...

 Șoapte întunecate îmi zic în ureche: ”Acesta este doar un moment secundar” .

Mă simt de parcă în ființa mea a fost înfipt un cuțit...

Ajutor... Inima strigă însă nimeni nu o poate auzi...

Am simțit disperarea din voce cum cobora în adâncurile reci, demult pierdute intr-o mare de
fier...

Femeia mă păcălise să mă aventurez într-o lume rece: Acești oameni cruzi...

Stau ascunși într-o mare de marmură îndurerată, cânt asemenea unui greier...

Trag de mine să revin la cruda realitate însă nu reușesc, trag și trag și împing însă cu greu îmi mai
găsesc cuvintele am nevoie de un salvator

Mai are puțin și cedează al meu sistem respirator...

Umplut cu lichid arămiu de cupru acum mă trage la fundul mării...

Îmi deschid ochii iarăși pentru a întâmpina această îmbrățișare rece...deșii simt cum nimic ce văd
nu este real mă zbat până când sentimentul se simte complet inutil. De ce să mă zbat, probabil acesta
este cel mai fericit moment al meu... DELIREZ! Asemenea unui bătrân cu demență văd departe o insulă
pierdută pe mare, TROPICUL CAPRICORNULUI, Unde ploaia va ajunge iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece,
iarăși rece,

Și acum cade iar din cer, iarăși rece,

Și acum plânge-un enigel, iarăși rece,

Și-acum curge sângele cu greu, iarăși rece,

Și-acum iarăși rece,

Și-atunci iarăși rece,

Și în curând iarăși rece,

Sufletul meu este iarăși rece,

Mâna mea este iarăși rece,

Mâna oarbei justiție este iarăși rece,

Lumina reflectoarelor iarăși rece,

Ceasul cel de-aramă iarăși rece,

Podeaua din baie iarăși rece,

Cuțitul de alamă iarăși rece,

Ale mele grele lacrimi iarăși rece,

Durerea mea iarăși rece,

 Momentul cel de după iarăși rece,

Dezamăgirea dură iarăși rece,

Iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece, iarăși rece...

Urlu în simfonia cerului care acum nu mă mai aude departe de din adâncuri de unde sunt, îmi
pot imaginea două corzi cântate la o chitară îndepărtată ”Meriți să suferi”, ”Nu vei fi niciodată bun”.
Toate aceste povești fabricate te distrag doar de la viața momentană pierdută într-un vid al singurătății.
Puțini realizează că în viață suntem cu adevărat singuri, suferinzi, iar când eventual ne vom stinge, vom
pieri cu adevărat singuri, iar întreg universul va trece peste noi nemișcat de cele întâmplate. Indiferent
de cât de mult poți influența masele acest sentiment rece, pierdut în recea izolare a morții va veni
asupra ta sub forma unui ultim sărut...

OMENIREA A CREAT RELIGIA PENTRU A SE ASIGURA CĂ NU VOM ÎNNEBUNI ODATĂ CU

APROPIEREA ÎNGRIJORANTĂ A SA, A celei cu coasa, a întunecatului de la apus...

O deschizătură în apărarea fiarei apare, nu mă mai ține așa strâns deoarece nu m-am mai
zbătut, cu ultimele mele forțe scot briceagul din buzunarul drept îmi încleșt pumnul și cu ultima gură de
oxigen înjunghii întunecatul atacator...

Ș-apoi liniște...

Mă simt ridicat parcă pe nori străvezii din ce în ce mai sus, un instrument necunoscut mie cântă
rezonând în întreaga vale...da, defapt este un sintetizator, urcând pe note mai sus, și mai sus, și mai sus,
și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai sus, și mai
sus până când ating suprafața rece a mării, mare? Ocean?

Unde mă aflu e un loc pierdut de lume în mijlocul vidului...singurul lucru pe care îl văd este luciul
cel negru al apei în lumina lunii... Un luciu așa slab că abia se vede, mă las pe spate și mă așez în poziție
de plută... Stelele luminează...

Licăriri de foc pierdute în abis îmi ghidează acum calea...

Și zbor printre ele...

Simt cum mi se încrețește pielea.

Văd cum din gura mea încep să zboare vocalele,

Fluturi albi, ieșiți din intestinele mele goale...

Și din acest întuneric o ființă coboară din negura de tăciune străvezie...

Un sentiment de panică inexplicabil mă cuprinde

Și în picior simt parcă o anestezie...

Nu mă pot mișca și văd cum întunecatul servitor al cerului se aprinde,

Nu mai pot mânca ale lui merinde...

 Parcă e-un patrulater întunecat, însă materia din jurul lui e alterată, e de fapt o formă
inexistentă formată din întuneric, întuneric pur...

Nu pot exprima frica pe care am simțit-o în acel moment în cuvinte...

Dacă cineva m-ar fi întrebat dacă cele ce le vedeam aveau o formă concretă nu aș fi putut
răspunde...

O idee abstractă paralelă cu orice lucru văzut de mine până în momentul de față, rigidă, făcând
sunete reci de contrabass, în marea formată de valuri de sunete, vibrații, parcă format din sângele
străbunilor, o cataclismă se apropia... și apoi ceva iar mă apucă de picior...

Mă zbat, și urlu, întind mâna după cuțit dar se pare că nimic nu poate omorî această bestie
rece...Întinnd mâna după briceag doar ca să realizez că este pierdut în valurile reci, acum și pentru
totdeauna nu se va mai întoarce vreodată... Damnarea mea e iminentă și-s tras înapoi în adâncurile reci
de unde nu mă voi mai ridica în veci...

Răceala parcă mă înfige într-un mormânt, un cavou rece făcut din metalul rece care îmi va marca
pentru ultima oară moartea cea dureroasă...

Creatura mă strangulează... este timpul să zic la revedere... cortina se trage în acest captiol al vieții.

Sau cel puțin așa cred eu... pierdut în această rece lume transversală, încep să aud pentru ultima oară un
bass prea fericit pentru negrele mele clipe, simt cum speranța în sfârșit îmi moare... Iar odată cu ea
probabil și eu...

Urc spre apus,

Cobor spre răsărit,

Urc pe deal,

Cobor pe aleea dintre blocuri,

Urc încet,

Cobor repede,

Urc, Cobor, Urc, Cobor, Urc, Cobor, Urc, Cobor, Urc, Cobor, Urc, Cobor, Urc, Cobor,

Negru este cerul,

Alb este norul,

Negru este vidul,

Alb e...negru,

Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb,
Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru, Alb, Negru. Acest bass rece începe să bată greu o tobă de
corali, vidul străveziu începe a cânta o simfonie tristă...
 În ultimele mele clipe în care chiar speranța a fost pierdută...

Dar chiar în ultimele clipe întunecate se ridică sufletul pregătit să iasă in abisul rece...

Acum, o suflare se zbate în mine și simt o forță cum mă ridică și mă aruncă deoparte...

Ochii mei se deschid asupra luminii lămpilor metalice, pierdute in marea de întuneric a nopții.
Un întuneric rancid curpinde întreaga atmosferă, o persoană de înălțime medie se află în fața mea.

Inima îmi durduie în piept făcând mișcări melodice...

Persoana aruncă o privire spre mine, nu îi pot observa conturul feței prea bine, însă privirea lui
este însetată de sânge, iar ochii purpurii, ieșiți din orbite, însă ciudat de calmanți îmi dau un sentinment
bizar de siguranță.

Deschide gura să zică:

-STAI DEOPARTE! Acela este un demon periculos! Înainte să mă împingă în spatele său și să salte
în sus cu o forță inumană. Rămase suspendat în aer parcă pentru o secundă, în momentul acela am
văzut-o, fata de mai devreme...

Parcă cuprinsă de o rabie din altă lume. O furie întunecată îi cuprindea expresia. Fața era palidă
asemenea feței de cearceaf, iar pielea transparentă ca apa. Venele ieșite din piele pulsau violent
înroșite, iar ochii sângerii tremurau ritmic. Palmele reci îi erau acum gheare cu unghii lungi și groase de
culoare tăciunoasă.

Ea era creatura! Nu visasem! Tot ce se întâmplase era real... Figura din umbra mă salvase...

Din teacă scoase o katană de culoare roșiatică, și o izbii de mâna fetei care acum parea făcută
dintr-un aliaj indestructibil, ochii mei fură dăruiți întunecata scenă a unei bătălii intense.

Vocea lui groasă și răspândă răsuna în aerul rece al nopții:

-Piei Satană! A urlat, lovindu-și lama sabiei cu pumnul. Aceasta rezonă în bătaia vântului apoi
într-o clipire de ochi se transformă într-o cruce gigantică, cu lame închise la culoare la fiecare capăt.

Dar creatura nu s-a mișcat, nu un centimetru...

Se trase de-o parte și își roti capul la 180 de grade, într-o mișcare inumană bruscă și scoase un
urlet demonic. Un vuuit ce rămase parcă blocat în aerul fără de stele.

Femeia lovi cu mâna lama sa și I-o rupse în bucăți apoi sări pe el și îl devoră în doar câteva
secunde, pielea fuse rupsă după os în oripilante sunete.

Cuprins de teroare am fost incapabil să mă mișc pentru următoarele 10 secunde, dar am reușit
rapid să ies din transă și să fug.

Probabil am fugit până în partea cealaltă a orașului, era acum probabil în jur de ora 12 sau 12
jumătate, nu aveam nici cea mai vagă idee.

În întunecimea nopții mă pierdusem, speranța mea de a scăpa de o astfel de creatură ruinată,

iar în sinea mea o teroare mă cuprinse pe de-a totul. Iar legat de această creatură mâncătoare de
oameni, existența ei mă terifia. M-am oprit pe o bancă în mijlocul drumului și am început să mă gândesc,
”Cui dracu aș putea să spun așa ceva?”. E clar că poliția nu avea să mă creadă dacă le-aș fi spus de ceva
bestie mâncătoare de oameni care, trăiește în apă și încearcă să te înece.
AHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHHH! Am urlat cât de tare am putut.

Oare a fost ceva din ce am văzut în apă real?? Ceva din aceea viziune întunecată?

Cât timp stăteam pe bancă și contemplam, am văzut cum o molie strălucitoare trecu prin negura
nopții și începu să danseze în fața unui felinar. Parcă era o navetă spațială pregătită să intre în lumina
orbitoare a soarelui. Această molie, însă a reușit să îmi atragă atenția datorită faptului că lumina în
întuneric, iar periodic scotea sunete de clopot, parcă te atrăgea după ea...

Am început a urmării micul gândăcel prin bezna totală a nopții fără de stele. M-a trecut prin alei
întunecate și zone abandonate industriale. Am sărit gardul vechii fabrici de materiale textile, iar apoi am
trecut prin frunzișul des pentru a ajunge la o scară care dădea în jos spre beznă totală.

Ajunsesem în punctul în care urmăream gândacul din necesitatea de a vedea, am coborât scările
de ciment erodat.Intrasem într-o gură de metrou abandonată, vântul vuuia, dar începând a coborî în
această peșteră imaginară singurul sunet care se mai auzea era bătaia tălpilor adidașilor mei în podea și
ocazionalul clopot al moliei.

DIng Ding!

DIng Ding!

Începu a imita un fel de dans sporadic, ridicându-se către tavanul de ciment, plin de crăpături,
prin care cobora din când în când o picătură de apă ,iar apoi coborând iarăși către podeau de asfalt de
mult uitat de lume, își lua iarăși avânt. Merse așa ce merse până când urcă odată iar lumina sa, străluci
către ceva din distanța acestui tunel lung... am încremenit... În următoarele secunde sunetele noastre
fură întrerupte de niște pași ale unei creaturi gigantice. Bătăi care veneau în cascade de ecouri îmi
înfundară urechile, însă creatura care le făcea nu dorea să apară în peisaj. Nici nu voiam să știu ce era. În
momentul acela am vrut să fug, însă gândul că poate mă va alerga prin beznă totală și că există o șansă
foarte mare să mă împiedic de ceva mă terifia.

Bum!

Bum!

Sunete de rău augur se auzeau din abis, iar din întuneric ieși un uriaș cărăbuș, stând pe două
picioare. Se mișca parcă in reluare. Apucă luminoasa ființă și și-o prinse în coarnele sale imense, apoi o
strivi cu o forță nemaivăzută, chiar și așa mica creatură rezistă presiunii vreo cinci-șase secunde înainte
să se spargă cu un sunet ca de cristal. Mi-am acoperit ochii rapid pentru a mă feri de cristalele ce zburară
cu o viteză nemaivăzută.

Se făcu beznă, acum singurul sunet pe care puteam să îl mai aud era sunetul inimii mele în cap.
În beznă totală stăteam acum fără de cuvinte, terifiat de creatura ce se afla în întunericul parcă scos din
sufletul meu.

Mă vedeam singur într-o cutie de carton. Ca un mic cățeluș pierdut în ploaie...

 Cărăbușul aprinse un chibrit între mâinile sale bizar de umane și zise:

-A început nu-I așa?

Între mine și el se mai simți o distanță imensă pentru un singur moment, Înainte ca această barieră
fragilă să fie spartă pentru ultima oară...

Cădere liberă

Ploaia cădea greu în șiroaie de fier din cer. Parcă mici lacrimi de cristal părăseau atmosfera de
azur, căzând pe pământul rece al nopții care nu părea că se va mai termina vreodată.

Cărăbușul cu mantia sa întunecată mă duse la o stație de autobuz abandonată, prin zonele prin care
treceam se simțea o detașare de realitate nemaivăzută de mine până în acel moment. Hainele mele reci,
sudoarea de pe piele, norii ce împânzeau cerul alcocuri asemenea unui cîrd de oi. Toate aceste elemente
se simțeau mai reale cu cât înaintam mai mult cu el.

Trecusem deja prin iarba înaltă, inexplicabilă din aceste locuri urbane aparent abandonate.

Nu voi înțelege niciodată ce mi-a trecut prin cap în aceea noapte și de ce șirul meu logic s-a rup de
multiple ori ducându-mă încet, încet la inevitabila mea cădere...

Călcând prin flocurile naturii cele dese, mă scoase la o zonă abandonată, un fel de oraș unde natura își
revendicase terenul. Spărsături în betonul gri spălăcit din care acum ieșeau pâlcuri de verdeață. Un
sentiment dezolant se coborî lin asupra mea. Mergând în tăcere după pașii greoi ai unei ființe mistice mă
făcea să mă simt de parcă viața mea, cel puțin temporar își pierduse sensul.

Am intrat împreună cu acesta într-un mol abandonat. Acesta trânti ușa de perete apoi își trase mantia și
și-o coborî, lăsând-o pe palmă, aproape de parcă căra o tavă.

Dispăru rapid în întunericul care înghițea atmosfera, dar se întoarse și mă trase de mânecă într-o
antecameră bine mobilată. Aceasta avea o ușă în fund, două ferestre mari în laturi, pe care se vedeau
copacii cum se mișcau în bătaia vântului violent, iar din când în când băteau în geam, făcând sunete
gălăgioase. Geammul în sine abia se mai ținea în balamale, iar acum cu ploaia, lăsa picături de apă pe
covorul făcut la război, specific tradițional. În dreapta camerei, în planul din fund o uşă, care probabil
ducea la o baie, la stânga altă uşă, în planul din faţă. În stânga, planul întâi, canapea şi un fotoliu.

Se așeză cu ușurință pe fotoliu, odată cu coborârea sa pe bucata de mobilă, un scârțâit enervant rezonă
în cameră pentru câteva secunde, dar se dispersă eventual.

O liniște inumană se lăsă în cameră, mintea mea blocă toate sunetele din ambient și se făcu vid...

Într-un final acesta deschise gura după o perioadă îndelungată de timp. O voce răgușită dar oarecum
calmantă începu a-mi vorbi:

-Mulți ani au trecut... de când am trecut printr-un oraș așa infect. O presiune imensă se află
asupra Lunii De Diamant. Își întinse mâna în buzunarul stâng de la capă și scoase un talisman de culoare
întunecată pe care mi-l aruncă în brațe.
 Reușisem să îl prind dintr-o aruncare de palmă în aer, îl întinsesem în fața mea pentru a mă uita
la el. Stătea în palmele mele bătătorite și în întunericul din cameră, parcă un fragment de stea,
luiminând puternic, cu raze orbitoare. Se stinse încet, încet parcă urmărind un gradient pierdut în
spațiu... Clăncănii de două ori asemenea unui clopot, un sunet nostalgic însă aproape identic cu cel făcut
de gândăcelul de mai devreme. Se stinse cu fiecare bătaie mai mult până când se făcu un mic borcan.

-În aia o să le prinzi. Zise cărăbușul pe un ton oarecum entuziastic, însă puternic melancolic.

-Ce voi prinde mai exact?

-Sufletele celor mânuitori de sabie. Gândacul acela colorat, era esența sufletului unui luptător
neînfricat. L-am prins și l-am pus în acel borcan. Lucrurile spuse de el mă induceau în eroare și chiar
perplexau, iar faptul că nu se identificase singur era lucrul care mă speria mai tare decât orice. Deșii
părea o creatură binevoitoare, nu pot zice că nu simțeam o aură sinistră din partea sa.

-Cine ești mai exact?

-Mă poți numi un mânuitor ar sufletelor, un specialist în odități și anomalități. Sunt un servitor al
Soarelui și al Lui. Cel ce învârte bila de foc constant. Mențin balanța și normalitatea, sunt unul dintre
puținele creaturi care îți menține lumea fără de ”monștri” , cum I-ați numi voi ”oamenii”...

Cărăbușul făcu o pauză în vorbire, iar apoi râse pe un ton batjocoritor: - Voi așa numiții
”oameni” spunând că creaturi ca noi sunt ”monștri”. Acest lucru chiar mi se pare amuzant. Vă definiți
singuri ce înseamnă conceptul de uman și apoi tot voi îl încălcați. Voi sunteți adevărații monștrii. Cei
pierduți într-un paradox de a numi orice vă pune în pericol viața ”monstru”, apoi să vă măcelăriți ca niște
”animale”. E ironic cum, numiți ființele de inteligentă mai joasă ca voi animale. Îmi este milă de specia
voastră...

Tonul lui condescendent și parcă sătul de viața în care trăim îl împinsese într-o extremă absurdă,
însă acesta se calmă și decise să îmi spună o poveste.

-Trebuie să asculți ce am de zis. Trebuie să auzi ce au creat ai tăi ”oameni”. Vocea sa acum având
un ton trist.

”Povestea noastră începe departe de acum, în alte timpuri și este povestea acestei cape.

Prima mea memorie a fost deschidând ochii asupra unui soare blând, am ieșit din pământul rece
al dimineții, m-am plimbat prin lume pentru ani întregi fără de conștință, doar gândind ce se va întâmpla
din moment în moment. Asta până când într-o zi, o ființă nemaivăzută de mine până la acel moment m-a
capturat. Am fost băgat într-o sticlă de vin de un băiat netrecut încă prin adolescență. Mânile sale calde
mă ținură în fiecare seară aproape de piept. Deșii pentru mama sa eram doar un gândac, un parazit de
bucătărie. Era ca și când desupra pământului cineva se gândea, dacă jumătate din umanitate ar fi
dispărut câte păduri ar fi salvate. Dacă 99% din umanitate ar dispărea oare lumea va fi mai puțin poluată
cu 99%. Și astfel pică din cer o salvare pentru animale și pentru copaci. În următoarele zile am observat
cum mama acestui băiat s-a îmbolnăvit și a căzut la pat. Degetel ii se înegriră iar unghiile în căzură în
cascade de sânge dureroase și pline de puroi. Bule de sudoare îi umplură fața iar dinții începură a-I
cădea din gură. Eventual un domn cu o mantie întunecată și o mască ca de cioară venii și o luă, băiatul în
mod miraculos nu contactă boala.
 În următoarele zile aveam să observ decăderea unui om, un om care rămas fără figură parentală
la o vârstă fragedă fu vândut unui englez bogat. Acest englez era cunoscut pentru o anumită afinitate
pentru copii, însă nu în sensul bun. Băiatul fu adus într-un palat mare și spălat, eu rămânând în camera
sa în permanență.

Într-o seară nobilul intră în cameră și îl rugă pe băiat să îl facă să simtă ceva...

Băiatul urlă, însă niciun servitor nu veni, băiatul plânse însă niciun înger nu se coborî...

Băiatul fu îndurerat însă durerea lui nu se opri.

Prin urletele sale de durere și urletele nobilului de plăcere nu se auzea decât un suflet pierdut.
După un an acesta nu mai urlă, începu să fie chiar apatic, iar la un moment dat uită să mă hrănească
pentru o zi. Părul său lung și bălai acum se pierdu în vântul întunecat al iernii. Oricât aș fi zgâriat exterior
sticlei de această dată nu mă mai băga în seamă, iar eu crezusem că nu voi mai putea ajunge niciodată
îm sufletul său ca altă dată.

Într-o seară se întoarse în cameră cu un cuțit, iar când nobilul veni pentru actul horific care
devenise deja rutină, acesta îl înjunghiă și luase sticla de vin și fugi...

Pentru următoarele trei luni am trăit în frică de absolut tot, el împărțind fiecare bucată de
mâncare sau apă și aruncând o bucată și în sticla de vin. Eventual foamea îl cuprinse așa tare încât se
întoarse în oraș. Acolo se întâlnii cu cavaleri care îl vânau pentru o recompensă monetară, mercenari
cruzi. El fugi, însă eventual fu prins la colț, ultimele mele momente cu el au fost brutale. Înjunghiat de
lance scăpă sticla care se sparse în bucăți de cristal, lacrimi curgeau în șiroaie și sânge în cascade.

Întinse mâna ultima oară spre mine, cu palma însângerată, cei doi mercenari îi văzură
aparențele feminine și în ciuda faptului că era pe moarte îl … îl ... îi răpiseră umanitatea, îl torturară,
urletele sale bântuitor de lipsite de masculinitate se auziră prin aleea goală, lumea trecea pe lângă ei de
parcă era o normalitate... Strânse pumnul și se zbătu din strânsoarea celui care îl ținea rugându-l să îl ase
în pace însă acesta nu încetă.

-Înțeleg de ce, baronul îl considera o bunătate! Râdeau mercenarii cât băiatul suferi și suferi
iarăși...

Speranța nu fu pierdută însă. Un cavaler cu o întunecată mantie veni și opri scena grotescă, un
măcel urmă... băiatul fugi într-un colț, încă sângerând urlă la cavaler

-NU MĂ ATINGE! NU MĂ ATINGE! Îi curse o lacrimă pentru ultima dată, iar apoi se târî spre mine
și cu o expresie calmă spuse: Totul va fi bine...te vei întoarce iar în pământ și te vei renaște ca o nouă
ființă. Zâmbi către mine, înainte ca expresia ochilor săi să devină goală, fața sa plină de viață să rămână
ca ceea a unei statui.

Cavalerul mă obseră și solemn, mă ridică în palmele sale metalic întunecate. Mă cără într-un
container dull până într-un loc cald, unde mă mută într-un pahar. Zilele trecură și anotimpurile
progresară, la un moment dat acesta nu mai veni acasă.

Zburai pe geam doar ca să dau de cadavrul său, atârnat în grădina aceasta a casei din adâncurile
pădurii. Coșul de fum acum nu mai scotea aburi dulci, iar capa sa vântura acum în abisul nopții, mă
îngropai în pământ și fuse-m renăscut din soarele de aur. Capa sa era acum pe spatele meu, iar eu
mergeam pe apă, cu moartea alături de mine, călcăi în picioare principiile morții în sine. Atunci soarele
îmi vorbi pentru a doua oară:

-Te vei naște și ca un servitor al meu vei comanda oastea de fantome zise vocea sa angelică.

Aerul fierbinte se ridică din aripile sale ș-acum eram în deșert și prin deșert merse-I întreaga
viață și-odată n-am dat în 200 de ani de cineva care să mă accepte. Apoi începu a mă ascunde deșii
urmam credința sa.

Oi vi avut și alte astfel de înânlniri însă timp să-ți povestesc de fiecare n-am.”

O tăcere ca de moarte se lăsă în cameră, ploaia încă zgâriind acoperișul rece al nopții de vară.

-Asta cel puțin până am dat de tine, ești singura persoană la care ceva m-a oprit din a te elimina.

-De ce m-ai elimina? Nu ți-au arătat cei doi oameni bunătate, deșii amândoi au suferit morți
oribile?

-Am învățat de-a lungul timpului că una-două morți nu înseamnă nimic în marea schemă a
lucrilor. Aș dori doar să găsesc un sâlp pentru a mă opri din această cădere liberă...

Liniștea se lăsă încă o dată în încăpere. Strânsei cu putere talismanul primit de la el...

- Vei fi urmașul meu în a vâna odități.

-Ce?!

-Este adevărat, simt o puternică discrepenție în acest oraș. Înăuntrul său există un
anthropofagos.

-Un ce?

-O ființă care se hrănește pe energiile negative ale oamenilor, pe sângele lor, devorându-I de vi.

Știam exact la ce se referă imediat ce a precizat, însă nu am vrut să verbalizez, recunoscusem o

greșeală majoră în gândirea mea, deșii era prea târziu.

-Ia spune, omule! Cunoști ceva, nu-I așa? Râse în barbă, trist și melancolic parcă râse de propia
persoană.

-E o rusalka! Zisei eu.

-Îți cunoști oditățile din câte văd, o să înveți repede. Apucă acel pumnal îmbăiat în sare, plecăm
la război! Râsul său enervant lăsă un ecou în noapte.

Iminent

Pumnalul scotea urlete, trecute prin șoapte și ținute în adâncuri temnițe de fier. Târșâiam acum
picoarele mele grele prin periferia orașului. Drumul de pietriș ploat scotea acum abur fierbinte. Picase
prima rouă de după ploaie, însă afară cerul era doar un pic luminat. Stelele încă erau stăpâne pe bolta
verzuie și încărcată de nori a cerului. Însă acum, sunetul lacrimilor zeilor se calmase și din când în când
puteai auzi foșnitul frunzelor în bătaia vântului.

- Povestește-mi despre întâlnirea ta cu Rusalka. Zise cărăbușul.

- S-a prefăcut la început că este o colegă de la școală, apoi m-a tras într-o transă. M-a tras într-o
parte a orașului pe care nu o cunoșteam, iar apoi m-a împins în apă și a încercat să mă înece.

-Joacă mai mult rolul unei nimfe decât al unei rusalka. Îmi pare mie că se ascunde în spatele unui
zeu. Pumnalul ălă pe care ți l-am dat are sufletele la 20 de rusalii în el. Își trase iar mantia peste
carapacea groasă, iar pantofii lui de armură clăncăneau greu pe pietriș.

M-am uitat la pumnalul care părea în viață cum urla...

-Sunt multe despre care nu știi omule. Însă sunt curios, ce exact te-a salvat?

-Sincer la această întrebare nu pot să îți răspund nici eu. Un om cu... Nici nu știu dacă era om.
Cineva cu o katană de foc, care se...tranforma într-o cruce?

Sincer să fiu nu puteam să descriu nici eu ce văzusem. Cărăbușul tăcu și se mișcă încontinuare
prin parcul gol în momentul de față. Toată noaptea aceasta se simțea ca... de parcă am intrat în lumea
nopții. Cum treceam pe lângă lampioanele luminoase care bâzâiau unorganic atrăgând țânțarii spre ele.

Călcam acum pe o podea bine-pavată rece și udă dar oarecum încă acolo...încă se simțea reală,
eram sigur că nu visam.

Trecând printre blocurile unde aproape toate luminile erau stinse, se simțea de parcă întreg
universul era într-o stare de visare din care doar eu și aceste personaje fantastice nu făceam parte. Deșii
somnul mă acapara picioarele mele încă se mișcau, totul se vedea mai întunecat dar încă real. M-am
cupit singur și am alergat spre cărăbuș deoarece fix acum dădeam colțul străzii.

Un poduleț de lemn familiar îmi stătea acum în fața ochilor. Un cadavru familiar și un monstru
familiar. Stând acolo în lumina reflectoarelor era ea...

Cărăbușul scoase sabia sa gigantică din teacă:

-Ce urmează va fi dureros, mai ales pentru ea. Râse bolnăvicios înainte să își strângă mai bine
sabia în mână și să înceapă a fugi spre ea urlând.

Avea o viteză nemaivăzută, pentru o clipă timpul parcă s-a oprit și bariera sunetului a fost
spartă, în mai puțin de o secundă cărăbușul era la gâtul ei. Izbi sabia de pământ cu forță spărgând o
bucată de lemn dar ratând-o deoarce aceasta la rândul ei avea o viteză incredibilă.

”La naiba!” am gândit în sinea mea, imediat când am văzut-o apărând în fața mea.

Mă apucă de gât și mă trase deoparte:

-Putem face asta în două feluri cleric al lui Ra, ori mă lași să îl mănânc de viu, ori te distrug și pe
tine și pe el.

-HAHA HA! Rar dau de un asemenea oponent formidabil, să se ferească de atacurile mele și să ia
un ostatic în mai puțin de două secunde. Însă nu cred că eu voi fi o problemă ci el.
 Arătă cu degetul către cadavrul omuli cu katana care acum luase foc și din el se ridică un bărbat
musculos cu o mantie de flăcări și fără de pălărie de această dată:

-oooooooOOOOOOoh! Se pare că te-am subestimat demonule, hehe! Ce zici Atum? Spargem

sau nu o țeastă în seara asta? Zise bărbatul de foc nervos.

Într-o clipire de ochi cei doi zburară cu viteza luminii lamele lor lovindu-se de mâinile ca de fier
ale demonului, aruncând scântei strălucitoare în aerul nopții al serii.

-Cred că ce urmează vă va durea mai rău ca pe mine. Zise demonul apucându-mă de gât și
înfigându-și colții în mine.

O slăbire mă acapară iar ochii mei se închiseră...

Abia îmi mai simțeam corpul, auzeam clinchete și ardere de foc și urlete. Eventual am simțit apa
cea rece iarăși, coborârea mea în infern începuse.

Am înotat la suprafață și am dat ochii cu trei monștrii stând fiecare cu câte o armă la gâtul
celuilalt.

-STOOOOOOOOOOOOOP! Am urlat cât de tare am putut.

Cei trei își întoarseră capetele către mine.

Apoi se făcu liniște plămânii mei urlau în metaluri grele, întunericul îmi aprinse privirea în smoală neagră
și zisesei cu o suflare scăpată din iad:

-Îi voi da eu sângele meu!

Am apucat să zic asta...

Rece

Briza rece a dimineții adia pe fața mea, jaluzeaua subțire se mișca în bătaia vântului, cerul era de
un albastru de cristal cu mici grămezi de nori alocuri. Salteaua rece, cuvertura caldă, mătreața mea ce
cearceaful pernei, lumina puternică de afară. Aceste elemente se simțeau reale, nimeni nu mă trezi sau
ridică din pat fără de voia mea. Ce se întâmplase în seara aceea era acum un figment de departe din
trecut.

Intensitatea momentului fu pierdut atunci în aerul vidic din acel moment.

Sunt singur acum.

Sunt în sfârșit singur...

Nu mi-am dorit asta.

Un blank în mijlocul foii...

O poezie fără de rimă...

Aritmic pierdut.

Rusalka îmi supse sângele, iar cei doi priviră:

-Este și ea o ființă capabilă de rațiune, credeți-mă... CREDEȚI-MĂ!

O reamintire scurtă a discuției pe care am avut-o cu fata în forma ei de om mă dusese la o

concluzie dureroasă dar reală.

Acum stăteam moale, fără chef de viață, am pus mâna pe cicatricea de pe gât.

Am ieșit din cameră...

Jaluzelele trase la intrare, un cadavru la picioarele mele... era bunica.

Inima începu a-mi durdui în piept, am apucat corpul și l-am zguduit de nenumărate ori, cu
lacrimi în ochi, nereușiind să scot niciun cuvânt pe gură, doar sunete gânghete, vocale lipsite de formă,
îmi trăgeam corpul greu pe gresia rece.

Un urlet se auzi din baie:

-TE ROG, NU!

 Împinse-I ușa doar pentru a veda capul mamei mele cum a pocnit în șiroaie lungi de sânge ce îmi
acoperiră fața, plină de lacrimi... Toate rudele mele murise-ră

Eram singur.

Sunt singur.

Aritmic pierdut.

De viață distrus.

DOARE.

DOARE.

DOARE

STOP.

Capete pe bețe în ritualuri satanice îmi apăreau acum în cap, o ultimă oară mi-am mai amintit
gustul mâncării bunicii înainte să mă uit în sus la demonul care acum se lingea pe buze, după o masă
bună.

-ÎȚI PROMISESEM CĂ TE VOI HRĂNI EU! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE!
DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE
CE! DE CEEEEEEEEEEEEEEE! Începusem a izbii cu pumnii de pereți, vocea tremurândă-mi dansându-mi în
gură punând presiune pe mărul lui Adam. Nervii mă cuprinseră:

- DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! DE CE! Am
apucat-o pe fată de umeri și am început să o zgudui, curând nervii mei deveniră doar durere: de ce?...

DE CE AM SALVAT-O...

De ce

de ce

de..

..

Mă târâi până la geam, la fereastra unde cerul albastru dogoritor al verii mă aștepta...

Am izbit capul de perete și am început a bocii...

Ea venii și se lăsă pe vine lângă geam, îmi trase capul la pieptul ei și zise:

-Încă un pas înainte... Nu îl vei putea niciodată da înapoi... orice ai face ele nu se vor întoarce,
sunt moarte... sufletele lor nu au ajuns în rai, au dispărut.
 Am strâns-o de umeri și cu ochii împăinejeniți o priveam gol. Zâmbea dar ochii, asemenea alor
mei erau goli, lipsiți de resentiment dar melancolici.

Am plâns lipit de ea, oră, după oră, după oră... Afară soarele apunea, iar tricoul ei ud de lacrimi
și ochii mei secați încă nu își găsiră pacea.

Nimeni nu mai scoase niciun cuvânt pentru ore întregi, eoni pierduți în abis și eram singur,
singur și rece.

Pentru câteva zile nu am mâncat sau băut nimic, am tras jaluzelele și am plâns în pat, fără să ies
din cameră, briza rece a intrat în fiecare zi pe geam.

Iarăși rece...

Rece...

Amar

Lumina din cameră era un auriu închis, iar razele soarelui străpungeau alocuri plasa de mătase,
întunecând camera, Atum stătea sprinjinit de biroul de stejar, ochii săi bulbucați mă priveau acum cu
milă.

-Ți-ai făcut-o cu propriile mâini, putem zice că ți-ai aprins singur cadavrul cu un chibrit.

Am rămas în tăcere amândoi pentru o perioadă îndelungată de timp, însă într-un final deschise
iarăși gura.

-Pe încheietura ta stângă se află marca. Marca lui Quincunx se află pe brațul tău. Ești legat de ea
pe vecie. Ce s-a întâmplat în aceea seară, a fost o luptă crâncenă în care tu ca un idiot te-ai aruncat în
brațele diavolului dându-I exact destul sânge să ne doboare și pe mine și pe Horvus. Acum ești legat de
ea pe vecie, te va folosi să se hrănească până la sfârșitul vieții tale.Marca simbolizează singurătatea,
timpul petrecut într-o închisoare a vieții. Rusalia nu este așa rea totuși, ai la îndemână o puternică armă
de manipulare și forță nemaivăzută. Deșii este malefică, este loială. Ești o sursă de hrană după care nu
trebuie să alerge ca un animal, probabil nu va mai mânca alți oameni cât timp te va avea pe tine. Ești o
sursă sigură, epuizabilă dar sigură.

Fără de cuvinte, eram acum măcinat de singurătate. Un sentiment netrecător de pustietate, o

aluzie la noaptea în deșert. Nisipul cald de sub picioarele mele trăgându-se în abisul rece, un pas înainte
și încă unul.

Privirea lui Atum, lăcrimau acum.

-Umanitatea a fost o greșeală. A zis el cu vocea tremurându-I.

Mi-a apucat mâna și mi-a întins un talisman cu un ochi pe el. Un talisman albastru cât palma de
lat cu un ochi mov in mijloc. Mintea mea mi-a dispărut din cap și a reapărut undeva departe.
 Eram într-o casă ruinată, găurile din pereți dădeau spre întunericul pur, un static brutal îmi țiuia
urechile.

Iarăși era în fața mea, peisajul ca de iad, întunericul în materie, acum vedeam cum în roiuri
colorate zburau moliile luminoase imitând sunetul de clopot. Își începură un dans de neînțeles pentru
mine, zburdară și formară conturul unui copac. Am călcat afară din casă și am început să pășesc prin
vidul de întuneric. Pașii mei se afundau în apa de pe podea:

Pleosc! Pleosc! Se auzea cu fiecare pas pe care îl făceam, dinamicismul copacului era de un alur
nemaivăzut, am tras picioarele în față și am dat cu mâna în trunchi, în acel moment în mintea mea
apăru, undeva departe o persoană de înălțime medie, într-o rochie întunecată, ochii I se deschise-ră
pentru a da loc unei discromanțe visătoare.

-Găsește-mă...

Ochii mi se deschiseră, iar un gust amar de alamă îmi perturbă papilele gustative:

Mi-au spus să scriu, să scriu totul, să scriu fiecare detaliu al imaginii pe care o vedeam. O
imagine a unui tablou absurd care arată un cer roșu purpuriu închis și o clădire mică în mijlocul unui
deșert lipsit de viață. Mi-am putut doar imagina ariditatea imaginii, căldura emanată de nisipul nopții în
timp ce luna răsărea.

Papilele îmi vobreau în rime greu de înțeles:

Timpul doare

Ochii mi se împăienjenesc când al șaselea astru lovește al cincilea orologiu

Mă simt trist și gol

Parcă se dă dea rostogol

Îmi caut un refugiu

În pierderi de clipe

Pierdute în nisip

Doresc să particip

Atum se întoarse de mine și țipă:

-TREZEȘTE-TE!

Ochii mi se deschise-ră greu asupra peisajului, biroului din camera din spate a molului.

-Înțeleg de ce se întâmplă ce se întâmplă, ce ți-am pus în mână a fost un simplu șarm de gonirea
forțelor malefice, însă în interiorul tău am văzut ce știam deja, se apropie un cataclsim. Trebuie, trebuie
să strângem toate piesele de teseract altfel universul pe care îl știm se va prăbușii.
 Cuvintele sale erau greu de înțeles.

-Ascultă-mă, Nicola. Știu că tot ce zIc sună absurd, există un puternic sfârșitor de lumi, numit
Ochiul Lui Dumnezeu, un zeu, călător prin spațiu ce preia forma unei forme inexistente și se arată
călătorilor printre teseracte. Tu ești acela! Ai avut premoniția în timp ce credeai că mori corect?

-Corect.

-Ai o putere ascunsă, de a schimba universul din jurul nostru, problema este că odată ce o faci
nu ne mai putem întoarce în universul original.

-Poftim?

-Ți-am zis deja, sunt un specialist în odități de genul. Ce vreau să spun este că în mod normal nu
am putea, însă dacă avem toate piesele de teseract.

Fix în momentul acela țeasta a început să îmi țiuie, am început să îmi aud inima în cap, iar corpul
meu a început devenii semi-transparent.

-STOP! NU NU NU! ȚI-AM ZIS CĂ NU TE VEI PUTEA ÎNTOAR-

O voce slabă se auzea din depărtare, de peste munții de întuneric:

-Ochiul lui Dumnezeu este un simbol care este reprezentativ pentru vegherea divine, a Ființei
Supreme care are grijă de întregul univers. Este prezentat ca un singur ochi uman închis într-un triunghi
și adesea înconjurat de nori sau explozie de lumină. Cunoscut și sub denumirea de „Ochiul Atotvăzător”
și „Ochiul Providenței”, simbolul a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru a semnifica atotștiința și
omniprezența lui Dumnezeu și puterea Lui, păstrând și păzind caracterul...

Paralel

Sunt într-un colț, vreau să evadez, vreau să fug de tot acest trafic care îmi inundă mintea. Mă uit
la acest tavan de ceva vreme, văd petele întunecate cauzate de mucegai, aproape formează un model de
fluture, nu-i așa? Un fluture de carne...

Un sunet ominos, îmi întrerupe firul gândirii.

„Huh! Ce naiba a fost asta!” Mi s-a părut că tocmai am auzit o bufnitură puternică de undeva.

Probabil vântul, țâșnește ca nebunul... mi-am pierdut din nou linia gândirii. Se simte ca și cum
am mai făcut asta înainte, am mai stat aici. Ce naiba este asta totusi? Tot aud acest bâzâit mecanic
ciudat. Vine din dulap? Mă ridic din pat și mă uit mai bine la garderoba mea. Da! Cu siguranță aud ceva
din spatele lui... Asta este într-adevăr ciudat. Dau dulapul deoparte și spre surprinderea mea există un
hol lung cu uși pe fiecare parte:

„Arată ca un hol de hotel”, mă gândesc în sinea mea.

 Fac un pas înainte și apoi mă cufund complet în lumină. Clipesc pentru o secundă și când mă
întorc ușa dispare. Sunt blocat aici! Arunc o privire spre acest hol lung moscat cu un miros puternic de
mobilier nou. Parcă a fost făcut chiar în fața ochilor mei. Pereții sunt maro deschis, dar pătați cu diferite
tipuri de substanțe. Întregul hol pare să continue și mai departe până la infinit și dincolo. E atât de lung
încât nu-i pot vedea sfârșitul... Oare dorm? Este acesta un vis? Pe măsură ce trec pe lângă fiecare uşă,
încercând fiecare mâner, observ că plante mici verzui încep să încolţească de pe pereţi, flori cu petale
colorate cresc chiar în faţa mea formând un model coloaturat sau curcubeu pe măsură ce încep să
strălucească, luminile colorate pe care le emit încep să sară din perete în perete, întinzându-se pe
aceștia aritimic, făcând întregul hol să arate aproape ca un tablou colorat, vița de vie preia pereții pe
măsură ce încep să cresc ritmul pașilor mei. Observ cum începe să se scurgă apa din pereți și podeaua
începe a scârțâii.

Trec pe lângă o fereastră, apoi mă întorc să văd ce era afară, e un fel de vid făcut din lumină. Nu
văd nimic... Stai, e o bancă afară! Încerc clanța ușii de lângă fereastră și spre surprinderea mea se
deschide. Când intru, mă uit înapoi pentru o secundă, la florile care continuă să crească și trec pe lângă
fereastră.

Trec prin neant și ajung la banca unde stă o fată de vârsta mea, are părul negru scurt, ochii
căprui și nu prea disting nimic altceva în afară de uniforma școlară cu o fustă scurtă cu model în carouri.
Ea mă privește nemulțumită, de parcă aș fi un fel de figurant într-un film, îmi fac curaj și o întreb:

-Poți să-mi spui unde ne aflăm? ea îmi aruncă o privire ascuțită ca un brici.

-Nu știu, nu-mi pasă și chiar dacă aș ști de ce te-aș ajuta? Tocmai te-am cunoscut și nici măcar nu știi
cum să te prezinți corect

Atitudinea ei mă enervează, chiar stresează, își dă ochii peste cap.

-Ei bine, ummmm... mă bâlbesc pentru o secundă, mă gândesc. Ce ar trebui să spun? Oh Doamne! Ce
naiba să spun? Reușesc doar să scuipă un cuvânt „Sunt...” Acolo mă opresc din încercarea mea patetică
de a zice ceva, mă uit la ea, acest sentiment mi se pare familiar cumva...

Nici nu mai știam cum mă cheamă...

Ceva clar nu era bine.

-Deci, ghicesc că ești unul dintre acei copii introvertiți, nu? Bine, doar... Trebuie doar să taci! Nu am
nevoie să mă enerveze nimeni ăn momentul de față.Te pot ajuta dacă îți ții gura! Este clar?

Dau din cap cu ușoară incertitudine.

-Ceea ce ți-am spus e adevărat, nici nu știu cum am ajuns aici, îmi amintesc doar că m-am culcat
și m-am trezit aici, am văzut această bancă afară și am decis să merg până la ea. M-am așezat pentru o
secundă și apoi tu ai apărut de nicăieri... Urmează-mă!

O urmăresc pe hol, în timp ce atinge fiecare clanță a ușii. Totuși, tot holul emană o atmosferă ciudată; se
uită înapoi o secundă și apoi spune:
 -Nu arăți că ești pe aici... De unde naiba ești? Mă uit la ea în gol încă o dată, nu mă pot forța să îi
zic ceva, nu pot, mă gândesc, dar nu pot spune.

De unde sunt? Bună întrebare. Nu îmi amintesc...

Continuăm să mergem pe hol până când încep să aud un sunet ciudat în ceafă. Simt că sufletul
îmi părăsește corpul... Mă opresc o secundă să mă gândesc:

De unde ar putea veni acest sunet? Îl aud, e aproape ca bătăile inimii, un zgomot repetat... Mă
întorc și spre surprinderea mea e un perete chiar în spatele meu, un ceas vechi cu pendulă stă acolo,
mișcându-și pendulul auriu uriaș ca limba unei broaște. Mă uit la fată și o bat pe umăr:

-Hei... ummm asta nu era aici înainte, nu? Se intoarce ușor supărată apoi se uita la el, pare...
confuza:

-Ce naiba ai făcut?!

Încerc să deschid ușa, de la ceas dar nu se mișcă, ea trece pe lângă mine, sparge sticla cu pumnul
și scoate o bucată de hârtie. Stau acolo o secundă, șocat:

-Ce! Cum naiba nu te doare mâna?

Ea scoate pumnul și mi-l arată o grămadă de bandaje pe degete se află pe aproape toate
degetele.

-Să spunem că am doar puțină experiență în spargerea ferestrelor...

Ea se uită în jos puțin rușinată pentru o secundă, se întoarce și îmi înmânează hârtia spunând:

-Asta este ceea ce ai vrut, nu? Doar citește-l! Nu avem toată ziua.

Mă uit la hârtie, dar este goală, mă întorc spre ea și îi spun despre asta, ea mi-o ia din mâini apoi spune:
 -Nu! Scrie clar întoarce-te!

Mă întorc și... mai e un zid în spatele nostru.Mă chinui să găsesc o deschidere în perete, încerc
cât pot dar nu e de folos, cred că înnebunesc. Mă întorc din nou și o găsesc privind peretele cu ceasul
bunic înaintând spre noi:

-OH NU! NU VOI MOR AICI! țipă ea în timp ce începu să lovească în pereți, din ce în ce mai tare.

Pereții... cu siguranță se apropie, există vreo modalitate de a-i opri?! Încep să intru în panică,
inima îmi bate repede și nu pot face nici o singură presupunere logică... Simt că pământul de sub mine
se deschide... Cad într-o groapă de țepi... Durerea este insuportabilă, unul dintre țepi mi-a trecut prin
gât...sângerez...Fata incearca să spuna ceva dar nu o aud...Totul se stinge...și ea este ranita, cred că...și -
ea va muri și ea...Ce naiba fac! Tepii se întorc în jurul nostru formând o minge apoi pentru o fracțiune de
secundă simt o durere imensă... apoi s-a terminat îmi părăsesc corpul, văd totul distrus..., picioarele sunt
rupte, brațele la fel, stomacul perforat și mi-a căzut capul din corp. Camera s-a făcut din ce în ce mai
mică până ne-a tras spre o trapă sub picioarele noastre care se deschidea într-un fel de chestie cub
făcută din țepi, care s-a activat din cauza greutății noastre... Chiar așa mor? Văd că sufletul fetei
părăsește și trupul ei... Îmi pierd cunoștința...

Mă trezesc cu senzația de soare pe piele, soarele auriu strălucind prin perdele... sunt în rai?

Văd o bucată de teseract în palmele mele, o strâng și mă trezesc în biroul lui Atum. Fuge spre
mine și mă strânge de umeri. Mintea mea zburdă departe și îmi reintră în corp brutal, mă simt amețit:

-Ce naiba, Atum!

-Nu mă așteptam să te teleportezi pur și simplu în altă dimensiune și să obții așa ușor o bucată
de teseract.

-Nu am înțeles nimic din ce s-a întâmplat parcă îmi pierdusem memoria.

-Stai calm va trebuii să facem asta încă de multe ori...

Îmi apucă teseractul din mână și îl puse la un loc cu alte chestii ciudate într-o cutie.

”Urmează zile grele” mi-am zis singur...