Ăsta e locul la care visez de când am aflat că există, în serile calde, din mijlocul verii,

când mă uitam cu taică-miu la televizor, pe barcă... Americanii au cucerit minţile tuturor

copiiilor din ţările subdezvoltate cu filmele lor dionisiace. Încă de pe atunci voiam să beau, să
fumez, să distrug - să mă auto-distrug. Încă nu pot spune că m-am curăţat de hipnoză. Nici nu
am început corect. Le-am luat la rând - toate nenorocirile lumii - ca şi cum ar fi datoria mea
să le încerc. Sper ca, la un moment dat, să le termin, sau măcar să apuc un alt drum. Terasa
asta e un alt hazard spiritual de pe listă. Mi l-am dorit aşa cum orice copil sărac şi decent îşi
doreşte succesul. Aşa mi-au spălat mie creierul filmele americane. M-au făcut să îmi însemn
viaţa cu scopul de a ajunge pe acoperişurile lor. Halal vise. Cu toate astea, nu pot să-mi reţin
entuziasmul că stau pe o canapea maro, din piele, pe vârful unei clădiri.

Sunt mulţi oameni aici, jumătate pe jos, restul încă mai vorbesc. Şi băutură - pahare
mari de plastic, din care orice drog are gust de iluzie. Eu aleg să beau din sticlă. Haos !
agitaţie fără explicaţie... ca şi cum o grămadă de visători au fost aduşi laolaltă să-şi
împlinească destinul. Atâţia oameni pe orizontală, care au reuşit, şi cei câţiva rămaşi pe
verticală... Vreau să mă ridic, dar încă nu îmi amintesc cum.

Raţiunea aduce clipa în dizgraţie. Când nu am destule amintiri care să mă reducă la

prezent, am învăţat că timpul nu există. Ce mai rămâne de făcut atunci ?! Trăiesc ce am şi mă
rog să nu se termine. Fără întrebări, deducţii şi planificări exigente. Mi-ar consuma un timp pe
care nu-l am. Simt o extensie a mâinii dreapte, şi chiar când încerc să o deduc, se ridică pentru
a putea fi văzută.

Cerul s-a înverzit când m-am uitat la el. Cea mai strălucitoare stea din sfera nordică a
cerului observabil, Arcturus, şi-a păstrat culoarea. O stea albă, o noapte verde. Arcuturus a
intoxicat spaţiul cosmic la fel cum m-a intoxicat şi pe mine. De prin secolul 19, am suferit de
Arcturiada doar un marinar şi cu mine. M-am convins. E un vis. Subconştientul îmi va picta
ororile pe sticla fragilă de spirit americănesc. Fricile o să-mi bântuie terasa asta perfectă până
când cedez autorităţi adevărate. Degeaba mă zbat, mă gândesc, doar să ies... Creierul meu
încearcă să se regenereze ad-hoc, fără speranţă. Până mâine am să uit tot şi nici nu am să ştiu
dacă a trecut o zi sau doar o secundă. Am să mor deprimat.

În poala mea doarme o fată cu părul lung, portocaliu. De asta mi-a plăcut de ea ? că
avea părul exagerat de lung ? Ea mă împiedică să mă ridic. Ar trebui să o trezesc şi să plec..
Mâine am muncă...sau azi ?! Nuanţa asta de cer întunecat nu îmi dă niciun indiciu temporal.
Poate să fie de abia miezul nopţii, dar şi aproape de răsărit. Măcar am dormit. Dar ăsta nu se
numeşte somn. Eu ar trebui să o ştiu cel mai bine. Somnul e prea preţios şi important ca să-l
prind pe unde apuc. Necesită eforturi fizice şi concentrare puternică. Eu doar am fost
inconştient pentru câteva ore, fără să mă odihnesc. Şi fata asta... ar trebui să mă gândesc şi la
ea. Oare merită să o trezesc ?! O mai pot lăsa inocentă şi fericită câteva minute, asta numai
dacă nu sunt în întârziere.

Acum, când doarme, am în poală doar o masă portocalie care parcă se contractă şi se
măreşte cu fiecare respiraţie. Nu i se mai văd firele lungi, elegante, când stă aşa. Probabil asta
a fost arma cu care m-a prădat pasiv. Aşa fac femeile. Acum aş putea foarte uşor să o consider
o vulpe, care şi-a făcut culcuş unde a găsit mai bine. Aş putea să o mângâi, să o iubesc fără să
mă întreb dacă simte şi ea la fel. Însă dacă s-ar trezi, ea nu ar fi fericită, dacă s-ar trezi şi nu ar
fi vulpe. De aia îşi ţine părul atât de lung, ca să nu fie confundată cu un animal, un simplu
pieptănat să arate că intenţiile i se reflectă în aspect. Noduri peste noduri de strategii - oamenii
sunt plase.

Destul cu lâncezeala. Ţine cont că e o iluzie şi distruge cuibul acela ! Nu o să cadă

nicio pasăre din el, ai să vezi ! Ghemul portocaliu te imobilizează cu tandreţe. Ce e mai
important ?! Dacă nu mă duc la muncă - alte terase pe acoperişuri, petreceri şi oameni, alte
fete cu părul pufos, gâdilicios la vârfuri – nu o să mă mai duc nicăieri, nu o să mai pot reveni
aici.

Ca şi cum gândurile mi-ar fi fost sonore, fata se trezeşte. Picioarele îmi sunt eliberate.
Pot să mă duc unde vreau fără să fiu nevoit să bruschez pe nimeni. Indiferent de ce am trăit
aici, e timpul să mă duc acasă. În nu ştiu câte ore trebuie să fiu la muncă, dar am amnezie. Ce
oi fi luat ? Ce mi-o fi dat ? Se uită la mine ca la un copil care a săvârşit o trăznaie. Ştie unde ar
fi trebuit să fiu. Îmi cunoaşte viitorul.

- Unde naiba te duci ?

Ca să-i răspund, trebuie să mă asigur că frica mea e întemeiată.

- Cât e ceasul ?
- Nu trebuie să te duci mâine la muncă, de câte ori să-ţi mai spun ?!

E clar că visez. Dar am amintiri. Încep să-mi revină. O ştiu pe fata asta dinainte să vin
aici. Ea m-a adus. Mi-a făcut cunoştiinţă cu Alex. E terasa lui, apartamentul lui e sub noi.
Vrea să-mi producă piesele. Ana mi-a făcut cunoştiinţă cu Alex ca el să îmi scoată albumul.
Au ascultat amândoi ce am înregistrat până acum şi le place la nebunie. Ok, încep să-mi revin.
Totul e mult mai bine decât am crezut. De asta sunt aici, nu pentru muncă.

- Cred că am băut prea mult... (dar încă nu ştiu dacă asta e cauza)

Mă aşez înapoi pe canapea, lângă ea. Timbrul gros m-a adus la realitate. O fată ca asta,
cu siluetă de albină, ochi verzi şi reci ca un lac de munte înconjurat de brazi, aproape îngheţat,
Nu te-ai fi aşteptat să vorbească aşa. Vocea ei îmi îngroapă inima mai rău în tentaculele ce
mi-au capturat-o. Răguşeală surdă, tasată amar, plus două trei corzi vocale care scârţâie la
sfârşit. O respect. Sau mi-e frică de ea. Din corpul acela fragil, ca o notă muzicală, glăsuieşte
un suflet antic. Orice vorbă aş spune eu sună ca o farsă. De pe buzele ei scapă numai
adevăruri primordiale.

Îmi părea imposibil ca Ana să vrea vreodată să fie prietena mea. Îmi amintesc totul
acum şi nu mă mai încap de bucurie. Mi se face greaţă. Cum aş putea să fiu vreodată atât de
fericit ?! Îmi amintesc cum m-a luat atunci de mână, şi am mers să căutăm jurnalul lui Frantz
Kafka împreună. Când eu am spus că există, în biblioteca aceea conservatoristă, în care
nimeni nu mai credea, omul acesta străin şi rece a apărut din întuneric şi m-a îndemnat către
destin. O lumină pe care numai eu o vedeam, dar nu puteam să o ating. Ca şi cum mi-ar fi
ştiut destinul şi l-a deosebit de celelalte „cruci” ale sorţii pe care oamenii şi le creează şi le
poartă singuri. Îi simt mâna caldă şi puţin transpirată de atunci, în palma mea de aproape
aceeaşi dimensiune. Mi-e dor... Când moartea îţi devine cel mai apropiat prieten, îţi dai seama
că ea a fost tot ce ţi-ai dorit vreodată şi ajungi să o iubeşti. Eu am iubit-o pe Ana dinainte ca
ea să-mi zărească slăbiciunea fumegând în aer, şi să decidă să mă salveze. Iar acum, când
aceeaşi mână îmi umple toate golurile dintre degete, şi mă strânge până devenim siamezi, ştiu
că imposibilul s-a întâmplat şi m-a făcut invincibil.

- Am adormit ca proştii ! îmi spune.

- Aşa se pare. Eu nu mai ţin minte ce am luat.
- Nu am luat dragă nimic, stai liniştit ! Am băut doar.
- Ce ?
- Nu mai ştiu ce. Nişte vodcă, nişte gin. Tu începuseşi o bere...
- Da, e încă începută. Ridic să vadă berea prin care, mai devreme, eu vedeam stelele
şi cerul.
- Îmbătrânim bătrâne !

„Bătrâne” ! Aşa mă alintă de când am găsit jurnalul. „Uite că l-am găsit bătrâne
detectiv ! Vezi ?! Dacă nu te iei după alţii şi crezi în tine ?!”, „Tu ai crezut, nu eu. Nu aş fi
mişcat un deget dacă nu erai tu să mă împingi de la spate.”, „Orice detectiv are nevoie de un
secund ca să-l convingă că instinctele lui nu sunt pure fantezii. Un gânditor fără o ancoră în
realitate nu e nimic. Nici o ancoră fără vas nu e mare lucru”. De atunci, Ana e ancora mea.

- Trebuie să ne ridicăm...să-l căutăm pe Alex. A spus că o să bage şi melodii de-ale

tale în seara asta ca să vadă cum reacţionează publicul. Dacă a băut sau a făcut
altceva, sigur a uitat.
- Sau poate că le-a pus şi au fost atât de plictisitoare că şi noi am adormit la ele.

Zâmbeşte.

- Se prea poate şi asta. Hai, mişcă-te şi mişcă-mă şi pe mine !

Din nou în căutare. Cuplul agenţilor hip s-a repus în mişcare. Iată cum mă regăsesc din
nou în filmele americane. Am făcut câţiva paşi de la canapea, cu mine în faţă, şi deja îi simt
lipsa. Fără ea sunt pierdut. Mă opresc să o aştept şi îi caut chipul în coconul acela de păr. Îl
găsesc la fel de calm, la fel de înţelept şi dulce. O opresc din drum, pauzându-i determinarea.
Mă priveşte, surprinsă de gestul meu. Îi cuprind talia subţire cu palmele şi mă aplec să o sărut.
Veridicitatea buzelor ei îmi justifică relevanţa, motivul de trăi, de a lupta - „N-oi fi eu aşa de
special, dar dacă ea a văzut ceva în mine şi mi-a oferit luxul de-ai simţii buzele când vreau,
trebuie să însemn şi eu ceva ”.
 *

Alex se afla în casă. Stătea în picioare, la capătul unei mese. Juca beer-pong. Avea
plete blonde şi cioc, un norocos moştenitor al genelor Kobainiene. Purta sacou cu blugi si
avea pe puţin patru brăţări la o mână. Arăta ca un muzician autentic, genul de tip cu care aş fi
văzut-o pe Ana înainte să schimbăm o vorbă. Nici nu băgă de seamă când ne apropriarăm de
el, atât era de amorţit, sau de arogant. Cu toate că am avut senzaţia că nu era prima dată când
interacţionam, nu aveam nicio memorie despre el. Nu ştiam la ce să mă aştept. Ana nu
aşteaptă.

- Băi !
- Hai ?! Anaaaa ! Ia zi, cum merge ? Te distrezi ?
- Da, totul e super fascinant, doar că m-a luat puţin somnul.

El râde de parcă nu are orgoliu. Încă nu e prea târziu ca totul să se dovedească a fi un

vis. Dacă e aşa, nu vreau să-mi imaginez o realitate în care nu sunt cu Ana.

- Ia zi, care-i treaba ?! Nu-ţi convine muzica ? Nu ţi-ai găsit niciun tip cu care să te
prosteşti ?
- El e prietenul meu ! Îl mai ţii minte ? L-ai cunoscut acum 4 ore ! Ai promis că o
să-l ajuţi să-şi scoată albumul. Chiar petrecerea asta era ca să vedem cum
reacţionează „lumea bună” la melodiile lui.
- Ai dreptate. Îmi pare rău ! Hey tu, se uită spre mine, îmi pare rău frate ! Ştii cum e
pe dastea nu ?! Uiţi şi cum te cheamă.
- Da frate, nu-i problemă. Noi voiam doar să-ţi amintim de melodii.

Nu ştiu la ce „dastea” se referea, dar pot să-mi imaginez cum e pe „acel ceva” care te
face să uiţi cum te cheamă. Oare oi fi luat şi eu acelaşi lucru de nu mai ţin minte
nimic ? L-aş întreba dacă nu ar fi Ana aici să mă judece. Nu mai ţin minte dacă ea era
de acord sau nu cu genul ăsta de lucruri. Am impresia că nu. Nu risc. E iritant la culme
să trăieşti doar din sentimente, fără niciun fel de amintiri concrete.

- Acu’ le pun, nu-i bai. Acu’ le pun şi, fie că le place fie că nu, o să le las să cânte
până la răsărit.
- Mda, nu ăsta era scopul, dar mă rog, intervine Ana din nou.

Alex pleacă, se duce către locul de unde vine muzica, iar Ana se întoarce către mine.
Se lasă într-un picior şi îmi pune palmele mici pe piept. Se creează un spaţiu doar pentru noi.
Mesajul ăsta e privat şi e îngrijorător cât de multă satisfacţie îmi provoacă gândul că fac parte
din această bulă separată de restul lumii.

- Mai stăm puţin, vedem cum decurg lucrurile, după care putem să plecăm. Ideea
oricum nu era să le impună melodiile tale lăsându-le pe repeat, ci să vedem dacă le
observă cineva în special, din tot playlist-ul.
 E bula ei, iar din ea fac parte şi eu. Sunt un suflet unic şi independent şi singura mea
legătură e cu însăşi Lumina. Mă întreb dacă ar mai sta cu mine dacă ar ştii cât de dependent
sunt. Cum oare de nu mă dau de gol ?! Faptul că sunt un bun actor o fi un alt lucru pe care nu
mi-l amintesc.

- Mă duc până la baie.

Despărţirea, inevitabilă. O aşteptam demult pentru că ştiam că vine.

Odată cu propria-mi voce, care acoperă fundalul în fraze rimate, apare şi Alex cu doi
băieţi de culoare. Par că se îndreaptă ţintă spre mine. Sentimentul produs de propria-mi
melodie se intensifică ca un burghiu de apă în măruntaie uscate când beat-uri ciudate îmi
acompaniază vocea din difuzoare. Mă simt bine pe muzica mea. Oare şi ceilalţi s-or simţi la
fel ?! Am avut dreptate, Alex cu brigada lui împrietresc în faţa mea.

- Hey boy ! Strigă unul dintre negri ca să acopere sunetul. Ridică un deget spre cer,
îl aproprie de ureche şi spune: This you ?!

- Yeah ! You like it ?

Râde şmechereşte precum tipii super încrezători din videoclipuri.

- Ahhaaa. Gooooood. Nice. Hey, come with us !

- Vor să vii cu noi să ne relaxăm în studio. Ăştia sunt băieţii care o să te scrie pe
CD-uri dacă le place de tine. Şi se pare că le place. Completează Alex. Te bagi ? Ţine
arătătorul şi degetul mare de la mâna dreaptă lipite şi le duce gură, după care expiră intens
dioxid de carbon.

- La nişte H, te bagi ?

De parcă eu nu ştiam ce înseamnă „relaxare”.

Cu toate că mă reţine senzaţia ciudată că am uitat ceva, nu văd de ce nu aş merge să

mă distrez, în particular, cu oamenii care îmi pot decora viitorul în auriu. Sunt numai eu şi ei
acum, iar ei au decis să coboare o punte de legătură. Mă vor pe mine în bula lor. Am plecat de
mult de pe locul în care gândisem toate astea. Nu aveam de ce să rămân. Totuşi ?! De ce mă
simt aşa ciudat ? De parcă am comis o crimă.

Luigi, cum îl chema pe unul dintre băieţi, mă întreabă de sample-urile pe care le-am
folosit în melodia care se auzea acum afară. Nu ştiam răspunsul, aşa că i-am zis ce voiam să
fac de acum încolo, ca şi cum aş fi făcut-o.

- Înregistrez sunete reale şi le folosesc ca sample-uri. Nimic nu e din program.

 Se minunează, iar gura lui rotunjită în formă de „wow” mă face să mă gândesc la
momentele în care am exclamat şi eu aşa. Unul este atunci când am citit următoarele rânduri
din jurnalul a lui Frantz Kafka – „sursa operelor mele este un ghemotoc de fericire
inconmesurabilă, din care scot fire imaculate şi fără cusur. Practic, în artă testez viaţa din altă
perspectivă, normală, pentru că, de când m-am născut şi până acum, am cunoscut doar lumina.
Nu am trăit nicio secundă în care să nu fiu recunoscător pentru că trăiesc, nu am cunoscut
tristeţea şi angoasa. Fericirea mea e constantă, iar corpul simt că-mi cedează unei presiuni ce
nu ţine de dimensiunea asta oscilantă în intensitate. Sunt curios să gust depresia şi desfrâul
lacrimilor, dar nu pot decât să mi le imaginez, şi să întreb lumea dacă este corect, dacă ce-mi
imaginez eu este la fel de colorat cum simt ei.”. La a cincea tură pe care ţigareta o parcurge,
motivul vinovăţiei mele amorţeşte foarte mult, iar trecutul devine un concept irelevant. Pot să
gust prezentul cu limba şi-mi usucă gura. Am nevoie de apă.

Simt că am făcut ceva semnificativ cu timpul meu atunci când o activitate mă aduce
într-un loc nou. Cum ar fi studio-ul acesta. Cu cât locul este mai interesant, şi mai diferit de
celelalte în care am fost până acum, cu atât realizarea e mai mare. Aşa îmi cuantific succesul,
în cât pot să reduc din ceaţa necunoscutului spaţial de pe această planetă. Şi cu atât sunt mai
meritos, cu cât efortul depus nu a fost centrat pe a ajunge în locul respectiv şi nici nu s-a
simţit ca un efort. Să scrii şi să citeşti ce-ai scris la o lansare, să pictezi şi să îţi vezi tabloul
înrămat într-o galerie pe care nu ai fi vizitat-o cu altă ocazie, să cânţi şi să te asculţi cântând
într-un studio plin de instrumente şi CD-uri, şi peste tot înconjurat de oameni care consideră
efortul tău minim talent. Pot să spun toate astea bazându-mă doar pe senzaţia de acum. Nu îmi
amintesc altă dată când am apreciat atât de mult spaţiul în care mă aflam. Nu e nimic ca
prezentul, chiar dacă te minte când vede că nu ai un trecut la care să-l raportezi. Sau trecutul
te minte şi prezentul spune întotdeauna adevărul ?!

E incredibil cât de mult poate culoarea pereţilor să-mi schimbe starea. Maroniul
deschis al zidurilor ne permite dizolvarea în noi. Suntem artişti şi bula noastră e privată de a
celorlalţi. Nu oricine poate să ajungă aici. Şi iată că eu am intrat, mi-am scris propria invitaţie
cu un efort insesizabil. Asta înseamnă că aparţin prin gene. Doborâţi de puterea originalităţii
supreme, ne scufundăm în tronurile noastre din piele, înconjuraţi de tobe, chitară, şi un
modulator de sunete, instrumentele cu care conducem, din dimensiunea asta, lumea. Suntem
faraonii epocii afective, şi cel mai bine e că nu am nevoie de amintiri ca să fim asta, pentru că
raţiunea aduce clipa în dizgraţie. Cel care mi-a deschis poarta e şi cel care poartă coroana.
Auriul de pe faţă şi din cap se uneşte, iar din scufundătura fotoliului, capul lui Alex
străluceşte. Acum înţeleg că el este adevăratul rege al transcendenţei, şi sunt pregătit să-l
urmez până la capătul eternităţii, dacă îmi acordă nemurirea.
 *

- Bă !
- Eh ?
- Acum mi-am amintit, de ce dormeai acolo pe canapea ? Nu îţi place petrecerea ?

Deci m-a observat. Nu ştiu ce să-i spun pentru că nici eu nu ştiu de ce dormeam acolo.
Poate chiar nu mi-a plăcut petrecerea. Dar să fi fost ea atât de oribilă încât să îmi fi produs
amnezia asta blestemată ?! Alta trebuie să fi fost cauza.

- Bă, chiar nu ştiu. Nu am ce să-ţi spun. Habar nu am de ce am adormit. Nici nu

băusem. Aveam o sticlă de bere începută.
- Am văzut, te uitai prin ea la un moment dat. Or o fi din cauză că nu ţi-ai găsit
niciuna cu care să te prosteşti p-aici ? Sau ai prietenă ? Crede-mă că nu mai ştiu !
- Nu am.

Poate ăsta e motivul.

- Dar nu ăsta e motivul, îi răspund.

Nici nu-mi amintesc.

- Chestia e că nu m-am dat la nimeni. Sigur îmi aminteam o respingere.

Durerea rămâne întotdeauna proaspătă, în ciuda somnului şi a substanţelor de amânare.

- Eh, atunci eşti ciudat ! Măcar o dai bine cu cântatu’. Acum sigur o să ai o şansă.

O şansă la a deveni invincibil. Dacă o găsesc pe aceea care să mă domine, eu am să-ţi

cuceresc regatul. Trebuie să fiu al doilea în rang ca să-mi ating absolutul, dar sunt blestemat
să rămân singur şi primul.

Frământarea de mai devreme a atins fundul paharului şi s-a propulsat înapoi la

suprafaţă. Simt că am făcut ceva foarte rău, dar nici de frică nu pot să-mi amintesc ce anume.
Îmi dau seama că sunt exact în locul în care ar trebui să fiu, în care am muncit să fiu, dar mă
agasează instinctul. Poate nu sunt obişnuit cu lucrurile bune şi mintea mea caută să
contrabalanseze perfecţiunea momentului - mai bine mintea decât destinul.

Am început să admir lucrările lui Frantz Kafka de când am mers la muzeul scriitorilor,
cu o profesoară de antropologie de la facultate şi alţi câţiva colegi. Printre ei se afla şi Ana.
Mai vorbiseramm de câteva ori până atunci, dar fuseseră discuţii scurte, de curtoazie. Trebuie
să fii un om remarcabil ca să fii ţinut minte chiar şi din acestea. Ea mi s-a imprintat în
memorie la fel cum a făcut-o şi Kafka. Cei doi stâlpi ai personalităţii mele.

Tot orbecăind prin muzeul acela plicticos, la un moment dat, m-am rătăcit de grup,
relativ intenţionat. Mă săturasem de toate informaţiile pe care profa ne spunea că era necesar
să le reţinem dacă aveam de gând să urmăm stagiul de practică de acolo. Eu aveam mare
nevoie de practică, de asta m-am şi dus, dar gândul mi s-a schimbat când a adus în discuţie
memoria. Niciodată nu mi-a plăcut să memorez lucruri pe care alţii mi-au impus să le
memorez. Defapt, nici nu pot să fac asta, chiar şi când încerc. E un război grozav în mine, de
când mă ştiu, între raţiune şi instinct. În orice caz, tot orbecăind singur prin muzeul acela
imens (scriitori aveau doar o sală repartizată din înteaga clădire), am ajuns în sala de artă.
Prefer tablourile şi sculpturile în faţa textului pentru că mi se pare că transmit emoţii mult mai
complexe într-un timp mai scurt şi cu un efort mai mic. Acolo l-am zărit, pentru prima oară,
un tablou de Frantz Kafka, între o replică în miniatură a Coloanei Infinitului de Brâncuşi şi
Decalomania de Magritte. Arăta ca un portal. Prima oară am crezut că văd un triunghi galben
pe un fundal albastru. Eu mă uitam la el şi el se uita la mine ca o uşă care îmi cere să-i trec
pragul. M-am apropriat şi am constatat că pictura descria o scenă deloc comună, dar mult mai
pământeană decât ce văzusem eu prima dată. Tabloul mă atrăgea, cerea ceva de la mine.
Instinctul. Înainte să mă aproprii şi mai mult, am avut brusc impresia că cineva mă urmărea.
Am cercetat împrejurimile şi am constat că eram tot singur. Triunghiul pe care crezusem că l-
am văzut s-a dovedit a fi o ambarcaţiune medie. Pe punte se afla un bărbat îmbrăcat ca un
căpitan de vas francez şi o femeie culcată pe spate. Căpitanul se afla în partea din spate a
bărcii, iar corpul lui, cu mâinile ricate în aer, formau, împreună cu picioarele crăcănate, un x.
Părea că vorbeşte cu cerul. Femeia era pe jumătate dezbrăcată, cu un sân afară şi cu rochia
ridicată de la brâu în sus. Contemplând această scenă, dintr-o dată îmi veni un gând tare
ciudat. Simţeam invidie faţă de marinar. Îl detestam pentru faptul că era atât de familiar cu
femeia de pe puntea lui, că aceasta îşi permitea să stea dezbrăcată acolo. Le simţeam
aproprierea şi îi invidiam. Indiferent ce s-ar fi întâmplat pe ambarcaţiunea aceea, cei doi
aveau propria lor bulă de intimitate şi confort, iar pictorul acesta le-o imortalizase pentru
eternitate. Nici nu conta dacă fuseseră sau nu vreodată personaje reale, ceea ce conta era că eu
nu eram decât un străin pentru ei. Femeia aceea nu s-ar simţi niciodată atât de confortabil pe
puntea mea. Gândindu-mă la asta, am înlocuit-o pe femeie cu Ana şi invidia s-a adâncit
profund. Eram mai străin şi separat de ea decât aveam vreodată să fiu de personajele acelui
tablou kafkian.

Ca şi cum plângerea îmi fusese ascultată, zeii lamentării mi-au trimis pe cineva. Am
simţit pe gât o respiraţie caldă şi m-am întors cu gândul că am să văd o fantomă. Era Ana,
mama tuturor fantomelor, dirijoarea filarmonicii tragediei, obiectul incocent al aţâţării
necurate. Am început să-mi imaginez lama care va tăia şi această legătură sezonală.

- M-a trimis profa să te găsesc.

Şi a venit.

- Ce faci aici ?!
 Dar şi-a ratat ţinta.

I-am spus că mă plictisisem şi am găsit tabloul acela care îmi atrăsese atenţia. A
început să-l analizeze şi ea.

- Ciudat.
- Straniu.
- Ca tine.
- Mulţumesc.
- Nu ai de ce să te superi, să fii ciudat e o trăsătură ca oricare alta.
- De-asta am spus mulţumesc, de ce crezi că m-am atacat ?
- Of...

Era interesată. A rămas cu mine până ce un ghid a venit să ne cheme pe amândoi la

intrare. Mi-a spus că şi a văzut aceleaşi lucruri ca şi mine. Că tabloul nu avea niciun sens, şi
că nu mai auzise de Frantz Kafka până atunci. Am vorbit despre lucruri diverse, nu neapărat
legate de tablou, dar nu ne-am dezlipit niciun moment ochii de la el. Eu ştiam ce se întâmpla.
Se crea o nouă bulă. Între noi. Eu şi cu Ana cream o bulă de intimitate faţă de care toţi ceilalţi
oameni erau separaţi. Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Înainte să plecăm, ea a făcut o
observaţie.

- Aaaaa, gata, mi-am dat seama la ce ne uităm !

- Da, ştiu, la un tablou.
- Amuzant, dar mă refeream la scena din tablou. Femeia aia naşte.

Asta a deschis drumul către următoarele noastre conversaţii, faptul că observaţia ei

avea sens. Problema a fost că nu am găsit nicăieri vreo interpretare a tabloului, sau măcar
ceva instrucţiuni lăsate de autor. Faza e că nici măcar profesoara noastră nu auzise nimic
despre Kafka. Nici nu ştia că e vreun pictor cu numele ăsta. Am încercat să aflăm câte ceva de
la muzeu, dar ghizii de acolo ştiau doar câteva date biografice, care nu ajutau deloc la
descifrarea tabloului. Poate era mai simplu decât credeam noi, ne-am gândit, poate toată
relevanţa acelui tablou ţinea de culoare, iar scena nu era menită să fie înţeleasă ca nimic mai
mult decât o naştere pe mare. Pe mine nici nu mă mai interesa subiectul, sincer să fiu.
Continuam să caut înţelesuri ascunse pentru că era singurul subiect pe care îl aveam în comun
cu Ana, şi îl reluam în fiecare zi.

După vreo săptămână, a sosit vacanţa de Paşte, iar Ana a plecat cu familia ei la nişte
rude. Acest timp singur mi-a dăunat cel mai mult. Mă obişnuisem cu compania ei, cu atenţia
unui om căruia îi acordam atâta valoare. Să te obişnuieşti cu singurătatea durează, dar odată
ce ai făcut-o, nimic nu mai doare la fel, eşti amorţit. Să spargi singurătatea ia doar o secundă
şi dacă rămâi iar singur porneşti fix de la zero. O zi fericită într-un an de mizerie, aşa vedeam
zilele mele petrecute cu Ana. Mă gândeam că nu merită să reiau relaţia cu ea odată ce avea să
se întoarcă, pentru că, inevitabil, aveam să rămân din nou fără ea, şi nu ştiam dacă puteam să
suport aşa ceva. Nu ştiu dacă era doar Ana, dar ea m-a convins că, să faci parte dintr-o bulă e
atât de bine că s-ar putea să te ucidă. Nu am avut însă destulă putere să stau departe. Nici două
zile nu trecuseră de când nu o mai văzusem şi am început să mă gândesc la strategii pentru a o
ţine mereu aproape de mine. Subiectul acesta cu pictorul avea să piară în curând şi aveam
nevoie să plantez noi seminţe, din care să crească ceva diferit în fiecare zi. Frământările
creşteau zilnic în intensitate şi nu mă ajutau deloc să gândesc ca un om normal. Simţeam că
nu exist, că nu sunt o persoană. Nu aveam interese, personalitate, lucruri care să-mi placă şi
lucruri pe care să le detest, nu aveam nimic. Trebuie să inventez o persoană de la zero, iar
dacă aveam să inventez una, trebuia să fie autentică, dar cel mai important, trebuia să fie
placul Anei.

Nu mai ţin minte exact ce am făcut în acea săptămână, am memorat doar stresul, care,
în ultimele zile, mă înghiţise aproape complet. Atunci mi-a revenit interesul pentru Frantz
Kafka, ca şi cum mi-ar fi întins o pensulă salvatoare. Am luat un aparat de fotografiat şi am
strâns o colecţie digitală a tuturor picturilor pe care le-am putut găsi. Toate descriau scene fără
nicio noimă şi, de la distanţă, arătau ca portale către alte lumi, fără nicio legătură cu obiectele
din imaginea văzută de la apropiere. Când credeam că am terminat, mă aflam în preajma
bilbiotecii, aşa că m-am decis să intru şi să reflectez asupra întregii colecţii. Niciodată nu le
văzusem pe toate la un loc, pentru că nu erau toate la muzeu. Erau împrăştiate prin întreg
oraşul, în diferite instituţii, şcoli, tribunale, muzee. Căutând o sală liberă la etaj, unde ştiam că
sunt de obicei puţini oameni, am constatat cu uimire că, pe holul dintre scări şi sală, era o
piesă kafkiană de care nici eu, nici Ana, nu ştiusem. La prima vedere, de la distanţă, a părut o
copie fidelă a tabloului din muzeu, primul pe care îl văzusem. Diferenţa făcea că, în acesta,
exact aceeaşi barcă, cu aceleaşi personaje, nu mai plutea pe mare. Întregul fundal era
constituit din cerul înstelat al nopţii, ca şi cum corabia ar rătăcii fără direcţie în spaţiu. Pe
lângă asta, două capete fantasmagorice, lipsite de păr şi ochi, decorau colţul din dreapta sus şi
din stânga jos al cadrului. Ambele capete aveau gura deschisă şi păreau că privesc corabia, ca
şi cum ar fi aşteptat să o înghită. M-am gândit că, descrisă aşa, întreaga scenă ar putea
simboliza o poveste spusă de la un cap la celălalt, un fel de materializare a vorbei „din gură în
gură”. Dar încă mă neliniştea stranietatea scenei ilustrate şi a celor două capete. Nimic nu
părea uman. Sincer să fiu, atunci m-am gândit că toate tablourile acestui pictor marginal
păreau a fi un mesaj trimis de extratereştrii. Am ridicat camera să îl fotografiez, când din
spate m-a întrerupt o voce autoritară.

- Nu se fac poze aici. Mai ales la acel tablou.

Era una dintre bibliotecare.

- Nu vreau să o comercializez sau ceva. E un proiect. Fac research pe picturile lui

Frantz Kafka şi aceasta e singura copie pe care nu am mai văzut-o nicăieri.
- În primul rând, pictorul acelui tablou nu este Frantz Kafka, ci Alexandru Miziriu,
iar aceea nu este o copie, ci originalul.

Nu îmi venea să cred. Nu avea sens. Or bibliotecara nu avea informaţiile corecte, or

cineva făcuse o confuzie. Dacă îmi spunea că oricare altul dintre tablourile fotografiate de
mine în acea zi aparţineau acelui Alexandru Miziriu aş fi crezut-o, dar nu acesta, pentru că era
pur şi simplu o completare a tabloului kafkian din muzeu, iar cei de acolo trebuiau să deţină
informaţiile corecte despre autorul fiecărei lucrări.
 Am întrebat-o pe bibliotecară ce ştia despre Alexandru Miziriu şi mi-a spus că
singurele lucruri consemnate în istorie sunt câteva date biografice. M-a avertizat să nu mai
încerc să fotografiez tabloul, pentru că, din nu ştiu ce motiv, nu era permis. Pentru
informaţiile faţă de care am manifestat curiozitate, mi-a sugerat să caut o carte intitulată
„Arcturianismul în secolul 18”, de un anume Aristide Miziriu, tatăl lui Alexandru Miziriu din
câte am înţeles. La secţia „Arte”, bibliotecara de acolo mi-a găsit-o imediat, fără să o caute pe
computer. A ştiut exact despre ce carte era vorba şi unde se afla de parcă ar fi fost datoria ei să
ştie asta pe dinafară. În prefaţă, Aristide Miziriu dezvăluia faptul că era un terapeut cu ambiţii
psihanaliste şi făcea o introducere în cultura Arcturistă prin explicarea fenomenului care a stat
la baza acestuia. Părerile mele despre absurditatea imaginilor ilustrate în picturile lui Frantz
Kafka şi ale lui Alexandru Miziriu s-au dovedit întemeiate când am aflat că amândoi sufereau
de o boală numită Arcturiada. Aristide o definea astfel „ O boală cu care subiectul se naşte,
fără nicio legătură ereditară sau contagioasă, şi care nu-i permite creierului să iasă din
suprimarea conştiinţei datorată somnului. Practic, subiectul nu este niciodată treaz. Spre
deosebire de ceilalţi oameni, suferinzii de Arcturiada îşi păstrează capacitatea de memorare
intactă şi astfel, creează amintiri din vise”. Mai adăuga şi că „Din câte ştim, până la momentul
actual doar doi oameni au fost înregistraţi cu această boală, şi amândoi au decedat la 3 ore de
la naştere. Unul dintre ei a fost chiar fiul meu, Alexandru Miziriu, motivul pentru care mi-am
dedicat viaţa studierii acestui fenomen unic în origine şi mod de manifestare, dar care poate
lua viaţa unui om înainte ca acesta să vadă lumina zilei”. De abia aşteptam să-i spun toate
astea Anei.

- Frate, mai vrei ?

Alex întinde către mine ţigareta care i-a făcut ochii să se închidă şi colţurile gurii să i
se ridice. Felul în care arată, în lumina asta, cu părul lui blond ca o coroană, mă face să mă
simt relevant numai pentru că mă bagă în seamă. Detaşarea omului care s-a născut să le aibă
pe toate, şi m-a primit în bula lui. Suntem cei mai buni prieteni. Ne cunoaştem de o eternitate,
eu şi Alex, nu ţin minte să fi cunoscut pe altcineva înaintea lui, nici măcar pe mama. Ştiu că
totul se datorează amneziei ăsteia ciudate pe care o am în seara asta, dar nu m-ar deranja dacă
el ar fi singurul om pe care mi l-aş aminti pentru tot restul vieţii. El e Sfântul Potir şi eu sunt
un pahar de plastic care se transformă în cristal numai pentru că alege să-şi împartă vinul cu
mine.

I-au ţigara şi trag din ea cu poftă, cu pofta de a-mi amorţii conştiinţa până cînd nu mai
rămâne din mine decât sentimentul de recunoştiinţă că am cunoscut un om, că am cunoscut
acest om. El se întoarce la pictat, iar eu privesc distrat toate tablourile noastre împrăştiate prin
camera asta mare. Camera asta e studioul nostru de artă, din care controlăm lumea.

- Ce faci ? De ce stai ?
- Nu ştiu cu ce să încep. Trăiesc momentul până îmi vine inspiraţia.
- Nu există ! Ţi-am mai spus, momentul e inspiraţia. Pictează-te pe tine ! Nu te mai
gândi la prostii !
- Tu ce pictezi acolo ?
- Îmi imortalizez originea
 - Perfect, asta o să fac şi eu.

Când am văzut-o venind, mişcările firelor ei zimţate m-au resuscitat ca o flacără într-o
dimneaţă pe munte. Eu zăceam întins pe podeaua celui de-al treilea etaj al bibliotecii, cu capul
rezemat de unul din rafturi. Arătam de parcă aş fi leşinat acolo, dar ea nu s-a speriat. S-a
comportat natural. M-a întrebat dacă am cedat ideii că nu aveam să ne mai vedem niciodată.
Mi-am reprimat suprinderea faţă de faptul că-mi citise frustrările trecute şi trecuse direct la
subiect, aşa că am continuat discuţia din punctul în care o dusese.

- Da. Mi-am dat seama că te iubesc şi nu pot trăi fără tine.

În acest moment, prefăcătorie protocolară cedase complet. Mai în glumă, mai nu, îi
spusesem adevărul într-o formă atât de pură că părea exagerat. Ea s-a aşezat lângă mine şi m-a
întrebat:

- Ai descoperit cine este Alexandru Miziriu ?

Raţiunea aduce clipa în dizgraţie. În clipa asta, prezentă, chiar acum. Suferim de
Arcturiada, doar un marinar şi cu mine. Am fost mereu în bula lui şi acum o să fiu mereu în
bula ei. Ea e tot ce mi-am dorit vreodată, de când m-am născut.

Ea mă întreabă acum, când Alex pictează lângă mine:

- Ai descoperit cine este Alexandru Miziriu ?

Alex răspunde în locul meu.

- Da. Eu sunt Alexandru Miziriu.

- Da, ştiu cine e. E frate-miu.

Ana încunvinţează din cap şi mă sărută pe frunte. Asta m-a enervat un pic. De ce m-a
sărutat pe frunte ?! Eu nu merit sentimente erotice ?! De ce nu m-a sărutat pe buze ?!

- Ana...
- Da ?
- Eu cred că în biblioteca asta există şi o carte autobiografică despre Frantz Kafka.
- Păi şi ? De ce nu o cauţi ?
- Dacă nu e reală ?
- Dragul meu, raţiunea aduce clipa în dizgraţie.

În momentul acesta, Ana mă sărută, iar eu, ca mânat de sfori din ceruri, mă ridic în
capul oaselor şi pornesc ţintă către raftul din care bibliotecara mi-a adus „Arcturianismul” lui
Aristide Miziriu.

Înainte să o deschid, mă uit la Ana şi, pentru prima oară, nu o mai văd departe de
mine. Chipul ei îmi inspiră familiaritate şi căldură. Cu părul roşu aprins de razele de soare
amplificate de geam, cu mandibula sculptată din pământul ud al Hadesului de mesagerii
seducţiei feminine. Verdele ochilor ei e singurul care mai pare rece acum, dar cred că, dacă
mă pierd în ei, o să-mi fie frig pentru doar câteva momente, după care am să mă obişnuiesc cu
apa. Mă uit la Flacăra Vieţii.

Deschid cartea foarte subţire pe care nu ştiu când am scos-o din raft. Pe ea scria
„Jurnal de naştere” şi mai jos, Frantz Kafka. Încep să citesc, iar Ana mă ia de mână.

- Uite că l-am găsit bătrâne detectiv ! Vezi ?! Dacă nu te iei după alţii şi crezi în
tine ?!
- Tu ai crezut, nu eu. Nu aş fi mişcat un deget dacă nu erai tu să mă împingi de la
spate.
- Orice detectiv are nevoie de un secund ca să-l convingă că instinctele lui nu sunt
pure fantezii. Un gânditor fără o ancoră în realitate nu e nimic. Nici o ancoră fără
vasul de care e ataşată nu e mare lucru.
- Tu ai fost ancora mea, dar nu te-am pictat.
- Ba da Frantz, tu m-ai pictat ca marea.

Prima pagină:

„Nu ştiu cum am ajuns aici, dar e un loc la care visez de când am aflat că există. În
serile calde din mijlocul verii, când mă uitam cu taică-miu la televizor... Americanii au cucerit
minţile tuturor copiiilor din ţările subdezvoltate cu filmele lor dionisiace. Încă de pe atunci
voiam să beau, să fumez, să distrug - să mă auto-distrug. Încă nu pot spune că m-am curăţat
de hipnoză. Nici nu am început corect. Le-am luat la rând, toate nenorocirile lumii, ca şi cum
ar fi datoria mea să le încerc. Sper ca, la un moment dat, să le termin, sau măcar să apuc alt
drum. Terasa asta e un alt hazard spiritual de pe listă. Mi l-am dorit aşa cum orice copil sărac
şi decent îşi doreşte succesul. Aşa mi-au spălat mie creierul filmele americane. M-au făcut să
îmi cuantific viaţa în minutele pe care le petrec pe acoperişurile lor. Halal vise.”