Era genul de om care apucase să le mulțumească părinților pentru toate deciziile bune pe

care le luaseră în legătură cu el. El nu avea nimic trecut la scorul de regrete care ne
așteaptă pe toți la mijlocul vieții să ne paralizeze. Înfăptuia orice gest i se părea necesar la
timpul potrivit, corespunzător conform fiecărei etape de dezvoltare. Dacă contextul se
arăta câtuși de puțin fertil, inhibițiile, rușinea sau teama nu aveau suficientă forță, ca în
cazul unui om normal, cât să-l oprească din a-și urmări impulsul cel mai pur. Obiectul
infatuării era abordat la timpul potrivit. Refuzurile erau asumate și metabolizate rapid.
Diferențele individ-grup îi erau dizolvate de un reflexul înnăscut al acceptării celuilalt.
Era membru proeminent și activ al mai multor găști de prieteni din liceu și chiar din oraș,
grupuri cu profiluri foarte diferite unele de altele, între care nimeni nu ar fi putut găsi
vreun punct comun. La o analiză antropo-socială amănunțită, el putea fi identificat ca
singurul liant dintre ,,bisericuțele” constelației de puberi a micului oraș de munte.
Să-l privești nu-ți amorsa o admirație descriptivă. Se putea mai degrabă spune că prezența
lui te boteza în confesiunea celor care mărturisiseră cea mai fidelă întrupare a
universalului. Nasul echilateral și bărbia despicată compuneau estetica chipeșului clasic,
nestrident, dar incontestabil. Unele fete se mai foloseau de motivul ochilor verzi pentru a-
l forța pe un piedestal, dar de vină era doar vârsta lor și setea după obiect pentru
venerație. Un ochi mai atent ar fi putut ataca frizura relativ emo, dar creață, care,
pieptănată cu bretonul sub plete, îi putea strica profilul drept. Se transforma într-unul din
acele profiluri situate la granița dintre o femeie masculină și un puștan necopt. Și în acest
caz însă intervenea hotărâtor nasul, care te domolea cu garanția că acest chip a primit
permis de trecere dincolo de teoria relativității.
Singurul lucru care-i spărgea perfecțiunea echilibrată era cântatul la chitara electrică. Aici
se putea vorbi despre admirație și alte boli intestinale calde. De asemenea, îi făcea să uite
cu totul, pe cei care-l ascultau, de universalitatea lui înnăscută. În acele momente, în
mințile audienței începea să se contureze o identitate pronunțată, cu opinii politice și
culori preferate, ba chiar și profilul drept, călcâiul lui Ahile, putea fi observat. Era însă
trecut cu vederea și de această dată, datorită întâlnirii celebrate dintre nevoia de venerație
și obiectul care se preta să fie venerat.
Își primise chitara ca pe un obiect de recuzită pentru o piesă de teatru din cadrul școlii.
Aflase ulterior că fusese donată școlii de un băiat al cărui tată fusese un muzician semi-
cunoscut. Deși pe fiu îl încercase aceeași nevoie de a aparține unei scene, actoria îl
atrăsese mai mult decât muzica, în special pentru că părea mult mai ușoară, sau cel puțin
mai ușor de învățat. Imediat după ce absolvise, donatorul inimos plecase să-și fugărească
steaua norocoasă în lumea actoriei publicitare, pasând Excaliburul familiei sale în mâinile
singurul adolescent care nu credea că în el se se cocea potențialul de a deveni erou.
Ce l-a atras la recuzita sa era faptul că era încă funcțională și arăta foarte tehnic. Pe lângă
corzile obișnuite avea și câteva butoane, alături de o tijă care se rotea. Curiozitatea de a
descoperi rostul acestor ornamente îl așeză rapid pe traiectoria omului cu o enigmă
atotcosumatoare.
Nu a mai reușit să-și păstreze relațiile cu toate grupurile. Când învăța prima melodie,
rămâsese mebru