De cele mai multe ori I se părea că tot ce scotea unchiul Comșa pe gură era într-un dialect

complet străin lui. Râdea atunci când lui nu i se părea nimic amuzant și se afecta grozav atunci
când nu era nimic de regretat. Se emoționa ciudat la propriile povești, că doar nu-i mai tăcea
gura, însă poate el trăia de fiecare dată altă poveste, una mai onestă decât cea pe care o spunea.

Chiar și așa, ceea ce zisese atunci i se păru important de reținut - ,,Trebuie să-ți meargă bila”. Era
vorba despre un bărbat care avusese pe rând tarabă, aprozar, chioșc, lanț de chioșcuri și la un
moment dat chiar și restaurant. Unchiul Comșa constatase că toate acestea puteau fi obținute
doar dacă înfăptuitorul deținea un dar divin, de care ei, se simțea bănuiala, erau privați?! De
atunci, Gelu începu să se întrebe ce mai înseamnă și asta ,,să-ți meargă bila”.

Unchiul Comșa făcuse pușcărie și acum afirma mândru că ,,nu toată lumea bea ce beau eu, nu
toți bagă în gură ce bag eu”, cu alte cuvinte izbândise până la urmă în viață. Gelu nu făcuse încă
nimic, avea doar 13 și de când ieșea cu bunica lui parcul din centrul cartierului trebuise să-l
asculte pe unchiul Comșa care nu mai termina de povestit. Până acum asistase, dar venise în
sfârșit ziua în care el era punctul de interes. Familia era săracă, bunica era aproape dementă,
mizeria din parcul Aleea Livezilor nu mai contenea să acopere pământul. Cineva trebuia să
înceapă să-i construiască viitorul copilului, iar părinții luaseră în acest caz singura decizie
înțeleaptă din viața lor, să-l trimită pe Gelu la unchiul Comșa, ,,să-i dea ceva de muncă”. Unchiul
reușise să pună pe picioare o afacere cu droguri destul de stabilă, iar Gelu avea norocul de a-și
putea face viitorul singur începând chiar de la vârsta asta.

Unchiul comenta ceva despre cum, dacă nu ar fi fost sor-sa, i-ar fi făcut avansuri bunică-sii,
trecând cu chiu cu vai peste urâțenia ei cumplită, care acum, la bătrânețe, se agravase. Bunica
râdea nervos, dar ochii ei trădau o detașare de lume care venea și pleca când avea chef. Ochii
care întâlnesc se uită mereu în altă parte. Când se sătură de râsul tâmp al soră-sii, pe care îl
conștientiza ca fiind fals, unchiul Comșa se adună și începu ,,Haiiiii, să o vorbim p-aia dreaptă,
ești gata să devii bărbat sau nu? Că de puțoi eu n-am timp!”.

Atunci Gelu se gândi că pe unchiu-său îl duce bila, doar că el alegea când să-l ducă. Reușise să
facă atât de multe după ce fusese privat de cea mai importantă parte din viață. Conducea un
jipan cu a cincea roată fixată de portbagaj, își umpluse golurile negre din zâmbet cu aur, avea
ceas de aur și telefon cu trei camere. Toate astea când era din și locuia încă în Ferentari. Pe Gelu
îl impresiau aceste constatări din cale afară, pentru că nimeni din Ferentari nu ajunge așa bine
fără să cânte manele. Toți prietenii lui cântau despre opulență și valoarea omului, dată de ceea
ce are, dar toți prietenii lui erau săraci lipiți. Cânta și el despre valoare, dar nu recunoscuse încă
nimănui că nu înțelege genul ăsta de muzică. Deși avea doar 13 ani, Gelu nu avea timp să viseze,
el era pregătit să facă bani pe bune și nu să cânte despre ei.

Vânzările mergeau bine, protocolul fusese ușor de învățat: banii îi ia colegul Marin de lângă
chioșc, îi face semn, cumpărătorul vine în spatele blocului, iar Gelu îi aduce atâtea fiole câte
degete i-a arătat Marin. Rutele, și ele la fel de simple: la Livezilor vindeau direct de la geamul cu
gratii de la bucătărie, el doar ținea de șase la scară, iar la Ghioșcanu, la crâșmă, aveau proviziile
în spatele centralei termice, iar servirea se făcea în spatele crâșmei. Lui Gelu i se păruse
dezamăgitor de simplu după o zi sau două de muncă. Singurele zile mai distractive erau atunci
când mai apărea câte o mașină a poliției să survoleze străzile. Dar, din păcate, aceste zile erau
atât de rare, încât, în loc să se ascundă, unchiul îi punea să închidă complet taraba atunci când
apăreau sirenele. Doar își permiteau o zi două de vacanță. Pe Gelu îl irita cumplit refuzul de a
flirta cu pericolul, așa că începuse mai întâi să caute mașinile de poliție și să meargă pe lângă ele,
sperând să se întâmple ceva, iar acum chiar fura câteva fiole înainte ca Marin să închidă prăvălia
și le vindea singur. Clienții începuseră să învețe că la Gelu puteau găsi marfă chiar și pe anotimp
de sirene, așa că în zilele respective se duceau direct la locul numit de el, nu mai țineau post,
cum era pe vremea lui Comșa.

La vreo două trei luni de când lucra colțurile, când deja Gelu se gândea despre el însuși că ,,îl
duce bila’’, își recunoștea toți clienții după față și făcuse în minte o distincție între tipologiile de
consumatori cu care avea de-a face. Erau clienții frecvenți, care veneau zi de zi, și doar la el în
zilele cu poliție, clienții care păstraseră sfinte zilele în care unchiul Comșa nu vindea, dar vărsau
tot ce aveau la Marin în restul zilelor, clienții care veneau doar o dată sau de maxim două ori pe
săptămână, iar dacă era închis acceptau și plecau, și clienții care veneau cu Ubere, copii sau
adulți, cam doi pe lună, care nu cereau rest.

Din toate fețele, una singură apărea în mintea lui Gelu și atunci când termina munca. Era tatăl
unui coleg de școală, Eftimiu, român get beget, tocilar, doar sărac și fără să-l ,,ducă bila”. Taică-
său era unul dintre clienții din prima categorie. Poliție sau nu, de luni până duminică, era acolo
să-și ia fiola. Nu lua într-o zi mai mult ca să-i ajungă pentru toată săptămâna, ceea ce-l făcea pe
Gelu să creadă că și simplul act de cumpărare făcea pentru tatăl lui Eftimiu parte din
dependență.

Era singurul client pe care Gelu îl privea cu greu. Odată pentru că nu era țigan, a doua oară
pentru că era părintele unui elev atât de cuvios, dar mai ales pentru că purta ochelari. Deși
semnele heroinei începuseră să-i brăzdeze chipul și dantura, privirea lui nu încetase să i se pară
inteligentă. Dacă nu i-ar fi tremurat mâna, hainele lui nu ar fi fost nespălate și murdare, și nu ar fi
avut răni la buze, Gelu l-ar fi tratat pe acel băbat ca pe un polițist sub acoperire și nu l-ar fi servit
de la început.

Lui Eftimiu nu i-a spus niciodată că îl vede pe taică-său cam tot atât de des ca pe el. Nici nu prea
vorbeau la școală. Ar fi fost ciudat ca ăsta să fie primul lor subiect de discuție. I se părea cumva
că lumea făcuse în așa fel încât părintele și copilul să nu se mai vadă pe timpul zilei, fiecare cu
problemele lui. Asta i se păru lui Gelu un lucru bun, pe care nu dorea să-l strice.

Cu tatăl însă nu a putut rezista și, de la o vânzare, a început să-i mai arunce câte o vorbă ca să
deschidă discuția. La început, bărbatul doar murmura un răspuns scurt când deja se întorsese să
plece, dar cu Gelul tot insistând, vorbele ajunseseră să se multiplice. Bărbatul îi spusese doar că
era profesor de istorie și că s-a mutat în cartier pentru că nu era deloc rasist și voia să trăiască
printre țigani. În mintea lui, Gelu îl numi ,,profesorul”, iar atunci când pregătea fiolele, a lui era
singura pe care nu o dilua ca pe celelalte. Își imagina că așa îi făcea un bine unui client pe care îl
cunoaște. Tot de la unchiul Comșa auzise de favoruri pe care alte persoane i le făceau pentru
simplul fapt că îl cunoșteau.

La școală Gelu nu se mai prefăcea că îi plac manelele de mult. Mergea pe holuri cu încrederea cu
care un pragmatic de succes îi privește pe visătorii sărăntoci. Ceilalți copii înțelegeau valoarea
reală atunci când o vedeau în haine, încălțări și bijuterii, chiar dacă această nu era cântată. Cel
care trecuse de cealaltă parte a valorii trebuia respectat, indiferent de felul în care alegea să se
raporteze la ea.

Cu profesorul ajunsese să aibă discuții din ce în ce mai lungi, iar în unele zile chiar îl aștepta cu
nerăbdare numai pe el și îl ruga să rămână cu el până își termina programul. Lui Gelu îi plăcea să
audă vorbele frumoase și îmbârligate pe care profesorul le scotea atunci când se apuca să
vorbească despre viață. Nu înțelegea cu totul și chiar ăsta putea fi aspectul lor seducător.
Profesorul vorbea despre lumi ficționale pe care le situa în trecut și le atribuia unor creatori cu
nume stâlcite. Câteodată se punea pe el însuși în ele, după care le urca pe un piedestal pentru a
fi admirate și prețuite de ignoranții care trăiau în prezent și pierduseră magia acelor lumi. Gelu
era aproape convins că profesorul fabula din cauza heroinei, dar asta nu-i scădea apetența
pentru poveștile sale. Ajunsese să nu-i mai dilueze deloc fiolele și chiar să-i adauge din substanța
celorlalți pe care o dilua și mai mult. Voia ca profesorul său să aibă parte de ce era mai bun.

Într-o zi aproape că îl oprise pe Eftimiu pe hol să-i spună ce tată grozav are, dar intuiția îi
controlase corpul și îl direcționă drept înainte.

După un an de muncă onestă pe pământul nimănui, când Gelu devenise cu siguranță cineva și
pusese destui bani deoparte pentru a deveni, după calculele lui, un cineva și mai mare, începuse
să nu-i mai vândă profesorului fiolele pentru bani ci pentru sesiuni de discuție în care Gelu punea
întrebările care-l frământau cel mai mult, iar profesorul îi răspundea din infinita lui înțelepciune
sustrasă din lumile pe care le visa de la heroină.

La un moment dat, nu putut să nu rămână captiv în dilema strâmtă dacă profesorul era un om pe
care ,,îl ducea bila” sau nu. Cum ar fi putut să-l ducă bila pe un om atât de sărac și de slab.
Hainele lui aproape că își schimbaseră culoarea, golurile din zâmbet începuseră să se combine
într-un gol uniform, iar singurele accesorii corporale erau rănile și vânătăile cauzate de plăcerea
heroinei.

Cu toate astea, profesorul îi vorbise de lucruri de care nu Gelu nu mai auzise decât ocazional la
școală atunci când studiau poezia, lucruri precum empatia, imaginația și, o comicărie totală,
Omul cu O mare. Gelu găsise o cale de a aplica aceste concepte în viața reală, deși foarte greu,
dar se umplea de o satifacție mistică atunci când reușea. Până și lucrul cu care profesorul îl
jignea cel mai des, acela că ar fi fost posedat de sindromul ADHD, îl găsea ca având câteva
caracteristici inventate de profesor care se potriveau cu comportamentul lui Gelu din realitate.

Atunci Gelu își dădu seama că poate înțelesese tot timpul greșit expresia unchiului său ,,a te
duce bila”. Poate că aceasta nu avea nicio legătură cu mintea, ci doar cu supraviețuirea, în sensul
în care ,,bila te duce”, adică te poartă, spre o viață mai bună, și ea nu duce, în sensul
de ,,lucrează la eficiență maximă”. Profesorul fusese de acord cu această definiție dată de Gelu
expresiei, și îl încurajă să facă din reala semnificație a expresiei un scop în viață, întrucât o ,,bilă”
care ,,duce”, în termenii profesorului, foarte rar ,,te va și duce”, în lumea de azi în care eficiența
și succesul au fost despărțite de brațele ficțiunii. Gelu crezu atunci că toate se legau și înțelesese
în sfârșit de ce pe profesor, la care ,,bila ducea” și inventa povești și adevăruri care mai care mai
credibile fără să fie un succes în lumea reală, nu era un om pe care ,,îl ducea bila” și ca urmare
trăia în mizerie și slăbiciune.