Sunteți pe pagina 1din 1710

Sarah Lark

În ara
norului alb

Sarah Lark
Imlandderwaben Wolke
© 2007 by Verlagsgruppe Liibbe GmbH Co. KG, Bergisch
Ciladbach

Traducere din limba germană


ILDICÓ SCHAFFHAUSER

© Editura RAO, 2007


Pentru versiunea în limba româna

2010
PARTEA ÎNTÂI
Londra, Powys, Christchurch
1852
1

caută tinere oneste,ă pricepute în menaj şi în cre şterea


Biserica anglican din Christchurch, Noua Zeeland ă,
copiilor, care s ă fie interesate în contractarea unei c ăsătorii
creştine cu membri ai comunit ăţii noastre, înstăriţi şi cu
renume bun, bine situaţi.

Privirea lui Helen poposi pentru scurt timp asupra


acestui anun obscur de pe ultima pagin ă a foii
bisericeşti. Învă ătoarea trecuse repede peste ziar, în
timp ce elevii ei se îndeletniceau în tăcere cu un
exerci iu de gramatică. Helen ar fi preferat s ă citească o
carte, dar întrebările continue ale lui William o
împiedicau să se concentreze. Acum, din nou, capul cu
păr şaten, c ârlion at, al t ânărului în vârstă de
unsprezece ani se ridică de pe lucrare.
— Miss Davenport, în pasajul al treilea scriem ca sau
că?
Suspinând, Helen puse lectura deoparte şi îi explic ă
pentru a cin’ şpea oar ă în aceast ă săptămână diferen a
dintre propozi ia relativ ă şi cea conjunctiv ă. William,
fiul mai t ânăr al st ăpânului ei, Robert Greenwood, era
un copil dr ăgu , dar nu tocmai înzestrat intelectual. La
fiecare lec ie avea nevoie de ajutor, uita explica iile lui
Helen mai repede dec ât i le putea da aceasta şi se
pricepea de fapt doar la a privi impresionant de
neajutorat şi a-i prinde pe adul i în mreje cu vocea lui
dulce, de sopran. Lucinda, mama lui William, îi cădea
tot timpul în plas ă. Dac ă băiatul se lipea de ea şi
propunea o mic ă ac iune comună oarecare, Lucinda, în
mod regulat, suspenda toate orele de medita ii fixate de
Helen. Din aceast ă cauză, William nu putea citi nici
astăzi fluent şi până şi nişte reguli simple de ortografie
îl dep ăşeau f ără nicio speran ă. Nici nu putea fi vorba
ca băiatul s ă frecventeze un colegiu precum Eaton sau
Oxford, după cum visa tatăl său.
George, fratele mai mare a lui William, în vârstă de
şaisprezece ani, nici nu- şi mai d ădea osteneala s ă arate
îcap
n elegere.
şi indicEl îşi pasaj
ă un dădudin
într-un modcare
manual, elocvent ochii peste
cuprindea drept
exemplu exact propozi ia la care William mig ălea de o
jumătate de or ă. George, un fl ăcău lălâu, înalt,
terminase deja traducerea din limba latin ă. El lucra
întotdeauna repede, chiar dac ă nu lipsit de gre şeli;
materiile clasice îl plictiseau. George de-abia putea
aştepta s ă între în firma de export-import al tat ălui s ău.
El visa la c ălătorii în ări îndepărtate şi expedi ii spre
noile pie e din colonii, pie e care pe timpul reginei
Victoria se deschideau aproape la fiecare or ă. Fără
niciun dubiu, George se n ăscuse spre a fi comerciant.
Dădea dovad ă de acum de abilitate în tratative şi ştia
să-şi folosească cu scop precis destul de însemnatul său
şarm. C âteodată reuşea s-o abureasc ă până şi pe Helen
pentru a reduce durata lec iilor. O astfel de încercare
făcu şi ast ăzi, dup ă ce William în elesese, în sfârşit,
despre ce este vorba – sau, cel pu in, de unde putea s ă
copieze rezolvarea problemei. Helen lu ă caietul lui
George, pentru a controla lec ia, dar b ăiatul îndepărtă
caietul într-un mod provocator.
— Oh, miss Davemport, chiar vre i să mai trece i o
dată peste toate acestea? Ziua este mult prea frumoas ă
pentru a învă a! mai bine am juca o rund ă de crochet…
Ar trebui s ă vă îmbunătă i i tehnica. Altfel, la
sărbătoarea din gr ădină, ve i sta iar pe margine şi
niciunul dintre tinerii domni nu v ă va acorda aten ie.
Astfel nu ve i avea noroc de o c ăsătorie cu un conte şi
ve i fi nevoit ă să vă ocupa i până la sf ârşitul zilelor
dumneavoastră cu educa ia unor cazuri lipsite de
speran ă, ca cel a lui Willy.

Helenă şîşi,i la
fereastr dăvederea
du ochiinorilor
peste cap, ă oîncrunt
arunci, se
întuneca privireă.pe
— Bună idee, George, dar vin nori de ploaie. P ână o
să strângem toate aici s ă ieşim în grădină, norii se vor
scutura chiar deasupra capului nostru şi aceasta nu m ă
va face mai atr ăgătoare pentru domnii nobili. Dar cum
ai ajuns tu la ideea c ă eu aş avea asemenea inten ii?
Helen încercă să afişeze o min ă pronun at
dezinteresată. Se pricepea foarte bine la acest lucru.
Dacă lucrai ca guvernant ă într-o familie londoneză din
pătura superioară, învă ai mai întâi să- i stăpâneşti
mimica. Rolul lui Helen în cadrul familiei Greenwood
nu era nici cel de membru al familiei, nici cel de simpl ă
angajată. Ea participa la mesele luate în comun şi
adesea şi la petrecerea timpului liber al familiei, dar se
ferea s ă-şi exprime o p ărere far ă s ă fi fost întrebată sau
să se comporte în vreun fel care s ă atragă aten ia. De
aceea nici nu putea fi vorba ca la o petrecere în grădină,
Helen s ă se amestece f ără griji printre oaspe ii mai
tineri. Dimpotrivă, ea se inea deoparte, sporov ăia
politicos cu doamnele şi îşi supraveghea f ără ostenta ie
elevii. Bineîn eles c ă privirile ei treceau ocazional peste
fe ele oaspe ilor mai tineri, de sex b ărbătesc, şi
câteodată se deda la o scurt ă visare romantică, iluzorie,
în care se plimba cu un viconte sau baronet chipe ş prin
parcul castelului. Dar era imposibil ca George s ă fi
observat acest lucru!
George ridică din umeri.
— Oricum, citi i anun uri matrimoniale, spuse el
obraznic şi arătă cu un r ânjet împăciuitor c ătre foaia
bisericească. Helen se mustr ă pe sine fiindc ă lăsase

foaia deschis ăîn


plictisindu-se lâtimp
ngă pupitrul să îînl fac
ei. Bine
ce ea încerca eles c ă William
ă pe George,
să în eleagă tema, zărise ce scria în foaie.
— Şi sunte i foarte dr ăgu ă o lingu şi George. De ce
nu v-a i căsători cu un baronet?
Helen îşi ridică ochii a dojană. Ştia c ă ar fi trebuit s ă-l
certe pe George, dar era mai degrab ă amuzată. Dac ă
flăcăul va continua astfel, cel pu in la doamne va ajunge
departe; linguşelile lui iscusite vor fi apreciate şi în
lumea afacerilor. Dar îl vor ajuta oare la Eaton? Helen
se considera imun ă la asemenea complimente greoaie.
Ea ştia c ă nu este frumoas ă în sensul clasic. Tr ăsăturile
ei erau regulate, dar prea pu in remarcabile; gura era
pu in prea îngustă, nasul prea ascu it şi ochii ei linişti i,
cenuşii priveau pu in prea sceptic şi, hotărât lucru, prea
în elept spre lumea înconjurătoare pentru a putea trezi
interesul unui t ânăr monden bogat. Cel mai frumos
atribut al lui Helen era p ărul ei drept şi mătăsos, care îi
ajungea p ână la şolduri şi al c ărui culoare brun ă bătea
uşor spre roşcat. Poate că ar fi putut atrage aten ia cu el,
dacă l-ar fi l ăsat s ă fluture liber în vânt, cum f ăceau
unele fete la picnicurile şi petrecerile în grădină pe care
le frecventase Helen, înso ind familia Greenwood. În
timpul plimb ării cu admiratorii lor, cele mai curajoase
dintre tinerele doamne declarau uneori c ă le este prea
cald şi îşi scoteau p ălăria sau se pref ăceau c ă vântul le
smulge p ălăria pe c ând erau trecute de c ătre un t ânăr
cu barca peste lacul din Hydepark. Atunci îşi scuturau
părul, îl eliberau ca din întâmplare de panglici şi agrafe
şi lăsau ca tinerii domni să le admire buclele.
Helen nu ar fi putut face niciodat ă un asemenea

lucru.
părul îCa fiic ă şde
mpletit preot,
i prins defusese feti ăă.sever
educat
c ând era şi purta
La aceasta se
adăuga şi faptul c ă a trebuit s ă se maturizeze foarte
devreme: mama ei murise c ând Helen avea doisprezece
ani şi tat ăl i-a încredin at, fiind fiica cea mai mare,
conducerea gospodăriei şi educarea celor trei fra i mai
mici. Reverendul Davemport nu se interesa de ceea ce
se întâmpla în buc ătărie şi în camera copiilor; îl
interesau doar munca pentru parohia sa şi traducerea
de texte religioase. Lui Helen îi acorda aten ie doar
dacă i se al ătura în aceste îndeletniciri – şi numai prin
evadarea în camera de lucru a tat ălui, situat ă sub
acoperiş, putea Helen la r ândul ei s ă scape de agita ia
gălăgioasă din locuin a familiei. Astfel a rezultat,
aproape de la sine, faptul c ă Helen citea Biblia în limba
greacă pe când fra ii ei se chinuiau s ă parcurgă primul
abecedar. Cu scrierea ei clar ă, frumoas ă, ea transcria
predicile tat ălui ei şi copia schi ele articolelor sale
pentru foaia marii sale parohii din Liverpool. Nu prea
găsea timp pentru alte distrac ii. Pe c ând Susan, sora
mai mic ă a lui Helen, folosea bazarele de binefacere şi
picnicurile bisericeşti în primul r ând pentru a face
cunoştin ă cu tinerii notabili din parohie, Helen ajuta la
vânzarea m ărfurilor, cocea torturi şi servea ceaiuri.
Rezultatul era de a şteptat: Susan s-a c ăsătorit la
şaptesprezece ani cu fiul unui medic cunoscut, pe c ând
Helen, dup ă moartea tatălui ei, a trebuit s ă se angajeze
ca învă ătoare particulară. Din venitul ei îi ajuta pe cei
doi fra i în studiul dreptului şi al medicinii. Moştenirea
rămasă de la tat ăl lor nu era suficient ă pentru a finan a
un studiu adecvat celor doi fl ăcăi, mai ales şi fiindcă cei

doi
Helen şi gprea
nu-se ădeau
ândidcu săfurie
silin ade
o pornire încheie repedeeistudiile.
c ă fratele Simon
iar a picat săptămâna trecută un examen.
— Baronii se c ăsătoresc în mod normal cu baronese,
îi răspunse ea, pu in enervat ă, lui George. Şi în ceea ce
priveşte aceasta ar ătă spre foaia bisericeasc ă, am citit
articolul, nu anun ul.
George renun ă să răspundă, dar se hlizi cu
subîn eles. Articolul se referea la tratarea prin căldură a
artritei. Desigur foarte interesant pentru membrii mai
în vârstă a parohiei, dar domni şoara Davemport
bineîn eles că nu suferea încă de dureri la încheieturi.
Oricum, profesoara sa îşi privi ceasul şi ajunse la
concluzia să încheie orele de studiu de după-amiază. În
mai pu in de o or ă va fi servit ă cina. Şi, pe c ând lui
George îi trebuiau doar cinci minute pentru a se
pieptăna şi schimba pentru cin ă şi nici lui Helen nu-i
trebuia mai mult timp, în cazul lui William era o
procedură mai îndelungată pentru a-l scoate din halatul
de şcoală, plin de pete de cerneal ă, şi a-l îmbrăca într-
un costum cu care s ă se poat ă arăta în lume. Helen
mul umi cerului c ă nu era pedepsit ă să se ocupe de
felul în care ap ărea William în fa a lumii. De aceasta se
ocupa bona.
Tânăra guvernant ă încheie ora cu considera ii
generale despre importan a gramaticii, considera ii pe
care am ândoi b ăie ii le ascultau doar cu jum ătate de
ureche. Dup ă aceea, William s ări plin de entuziasm în
picioare, f ără să mai acorde vreo privire caietelor şi
căr ilor de şcoală.
— Trebuie s ă-i ar ăt lui mami ce am desenat, declar ă

lăsnu
el,Ea ândputea
astfelrisca,
aranjarea s ă seînrefugieze
lucrurilor
f ăcându-l sarcina lui Helen.
înecat în
lacrimi la mama lui şi povestindu-i despre ni şte
nedreptă i strig ătoare la cer, comise de educatoarea sa.
George arunc ă o privire pe desenul st ângaci, pe care
mama lor îl va primi desigur imediat cu o explozie de
încântare, şi dădu resemnat din umeri. Apoi îşi str ânse
repede lucrurile înainte de a ie şi şi el. Helen observă că
îi arunc ă o privire aproape miloas ă. Se surprinse
gândindu-se la remarca f ăcută adineauri de George:
„Dacă nu găsi i un b ărbat, va trebui tot restul vie ii să
vă necăji i cu cazuri lipsite de speran ă ca cel a lui
Willy.”
Helen întinse m âna dup ă foaia bisericească. De fapt
voia s ă-o arunce, dar se r ăzgândi. Aproape pe ascuns o
băgă în geantă şi o luă cu sine în cameră.
Robert Greenwood nu avea mult timp pentru familia
sa, dar cina luat ă în comun cu so ia şi copiii era sf ântă.
Nu îl deranja prezen a tinerei guvernante. Dimpotriv ă,
găsea adesea c ă este palpitant s ă o implice pe
domnişoara Davemport în discu ii şi să afle p ărerea ei
despre probleme de importan ă mondială, despre
literatură şi muzic ă. Domni şoara Davemport se
pricepea mult mai bine la aceste lucruri dec ât so ia lui,
a cărei educa ie clasic ă lăsa mult de dorit. Interesul
Lucindei se limita la gospod ărie, la divinizarea
mezinului ei şi la munca în comitetele de femei ale
diverselor organiza ii de binefacere.
Şi în seara aceasta, la intrarea lui Helen, Robert
Greenwood zâmbi amabil şi, după ce o salută formal pe
tânăra educatoare, îi aranjă un scaun. Helen răspunse la

âmbet, dar Îavu


zGreenwood. grij ă caz
n niciun să onuinclud
puteaă da
şi pe
na doamna
ştere la
bănuiala c ă ar flirta cu st ăpânul ei, chiar dac ă Robert
Greenwood era, fără nicio îndoială, un bărbat atrăgător.
Era înalt şi suplu, avea o fa ă îngustă, inteligent ă, şi
ochi c ăprui, iscoditori. Costumul lui din trei piese, cu
lan ul de aur al ceasului, îi stătea minunat şi manierele
sale nu erau mai prejos de cele ale gentilomilor din
familiile nobile cu care avea rela ii sociale. Familia
Greenwood nu era întru totul recunoscut ă în aceste
cercuri, cei doi so i fiind considera i arivi şti. Tat ăl lui
Robert Greenwood clădise din nimic o afacere prosperă
şi fiul s ău sporise bun ăstarea şi se str ăduise s ă ob ină
recunoaşterea social ă. La aceasta a contribuit şi
căsătoria sa cu Lucinda Raiford, care provenea dintr-o
familie nobil ă scăpătată – ceea ce se datora în primul
rând predilec iei tat ălui ei pentru jocuri de noroc şi
curse de cai, dup ă cum se şuşotea în societatea bun ă.
Lucinda se conforma cu greu statutului burghez, şi, ca
reac ie la declasare social ă, avea tendin a să facă
paradă. Astfel, recep iile şi petrecerile în grădină ale
familiei Greenwood erau totdeauna pu in mai bogate
decât evenimentele similare la al i notabili din
societatea londonez ă. Celelalte doamne savurau
petrecerile, dar cu toate acestea şi cleveteau pe m ăsură
despre organizatoarea lor.
Şi ast ăzi, pentru modesta cin ă în familie, Lucinda se
aranjase pu in prea festiv. Purta o rochie elegant ă din
mătase liliachie şi camerista ei trebuie s ă fi petrecut ore
în şir cu aranjarea p ărului ei. Lucinda sporovăia despre
o întâlnire a comitetului de femei, la care participase în

aceast ă după-amiaz
din localitate, dar nuă şgi care era dedicat
ăsi ascultare: ă orfelinatului
nici Helen, nici
domnul Greenwood nu se arătară prea interesa i.
— Şi ce a i făcut în aceast ă zi frumoas ă? se adres ă
doamna Greenwood în cele din urm ă familiei. Pe tine
nici nu trebuie s ă te întreb, Robert, probabil au fost iar
afaceri, afaceri, afaceri. Îi arunc ă so ului ei o privire ce
se voia afectuos-în elegătoare.
Doamna Greenwood era de părere c ă so ul manifesta
prea pu ină aten ie fa ă de ea şi fa ă de obliga iile ei
sociale. El se str âmbă nemul umit. Probabil c ă avea în
vârful limbii un r ăspuns neprietenos, fiindc ă afacerile
sale nu numai c ă hr ăneau familia, dar doar datorit ă lor
putea Lucinda s ă activeze în cadrul diverselor comitete
ale femeilor. Helen se îndoia c ă doamna Greenwood a
fost aleas ă doar datorit ă calită ilor ei organizatorice de
excep ie – mai degrab ă era vorba de generozitatea
so ului ei de a face dona ii.
— Am avut o discu ie foarte interesant ă cu un
producător de l ână din Noua Zeeland ă şi… începu
Robert, privind spre fiul cel mare, dar Lucinda îşi
continuă vorba, îndreptând de data aceasta un z âmbet
în elegător către William.
— Şi voi, dragii mei fii? Desigur v-a i jucat în
grădină, nu-i a şa? William, dragule, i-ai învins iar la
crochet pe George şi pe domnişoara Davemport?
Helen privi încordată în farfurie, dar sesiză din col ul
ochilor cum George îşi ridică privirea spre cer în modul
acela specific lui, de parc ă ar fi chemat un înger
în elegător în ajutor. În realitate, William reuşise doar o
singură dată să facă mai multe puncte dec ât fratele lui

mai
pânămare şi atunci
şi Helen George
reu şea era
să treac ăcit.iscusit
foarte r mai
ă mingea De obicei,
prin
por i decât William, deşi se dădea mai neajutorată decât
era, pentru a-l l ăsa pe cel mic s ă câştige. Doamna
Greenwood ştia s ă aprecieze acest lucru, pe c ând
domnul Greenwood o dojenea, dacă observa manevra.
— Băiatul trebuie s ă se obişnuiască cu faptul c ă via a
este aspră fa ă cei care eşuează, spunea el sever. Trebuie
să înve e să piardă, numai atunci va reu şi în final s ă
câştige.
Helen nu credea c ă William va învinge vreodată,
indiferent de domeniu, dar unda trec ătoare de milă fa ă
de nefericitul copil disp ăru pe dat ă la auzul următoarei
lui replici.
— Oh, mami, domni şoara Davemport nu ne-a l ăsat
deloc s ă ne juc ăm! spuse William afi şând o min ă tristă.
Toată ziua am stat în cas ă şi am învă at, am învă at şi
iar am învă at.
Desigur, imediat doamna Greenwood îi arunc ă lui
Helen o privire dezaprobatoare.
— Este adevărat, domnişoară Davemport? Copiilor le
trebuie aer proaspăt, doar şti i! La această vârstă nu pot
să stea toată ziua apleca i asupra căr ilor.
Helen sim i că fierbe, dar nu putea s ă declare c ă
William minte. Spre u şurarea ei, se amestec ă George în
discu ie.
— Nu este adev ărat. William a avut, la fel ca-n
celelalte zile, plimbarea sa de dup ă prânz. Dar chiar
atunci a început s ă plouă pu in, iar el nu a vrut s ă ias ă.
Bona l-a c ărat o dat ă în jurul parcului, dar nu am ajuns
să jucăm crochet înainte de orele de studiu.

— Înă schimb
distrag aten ia. William a desenat, încercă Helen s ă
Poate c ă doamna Greenwood va începe s ă vorbească
despre desenul lui, bun de expus în muzeu, şi va uita
de ieşire. Dar, din păcate, socoteala nu se potrivi.
— Totuşi, domni şoară Davemport, dac ă la pr ânz
vremea nu este bun ă, trebuie s ă face i o pauz ă după-
amiaza. În cercurile pe care le va frecventa William,
călirea fizic ă este aproape la fel de important ă ca şi
promovarea calită ilor spirituale.
William p ăru că savurează dojana adresat ă
învă ătoarei lui, iar Helen se g ândi din nou la acel
anun …
George p ăru că citeşte gândurile lui Helen. De parc ă
nici nu ar fi avut loc discu ia cu William şi mama lui, el
reveni la ultima remarcă a tatălui său. Helen sesizase de
repetate ori at ât la tat ă, cât şi la fiu acest artificiu şi
admira de cele mai multe ori elegan a manevrei. Dar de
data aceasta remarca lui George o f ăcu să roşească.
— Domnişoara Davemport se intereseaz ă de Noua
Zeelandă, tată.
Helen înghi i cu greu, c ând toate privirile se
îndreptară către ea.
— Într-adevăr? întrebă Greenwood degajat. V ă
gândi i să emigra i? Zâmbi. În acest caz, Noua Zeelandă
este o alegere bun ă. Nu este prea cald şi nu sunt
mlaştini purt ătoare de malarie, ca în India. Nu sunt
băştinaşi înseta i de s ânge, ca în America. Nici
descenden i ai unor coloni şti criminali, ca în
Australia…
— Într-adevăr? întrebă Helen şi se bucură c ă discu ia

se deplasase
a fost iară pe
colonizat puştcăărâria
de un neutru. Noua Zeelandă nu
mşi?
Domnul Greenwood negă, dând din cap.
— Nu vai. Satele de acolo au fost întemeiate aproape
în exclusivitate de c ătre cre ştini britanici destoinici şi
astfel este situa ia şi în ziua de ast ăzi. Prin aceasta nu
vreau s ă spun c ă nu exist ă şi acolo personaje suspecte.
Poate s ă fi ajuns şi acolo ni şte punga şi, mai ales în
taberele vânătorilor de balene pe Coasta de Vest, şi nici
coloanele de tunz ători de oi nu sunt alc ătuite doar din
oameni de onoare. Dar cu siguran ă că Noua Zeeland ă
nu este un bazin de colectare a drojdiei sociale. Colonia
este încă tânără. A devenit independent ă doar în urm ă
cu câ iva ani…
— Dar b ăştinaşii sunt primejdio şi! interveni George.
Era vizibil că dorea să se afirme şi el cu ceea ce ştia – şi,
după cum ştia Helen de la lec ii, avea o sl ăbiciune şi o
memorie excelentă pentru disputele r ăzboinice. Nu de
mult au mai existat lupte, nu-i a şa, tat ă? Nu ai povestit
tu că unui partener de afaceri i-au ars toată lâna?
Domnul Greenwood încuviin ă satisfăcut din cap.
— Corect, George. Dar asta e de domeniul trecutului
– a fost acum zece ani, chiar dac ă mai au loc c âteodată
unele h ăr uieli. Şi, în principiu, nu fusese vorba de
prezen a coloni ştilor. În ceea ce prive şte acest aspect,
băştinaşii au fost întotdeauna docili. Mai degrab ă se
puneau sub semnul întrebării v ânzări de terenuri – şi
cine vrea s ă excludă faptul c ă oamenii no ştri, care au
cumpărat terenuri, nu au tras pe sfoar ă căpetenii de
trib? Dar de c ând regina noastr ă l-a trimis acolo pe
căpitanul Hobson, în calitate de guvernator general,

aceste certuri
anul 1840, el i-a rezolvă. Omul
se determinat este un strateg
pe patruzeci genial.
de şefi În
de trib
să semneze un contract, prin care se declar ă supuşi ai
reginei. Din acea clip ă, coroana are prioritate la
cumpărarea tuturor terenurilor. Din p ăcate, nu au
participat to i şefii de trib, şi nu sunt pa şnici nici to i
coloniştii. De aceea, din c ând în când, au loc mici
incidente. Dar în fond ara este sigur ă – deci nu v ă fie
frică, domnişoară Davemport.
Domnul Greenwood îi făcu lui Helen cu ochiul.
Doamna Greenwood îşi încruntă fruntea.
— Doar nu v ă gândi i serios s ă părăsi i Anglia,
domnişoară Davemport? întrebă ea prost dispusă. Doar
nu vă gândi i serios s ă răspunde i la acest anun
nefericit, pe care preotul l-a inserat în foaia
bisericească? Cu toate c ă noi, comitetul femeilor, ne-am
exprimat clar dezaprobarea, lucru pe care doresc s ă-l
subliniez.
Helen se luptă din nou să nu se înroşească la fa ă.
— Ce fel de anun ? se interes ă Robert şi se adres ă
direct lui Helen. Dar ea dădu doar din col în col .
— Eu… nici nu ştiu exact, despre ce este vorba. A fost
doar o scurtă notă…
O comunitate din Noua Zeeland ă caută fete dispuse
să se căsătorească, îl lămuri George pe tat ăl său. Dup ă
cum se pare, în acest paradis din Marea Sudului este
lipsă de femei.
— George! îl dojeni mama îngrozită.
Domnul Greenwood râse.
— Paradisul din Marea Sudului? Clima este mai
degrabă asemănătoare celei din Anglia îl corectă pe fiul

lui.
mai Dar
mul nui este niciun
bărba secret
i dec c ă în acele
ât femei. Exceptinuturi sunt
ând poate
Australia, unde a ajuns drojdia feminin ă a societ ă ii:
escroace, hoa e, cu… ah, fete u şoare. Dar c ând este
vorba de emigrare benevol ă, doamnele noastre sunt
mai pu in dispuse s ă se aventureze dec ât stăpânii
crea iei. Ori merg cu so ii lor, ori nu merg deloc. O
trăsătură specifică a sexului slab.
— Tocmai, îi dădu dreptate so ului ei doamna
Greenwood, în timp ce Helen îşi muşcă limba.
Nu era deloc convins ă de superioritatea masculin ă.
Trebuia s ă se uite doar la William sau s ă se gândească
la studiul interminabil al celor doi fra i ai ei. Mai mult
decât atât, bine ascuns ă în camera ei, Helen p ăstra o
carte a lui Mary Wollstonecraft, lupt ătoare pentru
drepturile femeilor; dar acest lucru trebuia s ă-l ină în
secret – doamna Greenwood ar fi dat-o imediat afar ă.
— Este împotriva naturii feminine s ă urce pe vasele
jegoase de emigran i, far ă a beneficia de un bra
bărbătesc protector, s ă se încartiruiască pe tărâmuri
amenin ătoare şi să desfăşoare chiar activit ă i pe care
Dumnezeu le-a h ărăzit b ărba ilor. Şi să trimi i femei
creştine dincolo de mare, pentru a le m ărita, este o
ac iune care se află la limita comer ului cu came vie!
— Ei, femeile doar nu sunt trimise far ă să fie
pregătite, interveni Helen. Anun ul prevede desigur
contacte prealabile prin scrisori. Şi era vorba în mod
explicit de domni înstări i şi cu un renume bun.
— Credeam c ă nici nu a i observat anun ul! o
zeflemisi George, dar z âmbetul lui în elegător atenu ă
tăişul cuvintelor.

Helen
— Eu… îmbujora
seoh, din snou.
s-ar putea ă fi trecut repede peste el.
George zâmbi.
Se pare c ă doamna Greenwood nici nu înregistrase
schimbul acesta de cuvinte. Ea ajunsese de mult la un
alt aspect al problematicii neozeelandeze.
— Mult mai grav decât a şa numita lipsă a femeilor în
colonii mi se pare problema personalului servitor,
declară ea. Am dezb ătut ast ăzi, în cadrul comitetului
orfelinatului, amplu aceast ă problemă. Evident c ă
familiile mai bune din… cum se cheam ă această
localitate? Christchurch? În orice caz nu g ăsesc acolo
personal adecvat. Mai ales slujnicele sunt rare.
— Ceea ce poate fi interpretat ca un fenomen
înso itor al lipsei femeilor în general, remarc ă domnul
Greenwood.
Helen îşi stăpâni un zâmbet.
— În orice caz, comitetul nostru va trimite acolo
câteva dintre orfanele noastre, continu ă Lucinda. Sunt
patru sau cinci micu e cumin i, în jurul v ârstei de
doisprezece ani, care sunt destul de mari ca s ă-şi câştige
singure existen a. Aici nu g ăsim locuri de munc ă
pentru ele. Oamenii de aici angajeaz ă mai degrab ă fete
ceva mai mari. Dar acolo ar trebui s ă-şi lângă degetele
după ele…
— Acest lucru mi se pare mai degrab ă a fi trafic de
carne vie decât mijlocirea de căsătorii, interveni so ul ei.
Lucinda îi aruncă o privire veninoasă.
— Procedăm doar în interesul fetelor! sus inu ea şi,
pre ioasă, îşi strânse şervetul.
Helen îşi avea dubiile ei în aceast ă privin ă. Probabil

ă nimeni
cun de şdeprinderi,
minim nu i-a dat silin aa sşăa le înveseepretinde
cum pe acestede
copile
la
servitoare în casele bune. În aceste condi ii, în cel mai
bun caz, micu ele puteau fi folosite ca ajutoare la
bucătărie, dar şi aici buc ătăresele preferau desigur fete
de la ară, în putere, şi nu orfeline prost hr ănite, în
vârstă de doisprezece ani.
— La Christchurch, fetele au posibilitatea s ă ob ină
nişte posturi bune. Şi le trimitem, desigur, doar în
familii cu reputa ie bună…
— Fireşte! remarc ă Robert zeflemitor. Sunt sigur c ă
ve i purta cu viitorii stăpâni ale fetelor o coresponden ă
cel pu in la fel de voluminoas ă ca cea a tinerelor
doamne dispuse să se căsătorească cu viitorii lor so i.
Doamna Greenwood îşi încruntă indignată fruntea.
— Nu mă iei în serios, Robert! îl dojeni ea pe so ul ei.
— Fireşte că te iau în serios, draga mea. Domnul
Greenwood z âmbi. Cum a ş putea s ă presupun c ă
onorabilul comitet al orfelinatului ar avea altceva, decât
cele mai bune şi mai curate inten ii. Afar ă de aceasta,
desigur c ă nu ve i trimite tinerele voastre eleve f ără
nicio supraveghere peste ocean. Poate se g ăseşte printre
tinerele dispuse să se căsătorească o persoană demnă de
încredere, care, primind pentru costurile de transport
un aport b ănesc din partea comitetului, ar avea grijă de
fete…
Doamna Greenwood nu răspunse, iar Helen privi din
nou încordată în farfurie. Abia dac ă atinsese friptura
gustoasă, cu preg ătirea c ăreia buc ătăreasa probabil c ă
pierduse jumătate de zi. Dar desigur observase privirea
piezişă, iscoditoare şi amuzat ă pe care i-o aruncase

domnul
aduceau peGreenwood la ăultima
tapet întreb noi. Deă.exemplu,
sa remarc
ri cu totul Astfel se
Helen nici nu se g ândise p ână acum la faptul c ă o
călătorie în Noua Zeeland ă trebuie s ă fie pl ătită. Putea
oare, far ă remuşcări, s ă îl pun ă pe viitorul ei so să
plătească drumul? Sau, prin aceasta, el c âştiga drepturi
asupra unei femei, drepturi care altfel i-ar fi fost
asigurate doar după o discu ie personală, fa ă în fa ă?
Nu, toat ă această poveste cu Noua Zeeland ă era
aiurită. Helen trebuia s ă şi-o scoat ă din cap. Nu îi era
scris să aibă o familie proprie. Sau totuşi?
Nu, nu avea voie să se mai gândească la aşa ceva!
Dar, în realitate, în zilele urm ătoare Helen nu se mai
gândi decât la aceste lucruri…

— Vre i să vede i acum cireada, sau lu ăm mai întâi


un păhărel?
Lordul Terence Silkham îl salută pe vizitatorul său cu
o str ângere de m ână puternică, pe care Gerald Warden
i-o întoarse nu mai pu in ap ăsat. Lordul Silkham nu
prea ştiuse cum s ă-şi imagineze figura unui b ărbat, pe
care Uniunea Cresc ătorilor din Cardiff îl recomanda
drept baronul oilor din inuturile transoceanice. Dar ceea
ce vedea acum, nu îi displ ăcea. Omul era îmbrăcat
adecvat vremii din Wales, dar totodat ă şi modern.
Pantalonii de sport, bufan i, aveau o croial ă elegantă şi
erau dintr-un material bun, pelerina de ploaie era
produs englezesc. Ochii limpezi, alba ştri, priveau dintr-
o fa ă lată, pu in col oasă, care era acoperită par ial de o
pălărie cu boruri late, tipic ă pentru aceast ă regiune.
Dedesubt ieşea părul şaten, plin, nici mai scurt, nici mai
lung dec ât era obiceiul în Anglia. Pe scurt, nimic din
înfă işarea lui Herald Warden nu amintea, nici pe
departe, de cowboyul din bro şurile de proast ă calitate,
citite din când în când de unii dintre slujitorii lordului –
spre groaza so iei şi a nereu şitei sale fiice Gwyneira!
Scriitorii acestei literaturi de proast ă calitate descriau
lupte s ângeroase între coloni şti americani şi băştinaşi
plini de ur ă, iar desenele st ângace ar ătau tineri
temerari, cu p ărul lung, s ălbatic, cu p ălărie Stetson,
pantaloni de piele şi cizme de o form ă stranie, pe care
erau fixa i pinteni lungi, de oameni l ăudăroşi. În plus,
aceşti văcari îşi scoteau iute pistoalele Colt, din tecile
lor atârnând de cingătorile prinse lejer.
Însă oaspetele de ast ăzi al lordului Silkham nu purta
armă la cingătoare, ci o sticlă de buzunar cu whisky, pe
care o deschise şi i-o oferi gazdei sale.
— Aş zice c ă este de ajuns pentru o prim ă întremare,
spuse Gerald Warden cu o voce joas ă, plăcută,
obişnuită s ă poruncească. Ne rezerv ăm celelalte pahare
pentru tratative, după ce voi fi v ăzut oile. Iar în ceea ce
priveşte acest lucru, a ş zice s ă ne gr ăbim înainte de a
ploua din nou. Pofti i, vă rog.
Silkham d ădu aprobator din cap şi trase din sticl ă o
duşcă puternică. Whisky sco ian de prim ă calitate! Nu
vreo poşircă ieftină. Acest lucru spori simpatia lordului
înalt şi roşcat pentru vizitatorul s ău. Înclină din cap
către Gerald, îşi luă pălăria şi biciu şca de c ălărie şi
scoase un fluierat u şor. De parc ă ar fi a şteptat doar
acest semnal, ie şiră din col urile grajdului, unde îşi

g
deăsiser
pazăă refugiu
vioi, dedin fa a vremii
culoare neagr schimb ătoare,
ă şi brun c âini
trei Era
cu alb.
vizibil că abia aşteptau să se alăture călăre ilor.
— Nu sunte i obi şnuit cu ploaia? se interes ă lordul
Terence în vreme ce se suia în şa. Un slujitor îi adusese
puternicul s ău arm ăsar de v ână, pe c ând îl salutase pe
Gerald Warden. Calul lui Gerald p ărea a fi încă
proaspăt, deşi parcursese de diminea a drumul lung de
la Cardiff la Powys. Desigur, un cal închiriat, dar care
provenea fără niciun dubiu dintr-unul din cele mai
bune grajduri din oraş. Încă un indiciu asupra felului în
care s-a născut porecla de baron al oilor. Cu siguran ă că
Warden nu era de srcine nobil ă, dar p ărea să fie foarte
bogat.
Acum râse şi se urcă de asemenea în şaua elegantului
său cal brun.
— Dimpotrivă, Silkham, dimpotrivă…
Lordul Terence îşi înghi i replica, hot ărând să nu se
simtă jignit pentru apelativul lipsit de respect al
celuilalt. Se pare c ă acolo, de unde venea el, apelativele
mylord şi mylady erau ceva necunoscut.
— Avem aproximativ trei sute de zile ploioase într-
un an. Mai exact, vremea din Canterbury Plains este
foarte asemănătoare cu cea de aici, cel pu in vara.
Iernile sunt mai bl ânde, dar suficiente pentru o calitate
excelentă a lânii. Ori iarba bun ă îngraşă oile. Avem
surplus de iarb ă, Silkham! Hectare peste hectare!
Regiunea Plains este un paradis pentru cresc ătorii de
animale.
În acest anotimp, nici în Wales nu te puteai plânge de
lipsă de iarb ă. Verdele abundent acoperea ca un covor

de catifea
bucura ea pânăpşâinponeii
dedealurile ă departe, spre mun
s ălbatici, i. Se puteau
nu trebuiau s ă
coboare în văi, pentru a gusta pe furi ş iarba de pe
păşunile lui Silkham. Oile sale, încă netunse, se
umflaseră ca ni şte mingi. B ărba ii privir ă plini de
plăcere la o turm ă de oi de pr ăsilă, care erau inute
pentru fătare în apropierea conacului.
— Superbe animale! le l ăudă Gerald Warden. Mai
robuste dec ât rasa Romney sau Cheviot. Şi, cu toate
acestea, se spune c ă dau o l ână de calitate cel pu in la
fel de bună!
Silkham aprobă.
— Oi Welsh-Mountain. O parte din iarn ă o petrec în
mun i. Nu sunt u şor de r ăpus. Şi unde se află paradisul
rumegătoarelor dumneavoastră? Vă rog s ă mă scuza i,
dar lordul Bayliff mi-a vorbit doar de „ inuturi
transoceanice”.
Lordul Bayliff era pre şedintele Uniunii Cresc ătorilor
de Oi şi îi mijlocise lui Warden contactul cu Silkham.
După cum scria în scrisoarea sa, baronul oilor avea de
gând să cumpere c âteva oi din rasa Herdbuch, pentru
a-şi înnobila propria rasă de peste mări.
Warden râse în hohote.
— Este spus într-un sens foarte larg! L ăsa i-mă să
ghicesc… Probabil c ă v-a i văzut deja oi ele undeva, în
vestul s ălbatic, străpunse de suli ele indienilor! Nu
trebuie s ă vă face i griji. Animalele r ămân în siguran ă,
pe tărâmul Imperiului Britanic. Ferma mea se afl ă în
Noua Zeelandă, în Canterbury Plains, în Insula de Sud.
Păşuni cât vezi cu ochii! Seamănă foarte mult cu ceea ce
ave i aici, doar c ă suprafa a este mai întinsă,

incomparabil mai
— Ei da, nici întinsnu
aceasta ă, Silkham.
este tocmai curtea unui ăran
sărac, remarcă lordul Terence cu indignare. „Ce îşi
închipuie acest individ, vorbind despre ferma Silkham
ca despre o mo şioară sărăcăcioasă” Am aproximativ
treizeci de hectare de păşune.
Gerald Warden zâmbi din nou răutăcios.
— Kiward Station are patru sute! supralicit ă el. E
drept c ă nu este încă totul des elenit, mai avem ceva de
lucru. Dar, cu toate acestea, este o gospod ărie superb ă.
Şi, dacă se mai adaugă un lot de oi de primă calitate, va
deveni într-o zi o min ă de aur. Romney şi Cheviot,
încrucişat cu Welsh-Mountain – aici se afl ă viitorul,
crede i-mă.
Silkham nu voia s ă-l contrazic ă. Era unul dintre cei
mai buni cresc ători de oi din Wales, dac ă nu chiar din
toată Marea Britanie. F ără niciun dubiu c ă oile din
crescătoria sa vor îmbunătă i oricare popula ie de oi.
Intre timp văzu şi primele exemplare din turm ă, pe care
inten iona s ă i le ofere lui Warden. Erau gestante tinere,
care încă nu fătaseră. La acestea se mai ad ăugau doi
berbeci de cea mai bună provenien ă.
Lordul Terence fluier ă câinilor, care de îndată
începură să strângă oile răspândite pe o păşune imensă.
Pentru aceasta, înconjurară animalele la o distan ă
relativ mare şi îmboldiră oile s ă se mi şte aproape pe
neobservate c ătre cei doi b ărba i. Totodat ă avură grijă
ca turma s ă nu înceapă să alerge – de îndată ce oile se
mişcau în direc ia dorit ă, câinii se aruncau la p ământ şi
aşteptau, stând într-un fel de p ândă, să vadă dacă
vreun animal ieşea din rând. Dacă se întâmpla aşa ceva,

âinele care
cintervenea r ăspundea de segmentul respectiv,
prompt.
Gerald observ ă fascinat c ât de independent lucrau
câinii.
— Incredibil. Ce fel de rasă sunt? Câini ciobăneşti?
Silkham dădu aprobator din cap.
— Border Colie 1. Mânarea oilor o au în sânge,
aproape c ă nu le trebuie un dresaj special. Cei de aici
nici nu sunt ceva deosebit. Ar trebui s ă o vede i pe Cleo
– că eaua de elit ă, care c âştigă concursurile unul dup ă
altul! Silkham se uit ă căutând de jur împrejur. Unde se
ascunde oare? Voiam s ă o iau cu mine. Am promis
1 Border Colie: c âine ciobănesc englezesc
acest lucru so iei mele. Pentru ca Gwyneira s ă nu… oh
nu!
Lordul se uitase în jurul lui c ăutând că eaua, dar
privirea i se opri asupra unui cal şi al c ălăre ului s ău,
care se apropiau cu repeziciune din direc ia conacului.
Nu îşi dădeau osteneala s ă folosească drumurile dintre
izlazurile oilor sau să deschidă por ile şi să treacă astfel.
Dimpotrivă, puternicul cal brun s ărea f ără nicio ezitare
peste toate gardurile şi zidurile, care înconjurau
ocolurile oilor lui Silkham. C ând se apropiar ă, Warden
observă mica umbră neagră, care îşi dădea toat ă silin a
să ină pasul cu calul şi călăre ul său. Câinele c ând
sărea peste obstacole, c ând urca cu mici s ărituri, ca pe
nişte trepte, zidurile, sau trecea pe sub ultima sc ândură
din gard. În orice caz, acea mog âldea ă neagră,
sârguincioasă, ce d ădea din coad ă, ajunse înaintea
călăre ului în ocolul oilor şi prelu ă imediat conducerea
trioului. Oile p ăreau s ă-i citeasc ă gândurile. Ca la o

compactăşiunic
comand ă a căă cumin
se oprir elei, elei îse straâbnser
n fa ărbaă ilor,
într-un
farăgrup
a se
agita c âtuşi de pu in. Apoi, oile îşi aplecar ă capetele
spre iarbă, păzite de cei trei c âini ciobăneşti ai lui
Silkham. Micul nou-venit se îndreptă spre Silkham,
cerându-i parc ă aprobarea, şi păru că toată figura sa
prietenoasă de Colie str ăluceşte. Ce-i drept, nu se uita
direct la b ărba i. Privirea ei era a intită mai degrab ă
spre c ălăre ul de pe calul brun, care tocmai ajunsese s ă
meargă la pas şi să se oprească în spatele bărba ilor.
— Bună diminea a, tat ă! spuse o voce cristalin ă. Am
vrut să i-o aduc pe Cleo. Am crezut că ai nevoie de ea.
Gerald Warden privi la r ândul său către t ânăr şi voia
tocmai să-i adreseze câteva cuvinte de laudă, referitoare
la stilul s ău elegant de c ălărie. Dar apoi se opri,
observând şaua de dam ă, la care se ad ăuga un costum
de călărie uzat, gri- închis şi o cascad ă de păr roşu ca
focul, prins lejer la ceaf ă. Poate c ă înainte de a pleca de
acasă, fata îşi prinsese buclele, dup ă cum era obiceiul,
dar nu pare s ă se fi ostenit mult cu acest lucru. Pe de
altă parte însă, un asemenea c ălărit s ălbatic ar fi dus la
desfacerea oricărui coc, oricât de strâns ar fi fost el.
Lordul Silkham privi far ă entuziasm. Oricum, îşi
aduse aminte să o prezinte pe fată.
— Domnul Warden, fiica mea Gwyneira. Şi
Cleopatra, c ă eaua ei, pretextul venirii ei încoace. Ce
faci aici, Gwyneira? Dac ă îmi aduc bine aminte, mama
ta vorbea despre o lec ie de francez ă în dup ă-amiaza
aceasta…
De obicei, lordul Terence nu- şi amintea orarul fiicei
sale, dar madame Fabian, profesoara de francez ă a

Gwyneirei, suferea de
aceea, lady Silkham obio şpronun ă alergie
nuia s ă-iataduc la c âso
ă aminte ini.ului
De
ei, ca înaintea lec iei s-o îndepărteze pe Cleo din
preajma fiicei sale, lucru ce nu era deloc simplu.
Că eaua era lipit ă tot timpul de st ăpâna ei, ca marca de
scrisoare, şi putea fi atras ă doar prin vreo sarcin ă de
lucru cu oile, deosebit de interesantă.
Gwyneira ridic ă gra ios din umeri. Şedea impecabil,
dar totodat ă degajat şi cu mare siguran ă pe cal şi îşi
inea mica şi puternica iapă lejer de căpăstru.
— Era prev ăzut, într-adevăr. Dar s ăraca doamn ă a
avut un atac greu de astm. A trebuit s ă o ducem la pat,
nu putea s ă scoată niciun cuvânt. De unde i-o veni oare
aceste atacuri? Doar mama, într-un mod foarte
conştiincios, are grij ă să nu-i vin ă niciun animal în
preajmă…
Gwyneira încercă să privească foarte dezinvolt în jur
şi să afişeze p ărere de r ău, dar fa a ei expresiv ă degaja
mai degrabă un anume triumf. Warden avea acum timp
să o priveasc ă mai atent pe fat ă. Avea un ten foarte
deschis, cu tendin ă spre pistrui, o fa ă în form ă de
inimă, care ar fi p ărut nevinovată şi dulce, dacă nu ar fi
fost gura plin ă şi lat ă, care împrumuta trăsăturilor
Gwyneirei ceva senzual. Apoi, chipul ei era st ăpânit de
doi ochi mari, de un albastru neobi şnuit. Albastru-
indigo, îşi aminti Gerald Warden. Aşa se numea această
culoare, aflat ă în cutiu ele cu vopsea ale fiului s ău, cu
care acesta îşi pierdea cea mai mare parte a timpului.
— După ce slujnica a îndepărtat fir cu fir fiecare p ăr
de câine şi înainte ca madame să fi îndrăznit s ă iasă din
încăperile ei, oare nu a trecut, din întâmplare, Cleo încă

— ăNu
o dat prin salon?
cred! întrebăGwyneira
r ăspunse Silkham sever.
cu un z âmbet suav,
care împrumuta culorii ochilor ei un ton mai cald.
Înainte de începerea orelor am dus-o personal la grajd
şi i-am explicat c ât se poate de server c ă trebuie s ă
aştepte acolo. C ând m-am întors, şedea încă în fa a
boxei lui Igraine. Oare a bănuit ceva? Uneori, c âinii
sunt foarte pătrunzători…
Lordul Silkham îşi aminti de rochia de catifea
bleumarin, pe care o purtase Gwyneira la masă. Dacă a
dus-o pe Cleo la grajduri astfel îmbrăcată şi s-a ghemuit
în fa a ei, s ă-i dea indica ii, s-au prins suficiente fire de
păr de ea, pentru a o îndepărta pe s ăraca madame
pentru trei săptămâni de pe câmpul de luptă.
— Vom vorbi mai t ârziu despre acest lucru, spuse
Silkham în speran a că so ia lui va prelua rolul de
acuzator şi de judecător. Nu voia s-o certe pe Gwyneira
acum, fa ă de oaspetele s ău. Cum g ăsi i oile, Warden?
Este ceea ce v-a i imaginat?
Gerald Warden ştia c ă, măcar de form ă, ar fi trebuit
să treacă acum de la un animal la altul şi să aprecieze
calitatea lânii, a constitu iei animalului şi a st ării
furajării sale. În realitate nu avea niciun dubiu asupra
calită ii superioare a oilor gestante. Toate erau mari şi
păreau s ănătoase şi bine hr ănite şi, dup ă tuns, l âna lor
urma s ă crească repede. Cinstea lordului Silkham nu i-
ar fi permis acestuia sub nicio form ă să înşele un
cumpărător transoceanic. Mai degrabă i-ar fi încredin at
cele mai bune exemplare, pentru ca s ă îşi păstreze şi în
Noua Zeelandă renumele de crescător. Având în vedere
acest lucru, privirea lui George se opri mai degrab ă

asupra neobi şnuitei


mai interesant ă decâfiice a lui Silkham.
t animalele . p ărea mult
de prăsilI ăse
Gwyneira se l ăsă s ă alunece fără niciun ajutor din şa.
O călărea ă atât de curajoas ă putea s ă urce în şa
probabil tot far ă ajutor. De fapt, Gerald se mir ă că ea
alesese această şa; probabil că prefera să călărească într-
o şa bărbătească. Dar poate c ă acest lucru ar fi f ăcut s ă
se umple paharul. Nici a şa lordul Silkham nu p ărea
entuziasmat să o vadă pe fată şi nici comportamentul ei
fa ă de guvernantă nu părea să fi fost vrednic de o lady.
Lui Gerald însă îi plăcu fata. Privi cu pl ăcere la
silueta sub irică, dar în locurile adecvate bine rotunjit ă,
a Gwyneirei. F ără niciun dubiu, deşi încă foarte t ânără,
precis c ă nu mai mare de şaptesprezece ani, fata era
bine dezvoltată. Luat ă în general, Gwyn p ărea s ă fie
încă foarte copil ăroasă; domni şoarele mature nu ar fi
manifestat at âta interes fa ă de cai şi câini. Este
adevărat c ă felul în care Gwyneira se purta cu
animalele era departe de cochet ăria tipic feminin ă.
Acum ea îndepărtă râzând calul care încercase să-şi
frece capul expresiv de um ărul ei. Iapa era mult mai
mică decât Hunterul lordului Silkham, foarte robust ă,
dar elegantă. G âtul ei curbat şi spatele scurt îi aminteau
lui Gerald caii spanioli şi napolitani, care îi fuseser ă
oferi i ocazional, în timpul călătoriilor sale pe continent.
I se p ăreau cu to ii prea mari şi poate şi prea sensibili
pentru Kiward Station. Credea c ă nu ar fi putut
pretinde de la ei nici trecerea pasului Bridle, care lega
locul de ancorare al vaselor de Christchurch. Dar acest
cal…
— Ave i un ponei dr ăgu , mylady! remarc ă Gerald

Warden.
obstacole.Tocmai i-am
Participa i cuadmirat ânători?de a s ări peste
maniera
el şi la v
Gwyneira d ădu aprobator din cap. La men ionarea
iepei sale, ochii îi străluciră într-un mod asem ănător ca
atunci când fusese vorba de că eaua ei.
— O cheam ă Igraine! r ăspunse ea degajat ă. Este un
Cob. Un cal tipic pentru aceste inuturi, foarte sigur la
mers şi la fel de bun la trasul tr ăsurii, ca şi la c ălărit.
Aceşti cai cresc liber în regiunea muntoas ă. Gwyneira
arătă spre mun ii pr ăpăstioşi, ce se ridicau în fundalul
pajiştilor – o lume aspră, care presupunea desigur o fire
robustă.
— Dar nu este tocmai un cal tipic pentru doamne,
nu-i a şa? spuse Gerald z âmbind. V ăzuse deja în Anglia
alte tinere doamne c ălare. Cele mai multe preferau cai
uşori, pursânge.
— Asta depinde de c ât de bine ştie doamna s ă
călărească, îi răspunse Gwyneira. Eu nu m ă pot
plânge… Cleo, ia stai departe de picioarele mele! strig ă
ea către c ă eluşă, dup ă ce fusese c ât pe ce s ă se
împiedice de ea. Ţi-ai f ăcut bine munca, toate oile sunt
aici. Dar aceasta nu a fost o sarcin ă grea. Se adres ă lui
Silkham: Tată, să strângă Cleo berbecii? Se plictiseşte.
Dar lordul Silkham dorea mai întâi s ă-şi prezinte oile
gestante. La r ândul s ău, Gerald se sili s ă privească mai
atent animalele. Intre timp, Gwyneira îşi lăsă calul s ă
pască şi o scărpina pe că eluşă. În cele din urmă, tat ăl ei
dădu aprobator din cap.
— Bine, Gwyneira, arat ă-i domnului Warden ce
poate Cleo. Arzi de ner ăbdare să te dai mare. Veni i,
domule Warden, trebuie s ă ne îndepărtăm pu in.

Berbecii
După tineri sunt pese
cum Gerald dealuri.
şi aşteptase, Silkham nu f ăcu
niciun gest să o ajute pe fiica sa în şa. Gwyneira rezolvă
plină de gra ie şi cu naturale e aceast ă problemă grea,
de a pune întâi piciorul stâng în scări, trecând apoi într-
un mod elegant piciorul drept peste şa, în timp ce iapa
ei st ătea nemi şcată, ca o statuie. C ând o lu ă din loc,
Gerald remarc ă mişcările ei înalte, elegante. Îi plăcură
în măsură egală fata şi calul, dar şi că eluşa tricolor ă îl
fascină. În timpul drumului spre berbeci afl ă că însăşi
Gwyneira dresase singură că eluşa şi c âştigase deja mai
multe concursuri pentru câini ciobăneşti.
— Oierii nu m ă mai pot suferi! declar ă Gwyneira cu
un zâmbet nevinovat. Iar Asocia ia Femeilor a pus
problema dac ă se cade ca o fat ă să prezinte un c âine.
Dar ce ar putea s ă fie lipsit de decen ă în prezentarea
unui c âine? Doar stau acolo şi eventual deschid şi
închid o poartă.
Î ntr-adevăr, erau suficiente c âteva mi şcări ale
mâinilor şi o comandă spusă în şoaptă, pentru a o pune
la treab ă pe că eaua bine dresat ă a lordului. Mai întâi,
Gerald Warden nu v ăzu nicio oaie pe toat ă aria
înconjurată de un gard, a c ărei poartă Gwyneira o
deschise, aplec ându-se degajat ă din şa, fără a sări de
data aceasta peste gard. Iapa se dovedi şi de aceast ă
dată la înăl ime; lui Silkham şi lui Warden le-ar fi fost
greu să se aplece de pe caii lor înal i.
Cleo şi ceilal i câini adunar ă în doar c âteva minute
turma, deşi tinerii berbeci se comportau mult mai rebel,
decât lini ştitele oi gestante. C â iva dintre ei sc ăpară în
timpul m ânării lor sau se întorceau spre c âini, gata de

plinăă, de
lupt lucru care însdă ănu
entuziasm, deaîidin
deranja
coad ăpe ştia.laCleo,
aceapoi,
, iar un
scurt ordin, se al ătură iar st ăpânei sale. Acum, to i
berbecii se aflau la o distan ă relativ mic ă. Silkham îi
arătă Gwyneirei doi dintre ei, iar Cleo, într-o vitez ă
uluitoare, îi separă de ceilal i.
— Pe aceştia i-am prev ăzut pentru dumneavoastră! îi
declară lordul Silkham oaspetelui s ău. Cele mai bune
animale cu provenien ă de prim ă calitate. V ă pot ar ăta
mai t ârziu ta ii. Ar fi r ămas la mine în pepinieră şi ar fi
câştigat cu siguran ă multe premii. Dar a şa… Cred c ă
ve i men iona în colonii numele meu de cresc ător. Ori
acest lucru este mai important pentru mine dec ât
următoarea medalie, pe care a ş putea s-o ob in la
Cardiff.
Gerald Warden aprobă serios, dând din cap.
— Vă pute i bizui pe acest lucru. Superbe animale!
Abia pot aştepta încrucişarea cu oile mele! Dar ar trebui
să vorbim şi despre c âini! Nu c ă nu am avea în Noua
Zeelandă câini ciob ăneşti. Dar a ş fi dispus s ă dau ceva
bani pentru un animal ca această că ea, la care s ă se
adauge un mascul pe măsură.
Gwyneira, care o m ângâia pe c ă eluşă recunoscător
pe cap, auzi aceast ă remarcă. Imediat se întoarse
furioasă şi privi cu ochi ce aruncau fulgere spre
neozeelandez.
— Dacă vre i să cumpăra i c âinele meu, este mai bine
să trata i cu mine, domnule Warden! Dar vă spun de pe
acum: Nu pute i să o ob ine i pe Cleo nici pentru to i
banii din lume. Este a mea! Fără mine nu merge
nicăieri. Nici nu a i putea s-o conduce i, fiindc ă nu

ascultă deSilkham
Lordul oricine. scutură din cap a dojană.
— Gwyneira, cum te por i? o întrebă el sever.
Bineîn eles c ă putem s ă-i vindem domnului Warden
câ iva c âini. Nu trebuie s ă fie neap ărat favorita ta. Se
uită spre Warden. Oricum, eu v-a ş recomanda c âteva
animale tinere din ultima f ătare, domnule Warden.
Cleo nu este singurul c âine, cu care c âştigăm
concursuri.
„Dar cel mai bun”, g ândi Gerald. Ori pentru Kiward
Station, lucrul cel mai bun era doar suficient de bun.
Atât în grajduri, c ât şi în cas ă. Dac ă fetele cu s ânge
albastru ar fi la fel de u şor de câştigat, ca oile de ras ă de
provenien ă garantată! Pe drumul de întoarcere spre
conac al celor trei, Warden îşi făcea deja planuri.
Pentru cină, Gwyneira se îmbrăcă cu grijă. Nu voia să
atragă aten ia asupra sa dup ă incidentul cu madame.
Mama ei tocmai îi făcuse o scen ă de zile mari. De şi
discursurile doamnei îi erau cunoscute deja pe de rost:
dacă se purta în continuare at ât de s ălbatic şi îşi
petrecea mai mult timp la grajduri şi călare dec ât la
lec ii, nu îşi va g ăsi niciodată un so . Nu se putea nega
un fapt: cuno ştin ele actuale de limb ă franceză ale
Gwyneirei lăsau de dorit. Acest lucru era valabil şi
pentru capacit ă ile ei de gospodin ă. Lucrul de m ână
produs de Gwyneira nu ar ăta niciodat ă aşa cum ar fi
trebuit s ă fie pentru a putea înfrumuse a căminul – de
fapt, preotul le f ăcea s ă dispară de la bazarele de
binefacere ale bisericii, în loc s ă le pună la v ânzare. Nici
pentru organizarea unor agape de propor ii şi pentru
discu iile detaliate cu buc ătăreasa, c ând trebuia decis

dac ă se vaGwyneira
chemare. servi „somon
mâncasautot şceea
alău”,
ce fata nu prea
se servea aveaă;
la mas
deşi ştia care furculi ă şi care lingur ă să folosească la
care fel de mâncare, considera toate aceste lucruri drept
prostii. De ce s ă împodobeşti ore în şir masa, dac ă în
câteva minute totul era consumat? Şi apoi, problema cu
aranjamentele florale! De câteva luni, decorarea cu flori
ale salonului şi ale sufrageriei intra în sarcina
Gwyneirei. Dar, din păcate, de cele mai multe ori gustul
ei nu f ăcea fa ă preten iilor – de exemplu, c ând culegea
flori de c âmp şi le punea în vase, a şa cum îi plăcea ei.
Găsea c ă sunt dr ăgu e, dar mama ei era s ă leşine la
vederea lor. Cu at ât mai mult, cu c ât descoperi pe una
din ierburi un p ăianjen, adus din gre şeală odată cu
plantele. Din acea clipă, Gwyneira trebuia s ă taie florile
sub supravegherea gr ădinarului din gr ădina de
trandafiri de la Silkham Manor şi le aranja cu ajutorul
lui madame. Astăzi sc ăpase de aceast ă obliga ie
supărătoare. Familia Silkham avea ca oaspete nu numai
pe Gerald Warden, ci şi pe Diana, sora mai mare a
Gwyneirei, împreună cu so ul ei. Diana iubea florile şi,
de la c ăsătoria ei încoace, se ocupa aproape exclusiv de
amenajarea celei mai deosebite şi mai îngrijite gr ădini
de trandafiri din toat ă Anglia. Ast ăzi, ea adusese
pentru mama ei cele mai frumoase flori şi le pusese deja
în glastre şi în coşuri. Gwyneira suspin ă. Niciodat ă nu
va fi în stare de a şa ceva. Dac ă la alegerea so iilor lor
bărba ii s-ar l ăsa într-adevăr conduşi de acest principiu,
va trebui s ă moară fată bătrână. Dar Gwyneira avea
impresia c ă aranjamentul floral îi era indiferent at ât
tatălui ei, c ât şi lui Jeffrey, so ul Dianei. Nici broderiile

Gwyneirei
de cea preanu ăseser
puatrin ă privireaă vreunui
entuziasmat bărbat
a preotului. De–ce s ăă
afar
nu-i impresioneze pe tinerii domni mai degrab ă cu
adevăratele ei talente? La v ânătoare, de exemplu, ar fi
trezit admira ie: de cele mai multe ori, Gwyneira
urmărea vulpea mai repede şi cu mai mult succes dec ât
restul grupului de v ânători. Dar acest lucru p ărea s ă-i
impresioneze pe bărba i la fel de pu in ca şi iscusin a ei
în dresarea c âinilor ciob ăneşti. E drept c ă domnii îşi
exprimau admira ia, dar adesea privirea lor era
dezaprobatoare şi la balul de sear ă dansau cu celelalte
fete. Acest lucru putea s ă fie şi o consecin ă a dotei ei
sărăcăcioase. În privin a aceasta, fata nu-şi f ăcea iluzii –
fiind ultima dintre cele trei fiice, nu se putea a ştepta la
ceva considerabil. Mai ales c ă şi fratele ei John Henry
depindea de buzunarul tatălui lor. John Menry „studia”
la Londra. Gwyneira se întrebă doar în ce domeniu îşi
făcea oare studiile. C ât timp tr ăise la Silkham Manor,
şmezin
tiin ele nu îl Interesaseră mai mult ca pe sora lui
ă şi facturile pe care le trimitea de la Londra, erau
mult prea mari, ca s ă fi fost vorba doar de
achizi ionarea unor căr i. Tat ăl ei pl ătea totdeauna, fără
nicio împotrivire, mormăind cel mult ceva despre „a- şi
face mendrele”, dar Gwyneirei îi era clar c ă aceşti bani
proveneau din dota ei.
În pofida acestor adversit ă i, nu- şi făcea griji prea
mari legate de viitorul ei. Deocamdat ă îi mergea bine,
iar mama ei s ârguincioasă cu siguran ă îi va g ăsi
cândva un so . Deja de acum, invita iile pentru serate
ale părin ilor ei se limitau aproape exclusiv la asemenea
familii prietene, care din întâmplare aveau fii de v ârstă

potrivită. Aduceau
tineri domni, dar mai c âdes apăăcu
teodat sine
reau doarşi ppeărin
respectivii
ii, ori şi
mai des, veneau doar mamele la ceai. Gwyneira ura în
mod deosebit acest lucru, deoarece cu aceast ă ocazie se
testau toate calit ă ile pe care se pare c ă trebuiau s ă le
aibă neapărat tinerele care urmau s ă conducă un menaj
în societatea distins ă. Se a şteptau ca Gwyneira s ă
servească cu mare art ă ceaiul – ocazie cu care, odat ă,
din p ăcate, o op ărise pe lady Bronsworth. Gwyneira se
speriase c ând, tocmai în timpul acestei tranzac ii grele,
mama ei spusese minciuna grosolan ă după care
Gwyneira ar fi copt ea însăşi prăjiturile pentru ceai.
După ceai se scoaser ă gherghefurile, iar pentru
siguran ă, lady Silkham îi dădu Gwyneirei ghergheful
ei, pe care lucrul în petit-point era aproape terminat şi
discuta în acest timp despre ultima carte a domnului
Bulwer-Lytton. Pentru Gwyneira, aceast ă lectură era
mai degrab ă un somnifer; nu reu şise niciodată să
termine niciuna din c ăr ile lui. Cuno ştea totu şi câteva
expresii precum „înăl ător” şi „expresivitate de un nivel
înalt”, care puteau fi folosite în repetate rânduri în acest
context. Afar ă de aceasta, doamnele vorbeau desigur
despre surorile Gwyneirei şi despre minuna ii lor so i,
exprimându-şi ocazional speran a că şi Gwyneira va fi
binecuvântată în cur ând cu o partid ă asemănătoare,
reuşită. Gwyneira nu ştia dac ă îşi dorea acest lucru. Pe
cumna ii ei îi considera plictisitori, iar so ul lui Diana
era aproape de v ârsta tatălui ei. Se şuşotea c ă aceasta ar
fi poate cauza pentru care aceast ă căsătorie nu era
deocamdată binecuvântată cu copiii; Gwyneirei nu-i
erau prea clare legăturile dintre aceste fapte. Drept este,

cbăătrşâi ne…
la oile de pr c ăâsil
Chicoti ndă ferau scoase
ăcu asem exemplarele
ănarea mai
dintre Jeffry,
so ul Dianei, şi berbecul Cesar, pe care tat ăl ei, ezit ând,
ce-i drept, tocmai îl scosese din r ândul animalelor de
prăsilă.
Apoi Julius, so ul Larissei! Provenea, ce-i drept,
dintr-una din cele mai bune familii nobiliare, dar era
groaznic de şters şi de anemic. Gwyneira îşi aminti c ă
după prima întâlnire, care s-a aranjat ca s ă se cunoască,
tatăl ei a morm ăit ceva de „c ăsătorii consangvine”.
Oricum, Larissa şi Julius aveau deja un fiu – care la
rândul lui ar ăta ca o stafie. Nu, nu la astfel de b ărba i
visa Gwyneira. Oare oferta transoceanic ă era mai bună?
Acest Gerald Warden făcea o impresie foarte bună, deşi
bineîn eles că era prea în vârstă pentru ea. Dar măcar se
pricepea la cai şi nu-i f ăcuse propunerea de a o ajuta s ă
urce în şa. Oare femeile din Noua Zeeland ă c ălăreau în
şa bărbătească, for ă a fi pedepsite pentru aceasta?
Gwyneira, aplecată deasupra romanelor-foileton ale
slujitorilor, se surprinsese c âteodată visând. Cum ar fi
oare s ă călărească întrecându-se cu unul din acei
chipeşi cowboy americani? Sau, cu inima b ătând de
emo ie, s ă urmărească un duel cu pistoale? Iar femeile
din Vest Sălbatic puneau câteodată şi ele mâna pe arme!
Gwyneira ar fi preferat oric ând un fort înconjurat de
indieni grădinii cu trandafiri a surorii ei, Diana.
Acum se chinuia s ă între într-un corset, care o
strângea şi mai şi dec ât vechiul corset, pe care îl purta
la călărie. Ura aceste chinuri, dar c ând se privea în
oglindă, îi plăcea talia extrem de supl ă. Niciuna din
surorile ei nu era a şa de ml ădioasă. Iar rochia de un

albastru caăcerul
străluceasc îi venea excelent.
mai puternic F ăcea
şi sublinia ro şca
ul ochii ă-i
aprinss al
părului. Ce păcat c ă trebuia să-şi prindă sus părul. Şi ce
chin pentru camerist ă, care era deja preg ătită cu
pieptene şi agrafe! P ărul Gwyneirei era buclat natural;
dacă aerul era umed, se cârlion a şi mai şi, fiind greu de
stăpânit. Gwyneira trebuia s ă stea adesea ore în şir
nemişcată, până când camerista reu şea să i-l aranjeze.
Ori era cel mai mare chin pentru ea să stea nemişcată.
Gwyneira se l ăsă suspinând pe scaunul coafezei şi se
pregătea să suporte o jumătate de oră de plictiseală. Dar
apoi privirea îi căzu pe un caie el ne însemnat, aflat
lângă ustensilele de coafat. În mâinile pieii ro ţii suna
titlul palpitant.
— M-am g ândit c ă domnişoara va dori s ă se distreze
pu in! remarc ă tânăra camerist ă şi îi zâmbi Gwyneirei
prin oglind ă. Dar este foarte înfiorător! Sophie şi cu
mine nu am putut dormi toată noaptea, după ce am citit
cu voce tare din căr ulia aceasta!
Gwyneira întinsese deja mâna după căr ulie. Ea nu se
înfiora aşa uşor.
În acest timp, Gerald Warden se plictisea în salon.
Domnii luar ă un păhărel înainte de mas ă. Lordul
Silkham tocmai i-l prezentase pe ginerele lui, Jefftey
Riddleworth. Lordul Riddleworth, explic ă el lui
Warden, a slujit în India, colonia coroanei, iar doar cu
doi ani în urm ă s-a întors în Anglia cu decora ii
însemnate. Diana Silkham era a doua sa so ie, prima
murise în India. Warden nu îndrăzni s ă întrebe de ce a
murit, dar cu siguran ă că doamna nu murise nici de
malarie, nici de mu şcătura vreunui şarpe – afar ă doar

dac ă era
so ul ei. mai curajoas ă se
Riddleworth şi mai
paredornic ă depămi
c ă nu răşsise
care îdec ât
n tot
timpul şederii sale în India cantonamentul
regimentului. Nu putea să povestească mai mult despre
ară decât că în afara refugiilor britanice era murdărie şi
gălăgie. Îi considera pe to i băştinaşii, în frunte cu
maharajahii, o band ă de nemernici şi, oricum, în afara
oraşelor totul era infestat de tigrii şi de şerpi.
— Am avut o dat ă o asemenea viperă chiar în s ălaşul
nostru! explică Riddleworth scârbit şi îşi r ăsuci musta a
îngrijită. Bine în eles c ă imediat am împuşcat fiara, de şi
băiatul în cas ă zicea c ă nu era un şarpe veninos. Dar
po i să ai încredere în ace şti oameni? Cum este la
dumneavoastră, Warden? Servitorii dumneavoastr ă in
sub control aceste creaturi respingătoare?
Gerald se g ândi amuzat c ă puşcăturile lui
Riddleworth au făcut pagubă mai mare în casă decât ar
fi reu şit vreodat ă un tigru. Nu avea încredere c ă acest
colonel mic şi bine hr ănit ar fi fost în stare s ă
nimerească cu o împuşcătură capul unui şarpe. În orice
caz era evident c ă omul îşi alesese gre şit ara în care a
activat.
— Slugile noastre sunt c âteodată pu in… deh, lipsi i
de obi şnuin ă! spuse Gerald. De cele mai multe ori
folosim băştinaşi, pentru care modul de via ă englezesc
este foarte str ăin. Dar nu avem nimic de-a face cu şerpi
şi cu tigrii. Nu exist ă în toat ă Noua Zeeland ă şerpi.
Ini ial abia dac ă existau mamifere. Misionarii şi
coloniştii au fost cei care au adus pe insul ă animale de
folosin ă, câini şi cai.
— Nu sunt animale s ălbatice? întrebă Riddleworth,

îsncre spuneşi ifruntea.


ă ne indu- Ei haide
că înainte i, Warden,
de colonizare doar
acolo eranu
ca vre
în ai
patra zi a facerii lumii.
— Există păsări, relat ă Gerald Warden. P ăsări mari,
mici, grase, slabe, zbur ătoare şi alerg ătoare… ah da, şi
câ iva lilieci. Afar ă de acestea, bine în eles c ă există
insecte, dar nici acestea nu sunt prea primejdioase. Deci
trebuie s ă v ă da i silin a, dac ă vre i să fi i ucis în Noua
Zeelandă, mylord. Afar ă doar dac ă apela i la ho i cu
două picioare şi cu arme de foc.
— Probabil şi la unii cu machete, pumnale şi
iatagane, nu-i a şa? întrebă Riddleworth râzând. Pentru
mine este un mister, cum poate cineva s ă meargă
benevol într-o asemenea s ălbăticie! Am fost bucuros,
când am putut părăsi coloniile.
— Băştinaşii no ştri maori sunt de obicei pa şnici,
răspunse cu degajare Warden. Un popor ciudat…
fatalist şi uşor de mul umit. C ântă, danseaz ă,
sculptează el mnul şi nu cunosc niciuna din
îndeletnicirile armelor, semnificativ ă. Mylord, sunt
sigur că în Noua Zeelandă mai degrabă v-a i fi plictisit,
decât să vă fi fost teamă…
Riddleworth tocmai voia s ă explice m ânios c ă
bineîn eles c ă în timpul şederii sale în India nu a
pierdut din cauza temerii nicio pic ătură de sudoare.
Dar b ărba ii fur ă întrerup i de sosirea Gwyneirei. Fata
păşi în salon şi privi dezorientată când văzu că nu sunt
prezente nici mama, nici surorile ei.
— Am ajuns prea devreme? întrebă Gwyneira, în loc
să-l salute pe cumnatul ei, aşa cum se cuvenea.
Acesta, jignit pe m ăsură, îi arunc ă o privire, pe c ând

Gerald Warden
Gwyneirei. Fatanui putea ă-şi ia
se p ăsruse şi ochii dr ăînf
de la
înainte guă ăi,şarea
dar
acum, îmbrăcată în straiele festive, constat ă că este o
adevărată frumuse e. Mătasea albastr ă îi sublinia tenul
deschis şi părul s ănătos, ro şcat. Coafura severă sublinie
trăsăturile nobile ale fe ei. La acestea se mai ad ăugau
buzele îndrăzne e şi ochii alba ştrii, str ălucitori, cu
expresia lor atent ă, aproape provocatoare! Gerald era
fascinat.
Dar această fata nu- şi avea locul aici. Nu putea
nicicum să şi-o Imagineze alături de un bărbat ca Jeffrey
Riddleworth. Gwyneira era mai degrab ă tipul care îşi
punea şerpi în jurul gâtului şi îmblânzea tigrii.
— Nu, nu, fata mea, e şti punctuală! spuse lordul
Terence, aruncând o privire spre ceas. Mama ta şi
surorile tale întârzie. Probabil că au stat iar prea mult în
grădină…
— Nu a i fost în grădină? o întrebă Gerald Warden
pe Gwyneira.
De fapt ar fi crezut mai degrab ă despre ea c ă stă la
aer liber, dec ât despre mama, pe care o cunoscuse
adineauri ca fiind cam rigidă şi plictisită.
Gwyneira dădu din umeri.
— Nu m ă prea intereseaz ă trandafirii! declar ă ea,
deşi prin aceast ă afirma ie îşi atr ăgea încă o dat ă
indignarea lui Jeffrey şi trezea şi nemul umirea tat ălui
ei. Dacă ar fi legume sau altceva care nu în eapă…
Gerald Warden r âse, ignor ând figurile acre ale lui
Silkham şi Riddleworth. Baronul oilor o g ăsea pe fat ă
încântătoare. Desigur c ă nu era prima pe care o
supunea unei cercet ări discrete cu ocazia acestei

ălătorii domni
ctinerele în vechea patrie,
şoare p ân
dar nu
engleze seă comportase
acum niciunaat dintre
ât de
natural şi dezinvolt.
— Ei, ei, t ânără mylady! o tachina el. Îmi ar ăta i
păr ile întunecate ale trandafirilor engleze şti? Oare în
spatele pielii albe ca laptele şi al p ărului auriu-roşcat se
ascund nişte epi?
Expresia de „trandafir englezesc”, care se referea la
tipul de fete cu pielea deschis ă şi părul ro şu, răspândit
pe insulele britanice, era cunoscut ă şi în Noua
Zeelandă.
Gwyneira ar fi trebuit să se îmbujoreze la fa ă, dar ea
zâmbi doar.
— Este în orice caz mai sigur s ă por i mănuşi,
remarcă ea şi văzu cu coada ochiului c ă mama ei,
surprinsă, rămăsese fără aer.
Lady Silkham şi fiica ei mai mare, lady Riddleworth,
tocmai intraser ă şi auziser ă scurtul schimb de cuvinte
dintre Warden şi Gwyneira. Era evident c ă nu ştia
niciuna din ele ce a şocat-o mai mult: neobr ăzarea lui
Warden sau răspunsul prompt a Gwyneirei.
— Domnule Warden, fiica mea Diana, lady
Riddleworth.
Lady Silkham decisese în cele din urm ă să treacă pur
şi simplu peste incident. E drept c ă bărbatul acesta nu
avea maniere elegante, dar acceptase s ă plătească
so ului ei o mică avere pentru o turmă de oi şi o serie de
câini abia f ăta i. Aceasta i-ar garanta Gwyneirei dota –
şi i-ar da ei m ână liberă să o mărite c ât mai repede pe
fată, înainte de a se afla în cercurile ei, c ât este de
obraznică.

Diana îltransoceanice.
inuturile salut ă plină de demnitate
Fusese pe oaspetele
desemnat ă să stea lâdin
ngă
Gerald Warden, spre p ărerea lui de r ău. Masa cu
familia Riddleworth se dovedi a fi mai mult dec ât
plictisitoare. Pe c ând Gerald arunc ă câteva replici şi se
prefăcu că o ascult ă pe Diana povestind despre
creşterea trandafirilor şi despre expozi ii de
horticultură, o observ ă în continuare pe Gwyneira.
Dincolo de gura ei slobod ă, comportarea ei era
impecabilă. Ştia cum trebuia să se comporte în societate
şi discuta cu bun ă creştere, de şi evident plictisit ă, cu
vecinul ei de mas ă, Jeffrey. R ăspundea cuminte la
întrebările surorii ei, referitor la progresele f ăcute în
domeniul conversa iei în limba francez ă şi la starea
pre ioasei madam Fabian. Aceasta din urm ă îşi
exprimase adâncul regret că, din motive de sănătate, nu
putea s ă asiste la masa din aceast ă seară. I-ar fi f ăcut
plăcere să sporovăiască cu eleva ei preferată, Diana.
Abia la servirea desertului, lordul Riddleworth
reveni la întrebarea pus ă anterior. Era evident c ă până
şi el era enervat de conversa ia din jurul mesei. Diana şi
mama ei trecuseră între timp la un schimb de informa ii
despre cuno ştin e comune, g ăsindu-le pe toate
„încântătoare”, şi pe fii lor „reu şi i” îi luar ă eventual în
considerare pentru un mariaj cu Gwyneira.
— Tot nu ne-a i povestit cum a i ajuns în inuturile
transoceanice, domnule Warden. A i plecat acolo la
ordinul Coroanei? Poate chiar în anturajul fabulosului
căpitan Hobson?
Gerald Warden scutur ă din cap r âzând şi îi permise
servitorului s ă-i umple din nou paharul cu vin. P ână

acum
bună. nu
Maiprea b ăuse
t ârziu dinservi
se va licoarea aceasta
suficient dindeosebit de
excelentul
scotch al lordului Silkham şi, dac ă voia s ă aibă măcar
umbra unei şanse s ă-şi realizeze planurile, îi trebuia un
cap limpede.
Ce-i drept, un pahar gol ar atrage aten ia. De aceea
dădu aprobator din cap c ătre servitor, dar apoi ridic ă
paharul cu apă.
— Am făcut drumul acela cu douăzeci de ani înaintea
lui Hobson, răspunse el. Pe atunci via a de pe insulă era
mai aspră. Mai ales în sta iunile vânătorilor de balene şi
la vânătorii de foci…
— Dar sunte i cresc ător de oi! interveni Gwyneira,
dornică de conversa ie. În sfârşit o temă interesantă! Nu
a i vânat cu adevărat balene, nu-i aşa?
Gerald râse fioros.
— Sigur că am v ânat balene, milady. Timp de trei ani
la bordul lui Molly Malone…
Nu voia s ă povestească mai mult despre acest
subiect, dar lordul Silkham îşi încre i fruntea.
— Ei, haide i, Warden, v ă pricepe i mult prea bine la
oi, ca s ă cred aceste pove şti marin ăreşti! Nu a i
dobândit aceste cuno ştin e la bordul unui vas de v ânat
balene!
— Bineîn eles c ă nu! r ăspunse Gerald degajat.
Linguşeala nu se prinse deloc de el. În realitate provin
din Yorkshire Dales, iar tatăl meu a fost oier…
— Dar a i căutat aventura! exclam ă Gwyneira. Ochii
ei se aprinser ă de emo ie. A i plecat pe timp de noapte
şi prin cea ă şi a i părăsit ara…
Din nou, Gerald era amuzat şi totodat ă entuziasmat.

Aceasta era
avea nişte fata
idei totul greăş,ite.
cupotrivit chiar dac ă era r ăsfă ată şi
— Din unsprezece copii eram al zecelea, explică el. Şi
nu voiam s ă-mi petrec via a păzind oile altora. C ând
am împlinit treisprezece ani, tat ăl meu voia s ă mă
tocmească la st ăpân. Dar eu m-am angajat ca mus pe
vas. Am v ăzut jum ătate din lumea aceasta. Coastele
Africii, America, Capul… am navigat p ână în Marea
Nordului. Şi în cele din urm ă în Noua Zeeland ă. Acolo
mi-a plăcut cel mai mult. Nu existau tigrii, şerpi…
— Făcu cu ochiul c ătre lordul Riddleworth. Ţara era
în mare parte încă neexplorată, iar clima era ca pe
meleagurile mele natale. În cele din urm ă, fiecare îşi
caută rădăcinile.
— Apoi a i vânat balene şi foci? întrebă Gwyneira din
nou, neîncrezătoare. Nu a i început imediat cu creşterea
oilor?
— Oile nu le ob ii fără bani, micu ă lady! r ăspunse
Warden z âmbind. După cum am putut constata şi
astăzi. Pentru a cump ăra turma tat ălui dumneavoastră,
nu ajunge să fie tranşată o singură balenă! Iar p ământul
a fost ieftin, ce-i drept, dar c ăpeteniile maori nu l-au dat
chiar pe gratis…
— Băştinaşii se numesc maori? întrebă avidă
Gwyneira.
Gerald dădu aprobator din cap.
— Înseamnă „vânător-moa”. Moa, astfel s-au numit
nişte p ăsări uriaşe, dar evident că vânătorii au fost prea
harnici. În orice caz, aceste animale au disp ărut. De
altfel noi, coloni ştii, ne numim „kiwi”. Kiwi este tot o
pasăre. Un animal curios, b ăgăre şi foarte vioi. Nu po i

scăpanudemkiwi.
Dar În Noua
ă întreba a avutăideea
Zeeland
i, cine o găses şătine
pretutindeni.
dea tocmai
acest nume.
O parte dintre cei aduna i în jurul mesei, în frunte cu
lordul Silkham şi cu Gwyneira, izbucnir ă în râs. Lady
Silkham şi cei doi Riddleworth erau mai degrab ă
indigna i că stăteau la masă cu un fost cioban şi vânător
de balene, chiar dacă între timp ajunsese baronul oilor.
La pu in timp după aceasta, lady Silkham se ridică de
la mas ă şi se retrase cu fiicele sale în salon, Gwyneira
părăsind cam far ă voie cercul b ărba ilor. În sfârşit,
ajunseseră să poarte discu ii pe teme mai interesante
decât despre ve şnic aceea şi societate şi decât trandafirii
Dianei, îngrozitor de plictisitori. Acum ar fi dorit s ă se
retragă în camerele ei, unde o a ştepta cartea pe
jumătate citit ă, în mâinile pieii ro şii. Indienii tocmai o
răpiseră pe eroina principal ă, fiica unui ofi er de
cavalerie. Dar în fa a locului Gwyneirei a şteptau cel
pu in dou ă căni de ceai, pe care trebuia s ă le consume
în societatea rudelor ei de sex feminin. Oft ând,
Gwyneira se supuse sor ii.
În salonul b ărba ilor, lordul Terence oferi celor
prezen i igări de foi. Gerald Warden convinse şi în
această privin ă, dovedindu-se un cunosc ător prin
alegerea celui mai bun soi cubanez. Lordul
Riddleworth alese din cutie o igară la întâmplare.
Apoi petrecură o jum ătate de or ă interminabilă,
discutând ultima decizie a reginei referitoare la
agricultura britanică. Atât Silkham, c ât şi Riddleworth
găseau c ă este regretabil faptul c ă regina miza mai
degrabă pe industrializare şi comer ul exterior, în loc s ă

îexprim
ntăreasc
ă ădoar
economia
ni şte pătradi ionalÎăn. primul
reri vage. nd, fiindcîşăi
Gerald r âWarden
nu se prea pricepea şi în al doilea r ând îi era relativ
indiferent. Neozeelandezul se învioră abia c ând
Riddleworth aruncă o privire plină de regrete spre jocul
de şah, care a ştepta, gata preg ătit, pe o m ăsu ă din
apropiere.
— Păcat c ă nu juc ăm ast ăzi o partid ă, dar desigur c ă
nu vrem s ă-l plictisim pe oaspetele nostru! remarc ă
lordul.
Gerald Warden în elegea aluziile. Dac ă ar fi cu
adevărat un gentleman, încercă Riddleworth s ă-i
transmită, s-ar retrage acum sub ni şte pretexte în
încăperile lui. Dar Gerald nu era un gentleman. Jucase
îndeajuns acest rol; trebuia s ă ajungă în sfârşit la
treburile sale.
— De ce să nu jucăm mai bine căr i? propuse el cu un
zâmbet nevinovat. Doar se joac ă Black-Jack şi în
saloanele din Colonii, nu-i a şa, Riddleworth? Sau
prefera i un alt joc? Pocher?
Riddleworth îl privi îngrozit.
— Vă rog! Black-Jack… pocher… A şa ceva se joacă în
speluncile din porturi, dar nu între gentlemani.
— Mie îmi place s ă joc din c ând în când o partid ă!
declară Silkham. Nu p ărea s ă fi luat doar din curtoazie
apărarea lui Warden; privea într-adevăr cu jind la masa
cu căr ile de joc. În timpul efectu ării stagiului militar
am jucat adesea, dar aici nu prea g ăseşti un anturaj în
care s ă se vorbeasc ă despre altceva dec ât despre oi şi
cai. Jeffrey, po i să fixezi masa. Şi nu fi zgârcit. Ştiu că ai
un salariu mare. Hai s ă vedem dac ă pot s ă recuperez

ceva din dota


Lordul Dianei!
vorbea cam f ără perdea. În timpul mesei îi
făcuse cinste vinului, iar apoi d ăduse repede peste cap
primul scotch. Acum îi îndemna cu s ârg pe ceilal i
bărba i să ia loc. Gerald Warden lu ă loc mul umit,
Riddleworth ezit ând. Prelu ă căr ile de joc în sil ă şi le
amestecă mai degrabă stângaci.
Gerald îşi puse deoparte paharul. Trebuia s ă fie
foarte treaz acum. Observ ă cu bucurie c ă lordul
Terence, pu in afumat, deschise cu o sum ă destul de
mare. Gerald, s ăritor, îl lăsă să câştige. O jum ătate de
oră mai t ârziu, în fa a lordului Terence şi a lui Jefifrey
Riddleworth se afla o mic ă avere în monede şi
bancnote. Acesta din urmă se mai înmuiase, chiar dac ă
nu părea entuziasmat. Silkham îi turn ă plin de
entuziasm whisky.
— Să nu pierde i banii pentru oile mele! atrase el
aten ia lui Warden. Tocmai a i mai pierdut un lot de
câini!
Gerald Warden zâmbi.
— Cine nu îndrăzneşte, acela nu c âştigă! răspunse el
şi ridică încă o dată potul.
— Ei, Riddleworth, participa i?
Nici colonelul nu mai era treaz, dar era ne încrezător
din fire. Gerald Warden ştia că trebuie să scape de el, pe
cât posibil f ără să piardă prea mul i bani. C ând
Riddleworth îşi puse tot c âştigul pe o carte, Gerald
atacă.
— Black-Jack, prietene! spuse el aproape cu regret,
punând cel de-al doilea as pe mas ă. Trebuia s ă se
termine odat ă şi ghinionul meu! În cinstea unei noi

înapoi! Haide i, Riddleworth, lua i-vă îndoit banii


runde!
Riddleworth se ridică supărat.
— Nu, ies din joc. Ar fi trebuit s ă fac adineauri deja
acest lucru. Ei da, cum au venit, a şa s-au şi dus banii.
Nu vă mai umplu buzunarele! Ar trebui s ă te opreşti şi
tu, tată socrule. Rămâi măcar cu un mic câştig.
— Vorbeşti şi tu ca so ia mea! remarc ă Silkham cu
voce nesigur ă. Ce înseamnă „un mic c âştig”? Nu am
participat data trecut ă. Am încă to i banii. Iar norocul
îmi rămâne fidel! Ast ăzi este ziua mea norocoas ă, nu-i
aşa, Warden? Astăzi am cu adevărat noroc!
— Atunci v ă doresc în continuare distrac ie pl ăcută!
spuse Riddleworth glacial.
După ieşirea lui din camer ă, Gerald Warden r ăsuflă
uşurat. Acum avea cale liberă.
— Dubla i-vă c âştigul, Silkham! îl încurajă el pe lord.
Cât de mare este suma? Cincisprezece mii în total?
Drace, m-a i u şurat p ână acum de peste zece mii de lire
sterline! Dacă dubla i aceast ă sumă, ob ine i dublul
pre ului oilor dumneavoastră!
— Dar… dar dacă pierd, s-a dus totul!
Lordul avea totuşi îndoieli.
Gerald Warden ridică din umeri.
— Acesta este riscul. Dar putem s ă diminuăm acest
risc. Ia uita i-vă cum facem: vă dau o carte şi îmi dau şi
mie una. V ă uita i la ea, eu dau pe fa ă cartea mea şi
apoi dumneavoastră vă decide i. Dac ă nu mai vre i să
continua i jocul, este în ordine. Dar şi eu pot s ă refuz să
joc, după ce am văzut prima mea carte!
Zâmbi.

Silkham lu
posibilitate ă ezitând
regulilor de cartea.
joc? UnNu contravenea
gentleman trebuiă
nu araceast
să caute c ăi de sc ăpare şi nu ar trebui s ă se teme de
riscuri. Aruncă totuşi, aproape pe ascuns, o privire pe
cartea sa.
Un decar! Except ând un as, nu ar fi putut s ă fie o
carte mai bună.
Gerald, care inea banca, întoarse cartea. O dam ă.
Valora trei puncte. Un start mai degrab ă neprielnic.
Neozeelandezul îşi încre i fruntea şi păru să ezite.
— Norocul meu pare într-adevăr să nu ină! suspin ă
el. Dumneavoastră cum sta i? Continuăm sau încheiem
jocul?
Silkham devenise brusc avid să continue jocul.
— Aş mai dori o carte! declară el.
Gerald Warden privi resemnat la dama lui. P ăru că
dă o luptă cu sine, dar apoi mai dădu o carte.
Opt de pic ă. În total optsprezece puncte. Oare vor fi
suficiente? Silkham fu scăldat de transpira ie. Dac ă mai
lua o carte, exista primejdia s ă aibă prea mult. Deci
trebuie tras ă o cacialma. Lordul se str ădui s ă afişeze o
fa ă lipsită de expresie.
— Sunt gata! declară el scurt.
Gerald dădu pe fa ă încă o carte. Un optar. Deci până
acum unsprezece puncte. Neozeelandezul întinse din
nou mâna după căr i.
Silkham spera din tot sufletul c ă va primi un as.
Atunci Gerald ar fi avut prea multe puncte. Dar nici
altfel şansele nu st ăteau prost. Doar un optar sau un
decar l-ar fi putut salva pe baronul oilor.
Gerald trase – încă o rigă.

Expir
— Dac ă ăzgomotos.
aş fi clarv ăzător… suspin ă el. Dar egal, nu
ave i precis mai pu in de cincisprezece, nu pot s ă-mi
închipui aşa ceva. Deci merg la risc!
Când Gerald ridic ă ultima carte, Silkham tremura.
Primejdia de a aduna prea multe puncte era enorm ă.
Dar veni un patru de inimă.
— Nouăsprezece! numără Gerald.
— Pasez. Căr ile pe masă, milord!
Resemnat, Silkham, dădu căr ile pe fa ă. Un punct în
minus. Şi fusese atât de aproape să câştige!
Gerald Warden p ăru să aprecieze situa ia în acela şi
fel.
— Diferen ă minimală, milord, diferen ă minimală!
Asta strig ă după revanşă. Ştiu c ă sunt nebun, dar nu
putem lăsa astfel lucrurile, încă un joc!
Silkham negă din cap.
— Nu mai am bani. Era nu numai c âştigul meu, era
toată miza mea. Dac ă mai pierd, îmi creez greut ă i
serioase. Nu poate fi vorba, termin jocul.
— Dar v ă rog, milord! Gerald f ăcu căr ile. Cu c ât
creşte riscul, cu at ât devine jocul mai palpitant! în ceea
ce prive şte miza… ia sta i, juc ăm pe oi! Da, oile pe care
vre i să mi le vinde i! Chiar dacă nu ies c ăr ile, nu ave i
ce pierde. Dacă nu aş fi ap ărut eu să cumpăr oile, nu a i
fi avut banii aceştia!
Gerald afi şă zâmbetul s ău cuceritor şi trecu suplu
căr ile prin mâini.
Lordul Silkham îşi goli paharul şi se preg ăti să se
ridice de la masa de joc. Se cl ătină pu in, dar articul ă
clar cuvintele:

—bune
mai V-ar oiconveni,
de pr ănu-i şa,pe
silă ade Warden?
insul ă Dou ăzeci dinunor
în schimbul cele
trucuri la jocul de căr i? Nu, mă opresc aici. Am pierdut
îndeajuns. La dumneavoastră, în sălbăticie, or fi la
ordinea zilei asemenea jocuri, dar aici ne păstrăm capul
limpede!
Gerald Warden ridică sticla cu whisky şi umplu încă
o dată paharele.
— Vă credeam mai curajos! spuse el cu regret. Sau,
mai bine zis, mai dispus s ă risca i. Dar a şa ceva este,
probabil, tipic pentru kiwi – în Noua Zeeland ă este
considerat b ărbat doar acela, care îndrăzneşte să rişte
ceva.
Lordul Silkham îşi încre i fruntea. Nu pute i să-i
acuza i pe cei din neamul Silkham de la şitate. Am
luptat totdeauna cu vitejie, am slujit coroana, şi…
Lordului îi era evident dificil s ă găsească cuvintele
potrivite şi să mai stea şi drept în picioare. Se l ăsă din
nou pe scaun. Dar încă nu era beat. P ână acum putea
să-i fac ă fa ă acestui aventurier!
Gerald Warden râse.
— Şi noi, cei din Noua Zeeland ă, suntem slujitorii
Coroanei. Colonia se dezvolt ă, devenind un factor
economic important. Cu timpul vom înapoia Angliei tot
ceea ce Coroana a investit în noi. Regina este mai
curajoasă decât dumneavoastră, domnul meu. Îşi joac ă
jocul şi câştigă. Ei haide i, Silkham! Doar nu vre i să
renun a i acum? C âteva c ăr i bune, şi oile
dumneavoastră vor fi plătite dublu!
Cu aceste cuvinte arunc ă două căr i cu fa a în jos pe
masă, în fa a lui Silkham. Lordul nu ştia nici el de ce le

Dacăă.arRiscul
ridic era nu
câştiga, prea ă arc fiâş
mare,c dar
numai tigul ademenitor.
asigurat ă dota lui
Gwyneira, dar ar fi destul de substan ială pentru a
mul umi chiar şi cele mai bune familii din ară. Pe c ând
ridica cu grij ă căr ile, îşi vedea fiica baroneas ă… cine
ştie, poate c ă chiar doamn ă de onoare la curtea
reginei…
Un decar. Era bine. Dac ă cealaltă ar fi… inima lui
Silkham b ătu cu putere, c ând dup ă decarul de caro,
ridică un decar de pic ă. Dou ăzeci de puncte. Nu prea
putea fi bătut.
Se uită triumfător la Gerald.
Gerald Warden ridic ă prima sa carte de pe pachetul
căr ilor de joc. As de pic ă. Silkham gemu. Dar asta nu
înseamnă nimic.
Următoarea carte putea fi un doi sau un trei, atunci
era foarte posibil ca Warden s ă adune prea multe
puncte.
— Pute i să vă retrage i! spuse Gerald.
Silkham râse.
— Nu, prietene, nu a şa ne-a fost vorba. Face i-vă
jocul! Un Silkham îşi respectă cuvântul.
Gerald ridică încet încă o carte.
Brusc, Silkham şi-ar fi dorit s ă fi amestecat el c ăr ile.
Pe de alt ă parte… îl urm ărise pe Gerald cu aten ie, în
timp ce acesta amesteca c ăr ile, nu se f ăcuse nimic
greşit. Orice s-ar întâmpla acum, Warden nu putea fi
acuzat de înşelătorie.
Gerald Warden întoarse cartea.
— Îmi pare rău, milord.
Silkham privi ca hipnotizat la zecele de inim ă, aflat în

fa a lui ăpecu mas


împreun ă. Asul
decarul valoradou
rezultau unsprezece punct,
ăzeci şi unu de
puncte.
— Nu pot decât să vă felicit! spuse lordul în epat.
În pahar mai avea whisky; îl bău repede. C ând
Gerald voi s ă-i mai toarne, îşi acoperi paharul cu
palma.
— Mul umesc, am b ăut deja prea mult. E timpul s ă
mă opresc… cu b ăutul şi cu jocul, înainte ca nu numai
să fi pierdut dota fiicei mele, dar s ă-l şi privez pe fiul
meu de casă şi gospodărie.
Vocea lui Silkham suna înfundată. Încercă din nou să
se ridice.
— Mă g ândisem la a şa ceva… remarc ă Gerald pe un
ton de sporov ăială şi îşi turn ă în propriul pahar. Fata
este mezina dumneavoastră, nu-i aşa?
Silkham încuviin ă din cap, plin de am ărăciune.
— Da, şi în prealabil am m ăritat deja două fete. Ave i
idee c ât cost ă aşa ceva? Aceast ă ultimă nuntă mă va
ruina. Mai ales acum, c ând am pierdut la joc jum ătate
din capital.
Lordul voia s ă plece, dar Gerald scutur ă din cap şi
ridică sticla de whisky. Tenta ia galben-aurie se scurse
încet în paharul lui Silkham.
— Nu, milord! spuse Gerald. Nu putem s ă ne oprim
aici. Nu a fost inten ia mea să o fac pe micu a Gwyneira
să-şi piardă dota. Să îndrăznim un ultim joc, milord. Eu
pun la b ătaie încă o dat ă oile. Dac ă de aceast ă dată
câştiga i, este totul ca înainte.
Silkham râse zeflemitor.
— Şi eu ce s ă pun la b ătaie? Restul turmei mele? Nici

nu— văCe
gândi
ar i fila asta!
s ă pune i mâna… m âna fiicei
dumneavoastră?
Gerald Warden vorbea lini ştit şi cu s ânge rece, dar
Silkham sări în sus, de parcă Warden l-ar fi lovit.
— Nu sunte i în toate min ile! Doar nu vre i în mod
serios s ă o cere i pe Gwyneira în căsătorie? Fata ar
putea fi fiica dumneavoastră!
— Tocmai acest lucru l-a ş dori din tot sufletul!
Gerald încercă să dea vocii şi privirii sale un maxim de
sinceritate şi căldură. Fiindc ă pe itul meu nu este,
bineîn eles, pentru mine personal, ci pentru fiul meu
Lucas. El are dou ăzeci şi doi de ani, este singurul meu
moştenitor, e bine crescut, cu un trup armonios şi
sprinten. Mi-o pot foarte bine închipui pe Gwyneira
alături de el.
— Dar eu nu! r ăspunse Silkham brutal, se împiedică
şi încercă să se ină de fotoliul lui. Gwyneira apar ine
marii nobilimi. Ea ar putea s ă se căsătorească cu un
baron.
Gerald Warden râse.
— Aproape fară nicio dotă? Şi nu v ă mai amăgi i, am
văzut fata. Nu este tocmai ea persoana dup ă care
mamele barone ilor şi-ar linge degetele.
Lordul Silkham răbufni.
— Gwyneira este o frumuse e!
— Este adev ărat! încercă să-l lini ştească Gerald. Şi
desigur c ă este fala oric ărei v ânători de vulpi. Dar s-ar
potrivi la fel de bine într-un palat? Este o fiin ă
sălbatică, tânără, milord. V ă va costa suma dubl ă, să o
mărita i.

mâ— Ar trebui s ă vă provoc la duel! r ăbufni Silkham


nios.
— Dar eu v ă provoc deja. Gerald Warden lu ă c ăr ile.
Ei hai, de data aceasta le face i dumneavoastră.
Silkham întinse m âna dup ă pahar. G ândurile îi
săgetau prin minte. Situa ia aceasta contravenea tuturor
regulilor bunei-cuviin e. Nu putea s ă-şi joace fata la
căr i. Acest Warden şi-a pierdut min ile! Pe de alt ă
parte… un asemenea troc nu putea fi valabil. Datoriile
de joc erau datorii de onoare, dar o fat ă nu era o miz ă
acceptabilă. Dac ă Gwyneira refuza, nimeni nu o putea
obliga s ă urce pe un vas transoceanic. Şi nu trebuia s ă
se ajung ă până acolo. De data aceasta va c âştiga.
Trebuia să se întoarcă norocul şi spre el.
Silkham făcu căr ile – nu cu chibzuială, ca altă dată, ci
repede, ca într-o ame eală, de parc ă ar fi vrut s ă încheie
cât mai repede acest joc lipsit de demnitate.
Îi arunc ă cu năduf lui Gerald o carte. Restul de c ăr i
le inea în mâinile ce-i tremurau.
Neozeelandezul arătă cartea, fără a arăta vreo emo ie.
As de inimă.
— Această este… Silkham nu mai continu ă. În
schimb, lu ă o carte. Decar de pic ă. Nu e r ău. Lordul
încercă să dea c ăr ile cu o m ână liniştită, dar tremura în
aşa hal, încât carte c ăzu pe mas ă, în fa a lui Gerald,
înainte ca neozeelandezul să o poată apuca.
Gerald Warden nici nu încercă să prindă carte
acoperită. Alătură liniştit asului valetul de inim ă.
— Black-Jack! spuse el lini ştit. O s ă vă ine i de
cuvânt, milord?

Inima lui Helen b ătea puternic, pe c ând st ătea în fa a


biroului preotului comunită ii din St. Clement. De şi nu
se afla prima oar ă aici, de fapt, de cele mai multe ori se
sim ea bine în aceste încăperi, care sem ănau at ât de
mult cu încăperile oficiale ale tat ălui ei. În plus,
reverendul Thorne era un vechi prieten al defunctului
reverend Davemport. În urm ă cu un an, o ajutase pe
Helen s ă ob ină slujba la? familia Greenwood şi chiar
oferise fra ilor ei timp de c âteva s ăptămâni găzduire în
cadrul familiei sale, p ână când mai întâi Simon, apoi
John găsiseră camere prin asocia ia studen ească. Băie ii
plecaseră încânta i, dar Helen nu era la fel de
entuziasmată de aceast ă schimbare. Pe c ând Thorne şi
so ia lui nu numai c ă le dăduseră cazare gratuită, dar îi
şi supravegheaseră pu in, g ăzduirea în casele destinate
studen ilor costa bani şi le d ădea studen ilor
posibilitatea de a se distra, ceea ce nu era tocmai
favoarea educa iei şi formării lor.
î n
Helen se pl ânsese adesea reverendului de aceste
lucruri. Îşi petrecea aproape fiecare dup ă-amiază liberă
în casa familiei Thorne.
Cu ocazia vizitei de ast ăzi nu se a ştepta la un ceai
relaxant cu reverendul Thorne şi familia sa, iar din
încăperile oficiale nu r ăsună puternicul şi veselul
strigăt: „Intr ă cu Dumnezeu!”, cuvinte cu care
reverendul obişnuia s ă-şi salute oi ele. În schimb, dup ă
ce Helen reu şi să-şi învingă sfiala şi să bată la uşă,
răsună din birou o voce de femeie, obi şnuită să
comande. În încăperile reverendului rezida astăzi lady

Juliana
care Brennan,
f ăcuse parte so ia unui
din şit laWilliam
locotenent ie lui
comandamentul pensie,
Hobson, fost membru fondator al comunită ii anglicane
Christchurch şi, mai nou, chiar şi stâlp de baz ă a
societă ii londoneze. Doamna r ăspunsese la scrisoarea
lui Helen şi fixase aceast ă dată pentru o întâlnire în
încăperile oficiale. Dorea neapărat să cunoască personal
femeile „cinstite, pricepute la gospodărie şi în creşterea
copiilor”, înainte de a le netezi drumul spre „membrii
cu renume bun şi situa ie bun ă” din colonia
Christchurch. Din fericire era flexibil ă. Helen nu avea
decât din două în două săptămâni o după-amiază liberă
şi nu dorea să o roage pe doamna Greenwood să-i dea o
după-amiază în plus liber. Dar lady Brennan se
declarase imediat de acord cu propunerea lui Helen de
a se întâlni în această după-amiază de vineri.
O pofti pe tânăra femeie înăuntru şi o privi cu plăcere
pe Helen, care, de cum intrase, f ăcuse o plec ăciune
plină de stimă.
— Lasă asta, feti o, nu sunt regina! observ ă ea totu şi
cu voce rece, ceea ce o făcu pe Helen să roşească.
Ea remarc ă asemănările dinte severa regin ă Victoria
şi mai degrab ă rotofeia lady Brennan, îmbrăcată tot în
straie închise la culoare. Am ândouă păreau s ă
zâmbească doar în cazuri de excep ie şi să privească
via a doar ca pe o povar ă hărăzită de Dumnezeu, sub
care trebuiau s ă sufere c ât mai vizibil. Helen îşi dădu
silin a să fie la fel de sever ă şi lipsit ă de expresie.
Verificase în oglind ă dac ă pe drumul parcurs prin v ânt
şi ploaie pe str ăzile londoneze nu s-a desprins vreo
şuvi ă cât de mic ă din p ărul prins într-un coc str âns.
Cea maiă de
acoperit mare
pălăparte a coafurii
ria simpl ă, închissevere era oricum
ă la culoare, care o
apărase c ât de c ât de ploaie şi care acum era p ătrunsă
total de apă. Măcar haina tot atât de udă o putuse preda
în anticameră. Dedesubt purta o fust ă albastră din
postav şi o bluz ă de culoare deschis ă, cu volane,
grijuliu apretată. Helen voia neapărat s ă lase o impresie
bună, pe c ât posibil distinsă. În niciun caz lady Brennan
nu trebuia să o considere o aventurieră superficială.
— Vre i deci s ă emigra i? o întrebă doamna direct.
Fiica unui preot, aflat ă într-o slujb ă bună, dup ă cum
văd. Ce vă atrage spre inuturile de peste ocean?
Helen medită atent la răspuns.
— Nu m ă atrage aventura, milady r ăspunse ea. Sunt
mul umită cu slujba mea şi stăpânii se poartă frumos cu
mine. Dar v ăd zi de zi fericirea în familia lor şi inima
mea arde de dor s ă stea ea însăşi în centrul unei
asemenea comunită i pline de iubire.
Spera ca r ăspunsul s ă nu i se par ă doamnei prea
exagerat. Helen era s ă izbucnească în râs când îşi
pregătise aceste propozi ii. Familia Greenwood nu era
tocmai un exemplu al armoniei – şi ultimul lucru pe
care l-ar fi dorit Helen, era un vlăstar ca William.
Dar doamna Brennan păru destul de impresionată de
răspunsul lui Helen.
— Nu vede i aici, în patrie, şanse pentru a şa ceva? se
interesă ea.
Crede i că nu ve i găsi un so , care s ă corespundă
cerin elor dumneavoastră?
— Nu ştiu, dac ă cerin ele mele sunt prea mari,
răspunse Helen precaută. De fapt pl ănuise să pună mai

ârziu ni bine
trenume, şte întreb
situa ăi”
ri ai
referitoare
comunit ălaii „membrii cu bun
din Christchurch.
Dar dota mea este, desigur, foarte mic ă. Pot pune doar
foarte pu in deoparte, milady. P ână acum mi-am ajutat
fra ii să studieze, nu prea r ămânea mai nimic. Apoi am
douăzeci şi şapte de ani. Nu îmi mai r ămâne mult timp
pentru căutarea unui so .
— Fra ii dumneavoastră nu mai au nevoie de sprijin?
dori să ştie lady Brennan.
Era vizibil c ă voia s ă vadă dacă Helen prin emigrare
încerca să scape de obliga iile familiale. În aceast ă
privin ă, lady Brennan nu gre şea cu totul. Helen se
săturase să îi finan eze pe fra ii ei.
— Fra ii mei îşi încheie în curând studiile, sus inu ea.
Nici nu era o minciun ă: dac ă Simon mai pica încă o
dată, era dat afar ă din universitate şi nici situa ia lui
John nu era mai bună. Dar nu v ăd nicio şansă ca ei s ă
poată să-mi asigure mai t ârziu dota. Niciun referent 1
din domeniul jurispruden ei, niciun medic asistent nu
câştigă mul i bani.
Lady Brennan aprobă.
— Nu o să vă lipsească familia? întrebă ea posac.
— Familia mea va fi compus ă din so ul, şi, dac ă va
voi Domnul, din copiii no ştri, declar ă Helen cu
fermitate. Doresc s ă fiu al ături de so ul meu la
construirea casei sale pe meleagurile acelea str ăine. Nu
voi avea timp să plâng după vechea patrie.
— Păre i foarte hotărâtă! remarcă lady Brennan.
— Sper ca Dumnezeu s ă-mi c ălăuzească paşii,
răspunse Helen şi îşi plecă cu umilin ă capul.
Întrebările referitoare la b ărba i vor mai trebui s ă
ştepte. îmbr
abalaur Cel ămai
cat îimportant
n dantel ă lucru
neagrăacum
să o era ca acest
ajute. Dac ă
domnii din Christchurch erau tot aşa de sever verifica i
ca femeile aici, nu se putea strecura nicio gre şeală.
Acum lady Brennan se ar ătă mai deschis ă şi povesti
câte ceva despre comunitatea din Christchurch:
— Este o colonie pe cale de dezvoltare, întemeiată de
colonişti ale şi, verifica i de Biserica din Anglia. În cel
mai scurt timp, localitatea va deveni sediu episcopal. Se
plănuieşte ridicarea unei catedrale şi a unei universită i.
Nu vă va lipsi nimic, doamna mea. Chiar şi str ăzile au
fost numite după episcopatele englezeşti.
— Iar r âul care str ăbate oraşul se nume şte Avon, ca
acela din ora şul de ba ştină a lui Shakespeare ad ăugă
Helen.
În ultimele zile se ocupase intensiv de toat ă literatura
despre Noua Zeeland ă pe care o putuse g ăsi şi îşi
atrăsese chiar furia doamnei Greenwood: William se
plictisise de moarte în London Library c ând Helen îi
explicase b ăiatului cum trebuie s ă se descurce în
această bibliotecă imensă. George trebuie s ă se fi prins
că nu acesta era motivul real al vizit ării acestei
biblioteci, dar nu a deconspirat-o pe Helen, ba chiar s-a
oferit ieri s ă ducă înapoi, în timpul lui liber, c ăr ile
împrumutate de ea.
— Foarte adevărat confirmă lady Brennan satisfăcută.
Ar trebui s ă vede i Avonul într-o după-amiază de var ă,
când oamenii stau pe maluri şi privesc la regatele
conduse de v âslaşi. Atunci te sim i ca în buna, b ătrâna
Anglie…
Pe Helen o lini ştiră aceste povestiri. Era ferm

nu ăîrnsemna
hot âtă să porneasc ă în aceast
c ă în pieptul ei seăaprinsese
aventură,adev
dar aceasta
ăratul
spirit de pionierat. Spera s ă găsească o gospod ărie
prietenoasă, orăşenească, un cerc de prieteni ale şi –
totul ceva mai redus şi mai pu in pompos ca la familia
Greenwood, dar totuşi ceva cu care era obi şnuită. Poate
că acel „b ărbat cu renume bun” era un slujba ş al
Coroanei sau un mic negustor. Helen era gata s ă-i ofere
oricui o şansă.
Dar c ând părăsi biroul cu scrisoarea şi adresa unui
anume Howard O’Keefe, fermier în Haldon,
Canterbury, Christchurch, era totu şi într-o oarecare
măsură nesigură. Nu tr ăise niciodat ă la ară;
experien ele ei se limitau la vacan e petrecute cu familia
Greenwood în Cornwall. Vizitaser ă acolo o familie
prietenă şi totul se petrecuse la modul cel mai civilizat.
Este drept c ă despre casa de la ară a domnului
Mortimer nu vorbise nimeni ca despre o „gospod ărie
ă rănească” şi domnul Mortimer nu se numise
„gospodar”, dar…
„Fermier gentilom” îşi aduse aminte în cele din urmă
Helen şi se sim i imediat ceva mai bine. Da, a şa vorbise
despre sine cuno ştin a aceea a familiei Greenwood. Iar
acest lucru i se potrive şte, desigur, şi lui Howard
O’Keefe. Helen nu- şi putea imagina, ca un ăran
simplu, chiar cu situa ie material ă bună, să fie
considerat un membru al înaltei societ ă i din
Christchurch.
Helen ar fi dorit s ă citească pe loc scrisoarea lui
O’Keefe, dar se sili s ă aibă răbdare. În niciun caz nu
putea s ă deschidă csrisoarea în anticamera
reverendului,
comoara neatinsiarăpepâstrad ă s-ar
nă acas ă şifiseudat.
bucurAşăadar îşi purtăă
deocamdat
de scrisul clar, cite , de pe plic. Nu, acesta nu era în
niciun caz scrisul unui ăran f ără educa ie! Helen se
gândi c ă poate ar fi cazul s ă ia o birj ă pe drumul de
întoarcere la familia Greenwood, dar nu g ăsi niciuna; în
cele din urm ă, îşi spuse c ă nici nu mai merit ă. Astfel se
făcu târziu şi timpul îi permitea doar s ă-şi scoat ă
pălăria şi paltonul înainte de a se servi cina. Cu
pre ioasa scrisoare în buzunar, Helen se grăbi la masă şi
încercă să ignore privirile curioase ale lui George.
Băiatul ştia s ă pună lucrurile cap la cap! Avea cu
siguran ă o bănuială despre felul în care îşi petrecuse
Helen după-amiaza.
În schimb, doamna Greenwood nu b ănuia nimic şi
nu puse alte întrebări când Helen povesti despre vizita
făcută la preot.
— O da, va trebui s ă-i fac s ăptămâna viitoare o vizită
reverendului, spuse distrat ă doamna Greenwood. Din
cauza copiilor orfani, ale şi pentru Christchurch.
Comitetul nostru a ales şase fete, dar reverendul este de
părere c ă jumătate din ele sunt prea tinere pentru a fi
lăsate s ă călătorească singure. Nu am nimic cu
reverendul, dar câteodată este rupt de lume! Nu îşi face
socoteala cât cost ă între inerea copiilor aici, pe c ând
dincolo şi-ar putea face norocul…
Helen nu coment ă vorbele doamnei Greenwood şi
nici domnul Greenwood nu păru s ă aibă chef de ceartă.
Probabil c ă savura atmosfera pa şnică de la mas ă, care
se datora cu siguran ă faptului c ă William era stra şnic
de obosit. Deoarece lec iile fuseseră suspendate şi bona

se scuzase
tinere invoc
slujnice ând alte
obliga necesit
ia de ă i, îcu
a se juca i revenise
el în grcelei
ădinămai
. În
timpul jocului cu mingea, f ăptura aceasta micu ă şi
sprintenă îl făcu să transpire serios, dar, în eleaptă, îl
lăsă să câştige la finele jocului. Deci acum era lini ştit şi
mul umit.
Şi Helen se scuz ă, invoc ând oboseala, pentru a sc ăpa
de taifasul care urma dup ă cină. De cele mai multe ori,
din amabilitate, mai petrecea o jum ătate de or ă cu
familia Greenwood în fa a şemineului, lucrând la
gherghef, pe când doamna Greenwood povestea despre
nesfârşitele şedin e de comitet. Dar ast ăzi se retrase
imediat şi încă pe drumul spre camera ei căuta să scoată
scrisoarea din geantă. În cele din urm ă, se a şeză solemn
în balansoarul ei propriu, singura mobil ă din casa
părintească, pe care o adusese cu sine la Londra, şi
despături scrisoarea.
Deja dup ă citirea primelor cuvinte, Helen sim i cum,
pornind de Iu inimă, o năpădeşte căldura.
Mult stimată doamnă,
Abia îndrăznesc să vă adresez aceste cuvinte, at ât de
neverosimil pare pentru mine faptul c ă mi s-a permis s ă vă
trezesc interesul. Drumul pe care l-am ales în acest scop, este
desigur neconvenţional, dar trăiesc într-o ţară încă tânără, în
care apreciem vechile obiceiuri, dar trebuie s ă găsim solu ţii
noi şi ieşite din comun, atunci când inima este frământată de
o problemă. În cazul meu este vorba de o singurătate profund
resimţită şi de un dor care adesea nu m ă lasă să dorm. Ce-i
drept, locuiesc într-o cas ă confortabilă, dar ceea ce lipse şte
este c ăldura care poate fi creat ă doar de m âna unei femei.
Ţinutul ce m ă înconjoară este de o frumuse ţe şi o întindere
nesfârşită, dar pare s ă lipsească miezul, care ar aduce lumină
şi dragoste în viaţa mea. Pe scurt, visez să găsesc un om care
să împartă cu mine aceast ă existenţă, care s ă împartă cu
mine succesul construirii acestei ferme, dar care s ă fie gata să
mă ajute s ă suport e şecurile. Da, îmi este dor de o femeie,
ă îş ţ ă
care ar fi gata s ăi aceast
fiţi Dumneavoastr lege soarta de a mea.
ă femeie? A lui
M ă rog i putea oare s
Dumnezeu
pentru o fiinţă feminină drăgăstoasă, a cărei inim ă să fie
îmbunată de cuvintele mele. Dar desigur c ă vreţi să ştiţi mai
multe despre mine, nu doar s ă aruncaţi o privire asupra
gândurilor şi dorinţelor mele. Deci, numele meu este Howard
O’Keefe şi dup ă cum arat ă numele, am r ădăcini irlandeze.
Dar a trecut multă vreme de atunci. Abia pot num ăra anii de
când cutreier, departe de patrie, aceast ă lume adesea
potrivnică. Nu sunt un fl ăcău lipsit de experien ţă, draga
mea. Am trăit şi am suferit multe. Dar am g ăsit acum aici, în
Canterbury Plains, la poalele Alpilor Neozeelandezi, o patrie.
Ferma mea este mică, dar cre şterea oilor are viitor în această
ţară şi sunt sigur c ă pot întreţine o familie. Femeia de l ângă
mine ar trebui s ă fie înţeleaptă şi inimoasă, iscusit ă în
treburile gospod ăriei şi dispus ă să ne creasc ă copiii dup ă
principiile creştine. O voi sprijini dup ă cea mai bun ă ştiinţă

şi din
S-artoate puterile
putea unei inimi
oare, stimat iubitoare
ă cititoare a de soţ. r ânduri, s ă
acestor
împărtăşiţi aceste dorin ţe şi doruri? Atunci scrie ţi-mi! Voi
sorbi fiecare din cuvintele Dumneavoastr ă precum apa în
deşert şi chiar şi pentru dispoziţia de a fi citit cuvintele mele
vă voi păstra un loc în inima mea.
Al Dumneavoastră prea supus,

Howard O’Keefe

După citirea scrisorii, Helen avu ochii plini de


lacrimi. Cât de minunat putea s ă scrie acest b ărbat! C ât
de exact putea s ă exprime ceea ce ades mi şca şi sufletul

lui
să se simtăîiundeva
Helen! lipsea şacas
i ei acest centru
ă, să aib al vie ii.
ă o familie Şi ea dorea
proprie şi un
cămin pe care să nu trebuiască să-l administreze pentru
al ii, ci pe care s ă-l formeze dup ă propria voin ă. E
drept c ă nu se g ândise la o ferm ă, mai degrab ă la o
gospodărie la ora ş. Dar trebuie s ă accep i mici
compromisuri, mai ales atunci c ând accep i să porneşti
într-o asemenea aventur ă. Iar în casa de la ară a
familiei Mortimer se sim ise foarte bine. Era chiar
drăgu când doamna Mortimer venea diminea a râzând
în salon, aduc ând un co şule cu ou ă proaspete şi un
buchet de flori din grădină. Helen, care de obicei se
scula devreme, o ajuta s ă pună masa pentru micul
dejun şi savura untul proasp ăt şi laptele cu sm ântână,
provenite de la vacile proprii ale familiei Mortimer.
Domnul Mortimer, la r ândul lui, f ăcuse o bun ă
impresie c ând se întorsese de la c ălăritul de diminea ă
peste c âmpuri, proaspăt şi înfometat din cauza aerului
rece, bronzat de soare. Astfel, plin de via ă şi atractiv,
şi-l închipuia Helen şi pe Howard al ei. Howard al ei!
Cum suna! Cum se sim ea! Helen aproape c ă dansa
prin c ămăru a ei. Oare va putea s ă-şi ia şi balansoarul
în noua patrie? Ar fi incitant s ă povestească într-o zi
copiilor ei despre această clipă în care vorbele tatălui lor

ajunseseră pentru
impresionaser prima
ă imediat dat ă la Helen
profund… şi o

Mult stimate domnule O’Keefe,


Am citit astăzi, plină de bucurie şi de c ăldură sufletească,
rândurile Dumneavoastră. Şi eu am p ăşit ezit ând pe acest
drum al cunoa şterii c ătre Dumneavoastr ă, dar Dumnezeu
ştie de ce apropie doi oameni care tr ăiesc în lumi at ât de
depărtate. Citind scrisoarea Dumneavoastr ă, mi se p ărea c ă
milele care ne despart se topesc tot mai repede. Se poate oare
să ne fi întâlnit de nenum ărate ori în visele noastre? Sau
sunt doar experienţe şi dorinţe comune, care ne fac s ă părem
apropiaţi? Nici eu nu mai sunt o feti ţă; dup ă moartea mamei
mele am fost silit ă de timpuriu s ă preiau responsabilit ăţi.
Astfel sunt obişnuită cu conducerea unei mari gospod ării.
Mi-am crescut fraţii şi astăzi sunt educatoare, angajată într-
o casă din Londra. Acest lucru îmi ocupă multe ore ale zilei,
dar noaptea simt un gol în inim ă. Trăiesc într-o gospod ărie
plină de activitate, într-un ora ş zgomotos şi intens populat,
şi mă simţeam cu toate acestea condamnat ă la singur ătate,
până când a ajuns chemarea Dumneavoastr ă de peste m ări.
Încă sunt nesigură dacă să-i dau curs sau nu. Aş vrea să ştiu
mai multe despre aceast ă ţară şi despre ferma
Dumneavoastră, mai ales însă despre Dumneavoastr ă,

Howard O’Keefe! Aşţăfi. Dac


această coresponden ă şăi dac
fericit ă am putea săăacontinu
Dumneavoastr ţi sim ţiăcmă
aţi găsit în mine un suflet înrudit. Dacă şi Dumneavoastră,
la citirea r ândurilor mele, a ţi sim ţi un val de c ăldură şi de
ocrotire, pe care a ş dori s ă-l transmit unui so ţ iubitor, şi,
dacă Dumnezeu o vrea, unui cârd de copii straşnici în tânăra
Dumneavoastră ţară!
Deocamdată rămân a Dumneavoastră plină de încredere,

Helen Davemport

Helen dusese în diminea a zilei urm ătoare scrisoarea


la po ştă şi în pofida faptului c ă ştia c ă trebuie s ă

ştepte,
ade deja
fiecare ă câănd
datdup câteva zile
vedea ştaşulîiîbnăfa
poinima teaamai repede,
casei. Abia
putea a ştepta s ă încheie lec iile de diminea a şi să se
grăbească în salon, unde st ăpâna casei distribuia
scrisorile membrilor familiei şi lui Helen.
— Nu trebuie să vă agita i aşa de tare, nu se poate s ă
fi scris deja! remarc ă George într-una din dimine i, trei
săptămâni mai t ârziu, c ând, cu fa a înroşită şi cu
mişcări nesigure, Helen închise repede căr ile, după ce-l
zărise pe poştaş prin geamul de la camera de studiu.
Un vas navigheaz ă trei luni p ână în Noua Zeeland ă.
Asta înseamnă pentru po ştă trei luni dus, trei luni
întors. În cazul în care destinatarul răspunde imediat şi
vasul se întoarce direct. Vede i, poate dura o jum ătate
de an, până auzi i de el.
Şase luni? Helen ar fi putut s ă facă singură acest
calcul; dar acum era chiar speriat ă. Având în vedere
aceste intervale, c ât timp va dura, p ână va ajunge la o
în elegere cu domnul O’Keefe? Şi de unde ştia
George…?
— Cum ai ajuns s ă vorbeşti de Noua Zeeland ă,
George? Şi cine este „el”? se interes ă ea sever ă.
Câteodată eşti impertinent! O s ă- i dau o lucrare de
pedeapsă, care să te ocupe îndeajuns.

— Poaterâvse
George ştrenggăârendurile!
ă citesc şte. răspunse el obraznic. În
orice caz îmi dau silin a să o fac. Dar unele lucruri îmi
rămân totu şi ascunse. Oh, tare a ş vrea s ă ştiu cine este
„el”! Un ofi er al Majest ă ii Sale în divizia Wellington?
Sau un baron al oilor din insula de sud? Cel mai bine ar
fi un negustor din Christchurch sau Dunedin. Atunci,
a i fi sub ochii tat ălui meu, iar eu a ş şti totdeauna cum
vă merge. Dar desigur c ă nu ar trebui s ă fiu curios, în
niciun caz în situa ii at ât de romantice. Deci da i-mi
lucrarea de pedeapsă. O să mă dedic ei cu smerenie şi o
să pocnesc din bici, ca s ă scrie şi William. Atunci ve i
avea timp să ieşi i şi să vede i de poştă.
Helen se f ăcu ro şie ca focul. Dar trebuia s ă rămână
calmă.
— Fantezia ta este debordant ă! remarc ă ea. A ştept
doar o scrisoare din Liverpool. S-a îmbolnăvit o
mătuşă…
George se hlizi.
— Transmite i-i cele mai bune ur ări de s ănătate!
spuse el scor os.
Într-adevăr, răspunsul lui O’Keefe se l ăsă aşteptat
timp de trei luni de la întâlnirea cu lady Brennan, iar
Helen era deja c ât pe ce s ă-şi piard ă speran a. În
schimb, îi parveni o ştire de la reverendul Thorne. O
invită pe Helen s ă vină cu ocazia urm ătoarei dup ă-
amiezi libere la ceai. Ar avea, dup ă cum îi transmise lui
Helen, lucruri importante de discutat.
Helen nu se a ştepta la nimic bun. Probabil c ă era
vorba de John sau de Simon. Cine ştie ce f ăcuseră iar!
Poate c ă răbdarea decanului lor ajunsese într-adevăr la

adevăă.r Helen
limit se iîntreb
vor fi da afar ăădin
ce facultate.
vor face fra ii ei dac
Niciunul ă într-
dintre ei
nu făcuse munci fizice. Deci putea fi vorba doar de o
slujbă la birou, la început probabil doar de om de
serviciu la birou. Or acest lucru l-ar privi am ândoi ca
fiind sub demnitatea lor. Helen ar fi dorit din nou s ă fie
cât mai departe. De ce nu-i scria acest Howard? Şi de ce
erau navele at ât de încete, c ă doar existau deja vapoare
şi naviga ia nu mai era la cheremul vânturilor!
Reverendul şi so ia sa o primir ă pe Helen, ca
întotdeauna, cu mult ă bucurie. Era o zi de prim ăvară
caldă, minunată şi doamna Thorne pusese masa pentru
ceai în grădină. Helen inspir ă adânc mirosul florilor şi
savură tăcerea. Fa ă de gr ădina reverendului, parcul
familiei Greenwood era mult mai mare şi amenajat cu
stil, dar acolo nu avea aproape nicio clipă de linişte.
Cu familia Thorne însă se putea t ăcea. Cei trei îşi
savurară degaja i ceaiul şi sendvişurile cu castrave i ale
doamnei Thorne precum şi tartele pregătite în casă. Dar
apoi reverendul atacă problema.
— Helen, vreau s ă vorbesc deschis. Sper s ă nu mi-o
lua i în nume de r ău. Fără îndoială că totul va fi tratat
aici confiden ial, mai ales discu iile între lady Brennan
şi tinerele ei… vizitatoare. Dar desigur c ă Linda şi cu
mine ştim despre ce este vorba. Şi ar fi trebuit s ă fim
orbi s ă nu vedem vizita Dumneavoastr ă la lady
Brennan.
Helen f ăcu fe e fe e. Despre asta voia deci s ă
vorbească reverendul. Era desigur de p ărere c ă, dacă îşi
părăsea familia şi renun a la existen a ei pentru a se
aventura în necunoscut, f ăcea de ru şine memoria

ăluiEu…
tat— ei.
— Helen, noi nu suntem paznicii con ştiin ei
dumneavoastră, îi spuse plin ă de prietenie doamna
Thorne şi îi puse m âna lini ştitor pe bra . Pot s ă în eleg
foarte bine ce o determin ă pe o t ânără la acest pas şi
nicidecum nu respingem angajamentul lui lady
Brennan. Altfel, reverendul nu i-ar fi pus la dispozi ie
încăperile oficiale.
Helen se lini şti pu in. Deci nu va urma o dojan ă! Dar
ce voia familia Thorne de la ea?
Aproape ezitând, reverendul luă din nou cuvântul.
— Ştiu c ă următoarea mea întrebare este de o
indiscre ie ru şinoasă şi abia îndrăznesc s ă o pun. Deci,
Helen, a avut vreun rezultat solicitarea Dumneavoastră
la lady Brennan?
Helen îşi muşcă buzele. Pentru Dumnezeu, de ce voia
reverendul s ă ştie acest lucru? Ştia oare ceva despre
Howard O’Keefe, ceva ce trebuia s ă-i comunice şi ei?
Oare – Doamne ap ără – căzuse victimă unui impostor?
Nu ar putea supravie ui unei asemenea ruşini!
— Am răspuns la o scrisoare răspunse ea rigid. Nu s-
a întâmplat nimic altceva.
Reverendul socoti repede timpul scurs de la apari ia
anun ului.
— Desigur, Helen, ar fi fost imposibil. Pe de o parte
ar fi trebuit s ă fie v ânturi mai mult dec ât prielnice
pentru drumul încolo, pe de alt ă parte t ânărul ar fi
trebuit s ă aştepte practic la chei vasul şi să dea
următorului c ăpitan scrisoarea sa. Drumul normal al
poştei este mult mai încet, crede i-mă. Sunt într-un

schimb
Dunedin.permanent de scrisori cu un confrate din
— Dar… dar dac ă şti i acest lucru, ce dori i de la
mine? r ăbufni Helen. Dacă va rezulta într-adevăr ceva
între mine şi domnul O’Keefe va dura un an ori şi mai
mult. Deocamdată…
— Ne-am g ândit s ă accelerăm pu in lucrurile, puse
lucrurile la punct doamna Thorne, jum ătatea cu mult
mai mult sim practic. Ceea ce voia de fapt s ă întrebe
reverendul… a reu şit să vă impresioneze scrisoarea
domnului O’Keefe? Pute i realmente s ă v ă imagina i ca
de dragul acestui b ărbat s ă întreprinde i o asemenea
călătorie şi să tăia i în urma dumneavoastr ă toate
pun ile?
Helen ridică din umeri.
— Scrisoarea era minunat ă, recunoscu ea şi nu se
putu ab ine s ă nu zâmbească. O tot recitesc, în fiecare
noapte. Ei da, şi îmi pot imagina s ă încep o nou ă via ă
îfamilie.
n inutul de peste mări. Este singura mea şansă să am o
Şi sper din tot sufletul c ă Dumnezeu m ă va
călăuzi… c ă El a fost cel care m-a f ăcut s ă citesc acest
anun … că a făcut s ă-mi parvin ă tocmai aceast ă
scrisoare şi nu alta.
Doamna Thorne încuviin ă din cap.
— Poate c ă Dumnezeu diriguie şte lucrurile într-
adevăr în sensul celor dorite de dumneata, copil ă,
spuse ea bl ând. So ul meu ar vrea s ă vă facă o
propunere.
Când după o oră părăsi familia Thorne şi se îndreptă
spre familia Greenwood, Helen nu ştia dac ă să danseze
de bucurie sau să-şi strângă umerii de teama propriului

curaj. În ad
era acum ânculnueimai
sigur: clocotea
puteadedaemo ie, fiindc
înapoi. ă un lucru
În aproximativ
opt săptămâni pleca vasul ei spre Noua Zeelandă.
— Este vorba de orfanele, pe care doamna
Greenwood şi comitetul ei vor s ă le trimit ă neapărat
peste m ări. Helen îşi amintea cuv ânt cu cuv ânt
explica iile reverendului Thorne. Sunt încă pe jum ătate
copii – cea mai mare are treisprezece ani, cea mai mic ă
unsprezece. Fetele deja sunt pe jum ătate moarte de
frică, doar dac ă se gândeau s ă-şi ia o slujb ă aici, la
Londra. Ori acum urmeaz ă să fie trimise în Noua
Zeelandă, la ni şte oameni total necunoscu i! Şi apoi
băie ii de la orfelinat nu au avut nimic mai bun de lucru
decât să le tachineze. Vorbesc toat ă ziua despre
scufundări de vapoare şi despre pira ii care r ăpesc
copii. Cea mai mic ă este ferm convins ă că în viitorul
apropiat va sf ârşi în stomacul unor canibali şi cea mai
mare îşi face g ânduri c ă s-ar putea s ă fie v ândută în
Orient pentru a deveni între inuta unui sultan.
Helen râse, dar familia Thorne rămase serioasă.
— Şi nouă ni se pare caraghios, dar fetele cred aceste
lucruri, spuse doamna Thorne cu un oftat. Dincolo de
faptul c ă drumul cu vaporul nu este deloc lipsit de
primejdii. Ruta spre Noua Zeeland ă este parcurs ă în
continuare doar de vase cu p ânze, fiindc ă drumul este
prea lung pentru vapoare. Deci navigarea depinde de
vânturile prielnice şi pot ap ărea revolte, poate izbucni
focul, epidemii… Pot foarte bine s ă în eleg faptul c ă
aceşti copii se tem. Cu fiecare zi cu care se apropie
plecarea, se accentuează această isterie. Cea mai mare a
cerut ca înainte de plecare s ă i se fac ă ultima

îlucruri.
mpărtăşEle
anie.
niciDoamnele
nu ştiu cedin Comitet
le fac ştiueu
nu Dar
copiilor. de şaceste
tiu, şi
acest lucru îmi împovărează conştiin a.
Reverendul încuviin ă din cap.
— Conştiin a mea de asemenea. De aceea le-am dat
doamnelor un ultimatum. C ăminul este de facto în
proprietatea comunită ii, ceea ce înseamnă că nominal
eu sunt pre şedintele. Doamnelor le trebuie deci
aprobarea mea pentru a putea trimite copiii. Aceast ă
aprobare am condi ionat-o de trimiterea unei persoane,
care s ă supravegheze copiii. Iar aici sunte i
Dumneavoastră implicată, Helen. Am propus
doamnelor ca una din tinerele care doresc s ă se mărite
şi care au fost solicitate de Christchurch s ă călătorească
pe spezele comunită ii. Respectiva tânără doamnă preia
în schimb îngrijirea fetelor. A fost făcută deja o dona ie,
astfel că suma este asigurată.
Doamna Thorne şi reverendul o privir ă pe Helen,
aşteptându-i consim ământul. Helen se g ândi la
domnul Greenwood, care avusese cu c âteva s ăptămâni
în urm ă o asemenea idee şi se întrebă, oare cine a fost
donatorul. Dar în cele din urm ă acest lucru nu avea
nicio importan ă. Alte întrebări i se p ăreau mult mai
presante!
— Deci ar urma s ă fiu eu aceast ă înso itoare? întrebă
ea nedecis ă. Har eu… dup ă cum am spus, nu am auzit
încă nimic din partea domnului O’Keefe…
— Aşa stau şi celelalte solicitante, Helen, remarc ă
doamna Thorne. Iar apoi aproape toate sunt foarte
tinere, abia dac ă sunt mai mari dec ât fetele de la
orfelinat. Doar una din ele mai are ceva experien ă cu

copiii,
întreb cea
carecare, chipurile,
familie bun ă lucreaz ă cao bon
ar angaja bonăă. Dar niciă
de m
douăzeci de ani! Fetele acestea mi se par a fi oricum mai
degrabă de… o reputa ie îndoielnică. Nici lady Brennan
nu este convins ă că va da binecuv ântarea ei tuturor
solicitantelor. Dumneavoastr ă însă sunte i o
personalitate puternică. Nu am niciun fel de îndoieli să
vă încredin ez copiii. Riscul este minor. Chiar dac ă nu
se ajunge la cununie – o t ânără cu calific ările
Dumneavoastră va găsi imediat o nouă slujbă.
— A i fi cazat ă la început la confratele meu, la
Christchurch, declară reverendul Thorne. Sunt sigur c ă
vă poate ajuta s ă găsi i o slujb ă într-o cas ă bună, în
cazul în care domnul O’Keefe s-ar dovedi a nu fi… un
gentleman, dup ă cum pare acum. Doar trebuie s ă vă
hotărâ i, Helen. Vre i realmente s ă părăsi i Anglia, sau
ideea cu emigrarea a fost doar rodul fanteziei
dumneavoastră? Dac ă spune i acum da, pleca i de la
Londra la Christchurch la data de 18 iulie cu vasul
Dublin. Dacă nu… atunci aceast ă discu ie nu a avut
niciodată loc.
Helen trase adânc aer în piept.
— Da, spuse ea.

La neobi şnuita cerere în căsătorie a lui Gerald


Warden, Gwyneira nu reac ionă nici pe jumătate atât de
îngrozită după cum se temuse tatăl ei. Dup ă ce, doar în
urma unei aluzii de a o m ărita în Noua Zeeland ă,
mama şi sora ei reac ionară prin atacuri de isterie,
nefiind sigure care din rele ar fi mai mare, mezalian a
cu burghezul Lucas Warden sau exilul în sălbăticie –
lordul Silkham se a şteptase la lacrimi, şi vaiete şi din
partea Gwyneirei. Fata p ăru mai degrab ă înveselită
când lordul Terence i se confes ă în leg ătură cu fatalul
joc de căr i.
— Desigur, nu trebuie s ă te duci! atenu ă el imediat.
Aşa ceva este contrar tuturor bunelor obiceiuri. Dar i-
am promis domnului Warden, sil amintesc m ăcar
propunerea lui…
— Ei, ei, tat ă! îi repro şă Gwyneira şi îl amenin ă cu
degetul, r âzând. Datoriile la joc sunt datorii de onoare!
Aici nu po i scăpa a şa uşor. Ar trebui măcar să-i propui
în schimb valoarea mea în aur – sau încă câteva oi. Pe
acelea poate le ia mai cu drag. Încearcă măcar!
— Gwyneira, trebuie s ă iei în serios aceste lucruri! o
apostrofa tat ăl ei. Este de la sine în eles c ă am încercat
deja să îl fac de om renun e…
— Într-adevăr? întrebă Gwyneira curioas ă. Cât i-ai
oferit?
Lordul Terence scr âșni din din i. Era un obicei ur ât,
ştia acest lucru, dar Gwyneira îl făcu din nou s ă
dispere.
— Desigur, nu am oferit nimic. Am apelat la
în elegerea şi sim ul de onoare a lui Warden. Dar se
pare că aceste calită i nu sunt prea pregnante la el…
Silkham se foi vizibil stânjenit.
— Deci vrei s ă mă mări i fără niciun fel de scrupule
cu fiul unui tic ălos! constat ă Gwyneira amuzat ă. Dar
serios, tată: Ce ar trebui să fac după părerea ta? Să refuz
cererea? Să o accept fără tragere de inimă? Să fiu demnă

sau cea ămai


Ar fiumil ? Săonorabil
plâng sau s ă ie.
ă solu ip?Dac
Poate a ş putea
ă dispar s ă fug!
în noapte şi
cea ă, ai scăpat!
Ochii Gwyneirei aruncar ă fulgere la ideea unei
asemenea aventuri. Şi mai bine dec ât fuga de una
singură ar fi fost dacă ar fi sedus-o cineva…
Silkham strânse pumnii.
— Gwyneira, nici eu nu ştiu ce e de f ăcut! Desigur că
mi-ar fi penibil dac ă ai refuza. Dar îmi este tot at ât de
penibil dac ă te sim i doar obligat ă. Şi nu mi-a ş ierta-o
niciodată dacă ai fi dincolo nefericit ă. De aceea te rog…
ei da, poate po i să… cum s ă spun, s ă reflectezi cu
bunăvoin ă asupra cererii?
Gwyneira ridică din umeri.
— Bine. Atunci s ă examinăm. Dar pentru asta ar
trebui s ă-l aducem încoace pe prezumtivul meu socru,
nu-i a şa? Şi poate şi pe mama… sau mai bine nu, nervii
ei nu rezist ă la aşa ceva. Pe mama o l ămurim mai
târziu. Deci, unde este domnul Warden?
Gerald Warden a şteptase într-o încăpere al ăturată.
După opinia sa, evenimentele, care se petreceau în acea
zi în casa Silkham erau destul de distractive. Lady
Sarah şi lady Diana ceruser ă deja în total de şase ori
sticlu ele cu s ăruri; apoi se pl ângeau cu schimbul de o
nelinişte nervoasă şi de sleial ă. Cameristele nu mai
reuşeau s ă facă fa ă emo iilor. Pe moment, lady
Silkham, inând o pung ă cu ghea ă pe frunte, se
odihnea în salon, iar lady Riddleworth, în camera de
oaspe i, îl implora pe so ul ei s ă facă ceva pentru a o
salva pe Gwyneira, chiar dac ă ar fi s ă-l provoace pe
Warden la duel. În mod firesc, colonelul nu înclina spre

o asemenea
dispre şi psolu
ăru sie.
ă Doar c ă îl trat
nu doreasc ă ănimic
pe neozeelandez
cu mai multcuă
ardoare decât să părăsească cât se poate de repede casa
socrului său.
La rândul ei, Gwyneira, dup ă toate aparen ele, trat ă
situa ia cu deta şare. Era vizibil c ă Silkham refuzase să-l
invite pe Warden la prima discu ie pe care o purta cu
fiica sa, dar o ie şire plin ă de temperament a fetei ar fi
putut fi auzit ă şi în încăperea al ăturată. Când Warden
fu invitat în camera b ărba ilor, o g ăsi pe Gwyneira f ără
nicio urm ă de lacrimi, dar cu obrajii arz ând. Se
aşteptase tocmai la a şa ceva: pentru Gwyneira, cererea
lui era nea şteptată, dar desigur c ă nu i se împotrivea.
Încordată, ea îşi îndreptă privirea ochilor de un albastru
fascinant spre b ărbatul care o ceruse în acest mod
neobişnuit în căsătorie.
— Există o imagine sau aşa ceva?
Gwyneira nu se opri la discu ii preliminare, ci merse
direct la subiect. Warden o g ăsi la fel de fascinantă ca şi
în ziua precedent ă. Fusta ei albastr ă, simpl ă, îi sublinia
silueta suplă, bluza cu volane o f ăcea s ă pară mai
adultă, dar de data aceasta nu se chinuise cu prinderea
superbei ei coame ro şii. Camerista legase cu o panglic ă
albastră de catifea dou ă şuvi e la ceaf ă, pentru a l ăsa
liberă fa a. În rest, părul cădea buclat şi liber pe spate.
— O imagine? întrebă Gerald Warden uimit. Ei da…
desene cu a şezarea fermei… A ş avea un desen, fiindc ă
doream s ă discut ni şte detalii ale casei cu un arhitect
englez…
Gwyneira r âse. Nu se ar ătă deloc cutremurat ă sau
măcar înfricoşată.

— Nu la casăă!m-am
dumneavoastr gândit,Nu
La… Lucas. domnule
ave iWarden! La fiul
un dagherotip
sau o fotografie?
Gerald Warden scutură din cap.
— Îmi pare r ău, doamn ă. Dar Lucas v ă va pl ăcea.
Fosta mea so ie a fost o frumuse e şi toat ă lumea spune
că Lucas îi seam ănă leit. Este înalt, mai înalt ca mine,
dar suplu. Are p ărul blond cenu şiu, ochi fumurii… şi
este foarte bine crescut, lady Gwyneira! M-a costat o
avere, pedagogi particulari din Anglia, unul dup ă
altul… C âteodată mă gândesc c ă am exagerat pu in…
Deh. Lucas este… în orice caz, societatea este încântată
de el. V ă va pl ăcea şi Kiward Station, Gwyneira! Casa
este construită după modele englezeşti. Nu obi şnuitele
cabane de lemn, nu, o cas ă boierească, construit ă din
gresie. Totul de cea mai bun ă calitate! Mobila o aduc
din Londra, de la cele mai bune t âmplării. Pentru a nu
greşi cu nimic, am angajat special un decorator care s ă
facă alegerea mobilelor. Nu v ă va lipsi nimic, milady!
Desigur c ă personalul nu este at ât de bine educat cum
este camerista dumneavoastră de aici, dar maorii no ştri
sunt binevoitori şi gata s ă înve e. Putem să amenajăm şi
o grădină de trandafiri, dacă dori i…
Se opri, c ând o v ăzu pe Gwyneira str âmbându-se.
Grădina de trandafiri păru mai degrabă să o sperie.
— Pot să o iau pe Cleo cu mine? întrebă fata.
Mica c ă ea st ătuse liniştită sub mas ă, dar acum,
auzindu-şi numele, ridică capul. Se uită la Gwyneira cu
acea privire adoratoare, de Collie, de acum cunoscut ă
lui Gerald.
— Pot să o iau şi pe Igraine?

Gerald
vorba Warden
de iapa se g ândi pu in, p ână pricepu c ă este
Gwyneirei.
— Gwyneira, nu şi calul! interveni lordul Silkham
înverşunat. Te por i ca un copil! Este vorba de viitorul
tău şi tu te gândeşti doar la jucăriile tale!
— Priveşti animalele mele drept juc ării? r ăbufni
Gwyneira, vizibil jignit ă de observa ia tat ălui ei. Un
câine de paz ă, care c âştigă toate concursurile şi cel mai
bun cal de vânătoare din Powys?
Gerald Warden îşi văzu şansa.
— Milady, pute i să vă aduce i tot ceea ce dori i!
spuse el împăciuitor şi se situa prin aceasta de partea
Gwyneirei. Iapa va fi o podoab ă a grajdurilor mele. Dar
ar trebui să ne gândim să achizi ionăm şi un armăsar pe
măsură. Iar c ă eaua… doar şti i că mi-am manifestat
deja de ieri interesul.
Gwyneira tot mai părea să fie supărată, dar se stăpâni
din greu şi reuşi chiar să facă glume.
— Deci asta se ascunde în spatele demersurilor,
remarcă ea cu un z âmbet şăgalnic, dar cu ochi cam reci.
Toată cererea în căsătorie s-a f ăcut pentru ca s ă ob ine i
acest c âine de paz ă performant. Acum în eleg. Dar cu
toate acestea voi analiza cererea dumneavoastr ă cu
bunăvoin ă. Poate c ă vă sunt mai de pre
dumneavoastră, dec ât lui. Cel pu in se pare c ă pute i
face diferen a dintre un cal de c ălărie şi o juc ărie,
domnule Warden. Permite i-mi acum s ă mă retrag. Şi
mă vei scuza şi tu, tat ă. Trebuie s ă meditez la toate
acestea. Ne vedem la ceai, cred.
Gwyneira ieşi repede, plin ă de o furie imprecis ă, dar
arzătoare. Ochii i se umplur ă de lacrimi, dar nu va

permite
când eranim ănuiăsăşivad
furioas îşiăfăacest lucru. Ca
cea planuri dede
r ăfiecare datoă
zbunare,
îndepărtă pe camerist ă, se ghemui în col ul cel mai
îndepărtat al patului cu baldachin şi trase perdelele.
Cleo mai verific ă dacă într-adevăr camerista plecase.
Apoi se strecură printr-un fald şi, m ângâietor, se lipi de
stăpână.
— Acum ştim cel pu in ce g ândeşte tat ăl meu despre
noi, remarc ă Gwyneira şi scărpină uşor blana moale a
lui Cleo. Tu e şti doar o juc ărie, iar eu sunt o miz ă la
Black-Jack.
Adineauri, c ând tat ăl ei îi descrisese situa ia, nu i se
părea a fi chiar a şa de r ău să fi o miz ă. De fapt era mai
degrabă amuzant că tatăl ci sărise astfel calul, şi desigur
că această cerere în căsătorie nu era g ândită foarte
serios. Pe de alt ă parte – nu prea ar fi fost pe placul
lordului Silkham, dac ă Gwyneira pur şi simplu ar fi
refuzat s ă ia în considerare propunerea lui Warden!
Dincolo de faptul c ă oricum tat ăl ei i-a pierdut la joc
viitorul, doar Warden c âştigase oile, cu sau f ără
Gwyneira! Ori banii ob inu i de pe turm ă ar fi fost dota
ei. Gwyneira nu ar fi insistat pentru o c ăsătorie.
Dimpotrivă, de fapt îi plăcea foarte mult s ă stea la
Silkham Manor şi cel mai mult i-ar fi pl ăcut s ă preia
într-o zi conducerea fermei. Cu siguran ă că ar fi făcut o
treabă mai bun ă dec ât fratele ei, pe care din via a de la
ară îl interesa doar v ânătoarea şi, câteodată,
concursurile. În copil ărie, Gwyneira îşi imaginase
viitorul acesta în culori str ălucitoare. Dorea s ă trăiască
cu fratele ei la ferm ă şi să se ocupe de tot, pe c ând John
Henry s-ar fi distrat. Pe atunci, ambii copii g ăseau c ă

este
—oVoi c ălăăre
ideefi bun . de curse! declarase John Henry. Şi
voi creşte cai!
— Iar eu m ă voi ocupa de oi şi de ponei! declarase
Gwyneira tatălui ei.
Cât timp copiii au fost mici, lordul Silkham r âsese de
aceste idei şi o numise pe fiica lui „mica mea
administratoare”. Dar cu c ât cre şteau copiii, cu c ât
muncitorii de la ferm ă vorbeau mai respectuos despre
Gwyneira şi cu c ât mai des reu şea Cleo s ă întreacă la
concursuri c âinele de paz ă al lui John Henry, cu at ât
mai pu in se bucura Silkham s ă o vad ă pe fiica sa la
grajduri.
Iar ast ăzi sus inuse c ă munca ei acolo era doar joac ă!
Gwyneira îşi mototoli perna cu furie. Dar apoi începu
să reflecteze. Oare lord Silkham chiar gândea astfel? Nu
era mai degrab ă vorba despre faptul c ă vedea în
Gwyneira o concuren ă pentru fiul şi moştenitorul lui?
Cel pu in ca ceva sup ărător şi ca pe un obstacol în
deprinderea cu munca a viitorului st ăpân al fermei?
Dacă situa ia se prezenta astfel, cu siguran ă că nu avea
niciun viitor la Silkham Manor! Cu sau far ă dotă, dar
cel pu in la anul, c ând fratele ei va termina colegiul,
tatăl ei o va mărita. Mama ei oricum insista în acest
sens; nu mai avea
Răbdare să o vadă pe fiica ei cea sălbatică surghiunită
definitiv în fa a șemineului, cu un gherghef în mână. Şi,
având în vedere situa ia financiară, Gwyneira nu putea
avea preten ii. Desigur c ă nu s-ar fi, g ăsit un t ânăr lord
cu o gospod ărie asem ănătoare celei de la Silkham
Manor! Trebuia s ă se bucure dac ă dădea de un b ărbat

de factura
să ajung colonelului
ă la ărie, la ora ş, laŞios-ar
o gospod Riddleworth. c ăsputea
ătorie chiar
cu al
doilea sau al treilea fiu al unei familii de nobili, care s ă-
şi duc ă zilele ca medic sau avocat la Cardiff. Gwyneira
se gândi la ceaiurile din fiecare dup ă-amiază, la şedin e
ale comitetelor de binefacere… şi se scutură.
Dar mai era cererea în c ăsătorie a lui Gerald Warden!
Rină acum văzuse în c ălătoria în Noua Zeelandă numai
un joc al min ii. Foarte palpitant, dar cu totul imposibil!
însăşi ideea de a se lega de un b ărbat aflat la cap ătul
celălalt al p ământului – cu un bărbat pe care însăşi tat ăl
lui nu-l putea descrie în mai mult de dou ăzeci de
cuvinte – i se p ărea o gre şeală. Dar acum se g ândi cu
seriozitate la Kirward Station.
O ferm ă, unde ar putea s ă fie st ăpână, o so ie de
pionier, cum erau descrise eroinele din acele c ăr ulii de
două parale! Desigur c ă Warden exagera în descrierea
saloanelor sale şi a fastului casei sale. Doar voia s ă fac ă
o bună impresie părin ilor ei. Probabil că ferma mai era
în construc ie. Trebuia să fie aşa, altfel de ce ar cumpăra
Warden oi? Gwyneira ar lucra al ături de so ul ei. Ar
putea ajuta la str ânsul oilor şi ar putea amenaja o
grădină în care s ă cultive legume adev ărate, nu ni şte
trandafiri plictisitori. Se şi vedea merg ând plin ă de
sudoare în urma unui plug tras de un arm ăsar Cob
peste pământul tocmai des elenit.
Iar Lucas… cel pu in era t ânăr şi se spunea c ă ar fi
arătos. Nu putea cere mai mult. Nici în cazul unei
căsătorii în Anglia dragostea nu ar fi jucat vreun rol.
— Ce zici de Noua Zeeland ă? o întrebă pe că eluşa ei
şi o scărpină pe burtă.
Cleo o privi
Gwyneira zâvr
mbiăjitla
ă şriâîndul
i dărui
ei. un zâmbet de „colie”.
— Ei bine, acceptat în unanimitate! chicoti ea. De
fapt… va trebui s ă o întrebăm şi pe Igraine. Dar facem
pariu că va accepta, dacă îi voi povesti de armăsar?
Alegerea trusoului Gwyneirei se transform ă într-o
lungă şi aprigă luptă între fată şi lady Silkham. După ce
îşi reveni din multiplele le şinuri, ocazionate de decizia
Gwyneirei, lady Silkham se dedic ă plină de zel
pregătirilor de nuntă. Şi, desigur, se c ăină far ă sfârşit şi
cu un noian de cuvinte de faptul c ă acest eveniment nu
putea avea loc la Silkham Manor, ci se va desf ăşură
undeva „ în sălbăticie”. În orice caz, descrierile viu
colorate ale lui Gerald Warden despre casa seniorial ă
din Canterbury Plains erau mult mai apreciate de lady
Silkham dec ât de fiica ei. Apoi îi era de mare ajutor
faptul c ă Gerald participa cu tot sufletul la problemele
legate de trusou.
— Desigur că fiicei dumneavoastră îi trebuie o rochie
superbă de mireas ă! declar ă el, dup ă ce Gwyneira
tocmai refuzase un vis din volane albe şi trena de câ iva
metri, sus inând că probabil va trebui s ă meargă călare
la cununie şi această îmbrăcăminte ar deranja doar.
— Vom celebra acest eveniment fie în biserica de la
Christchurch sau – ceea ce mi-ar conveni mie personal
mai mult – în cadrul unei ceremonii la fermă. În primul
caz, cununia ar fi desigur mai festiv ă, dar pentru
recep ia ce ar urma ar fi greu de închiriat încăperi
adecvate şi personal şcolit. În aceast ă idee sper s ă-l pot
convinge pe reverendul Baldwin s ă facă o vizit ă la
Kiward Station. Acolo pot s ă-i servesc pe oaspe i într-

un cadrugeneral-locotenentul,
prezent ilu ştri, se îni elege.
mai stilat. Oaspe i reprezentan Va fi
de frunte ai
Coroanei, ai negustorimii… toat ă societatea bun ă din
Canterbury. De aceea, rochia Gwyneirei nici nu poate fi
destul de pre ioasă. Vei arăta minunat, copila mea!
Gerald o bătu pe Gwyneira uşor pe umăr şi se retrase
apoi pentru a discuta cu lordul Silkham expedierea
cailor şi a oilor. Cei doi b ărba i ajunseser ă de comun
acord la hot ărârea de a nu mai vorbi niciodat ă despre
acel fatal joc de c ăr i. Lordul Silkham trimise oile şi
câinii ca dot ă în inutul de peste m ări, iar lady Silkham
prezenta logodna cu Lucas Warden drept o leg ătură
deosebit de reuşită cu una din cele mai vechi familii din
Noua Zeelandă. Iar acest lucru era chiar adev ărat.
Părin ii mamei lui Lucas au f ăcut parte din primii
colonişti de pe Insula de Sud. Dac ă totuşi în saloane se
clevetea pe seama acestei situa ii, acest lucru nu a ajuns
la urechile doamnei Silkham sau a fiicelor ei.
Oricum Gwyneirei nu i-ar fi păsat. Se t âra far ă niciun
fel de pl ăcere la desele ceaiuri, unde, privitor la
emigrarea ei, a şa-zisele ei prietene jubilau cu dou ă fe e,
pentru ca mai apoi s ă vorbească pline de încântare
despre viitori lor so i din Powys sau chiar de la ora ş.
Dacă se întâmplă să nu fie prev ăzută o vizit ă, mama
Gwyneirei insista ca ea s ă examineze mostre de stofe şi
apoi s ă stea ore în şir model pentru croitorese. Lady
Silkham îi comand ă rochii festive şi pentru dup ă-
amiază, se îngriji s ă aibă îmbrăcăminte elegantă de
călătorie şi abia putea crede c ă în primele luni în Noua
Zeelandă, Gwyneira va avea nevoie mai degrab ă de
lucruri u şoare, de var ă, şi nu îmbrăcăminte de iarn ă.

Dar
eraude partea cealalt
inversate, ă a globului
o asigura neobosit terestru
Gerald. anotimpurile
Altfel trebuia ve şnic s ă intermedieze, atunci c ând
cearta legat ă de „a doua rochie de dup ă-amiază sau a
treia rochie de călărit” escalada.
— Nu se poate, se enerv ă Gwyneira, ca eu s ă fiu
pasată de la un ceai de dup ă-amiază la altul, ca la
Cardiff! A i spus c ă este o ară nouă, domnule Warden!
Par ial încă nelocuită! Acolo nu îmi trebuie rochii de
mătase!
Gerald Warden le zâmbi ambelor adversare.
— Domnişoară Gwyneira, ve i găsi la Kiward Station
acelaşi cadru social, ca aici, nu v ă face i griji, începu el,
deşi ştia c ă mai degrab ă lady Silkham era cea care îşi
făcea probleme în acest sens. E drept c ă distan ele sunt
mult mai mari. Cel mai apropiat vecin, cu care
între inem rela ii sociale, st ă la şaizeci de kilometri. Nu
ne vizit ăm la un ceai de dup ă-amiază. Iar construc ia
şprefer
oselelor se afl ă încă în stadiu incipient. De aceea
ăm să mergem c ălare în vizit ă la vecini, în loc s ă
luăm o tr ăsură. Dar asta nu înseamnă că în cazul
contactelor noastre sociale, lucrurile s-ar desf ăşura mai
pu in civilizat. Doar că trebuie avute în vedere vizite de
câteva zile, fiindcă vizitele scurte nu rentează şi desigur
că vă trebuie o garderob ă adecvată. De altfel am
rezervat biletele de c ălătorie. Plecăm în data de 18 iulie
de la Londra la Christchurch cu vasul Dublin. O parte
din spa iul de mărfuri va fi pregătită pentru transportul
animalelor. Dori i să veni i în aceast ă după-amiază să
vede i arm ăsarul, domnişoară Gwyneira? Cred c ă în
ultimele zile nu prea a i ieşit din camera de probă.

Doamna îşiFabian,
Gwyneirei, guvernanta
făcea probleme legate defran
situauzoaic ă ă aa
ia critic
culturii în colonii. Depl ângea în toate limbile care îi
stăteau la dispozi ie că Gwyneira nu va mai putea s ă-şi
continue educa ia muzical ă, deşi cântatul la pian era
singura activitate recunoscut ă pe plan social pentru
care fata avea c ât de c ât aptitudini. Dar şi aici Gerald
reuşi să aplaneze conflictul: bine în eles c ă exista un
pian în cas ă; so ia, care murise, a cântat excelent la pian
şi l-a învă at şi pe fiul ei această artă. Se spune c ă Lucas
era un pianist excelent.
În mod ciudat, tocmai madame Fabian a fost cea care a
reuşit să smulgă de la neozeelandez mai multe
informa ii despre viitorul so al Gwyneirei.
Învă ătoarea aceasta cu sim artistic a ştiut s ă pună
întrebările potrivite – ori de c âte ori era vorba de
concerte şi căr i, de teatru şi de galeriile de la
Christchurch, se amintea numele lui Lucas. Dup ă cum
reieşea, logodnicul Gwyneirei era foarte cultivat şi cu
talent artistic. Picta, f ăcea muzic ă şi între inea o
coresponden ă detaliată cu oameni de ştiin ă din
Anglia, fiind vorba mai ales de continuarea cercet ării
faunei deosebite a Noii Zeelande. Gwyneira spera s ă
împărtăşească acest interes, pe c ând celelalte descrieri
ale pasiunilor lui Lucas i se p ăreau aproape stranii. De
la moştenitorul unei ferme de oi de peste m ări te aştep i
la activit ă i mai pu in artistice. Cowboyii din c ăr uliile
de doi bani, garantat c ă nu s-ar fi atins de un pian. Dar
poate c ă Gerald Warden exagera şi de aceast ă dată.
Desigur că baronul oierilor încerca să-şi prezinte familia
într-o lumină mai prielnică. Realitatea va fi mai aspră şi
mai palpitant
muzicale ă! în oriceîncaz,
în momentul care,Gwyneira îşi uittimpul
în sfârşit, veni ă notele

împacheteze trusoul în valize şi lăzi.
Doamna Greenwood reac ionă surprinzător de
relaxată la demisia lui Helen. Dar, oricum, George
urma s ă frecventeze dup ă vacan ă un colegiu, nu avea
deci nevoie de o educatoare, iar William…
— În ceea ce îl prive şte pe William, o s ă încerc s ă
găsesc eventual o persoan ă mai în elegătoare, reflect ă
doamna Greenwood. Este încă atât de copilăros, trebuie
inut cont de acest lucru!
Helen se st ăpâni şi îi dădu dreptate, dar se g ândea
deja la noile ei eleve de la bordul vasului Dublin.
Doamna Greenwood, generoas ă, îi permise s ă
lungească duminică timpul necesar frecventări misei şi,
la şcoala de duminică, să facă cunoştin ă cu fetele. După
cum era de a şteptat, erau firave, subnutrite şi speriate.
Toate purtau sarafane gri, curate, peticite de repetate
ori; dar nici la Dorothy, cea mai mare dintre ele, nu se
conturau dedesubt forme feminine. Fata tocmai
împlinise treisprezece ani şi petrecuse, împreună cu
mama, zece ani din scurta ei via a la casa s ăracilor. La
început, mama lui Dorothy era angajat ă undeva, dar
fata nu- şi mai amintea de acest lucru. Ştia doar c ă
mama ei se îmbolnăvise la un moment dat şi că în cele
din urm ă murise. De atunci tr ăia la orfelinat. De
călătoria spre Noua Zeeland ă se temea ca de moarte,
dar, pe de alt ă parte, era gata s ă facă tot ce era
imaginabil ca să între în voia viitorilor stăpâni. Dorothy
învă ase abia la orfelinat s ă scrie şi să citească, dar se
străduia din r ăsputeri s ă depăşească această rămânere

îlec ii peă.vas.
n urm Helen
Dinhot ărî înclip
prima sinea
ă o ei s ă îi dea
simpatiz ă peînaceast
continuare
ă fată
delicată, cu p ărul negru, care va deveni cu siguran ă o
frumuse e dac ă va fi hr ănită cum trebuie şi dac ă nu i se
vor mai da motive s ă umble cu capul plecat şi să se
supună în tăcere, ca un c âine b ătut, în fa a tuturor.
Daphne, a doua ca v ârstă, era mai curajoas ă. Trebuise
timp îndelungat s ă supravie uiască în strad ă şi desigur
că se datora mai degrab ă norocului, decât nevinovă iei,
că nu a fost prins ă furând, ci a fost g ăsită bolnavă şi
epuizată sub un pod. La orfelinat, a fost tratat ă cu
asprime. Directoarea considerase, se pare, p ărul ei de
un roşu aprins ca un semn indubitabil al poftei de via ă,
ba mai mult, a lăcomiei de via ă şi o pedepsise pentru
fiecare privire zburdalnic ă. Daphne a fost singura
dintre cele şase fete care se prezentase benevol pentru
expedierea peste mări. Pentru cele două fete gemene de
cel mult zece ani, Laurie şi Mary din Chelsea, acest
lucru cu siguran ă că nu era valabil. Nu erau prea
deştepte, de şi cumin i şi puteau fi de folos, dac ă
ajungeau să în eleagă ce se dore şte din partea lor.
Laurie şi Mary credeau fiecare cuv ânt pe care 4
spuseseră băie ii rău inten iona i de la orfelinat despre
îngrozitoarele primejdii ale călătoriei pe mare; de aceea
abia puteau s-o cread ă pe Helen c ă nu are re ineri fa ă
de acest voiaj. În schimb Elisabeth, o vis ătoare de
doisprezece ani, cu p ărul lung, blond, g ăsea c ă este
romantic să te aşterni la drum către un so necunoscut.
— Oh, domnişoară Helen, va fi ca un basm! şopti ea.
Elisabeth sâsâia pu in, din cauza aceasta era mereu
luată peste picior şi ridica doar rar vocea. Un prin , care

v ă aşteaptă! ă şPrecis
dumneavoastr c ăă înse fiecare
i vă viseaz mistuie de dorul
noapte!
Helen râse şi încercă să se desprindă din îmbră işarea
celei mai tinere dintre eleve, Rosemary. Se sus inuse c ă
Roşie ar fi avut unsprezece ani, dar Helen aprecia c ă
acest copil speriat la culme ar putea avea, în cel mai
bun caz, nouă ani. Era de ne în eles cum a putut cineva
avea ideea c ă această fiin ă răvăşită ar putea s ă-şi
câştige singură existen a. Rin ă acum, Rosemary se
agă ase de Dorothy. Acum, dac ă i se oferea un adult
prietenos, trecu far ă nicio ezitare la Helen. Aceasta era
înduioşată să simtă în mâna ei m âna mic ă a lui Ro şie,
dar ştia c ă nu are voie s ă încurajase ata şamentul fetei:
copiii erau deja promi şi unor st ăpâni din Christchurch,
iar ea nu putea în niciun caz s ă alimenteze speran a lui
Roşie că la sfârşitul călătoriei ar putea rămâne la ea.
Cu at ât mai mult, cu c ât chiar soarta proprie a lui
Helen era încă nesigură. Nu primise nicio veste din
partea lui O’Keefe.
Cu toate acestea, Helen îşi preg ăti un fel de trusou.
Îşi investi pu inii bani str ânşi în dou ă rochii noi şi în
desuuri şi cump ără ceva lenjerie de pat şi de mas ă
pentru noul ei cămin. Contra unei mici sume putea să-şi
ia cu ea şi iubitul ei balansoar, aşa că Helen petrecu ore
în şir împachetându-l cu grij ă. Pentru a- şi stăpâni
emo iile, începu de timpuriu s ă se preg ătească de
călătorie şi ajunsese s ă termine împachetatul cu patru
săptămâni înainte de începerea c ălătoriei. Doar
obliga ia nepl ăcută de a- şi înştiin a familia despre
plecarea ei, o am ână până aproape de ultima clipă. Dar
la un moment dat nu se mai putea am âna – iar reac ia

era
furiocea a şteptat
şi. Dac ă: sora
ă Helen lui Helen
nu mai era ăşocat
era dispus să leă,finan
fra iieze
ei
între inerea, vor trebui s ă se ad ăpostească iarăşi la
reverendul Thorne. Helen era de p ărere c ă le va face
bine şi le şi comunică această părere.
În ceea ce o privea pe sora ei, Helen nu lu ă nicio clipă
în serios tiradele acesteia. Susan explica în decursul
unor întregi pagini c ât de mult îi va lipsi sora ei şi în
unele locuri scrisoarea prezenta şi urme de lacrimi, dar
acestea erau probabil datorate faptului c ă povara
financiară a taxelor de studii ale lui John şi Simon urma
să apese pe umerii lui Susan.
Când în cele din urm ă Susan veni cu so ul ei la
Londra, pentru „a mai vorbi o dat ă despre aceast ă
problemă”, Helen nu puse sub semnul întrebării
durerea lui Susan. În schimb, declar ă că plecarea ei nu
va schimba cu nimic rela ia ei cu Susan.
— Nu ne-am scris nici până acum mai des ca de dou ă
ori pe an, spuse, pu in răutăcioasă, Helen. Ai suficient
de lucru cu familia ta, şi cu siguran ă c ă şi pe mine m ă
aşteaptă acelaşi lucru.
Dacă ar exista, în sfârşit, un prilej concret de a crede
acest lucru!
Dar Howard t ăcea în continuare. Doar cu o
săptămână înainte de plecarea lui Helen, c ând
renun ase deja s ă-l pândească în fiecare diminea ă pe
poştaş, George îi aduse un plic cu multe timbre
colorate.
— Domnişoară Davemport! spuse b ăiatul emo ionat.
Pute i să-l deschide i imediat. Promit s ă nu vă dau în
vileag şi nu m ă uit peste um ărul dumneavoastr ă. Mă

jocHelen
cu William,
era cu OK?
elevii ei în grădină: terminaser ă deja
lec iile. William se juca de unul singur cu mingea,
şutând-o fără nicio noimă prin por ile de crochet.
— Să nu folose şti cuv ântul „OK”! îl apostrofă din
obişnuin ă Helen, întinzând, cu o grab ă necuviincioasă,
mâna dup ă scrisoare. De unde cuno şti acest cuv ânt?
Din c ăr uliile de dou ă parale, pe care le cite şte
personalul de serviciu? Pentru numele lui Dumnezeu,
nu le lăsa împrăştiate pe ici şi colo. Dacă William…
— William nu ştie s ă citească, o întrerupse George.
Ştim am ândoi acest lucru, domni şoară Davemport,
indiferent de ce crede mama. Şi lui voi mai spune
niciodată „OK”, promit. Citi i acum scrisoarea?
Expresia de pe chipul smead a lui George era de o
seriozitate surprinzătoare. Helen s-ar fi a şteptat mai
degrabă la obişnuitul lui rânjetul cu subîn eles.
Dar ce s ă-i faci? Chiar dac ă i-ar fi spus mamei sale c ă
Helen cite şte în timpul lucrului scrisori particulare –
peste o săptămână va fi pe mare, dacă nu…
Helen deschise cu m âinile tremurând scrisoarea.
Dacă domnul O’Keefe a mai fi interesat de persoana
ei…

Mult stimata mea domnişoară Davemport!


Cuvintele nu pot exprima, c ât de mult mi-au mi şcat
sufletul rândurile dumneavoastră. Scrisoarea dumneavoastră
nu am mai l ăsat-o din m âini de c ând am primit-o cu c âteva
zile în urmă. Mă însoţeşte pretutindeni, în timpul muncii la
fermă, în timpul rarelor vizite la ora ş – ori de c âte ori duc
mâna la scrisoare, m ă simt consolat şi simt o bucurie
debordantă că undeva, departe de mine, bate o inim ă pentru
mine. Şi trebuie s ă recunosc că, în cele mai întunecate ore de
singurătate, duc pe ascuns scrisoarea la buze. Aceast ă hârtie,
pe care aţi atins-o, peste care a trecut r ăsuflarea
dumneavoastră, este pentru mine at ât de sf ântă ca pu ţinele
amintiri legate de familia mea.
Pe care le păzesc ca pe nişte comori.
Cum va continua rela ţia noastr ă? Mult stimat ă
domnişoară Davemport, cel mai mult a ş dori să vă strig chiar
în acest moment: Veniţi! Să lăsăm amândoi în urma noastră
singurătatea! S ă ne debarasăm de vechea piele a disper ării şi
a întunericului! Să îndrăznim amândoi un nou început!
Aici abia aşteptăm primele adieri ale prim ăverii. Iarba
începe s ă încolţească, copacii înmuguresc. Cât de bucuros a ş
fi să împart cu dumneavoastr ă această privelişte, acest
sentiment îmbătător al trezirii noii vie ţi! Dar sunt necesare
reflecţii mai prozaice dec ât zborul spre înălţimi a unui
simţământ de atrac ţie ce înmugureşte. A ş dori s ă vă trimit
banii pentru drum, mult stimat ă domnişoară Davemport.
Dar ce zic: Drag ă Helen! Dar va mai trebui s ă aştept, p ână
vor f ăta oile şi va reie şi câştigul pe care l-a realizat ferma în
acest an. În niciun caz nu vreau s ă încep via ţa noastr ă
comună împovărat de datorii.

Stimat
Pute ă ţHelen,
ţi, vre ave ţţii îpnâţnelegere
i să aştepta ă cândpentru meaă va
aceast
chemarea situaţie?
putea
definitiv să se îndrepte spre dumneavoastră? Nu există nimic
pe acest pământ ce mi-aş dori mai mult.
Rămân al dumneavoastră prea plecat,

Howard O’Keefe

Inima lui Helen b ătea at ât de tare, c ă avea impresia


că îi va trebui pentru prima dat ă în via ă o sticlu ă cu
săruri. Howard o voia, o iubea! Putea s ă-i prilejuiasc ă
cea mai mare surpriz ă! în locul unei scrisori, va merge
ea însăşi la el! îi era infinit recunoscătoare reverendului

Da, îi eraîirecunosc
Thorne! era infinit şi luiăGeorge,
recunosc
ătoare toare luicare
lady îBrennan!
i adusese
adineauri vestea…
— A i… a i terminat de citit scrisoarea, domni şoară
Davemport?
Cu mintea dus ă în alt ă parte, Helen nu observase c ă
băiatul se mai afla lângă ea.
— A i primit veşti bune?
De fapt, George nu ar ăta de parc ă ar fi dorit s ă se
bucure împreună cu ea de veste. Dimpotriv ă, băiatul
părea răvăşit.
Helen îl privi îngrijorată, dar apoi nu mai putea s ă-şi
ascundă bucuria.
— Cele mai bune veşti, pe care le poate primi cineva!
spuse ea plină de încântare.
George nu-i răspunse la zâmbet.
— Înseamnă… că vrea într-adevăr să va ia în
căsătorie? Nu… nu spune s ă rămâne i acolo unde
sunte i? întrebă el încet.
— Ei, George! Cum ar putea? Cuprins ă de
beatitudine, Helen uitase cu desăvârşire c ă până atunci
negase cu str ăşnicie fa ă de elevii el c ă ar fi dat curs
anun ului. Ne potrivim de minune! Un b ărbat t ânăr,
deosebit de cult, care…

bă— MaiSunte
iatul. cult ca mine,ădomni
i sigur şoar
că este ă Davemport?
mai izbucni
bun ca mine? Mai
în elept? Mai citit?
Fiindcă… dac ă este vorba doar de dragoste… eu…
atunci el nu v ă poate iubi mai mult, dec ât vă iubesc
eu…
George se întoarse cu spatele, speriat de propriul
curaj. Helen trebui s ă-l prind ă de um ăr şi să-l întoarcă
spre ea, pentru a-l putea privi în ochi. El p ăru că se
înfioră la atingerea ei.
— George, ce tot vorbeşti? Ce şti tu despre dragoste?
Ai şaisprezece ani! Eşti elevul meu! izbucni consternată
Helen, şi-şi dădu seama în aceea şi clip ă, că vorbea
prostii. De ce nu ar putea cineva s ă aibă sim ăminte
profunde la şaisprezece ani?
— Uite ce e, George, eu nu v-am privit, pe tine şi pe
Howard, niciodat ă comparativ! încercă ea să explice.
Sau în calitate de concuren i. Doar nu ştiam că tu…
— Nici nu putea i şti! în ochii în elep i ai lui George
se oglindi ceva, care sem ăna a speran ă. Ar fi… ar fi
trebuit să vă spun mai din timp. Încă înainte de această
chestiune cu Noua Zeelandă. Dar nu am îndrăznit…
Helen era să zâmbească. Băiatul părea atât de tânăr şi
de vulnerabil, at ât de serios în dragostea lui
copilăroasă! Ar fi trebuit s ă observe mai din timp!
Privind acum înapoi, descoperi că au fost multe situa ii
care indicau în această direc ie.
— A fost foarte corect şi normal aşa, George, spuse ea
liniştitor. Ai în eles tu însu i că eşti prea t ânăr pentru
astfel de sentimente, şi în mod normal nu ai fi vorbit
despre ele. Acum vrem să uităm aceste lucruri…

— Sunt
domni şoarcu
ă zece ani mai to âînntrerupse
Davemport, ăr ca dumneavoastr
George. Şăi,,
desigur, sunt elevul dumneavoastr ă, dar nu mai sunt
copil! îmi încep acum studiile şi în câ iva ani voi fi un
comerciant respectat. Nimeni nu mă va întreb atunci de
vârsta mea şi de cea a so iei mele.
— Dar eu întreb de aceast ă vârstă, spuse Helen
blând. Îmi doresc un b ărbat de v ârsta mea, care s ă se
potrivească cu mine. Îmi pare rău, George…
— Şi de unde şti i, c ă cel care a scris aceast ă scrisoare
corespunde a şteptărilor dumneavoastr ă? întrebă
chinuit băiatul. De ce îl iubi i?
A i primit doar acum o scrisoare de la el! Şi-a
men ionat v ârsta? Şti i dac ă vă poate hr ăni şi îmbrăca
corespunzător? Dac ă există ceva despre care s ă pute i
discuta? Cu mine şi cu tat ăl meu a i putut conversa
totdeauna într-un mod foarte pl ăcut. Dac ă mă ve i
aştepta deci… doar c â iva ani, domni şoară Davemport,
până să-mi termin studiile! V ă rog, domni şoară
Davemport! Da i-mi o şansă!
Băiatul nestăpânit o prinse de mână.
Helen se smulse.
— Îmi pare r ău, George. Nu c ă nu te-a ş îndrăgi,
dimpotrivă. Dar sunt profesoara ta şi tu îmi eşti elev.
Nu poate fi vorba de mai mult… mai ales c ă tu, în
câ iva ani, vei gândi altfel.
Oare observase Richard Greenwood c ă fiul lui este
îndrăgostit orbe şte? se întrebă Helen. Oare generoasa
dona ie prin care i s-a pl ătit drumul o datora şi faptului
că Richard voia s ă-i arate fiului s ău cat de lipsit ă de
speran ă este patima lui oarbă?

— Niciodat
George. ă nuînvoi
În clipa caregâvoi
ndifialtfel!
major, spuse c ândă
plin de patim
în momentul
voi putea între ine o familie, voi fi prezent pentru
dumneavoastră! Dac ă a i vrea s ă aştepta i, domni şoară
Davemport!
Helen clătină din cap. Trebuia s ă termine aceast ă
discu ie.
— George, chiar dacă te-aş iubi, nu pot a ştepta. Dac ă
vreau să am
0 familie, trebuie să profit acum de şansă. Howard, este

şansa mea. Şi îi voi fi o so ie credincioasă şi devotată.


George o privi disperat. Fa a sa îngustă reflecta toate
chinurile unei pasiuni refuzate şi Helen avu senza ia că
vede în spatele tr ăsăturilor, încă m i precise, fa a
bărbatului care va deveni într-o zi acest fl ăcău. Un
bărbat care merit ă să fie iubit, un b ărbat în elept, care
nu se pripe şte în privin a asum ării unor obliga ii, şi
care îşi respectă promisiunile. Helen ar fi dorit s ă-l ia în
bra e, pentru a-l consola, dar desigur c ă nu putea fi
vorba de aşa ceva.
Ea aşteptă în tăcere, p ână când George se adun ă.
Helen se a ştepta s ă vadă în ochii lui lacrimi copil ăreşti,
dar George o privi liniştit şi ferm.
— Vă voi iubi totdeauna! declar ă el. Totdeauna!
Indiferent unde ve i fi şi ce ve i face. Indiferent unde
voi fi şi ce voi face. V ă u i besc, numai pe
dumneavoastră. Să nu uita i acest lucru, domni şoară
Davemport.

Dublin era un vas impun ător, chiar dac ă nu avea


toate p ânzele ridicate. Lui Helen şi orfanelor li se p ărea
că este c ât o cas ă, şi într-adevăr, în următoarele trei luni
Dublin avea s ă găzduiască cu mult mai mul i oameni
decât un bloc ieftin cu locuin e de închiriat.
Helen spera s ă nu fie tot at ât de expus incendiilor sau
prăbuşirii; dar cel pu in vasele care navigau pe ruta
Noua Zeeland ă erau verificate înainte de plecare dac ă
erau apte de a naviga. Proprietarii trebuiau nil
dovedească controlorilor Coroanei c ă era asigurat ă o
aerisire adecvată a cabinelor şi că aveau destule provizii
de hrană la bord.
O parte din provizii încă erau în curs de încărcare, iar
Helen b ănuia deja ce o a ştepta c ând văzu pe chei
butoaiele pline de carne sărată, micii de cartofi şi
pachetele de pesme i. Auzise deja c ă masa la bord nu
era nici pe departe diversificat ă – cel pu in pentru
pasagerii de pe puntea intermediar ă. Oaspe ii din
cabinele de clasa întâi erau hr ăni i în cu totul alt mod.
După cum se şuşotea, pentru ei va veni Iu bord un
bucătar.
Îmbarcarea „poporului simplu” era supravegheat ă
de un ofi er bădăran de pe vas şi de medicul de la bord.
Acesta din urm ă aruncă o scurt ă privire spre Helen şi
spre fete, atinse fruntea copiilor, gest prin mie voia s ă
constate probabil existen a unei boli cu febr ă şi le puse
să scoată limba. C ând nu rezult ă nimic din aceste
consultări, încuviin ă din cap c ătre ofi er, iar acesta bifă
numele pe o listă.
— Cabina unu la pupa, anun ă el şi i se f ăcu lui
Helen şi fetelor semn s ă meargă repede în direc ia

aceea.
Cele şapte înaintară pipăind prin culoarele str âmte,
întunecate ale vasului, care pe deasupra mai erau şi
în esate de oameni agita i şi de bagajele lor. Helen nu
avea multe bagaje, dar p ână şi mica valiz ă ajunse cu
timpul s ă fie grea. Fetele aveau şi mai pu in, doar
lenjeria de noapte şi câte o rochie de schimb, puse într-o
boccea.
În sfârşit, găsiră cabina şi fetele se năpustiră înăuntru,
răsuflând uşurate. Dar Helen nu era deloc încântată de
minuscula c ămăru ă care urma timp de aproape trei
luni s ă-i fie locuin a. Mobilierul de încăperea extrem de
joasă şi de întunecată consta dintr-o mas ă, un scaun şi
şase boxe – paturi suprapuse, după cum constată Helen
îngrozită; şi mai era şi un pat în minus. Din fericire,
Mary şi Laurie erau obi şnuite s ă-şi împartă patul.
Ocupară imediat unul din paturile de la mijloc şi se
ghemuiră acolo strâns una într-alta. Încă le era fric ă de
călătoria aceasta. Erau înspăimântate de mul imea de
acolo şi de zgomotul de la bord.
Pe Helen o deranja mai degrabă mirosul penetrant, ce
venea de la oile, caii şi celelalte animale, care se aflau pe
puntea de jos. Tocmai l ângă şi sub s ălaşul lui Helen se
amenajaseră arcuri provizorii pentru oi şi porci,
precum şi ocoluri pentru o vac ă şi doi cai. Helen g ăsea
că este o situa ie insuportabilă şi se hot ărî să facă
reclama ie. Le spuse fetelor s ă o aştepte în cabin ă şi
porni din nou la drum, spre puntea superioar ă. Din
fericire exista un drum mai scurt c ătre aerul proasp ăt,
decât cel prin puntea intermediar ă, pe care veniser ă.
Chiar în fa a cabinei lui Helen duceau treptele în sus.

Intre
pentrutimp se instalaser
a îmbarca ă şPe
animalele. i ni şte rampe
partea provizorii,
din spate a pun ii
nu se vedea nimeni din echipajul vasului; spre
deosebire de intrarea din cel ălalt cap ăt, partea aceasta
nu era p ăzită. Ori şi aici era viermuial ă din cauza
familiilor de emigran i, care îşi cărau bagajul la bord şi
se desp ăr eau de rudele lor pl ângând şi văicărindu-se.
Înghesuiala şi larma erau de nesuportat.
Dar apoi, la sc ările pe care se aduceau la bord
încărcătura şi animalele, mul imea se desp ăr i. Motivul
era lesne de în eles: tocmai se încărcau doi cai şi unul
dintre ei era speriat. B ărbatul scund, v ânjos, ale c ărui
tatuaje albastre de pe ambele bra e dovedeau c ă face
parte din echipaj, era cu totul prins s ă ină animalul.
Helen reflectă dacă nu cumva omul a fost pedepsit s ă se
ocupe de această sarcină străină calificării lui. E sigur că
nu avea experien ă cu caii, fiindc ă se purta destul de
neîndemânatic cu armăsarul negru, puternic.
— Vino, diavole tuciuriu, nu am timp nelimitat! url ă
el la animal, dar acesta nu-l urm ă ascultător.
Dimpotrivă, calul negru se smuci şi mai hot ărât
înapoi şi, amenin ător, îşi culc ă urechile. P ărea ferm
hotărât s ă nu pună nicio copită pe rampa care se cl ătina
amenin ător.
Al doilea cal, pe care Helen îl întrezări doar neclar în
spatele arm ăsarului, p ăru să fie mai lini ştit. Înainte de
toate, conducătoarea lui p ărea mult mai curajoasă. Spre
surprinderea ei, Helen recunoscu o lat ă delicată,
îmbrăcată într-un elegant costum de c ălătorie.
Nerăbdătoare, a ştepta inând de c ăpăstru o iap ă solidă,
brună. Când arm ăsarul nu f ăcu nicio mi şcare spre a

înainta,
— Aşafata
nuinterveni.
va merge, da i-mi-l mie! Helen observ ă
mirată, cum tânăra doamnă, hotărâtă, încredin ă iapa în
grija unui emigrant, care îşi aşteptă rândul, şi prelu ă
armăsarul de la marinar. Helen se aştepta
i a animalul s ă se smuceasc ă; doar b ărbatul acela abia

putuse să-l ină.


Dimpotrivă, când fata îl prinse mai din scurt şi îi vorbi
blând, calul negru se linişti imediat.
— Aşa, acum mergem pas cu pas, Madoc! Eu merg
înainte, tu vii dup ă mine. Şi să nu îndrăzneşti, s ă mă
faci să cad!
Helen îşi inu respira ia, pe c ând arm ăsarul o urm ă
într-adevăr pe t ânăra lady – încordat, dar foarte
manierat. C ând ajunser ă la bord, în siguran ă, fata îl
lăudă şi îl bătu prietene şte pe spate. Ca r ăspuns,
armăsarul salivă pe costumul ei de c ălătorie din catifea
albastru-închis, dar p ăru că ea nici nu observ ă acest
lucru.
— Ce face i acum cu iapa! strigă ea către marinar, nici
pe departe tu maniera unei doamne. Igraine nu v ă face
nimic! Merge i doar înaintea ei!
Iapa brună se dovedi a fi într-adevăr mult mai
liniştită decât tânărul arm ăsar, de şi juca şi ea pu in din
picioare. Marinarul inea c ăpăstrul de cap ătul cel mai
îndepărtat. În acest timp, avea o fa ă de parc ă ar fi
balansat un drug de dinamită. În orice caz, reu şi să
aducă iapa la bord şi acum putu şi Helen s ă vină cu
reclama ia. Pe c ând bărbatul şi fata, trec ând prin fa a
cabinei ei, conduceau animalele la puntea inferioar ă, se
adresă marinarului.

cineva trebuie csăă nu


— Probabil facăeste
cevavina dumneavoastr
în aceast ă, dar
ă chestiune. Nu
putem în niciun caz s ă locuim l ângă grajduri. Mirosul
este de nesuportat. Şi ce se întâmplă dacă animalele
scapă? Nu vom fi sigure de via a noastră!
Marinarul ridică din umeri.
— Nu este nimic de f ăcut, doamnă. Ordin de la
căpitan. Animalele trebuie s ă fie la bord. Iar împăr irea
cabinelor este totdeauna aceeaşi: bărba ii singuri în fa ă,
familiile la mijloc şi femeile singure la pupa. Deoarece
sunte i singurele femei neînso ite, nu pute i face schimb
cu nimeni. Resemna i-vă.
Răsuflând din greu, b ărbatul alerg ă după iapă, care
se grăbea acum să ajungă din urm ă arm ăsarul şi tânăra
femeie. Fata îl conduse întâi pe arm ăsar, apoi pe iapă în
două boxe al ăturate şi îi leg ă. Când reveni, fusta de
catifea albastră era acoperită de fân şi paie.
— Lucruri nepractice! morm ăi fata şi încercă să
scuture îmbrăcămintea. Apoi renun ă şi i se adres ă lui
Helen. Îmi pare r ău că vă deranjează animalele. Dar nu
vor putea sc ăpa. Rampele vor fi îndepărtate… ceea ce
nu este lipsit de primejdie. Dac ă vasul se scufund ă, nu
voi putea s ă o scot pe Igraine de aici! Dar c ăpitanul
insistă. Şi va fi f ăcută cură enie în fiecare zi. Iar oile nu
vor mai mirosi a şa puternic, dac ă li se usuc ă blana.
Apoi ne şi obişnuim cu mirosurile…
— Nu m ă voi obi şnui niciodată să trăiesc într-un
grajd! răspunse Helen cu distinc ie.
Tânăra râse.
— Unde este sim ul dumneavoastră de pionierat?
Doar vre i să emigra i, nu-i a şa? Eu a ş face schimb de

cabine cu dumneavoastr
Dar eu ă. domnul Warden a rezervat
dorm sus de tot,
cabina-salon. Acestea toate sunt fetele dumneavoastră?
Aruncă o privire spre fete, care, conform indica iilor
primite, se retr ăseseră în cabin ă, dar acum, auzind
vocea lui Helen, priveau afar ă, atente şi pu in curioase.
Mai ales Daphne se uit ă interesată atât la cai, c ât şi la
îmbrăcămintea elegantă a tinerei lady.
— Oh nu, m ă ocup de fete doar pe timpul acestei
călătorii. Sunt orfane. Toate aceste animale sunt ale
dumneavoastră?
Fata râse.
— Nu, numai caii… mai bine zis, unul din ei.
Armăsarul este al domnului Warden. Oile de asemenea.
În rest, nu ştiu cui apar in animalele, dar eventual va
putea fi muls ă vaca! Am avea lapte proasp ăt pentru
copii. Arată de parcă ar avea nevoie de a şa ceva.
Helen, nefericită, dădu din cap.
— Da, sunt foarte sl ăbu e. Sper s ă supravie uiască
acestei călătorii lungi, se vorbe şte at ât de mult de
epidemii şi de mortalitatea copiilor. Dar cel pu in avem
un medic la bord. Sper să-şi cunoască meseria. De altfel,
numele meu este Helen Davemport.
— Gwyneira Silkham, r ăspunse fata. Şi ace ştia sunt
Madoc şi Igraine… Prezenta atât de firesc caii, de parc ă
ar fi fost participan i la o societate de animale. Şi Cleo…
unde s-a ascuns oare? Ah, aici este. Iar îşi face prieteni.
Helen urm ări privirea Gwyneirei şi văzu o
mogâldea ă de blan ă, care p ăru să-i zâmbească
prietenos. E drept c ă prezenta cu aceast ă ocazie ni şte
din i impun ători, ceea ce o f ăcu de temut în ochii lui

Helen. sperie ccuând


Feti a seSeghemui ăzu pe Roînşblana
at âotavîncredere ie lânglui,
ă animal.
cum o
făcea cu fustele lui Helen.
— Rosemary! strigă Helen alarmată.
Feti a se sperie şi se desprinse de c âine. Acesta se
întoarse cu o privire întrebătoare spre ea şi ridic ă o
lăbu ă, parcă rugând-o.
Gwyneira râse şi făcu la r ândul ei un gest liniştitor cu
mâna.
— Lăsa i-o pe cea mic ă să se joace lini ştită cu ea,
spuse degajat ă. Cleo iube şte copiii, nu-i va face nimic.
Ei da, va trebui să plec. Domnul Warden probabil că mă
aşteaptă. Şi nu ar trebui s ă fiu aici, ci să mai petrec ceva
timp cu familia mea. Doar de aceea au venit special la
Londra p ărin ii şi fra ii şi surorile. Iar ăşi aşa o prostie.
Mi-am văzut familia în fiecare zi, timp de şaptesprezece
ani. S-a spus tot. Dar mama mea pl ânge tot timpul, iar
surorile mele îi in isonul. Tat ăl meu se scald ă în
reproşuri fa ă de sine, fiindc ă mă trimite în Noua
Zeelandă, iar fratele meu este at ât de invidios, c ă ar
dori să-mi sară la g ât. De abia a ştept, să ridicăm ancora.
Ce este cu dumneavoastr ă? Nu a venit nimeni pentru
dumneavoastră?
Gwyneira privi în jur. Pe puntea intermediar ă era
peste tot v ânzoleală, erau oameni care pl ângeau şi se
lamentau. Se schimbau ultimele cadouri, se trimiteau
salutări. Multe din aceste familii se desp ăr eau cu
această ocazie pentru totdeauna.
Helen scutur ă din cap. Plecase singur ă cu o tr ăsură
de la casa familiei Greenwood. Balansoarul, care ocupa
mult loc, fusese urcat cu o zi înainte la bord.

—ăMerg
parc acest la so ar
fapt ulfimeu, la Christchurch,
o explica explic
ie pentru lipsa ă ea, de
rudelor.
Dar în niciun caz nu dorea s ă fie comp ătimită de
această tânără bogată şi, în mod vizibil, privilegiată.
— Aşa deci! Atunci familia dumneavoastr ă este deja
în Noua Zeeland ă? întrebă Gwyneira emo ionată.
Trebuie s ă-mi povesti i cu alt ă ocazie despre ea,
deoarece eu nu am fost niciodat ă… dar acum chiar c ă
trebuie să plec! Pe mâine, copii, să nu vă îmbolnăvi i de
rău de mare! Hai, Cleo!
Gwyneira d ădu să plece, dar micu a Dorothy o opri.
Timidă, o trase de fustă.
— Domnişoară, mă scuza i, dar rochia
dumneavoastră sete foarte murdar ă. Mama
dumneavoastră vă va certa.
Gwyneira r âse, dar apoi îşi privi îngrijorată
îmbrăcămintea.
— Ai dreptate, va face fe e, fe e! Sunt imposibilă. Nici
la despăr ire nu mă pot purta ca lumea.
— Pot s ă vă perii îmbrăcămintea, domnişoară. Mă
pricep la catifea. Dorothy ridic ă o privire plin ă de
sârguin ă spre Gwyneira şi arătă ezitând spre scaunul
din cabina ei.
Gwyneira se aşeză.
— Unde ai învă at aşa ceva, micu o? întrebă ea
surprinsă, când Dorothy, înarmată cu peria lui Helen,
se apuc ă să-i cure e cu iscusin ă haina; e clar c ă fata
observase cum şi-a pus Helen ustensilele de între inerea
îmbrăcămintei în dul ăpiorul minuscul, care era l ângă
fiecare pat.
Helen suspin ă. Când achizi ionase pre ioasele perii,

nu se g ândise c ă vor fi folosite la îndepărtarea urmelor


de gunoi.
— La orfelinat primim adesea haine purtate ca
dona ie. Dar nu le p ăstrăm, se v ând. Desigur, în
prealabil trebuie cur ă ate, iar eu ajut întotdeauna.
Vede i, miss, acum hainele dumneavoastr ă sunt iar
frumoase!
Dorothy zâmbi sfioasă.
Gwyneira se c ăută prin buzunare dup ă o moned ă,
pentru a o recompensa pe fat ă, dar nu g ăsi nimic,
costumul era încă prea nou.
— Vă aduc mâine un cadou drept mul umire, promit!
îi spuse ea lui Dorothy, c ând se preg ăti să plece. Iar tu
vei deveni o bună gospodină. Sau o cameristă la oameni
foarte deosebi i! Ne mai vedem!
Gwyneira flutură m âna către Helen şi fete şi, iute de
picior, trecu peste pod.
— Nici ea nu crede ce spune! declar ă Daphne şi
scuipă după ea. Asemenea oameni fac tot timpul
promisiuni, apoi nu-i mai vezi niciodat ă. Trebuie s ă ai
grijă, să- i dea pe loc ceva, Dot! Altfel nu vei ob ine
nimic!
Helen ridică ochii spre cer. Cum era oare chestiunea
cu „fetele alese, cumin i şi educate spre a sluji cu
modestie”? În orice caz, trebuia s ă se arate acum
hotărâtă.
— Daphne, s ă ştergi imediat scuipatul! Domni şoara
Gwyneira nu este obligată cu nimic fa ă de voi. Dorothy
s-a oferit singur ă să o slujească. Era un gest amabil, nu
o afacere. Iar domnişoarele nu scuipă!
Helen căută din ochi o găleată pentru cură enie.

— Dar noi nu suntem domnişoare! chicotiră Laurie şi


Mary.
Helen le privi aspru.
— Când ajungem în Noua Zeeland ă, ve i fi! le
promise. Cel pu in vă ve i purta ca atare!
Hotărâtă, începu să le educe.
Gwyneira r ăsuflă uşurată când fur ă depărtate
ultimele pasarele ce legau cheiul de Dubim. Orele de
rămas-bun fuseser ă obositoare, doar r âurile de lacrimi
ale mamei ei umpluser ă trei batiste. La acestea se
adăugau vaietele surorilor ei şi atitudinea tristă a tatălui
ei, care ar fi fost mai nimerit ă la o execu ie dec ât la o
nuntă. Şi, ca o încununare a tuturora, invidia f ă işă a
fratelui ei irita nervii Gwyneirei. El ar fost bucuros s ă
schimbe moştenirea din Wales contra aventurii ei!
Gwyneira îşi stăpâni un chicotit isteric. Ce păcat că John
Henry nu putea să se căsătorească cu Lucas Warden!
Dar acum, în sfârşit, Dublin va ridica ancora. Un
vâjâit puternic, ca de furtun ă, anun ă că se ridicaser ă
pânzele. Încă în seara aceasta, vasul va ie şi pe Canalul
Mânecii şi va naviga spre Atlantic. Gwyneira ar fi vrut
să rămână la cai, dar desigur că acest lucru nu se c ădea.
Deci r ămase cuminte pe punte şi flutur ă cel mai mare
şal pe care îl avea, c ătre familia r ămasă jos, p ână când
ărmul aproape c ă se pierdu din vedere. Gerald
Warden observă că nu pierdu nicio lacrimă.
Micile eleve ale lui Helen pl ânseră cu at ât mai
amarnic, dar oricum atmosfera de pe puntea
intermediară era mai tensionată decât cea de la c ălătorii
avu i. Pentru emigran ii mai s ăraci, aceast ă despăr ire
era cu cea mai mare probabilitate pentru totdeauna;

apoi, ceidec
nesigur maiâtmul i se îndreptau
Gwyneira şi tovarspre unde
ăşii ei viitor
drum mult
de mai
pe
puntea superioară. Helen îşi duse m âna la buzunar, la
scrisorile lui Howard, pe c ând le consola pe fete. Cel
pu in ea era aşteptată…
Cu toate acestea, în prima noapte de la bord, dormi
prost. Încă nu se uscase l âna oilor; mirosul lor de
bălegar şi de l ână udă deranjă în continuare nasul
sensibil a lui Helen. Dura o ve şnicie p ână adormeau
copiii şi chiar şi atunci se trezeau la fiecare zgomot.
Când Ro şie veni pentru a treia oar ă în patul lui Helen,
aceasta nu mai avea nici sufletul, dar nici energia s-o
trimită înapoi. Laurie şi Mary se ag ă au una de alta, iar
a doua zi de diminea ă, Helen le g ăsi pe Dorothy şi pe
Elisabeth str âns ghemuite una într-alta într-un col al
patului lui Dorothy. Numai Daphne dormea ad ânc;
dacă visa cumva, trebuie s ă fi fost un vis frumos,
fiindcă atunci c ând Helen se pomi s-o trezeasc ă, fata
zâmbea în somn.
Prima diminea ă pe mare se ar ătă neaşteptat de
prietenoasă. Domnul Greenwood o avertizase pe Helen
că primele s ăptămâni ale c ălătoriei ar putea fi foarte
agitate, deoarece marea dintre golful Biskaya şi Canalul
Mânecii este de obicei aspr ă. Dar ast ăzi, vremea le
acordă emigran ilor un termen de gra ie. Soarele era
cam palid după o zi ploioasă, în lumina spălăcită marea
era de un cenu şiu ca de o el. Dublin se mi şca greoi şi
lent pe suprafa a netedă a apei.
— Nu mai v ăd niciun ărm, şopti Dorothy speriat ă.
Dacă ne scufund ăm acum, nu ne g ăseşte nimeni!
Atunci trebuie să ne înecăm cu to ii!

— Te-ai
portul înecat şremarc
de lafi Londra, i dac ă vasul s-ar fiDoar
ă Daphne. nu şti sînă
scufundat
îno i şi până ar fi salvat to i pasagerii de pe puntea
superioară, te-ai fi înecat de mult.
— Nici tu nu şti să îno i! îi răspunse Dorothy. Şi tu te-
ai fi înecat, la fel ca mine!
Daphne râse.
— Nu m-a ş fi înecat. Am c ăzut o dat ă, pe c ând eram
mică, în Tamisa, dar am dat din m âini şi din picioare,
până când am ie şit. Gunoiul plute şte la suprafa ă, a
spus babacul meu…
Helen decise s ă întrerupă discu ia nu numai din
motive educa ionale.
— A spus tatăl tău, Daphne! o corect ă ea. Chiar dac ă
nu s-a exprimat prea ales. Iar acum înceta i să le mai
speria i pe celelalte, altfel le piere pofta de m âncare la
micul dejun. Putem s ă îl aducem acum. Deci, cine
merge la cambuz ă? Dorothy şi Elisabeth? Foarte bine.
Laurie şi Mary au grij ă să aducă apă pentru sp ălat…
Da, da, domni şoarelor, ne sp ălăm! O domni şoară are
grijă de ordine şi cură enie şi în timpul unei călătorii.
O oră mai t ârziu, c ând Gwyneira se gr ăbi pe puntea
intermediară să se îngrijească de cai, i se prezent ă o
imagine stranie. Spa iul exterior al cabinelor era
aproape gol, cei mai mul i pasageri erau probabil
ocupa i cu micul dejun sau îi măcina durerea
despăr irii. Dar Helen şi fetele scoseser ă masa şi
scaunul din cabin ă. Pe acesta din urm ă trona Helen,
mândră şi dreaptă, doamnă din cap până în picioare. În
fa a ei, pe mas ă, se afla un tac âm improvizat, compus
dintr-o farfurie de tabl ă, o lingur ă strâmbă, o furculi ă

şlui
i un fărpe
cu itde
Helen ă tun
ăiş. platou
Dorothy era pe cale
imaginar s ă-ipe
bucate, serveasc
c ând ă
Elisabeth se agita cu o sticl ă veche, de parc ă ar fi fost
vin în ea, pe care trebuia s ă-l serveasc ă într-un mod
stilat.
— Ce face i aici? întrebă Gwyneira uluită.
Dorothy chicoti zeloasă.
— Exersăm, cum trebuie s ă ne purt ăm la mas ă,
domnişoară Gwyn… Gwyn…
— Gwyneira. Dar pute i să-mi spune i Gwyn. Şi
acum repeta i, vă rog, ce exersa i?
Gwyneira se uit ă bănuitoare la Helen. Ieri, t ânăra
guvernantă îi făcuse o impresie cu totul normal ă, dar
poate că nu era întreagă la minte.
Helen se îmbujoră pu in sub privirea Gwyneirei, dar
se reculese repede.
— A trebuit s ă constat în aceast ă diminea ă că
manierele de la mas ă ale tinerelor fete las ă foarte mult
de dorit, spuse ea. La orfelinat, lucrurile se petreceau
probabil ca în cuşca animalelor r ăpitoare. Copiii
mănâncă cu degetele şi îşi umplu f ălcile, de parc ă ar fi
vorba de masa cea din urmă de pe acest pământ!
Ruşinate, Dorothy şi Elisabeth se uitară în pământ. Pe
Daphne, dojana o afectă mai pu in.
— Probabil că altfel nu ar fi primit nimic, îşi exprimă
părerea Gwyneira. Dac ă mă uit la c ât de slabe sunt
aceste fete… Dar ce să fie aceasta?
Arătă încă o dat ă spre mas ă. Helen corect ă pu in
aşezarea cu itului.
— Le ar ăt fetelor, cum trebuie s ă te compor i la mas ă
ca o doamn ă şi pe l ângă aceasta le învă cele mai

importante
ea. Cred c ă deprinderi ale unei
este neverosimil să serviri
ajungăiscusite, răspunse
să fie angajate în
gospodării mai mari, unde s ă aibă posibilitatea s ă se
specializeze ca subrete, buc ătărese sau cameriste. Se
pare că situa ia personalului este foarte precară în Noua
Zeelandă. Deci le voi da copiilor o preg ătire pe c ât se
poate de cuprinz ătoare, pentru a putea fi folositoare
stăpânilor în cât mai multe domenii.
Helen înclină din cap prietenoas ă către Elisabeth,
care turnase într-un mod perfect apă în cea şca de cafea.
Eventualele picături scurse, le prinse cu un şerve el.
Gwyneira era în continuare sceptică.
— Folositoare? întrebă ea.
— Aceste copile? Voiam s ă întreb deja de ieri, de ce
sunt trimise peste m ări, dar acum pricep unele
lucruri… Am dreptate c ă orfelinatul voia s ă scape de
ele, dar la Londra nu avea nimeni nevoie de servitoare
atât de tinere, pe jumătate moarte de foame?
Helen încuviin ă din cap.
— Se zg ârcesc cu fiecare b ănu . Cost ă trei lire pe an
între inerea unui copil la orfelinat, hrănirea, îmbrăcarea
şi trimiterea lui la şcoală. Traversarea cu vasul cost ă
patru lire, dar m ăcar scap ă o dat ă pentru totdeauna de
copii. Altfel, cel pu in pe Rosemary şi pe gemene ar
trebui să le ină încă doi ani la orfelinat.
— Dar reducerea la jum ătate a pre ului biletului este
valabilă doar la copiii până la doisprezece ani, răspunse
Gwyneira, ceea ce o mir ă pe Helen. Oare fata aceasta
bogată se interesase într-adevăr de pre ul biletelor de la
puntea intermediară? Iar fetele pot fi angajate doar
după împlinirea vârstei de treisprezece ani.

Helen ridicăăochii,
— În practic , deja disperat ă.
la doisprezece ani; şi aş putea jura
că Rosemary abia a împlinit opt ani. Dar ave i dreptate:
Dorothy şi Daphne ar fi trebuit s ă plătească pre ul
întreg. Dar onorabilele doamne de la orfelinat le-au
întinerit pu in, pentru durata călătoriei…
— Iar de îndată ce ajungem, ca printr-o minune,
micu ele vor cre şte în vârstă, pentru a putea fi angajate
la treisprezece ani! Gwyneira r âse şi se scotoci în
buzunarele rochiei de casă largi, peste care aruncase
doar o pelerină u şoară. Lumea este rea. Ia lua i, fetelor,
ceva adev ărat de mestecat. Este frumos s ă te joci de-a
servitul, dar cu a şa ceva nu v ă umple i stomacul. Lua i
aici!
Bucuroasă, tânăra femeie scoase la iveal ă grămezi de
prăjiturele şi de chifle dulci. Fetele uitar ă pe loc
manierele tocmai învă ate şi se n ăpustiră asupra
bunătă ilor.
Helen încercă să restabilească ordinea şi să împartă
dulciurile cu dreptate. Gwyneira radia de bucurie.
— A fost o idee bună, nu-i aşa? o întrebă pe Helen, pe
când cele şase fete şedeau mestecând pe marginea unei
bărci de salvare şi luau, conform indica iilor, doar mici
îmbucături şi nu- şi mai v ârau pr ăjiturelele întregi în
gură. Pe puntea superioar ă se serve şte masa ca la
Grand Hotel şi a trebuit s ă mă gândesc la şoriceii
dumneavoastră atât de slabi. Deci am golit masa cu
micul dejun. Vă convine, nu-i aşa?
Helen aprobă din cap.
— În nici un caz nu o să se îngraşe de la m âncarea pe
care o primesc aici. Por iile nu sunt prea mari şi trebuie

ă nemari
smai aducem
re inmpeâncarea
drumsingure de la
jum ătate dinbuc ătărie.
por ii – Fetele
şi în
familiile de emigran i de la puntea intermediar ă mai
sunt c â iva fl ăcăi obraznici. Deocamdat ă sunt
intimida i, dar s ă vede i – în dou ă, trei zile vor p ândi
fetele şi vor v ămui por iile. Dar o s ă supravie uim
acestor c âteva s ăptămâni. Şi încerc s ă le învă pe aceste
fete c âte ceva. Este mai mult dec ât au avut parte
vreodată.
Pe când copiii mai întâi mâncară, apoi se jucar ă cu
Cleo, tinerele femei se plimbar ă discutând în sus şi în
jos pe punte. Gwyneira era curioasă şi voia s ă ştie totul
despre noua ei cuno ştin ă. În cele din urm ă, Helen
povesti despre familia ei şi despre locul de munc ă la
familia Greenwood.
— Înseamnă că nu locui i deja cu adev ărat în Noua
Zeelandă? întrebă Gwyneira, pu in decep ionată. Nu a i
spus ieri, că vă aşteaptă so ul acolo?
Helen se îmbujoră:
— Ei da, viitorul meu so . Eu… ve i găsi că este un
lucru prostesc, dar călătoresc în inuturile de peste mări
pentru a m ă căsători acolo. Cu un b ărbat pe care nu îl
cunosc decât din scrisori…
Privi ru şinată în pământ. Doar în clipa aceea c ând
povestea cuiva, con ştientiză Helan groz ăvia aventurii
sale.
— Atunci ave i aceea şi soart ă, ca şi mine, spuse
Gwyneira cam u şuratic. Al meu nici m ăcar nu mi-a
scris!
— Şi dumneavoastr ă? se mir ă Helen. Şi
dumneavoastră da i curs cererii în căsătorie a unui

necunoscut?
Gwyneira dădu din umeri.
— Ei da, nu este necunoscut. Îl chem ă Lucas Warden
iar tat ăl lui, respect ând toate uzan ele, mi-a cerut m âna
în numele lui… îşi muşcă buzele. Respect ând în mare
măsură uzan ele, se corect ă ea. Astfel privind lucrurile,
totul este în ordine. Dar în ceea ce îl priveşte pe Lucas…
sper c ă vrea s ă se căsătorească. Tat ăl lui nu mi-a
destăinuit dac ă l-a întrebat în prealabil… Helen r âse,
dar Gwyneira vorbise aproape serios. În ultimele
săptămâni l-a cunoscut pe Gerald Warden ca pe o
persoană care nu întreabă prea multe. Baronul oilor lua
deciziile repede şi singur şi putea reac iona destul de
nestăpânit dacă intervenea cineva. În acest fel reuşise în
cele c âteva s ăptămâni ale şederii sale în Europa s ă
rezolve un volum enorm de probleme, începând cu
achizi ionarea oilor, trec ând prin în elegeri cu
importatori de l ână, discu ii cu arhitec i şi speciali şti în
forarea f ântânilor, p ână la cererea în căsătorie în
numele fiului s ău, rezolv ă totul cu s ânge rece şi vitez ă
ame itoare. De fapt, Gwyneirei îi plăcu felul lui hotărât,
dar c âteodată o înfricoşa pu in. Cu toat ă
condescenden a, Warden avea o v ână colerică, iar la
tratativele de afaceri manifesta c âteodată un fel de
şiretenie, care îl deranja mai ales pe lordul Silkham.
După părerea lui Silkham, neozeelandezul îl păcălise pe
crescătorul micului arm ăsar Madoc dup ă toate regulile
– şi se punea întrebarea, dac ă jocul de c ăr i, prin care
câştigase m âna Gwyneirei, a fost întru totul cinstit.
Gwyneira se întreba c âteodată ce părere avea Lucas.
Era el oare at ât de energic ca tat ăl lui? Administra

ferma totlui
ac iunile ât de eficient
at Gerald, f ăcute cşâiteodat
fără compromisuri? Sau
ă în pripă, îşi aveau
explica ia şi în faptul c ă dorea s ă scurteze c ât mai mult
atât şederea lui în Europa ca s ă nu lase prea mult
Kiward Station pe mâinile lui Lucas?
Îi povesti lui Helen o versiune mai diluat ă a rela iilor
de afaceri a lui Gerald cu familia ei, care au dus în cele
din urmă la cererea în căsătorie.
— Ştiu c ă mă duc la o ferm ă în plin ă dezvoltare, cu
patru sute de hectare de p ământ şi un efectiv de cinci
mii de animale, care urmează să crească, încheie ea. Ştiu
că socrul meu are rela ii sociale şi comerciale cu cele
mai bune familii din Noua Zeeland ă. Evident c ă este
bogat, altfel nu şi-ar putea permite aceast ă călătorie şi
toate celelalte lucruri. Dar nu ştiu nimic despre viitorul
meu so !
Helen o asculta cu aten ie pe Gwyneira, dar îi era
greu s ă o comp ătimească. În realitate, Helen tocmai
conştientiza dureros c ă noua ei prieten ă era mult mai
bine informată despre viitoarea ei via ă, dec ât ea însăşi.
Howard nu-i scrisese nimic despre m ărimea fermei,
despre num ărul de animale şi despre contactele sale
sociale. Despre situa ia lui financiară ştia doar că nu are
datorii, dar c ă nu-şi putea permite cheltuieli mai mari,
cum ar fi banii pentru o c ălătorie în Europa – chiar şi pe
puntea intermediară. Dar măcar scria scrisori minunate.
Înroşindu-se din nou, Helen scoase din buzunar cele
două scrisori, deja mototolite de atâta citit şi răscitit şi i
le dădu Gwyneirei. Între timp, cele dou ă femei se
aşezaseră pe marginea unei b ărci de salvare. Gwyneira
citi cu nesa .

re — Daaa,
inere ştieături
şi împ s ă scrie… spuse ea în cele din urm ă cu
scrisorile.
— Găsi i ceva nefiresc la aceste scrisori? întrebă
Helen cu frică. Nu vă plac scrisorile?
Gwyneira ridică din umeri.
— Nu trebuie s ă-mi plac ă mie. Dac ă este s ă fiu
cinstită, mi se par pu in patetice. Dar…
— Dar? insistă Helen.
— Deci, ceea ce g ăsesc eu ciudat… nu a ş fi crezut
niciodată că un fermier poate scrie asemenea scrisori.
Gwyneira se suci. G ăsea c ă scrisorile sunt mai mult
decât ciudate. Se putea ca Howard O’Keefe s ă fie foarte
cult. Doar şi tat ăl ei era gentleman şi fermier totodat ă;
în Anglia campestr ă şi în Wales, a şa ceva nu era ie şit
din comun. Dar cu toată educa ia şcolară pe care o avea
lordul Silkham, nu ar fi formulat niciodat ă atât de
patetic, ca acest Howard. În afar ă de aceasta, tocmai la
tratativele ce se duceau în cazurile de cerere în căsătorie
nobilii obişnuiau s ă-şi pun ă căr ile pe mas ă. Viitorii
parteneri trebuiau să ştie la ce se puteau a ştepta, ori aici
Gwyneira sim ea lipsa datelor referitoare la situa ia
economică a lui Howard. Era ciudat şi faptul c ă nu
întrebase de dotă sau că nu renun ase explicit la ea.
Omul nu se a şteptase ca Helen s ă vină cu urm ătorul
vapor pentru a c ădea în bra ele sale. Poate c ă aceste
linguşeli erau menite doar s ă stabilească primele
contacte. Dar i se păreau stranii.
— Este plin de sensibilitate! îl apără Helen pe viitorul
ei so . Scrie aşa, cum mi-am dorit.
Zâmbi fericită şi visătoare.
Gwyneira îi întoarse zâmbetul.

ei —
să Atunci estecubine!
îl întrebe primadeclar ă ea,
ocazie pedar se hoteiărsocru
viitorul î în sinea
de
Howard O’Keefe. Doar şi el era cresc ător de oi. S-ar
putea ca cei doi bărba i să se cunoască.
Mai întâi nu avu timp de a şa ceva şi fiindc ă mesele,
care alc ătuiau de obicei cadrul potrivit pentru a pune
asemenea întrebări ocazionale în majoritatea cazurilor
nu puteau avea loc din cauza m ării furtunoase. Vremea
frumoasă de la începutul călătoriei s-a dovedit a fi
înşelătoare. Cum ajunser ă în Atlantic, se schimb ă
direc ia vântului şi Dublin se lupta cu furtuna şi cu
vânturile. Mul i pasageri aveau r ău de mare şi de aceea
preferau s ă renun e la mese sau s ă le ia în cabine. Nici
Gerald Warden, nici Gwyneira nu erau sensibili, dar
dacă nu era anun at dineul oficial, m âncau la ore
diferite. Gwyneira f ăcea acest lucru cu bun ă ştiin ă,
fiindcă era sigur ă că viitorul ei socru nu ar fi fost de
acord cu faptul c ă ea comanda cantit ă i enorme de
mâncare pentru a le duce micilor eleve ale lui Helen.
Gwyn ar fi fost gata s ă hrănească şi to i ceilal i pasageri
de pe puntea intermediar ă. Copiii cel pu in aveau
nevoie de fiecare îmbucătură pe care puteau s-o
primească – măcar pentru a- şi ine c ât de c ât cald. E
drept c ă era plin ă vară, iar în pofida ploii temperatura
de afar ă nu era prea sc ăzută. Dar c ând marea era
agitată, intra apa în cabinele de pe puntea intermediară
şi atunci totul era umed; atunci nu prea exista niciun loc
uscat unde te puteai a şeza. Lui Helen şi fetelor le era
frig în rochiile umede, dar Helen inea cu din ii de orele
de educa ie, pe care le d ădea zilnic elevelor ei. Ceilal i
copii de pe vas nu aveau deocamdat ă şcoală. Medicul

vasului, care şar


rău de mare i îlficomb
trebuit s ăconsum
ătea ină orele,
ândavea la rândul
din greu lui
gin din
farmacia vasului.
Iar în rest situa ia de pe puntea intermediar ă era tot
ce vrei, dar nu pl ăcută. În spa iul destinat familiilor şi
bărba ilor, toaletele debordau, iar majoritatea
pasagerilor se sp ălau rar sau deloc. La temperaturile
care erau, chiar şi lui Helen îi era greu s ă facă acest
lucru, dar ea insista constant ca fetele ei s ă folosească o
parte din por ia zilnică de apă pentru igiena corporală.
— Aş spăla cu drag şi îmbrăcămintea, dar nu se
usucă, nu exist ă nicio speran ă, se pl ânse ea, iar
Gwyneira îi promise c ă o va ajuta cel pu in pe ea
personal cu o rochie de împrumut. Cabina ei era
încălzită şi izolat ă perfect. Nici pe cea mai furtunoas ă
mare nu intra aici strop de ap ă care s ă deterioreze
preşurile moi şi mobilele elegante, tapisate. Gwyneira
avea mustr ări de con ştiin ă, dar nu putea în niciun caz

i propună lui Helen să se mute cu copiii la ea. Gerald nu

ar fi permis niciodată aşa ceva. Câteodată, sub pretextul


că trebuie ceva aranjat la rochiile ei, le lua pe Dorothy şi
Daphne sus la ea.
— De ce nu ii lec iile jos, la animale? o întrebă în cele
din urmă, când o întâlni pe Helen pe punte tremur ând,
pe când fetele citeau alternativ din Oliver Twist. Era
rece, dar uscat şi aerul proasp ăt era mai pl ăcut dec ât
aerul umed de pe puntea intermediar ă. Acolo se face
curat în fiecare zi, chiar dac ă marinarii blestem ă.
Domnul Warden verific ă dacă oile şi caii sunt inu i
cum se cuvine. Iar şeful aprovizion ării este pedant în

ceea
cu el ce
ca prive şte animalele
să-i moar pentruătsăăiere.
ă şi să trebuiasc Doar nu
le arunce le cară
carnea.
După cum a reie şit, porcii şi păsările erau proviziile
vii pentru pasagerii de la clasa întâia, iar vacile erau
mulse într-adevăr în fiecare zi. Pasagerii de pe puntea
intermediară nu vedeau nimic din toate aceste bun ătă i
– până când Daphne îl surprinse pe unul din b ăie i că
mulgea noaptea, pe ascuns. F ără niciun fel de scrupule
îl dădu în vileag, dar nu f ără a-l fi observat mai întâi,
pentru ca apoi s ă copieze mi şcările de muls. De atunci,
fetele aveau lapte proasp ăt. Iar Helen se pref ăcu că nu
vede nimic.
Daphne aprobă entuziasmată propunerea Gwyneirei.
Constatase de mult, în timpul mulsului şi al furatului
de ouă, cât de cald era în grajdurile improvizate de sub
punte. Corpurile mari ale vitelor şi cailor emanau o
căldură plăcută, paiele erau moi şi adesea mai uscate
decât saltelele din paturile fetelor. La început, Helen se
îsmpotrivi, dar apoi ced ă. În total inu timp de trei
ăptămâni lec ii în grajd, p ână când o surprinse şeful
aprovizionării, care o suspect ă de furt de alimente şi o
dădu afar ă de acolo. Intre timp Dublin ajunsese în
golful Biscaya. Marea deveni mai lini ştită, vremea
caldă. Răsuflând uşura i, pasagerii de pe puntea
intermediară îşi duser ă afară hainele umede şi
aşternuturile, pentru a le usca la soare. Îi mul umiră lui
Dumnezeu pentru c ăldură, dar echipajul îi avertiză:
peste pu in timp vor ajunge în Oceanul Indian şi vor
blestema căldura dogoritoare.

Acum când prima şi cea mai grea parte a c ălătoriei se


sfârşise, la bordul lui Dublin se trezi via a de societate.
În sfârşit se apuc ă şi medicul de munca lui de
învă ător, astfel c ă odraslele emigran ilor aveau altceva
de făcut dec ât să se nec ăjească unii pe al ii, s ă-şi
necăjească părin ii şi mai ales s ă supere fetele lui Helen.
Acestea din urm ă putură străluci la ore, iar Helen era
mândră de ele. La început sperase ca prin orele de
şcoală să câştige ceva timp pentru ea, dar apoi prefer ă
să-şi supravegheze elevele în timpul orelor. Era cazul:
cele dou ă mari clevetitoare, Mary şi Laurie, venir ă deja
a doua zi de şcoală cu noută i îngrijorătoare din clasă.
— Daphne l-a s ărutat pe Jamie O’Hara! d ădu
raportul Mary cu respira ia tăiată.
— Iar Tommy Sheridan voia s ă o prindă pe Elisabeth,
dar ea a spus c ă aşteaptă un prin şi apoi au râs cu to ii,
adăugă Laurie.
Helen discută mai întâi cu Daphne, care nu manifesta
niciun sentiment de vinovă ie.
— Jamie mi-a dat în schimb o bucat ă de cârnat bun
declară ea lini ştită. ÎI are de acas ă. Şi a mers şi foarte
repede, nici nu ştie să sărute cu adevărat!
Helen era îngrozită de evidentele cuno ştin e mai
profunde ale lui Daphne. O cert ă aspru, dar ştiu c ă nu
rezolvă nimic prin asta. Sim ul moral şi sentimentul
cuviin ei puteau fi educate doar în timp.
Deocamdată ajuta doar controlul. Deci Helen asista
mai întâi la lec iile fetelor, apoi prelu ă din ce în ce mai
multe obliga ii în cadrul şcolii şi la pregătirile slujbei de
duminică. Medicul de la bord îi era recunoscător pentru

acest lucru;
educator, el pentru
nici nu avea chemare
cea nici pentru func ia de
de predicator.
De acum r ăsună aproape în fiecare noapte muzică pe
puntea intermediară. Oamenii se obişnuiseră cu gândul
pierderii vechii patrii
— Sau cel pu in se consolar ă cântând vechi c ântece
englezeşti, irlandeze şi sco iene. Unii aduseser ă
instrumente la bord; r ăsunau viori, fluiere şi armonici.
Vineri şi sâmbătă se dansa şi Helen trebuia s-o
strunească iar mai ales pe Daphne. Le permitea fetelor
mai mari s ă asculte muzica şi să privească vreo or ă şi
dansurile. Dar apoi trebuiau s ă se culce, iar Dorothy o
asculta cuminte – pe c ând Daphne g ăsea scuze sau
chiar încerca mai t ârziu, c ând credea c ă Helen doarme,
să se strecoare înapoi.
Pe puntea superioar ă activită ile de societate se
desfăşurau într-un stil mai cultivat. Se organizau
concerte şi jocuri, iar cina se servea în sala de mese, într-
un cadru festiv. Gerald Warden şi Gwyneira împăr eau
masa cu un cuplu din Londra, al c ărui fiu mezin era
sta ionat într-o garnizoană la Christchurch şi pl ănuia s ă
se stabilească definitiv acolo. Tânărul avea inten ia să se
căsătorească şi să se apuce de comer ul cu l ână. ÎI
rugase pe tat ăl lui s ă-i acorde un avans din mo ştenire.
Domnul şi doamna Brewster – oameni agili, în jur de
cinzeci de ani, capabili de a lua hot ărâri – rezervaseră în
consecin ă bilete de c ălătorie spre Noua Zeeland ă.
Înainte de a da bani, declar ă cu voce puternică domnul
Brewster, voia să vadă regiunea aceea şi pe viitoarea sa
noră.
— Este pe jum ătate maori, ne scrie Peter, spuse cu

îfrumoas
ndoială ă îca
n una
glasdintre
doamna fete din MŞăi rile
Brewster.
aceste este a şa de
Sudului, a
cărei fotografie o putem vedea c âteodată. Dar nu ştiu ce
să spun, o băştinaşă…
— Poate fi foarte folositor la achizi ionarea de teren,
fu de p ărere Gerald. Un cunoscut de-al meu a primit
drept cadou pe fiica unui şef de trib, iar ca dot ă zece
hectare de p ăşune de cea mai bun ă calitate. Prietenul
meu s-a îndrăgostit pe loc.
Gerald făcu semnificativ cu ochiul.
Domnul Brewster râse în hohote şi din toată inima de
gluma lui, Gwyn şi doamna Brewster mai degrab ă în
silă.
— Această mică prietenă a fiului dumneavoastr ă ar
putea s ă fie fiica prietenului meu, medit ă Gerald în
continuare. Ar trebui s ă aibă acum cincisprezece ani, o
vârstă adecvată măritişului la b ăştinaşi. Iar corciturile
sunt de obicei foarte frumoase. Maorii purs ânge, în
schimb… nu ar fi pe gustul meu. Prea mici de statur ă,
prea îndesa i şi apoi tatuajele… dar fiecare cu ale sale.
Nu po i să te cer i cu cineva în privin a gustului.
Din întrebările so ilor Brewster şi din răspunsurile lui
Gerald, Gwyneira află ceva mai mult despre viitoarea ei
patrie. Rin ă acum îl auzise pe baronul oilor vorbind în
primul r ând despre posibilit ă ile economice, despre
creşterea animalelor şi despre p ăşunile din Canterbury
Plains, dar acum auzi pentru prim a oar ă că Noua
Zeelandă ca atare era compus ă din dou ă insule mari,
iar Christchurch şi Canterbury se aflau pe Insula de
Sud. Auzi de mun i şi de fiorduri, dar şi de o jungl ă de
tipul p ădurii tropicale, de sta iuni pentru prinderea

balenelor
Lucas, pare şi de ăutarea
se, cface aurului.
cercet Gwyneira
ări legate îşi aminti
de flora că
şi fauna
ării şi înlocui pe dat ă visul ei cu ochii deschi şi despre
arat şi sem ănat al ături de so ul ei cu o fantezie poate
chiar mai tulbur ătoare despre expedi ii în inuturile
încă necunoscute ale insulelor.
La un moment dat se epuizar ă atât curiozitatea celor
doi Brewster, c ât şi disponibilitatea lui Gerald de a
povesti. Era clar c ă Warden cunoa şte Noua Zeeland ă
foarte bine, dar animalele şi peisajele îl interesau doar
sub aspect economic. Familia Webster era orientat ă
asemănător. Pentru ei era în primul r ând important
dacă inutul oferea siguran ă şi dac ă în eventualitatea
creării unei afaceri se putea ob ine profit. În cadrul
discutării acestor probleme se rostiră numele diferi ilor
oameni de afaceri şi fermieri, iar Gwyneira folosi
prilejul de a pune în aplicare planul îndelung preg ătit,
de a întreba, ca din întâmplare, de un „fermier
gentleman” cu numele de O’Keefe.
— Poate îl cunoa şte i. Se spune c ă locuieşte undeva,
în Canterbury Plains.
Reac ia lui Gerald Warden o surprinse. Viitorul ei
socru se înroşi la fa ă şi ochii păreau să-i sară din cap.
— O’Keefe? Fermier gentleman? Gerald scuipă aceste
cuvinte şi pufni revoltat. Cunosc un tic ălos şi punga ş,
cu numele de O’Keefe, continu ă el cu voce ridicat ă.
Scursură, care ar trebui trimisă cât mai repede înapoi, în
Irlanda. Sau în Australia, în colonia pu şcăriaşilor,
deoarece vine de acolo! Fermier gentleman! Hai s ă nu
râd? Spune i-mi, Gwyneira, de unde a i aflat de acest
nume?

Gwyneira
domnul ridic ăsemgr
Brewster âna,
ăbiîncerc ând sădin
să-i umple -l lini
nouşteasc ă, iar
paharul
cu whisky. Se pare c ă spera s ă-l lini ştească astfel.
Doamna Brewster se cutremurase de-a dreptul c ând
Warden începuse să ipe.
— Precis c ă eu vorbesc de un alt O’Keefe, spuse
Gwyneira repede. O t ânără femeie de pe puntea
intermediară, o guvernantă din Anglia, este logodit ă cu
el. Spune c ă el face parte dintre notabilit ă ile din
Christchurch.
— Aşa deci? întrebă Gerald suspicios. Curios lucru c ă
nu ştiu de el. Un fermier gentleman, din inutul
Christchurch, care are acela şi nume ca acest fiu de
că ea… oh, ierta i-mă, doamnelor… care are ghinionul
să-şi împartă numele cu acest subiect dubios, O’Keefe,
ar trebui să-mi fie cunoscut.
— O’Keefe este un nume destul de frecvent, îl lini şti
domnul Brewster. Poate c ă există doi O’Keefe la
Christchurch.
— Iar acel O’Keefe a lui Helen scrie scrisori foarte
frumoase, adăugă Gwyneira. Trebuie să fie foarte cult.
Gerald râse răsunător.
— Atunci este cu siguran ă altcineva. Bătrânul Howie
abia poate s ă-şi scrie f ără greşeală numele! Dar nu-mi
convine, Gwyn, că te duci pe puntea intermediară! Ţine
oamenii de acolo la distan ă, inclusiv pe aceast ă aşa-
zisă guvernantă. Toat ă această poveste mi se pare
suspectă, deci nu mai vorbi cu ea.
Gwyneira îşi încruntă fruntea. În restul serii t ăcu
supărată. Mai târziu, în cabina, se înfurie de-a binelea.
Ce îşi închipuie Warden? A progresat destul de

repede de la „milady”
mica „Gwyn”, la „lady
pe care putea tutuiască farăşinicio
s-o Gwyneira” acumjenlaă
şi să o comande de colo colo! La naiba, nu va întrerupe
legătura cu Helen! Tânăra femeie era singura de la bord
cu care putea vorbi deschis şi far ă frică. Cu toate c ă
proveneau din medii sociale diferite şi aveau interese
diferite, cele două tinere deveniseră prietene apropiate.
Apoi, Gwyneirei îi plăcură cele şase fete. Mai ales
Dorothy cea serioas ă îi era pe plac, dar şi vis ătoarea
Elisabeth, micu a Roşie şi Daphne, care c âteodată era
cam dubioas ă, dar cu siguran ă în eleaptă şi
răzbătătoare. Dac ă ar fi fost dup ă ea, le-ar fi luat pe
toate cu ea la Kiward Station şi de fapt avusese de gând
să vorbească cu Gerald m ăcar despre o nou ă slujnică.
Acum nu prea părea să mai aibă şanse în acest sens, dar
călătoria era lung ă şi desigur c ă Warden se va lini şti.
Gwyneirei îi dădeau mult mai mult b ătăi de cap cele
aflate despre Howard O’Keefe. Ei da, numele era
frecvent şi precis c ă nu era neobi şnuit s ă existe doi
O’Keefe într-o regiune. Dar doi Howard O’Keefe?
Oare ce avea Gerald cu viitorul so a lui Helen?
Gwyn ar fi vrut s ă împartă aceste g ânduri cu Helen,
dar apoi se ab inu. Cui ar fi fost de folos s ă distrugă
liniştea sufletească a lui Helen şi să-i alimenteze
temerile? Toate specula iile erau de prisos.
Intre timp, vremea se încălzise, la bordul lui Dublin
era aproape canicul ă. Soarele ardea adesea din înaltul
cerului. La început, emigran ii savurară acest lucru, dar
acum, dup ă aproape opt s ăptămâni la bord, atmosfera
se schimb ă. Pe c ând frigul din primele s ăptămâni îi
făcuse pe oameni apatici, c ăldura şi aerul înecăcios din

cabine îi făceaintermediar
Pe puntea acum din ceă,înoamenii
ce mai irascibili.
se frecau unul de
altul şi se sup ărau pentru orice fleac. Avur ă loc b ătăi
serioase între bărba i, chiar şi între c ălători şi membri ai
echipajului, atunci c ând cineva se sim ea nedrept ă it la
distribuirea hranei sau a apei. Medicul de la bord
folosea cu prisosin ă gin pentru a cur ă a rănile şi a
linişti spiritele. Apoi, existau certuri în aproape toate
familiile; lipsa de activitate afecta nervii. Doar Helen
păstra ordinea şi lini ştea în cabina ei. Le d ădea în
continuare lec ii interminabile fetelor despre muncile ce
trebuie f ăcute într-o gospodărie din p ătura de sus.
Gwyneirei însăşi îi vâjâia câteodată capul c ând asculta
cele prezentate.
— O Doamne, ce noroc am să fi scăpat de astea toate!
mul umi ea sor ii, r âzând. Nu a ş fi fost a st ăpână
potrivită pentru un asemenea menaj. A ş fi uitat
permanent jum ătate din toate acestea. Şi nici nu a ş fi
putut s ă pun fetele, s ă cure e zilnic argint ăria! Este o
muncă cu totul inutil ă! Şi de ce trebuie s ă se
împăturească şerve elele at ât de complicat? Doar sunt
folosite în fiecare zi…
— Este o problemă de frumuse e şi de bun ă-cuviin ă!
decise Helen severă. Apoi va trebui s ă ai grij ă de aceste
lucruri. După cele auzite, la Kiward Station te a şteaptă
o curte seniorial ă. Doar tu ai spus, c ă domnul Warden
s-a orientat în construc ia casei dup ă conacele din
Anglia şi că spa iile de locuit au fost amenajate de un
decorator din Londra. Crezi c ă el a renun at la
tacâmurile de argint, la sfe şnice, t ăvi şi vase pentru
fructe? Iar lenjeria de masă face parte din zestrea ta!

Gwyneira s ă.ă mă mărit în Texas. Dar serios,


suspin
— Ar fi trebuit
cred… sper… c ă domnul Warden exagereaz ă. Vrea s ă
fie un gentleman, dar sub toate aceste fasoane distinse
se ascunde un tip aspru. Ieri l-a b ătut pe domnul
Brewster la Black-Jack. Ce spun c ă l-a b ătut, l-a cur ă at
ca pe o g âscă de Cr ăciun! Şi la urm ă, ceilal i domni i-au
reproşat că ar fi tri şat. Ca urmare, a vrut s ă-l provoace
la duel pe lordul Barrington! î i spun c ă a fost ca la o
crâşmă din port! în cele din urm ă, căpitanul a
intervenit, rugând să se ab ină. În realitate, Kiward
Station este probabil o construc ie din bu şteni şi va
trebui să mulg vacile.
— Ţi-ar conveni! r âse Helen, care între timp reu şise
să o cunoască destul de bine pe prietena ei. Dar nu- i f ă
iluzii. Eşti şi vei rămâne o lady, în caz de dubiu, chiar şi
la grajdul de vite – şi acest lucru este valabil şi pentru
tine, Daphne! Nu sta dezordonat ă şi cu picioarele
desfăcute doar fiindcă nu mă uit chiar la tine. Mai bine
ai coafa-o pe domni şoara Gwyneira. Se observ ă că îi
lipseşte camerista. Serios, Gwyn, p ărul t ău este buclat,
de parc ă ar fi fost prelucrat cu fierul de ondulat p ărul.
Nu îl piepteni niciodată?
Sub controlul sever a lui Helen şi cu c âteva indica ii a
Gwyneirei, referitoare la cea mai nou ă modă, atât
Dorothy, c ât şi Daphne deveniser ă nişte cameriste
destul de dibace. Am ândouă erau politicoase şi
învă aseră cum să ajute o lady la îmbrăcat şi la aranjatul
părului. Uneori Helen ezita s ă o trimit ă pe Daphne
singură în încăperile Gwyneirei, deoarece nu avea
încredere în fat ă. I se p ărea într-u totul posibil ca

ceva. Dars ăGwyneira


Daphne se foloseasc ă de
o lini şti. fiecare prilej pentru a fura
— Nu ştiu dac ă este cinstit ă, dar cu siguran ă că nu
este proast ă. Dac ă fură aici, se afl ă acest lucru. Cine
altcineva ar putut s ă fie? Şi unde s ă ascundă lucrurile
furate? C ât timp este aici, pe vas, se va comporta bine.
Nu am nicio îndoială.
Cea de-a treia fată mai mare ca vârstă, Elisabeth era şi
ea ascultătoare, cinstită şi fermec ătoare. Dar nu se
dovedi prea iscusită. Îi plăcea mai mult s ă citească şi să
scrie dec ât să lucreze cu m âinile. Astfel deveni pentru
Helen un copil-problemă.
— În fond, ar trebui s ă continue şcoala şi să
frecventeze mai t ârziu, poate, un seminar pentru
educatoare, îi spuse ea Gwyneirei. A şa ceva i-ar pl ăcea.
Îi plac copiii şi are mult ă răbdare. Dar cine să-şi asume
cheltuielile? Şi oare exist ă în Noua Zeeland ă un institut
adecvat? Nu este bun ă de camerist ă. Dac ă trebuie s ă
cure e duşumeaua, inundă jumătate şi cealaltă jumătate
o uită.
— Poate c ă ar fi o bon ă bună, reflectă Gwyn cea
practică. Probabil c ă voi avea nevoie în cur ând de
una…
Helen se înroşi la aceast ă remarcă. În leg ătură cu
viitoarea ei c ăsătorie nu se g ândea cu pl ăcere la
naşterea şi mai ales la procrearea copiilor. A admira
stilul elevat de scris a lui Howard şi a se bucura de
adorarea lui, era un lucru. Dar g ândul de a se l ăsa
atinsă de un b ărbat cu totul necunoscut… Helen avea
doar ni şte idei imprecise despre ceea ce se întâmplă
noaptea între un b ărbat şi o femeie, dar se a ştepta mai

vorbea ăculatotul
degrab dureri dec ât despre
degajat la bucurii.
na şIar acum,
terea Gwyneira
copiilor! Oare
voia s ă vorbească despre acest subiect? Poate ştia mai
multe despre asta dec ât ea? Helen se întrebă cum s ă
abordeze subiectul, f ără a dep ăşi în mod penibil, cu
primul cuv ânt, grani ele bunei-cuviin e. Iar acest lucru
era doar atunci posibil, c ând nu era niciuna dintre fete
în apropiere. Constat ă cu uşurare, c ă Roşie se juca în
imediata lor apropiere cu Cleo.
Dar Gwyneira nici nu ar fi putut s ă-i răspundă la
întrebările stăruitoare. E drept că vorbea deschis despre
facerea copiilor, dar deocamdat ă nu irosi niciun g ând
pe nop ile cu Lucas. Nu avea nicio idee, ce o a ştepta –
mama ei, ru şinată, făcuse doar ni şte aluzii vagi c ă era
soarta femeilor, s ă suporte aceste lucruri cu umilin ă.
Cu voia lui Dumnezeu, vor fi r ăsplătite cu un copil.
Gwyneira se întreba c âteodată dacă va trebui chiar s ă
considere un bebelu ş cu obrazul ro şu, care url ă, drept
un noroc, dar nu îşi făcu iluzii. Gerald Warden se
aştepta de la ea s ă-i nasc ă c ât mai repede un nepot. Nu
se va eschiva de acest lucru nici dac ă ar şti cum trebuie
procedat.
Călătoria cu vasul se lungi. La clasa întâia pasagerii
luptau împotriva plictiselii, deoarece ajunseser ă să fie
schimbate toate amabilit ă ile, s ă fie povestite toate
întâmplările. Pasagerii de la puntea intermediar ă se
luptară mai degrab ă cu vicisitudinile cresc ânde ale
existen ei. Hrana s ăracă, unilateral ă, dusese la boli şi
lipsuri, str âmtoarea cabinelor şi vremea, acum
permanent caldă, favoriza apari ia parazi ilor. Intre
timp, vasul era înso it de delfini şi adesea se vedeau şi

pe şti mai
puntea mari, ca de
intermediar ă fexemplu
ăceau planuri cumB s ăărba
rechini. ii deă pe
îi prind cu
cârlige sau cu harpoane, dar aveau rar succes. Femeilor
le era dor de un minim de igien ă şi adunau pe timp de
ploaie ap ă, pentru a- şi spăla copiii şi îmbrăcămintea.
Helen era de părere că rezultatul nu era satisfăcător.
— În zeama aceea, lucrurile vor deveni şi mai
murdare! ocărî ea, privind la apa strânsă într-o barcă de
salvare.
Gwyneira dădu din umeri.
— Bine c ă nu trebuie s ă bem aceast ă apă. Şi avem
noroc cu vremea, spune c ăpitanul. Rin ă acum nu am
avut acalmie, deşi ajungem în curând în zona… în zona
de acalmie. Acolo nu bate v ântul a şa cum ar trebui şi
uneori vasele îşi termină ra ia de apă.
Helen dădu din cap.
— Marinarii povestesc că aceste meridiane se numesc
şi „meridianele cailor”, deoarece mai demult trebuiau
adesea sacrifica i caii, pentru a nu muri de foame.
Gwyneira răsuflă cu putere.
— Înainte de a o sacrifica pe Igraine, a ş mânca
marinarii! declară ea. Dar, dup ă cum am spus, se pare
că avem noroc.
Din p ăcate, norocul lui Dublin avea s ă se epuizeze în
curând. V ântul sufla în continuare, dar o boal ă parşivă
amenin a via a pasagerilor. Mai întâi, un marinar se
plânse că are febră, ceea ce nimeni nu luă prea în serios.
Medicul vasului recunoscu primejdia doar c ând
i se prezentară primii copii cu febr ă şi erup ii. Dar apoi

boala se propagă cu repeziciunea focului pe puntea


intermediară.

Helen sper
deoarece ă laaveau
nu prea început c ă fetele
contact ei vor
cu ceilal fi scutite,
i copii, afar ă
de orele de şcoală. Datorit ă ajutorului din partea
Gwyneirei şi a pr ădăciunilor regulate ale lui Daphne în
grajdul vacilor şi a cote ului p ăsărilor, erau într-o stare
generală cu mult mai bun ă decât copiii emigran ilor.
Dar apoi Elisabeth f ăcu febr ă, iar la scurt timp dup ă
aceea şi Laurie şi cu Rosemary. Daphne şi Dorothy se
îmbolnăviră într-o form ă foarte u şoară, iar Mary, spre
mirarea tuturor, nu se infect ă, deşi împăr ea tot timpul
patul cu geam ăna ei, o inea pe Laurie str âns
îmbră işată şi o pl ângea deja de pe acum. Febra nu o
chinui prea tare pe Laurie, pe c ând Elisabeth şi
Rosemary se zb ătură câteva zile între via ă şi moarte.
Medicul vasului le trată, la fel ca pe to i ceilal i bolnavi,
cu gin, iar cei care r ăspundeau de copii puteau s ă
decidă dacă acest mijloc de tratament se administra
exterior sau interior. Helen decise s ă se fac ă spălături şi
comprese şi astfel fetele bolnave ajunseser ă să se
răcorească pu in. În cele mai multe familii, b ăutura
ajunse în stomacurile ta ilor, iar atmosfera deja
încărcată deveni şi mai explozivă.
Rină la urmă muriră doisprezece copii de epidemie şi
din nou se auzeau vaiete şi bocete de pe puntea
intermediară. Căpitanul inu o slujb ă de înmormântare
foarte impresionantă pe puntea principal ă, la care
veniră to i pasagerii, f ără excep ie. Gwyneira, cu
lacrimile curgându-i pe fa ă, cântă la pian, bunele-i
inten ii dep ăşind vizibil cuno ştin ele ei. F ără note, era
pierdută. În cele din urm ă, Helen prelu ă cântatul la
pian şi câ iva dintre pasagerii de pe puntea

Cântecul şi ăplîş
intermediar i aduser
ânsul ă de asemenea
oamenilor r ăsunară instrumentele.
departe peste
mare şi pentru prima oar ă se uniră emigran ii boga i şi
cei s ăraci într-o comunitate. Jeleau împreună şi încă la
câteva zile dup ă slujbă, atmosfera era în general mai
temperată şi mai împăcată. Căpitanul, un b ărbat liniştit
şi cu în elepciunea vie ii, începând cu aceast ă dată,
stabili slujbele de duminic ă pentru to i pe puntea
principală. Vremea nu mai prezenta probleme. Era mai
degrabă prea cald dec ât prea rece şi ploios. Numai la
trecerea pe la Capul Bunei Speran e se isc ă o furtună şi
marea deveni agitată; după aceea, călătoria se desfăşură
liniştită.
Între timp, Helen exersa cu elevii ei c ântece
bisericeşti. C ând, într-o diminea ă de duminic ă,
reuşiseră să interpreteze un coral deosebit de bine, so ii
Brewster o atraser ă în discu ia pe care o purtau cu
Gerald şi Gwyneira. O felicitar ă pe tânăra femeie
pentru performan a elevilor ei şi în cele din urm ă,
Gwyneira folosi ocazia s ă le fac ă oficial cuno ştin ă
prietenei şi socrului ei.
Spera ca socrul ei s ă nu înceapă iar s ă bodogănească,
dar de data aceasta el nu-şi pierdu cumpătul, ci se purtă
destul de şarmant. Calm, f ăcu obi şnuitul schimb de
amabilită i cu t ânăra femeie şi găsi cuvinte de laud ă la
adresa interpretării oferite de elevi.
— Aşa deci, şi vre i să vă căsători i… mormăi el, când
nu mai era nimic de spus.
Helen încuviin ă din cap cu sârg.
— Da domnule, dac ă va voi şi Dumnezeu. Am
încredere c ă Domnul m ă va îndruma spre o c ăsnicie
fericit ă… Poate
so ? Howard c ă nu din
O’Keefe vă este necunoscut
Haldon, viitorul
Canterbury. Aremeu
o
fermă.
Gwyneira îşi inu respira ia. Poate c ă totuşi ar fi
trebuit să-i vorbească lui Helen de răbufnirea lui Gerald
la pomenirea numelui logodnicului ei! Dar grija ei se
dovedi ne întemeiată. Ast ăzi Gerald se control ă cu
fermitate.
— Sper c ă vă ve i păstra credin a, remarc ă el cu un
zâmbet strâmb. C âteodată Domnul îşi permite ni şte
feste ciudate cu cele mai neprih ănite oi e ale sale. Iar în
ceea ce prive şte întrebarea dumneavoastr ă… nu. Nu,
un „gentleman” cu numele de Howard O’Keefe îmi este
cu totul necunoscut.
Dublin naviga acum peste Oceanul Indian, ultima şi
cea mai primejdioasă por iune a călătoriei. E drept că se
întâmpla rar ca marea să fie agitată, dar ruta se întindea
departe peste mare. De s ăptămâni de zile, pasagerii nu
mai v ăzuseră uscatul şi conform spuselor lui Gerald
Warden, ărmurile cele mai apropiate se aflau la o
distan ă de multe sute de kilometri.
Intre timp, via a la bordul vasului urm ă un anume
tipic şi din cauza vremii tropicale to i pasagerii se aflau
mai mult pe punte, dec ât în cabinele str âmte. Iar
delimitarea strict ă între clasa întâi şi puntea
intermediară se dilu ă din ce în ce mai vizibil. Afar ă de
slujbele religioase, se ineau şi concerte şi seri de dans
comune. B ărba ii de pe puntea intermediar ă munceau
în continuare s ă-şi îmbunătă ească tehnica de pescuit şi
în cele din urm ă avură succes. Prinser ă cu harponul
rechini şi baracude şi prinseră albatroşi, tr ăgând în

urma
momeal vasului
ă peşti.funii cu undefelpedeşte
Mirosul ârlige,
c sau ăreând
pas av drept
la gr ătar
străbătu toată puntea, iar familiilor care nu luau parte li
se str ângea apa în gur ă. Helen primea c âteodată nişte
por ii drept cadou. Era foarte apreciat ă în calitate de
educatoare, iar între timp aproape to i copiii de pe
puntea intermediar ă ştiau s ă citească şi să scrie mult
mai bine ca p ărin ii lor. Apoi, Daphne reuşi aproape de
fiecare dat ă să ob ină o por ie de pe şte sau de came.
Dacă Helen nu era cu ochii în patru, ea se furişa încă de
la începutul pescuitului prin preajma pescarilor, le
admiră măiestria şi reu şea, clipind din gene şi făcând
un botic, să atragă aten ia.
Mai ales b ărba ii tineri se întrecură pentru a-i intra în
gra ii şi se dedar ă câteodată la probe de curaj
primejdioase. Daphne b ătea din palme, aparent
încântată, când îşi scoteau c ămaşa, pantofii şi şosetele,
pentru ca, prin şi cu ni şte funii, s ă fie l ăsa i de c ătre
echipajul url ând la ap ă. Nici Helen, nici Gwyneira nu
aveau senza ia că Daphne ar fi interesat ă realmente de
vreunul dintre băie i.
— Speră că îl va muşca un rechin, remarcă Gwyneira,
când un t ânăr sco ian se arunc ă cu capul înainte în apă
şi se l ăsă apoi tractat de Dublin, ca o momeal ă prinsă
într-un c ârlig. Facem pariu, c ă nu ar avea niciun fel de
scrupule să mănânce după aceea din animal?
— Ar fi timpul s ă se sf ârşească această călătorie,
suspină Helen. Altfel m ă transform din educatoare în
paznică de penitenciar. Aceste apusuri de soare, de
exemplu… da, sunt minunat de frumoase şi de
romantice, dar acest lucru îl ştiu atât băie ii, cât şi fetele.

Elisabeth renunşteattot
Daphne a vorbe detimpul de Jamie
mult, dup ă ce O’Hara, la care
i-a m âncat to i
cârna ii. Iar pe Dorothy o invit ă zilnic cel pu in trei
bărba i tineri s ă meargă să privească cu ei marea
fosforescentă.
Gwyneira râse şi se jucă cu pălăria ei de soare.
— În schimb Daphne nu-l caut ă pe prin ul ei din vis
pe puntea intermediară. Ieri m-a întrebat dacă nu poate
privi de pe puntea superioară apusul de soare, de acolo
ar avea o perspectiv ă mult mai bun ă. În acest timp l-a
privit pe vicontele Barring cu ni şte ochi, ca rechinul
momeala.
Helen îşi dădu ochii peste cap.
— Ar trebui în curând măritată. Oh, Gwyn, mi se face
fiică, dac ă mă gândesc c ă în doar dou ă sau trei
săptămâni va trebui s ă predau aceste fete unor oameni
necunoscu i şi apoi poate c ă nu le voi mai vedea
niciodată.
— Adineauri voiai s ă scapi de ele! strig ă Gwyneira
râzând. Oricum, ştiu s ă scrie şi să citească. Pute i
coresponda. Şi noi de asemenea! Dac ă aş şti cât de
departe este Haldon de Kiward Station! Am ândouă
sunt în Canterbury Plains, dar ce unde se afl ă? Nu
vreau să te pierd, Helen! Nu ar fi frumos dac ă am putea
să ne vizităm?
— Putem face acest lucru cu siguran ă! răspunse
Helen plină de încredere. Howard trebuie să trăiască în
apropiere de Christchurch, altfel nu ar face parte din
comunitatea de acolo. Iar domnul Warden are cu
siguran ă multe de rezolvat la ora ş. Ne vom vedea,
Gwyn, cu siguran ă!

Călătoria se apropia într-adevăr de sf ârşit. Dublin


naviga pe apele M ării Tasmaniei, între Australia şi
Noua Zeeland ă, iar pasagerii de pe puntea
intermediară se întreceau în zvonuri despre c ât de
aproape erau de noul p ământ. Unii se aflau deja de
diminea ă, înainte de r ăsăritul soarelui, pe punte,
pentru a arunca o primă privire asupra noii lor patrii.
Elisabeth se arătă încântată când Jamie O’Hara o trezi
o dată pentru acest lucru, dar Helen îi porunci aspru să
rămână în pat. Ştia de la Gwyneira c ă va mai dura două
sau trei zile până când se va vedea uscatul, iar căpitanul
le va informa din timp.
În cele din urm ă, acest lucru se întâmplă în plin ă zi,
înainte de mas ă. Căpitanul puse s ă se trag ă sirena
vasului şi în câteva minute se adunar ă to i pasagerii pe
puntea principal ă. Gwyneira şi Gerald st ăteau,
bineîn eles, în primul r ând, dar nu v ăzură deocamdată
nimic altceva, dec ât nişte nori. Ia şii de cea ă acopereau
ărmul. Dac ă echipajul nu ar fi dat emigran ilor
asigurări c ă în spatele norilor se ascunde Insula de Sud,
nu ar fi dat niciun fel de importan ă deosebită acestui
strat de nori.
Abia c ând se apropiar ă de ărm, se profilar ă prin
cea ă mun ii şi contururi aspre de st ânci, în spatele
cărora se buluceau din nou nori.
Arăta ciudat, de parc ă mun ii ar fi plutit în albul
acela strălucitor ca vata.
— Oare este totdeauna at ât de ce os? întrebă

Gwyneira,
era priveli şprea puîşini putea
tea, ea entuziasmat ă. Oric
imagina ât de
c ât de şi deă
frumoas
umed
rece va fi drumul c ălare peste pasul care desp ăr ea
Christchurch de locul de acostare a vaselor marine.
Portul, explicase Gerald, se nume şte Lyttelton. Dar
locul era încă în amenajare şi chiar p ână la primele case
trebuia parcurs un urcu ş greu. Rin ă la Christchurch
trebuia să mergi sau să călăreşti – iar pe c âte o por iune
drumul era at ât de abrupt şi greu c ă cei ce cuno şteau
locurile trebuiau s ă îşi duc ă caii de c ăpăstru. De acolo
venea şi numele drumului: Bridle Pass.
Gerald scutură din cap.
— Nu. Este mai degrab ă neobişnuit c ă li se ofer ă
călătorilor o asemenea priveli şte. Şi desigur aduce
noroc… Z âmbi, evident satisf ăcut de a- şi revedea
patria. Se spune c ă tot astfel s-a prezentat acest p ământ
primilor c ălători veni i în canoe, oameni din Polinezia,
care au ajuns în Noua Zeeland ă. De aceea, Noua
Zeelandă are numele în limba maori aotea-roa, ara
marelui nor alb.
Helen şi fetele ei privir ă fascinate acest spectacol al
naturii.
E drept că Daphne era neliniştită.
— Nu exist ă case, spuse ea stupefiat ă. Unde sunt
docurile şi amenaj ările portuare? Unde sunt turnurile
bisericilor? Nu văd dec ât nori şi mun i! Este cu totul
altfel, ca la Londra!
Helen încercă să râdă, dându-le curaj, de şi, în fond,
împăr ea temerile lui Daphne. Şi ea era un copil de oraş,
iar aceast ă exuberan ă a naturii i se p ărea stranie. Dar
ea mai v ăzuse diverse peisaje englezeşti, pe c ând fetele

nu—cuno
Bineşteau deccâăt nu
în eles străeste
zile Londra,
din marele oraş. explic ă ea.
Daphne,
Oraşele de aici sunt mult mai mici. Dar şi Christchurch
are un turn de biseric ă, i se va construi şi o mare
catedrală, ca Westminster Abbey! Nu po i încă vedea
casele, fiindc ă nu acost ăm direct în ora ş. Va trebui…
deh, va trebui să mergem pu in până…
— Să merge i pu in? Gerald Warden o ascultase şi
izbucni într-un r âs puternic. Pot doar s ă sper pentru
dumneavoastră, domni şoară Davemport, că logodnicul
dumneavoastră grozav v ă va trimite un cat âr. Altfel v ă
ve i toci încă de ast ăzi talpa pantofiorilor
dumneavoastră de ora ş. Bride Pat este un drum de
munte, alunecos şi umed din cauza ce ii. Iar c ând se
ridică cea a, se face al naibii de cald. Dar ia te uit ă,
Gwyneira, se vede Lyttelton Harbour!
Oamenii de pe Dublin erau la fel de emo iona i ca şi
Gerald, c ând cea a se risipi, l ăsând să se vad ă un golf
marin retras, cu formă de par ă. Conform celor spuse de
Gerald, bazinul portuar natural era de origine
vulcanică. Golful era înconjurat de mun i şi se vedeau şi
câteva case şi pasarele de acostare.
— Nu v ă lăsa i intimidat ă, îi spuse medicul vasului
lui Helen. Mai nou exist ă zilnic transport dus-întors de
la Lyttelton la Christchurch. Pute i să închiria i un
catâr. Nu mai trebuie s ă urca i tot drumul ca primii
colonişti.
Helen ezită. Poate că ar fi putut să închirieze un catâr,
dar ce era de făcut cu fetele?
— Cât… cât de departe este? întrebă ea indecis ă, pe
când Dublin se apropia repede de coast ă. Şi trebuie s ă

cărăm toate bagajele?


— Cum dori i, răspunse Gerald. Pute i căra bagajele
şi cu barca, în susul r âului Avon. Dar asta cost ă,
bineîn eles, bani. Cei mai mul i emigran i îşi car ă
bagajele peste Pasul Bridle. Sunt optsprezece kilometri.
Helen hotărî să comande doar transportarea iubitului
ei balansoar. Restul bagajelor le va c ăra ca şi to i ceilal i
emigran i. Optsprezece kilometri, atâta putea să meargă
– cu siguran ă că putea! De şi nu încercase încă
niciodată aşa ceva…
Intre timp se golise puntea principal ă; pasagerii se
grăbiseră spre cabine, pentru a- şi împacheta
calabalâcul. Acum, c ând ajunseser ă în sfârşit la intă,
voiau s ă părăsească cât mai repede bordul vasului. Pe
puntea intermediară era o aglomera ie la fel de mare ca
în ziua plecării.
La clasa întâi se proceda mai relaxat. Aici, de regul ă,
bagajul era preluat; domnii şi doamnele se foloseau de
serviciile întreprinderii de transport, care căra cu catârii
persoane şi mărfuri spre interiorul ării. Doamna
Brewster şi lady Barrington tremurau deja de teama
drumului călare peste pas. Niciuna din ele nu era
obişnuită să se deplaseze c ălare pe cal sau pe cat âr şi
mai şi auziser ă poveşti de groaz ă despre primejdiile
drumului. Dar Gwyneira abia a ştepta să urce pe Igraine
şi ajunse la nişte dispute aprige cu Gerald.
— Să mai r ămân o noapte aici? întrebă ea mirat ă,
când el făcu aluzia că vor folosi modesta casă de oaspe i
din Lyttelton, de curând dată în folosin ă. Dar de ce?
— Fiindcă nu putem termina desc ărcarea animalelor
decât în cel mai bun caz t ârziu dup ă-amiaza, explic ă

Gerald.
mâne oileŞiprin
fiindc ă ătrebuie
trec toare. s ă angajez oameni, care s ă
Gwyneira scutură din cap, fară să în eleagă.
— De ce v ă trebuie ajutor? Pot s ă mân oile şi singură.
Avem şi doi cai. Nu trebuie s ă aşteptăm nici m ăcar
catârii.
Gerald r âse în hohote, iar lordul Barrington îi inu
isonul.
— Vre i să mâna i oile prin trec ătoare, micu ă lady?
Călare, ca şi acei cowboy americani?
Lordului i se p ărea c ă este cea mai bun ă glumă, pe
care a auzit-o în ultimul timp.
Gwyneira îşi dădu ochii peste cap.
— Nu eu personal mân oile, r ăspunse ea. Acest lucru
îl fac Cleo şi ceilal i câini, pe care i-a cump ărat domnul
Warden de la tata. Sigur, c âinii tineri sunt încă mici şi
nu sunt suficient de mult antrena i. Dar nu sunt dec ât
treizeci de oi. Asta rezolv ă Cleo f ără niciun ajutor, dacă
trebuie.
Că eluşa îşi auzise numele şi veni din col ul ei. D ând
din coad ă şi cu ochii str ălucitori de ata şament, ea se
opri în fa a stăpânei sale. Gwyneira o m ângâie şi o
anun ă că plictiseala de pe vas se va termina încă în
cursul zilei de azi.
— Gwyneira, spuse Gerald supărat, nu am cump ărat
aceste oi şi ace şti câini şi i-am transportat în jurul
pământului pentru ca să cadă aici într-o prăpastie! Ura,
când cineva din familia sa se f ăcea de r âs. Şi îl enerva şi
mai mult dac ă cineva punea sub semnul întrebării sau
chiar ignora indica iile sale. Nu cuno şti trec ătoarea
Bridle. Este un drum perfid şi primejdios! Nu poate

niciun c âine s ăcătreac


pur şi simplu lare.ăPentru oile şi nici
singurnoaptea ă treci
nu poami sdispus
aceasta,
să se preg ătească arcuri pentru oi. M âine las s ă fie
trecu i caii, iar tu iei un cat âr.
Gwyneira îşi arunc ă capul pe spate cu un gest
autoritar. Ura c ând cineva desconsidera capacit ă ile ei
şi ale animalelor ei.
— Igraine trece peste orice drum şi are un pas mai
sigur decât oricare cat âr îl asigură ea cu voce ferm ă. Iar
Cleo nu a pierdut niciodat ă o oaie, nu i se va întâmpla
nici acum. O s ă vede i, în seara aceasta suntem la
Christchurch!
Bărba ii tot mai r âdeau, dar Gwyneira era ferm
hotărâtă. De ce avea ea pe cel mai bun c âine de p ăzit
oile din tot inutul Powys, dac ă nu chiar din toat ă
regiunea Wales? Şi de ce erau crescu i de sute de ani
caii Cob spre a fi abili şi cu pasul sigur? Gwyneira
ardea de ner ăbdare să le arate domnilor aceste lucruri.
Aceasta era o lume nou ă! Aici nu se va erija în rolul
so ioarei bine educate, care ascult ă fără împotrivire
comenzile bărba ilor!
Helen se sim ea ame ită când, în sfârşit, la ora trei
după-amiaza, puse piciorul pe p ământ neozeelandez.
Pontonul de acostare, mi şcător, nu i se p ărea cu nimic
mai sigur decât podelele vasului Dublin, dar trecu plină
de curaj peste el şi se afla, în sfârşit, pe p ământ solid!
Era at ât de u şurată, încât ar fi vrut s ă îngenuncheze şi
să sărute p ământul, cum o f ăcuseră, fără jenă, doamna
O’Hara şi al i câ iva emigran i. Fetele lui Helen şi al i
copii de pe puntea intermediară dansau frenetic şi doar
cu greu puteau fi lini şti i, pentru a spune, împreună cu

ceilal i supravie
mul umire. Dar uitori
Daphne c ălătoriei,
ai tot mai era o rug ăciune
decep ionatde
ă.
Pu inele case care înconjurau golful de la Lyttelton nu
corespundeau imaginii pe care o avea ea despre un
oraş.
Helen d ăduse încă pe vas comanda s ă-i fie
transportat balansoarul. Acum urca, cu geanta de
călătorie în mână şi umbrela de soare peste um ăr, o
pantă largă spre primele case. Fetele, purt ându-şi
boccelele, o urmau ascultătoare. Fină acum, urcuşul i se
părea anevoios, dar nu primejdios sau chiar de
neumblat. Dacă drumul nu se va înrăută i, va reu şi să-l
parcurgă până la Christchurch. Acum se aflau în
centrul a şezării Lyttelton. Exista un local, o pr ăvălie şi
un hotel, care nu inspira prea mult ă încredere. Dar era
oricum doar pentru cei boga i. Aceia dintre pasagerii de
pe puntea intermediar ă care nu voiau s ă meargă
imediat mai departe spre Christchurch puteau s ă se
adăpostească în nişte bar ăci primitive şi în corturi.
Mul i dintre noii coloni şti se folosir ă de aceste
posibilită i. Unii emigran i aveau rude la Christchurch
şi se în eleseseră cu ele s ă le trimită animale de povară,
de îndată ce va sosi vasul Dublin.
Şi Helen nutrea ni şte speran e slabe c ând văzu că
aşteaptă nişte cat âri ale întreprinderii de transport
înaintea localului. E drept c ă Howard deocamdat ă nu
ar fi avut cum s ă ştie de sosirea ei, dar preotului din
Christchurch, reverendul Baldwin, i se comunicase c ă
cele şase orfane vor sosi cu vasul Dublin. Poate că a luat
el măsuri pentru transportul lor mai departe. Helen se
informă la persoanele care mânau catârii, dar aceştia nu
primiseră indica ii în acest sens. E drept c ă trebuiau s ă
preia m ărfuri pentru reverendul Baldwin şi au fost
aviza i şi de sosirea so ilor Brewster, dar preotul nu
spusese nimic despre fete.
— Ei bine, copii, nu ne r ămâne altceva de f ăcut decât
să pornim la drum, se supuse Helen în cele din urm ă
sor ii. Şi cel mai bine ar fi, s ă pornim imediat, fiindc ă
atunci scăpăm mai repede.
Corturile şi barăcile, care ar fi fost alternativa, nu i se
păreau lui Helen prea de încredere. Desigur c ă şi aici
femeile şi bărba ii dormeau separat, dar nu existau u şi
care puteau fi închise şi precis c ă şi la Lyttelton era
penurie de femei, ca şi la Christchurch. Cine putea şti ce
le venea în minte b ărba ilor, dacă li se ofereau aici, pe o
tavă de argint, şapte femei şi fete singure?
Helen pomi deci la drum, împreună cu alte familii de
imigran i, care voiau s ă meargă imediat mai departe
spre Christchurch. Din grup f ăceau parte so ii O’Hara,
iar Jamie se oferi cavalere şte să ia al ături de bagajele
sale şi pe cele ale lui Elisabeth. Mama lui îi interzise cu
străşnicie a şa ceva – familia O’Hara trebuia s ă-şi
transporte toate lucrurile de cas ă peste deal şi fiecare
avea mai mult dec ât suficient de c ărat. Într-un astfel de
caz, era de p ărere energica femeie, amabilitatea era un
lux de prisos.
După primii kilometri parcur şi sub soare, Jamie
vedea lucrurile într-un fel asem ănător. Cea a se
retrăsese, după cum preconizase Gerald, iar trec ătoarea
Bridle era sc ăldată de soarele de prim ăvară. Pentru
imigran i, acest lucru era în continuare greu de în eles.
Acasă, în Anglia, acum ar fi început primele furtuni de

toamn ă, darsoarele
şi se ridica aici, înmai
Noua
susZeeland ă, acum
pe cer. De ăsărea iarba
fapt, rvremea era
foarte pl ăcută, dar urcu şul îndelungat în hainele grele,
de călătorie, te f ăcea s ă transpiri, fiindcă emigran ii îşi
îmbrăcaseră mai multe piese de îmbrăcăminte, unele
peste altele, pentru a avea mai pu in de c ărat. P ână şi
bărba ii îşi pierdeau repede r ăsuflarea. Trei luni de
inactivitate pe mare l-au f ăcut p ână şi pe cel mai
puternic muncitor s ă-şi piard ă condi ia fizic ă. Iar
drumul nu numai c ă devenea din ce în ce mai abrupt,
dar şi mai primejdios. Fetele pl ângeau de fric ă când au
trebuit să treacă de-a lungul marginii unui crater. Mary
şi Laurie se ag ă aseră atât de disperate una de alta,
încât erau în primejdie s ă cadă tocmai din acest motiv.
Rosemary se ag ă ase de fusta lui Helen şi îşi ascundea
capul în cutele costumului de c ălătorie, atunci c ând
prăpastia era prea primejdioas ă. Helen, la r ândul ei, îşi
închisese de mult umbrela de soare. O folosea ca toiag
de drume ie – şi nu avea nici energia s-o mai poarte
cum se cuvine şi se cade unei doamne, peste um ăr. Îi
era indiferent cum va arăta tenul ei.
După o oră de mar ş, călătorii obosiseră şi le era sete,
dar nu parcurseseră decât trei kilometri.
— Sus pe deal se v ând băuturi r ăcoritoare, le consolă
Jamie pe fete. Aşa ne-au spus la Lyttelton. Iar pe
parcursul coborâşului sunt hanuri, la care te po i
odihni. Doar trebuie să ajungem sus, şi am sc ăpat de ce
este mai rău.
Acestea fiind spuse, atac ă următoarea por iune de
drum, iar fetele îl urmar ă peste p ământul plin de
grohotiş.

la Îpeisaj,
n timpuldarurcu
ceeaşului,
ce vHelen
ăzu,nueraavusese timp săMun
descurajator se uite
ii
păreau golaşi, cenuşii cu foarte pu ină vegeta ie.
— Tuf vulcanic, coment ă domnul O’Hara, care
lucrase deja în minerit. Dar Helen se g ândea la „mun ii
iadului” dintr-o balad ă, pe care o c ânta uneori sora ei.
Exact a şa – gola ş, fără culoare şi nesf ârşit – îşi
închipuise ea fundalul pentru veşnica condamnare.
Într-adevăr, Gerald Warden reu şi să-şi descarce
animalele doar dup ă ce plecaser ă to i pasagerii de la
bord. E drept că şi angaja ii de la societatea de transport
pregăteau abia acum catârii pentru plecare.
— Reuşim înainte de a se l ăsa întunericul! le
asigurară ei pe doamnele tem ătoare, pe care tocmai le
ridicaseră în şei, pe cat âri. Sunt aproximativ patru ore
de mers. În jurul orei opt seara vom ajunge la
Christchurch. Punctuali, pentru a lua masa de sear ă la
hotel.
— Auzi i! îl aten ionă Gwyneira pe Gerald. Am putea
să ne al ăturăm lor. De şi singuri am fi, bine în eles, mai
rapizi. Igraine nu va merge cu pl ăcere după catâri.
Spre sup ărarea lui Gerald, Gwyneira înşeuase deja
caii, pe c ând el supraveghea desc ărcarea oilor. Gerald
trebui să se st ăpânească din greu s ă nu o repead ă
pentru acest lucru. Oricum era în toane proaste. Nimeni
de aici nu se pricepea la oi; nu se preg ătiseră arcuri, iar
turma se împrăştie pitoresc peste movilele din
Lyttelton. Animalele se bucurau de libertate dup ă o
şedere at ât de îndelungată în cala vasului şi săreau
nestăpânite, ca iezii, pe iarba rar ă din fa a aşezării.
Gerald se cert ă cu doi marinari, care îl ajutaseră la

desc ărcat,
păzeasc ă, şiple
ânordon ă sever,
ă când el vsăă adune animalele
organiza şi să le
amenajarea
arcurilor provizorii. Însă cei doi îşi considerară munca
încheiată. Remarc ând obraznic c ă ei sunt marinari, nu
oieri, se îndreptară către birtul deschis de curând. După
abstinen a îndelungată de la bord, le era sete. Nu îi
interesau oile lui Gerald.
În schimb, r ăsună un fluierat ascu it, care îi făcu să
tresară nu numai pe lady Barrington şi doamna
Brewster, ci şi pe Gerald şi înso itorii catârilor. Mai ales
că sunetul nu venea de la vreun b ăiat de strad ă, ci din
partea unei doamne cu s ânge albastru, pe care o
consideraseră până atunci ca fiind o feti şcană bine
crescută. Dar acum se ar ătă o alt ă Gwyneira. Fata îşi
dăduse seama de dilema lui Gerald privitoare la oi şi
luă măsuri de rezolvare. Fluier ă puternic după că eaua
ei, iar Cleo o urmă plină de entuziasm. Ca un mic fulger
negru, alerg ă pe dealuri în sus şi în jos şi str ânse oile,
care se str ânseră imediat în turm ă. Ca m ânate de o
mână nevăzută, animalele a şezate în rând se întoarseră
spre Gwyneira, care a ştepta destins ă – în contradic ie
cu c âinii tineri ai lui Gerald, care ar fi trebuit s ă fie du şi
cu barca, într-o lad ă, la Christchurch. C ând prinser ă
mirosul de oi, micii Collie se purtar ă atât de s ălbatic, că
sparseră f ără efort lada u şoară, făcută din sc ânduri. Cei
şase c âini se rostogolir ă afară şi se n ăpustiră imediat
spre turm ă. Dar înainte ca oile s ă se sperie, c âinii se
lăsară să cadă, ca la comand ă, jos. Respir ând iute, cu
limba scoasă, cu fe ele de Collie încordate, întoarse spre
turmă, rămaseră culca i – gata de a interveni, dac ă o
oaie ar fi ieşit din rând.

arat a fis ădefie!


—ă Ei, soispuse
foarteGwyneira cu calm.
bun. Masculul C ămare,
acela elandri
cu se
acela form ăm o nou ă linie, dup ă care englezii o s ă-şi
lângă degetele. O pornim acum, domnule Gerald?
Fără a aştepta r ăspunsul, urcă pe iapa ei. Igraine juca
agitată. Şi ea se gr ăbea să se poat ă, în sfârşit, mi şca.
Marinarul, care inuse tânărul arm ăsar, dădu respirând
uşurat animalul nervos lui Gerald.
Gerald ezita între furie şi admira ie. Reprezenta ia
dată de Gwyneira fusese impresionant ă, dar totu şi ea
nu avea dreptul să ignore ordinele lui! Ori acum Gerald
nu prea mai putea s-o struneasc ă în prezen a so ilor
Brewster şi Barrington.
Nemul umit, lu ă hă urile micului arm ăsar. Trecuse
Bridle Path de mai multe ori şi îi cuno ştea primejdiile.
Era totdeauna un risc s ă porneşti la drum dup ă-amiaza
târziu. Chiar dac ă nu trebuia s ă treci şi o turm ă de oi şi
stăteai pe un cat âr cuminte, nu pe un arm ăsar t ânăr,
care doar ce se deprinsese să fie călăritul.
Pe de alt ă parte nu ştia aici, la Lyttelton, unde s ă
ducă oile. Fiul lui nepricopsit iar uitase s ă ia măsuri
pentru cazarea lor în port, iar acum cu siguran ă c ă nu
mai era nimeni de g ăsit care s ă încropească un arc
înainte de l ăsarea întunericului. De furie, degetele lui
Gerald se cramponar ă de fr âu. Când va învă a oare
Lucas să gândească şi dincolo de pere ii camerei sale de
studiu!
Furios, Gerald aşeză un picior în scări. Desigur c ă, în
cursul vie ii sale zbuciumate, învă ase s ă stăpânească
mul umitor un cal, dar nu era mijlocul de transport
preferat. S ă treacă Bridle Path c ălare pe un arm ăsar

toâura
năr era pentru Gerald
pe Gwyneira o prob
pentru ă de
faptul c ăcuraj – şsi ăaproape
îl silea că
facă acest
lucru! Spiritul ei rebel, pe care Gerald îl admirase c ât
timp era îndreptat împotriva tat ălui ei, devenea din ce
în ce mai mult o sursă de enervare.
Gwyneira, care şedea pe iapa ei, degajat ă şi
binedispusă, nu b ănuia nimic despre g ândurile lui
Gerald. Mai degrab ă se bucura c ă viitorul ei socru nu
spusese nimic despre şaua bărbătească pe care o pusese
pe Igraine. Tat ăl ei ar fi f ăcut cu siguran ă un circ
îngrozitor, dac ă, de fa ă cu lume, ar fi îndrăznit s ă se
aşeze cu picioarele desfăcute pe un cal. Dar Gerald păru
că nu observă cât de pu in se c ădea faptul c ă fusta ei de
călărie se ridicase şi îi dezgolise gleznele. Gwyneira
încercă să tragă fusta în jos, dar apoi uită de acest lucru.
Avea destul de lucru cu Igraine, care ar fi vrut s ă
depăşească catârii şi să urce trecătoarea în galop. C âinii
însă nu aveau nevoie de supraveghere. Cleo ştia ce avea
de făcut şi mâna turma de oi cu pricepere pe potec ă,
chiar şi când drumul se îngustă. Că elandrii o urmar ă
în ordine descresc ândă spre amuzamentul doamnei
Brewster:
— Arată oarecum ca domni şoara Davemport şi
orfanele ei.
Când, la dou ă ore dup ă plecare, Helen auzi în urma
ei sunetul unor copite, ajunsese la limita puterii.
Drumul tor mai urca şi nu era nimic altceva în jur decât
peisajul muntos, golaş şi neprimitor. Unul dintre ceilal i
emigran i încercă să le fac ă curaj. Navigase c â iva ani
pe mare şi în 1836 fusese cu una din primele expedi ii
în această regiune. Cu grupul căpitanului Rhodes, unul
din primii
într-at ât decoloni şti,
priveli urcase
ştea PortdeHills
şesului şi se îndrăgostise
la Canterbury, c ă aşa
revenise acum cu so ia şi copiii, pentru a se stabili aici.
El comunic ă familiei epuizate sf ârşitul urcu şului. Doar
câteva curbe ale drumului şi vor fi ajuns pe v ârful
dealului.
Dar drumul într-acolo era în continuare str âmt şi
abrupt, iar conduc ătorii cat ârilor nu puteau s ă-i
depăşească pe drume i. Mârâind, se aliniar ă în urma
lor. Helen se întrebă dacă Gwyneira se afla printre
călăre i. Asistase la schimbul de replici dintre ea şi
Gerald şi era interesat ă să afle cine reu şise s ă se
impună. Dar nasul ei fin îi semnală că Gwyneira reuşise
să se impună. Mirosea a oi şi, când continuă înaintarea,
se auziră din spate behăituri de protest.
Dar, în sfârşit, se ajunsese la punctul cel mai înalt al
trecătorii. Drume ii erau întâmpina i pe un fel de
platformă de negustorii care ridicaser ă ştanduri cu
băuturi r ăcoritoare. Se pare c ă aici era locul de popas
tradi ional – chiar şi doar pentru c ă de aici te puteai
desfăta în tihn ă cu o prim ă privire asupra noii patrii.
Dar deocamdată Helen nu se ocupa de a şa ceva. Se t ârî
la primul ştand şi luă o cupă mare de bere din ghimbir.
Abia după ce bău berea, se duse la locul de unde avea o
privelişte larg ă şi unde se adunaser ă deja mul i al ii,
privind cu evlavie.
— Cât este de frumos! şopti Gwyneira entuziasmată.
Era c ălare şi putea privi peste capetele celorlal i
imigran i. Helen vedea doar pu in, afl ându-se în al
treilea r ând. Dar era suficient s ă-i tempereze puternic
entuziasmul. Departe sub ei, peisajul muntos l ăsă loc

unor suprafe
se unduia un emic
acoperite iarb ăopus
r âu. Pecumalul proasp ătă, aprin
se afla care
şezarea
Christchurch, dar era cu totul altceva, dec ât un ora ş
înfloritor, dup ă cum se a şteptase Helen s ă fie. E drept
că se vedea un mic turn de biseric ă, dar oare nu fusese
vorba de o catedral ă? Nu urma s ă devină reşedin ă
episcopală? Helen se a şteptase s ă vadă cel pu in un
şantier, dar deocamdată nu se vedea nimic de acest gen.
Christchurch nu era altceva decât o îngrămădire de case
colorate, de cele mai multe ori din lemn şi doar pu ine
din gresia de care vorbise domnul Warden. Amintea
mai degrab ă de Lyttelton, or ăşelul portului, pe care îl
lăsaseră în urm ă. Şi probabil c ă nu oferea mai mult din
punctul de vedere al vie ii sociale şi al confortului.
Gwyneira, în schimb, abia dac ă aruncă localită ii o a
doua privire. E drept c ă aşezarea era foarte mic ă, dar
era obi şnuită, fiindc ă şi satele din Wales erau astfel.
Ceea ce o fascina era inutul din spatele a şezării:
îsoarele
ntinderi nesfârşite, acoperite de iarb ă, scăldate de
dup ă-amiezii t ârzii, iar în spatele lor se ridicau
maiestuos, par ial acoperi i de z ăpadă, mun ii. Cu
siguran ă că erau la mul i kilometri distan ă, dar aerul
era at ât de curat, încât părea c ă po i să îi atingi. C â iva
dintre copii întinseră mâinile după ei.
Priveliştea amintea de peisajul din Wales sau din alte
păr i ale Angliei, unde se învecinau păşunile cu regiuni
deluroase; de aceea Gwyneirei şi altor coloni şti,
inuturile li se p ăreau vag cunoscute. Dar totul era mai
clar, mai mare, mai întins. Nu existau ocoluri, zidurile
nu îngrădeau peisajul şi doar arareori se vedea c âte o
casă. Gwyneira încercă un sentiment al libert ă ii. Aici

putea s ă galopeze
răspândeasc nesf ârşimens.
ă pe unlateritoriu it, iar oile
Nu puteau s ă se
va mai trebui
vorbit niciodată despre faptul c ă iarba s-ar putea s ă nu
ajungă sau c ă va trebui s ă se reduc ă numărul
animalelor. Exista pământ cu prisosin ă!
Supărarea lui Gerald fa ă de fat ă se evapor ă când îi
văzu fa a radiind de bucurie. Reflecta sentimentul de
fericire pe care îl sim ea şi el de fiecare dat ă când îşi
privea p ământul. Gwyneira se va sim i aici ca acas ă.
Poate că nu îl va iubi pe Lucas, dar va iubi cu siguran ă
pământul acesta!
Helen ajunse la concluzia c ă va trebui s ă se aranjeze.
Nu era ceea ce îşi închipuise, pe de alt ă parte primise
din toate p ăr ile asigurări că Christchurch ar fi o
aşezare în plin av ânt. Ora şul va cre şte. C ândva vor
exista şcoli şi biblioteci – poate va putea s ă-şi aduc ă
aportul spre a construi toate acestea. Howard p ărea s ă
fie un om interesat de cultur ă; cu siguran ă că o va
sprijini. Şi oricum: ea nu trebuia să iubească acest inut,
ci pe so ul ei. Hot ărâtă, îşi înghi i dezam ăgirea şi li se
adresă fetelor:
— Tot înainte, copii. V-a i refăcut, acum trebuie să ne
continuăm drumul. Dar drumul la vale nu mai este at ât
de greu. Şi putem vedea de aici inta. Haide i, cele mici
fac un concurs de alerg ări! Cine ajunge prima la
următorul han, va primi o limonadă în plus!
Următorul han nu era departe. La marginea
câmpului se g ăseau primele case. Drumul se l ă i şi
călăre ii puteau s ă-i dep ăşească pe pietoni. Cleo m ână
cu iscusin ă turma de oi, dep ăşind coloniştii, iar Gwyn
o urm ă pe Igraine, care tot mai s ălta. Adineauri, pe

ărările într-adev
ccomportaser ăr primejdioase,
ă exemplar âinii tineri
de lini şti i. cChiar se
şi micul
Madoc se c ă ărase iscusit pe c ărările pietroase, iar
Gerald se sim ise în cur ând sigur de sine. Intre timp,
era hot ărât să uite episodul pu in îmbucurător cu
Gwyneira. Ei da, fata reu şise s ă-şi impun ă voin a, dar
acest lucru nu se va mai întâmpla. S ălbăticiei acestei
mici prin ese din Weles trebuiau s ă i se pun ă h ă uri. În
această privin ă, Gerald era optimist: Lucas va pretinde
din partea so iei sale un comportament irepro şabil, iar
Gwyneira fusese educat ă pentru un trai al ături de un
gentleman. S-ar putea ca ei s ă-i plac ă mai mult
vânătorile c ălare şi dresajul de c âini, dar cu timpul îşi
va accepta soarta.
Călătorii ajunser ă la râul Avon în amurgul zilei şi
călăre ii trecură imediat cu bacul pe celălalt mal. Înainte
de a ajunge cei ce veneau pe jos, mai era timp suficient
şi pentru a încărca oile pe bac, astfel c ă înso itorii lui
Helen nu putur ă să se pl ângă de vreo întârziere, doar
de murdărirea bacului cu excrementele oilor.
Fetele din Londra privir ă cu încântare apa limpede a
râului; cunoscuseră până atunci doar Tamisa, plin ă de
gunoaie şi urât mirositoare. Între timp, lui Helen totul îi
era indiferent; îi era doar dor de un pat. Spera ca
reverendul s ă fie ospitalier, s ă le primeasc ă. Trebuia s ă
fi preg ătit ceva pentru fete; era imposibil s ă le împartă
astăzi deja la familiile care le solicitaseră.
În fa a hotelului şi a grajdului de închiriat cai, Helen,
epuizată, se interes ă de drumul spre casa parohial ă. Îi
văzu pe Gwyneira şi pe domnul Warden ie şind de la
grajduri. Reu şiseră să adăpostească animalele şi erau

şteptaîşii dorea
amult la un dineu
ca maifestiv.
întâHelen privi
i să se cu jind. C îântr-o
fi schimbat t tic
cameră curată de la hotel şi apoi s ă se fi a şezat la mas ă!
Dar mai avea de parcurs str ăzile din Christchurch şi de
purtat negocierile cu preotul. Fetele din spatele ei
mârâiau, cele mici plângeau de epuizare.
Din fericire, drumul p ână la biseric ă nu era lung:
deocamdată nu existau la Christchurch drumuri lungi.
Helen le conduse pe fete la o distan ă de trei col uri de
stradă şi se şi aflau în fa a casei parohiale. În
compara ie cu casa p ărintească a lui Helen şi cu casa
familiei Thorne, casa din lemn, vopsit ă în galben, p ărea
sărăcăcioasă, dar nici biserica al ăturată nu era mai
răsărită. Dar exista m ăcar un frumos m âner de alam ă
pentru bătut în uşă, având forma unui cap de leu.
Daphne, plină de îndrăzneală, îl mânui.
Mai întâi nu se întâmplă nimic. Apoi apăru în cadrul
uşii o fată cu fa a lătărea ă, prost dispusă.
— Dar voi ce vre i? întrebă ea neprietenoasă.
Toate fetele, în afar ă de Daphne, se retraseră speriate.
Helen ieşi în fa ă.
— Mai întâi vrem s ă vă dorim o sear ă bună,
domnişoară! răspunse ea hot ărâtă. Apoi a ş dori s ă
vorbesc cu reverendul Baldwin. Numele meu este
Helen Davemport. Lady Brennan trebuie s ă mă fi
amintit într-una din scrisorile ei. Şi acestea sunt fetele
pe care reverendul le-a solicitat de la Londra pentru a le
oferi aici un loc de muncă.
Tânăra femeie încuviin ă din cap şi se arătă pu in mai
prietenoasă. Dar încă nu era în stare s ă răspundă la
salut, ci le aruncă orfanelor priviri dezaprobatoare.

să — Cred .că mama mea v ă aştepta abia m âine. M ă duc


o anun
Tânăra voia să plece, dar Helen o chemă înapoi.
— Domnişoară Baldwin, fetele şi cu mine am parcurs
o distan ă de dou ăzeci şi cinci de mii de kilometri p ână
aici. Nu crede i că amabilitatea vă impune s ă ne pofti i
înăuntru şi să ne oferi i nişte locuri de stat?
Fata se strâmbă.
— Dumneavoastră pute i să intra i spuse ea. Dar
bastarzii nu. Cine ştie ce parazi i au adunat în timpul
călătoriei de pe puntea intermediar ă. Mama mea
desigur că nu va accepta aşa ceva în casă.
Helen spumegă de furie, dar se ab inu.
— Atunci aştept şi eu aici afară. Am împăr it cu fetele
cabina. Dacă ele au parazi i, atunci am şi eu.
— Cum dori i, răspunse fata f ără urmă de interes, se
târşâi înapoi în casă şi trase uşa după sine.
— O adev ărată lady! spuse Daphne hlizindu-se.
Domnişoară Davemport, pesemne c ă am în eles gre şit
ceva din educa ia pe care ne-a i dat-o.
Helen ar fi trebuit s ă o certe, dar îi lipsea energia. Iar
dacă mama se va purta la fel de cre ştineşte ca fiica, mai
avea nevoie de putere de luptă.
În orice caz, doamna Baldwin ap ăru foarte repede şi
îşi dădu silin a să se poarte prieteneşte. Era mai mic ă şi
nu at ât de plinu ă ca fiica ei. Înainte de toate nu avea
fa a aceea de lun ă plină. Trăsăturile ei aminteau de un
uliu, cu ochii mici, apropia i şi o gur ă care trebuia s ă se
for eze să zâmbească.
— Asta da surpriz ă, domni şoară Davemport!
Doamna Brennan v-a amintit într-adevăr – şi foarte

favorabil, dacă preg


intra i, Belinda îmi ăpermite i să ode
teşte camera spun.
oaspeV ăi rog să
pentru
dumneavoastră. Ei da, şi fetele vor trebui şi ele găzduite
pentru o noapte. De şi… Se g ândi pu in şi păru că trece
în revist ă o list ă de nume. Lavenderii şi doamna
Godewind locuiesc în apropiere. Pot s ă trimit pe cineva
până acolo. Poate doresc s ă-şi ia în primire fetele încă
de astăzi. Ceilal i copii pot dormi în grajd. Dar acum vă
rog s ă intra i, domni şoară Davemport. Se face frig
afară!
Helen suspin ă. Ar fi dorit s ă dea curs invita iei, dar
evident că aşa nu mergea.
— Doamnă Baldwin, şi fetelor le este frig. Au mers pe
jos optsprezece kilometri şi au nevoie de un pat şi de o
mâncare cald ă. Şi până vor fi predate st ăpânilor lor,
răspund eu de ele. Astfel s-a stabilit cu conducerea
orfelinatului şi pentru aceasta sunt eu pl ătită. Arăta i-
mi deci mai întâi locul unde vor fi ad ăpostite fetele,
apoi voi fi bucuroas ă să beneficiez de ospitalitatea
dumneavoastră.
Doamna Baldwin se str âmbă, dar nu mai spuse
nimic. În schimb, scotoci în buzunarele şor ului larg, pe
care îl purta peste o rochie de cas ă scumpă, scoase la
iveală o cheie şi le conduse pe fete şi pe Helen dup ă
col ul casei. Aici se g ăsea un grajd pentru un cal şi o
vacă. Aerul era aromat de f ânul adunat acolo şi cu
câteva p ături se puteau amenaja locuri de dormit.
Helen acceptă inevitabilul.
— A i auzit, fetelor. În noaptea aceasta ve i dormi
aici, le spuse copiilor. Întinde i-vă cearşafurile cu mare
aten ie, fiindc ă altfel rochiile voastre se vor umple de

ân. grij
fam Cu ăsiguran ă, pun
să vi se existăă ap
la ădispozi
de spălat voiătveni
ie. laŞibuc ărie. mai
O să
târziu s ă văd dac ă v-a i preg ătit pentru noapte ca ni şte
fete cre ştine bine educate! întâi vă spăla i, apoi v ă
spune i rug ăciunea! Helen voia s ă fie sever ă, dar ast ăzi
nu prea reu şea. Nici ea nu ar fi avut chef s ă se dezbrace
pe jum ătate în acest grajd şi să se spele cu ap ă rece. În
consecin ă, controlul din aceast ă zi nu va fi prea sever.
Nici fetele nu părură să ia prea în serios indica iile date.
În loc s ă răspundă cuminte: „Da, domnişoară Helen”, o
asaltară pe educatoarea lor cu o serie de întrebări şi
proteste.
— Nu primim nimic de mâncare, domnişoară Helen?
— Nu pot s ă dorm pe f ân, domni şoară Helen, mi-e
silă!
— Cu siguran ă e plin de purici!
— Nu putem veni cu dumneavoastr ă, domni şoară
Helen? Şi ce este cu ace şti oameni care poate c ă mai
vin? Vor să ne ia, domnişoară Helen?
Helen suspină. Încercase pe tot parcursul călătoriei să
le preg ătească pe fete pentru desp ăr irea care urma s ă
aibă loc în ziua următoare sosirii lor. Dar ca s ă despartă
grupul de ast ăzi deja, nu i se p ărea a fi un lucru
în elept. În acela şi timp însă nu voia s ă o incite şi mai
mult pe doamna Baldwin împotriva ei şi a fetelor. De
aceea răspunse evaziv.
— Mai întâi aranja i-vă şi odihni i-vă, fetelor. Toate
celelalte se vor aranja, nu vă face i griji.
Îşi trecu m âna consolator peste capetele blonde ale
lui Laurie şi Mary. Se vedea c ă aceşti copii erau la
capătul puterilor. Dorothy tocmai preg ătea a şternutul

pentru Rosemary,din
înclină aprobator care aproape c ă dormea deja. Helen
cap.
— O să vin la voi mai târziu, declară ea. Promit!

— Am impresia c ă fetele sunt cam r ăsfă ate, remarc ă


doamna Baldwin cu o expresie crispată. Sper s ă fie într-
adevăr de folos viitorilor lor stăpâni.
— Sunt copii! suspină Helen. Oare nu purtase această
discu ie deja cu doamna Greenwood de la comitetul
orfelinatului din Londra? De fapt doar dou ă dintre ele
au vârsta necesar ă pentru a avea o slujb ă. Dar toate
sunt cumin i şi pot fi folositoare. Cred c ă nu se va
plânge nimeni.
Doamna Baldwin p ăru că este deocamdat ă
mul umită. O conduse pe Helen în camera de oaspe i şi
pentru prima oar ă în aceast ă zi, t ânăra femeie se sim i
plăcut surprinsă. Camera era luminoas ă şi curat ă,
amenajată cu tapet înflorat şi perdele în stil rustic, iar
patul era larg şi confortabil. Helen suspin ă uşurată. E
drept c ă ajunsese într-o regiune rustică, dar nu departe
de orice urme de civiliza ie. În plus, ap ăru fata rotofeie
şi aduse o vadr ă mare de ap ă caldă, pe care o goli în
ligheanul pus la dispozi ia lui Helen.
— Aranja i-vă mai întâi, domni şoară Davemport,
spuse doamna Baldwin. Dup ă aceea v ă aşteptăm la
dineu. Nu avem nimic deosebit, nu ne a şteptam s ă
primim oaspe i. Dar dac ă va place pui cu tocan ă de
cartofi…
Helen zâmbi.

— Sunt
carnea aşa şde
de pui înfometat
i cartofii ă, cIar
cruzi. ă afetele…
ş fi în stare s ă mănânc
Doamna Baldwin p ăru că este gata s ă-şi piard ă
răbdarea.
— Ne vom îngriji şi de fete! declar ă ea rece. Ne
vedem în curând, domnişoară Davemport.
Helen îşi luă timp suficient pentru a se sp ăla bine, a-
şi despleti p ărul şi a-l prinde din nou. Se g ândi dac ă
merită să-şi schimbe hainele. Helen avea pu ine haine,
dintre care dou ă rochii erau murdare. Îmbrăcămintea
cea mai bun ă voia de fapt s ă o păstreze pentru
întâlnirea cu Howard. Pe de alt ă parte nu putea s ă
apară la dineul familiei Baldwin cu hainele at ât de
jerpelite şi transpirate. În cele din urm ă se hot ărî să
îmbrace rochia de m ătase bleumarin. Era adecvat s ă
îmbrace ceva festiv în prima seară din noua ei patrie.
Când păşi în cele din urm ă în sufrageria familiei
Baldwin, tocmai se servea m âncarea. Şi aici a şteptările
ei erau întrecute de realitate. Bufetul, masa şi scaunele
erau din lemn greu, de tec, împodobite cu sculpturi
artistice. Baldwinii fie aduseseră mobila din Anglia, fie
că Christchurch dispunea de excelen i tâmplari,
sculptori în lemn. Acest ultim g ând o mai consol ă pe
Helen. În caz de for ă majoră se va putea obi şnui cu o
casă de lemn dacă interiorul ar fi amenajat confortabil.
Întârzierea îi provoc ă o uşoară indispozi ie, dar în
afară de fiica pu in cam răsfă ată a familiei Baldwin, to i
se scular ă în picioare s ă o salute. În afar ă de doamna
Baldwin şi Belinda, la mas ă mai erau reverendul şi un
tânăr vicar. Reverendul Baldwin era un b ărbat înalt,
slab, care p ărea s ă fie foarte sever. Era îmbrăcat formal

–păhainele
reau pului
in din
preapostav închis,masa
alese pentru formate din trei
în cadrul piese,–
familiei
şi nu z âmbi când Helen îi întinse mâna. În schimb, păru
să o examineze.
— Sunte i fiica unui confiate într-ale meseriei?
întrebă el cu o voce puternică, ce era desigur capabilă să
umple interiorul unei biserici.
Helen dădu afirmativ din cap şi povesti de Liverpool.
— Ştiu c ă circumstan ele vizitei mele în casa
dumneavoastră sunt pu in cam neobi şnuite, recunoscu
ea, ro şind. Dar noi to i urm ăm căile Domnului şi el nu
ne indică totdeauna căile umblate.
Reverendul Baldwin încuviin ă din cap.
— Este adev ărat, domni şoară Davemport declar ă el
cu importan ă. Cine ar putea şti mai bine, ca noi. Nici
eu nu m-am a şteptat ca biserica mea s ă mă trimită la
capătul lumii. Dar acesta este un loc promi ător. Cu
ajutorul lui Dumnezeu, îl vom transforma într-un ora ş
viu, cu amprent ă creştină. Probabil c ă şti i,
Christchurch urmează să devină sediu episcopal…
Helen dădu repede din cap. Mai mult de at ât, bănuia
de ce reverendul Baldwin nu se opusese la numirea sa
în Noua Zeeland ă, deşi vorba lui nu suna de parc ă de
bunăvoie ar fi întors spatele Angliei. Se pare c ă era un
bărbat ambi ios – de şi nu dispunea de rela iile de care
aveai neap ărat nevoie în Anglia, pentru a ob ine postul
de episcop. Dar aici… Ne îndoielnic, Baldwin îşi făcea
speran e. Oare era la fel de bun ca îngrijitor de suflete,
cum ar fi fost ca actor al politicii bisericeşti?
În orice caz, tânărul vicar, aşezat lângă Baldwin, îi era
lui Helen mult mai simpatic. Îi zâmbi deschis c ând

strângereaîlluiprezent
Baldwin de mân ă ă ca
erafiind
caldă William Chester,
şi prietenoas iar
ă. Chester
era de statur ă delicată, sub ire şi palid, cu o fa ă osoasă
comună, cu un nas prea lung şi o gur ă prea lat ă. Dar
toate acestea erau contracarate de ochii lui c ăprui vii şi
inteligen i.
— Domnul O’Keefe mi-a vorbit plin de pasiune de
dumneavoastră! declar ă el zelos, dup ă ce se a şezase
lângă Helen şi îi umpluse farfuria de piure de cartofi şi
pui. Era at ât de fericit dup ă primirea scrisorii
dumneavoastră… Pun pariu c ă va veni imediat, în
zilele următoare, de îndată ce va auzi de sosirea vasului
Dublin. Spera s ă primească o scrisoare. Şi cât va fi de
surprins, să vă găsească aici!
Vicarul Chester p ărea at ât de încântat, de parc ă el ar
fi mediat întâlnirea tinerei perechi.
— În zilele următoare? întrebă Helen surprinsă.
Contase ferm pe faptul c ă îl va cunoa şte pe Howard
mâine. Doar nu putea să fie o problemă, să se trimită un
curier la casa lui.
— Ei da, veştile nu ajung atât de repede la Haldon, fu
de părere Chester. Trebuie s ă lua i în calcul o
săptămână de aşteptare. Dar poate s ă meargă şi mai
repede! Nu a sosit ast ăzi şi Gerald Warden cu vasul
Dublin? Fiul lui a amintit faptul c ă este pe drum. C ând
soseşte el încoace, vestea aceasta se răspândeşte repede.
Nu vă face i probleme!
— Şi până vine logodnicul dumneavoastr ă, sunte i
bine-venită aici! o asigură doamna Baldwin, cu toate c ă
fa a ei exprimă orice altceva decât cordialitate.
Cu toate acestea, Helen se sim i nesigură. Haldon nu

era
0 suburbie a oraşului Christchurch? C ât de departe o va

purta oare călătoria?


Tocmai voia s ă întrebe, c ând uşa fu dat ă de perete.
Fără a cere permisiunea de a intra sau f ără măcar s ă
salute, Daphne şi Rosemary se n ăpustiră înăuntru.
Amândouă îşi desprinseseră părul, gata de culcare, iar
în buclele castanii ale lui Roşie se prinseseră fire de f ân.
Şuvi ele roşii, rebele încadrau fa a lui Daphne, de parc ă
ar fi izbucnit vâlvătăi. Şi ochii îi aruncau scântei când îşi
aruncă privirea spre masa bogat ă a reverendului. Helen
se sim i imediat chinuit ă de remu şcări. Dup ă expresia
de pe fa a lui Daphne, fetele nu primiseră încă nimic de
mâncare.
Dar era vizibil că cele două fete aveau acum alte griji.
Rosemary se năpusti spre Helen şi o trase de haină.
— Domnişoară Helen, domnişoară Helen, au venit să
o ia pe Laurie! V ă rugăm, trebuie s ă face i ceva! Mary
ipă şi urlă, şi Laurie face la fel!
— Şi vor s ă o ia şi pe Elisabeth! se tângui Daphne. Vă
rugăm, domnişoară Helen, face i ceva!
Helen s ări în sus. Dac ă Daphne cea lini ştită era at ât
de alarmată, trebuie să se fi întâmplat ceva îngrozitor.
Se uită suspicioasă în jur.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea.
Doamna Baldwin îşi dădu ochii peste cap.
— Nimic, domni şoară Davemport. Doar v-am spus
că putem s ă luăm încă astăzi leg ătura cu doi dintre
viitorii stăpâni ale orfelinelor. Acum au venit, s ă ia
fetele. Scoase o fi uică din buzunar. Aici este: Laurie
Alliston merge la familia Lavender şi Elizabeth Beans la

doamna Godewind.
de ce se face este foarte corect. Nu în eleg,
Totul scandal.
un asemenea
Se uită cu reproş la Daphne şi la Rosemary. Cea mică
plângea. Daphne însă îi întoarse privirea cu ochii
arzând.
— Laurie şi Mary sunt gemene, explic ă Helen. Era
furioasă, dar se for ă să rămână calmă. Nu au fost încă
niciodată despăr ite. Nu în eleg cum pot fi date la
familii diferite! Trebuie s ă fie o gre şeală. Iar Elisabeth
desigur c ă nu dore şte să plece f ără a-şi lua r ămas-bun.
Veni i, vă rog, domnule reverend, şi clarifica i aceste
lucruri!
Helen se decise s ă nu mai trateze cu doamna
Baldwin, cea cu inima de piatr ă. Copiii c ădeau în
sarcina reverendului, deci va trebui s ă se ocupe de
aceste probleme.
Preotul, vizibil prost dispus, se ridic ă în cele din
urmă.
— Nimeni nu ne-a spus ceva despre gemene, declar ă
el, merg ând cu pasul m ăsurat al ături de Helen spre
grajd. Desigur, era de presupus c ă este vorba de surori,
dar este imposibil să fie distribuite amândouă la aceeaşi
familie. Aici abia dac ă se găsesc servitori din Anglia.
Există o listă de aşteptare pentru aceste fete. Nu putem
da unei familii două fete.
— Dar una singur ă nu le va fi de folos, fetele se in
scai una de alta! argumentă Helen.
— Vor trebui s ă se despart ă, răspunse reverendul
scurt.
Înaintea grajdului a şteptau dou ă vehicule, unul era
pentru livrări; în fa a lui erau prin şi doi cai bruni,

puternici, aşteptăâ, nd
neagră, elegant plictisi
cu un singur cal,ălalt
i. Cel era vehicul, ăsură
o trponei
tras de un
vioi, care nu prea voia s ă stea locului. Un b ărbat înalt,
slab, îl inea u şor de h ă uri şi, din c ând în când, îi
murmura cuvinte lini ştitoare. Dar şi el d ădea impresia
de enervare. D ând din cap, se uit ă de repetate ori spre
grajd, unde plânsul şi vaietele fetelor nu mai conteneau.
Helen avea impresia că descoperă milă în privirea lui.
Printre pernele micii trăsuri şedea o doamnă delicată,
mai în vârstă. Era îmbrăcată în negru, iar p ărul ei alb,
prins ordonat sub o bonet ă, oferea un contrast
interesant. Şi tenul îi era foarte deschis, clar ca
por elanul şi străbătut de riduri minuscule, ca o m ătase
veche. În fa a ei se afla Elisabeth, f ăcând cuminte o
plecăciune. B ătrâna doamn ă părea c ă se între ine
prietenoasă şi plin ă de gra ie cu fata. Doar din c ând în
când priveau am ândouă cu iritare şi cu regret spre
grajd.
— Jones, i se adres ă în cele din urm ă doamna
vizitiului ei, c ând Helen şi reverendul trecur ă pe lângă
ei. Nu pute i intra şi opri aceste vaiete? Ne deranjeaz ă
foarte mult. Copiii aceştia pl âng de li se scurg ochii! V ă
rog să încerca i să afla i despre ce este vorba şi rezolva i
problema.
Vizitiul fixă hă urile pe capră şi se ridică. Nu părea să
fie prea entuziasmat. Probabil c ă îmbărbătarea copiilor
care plâng nu făcea parte din sarcinile lui obişnuite.
Între timp, b ătrâna doamn ă îl observă pe reverendul
Baldwin şi îl salută cu prietenie.
— Bună seara, domnule reverend! E bine c ă vă văd.
Dar nu vreau s ă vă re in; evident c ă acolo, înăuntru,

este
Arnevoie
ătă spredegrajd,
prezeniara vizitiul
dumneavoastr ă. ând uşurat, se
ei, r ăsufl
lăsă să cadă înapoi pe capr ă. Dac ă însuşi reverendul se
ocupa de caz, el nu mai trebuia s ă intervină.
Baldwin păru c ă stă în dubiu, dacă, înainte de a intra
în grajd, ar trebui s ă le prezinte oficial una alteia pe
Helen şi pe doamn ă. Dar apoi renun ă la asta şi intră în
miezul agita iei.
În mijlocul a şternutului pregătit în fân, Mary şi
Laurie se ineau îmbră işate pl ângând, pe când o femeie
puternică încerca s ă le despart ă, trăgând de ele. Un
bărbat robust, evident pa şnic, st ătea neajutorat al ături.
Dorothy, la rândul ei, părea să stea în cumpănă, dacă ar
fi mai bine s ă intervină fizic sau s ă se roage şi să
implore.
— De ce nu le lua i pe am ândouă? întrebă ea
disperată. Vă rog, doar vede i că aşa nu merge.
Bărbatul p ărea s ă fie de acord. I se adres ă so iei sale
cu o voce insistentă.
— Da, Anna, cel pu in să-l rug ăm pe reverend, s ă ne
dea ambele fete. Micu a este încă atât de t ânără şi de
firavă. Nici nu poate face treaba de una singur ă. Dar
dacă cele două se ajută…
— Dacă rămân împreună, clevetesc doar şi nu
lucrează! răspunse nemiloasă so ia. Helen privi în nişte
ochi reci, alba ştri, dintr-o fa ă clară, plin ă de sine. Am
solicitat doar una – şi luăm doar una!
— Atunci lua i-mă pe mine! se oferi Dorothy. Sunt
mai mare şi mai puternică, şi…
Anna Lavender p ăru că agreează această solu ie.
Privi bucuroas ă spre silueta mai viguroas ă a lui

Dorothy.
Dar Helen clătină din cap.
— Este un gest cre ştinesc din partea ta, Dorothy,
spuse ea, arunc ând o privire piezi şă spre cei doi
Lavenderi şi spre reverend. Dar problema nu se rezolv ă
astfel, ci se am ână doar pentru o zi. M âine vin st ăpânii
tăi, şi atunci ar trebui s ă meargă Laurie cu ei. Nu,
domnule reverend, domnule Lavender – trebuie s ă
găsim o posibilitate, s ă lăsăm gemenele s ă rămână
împreună. Nu exist ă două familii vecine care s ă caute
slujnice? Atunci, cel pu in în timpul liber, cele două fete
ar putea să se vadă.
— Iar în timpul zilei s ă bocească fară întrerupere una
după cealaltă! interveni doamna Lavender. Nu poate fi
vorba de a şa ceva. Iau aceast ă fată ori alta. Dar numai
una.
Helen se uit ă la reverend, cer ându-i ajutorul. Dar
acesta nu făcu niciun demers, să o sus ină.
— De fapt, trebuie s ă îi dau dreptate doamnei
Lavender, spuse el în schimb. Cu c ât mai repede sunt
despăr ite aceste fete, cu at ât mai bine. Deci lua i
aminte, Laurie şi Mary. Dumnezeu va adus împreună
în această ară, ceea ce a fost deja m ărinimos din partea
Lui – ar fi putut alege doar pe una dintre voi şi să o fi
lăsat pe cealaltă în Anglia. Dar acum vă poartă pe cărări
diferite. Asta nu înseamnă o desp ăr ire pe vecie, cu
siguran ă vă ve i vedea la slujbele de duminic ă sau cel
pu in la marile s ărbători religioase. Dumnezeu se arat ă
îngăduitor fa ă de voi şi el ştie ce face. Nou ă ne este
dată obliga ia de a ne supune poruncilor sale. Laurie, tu
vei fi o bună slujnică a familiei Lavender.

AmIar Mary
ândou va merge
ă sunt familii m âine cre
bune, cu ştine.
familia
Ve Willard.
i primi
suficient de mâncare şi de îmbrăcat şi ve i fi învă ate cu
un trai în spirit cre ştin. Nu exist ă nimic de care s ă- i fie
teamă, Laurie, dac ă mergi acum cu so ii Lavender. Dar
dacă nu merge altfel deloc, domnul Lavender te va
pedepsi.
Domnul Lavender nu ar ăta deloc a fi un om care ar
putea bate fete mici. Dimpotriv ă, privea cu simpatie
pronun ată către Mary şi Laurie.
— Uite ce e, micu o, locuim în Christchurch, se
adresă el lini ştitor c ătre copilul care sughi a de pl âns.
Toate familiile din împrejurimi vin din c ând în când
încoace s ă-şi facă cumpărături şi să participe la slujbele
din biseric ă. Eu nu îi cunosc pe alde Willard, dar cu
siguran ă putem s ă luăm leg ătura cu ei. C ând vin
încoace, noi î i dăm liber şi po i petrece o zi întreagă cu
sora ta. Nu este acest aranjament o consolare?
Laurie d ădu aprobator din cap, dar Helen se întrebă
dacă în elegea cu adev ărat despre ce este vorba. Cine
ştia unde tr ăieşte familia Willard – nu era un semn bun
că domnul Lavender nici nu-i cuno ştea! Şi or fi at ât de
în elegători ca el fa ă de o mic ă slujnică? Ar aduce-o pe
Mary în ora ş, dac ă veneau doar din c ând în când la
cumpărături?
În orice caz, Laurie era dobor âtă de epuizare şi
triste e. Fără nicio împotrivire, se l ăsă dusă de sora ei.
Dorothy îi dădu domnului Lavender bocceaua ei. La
despăr ire, Helen o sărută pe frunte.
— Noi toate î i vom scrie! promise ea.
Laurie, apatic ă, încuviin ă din cap, iar Mary tot mai

plâLui
ngea.
Helen i se fr ângea inima c ând cei doi Lavender o
conduseră pe micu ă afară. Şi în plus mai auzi cum
Daphne îi şopti lui Dorothy la ureche:
— Ţi-am spus doar c ă domnişoara Helen nu poate
face nimic! şopti fata. Este dr ăgu ă, dar are aceea şi
soartă ca noi. Mâine vine individul şi o ia şi va trebui să
meargă cu acest domn Howard, a şa cum trebuie s ă
meargă Laurie cu so ii Lavender…
Helen sim i că o cuprinde furia, dar apoi sim i o
nelinişte arzătoare.
Daphne avea dreptate. Ce va face dac ă Howard nu
va dori s ă o ia de so ie? Ce se va întâmpla dac ă el nu îi
va pl ăcea? Nu putea s ă se întoarcă în Anglia. Existau
oare într-adevăr locuri de munc ă pentru guvernante
sau educatoare?
Helen nu voia s ă se mai g ândească la aceste
probleme. Ar fii vrut s ă se ascund ă într-un col şi să
plângă, aşa cum f ăcuse c ând era mic ă. Dar, dup ă
moartea mamei sale, se terminase cu acest lucru. De
atunci a trebuit s ă fie tare. Ceea ce înseamnă acum, s ă
aibă răbdare şi să fie prezentat ă bătrânei doamne, care
se pare că venise pentru Elisabeth.
Reverendul luă pozi ie. Se pare c ă nu urmau s ă aibă
loc şi alte drame. Dimpotriv ă, Elisabeth era vesel ă şi în
vervă.
— Domnişoară Helen, dânsa este doamna Godewind,
făcu ea prezent ările, înainte ca reverendul s ă fi putut
spune ceva. Vine din Suedia! Aceasta se afl ă departe, în
nord. Toată iama este zăpadă acolo, toată iarna! So ul ei
a fost c ăpitan pe un vas mare şi câteodată o lua cu sine

îAustralia!
n călătoriile sale. A fost în India! Şi în America! Şi în
Doamna Godewind r âse de zelul lui Elisabeth. Avea
o fa ă plină de bunătate, care nu prea îi arăta vârsta.
Prietenoasă, întinse mâna spre Helen.
— Hilda Godewind. Deci dumneavoastr ă sunte i
educatoarea lui Elisabeth. Este entuziasmat ă de
dumneavoastră, şti i acest lucru? Şi de un anume Jamie
O’Hara.
Făcu semn din ochi.
Helen îi răspunse la z âmbet şi la semnele f ăcute din
ochi şi se prezentă cu numele întreg.
— În eleg eu bine, vre i să o lua i pe Elisabeth în
slujba dumneavoastră? se interesă ea apoi.
Doamna Godwin dădu aprobator din cap.
— Dacă Elisabeth dore şte acest lucru. În niciun caz
nu vreau să o iau cu for a cum au făcut-o adineauri acei
oameni cu fata aceea mic ă. Este dezgust ător! Oricum
crezusem că fetele sunt mai mari…
Helen aprobă din cap. Ar fi dorit s ă-şi descarce inima
fa ă de aceast ă mică şi simpatic ă doamnă. Era gata s ă
izbucnească în plâns. Doamna Godewin o privi
cercetător.
— Văd că nu vă plac toate acestea, remarc ă ea. Şi
sunte i la fel de dobor âtă de oboseal ă, ca fetele – a i
venit pe jos prin trec ătoarea Bridle? Nu putea fi pretins
aşa ceva! Ar fi trebuit s ă vă trimită catâri! Iar eu ar fi.
Trebuit să vin abia m âine. Desigur că fetele ar fi vrut s ă
mai stea o noapte împreună. Dar c ând am auzit c ă
urmau să doarmă în grajd…
— Vin cu pl ăcere cu dumneavoastr ă, doamn ă

Godewind!
Şi pot s ă spuse Elisabeth
vă citesc deja cu
m fa
âinea radiind de bucurie.
din Oliver Twist.
Închipui i-vă, domni şoară Helen, doamna Godewind
nu-l cunoaşte pe Oliver Twist! I-am povestit c ă am citit
cartea în timpul călătoriei.
Doamna Godewind încuviin ă din cap prietenoasă.
— Atunci ia- i lucrurile, copil ă, şi ia- i rămas-bun de
la prietenele tale. Vă place şi dumneavoastră, Jones, nu-
i aşa?
I Se adres ă vizitiului ei, care desigur c ă aprobă cu

sârg.
După scurt timp, când Elisabeth cu bocceaua ei cu tot
se aşezase confortabil l ângă doamna Godewind şi cele
două erau prinse într-o discu ie antrenantă, acesta o lu ă
pe Helen de o parte.
— Domnişoară Helen, fata aceasta face o impresie
bună, dar este într-adevăr demn ă de încredere? Mi s-ar
frânge inima dac ă doamna Godewind ar fi dezam ăgită.
Se bucurase atât de mult că va veni o mică englezoaică.
Helen îl asigur ă că nu şi-ar putea închipui o fat ă mai
în eleaptă şi mai plăcută, ca Elisabeth.
— Are nevoie de fat ă pentru companie? Cred c ă…
pentru a şa ceva se angajeaz ă tinere mai mari şi cu mai
multă educa ie se interesă ea apoi.
Slujitorul dădu aprobator din cap.
— Da, dar asemenea tinere trebuie g ăsite. În plus,
doamna Godewind nu poate pl ăti prea mult, are o
pensie mic ă. So ia mea şi cu mine îi îngrijim
gospodăria, dar so ia mea este maori, şti i… poate s ă o
coafeze, s ă îi gătească şi să o îngrijească, dar nu poate
să-i citească şi să îi spun ă poveşti. De aceea ne-am

g ândit
mea şi la fat ă pu
vaoajuta englezoaic ă. Va locui
in în gospod la mine
ărie, dar şi la so
mai ales ia
îi va
ine companie doamnei Godewind. Pute i fi sigur ă, nu
va duce lipsă de nimic!
Helen aprob ă din cap consolat ă. Cel pu in Elisabeth
urma s ă fie bine îngrijită. Un strop de lumin ă la
sfârşitul unei zile îngrozitoare.
— Veni i poim âine la noi, la ceai, o invit ă doamna
Godewind pe Helen, înainte de plecarea trăsurii.
Elisabeth, veselă, făcu semne de adio cu mâna.
Helen în schimb nu mai avu puterea s ă se întoarcă în
grajd şi să o consoleze pe Mary şi nu avu nici puterea
de a face în continuare conversa ie la masa
reverendului Baldwin. Îi era încă foame, dar se consol ă
cu faptul c ă resturile nem âncate vor ajunge, cu ceva
noroc, la fete. Se scuz ă cu amabilitate şi căzu în patul
ce-i fusese pregătit. A doua zi nu putea s ă fie mai rău.
În diminea a urm ătoare, soarele str ălucea deasupra
oraşului Christchurch şi învăluia totul într-o lumină
caldă, prietenoasă. Din camera lui Helen puteai arunca
o privire ce î i lua respira ia asupra lan ului de mun i ce
se înăl au deasupra C âmpiei Canterbury, iar str ăzile
micului oraş erau curate şi îmbietoare în lumina
soarelui. Din sufrageria familiei Baldwin venea un
miros de pr ăjituri proaspete şi ceai. Helen sim i că i se
adună saliva în gur ă. Spera ca acest bun început s ă fie
un semn bun. Precis c ă ieri şi-a închipuit doar c ă
doamna Baldwin ar fi neprietenoas ă şi ar avea inima
rece, fiica ei ar fi r ăutăcioasă şi prost crescut ă, iar
reverendul Baldwin ar fi bigot şi cu totul dezinteresat
de binele enoria şilor s ăi. În lumina noii dimine i va

aprecia
Dar maimai
întâindulgent
i trebuia săfamilia
vadă de fetele ei. cu siguran ă.
pastorului,
În grajd îl întâlni pe vicarul Chester, care îi vorbea
consolator, dar fară efect lui Mary, care tot se mai v ăita.
Micu a plângea şi întreba printre sughi uri de sora ei.
Nu lu ă nici pr ăjitura pentru ceai ce i-o oferea tânărul
preot, de parc ă pu in zah ăr ar putea s ă alina toate
suferin ele lumii. Copila arăta foarte istovită; era clar c ă
nu dormise toat ă noaptea. Nici nu putea fi vorba ca
Helen s ă predea fata imediat altor oameni total
necunoscu i.
— Dacă Laurie se vait ă la fel de mult şi nu m ănâncă
nimic, precis c ă so ii Lavender o trimit înapoi, spuse
Dorothy plină de speran ă.
Daphne îşi dădu ochii peste cap.
— Nici tu nu crezi asta. B ătrâna mai degrab ă o va
bate sau o va închide în dulapul pentru m ături. Şi dac ă
nu mănâncă nimic, se bucur ă că a economisit o por ie
de mâncare. Femeia aceea este rece, ca un bot de c âine,
scârba… oh, bun ă diminea a, domni şoară Helen. Sper
ca măcar dumneavoastră să fi dormit bine!
Daphne o privi pe educatoarea ei cu ochi sc ânteietori,
lipsi i de respect şi nu f ăcu nicio încercare de a se scuza
pentru cuvântul scârbă.
— După cum ai spus tu însă i ieri, r ăspunse Helen
rece ca ghea a, nu am avut posibilitatea de a face ceva
pentru Laurie. Dar voi încerca ast ăzi să iau leg ătura cu
familia. În afară de acestea, am dormit foarte bine, iar tu
de asemenea, desigur. Oricum ar fi prima oar ă că te-ar
fi influen at sentimentele oamenilor din jur.
Daphne plecă capul.

— Îmi se
Helen mirrăău,
pare . Sdomni şoar
ă fi avut ă Helen.
totu şi un oarecare succes în
munca ei educativă?
Înainte de mas ă, la o or ă târzie, ap ărură şi viitorii
stăpâni ai micu ei Rosemary. Lui Helen îi era team ă de
predare, dar de data aceasta avu parte de o surpriz ă
plăcută. So ii Melaren – un b ărbat scund, rotofei, cu o
fa ă blajină, cu obrajii buc ăla i şi so ia lui, cu nimic mai
pu in bine hr ănită, care p ărea a fi o p ăpuşă cu obrăjorii
ca dou ă mere coapte şi ochii alba ştri – venir ă pe jos la
ora unsprezece. Dup ă cum reie şi, erau proprietarii
brutăriei din Christchurch – chiflele proaspete şi
prăjiturile pentru ceai, a căror aromă o trezise pe Helen,
erau din produc ia lor. Deoarece domnul Melaren îşi
începea munca dis-de-diminea ă, înainte de a c ădea
roua şi, în consecin ă, se culca devreme, doamna
Baldwin nu mai dorise s ă deranjeze ieri familia şi o
anun ase abia ast ăzi diminea ă de sosirea fetelor. Acum
închiseseră prăvălia pentru a o prelua pe Rosemary.
— O Doamne, dar este încă un copil! se miră doamna
Melaren, c ând Rosemary, speriat ă, făcu o reveren ă în
fa a ei. Şi trebuie s ă te punem pe picioare, sfrijit ă mică.
Cum te cheamă?
Doamna Melaren se adres ă mai întâi cu un u şor
reproş doamnei Baldwin, care not ă observa ia fără
niciun comentariu. C ând i se adres ă lui Rosemary, se
lăsă în fa a ei pe vine şi îi zâmbi.
— Roşie… şopti micu a.
Doamna Melaren îşi trecu palma peste p ărul lui
Roşie.
— Este un nume frumos. Ro şie, ne gândisem că poate

bucăstăărie.
vrei staiBine în şeles
la noi i să cmăăşaju
i la ibrut
pu in în gospod
ărie. Î i placeărie
s ă şfaci
i la
prăjituri, Rosemary?
Roşie se gândi pu in.
— Îmi place să mănânc prăjituri, răspunse ea.
Cei doi Melaren izbucniră în râs; râsul lui suna ca un
cloncănit, al ei ca un ciripit vesel.
— Este cea mai bun ă premisă! declar ă domnul
Melaren serios. Doar cel care mănâncă cu plăcere, poate
să gătească bine! Ce zici, Roşie, vii cu noi?
Helen r ăsuflă uşurată când Rosemary d ădu serioas ă
din cap. Cei doi Melaren nu p ăreau s ă fie surprinşi de
faptul c ă le venea în cas ă mai degrab ă un copil, ce
trebuia îngrijit, decât o slujnică.
— La Londra am avut ca învă ăcel un b ăiat venit de
la orfelinat, elucid ă domnul Melaren misterul. Mai
discută pu in cu Helen, în timp ce so ia sa o ajuta pe
Roşie să-şi împacheteze lucrurile. Me şterul meu
solicitase un b ăiat de paisprezece ani, care s ă pună
mâna la treab ă. Ne-au trimis un chi ştoc, care ar ăta de
zece ani. Dar era un b ăiat gata s ă facă treabă. So ia
meşterului l-a hr ănit bine şi între timp este o calf ă de
brutar destoinică. Dacă Roşie a noastră se va dezvolta la
fel, nu ne vom plânge de cheltuielile de între inere! râse
către Helen şi îi dădu lui Dorothy o pung ă cu pr ăjituri,
pe care o adusese special pentru fete. Dar s ă le împăr i i
cu dreptate, fetelor! le atrase el aten ia. Ştiam eu c ă vor
mai fi şi al i copii aici, iar doamna pastor nu prea este
renumită pentru mărinimia ei.
Daphne, pofticioasă, întinse m âna dup ă dulciuri. Cu
siguran ă că nu apucase s ă mănânce de diminea ă sau

nu suficient.
hohoti Mary
şi mai tare cândîn plec
schimb era tot neconsolat ă şi
ă şi Rosemary.
Helen se hot ărî să încerce s ă îi distrag ă aten ia şi le
spuse fetelor c ă va ine ast ăzi ore, a şa ca pe vas. C ât
timp fetele nu erau încă la familiile în cauz ă, era mai
bine s ă înve e dec ât să stea f ără să facă nimic. Având în
vedere c ă se aflau în gospod ăria unui pastor, Helen se
folosi pentru lecturi de Biblie.
Daphne începu s ă citească plictisită istoria nun ii din
Canaan, dar închise bucuroasă cartea c ând intr ă
doamna Baldwin. Era înso ită de un bărbat înalt, greoi.
— Este foarte de apreciat, domni şoară Davemport, că
vă dedica i înăl ării sufleteşti ale fetelor! declară ea. Dar
între timp a i fi putut să
0 face i pe această copilă să tacă.

Se uită dezaprobator la Mary, care scâncea.


— Dar acum este oricum indiferent. Acesta este
domnul Willard; o va lua pe Mary Alliston cu sine la
fermă.
— Să trăiască singură cu un fermier? se indign ă
Helen.
Doamna Baldwin ridică privirea spre cer.
— Doamne Dumnezeule! Ar fi împotriva bunei-
cuviin e! Nu, nu, domnul Willard are, bine în eles, o
so ie şi şapte copii.
Domnul Willard încuviin ă mândru din cap. P ărea să
fie simpatic. Fa a lui, br ăzdată de riduri ar ăta urmele
muncii grele în aer liber, pe orice timp. M âinile sale
erau nişte labe mari, bătătorite, iar sub haine
1 se conturau pachete de mu şchi.

— Băie ii mai mari lucreaz ă deja serios la c âmp!

pentruă cei
declar fermierul.
mici. În Dar so ăiariemea
gospod şi laare nevoiedesigur.
grajduri, de ajutorŞi
nu îi plac femeile maori. Copiii ei s ă fie crescu i de
creştini de treab ă, spune ea. Care este fata noastr ă?
Trebuie să fie zdrav ănă, dac ă se poate, munca este
dură!
Domnul Willard p ăru la fel de îngrozit, ca şi Helen
când doamna Baldwin i-o prezentă pe Mary.
— Asta mic ă? Este desigur o glum ă, doamn ă pastor!
Ne-am aduce al optulea copil în casă.
Doamna Baldwin îl privi severă.
— Dacă nu o r ăsfă a i pe fat ă, poate munci din greu.
La Londra ne-au asigurat, c ă fiecare fat ă a trecut de
vârsta de treisprezece ani şi poate fi folosit ă nelimitat.
Deci, o vre i pe fată, sau nu?
Domnul Willard păru să ezite.
— So ia mea are urgent nevoie de ajutor spuse el,
oarecum scuzându-se, în direc ia lui Helen. De Cr ăciun
se na şte urm ătorul copil, deci trebuie s ă o ajute cineva.
Ei bine, vino, micu o, o s ă ne descurcăm noi. Ei hai, ce
mai a ştep i? Şi de ce pl ângi? Doamne Dumnezeule,
chiar că nu am nevoie de alte greut ă i!
Fără a mai privi spre Mary, domnul Willard ie şi din
grajd. Doamna Baldwin îi puse micu ei bocceaua în
m ân ă.
— Mergi cu el. Şi să-i fi o bun ă slujnică! îi ordon ă
copilului.
Mary îl urm ă, far ă să protesteze. Doar c ă mai
plângea. Plângea şi iar plângea.
— Să sperăm că măcar so ia lui va avea pu ină milă,
suspină vicarul Chester.

Helen. la scena care avusese loc tot at ât de neajutorat


ca Privise
Daphne pufni.
— Arăta i compasiune atunci c ând at ârnă opt
neastâmpăra i de fusta dumneavoastr ă! se r ăsti ea la
preot. Şi în fiecare an, omul ei îi mai face unul! Bani nu
sunt, pu inul care e îl bea.Vi se opreşte mila în gât. Nici
de dumneavoastră nu îi este nimănui milă!
Vicarul Chester o privi speriat. Era vizibil c ă tocmai
îşi pusese întrebarea cum va juca aceast ă fată rolul de
slujnică umilă în casa unei notabilită i din Christchurch.
Pe Helen însă nu o mai mira izbucnirea lui Daphne şi se
surprinse că avea din ce în ce mai mult ă în elegere fa ă
de ele.
— Ei, ei, Daphne. Domnul Willard nu d ă impresia că
îşi cheltuieşte banii pe b ăutură, încercă ea să o
tempereze pe fată.
Dar lăsând asta la o parte, nu putea să o certe pe fat ă;
neîndoios c ă avea dreptate. Doamna Willard nu o va
menaja pe Mary. Avea destui copii proprii, de care
trebuia s ă se ocupe. Mica slujnic ă nu va fi pentru ea
altceva decât o for ă de munc ă ieftină. Probabil c ă
vicarul vedea şi el astfel lucrurile. În orice caz nu mai
comentă obrăznicia lui Daphne, ci f ăcu doar fa ă de fată
un gest scurt, de binecuv ântare, înainte de a p ărăsi
grajdul. Desigur că îşi neglijase deja de timp îndelungat
obliga iile, astfel c ă probabil îşi va atrage repro şurile
reverendului.
Helen voia s ă deschidă din nou Biblia, dar de fapt
nici ea, nici elevele ei nu aveau g ândurile îndreptate
spre texte pioase.

Daphne curioas ăfetelor


— Suntg ândurile ce ner ăva a ştepta,
maiacolo.
mase aceiaă
exprim
Oamenii
trebuie să stea departe, dacă încă nu au apărut, spre a-şi
prelua sclavele. Dorothy, exersează mulsul vacilor!
Arătă spre vaca pastorului, pe care cu siguran ă că o
uşurase deja în noaptea trecut ă de câ iva litri de lapte.
Căci doamna Baldwin nu le d ăduse fetelor resturile de
la cin ă, ci le trimisese în grajd doar o zeam ă sub ire şi
nişte pâine veche. Cu siguran ă că fetelor nu le va fi dor
de casa prea pu in ospitalieră a reverendului.

9
— Cât dureaz ă oare drumul c ălare de la Kiward
Station la Christchurch? se interesă Gwyneira.
Şedea împreună cu Gerald Warden şi so ii Brewster
la micul dejun, în fa a unei mese bogate în hotelul
White Hart. Acesta din urm ă nu era elegant, dar
ordonat, iar dup ă ziua at ât de obositoare de ieri
dormise buştean într-un pat confortabil.
— Ei, asta depinde de om şi de cal, r ăspunse Gerald
cu toane. Sunt în jur de şaptezeci de kilometri, cu oile
vor fi necesare dou ă zile. Dar un c ălăre de po ştă, care
se grăbeşte şi care schimbă pe parcurs de c âteva ori caii
ar putea fi aici în câteva ore. Drumul nu este întărit, dar
destul de neted. Un c ălăre bun poate s ă circule în
galop.
Gwyneira se întrebă dacă Lucas Warden era un bun
călăre şi de ce dracului nu se urcase de ieri pe cal
pentru a- şi vedea mireasa la Christchurch! Desigur c ă
se putea s ă nu fi aflat încă nimic de sosirea lui Dublin.

Dar tatşăte
îndeob l lui îi comunicase
cunoscut faptul c data ării vasului
plecnecesit
ă vasele ă întreş75
i era
şi
120 de zile pentru parcurgerea acestei rute. Voiajul lui
Dublin durase 104 zile.
De ce nu îi aşteptase Lucas aici? Era at ât de
indispensabil la Kiward Station? Sau nici nu era at ât de
ahtiat s ă-şi cunoască viitoarea so ie? Gwyneira însăşi ar
fi plecat mai degrabă astăzi, decât mâine, s ă ajungă St la
noul ei c ămin şi să stea în sfârşit în fa a bărbatului cu
care o logodiser ă pe nev ăzute. Lucas trebuia s ă facă la
fel!
Gerald râse, când ea făcu o remarcă în acest sens.
— Lucas al meu are r ăbdare, remarcă el apoi. Şi are
sim ul stilului şi al marilor momente. Probabil că nici în
cele mai îndrăzne e vise nu se g ândeşte să apară pentru
prima oar ă în fa a ta în hainele de c ălărie, pline de
sudoare. Este un gentleman desăvârşit…
— Dar pe mine nu m-ar deranja! r ăspunse Gwyneira.
Şîni ar putea să stea aici, la hotel, şi ar putea să se schimbe
prealabil dac ă este de p ărere c ă eu aş ine at ât de
mult la formalită i!
— Cred că acest hotel nu are clasa care i se potrive şte,
mormăi Gerald. Aşteaptă, Gwyneira, o să î i placă!
Lady Barrington z âmbi şi puse delicat tac âmurile
deoparte.
— De fapt este foarte frumos dac ă tânărul îşi impune
o anume re inere, remarc ă ea. Doar nu suntem printre
sălbatici. Nici în Anglia nu l-a i fi cunoscut pe viitorul
dumneavoastră so la un hotel, ci mai degrab ă la un
ceai la dumneavoastră sau la el acasă.
Gwyneira trebuia s ă accepte acest lucru, dar nu se

putea
pionierhot ărî să renun
întreprinz ător, ecalafermier
toate visele
legatdespre
de p so
ămâul
nt ca
şi
gentleman cu av ânt de cercet ător. Lucas trebuia s ă fie
altfel dec ât vicon ii şi barone ii lipsi i de vlag ă din
patria ei!
Apoi însă prinse din nou s ă spere. Poate c ă această
timiditate nu spunea nimic despre Lucas însuşi, ci se
datora doar cre şterii sale exagerat de alese! Precis c ă o
considera pe Gwyneira tot atât de b ă oasă şi complicată
ca fostele sale guvernante sau pedagogii particulari. Şi
mai era şi de vi ă nobilă. Desigur c ă Lucas se temea de
cea mai mic ă greşeală comisă în prezen a ei. Poate c ă îi
era chiar pu in frică de ea.
Gwyn încerca s ă se consoleze cu aceste g ânduri, dar
nu reu şi pe deplin. La ea, curiozitatea ar fi triumfat
repede asupra fricii. Dar poate c ă Lucas era într-adevăr
timid şi îi trebuia un anume timp de acomodare.
Gwyneira se gândi la experien a ei cu c âinii şi caii. Cele
mai timide şi re inute animale erau adesea cele mai
bune dacă reuşeai s ă găseşti calea spre ele. De ce ar fi
altfel în cazul b ărba ilor? Dup ă ce Gwyneira îl va fi
cunoscut pe Lucas, acesta se va deschide!
Dar deocamdată răbdarea Gwyneirei fu pusă în
continuare la încercare. Gerald Warden nu inten iona
nicidecum să pornească în aceea şi zi spre Kiward
Station, după cum sperase ea. Mai avea unele lucruri de
aranjat la Christchurch şi trebuia s ă organizeze
transportul mobilei şi ale celorlalte ustensile, cumpărate
în Europa. Toate acestea, îi explică el decep ionatei
Gwyneira, vor necesita desigur dou ă sau trei zile. Intre
timp, ea putea s ă se odihneasc ă; precis c ă lunga

călCăătorie a obosit-o.
lătoria mai degrab ă o plictisise pe Gwyneira. Încă
o perioad ă de inactivitate era lucrul pe care şi-l dorea
cel mai pu in. Deci folosi diminea a pentru un tur călare
şi cu aceast ă ocazie se şi cert ă cu Gerald. De fapt
începuse ziua bine: la început, Warden nu spusese
nimic c ând ea ceru s ă i se pun ă şaua pe Igraine. Abia
când doamna Brewster remarc ă îngrozită că o doamn ă
nu poate s ă călărească neînso ită, baronul oilor o
întoarse. În niciun caz nu dorea s ă îi permit ă viitoarei
sale nurori ceva ce era considerat de cercurile alese ca
fiind nepotrivit. Din p ăcate nu existau aici gr ăjdari şi
desigur în şi mai mic ă măsură cameriste care s-o
înso ească pe fat ă. Însăşi ideea i se p ăru proprietarului
hotelului stranie: îi explică foarte clar doamnei Brewster
că la Christchurch oamenii nu c ălăresc de pl ăcere, ci ca
să ajungă undeva. Putea în elege explica ia Gwyneirei
că după lunga perioadă de stat pe vas, voia s ă îşi pună
calul să se mişte, dar nu era de acord şi nici nu putea s ă
îi pună la dispozi ie un înso itor. În cele din urm ă, lady
Barrington îl propuse pe fiul ei şi acesta se declar ă
imediat de acord s ă o înso ească, călărindu-l pe Madoc.
Vicontele în v ârstă de paisprezece ani nu era nicidecum
compania ideală, dar Gerald nu observ ă acest lucru, iar
doamna Brewster îşi inu gura pentru a nu o sup ăra pe
lady Barrington. În timpul c ălătoriei, Gwyneira îl
considerase pe t ânărul Charles un individ plictisitor,
dar acum se dovedi a fi un bun c ălăre şi suficient de
tăcut. Astfel nu îi dezv ălui mamei sale îngrozite că şaua
de dam ă a Gwyneirei sosise de mult, ci confirm ă faptul
că fata nu avea, din p ăcate, la dispozi ie dec ât şaua

b
peărbMadoc,
ătească.îApoi
l lăsăsepef ăarm
cu căăsar ă iasăs ăînîl tromb
nu spoate stăpâneasc
ă dină
curtea hotelului şi îi dădu astfel
Gwyneirei şansa de a-l urma f ără alte discu ii despre
ce se cade şi ce nu. R âseră am ândoi, c ând, în trap alert,
lăsară în urmă Christchurch.
— Cine va ajunge mai repede la casa aceea din fiind!
strigă Charles şi îl mână pe Madoc la galop.
Nu arunc ă nicio privire spre fustele ridicate ale
Gwyneirei. O alergare peste nesf ârşitele întinderi
acoperite de iarbă îl îmbăta deocamdată mult mai mult
decât formele unei femei.
Spre pr ânz se întorseseră amândoi, dup ă ce se
amuzaseră copios. Caii forn ăiau mul umi i, Cleo p ăru
să râdă cu toat ă fa a, iar Gwyn g ăsi răgazul s ă îşi
îndrepte fustele înainte de a parcurge oraşul.
— Trebuie s ă găsesc ceva pentru o perioad ă mai
lungă, morm ăi ea şi îşi drap ă pudic fusta peste glezna
din dreapta. Bine în eles c ă în stânga fusta se ridic ă şi
mai sus. Poate că pur şi simplu o să tai în spate un şli !
— Asta se potrive şte doar at ât timp, c ât nu bate
vântul. T ânărul ei înso itor r ânji. Şi cât timp nu
galopa i. Altfel, fusta zboar ă în sus şi vi se vede… eh…
ei da, ceea ce purta i dedesubt. Mama mea probabil c ă
ar leşina!
Gwyneira chicoti.
— E drept. Aş dori să îmbrac pur şi simplu pantaloni.
Voi bărba ii nici nu şti i ce bine vă merge!
După-amiază, punctual la ora ceaiului, plec ă să o
caute pe Helen. Risc ă, desigur, s ă dea de Howard
O’Keefe, ceea ce ar fi fost dezaprobat de Gerald. Dar în

primul rând
Gerald nu ardea
putea aveadenimic împotrivînă al
curiozitate, ca doilea r âănd
ea s ă fac o
vizită de polite e preotului din localitate. Doar omul
urma s ă o cunune, deci o vizit ă de prezentare era chiar
o obliga ie de curtoazie.
Gwyn g ăsi imediat casa parohial ă şi fu desigur
primită cu ospitalitate. În realitate, doamna Baldwin se
învârtea servil în jurul vizitatoarei ei, de parc ă aceasta
ar fi f ăcut parte cel pu in din familia regal ă. Helen nu
credea c ă acest lucru se datora descenden ei ei nobile.
So ii Baldwin nu f ăceau curte familiei Silkham, pentru
ei personajul important din sfera social ă era Gerald
Warden! E drept c ă păreau s ă îl cunoasc ă bine şi pe
Lucas. Şi pe c ât se ab inuseră când se f ăcuseră nişte
remarci la adresa lui Howard O’Keefe, nu mai
conteneau cu laudele la adresa viitorului so al
Gwyneirei.
— Un t ânăr deosebit de cult! îl aprecie doamna
Baldwin.
— Cu o cre ştere excelent ă şi foarte educat! Un om
foarte matur şi serios! adăugă reverendul.
— Extrem de interesat de art ă! declar ă vicarul
Chester cu ochii str ălucitori. Citit, inteligent! C ând a
fost ultima oar ă aici, am petrecut toat ă noaptea în
discu ii atât de antrenante, că era să întârzie la slujba de
diminea ă!
La auzul acestor descrieri, Gwyneira sim i că i se
strânge stomacul. Unde era fermierul cowboy din visele
ei? Eroul ei din c ăr uliile de trei parale? E drept c ă aici
nu existau femei care s ă trebuiască să fie eliberate din
ghearele pieilor ro şii. Dar eroul tr ăgătorilor de elit ă şi-

ar Şfii pierdut oaret nop


Helen era ăcutile discut
ă. Se ând cudepreotul?
întreba ce nu spunea
Chester imnuri înăl ătoare asem ănătoare la adresa lui
Howard; apoi nu putea uita pl ânsetele lui Laurie şi
Mary. Îşi făcea griji pentru fetele r ămase, care tot mai
aşteptau în grajd sosirea st ăpânilor lor. Nu ajuta nici
faptul c ă o rev ăzuse pe Rosemary. Micu a venise în
după-amiaza aceea la casa parohial ă, aduc ând un co ş
cu pr ăjituri pentru ceai şi făcu o reveren ă cu
sentimentul celei mai mari importan e. Acest comision
era prima însărcinare pe care o primise de la doamna
Melaren şi era deosebit de m ândră s-o duc ă la bun
sfârşit spre mul umirea tuturor.
— Roşie dă impresia c ă este fericit ă, se bucur ă şi
Gwyneira, care asistase la scena cu micu a Roşie.
— Dacă celelalte ar nimeri la fel de bine…
După ceai, sub pretextul de a avea nevoie de pu in
aer proasp ăt, Helen o conduse pe prietena ei afar ă şi
cele dou ă femei se plimbar ă pe str ăzile destul de largi
ale ora şului şi putur ă, în sfârşit, s ă discute deschis.
Helen era c ât pe ce s ă-şi piard ă cumpătul. Cu ochii în
lacrimi, îi relată Gwyneirei despre Mary şi Laurie.
— Şi nu am senza ia că o să treacă cumva peste asta,
încheie ea. Se spune c ă timpul vindecă toate r ănile, dar
în acest caz… Cred c ă se pr ăpădesc, Gwyn! Sunt încă
atât de mici. Şi nu îi mai pot vedea în ochi pe bigo ii de
Baldwin! Reverendul ar fi putut face ceva pentru fete.
Au o listă de aşteptare cu familiile care caută servitoare!
Cu siguran ă s-ar fi găsit două case învecinate. În loc de
aceasta, o trimit pe Mary la familia Willard. Micu a este
cu totul dep ăşită acolo. Şapte copii, Gwyneira! Şi al

optulea pe drum. Mary va urma, probabil, să dea ajutor


şi la naştere.
Gwyneira suspină.
— Dacă aş fi fost de fa ă! Poate c ă domnul Gerald ar
fi putut face ceva. Precis c ă este nevoie de personal şi la
Kiward Station. Iar eu am nevoie de o camerist ă! Uite-te
la părul meu – aşa arată, dacă îl îngrijesc singură.
Gwyneira arăta într-adevăr pu in sălbatică.
Helen z âmbi printre lacrimi şi se îndreptă către casa
familiei Baldwin.
— Vino şi tu, o invit ă pe Gwyn. Daphne poate s ă- i
aranjeze părul. Şi dac ă nu se va g ăsi ast ăzi nimeni
pentru ea şi pentru Dorothy, ar trebui poate s ă vorbeşti
cu domnul Warden. Facem pariu c ă alde Baldwin nu
scot o vorb ă dacă el le o cere pe Daphne sau pe
Dorothy.
Gwyneira dădu afirmativ din cap.
— Iar tu ai putea s ă o iei pe cealalt ă! propuse ea. O
gospodărie serioas ă are nevoie de o slujnic ă, asta ar
putea s ă în eleagă Howard al t ău. Trebuie doar s ă ne
în elegem cine o ia pe Dorothy şi cine va trebui s ă se
bată cu gura mare a lui Daphne…
Înainte de a putea propune o partid ă de Black-Jack
spre clarificarea acestei probleme, cele dou ă femei
ajunseră la casa parohială, în fa a căreia stătea o trăsură.
Helen îşi dădu seama c ă planul ei frumos nu putea fi
concretizat. În curte, domnul Baldwin discuta cu o
pereche mai în vârstă, pe c ând Daphne a ştepta cuminte
alături. Fata ar ăta ca o mostr ă de virtute. Rochie ei era
curată ca lacrima, iar p ărul adunat at ât de sever şi de
ordonat, cum nu prea mai v ăzuse Helen. Daphne

întâlnires ăcusenoii
trebuia ei stătit
fi preg ăpâînni;mod special
se pare c ă pentru aceastseă
în prealabil
informase ce fel de oameni sunt. Apari ia ei p ăru că o
impresionează mai ales pe femeie, care la r ândul ei era
îmbrăcată îngrijit şi simplu. Sub p ălăria mic ă,
împodobită decent cu un voal minuscul, se vedea o fa ă
clară, cu ochi c ăprui, linişti i. Z âmbetul ei era deschis şi
prietenos şi se pare c ă abia putea s ă se lini ştească
asupra faptului c ât de perfect aranjase soarta întâlnirea
cu noua ei slujnică.
— Abia alaltăieri am venit de la Haldon şi ieri voiam
deja s ă plecăm. Dar apoi croitoreasa mea mai avea s ă
facă unele modificări la comenzile date şi i-am spus lui
Richard: hai s ă mai r ămânem şi să ne permitem un
dineu la hotel! Richard era de-a dreptul entuziasmat
când a auzit de to i acei oameni interesan i, care
sosiseră cu vasul Dublin şi am avut o sear ă foarte
antrenantă. Şi ce bine c ă Richard a avut ideea să întrebe
de fata noastră!
Pe când vorbea, doamna avea o mimic ă vioaie şi se
folosea par ial de m âini, pentru a sublinia cele spuse.
Helen o găsea deosebit de simpatică. Richard, so ul care
stătea şi o asculta, p ărea mai a şezat, dar tot prietenos şi
binevoitor.
— Domnişoara Davemport, domni şoara Silkham –
domnul şi doamna Candler! f ăcu doamna Baldwin
prezentările şi întrerupse astfel discursul doamnei
Candler, care evident o deranja. Domni şoara
Davemport le-a înso it pe fete în timpul voiajului. Ea vă
poate spune mai multe despre Daphne, dec ât mine.
Deci v-o dau în grij ă şi caut la r ândul meu h ârtiile

necesare.
Doamna Apoi pute i isăseo lua
Candler i pe
adres luiă.Helen, la fel de
ă fat
bucuroasă ca înainte so iei pastorului. Lui Helen nu-i fu
greu s ă afle de la această pereche nişte informa ii legate
de viitorul loc de muncă a lui Daphne. Cei doi îi dădură
chiar o scurt ă descriere a vie ii lor de p ână acum în
Noua Zeelandă. Domnul Candler descrise amuzant
primii ani petrecu i în Lyttelton, care pe atunci se
numea încă Port Cooper. Gwyneira, Helen şi fetele îi
ascultau fascinate povestirile despre v ânătoarea
balenelor şi a focilor. E drept c ă domnul Candler nu se
aventurase, plin de îndrăzneală, pe mare.
— Nu, nu, a şa ceva este pentru nebunii care nu au
nimic de pierdut! Dar eu o aveam de pe atunci pe
Olivia a mea şi pe b ăie i – doar nu era s ă mă lupt cu
peştii imenşi ce voiau să mă termine!
Cumva îmi pare r ău de aceste animale. Mai ales de
foci, care te privesc cu atâta credin ă…
Î n schimb, domnul Candler îşi deschisese o b ăcănie,
care îi producea un asemenea venit, încât atunci c ând
primii colonişti începură să construiască în Canterbury
Plains, el îşi putuse cump ăra o frumoas ă suprafa ă de
pământ pentru o fermă.
— Dar am observat repede c ă nu mă pricep la oi!
recunoscu el deschis. Toate aceste animale nu sunt
pentru mine şi nici pentru Olivia mea! O privi pe so ia
sa dr ăgăstos. Deci am v ândut iar ăşi totul şi am deschis
un magazin în Haldon. Asta ne place – asta este via ă,
astfel po i face bani buni, iar localitatea se dezvolt ă.
Cele mai bune premise pentru băie ii noştri.
Băie ii – cei trei fii ai lui Candler – erau între v ârsta

de
cum şaisprezece
str ăluciră şochii ăzeci
i doului şi trei cde
Daphne, ani.
ând Candleră
Helen observ
domnul
vorbi despre fii lui. Dacă fata se purta cu în elepciune şi
îşi folosea farmecul, precis c ă unul dintre ei va fi prins
în mrejele ei. Iar dac ă Helen nu şi-o putuse niciodat ă
închipui pe îndărătnica ei elev ă drept o slujnic ă
ascultătoare, i-ar fi pl ăcut s-o vad ă devenind so ie de
comerciant, respectată şi neîndoielnic adorată de clien ii
de sex bărbătesc.
Helen era gata s ă se bucure din toat ă inima pentru
Daphne, c ând doamna Baldwin veni din nou în curtea
din fa a grajdurilor, de data aceasta înso ită de un
bărbat înalt, lat în umeri, cu tr ăsături col oase şi ochi
albaştri, iscoditori. Perceput ă imediat scena din curte,
aruncară o scurt ă privire so ilor Candler, ochii
bărbatului oprindu-se în mod evident cu mult mai mult
asupra doamnei Candler decât asupra so ului ei; apoi el
privi spre Gwyneira, Helen şi fete. Era vizibil c ă Helen
nu putea să-i capteze aten ia. Gwyn, Daphne şi Dorothy
i se p ăreau mult mai interesante. Cu toate acestea
ajunsese o privire fugar ă, pentru ca Helen s ă se simt ă
de-a dreptul penibil. Poate c ă se datora faptului că nu o
privi în fa ă, ca un gentleman, ci p ăru mai degrabă să îi
examineze silueta. Dar s-ar fi putut s ă se înşele sau s ă-şi
închipuie doar acest lucru… Helen îl privi cu
suspiciune, dar nu putu s ă-i repro şeze nimic altceva.
Zâmbea chiar foarte atrăgător, deşi pu in eapăn.
Drept este c ă Helen nu era singura care reac ionă
tulburată la apari ia lui. Cu coada ochiului v ăzu că
Gwyn se retr ăsese instinctiv din fa a bărbatului, iar
vioaiei doamne Candler i se vedea clar pe fa ă

sentimentul de repulsie.
umeri, de parc So uls eiă îarate
ă ar fi vrut i puseclar erauă
bra culă dup
împreună. Bărbatul se hlizi, plin de aluzii ofensatoare,
când observă gestul.
Când Helen se întoarse spre fete, v ăzu că Daphne
părea alarmat ă. Dorothy privea speriat ă. Doar doamna
Baldwin p ăru că nu simte efectul straniu, pe care îl
produsese vizitatorul ei.
— Aşa, şi aici îl avem pe domnul Morrison, prezent ă
ea calm ă. Viitorul st ăpân a lui Dorothy Carter. Spune
bună ziua, Dorothy, domnul Morrison vrea s ă te ia
imediat cu el.
Dorothy nu se mişcă. Păru să fi împietrit de frică. Păli
la fa ă, pupilele i se dilatară.
— Eu… Cu vocea sugrumat ă, fata încercă să
vorbească, dar domnul Morrison o întrerupse cu un r âs
răsunător.
— Nu at ât de repede, doamn ă Baldwin, mai întâi
vreau s ă-mi v ăd pisicu a! Nu pot s ă-i duc so iei mele o
fată oarecare în casă. Deci tu eşti Dorothy…
Bărbatul se apropie de fat ă, care, în continuare, nu se
mişcă deloc
— Nici atunci c ând îi dădu de o parte de pe fa ă o
şuvi ă de păr şi îşi trecu m âna, ca din întâmplare, peste
pielea fină a gâtului.
— O fata dr ăgu ă, so ia mea va fi încântată. Ai m âini
îndemânatice, micu ă Dororhy?
Întrebarea părea s ă fie inofensiv ă, dar p ână şi lui
Helen, care era f ără experien ă în problemele sexuale, îi
era clar c ă aici este vorba de mai mult, dec ât de
interesul pentru dexteritatea lui Dorothy. Gwyneira,

care cel pu
expresia in citise
aproape ă dinântul
deja cuv
pofticioas ochiivoluptate, remarcă
lui Morrison.
— Arată-mi mâinile, Dorothy…
Bărbatul desprinse degetele încleştate ale lui Dorothy
şi trecu u şor peste m âna ei dreapt ă. Era mai mult o
mângâiere dec ât verificarea b ătăturilor. În mod vizibil,
îi inu mâinile prinse un timp prea îndelungat, pentru a
rămâne măcar oarecum în limitele decen ei. La un
moment dat, acest lucru o desprinse pe Dorothy din
amor eală. Abrupt, îşi retrase m âna şi se refugie un pas
în spate.
— Nu! spuse ea. Nu, eu… eu nu merg cu
dumneavoastră… Nu vă plac!
Speriată de propriul curaj, îşi plecă ochii în jos.
— Ei, ei, Dorothy! Dar nici măcar nu mă cunoşti!
Domnul Morrison se apropie de fat ă, care sub
privirea lui revendicatoare se strânse ghem şi se str ânse
şi mai mult la auzul cuvintelor dojenitoare pe care le
spuse în continuare doamna Baldwin:
— Ce fel de comportare este aceasta, Dorothy? S ă te
scuzi imediat!
Dorothy scutur ă puternic din cap. Mai degrab ă era
gata s ă moară decât să meargă cu acest b ărbat. Nu
putea s ă spună în cuvinte imaginile care îi răsăreau în
minte la vederea ochilor s ăi lacomi, imagini de la casa
săracilor, imagini ale mamei ei în bra ele unui b ărbat,
pe care trebuia s ă în numească unchi. Îşi aducea aminte
vag de m âinile sale v ânjoase, dure, care într-o zi o
prinseseră, i se b ăgaseră sub rochie… Dorothy plânsese
şi încercase s ă se apere. Dar b ărbatul a continuat, a
mângâiat-o şi a pip ăit regiuni ale corpului, care nu

puteau
măcar lafispnumite şi carecredea
ălat. Dorothy nu se dezv ăluiaudetotal
c ă va muri nici–
ru şine
dar apoi veni mama ei, scurt timp înainte ca durerea şi
frica să devină insuportabile. L-a dat deoparte pe b ărbat
şi a ap ărat-o pe fiica ei. Mai t ârziu a inut-o pe Dorothy
în bra e, a legănat-o, a consolat-o şi a prevenit-o:
— Nu trebuie s ă permi i asta niciodat ă, Dottie! Nu
lăsa s ă se pun ă mâna pe tine, indiferent ce i se promite
în schimb! S ă nu la şi nici m ăcar s ă te priveasc ă astfel!
Asta de adineauri a fost gre şeala mea. Ar fi trebuit s ă
îmi dau seama cum te prive şte. S ă nu rămâi niciodat ă
singură cu bărba ii de aici, Dottie! Niciodat ă! îmi
promi i?
Dorothy îi promisese şi se inuse de cuv ânt, p ână
când, la scurt timp dup ă aceea, mama ei muri. Dup ă
aceea a fost dusă la orfelinat, unde era în siguran ă. Dar
acum se uita acest b ărbat la ea. Şi mai pofticios dec ât
unchiul. Şi nu putea s ă spună nu. Nu avea voie, îi
apar inea, însuşi reverendul ar fi pedepsit-o, dac ă se
apăra. Imediat va trebui s ă plece cu acest Morrison. Cu
trăsura sa, în casa sa…
Dorothy plânse cu suspine.
— Nu! Nu, nu merg cu el. Domni şoară Helen! V ă
rog, domni şoară Helen, trebuie s ă mă ajuta i! Nu m ă
trimite i cu el. Doamnă Baldwin, vă rog… vă rog!
Fata se sprijini de Helen plângând şi fugi mai departe
spre doamna Baldwin, c ând Morrison se apropie de ea,
râzând.
— Ce are oare? întrebă el, aparent mirat, c ând so ia
pastorului se feri brutal de Dorothy. Poate c ă este
bolnavă? O s-o ducem imediat în pat…

Dorothy se uită cu oNu


— Este diavolul! privire
vedeaproape acestă îlucru?
dement
nimeni n jur.
Domnişoară Gwyn, v ă rog, domni şoară Gwyn! Lua i-
mă cu dumneavoastră! Ave i nevoie de o camerist ă. Vă
rog! O să fac totul! Nu am nevoie de bani, eu…
În disperarea ei, fata c ăzu în genunchi în fa a
Gwyneirei.
— Dorothy, lini şteşte-te! spuse Gwyn nesigur ă.
Desigur că o să-l întreb pe domnul Warden…
Morrison păru supărat.
— Putem scurta toat ă această afacere? întrebă el
scurt, ignor ându-le total pe Helen şi pe Gwyneira şi
adresându-se doar doamnei Baldwin. Fata este total
ieşită din min i! Dar so ia mea are nevoie de ajutor, deci
totuşi o voi lua. Nu-mi veni i acum cu o alta! Am venit
special din Plaines, călare…
— Călare? întrebă Helen. Cum vre i să o lua i pe
fată?
— Pe cal, în spatele meu, bine în eles. O s ă îi fac ă
plăcere. Trebuie doar să te ii bine de mine, micu o…
— Eu… eu nu fac aşa ceva, se bâlbâi Dorothy. Vă rog,
vă rog frumos, nu cere i asta de la mine!
Era acum c ăzută în genunchi în fa a doamnei
Baldwin, pe când Helen şi Gwyn o priviră îngrozite, iar
domnul şi doamna Candler păreau că simt de-a dreptul
repulsie.
— Este îngrozitor! spuse domnul Candler în cele din
urmă. Ei hai, spune i ceva, doamn ă Baldwin! Dacă fata
nu vrea nicidecum, trebuie să îi găsi i alt loc de munc ă.
Poate veni cu noi. La Haldon sunt precis încă două sau
trei familii, care au nevoie de ajutor.

So ia lui d
Domnul ădu aprobator
Morrison din cap. aer în piept.
trase puternic
— Doar nu o s ă da i curs mofturilor micu ei? o
întrebă el, cu o expresie ne încrezătoare, pe doamna
Baldwin.
Dorothy scânci.
Daphne urmărise p ână acum scena cu o expresie
aproape neutră. Ştia exact, ce o a ştepta pe Dorothy,
fiindcă trăise – şi supravie uise vreme destul de
îndelungată pe strad ă şi putea s ă interpreteze privirea
lui Morrison mai bine dec ât Helen sau Gwyn. B ărba i
ca el nu- şi puteau îngădui să ină slujnice. În schimb, se
găseau destui copii pe malurile Tamisei, care f ăceau
orice pentru o bucat ă de pâine. A şa ca Daphne. Ştia
exact cum s ă se desprind ă de senza ia de fric ă, de
durere şi de ru şine, cum s ă despartă mintea de corp,
atunci când un asemenea tip parşiv voia să se joace. Dar
Dorothy va fi distrusă.
Daphne privi spre domni şoara Helen, care tocmai
învă a – destul de t ârziu, după părerea lui Daphne –, c ă
nu se putea schimba mersul lumii, chiar dac ă te purtai
ca o lady. Apoi privi spre Gwyn, care la r ândul ei
trebuia să înve e acest lucru. Dar domnişoara Gwyn era
puternică. În alte condi ii, de exemplu ca so ia unui
mare baron al oilor, ar fi putut face ceva. Dar încă nu
era atât de departe.
Şi apoi so ii Candler. Oameni agreabili, dr ăgu i, care
i-ar da ei, lui Daphne cea venit ă din rigol ă, o dat ă în
via ă o şansă. Dac ă şi-ar juca iscusit căr ile, s-ar c ăsători
cu unul din mo ştenitorii lor, ar duce o via ă
respectabilă, ar avea copii şi ar fi una din notabilităţile

aşezării. Daphne era c ât pe ce s ă izbucnească în râs.


Lady Daphne Candler – suna ca una din basmele lui
Elisabeth. Prea frumos, pentru a fi adev ărat.
Daphne se desprinse abrupt din vis ări şi i se adres ă
prietenei ei.
— Scoală-te, Dorothy! Nu mai boci aici! se r ăsti la
fată. Este de nesuportat, cum te compor i. Dar din
partea mea putem face schimb. Mergi tu cu so ii
Candler. Merg eu cu el…
Daphne arătă spre domnul Morrison.
Helen şi Gwyn îşi inură respira ia, în timp ce
doamna Candler abia putea s ă tragă aer în piept.
Dorothy ridică încet capul şi lăsă să se vadă fa a plânsă,
rumenă şi umflată. Domnul Morrison îşi încre i fruntea.
— Este un joc? Hai s ă schimbăm pomi şorul? Cine
spune că aş fi de acord s ă schimb fata? întrebă el furios.
Mi-a fost promisă aceasta!
Întinse mâna după Dorothy, care ipă îngrozită.
Daphne îl privi, iar pe fa a ei dr ăgu ă apăru o urm ă
de zâmbet. Ca din întâmplare, îşi trecu m âna prin
coafura sever ă şi desprinse o şuvi ă din p ărul ei ro şu,
strălucitor.
— Nu va fi spre dezavantajul dumneavoastr ă!
murmură ea, pe când bucla îi căzu peste umăr.
Dorothy se refugie în bra ele lui Helen.
Morrison zâmbi cu r ăutate, şi de data aceasta nu
purta masca.
— Ei, dacă este aşa… spuse el şi se pref ăcu c ă vrea s ă
îi ajute lui Daphne, s ă-şi prind ă la loc p ărul. O pisicu ă
roşcată. So ia mea va fi încântată. Şi desigur că îi vei fi o
slujnică supusă.

că Vocea
până şlui sun ă ca
i sunetul mătasea,
acestei voci dar
ar fiHelen
murd avea
ărit-o.senza ia
Se pare
că şi celelalte femei sim eau la fel. Doar doamna
Baldwin era imun ă la sentimente, de orice fel ar fi fost
ele. Îşi încre i dezaprobator fruntea şi p ăru să reflecteze
serios dac ă să accepte acest schimb. Dar apoi înmână
so ilor Carter hârtiile lui Daphne, gata pregătite.
Fata îşi ridică încă o dată scurt privirea, înainte de a-l
urma pe bărbat afară.
— Ei, domni şoară Helen? întrebă Daphne. M-am
purtat ca o lady?
Fără a spune un cuvânt, Helen o îmbră işă.
— Te iubesc şi mă rog pentru tine! îi şopti ea, c ând o
lăsă să plece.
Daphne râse.
— Mul umesc pentru dragoste. Dar rug ăciunile le
pute i uita spuse ea cu am ărăciune. Sta i să vede i mai
întâi, ce carte a scos din m ânecă pentru dumneavoastră
Dumnezeu.
Helen plânse în această noapte, până adormi, după ce
lipsise de la dineul familiei Baldwin, invoc ând motive
cam slabe. Dac ă ar fi putut, ar fi p ărăsit casa parohial ă
imediat şi s-ar fi culcat în grajd, învelindu-se în p ăturile
lui Daphne, pe care aceasta, în marea grab ă, le uitase. Îi
venea s ă ipe doar dac ă privea spre doamna Baldwin,
iar rug ăciunile reverendului erau ca o batjocorire a
acelui Dumnezeu pe care îl slujise tat ăl ei. Trebuia s ă
plece de aici! Dac ă ar fi putut s ă-şi permit ă să stea la
hotel! Şi dac ă ar fi c ăzut c ât de c ât cuviincios s ă-l
primească pe viitorul ei so acolo, f ără intermediar şi
fără damă de companie! Dar nu mai putea dura mult.

Dorothy şi so iiva
Mâine, Howard Candler sosireaînei.drum spre Haldon.
afla de erau
CEVA
ASEMĂNĂTOR IUBIRII…
Canterbury Plains
1852-1854
1

Gerald Warden şi caravana lui înaintară doar încet,


deşi Cleo şi tinerii c âini ciob ăneşti ineau oile într-o
mişcare alert ă. Dar Gerald trebuise s ă închirieze trei
vehicule pentru a putea s ă transporte toate mobilele şi
celelalte cump ărături spre Kiward Station, printre ele,
bineîn eles şi bogata dot ă în mobilier mic, argint ărie şi
lenjerie fin ă de mas ă şi de pat a Gwyneirei. În aceast ă
privin ă, lady Silkham nu a f ăcut economie şi s-a folosit
par ial şi de proviziile din propria dot ă. Gwyneira a
observat abia la despachetat c âte lucruri pre ioase,
nefolositoare în fond, împachetase mama ei în lăzi şi
coşuri – lucruri, care nu fuseser ă folosite în treizeci de
ani nici la Silkham Manor. Ce era s ă facă Gwyn cu ele
aici, la capătul pământului, era un mister, dar se pare c ă
Gerald aprecia aceste lucruri şi voia s ă le ia neap ărat
imediat la Kiward Station. Astfel, trei atelaje cu cai grei
şi cat âri se t ârau pe drumurile din Canterbury Plains,
devenite par ial mocirloase după ploaie, ceea ce întârzia
sensibil înaintarea. Acest lucru nu le convenea cailor de
călărie, vioi, Igraine trebuia inută încă de diminea ă în
frâu. Dar, spre propria ei mirare, Gwyneira nu se
plictisea deloc. Era vr ăjită de inuturile nesf ârşite prin
care c ălărea, de covorul de iarb ă mătăsoasă pe care oile
ar fi ad ăstat cu pl ăcere şi de priveli ştea din fundal a
Alpilor maiestuoşi. După ce în ultimele zile plouase din
nou, ast ăzi era o zi cam tot at ât de senin ă, ca la sosirea
lor, şi iar ăşi mun ii păreau at ât de aproape, c ă aveai
tendin a să întinzi m âna dup ă ei. Aici, aproape de
Christchurch, inutul era încă destul de plat, dar
devenea din ce în ce mai deluros. Era în primul r ând
păşune, care se întindea c ât vedeai cu ochii, doar din
când în când întreruptă de rânduri de tuf ăriş sau de
stânci, care ie şeau at ât de brusc din verdele paji ştii, de
parcă un copil uria ş le-ar fi aruncat la întâmplare. Din
când în când trebuiau trecute p âraie şi râuri, care însă
nu erau tumultuoase, ci se puteau trece f ără nicio
primejdie cu piciorul. Din c ând în când se ocoleau
dealuri nesemnificative – şi brusc erai recompensat cu
priveliştea unui mic lac cu apa limpede ca cristalul, în
care se oglindeau cerul şi st âncile din jur. După spusele
lui Warden, cele mai multe dintre aceste lacuri erau de
srcine vulcanic ă, dar ast ăzi nu mai existau vulcani

activi în regiune.
Pe alocuri, nu departe de lacuri şi râuri, se aflau
modeste case ale fermierilor, iar pe p ăşunile lor păşteau
oi. C ând coloni ştii îi observau pe c ălăre i, de cele mai
multe ori veneau din casele şi grajdurile lor, sperând să
mai schimbe o vorbă. Dar Gerald discuta doar pu in cu
ei şi nu accepta niciuna din invita ii de a se odihni şi a
se întrema.
— Dacă începem cu a şa ceva, nu ajungem nici
poimâine la Kiward Station, spuse el, c ând Gwyneira îl
apostrofă din cauza asprimii sale. Ea ar fi dorit s ă
arunce o privire într-una din aceste case de lemn,
drăgu e, fiindc ă presupunea c ă viitoarea ei casa ar ăta
cam la fel. Gerald opri de fiecare dat ă doar pentru scurt
timp pe malul unui râu sau pe lângă un tufăriş şi în rest
îi zori s ă meargă mai departe. Abia în seara primei zile
de drum se încartirui la o ferm ă, care era vizibil mai
mare şi mai îngrijită decât casele fermierilor de pe
drum.
— Familia Beasley este bine situată. Un timp, Lucas şi
fiul lor cel mare au avut acela şi profesor particular, iar
noi îi invit ăm din c ând în când, îi explic ă Gerald
Gwyneirei. Beasley a fost timp îndelungat pe mare, ca
prim subofi er de marin ă. Un excelent marinar. Însă nu
are m ână pentru cre şterea oilor, altfel ar fi mult mai
departe. Dar so ia lui voia neap ărat o ferm ă. Vine
probabil din zona rurală a Angliei. De aceea, Beasley îşi
încearcă norocul cu agricultura. Un fermier gentilom…
Din gura lui Gerald, aceast ă remarcă suna cam
depreciativ.
Dar apoi z âmbi. Cu accentul pe gentleman. Dar îşi pot

permite,
culturală asta e. Şăi pe
şi social aici. ăAnul
datorit lor, trecut
avem au ină via ă
puorganizat
chiar şi o vânătoare de vulpi.
Gwyneira îşi încre i fruntea.
— Nu spunea i că aici nu există vulpi?
Gerald zâmbi răutăcios.
— Asta a f ăcut s ă sufere pu in tot aranjamentul. Dar
fiii lui sunt călăre i iscusi i. Ei au dat tonul.
Gwyneira trebui s ă râdă. Acest domn Beasley p ărea
să fie un srcinal şi se pricepea la cai. Caii purs ânge,
care p ăşteau în padocul din fa a casei, erau desigur
importa i din Anglia, iar amenajarea drumului de acces
spre cas ă era de factur ă englezească veche. Beasley se
dovedi a fi un domn cu obrajii ro şii, bonom, care îi
amintea Gwyneirei vag de tat ăl ei. Şi el mai mult rezida
la ară decât să prelucreze p ământul cu m âna proprie,
dar îi lipsea iscusin a nobililor de la ară, dob ândită de-
a lungul genera iilor, s ă conducă ferma cu eficien ă
chiar şi din salon. Drumul de acces d ădea impresia de
elegan ă, dar gardurile de la p ăşunile cailor ar fi trebuit
vopsite. Gwyneira remarc ă şi faptul c ă păşunile erau
epuizate şi căzile pentru adăpat erau murdare.
Beasley păru că se bucură sincer de vizita lui Gerald.
Destupă imediat sticla cu cel mai bun whisky şi se
întrecu în complimente – c ând cu privire la frumuse ea
Gwyneirei, c ând cu privire la iscusin a câinilor
ciobăneşti şi calitatea l ânii oilor de Welsh-Mountain. Şi
so ia sa, o femeie îngrijită, de v ârstă medie, o primi pe
Gwyneira cu multă căldură.
— Trebuie s ă-mi povesti i de moda din Anglia! Dar
mai întâi vă arăt grădina mea. Am ambi ia de a cultiva

cei
dacmai
ă măfrumo şi trandafiri
întreceri, din siguran
milady! Cu Plains. Dar
ă a inu m ăcei
adus sup ăr
mai
frumoşi butaşi din gr ădina mamei dumneavoastră şi a i
fost tot drumul ocupată de îngrijirea lor!
Gwyneira trebui s ă înghită în sec. Nici m ăcar lady
Silkham nu se g ândise s ă îi dea fiicei sale buta şi de
trandafiri. Dar acum admir ă cuminte florile, care
semănau întru totul celor ale mamei şi ale surorii ei.
Doamna Beasley era s ă leşine c ând Gwyn, f ără să
bănuiască ceva, spuse acest lucru şi arunc ă din
întâmplare numele de Diana Riddleworth. Se pare c ă
era încoronarea carierei ei de cultivatoare de trandafiri
să fie comparată cu vestita soră a Gwyneirei. Gwyneira
o lăsă să savureze aceast ă bucurie. Ea însăşi precis c ă
nu va avea ambi ia de a o întrece pe doamna Beasley la
expozi iile horticole. Se interes ă mult mai mult de
plantele locale, care cre şteau în jurul gr ădinii îngrijite,
decât de trandafiri.
— Oh, sunt copaci Cabbage, explică doamna Beasley,
destul de dezinteresat ă, când Gwyneira ar ătă spre o
plantă asemănătoare palmierului. Arat ă ca un palmier,
dar se pare c ă face parte din liliacee. Cre şte ca
buruienile. Vede i să nu ave i prea multe în grădină,
drăgu ă. Nici din acesta…
Arătă spre un tufi ş în floare, care Gwyneirei îi plăcu
mai mult decât trandafirii doamnei Beasley. Florile sale,
de un ro şu aprins, str ăluceau şi formau un contrast
incitant fa ă de frunzele de un verde saturat; iar dup ă
ploaie, se deschiseseră splendid.
— Un rata, declar ă doamna Beasley. Cresc s ălbatici
pe toată insula. Nu pot fi distru şi. Trebuie tot timpul să

fiu nu îămi
meuatent ă nudeîntre
, seste mareîntre trandafiri.
folos. de ăcedinarul
Iar gr
Nu în elege unele
plante sunt îngrijite, iar altele îndepărtate.
După cum reie şi, tot personalul familiei Beasley
consta din maori. Doar pentru oi angajaser ă câ iva
aventurieri albi, care sus ineau c ă se pricep la oierit.
Gwyneira văzu pentru prima oară un băştinaş şi fu mai
întâi pu in speriat ă. Grădinarul doamnei Beasley era
mic de statur ă şi îndesat. P ărul îi era închis şi buclat,
pielea maronie, dar fa a îi era ur â ită de tatuaje – a şa i
se părea Gwyneirei. B ărbatului probabil c ă îi plăceau
ghirlandele şi col urile, c ăci îşi scrijelise în piele astfel
de motive, chiar dac ă procesul era dureros. C ând
Gwyneira se obi şnui cu aspectul lui, g ăsi că are un
zâmbet simpatic. Se şi pricepea la gesturi de polite e, o
salută cu o înclinare adâncă şi le inu doamnelor poarta
deschisă să poată trece. Îmbrăcămintea lui nu se
deosebea cu nimic de îmbrăcămintea slujitorilor albi,
dar Gwyneira presupuse că familia
Beasley îi impusese acest lucru. Înainte de apari ia
albilor, cu siguran ă că maori se îmbrăcau altfel.
— Î i mul umesc, George! îi spuse doamna Beasley
plină de bunăvoin ă, pe c ând George închidea poarta în
urma ei.
Gwyneira se miră.
— Îl cheam ă George? întrebă ea uimit ă. Aş fi crezut
că… dar oamenii dumneavoastr ă desigur c ă au fost
boteza i şi au primit nume englezeşti, nu-i aşa?
Doamna Beasley ridică din umeri.
— Sinceră să fiu, nici nu ştiu, recunoscu ea. Nu
mergem regulat la slujba religioasă. Ar fi de fiecare dată

o zi de ădrum
duminic la Christchurch.
in pentru noi şi pentruDe aceea. Încasei
personalul fiecare
un
scurt serviciu divin. Dar dac ă oamenii vin, fiindcă sunt
creştini sau fiindcă îi chem eu… habar nu am.
— Dar dacă îl cheamă George… insistă Gwyn.
— Ei, copil ă, numele acesta i l-am dat eu. Nu o s ă
învă niciodată limba acestor oameni. Deja numele lor
sunt pentru mine de nerostit. Iar pe el nu pare s ă-l
afecteze, nu-i aşa, George?
Bărbatul aprobă din cap şi zâmbi.
— Numele adevărat Tonganui! spuse el apoi şi arătă
spre sine, pe c ând Gwyneira tot mai p ărea consternată.
Înseamnă fiul zeului mării.
Nu suna prea creştineşte, dar Gwyneirei nu i se p ărea
că este un nume de nerostit. Hot ărî să nu schimbe în
niciun caz numele personalului ei.
— De fapt de unde ştiu maori limba englez ă? îl
întrebă ea pe Gerald a doua zi, c ând îşi continuară
drumul.
Familia Beasley nu prea voia s ă-i lase s ă plece, dar
în elesese că după lunga c ălătorie Gerald trebuia s ă
vadă de toate cele la Kiward Station. Nu puteau povesti
prea multe despre Lucas – în afar ă de obi şnuitele
osanale. Se pare c ă, pe timpul lipsei lui Gerald, nu a
părăsit ferma. Cel pu in nu le-a f ăcut so ilor Beasley
onoarea de a-i vizita.
Gerald p ăru în aceast ă diminea ă prost dispus. Cu o
seară înainte cei doi bărba i băuseră din plin whisky, pe
când Gwyneira, invocând lungul drum călare, pe care îl
parcurseseră şi cel care îi mai aştepta a doua zi, îşi luase
devreme r ămas-bun. Monologul doamnei Beasley

despre trandafiri
Christchurch, era un şom
o plictisise
c ă Lucas i ştia încă de
cultivat la
şi un
compozitor înzestrat, care în plus mai avea totdeauna
de împrumutat una din cele mai recente lucr ări ale
domnului Bulwer-Lytton şi a unor scriitori tot at ât de
geniali.
— Ah, maorii… relu ă Gerald nemul umit întrebarea.
Nu se ştie niciodat ă, ce în eleg şi ce nu. Tot timpul
prind c âte ceva de la st ăpânii lor, iar femeile transmit
aceste lucruri copiilor. Vor să fie ca noi. Asta ne este de
mare ajutor.
— Nu merg la şcoală? se interesă Gwyneira.
Gerald râse.
— Cine s ă-i înve e pe maori? Cele mai multe so ii de
colonişti sunt fericite dac ă reuşesc s ă le bage în cap
propriilor odrasle pu ină civiliza ie! E drept c ă există
câteva a şezăminte ale misionarilor, iar Biblia este
tradusă în limba maori. Dac ă sim i nevoia s ă predai
câtorva bastarzi negri englez ă de Oxford – eu nu te
împiedic!
Gwyneira nu sim ea de fapt acest imbold, dar poate
că se deschidea aici un domeniu de activitate pentru
Helen. Z âmbi c ând se g ândi la prietena ei, care tot mai
stătea la familia Baldwin, la Christchurch. Howard
O’Keefe încă nu se prezentase – dar vicarul Chester o
asigura în fiecare zi c ă acest lucru nu era îngrijorător.
Nu era nicidecum sigur, c ă vestea sosirii lui Helen
ajunsese la el şi apoi mai trebuia să şi poată pleca.
— Ce înseamnă să poată pleca? întrebase Helen. Nu
are personal la fermă?
Vicarul nu răspunse la această întrebare. Gwyn spera

că Gwyneira
pe prietenaera
ei nu o aşteptau
acum foarte surprize
mul umitnepl ăcute.
ă de noua ei
patrie. Acum, când se apropiau de Alpi, peisajul deveni
mai deluros şi mai divers, era însă în continuare un
inut plăcut şi ideal pentru creşterea oilor.
Spre pr ânz, Gerald îi comunică radiind de bucurie că
tocmai trecuser ă grani a spre Kiward Station şi că de
acum încolo se mi şcau pe teren propriu. Pentru
Gwyneira, acest inut era aidoma Gr ădinii Raiului:
iarbă în abunden ă, pentru animale ap ă potabilă bună,
curată, din c ând în când câ iva copaci şi chiar şi o
pădurice, care să dea umbră.
— După cum am spus, încă nu este totul defri şat,
explică Gerald, l ăsând să-i treac ă privirea peste
întinderi. Dar se poate l ăsa o parte din p ădure. Par ial
este lemn nobil, mult prea pre ios pentru a-l arde. Poate
chiar s ă devină cândva valoros. S-ar putea ca r âul să
poată fi folosit pentru plut ărit. Deocamdată lăsăm
copacii în picioare. Uite, acolo sunt primele oi! Se pune
întrebarea, ce caută animalele aici? Ar fi trebuit să fi fost
mânate de mult sus, în regiunea dealurilor.
Gerald îşi încre i fruntea. Intre timp, Gwyneira îl
cunoştea destul de bine, ca s ă ştie c ă acum medita la
pedepse groaznice pentru cei vinova i. De cele mai
multe ori nu avea re ineri să-şi etaleze aceste gânduri în
fa a ascult ătorilor, dar ast ăzi se ab inu. Poate fiindc ă
Lucas era cel care purta r ăspunderea acestei situa ii?
Nu voia s ă-şi denigreze fiul în fa a logodnicei sale –
chiar înainte de prima lor întâlnire?
Intre timp, Gwyneira abia mai putea suporta
încordarea. Voia să vadă casa – şi mai ales pe viitorul ei
so
râz.âPe
nd parcursul
le va veni ultimilor kilometri
în întâmpinare îşi imagina
din casa cum
principal ăa
unei ferme impozante ca aceea a so ilor Beasley. Intre
timp trecuseră deja de ni şte cl ădiri secundare de la
Kiward Station. Gerald l ăsase s ă ife ridicate
pretutindeni pe terenurile sale locuri de ad ăpost pentru
oi, precum şi ocoluri, unde se tundeau oile. Gwyneira
găsi acest lucru foarte în elept, dar se mir ă de
dimensiunile amenajărilor. În Wales, num ărul de patru
sute de oi de pr ăsilă a tat ălui ei era considerat ca fiind
mare. Dar aici se socoteau cu miile.
— Ei, Gwyneira, şi acum sunt curios ce vei spune!
Era după-amiaza târziu şi lui Gerald îi strălucea toată
fa a când îşi mână calul l ângă Igraine. Iapa îşi pusese
tocmai copita de pe drumurile pline de noroi pe un
drum întărit de acces, care ducea de la un mic lac pe
după o colin ă. Câ iva pa şi mai încolo se vedea cl ădirea
principală a fermei.
— Am ajuns, lady Gwyneira! spuse Gerald m ândru.
Bun venit la Kiward Station!
Gwyneira ar fi trebuit s ă fie preg ătită, dar totu şi, din
cauza surprizei, era c ât pe ce s ă cadă de pe cal. În fa a
ei, în str ălucirea soarelui, în mijlocul întinderii
nesfârşite de iarb ă şi în fa a culiselor Alpilor, v ăzu o
curte seniorială englezească. Nu at ât de mare ca
Silkham Manor şi cu mai pu ine turnule e şi clădiri
laterale, dar de altfel în orice privin ă asemănătoare. În
fond, Kiward Station era mai frumos, deoarece fusese
planificat perfect de un arhitect, în loc s ă fi fost f ăcute
schimbări şi ad ăugiri în repetate r ânduri, cum era cazul
celor mai multe re şedin e engleze şti. Cl ădirea era

ridicată din gresiemari,


Avea bovindouri şie, ial
cenupar ă cum
dupprev spusese
ăzute Gerald.
cu ferestre cu
mici balcoane; în fa ă se afla un drum lat de acces,
mărginit de straturi pentru flori, care însă nu erau încă
sădite. Gwyneira hot ărî să planteze tufi şuri de rata. Ar
da un aspect plăcut şi reconfortant fa adei şi mai erau şi
uşor de între inut.
Dar în rest totul i se p ărea un vis. Cu siguran ă că se
va trezi imediat şi va constata c ă nu a existat niciodat ă
acel joc ciudat de Black-Jack. În schimb, cu dota
rezultată din comer ul cu oile, tat ăl ei o m ăritase cu un
nobil oarecare din Welles şi acum urma s ă se instaleze
într-un conac din CardifF.
Doar personalul care se adunase în fa a portalului, ca
în Anglia, pentru a-i întâmpina pe st ăpâni, nu se
potrivea în peisaj. Servitorii purtau livrele, fetele din
casă şor uri şi scufii, dar pielea le era întunecată şi pe
multe fe e erau tatuaje.
— Bun venit, domnule Gerald! îl salut ă pe st ăpânul
lui un b ărbat îndesat, scund şi râse cu toată fa a lui lată,
care forma pânza ideală pentru tatuajele tipice. Cu un
gest larg cuprinse cerul, care era tot albastru, şi peisajul
luminat de soare. Şi bun venit, domni şoară! Vede i –
răngi străluceşte, cerul bucuros de sosire şi dăruieşte
papa, pământ, un z âmbet, fiindcă dumneavoastră păşi i
aici!
Gwyneira era impresionată de aceast ă primire caldă.
Spontan îi întinse micului bărbat mâna..
— Este Witi, servitorul nostru, îl prezent ă Gerald. Iar
aici este gr ădinarul nostru, Hoturapa, şi fetele din cas ă
şi de la bucătărie, Moana şi Kiri.
— Domnişoară… Gwa… ne…
Moana voia s ă facă o reveren ă şi să o salute pe
Gwyneira dup ă toate regulile, dar evident c ă numele
celtic era de nerostit pentru ea.
— Domnişoara Gwyn, scurt ă Gwyneira. Numi i-mă
pur şi simplu domnişoara Gwyn!
Nu îi fii greu s ă re ină numele personalului maori şi
se hotărî să înve e cât se poate de repede câteva expresii
de curtoazie pe limba lor.
Deci acesta era personalul. Gwyneirei i se p ărea cam
redus ca num ăr fa ă de o asemenea cas ă mare. Şi unde
era Lucas? De ce nu st ătea aici, pentru a o saluta şi a-i
ura bun venit?
— Unde este… — Începu Gwyneira s ă pună
întrebarea arz ătoare, referitoare la viitorul ei so , dar
Gerald i-o luă înainte.
Şi el p ăru să fie la fel de nemul umit ca şi Gwyn de
lipsa lui Lucas.
— Unde este fiul meu, Witi? Ar putea s ă-şi pun ă
fundul în mişcare pentru a o cunoa şte pe viitoarea lui
so ie… eh, voiam să spun… domnişoara Gwyn aşteaptă
cu nerăbdare ca el să-şi prezinte omagiile…
Servitorul zâmbi.
— Domnul Lucas plecat c ălare, control p ăşuni.
Domnul James spus, trebuie cineva de la cas ă aprobat
material pentru ocol cai. A şa că acum caii nu stau acolo.
Domnul James foarte sup ărat. De aceea plecat domnul
Lucas.
— În loc s ă-i întâmpine pe tat ăl şi pe mireasa lui?
începe bine! o trânti Gerald.
Dar Gwyneira g ăsi că este scuzabil. Nu ar fi avut o

îngrăădit,
clip careşte,
de lini eraăsigur.
nudac Igraine
Iars-ar fi aflatde
un drum pecontrol,
un izlaz
călare peste paji şti, se potrivea mult mai bine cu
imaginea bărbatului visat dec ât cititul şi cântatul la
pian.
— Ei da, Gwyneira, nu ne r ămâne altceva de f ăcut,
decât să avem r ăbdare, se linişti Gerald în cele din
urmă. Dar poate c ă nici nu este aşa de r ău, în Anglia nu
l-ai fi întâlnit pentru prima oar ă pe viitorul t ău so ,
îmbrăcată în costum de călărie şi cu părul despletit…
El personal era de p ărere c ă Gwyneira era
încântătoare cu buclele care iar ăşi se desprinseser ă pe
jumătate şi cu fa a uşor îmbujorată de călăritul sub
soare, dar s-ar putea ca Lucas s ă vadă altfel lucrurile…
— Kiri î i va ar ăta acum camera ta şi te va ajuta s ă te
speli şi să- i aranjezi p ărul. Ne întâlnim cu to ii peste o
oră la ceai. Până la ora cinci, fiul meu ar trebui să fie aici
– în general nu îşi lunge şte drumurile c ălare. Deci
prima voastră întâlnire va avea loc într-un mod at ât de
stilat cum nu s-ar putea mai bine.
Dorin ele Gwyneirei erau altele, dar se supuse
situa iei inevitabile.
— Poate lua cineva bagajul meu? întrebă ea, privind
personalul. O nu, este prea grea pentru tine, Moana. Î i
mul umesc, Hotaropa… Hoturapa? Iart ă-mă, de acum
încolo o s ă re in. Cum se spune de fapt pe limba maori
mulţumesc, Kiri?
Helen r ămăsese far ă tragere de inim ă la familia
Baldwin. Oricât îi era de neplăcută această familie, până
la sosirea lui Howard nu avea nicio alternativ ă. Deci îşi
dădu silin a să fie prietenoas ă. Îi oferi reverendului

Baldwin să scrie textele


ducă la tipografie. pentru foaia
Pe doamna bisericeasc
Baldwin o degrevă şi ăsăde
le
nişte cump ărături şi încercă să fie util ă în menaj,
preluând mici munci de cusut şi supraveghind lec iile
lui Belinda. Aceast ă ultimă sarcină o făcu în cel mai
scurt timp persoana cea mai ur âtă din cas ă. Fetei nu îi
convenea deloc s ă fie supravegheat ă şi se pl ânse de
fiecare dată mamei ei. Helen observă cu claritate c ât de
slabe trebuie să fi fost cadrele de învă ământ din şcoala
care tocmai se deschisese la Christchurch. Se g ândi s ă
se prezinte pentru un post acolo, în cazul în care treaba
cu Howard nu va func iona. Dar vicarul Chester îi făcu
în continuare curaj: putea s ă dureze p ână afla O’Keefe
de sosirea ei.
— Ei da, Candlerii sigur c ă nu îi vor trimite un sol la
fermă. Probabil a şteaptă până vine la Haldon, la
cumpărături, iar asta poate dura c âteva zile. Dar dac ă
aude că sunte i aici, va veni, sunt sigur!
Pentru Helen, aceasta era încă o informa ie care s ă o
pună pe gânduri. Intre timp se obi şnuise cu g ândul c ă
Howard nu locuia în imediata apropiere a localit ă ii
Christchurch. Era clar că Haldon nu era o suburbie a lui
Christchurch, ci un oraş de sine stătător, aflat tot în plin
avânt. Helen se putea obi şnui şi cu asta. Dar acum
vicarul vorbea de faptul c ă ferma lui Howard era în
afara localită ii Haldon. Deci unde va tr ăi ea? Ar fi vrut
să vorbească cu Gwyn despre acest lucru; poate ar fi
putut s ă-l trag ă pe domnul Gerald al ei pe neobservate
de limb ă. Dar Gwyn plecase ieri la Kiward Station.
Helen nu avea habar c ând şi dac ă o va revedea pe
prietena ei.

program. în după-amiaza
Cel pu inDoamna Godewindaceasta avea cevaşipl ăformal
repetase cut în
invita ia şi la ora ceaiului tr ăsura cu domnul Jones pe
capră aştepta să o ia pe Helen. Jones o întâmpină cu fa a
radiind de bucurie şi o ajută să urce în trăsură. Reu şi s ă
îi fac ă un compliment pentru noua ei rochie de dup ă-
amiază, de culoare liliachie. Apoi, pe tot parcursul
drumului, îi ridică lui Elisabeth osanale.
— Miss a noastr ă a devenit alt om, domni şoară
Davemport, nu v ă vine s ă crede i. Pare s ă întinerească
zi de zi, r âde şi glume şte cu fata. Iar Elisabeth este un
copil at ât de încântător, tot timpul gata s ă preia ceva
din munca so iei mele şi tot timpul este binedispusă. Şi
ştie s ă citească fata! Pe sufletul meu, dac ă pot s ă fac
cumva, găsesc ceva de muncit în cas ă, atunci c ând
micu a îi citeşte doamnei Godewind. O face cu o voce şi
o intona ie at ât de frumoase – ai impresia c ă faci parte
din poveste.
— Elisabeth nu uitase nici lec iile de servit şi de
comportament la mas ă, date de Helen. Cu îndemânare
şi grij ă turna ceaiul şi servea pr ăjiturile; în acest timp
arăta încântător în noua ei rochie albastr ă şi cu scufi a
albă.
Plânse însă când auzi de Laurie şi Mary şi păru să
în eleagă mai mult din povestea lui Daphne şi Dorothy,
redată de Helen într-o versiune mai moderată, dec ât ar
fi presupus aceasta. E drept c ă Elisabeth era o visătoare,
dar şi pe ea o aduseser ă de pe str ăzile Londrei. Acum
plânse lacrimi fierbin i pentru Daphne şi arătă cea mai
mare încredere fa ă de noua ei st ăpână, pe care o
imploră să ajute.

pe— Nu putem
Daphne? s ă-l trimitem
Şi gemenele? V ă pe domnul
rog, doamnJones s ă o ia
ă Godewind,
găsim cu siguran ă muncă pentru ele. Trebuie s ă se
poată face ceva!
Doamna Godewind clătină din cap.
— Din p ăcate nu, feti o. Ace şti oameni au încheiat
contracte de munc ă cu orfelinatul, ca şi mine. Fetele nu
pot pur şi simplu să fugă.
Şi am ajunge în mare încurcătură, dac ă le-am mai şi
ajuta! îmi pare i r ău, draga mea, dar fetele trebuie s ă
vadă singure cum supravie uiesc.!
Trebuie s ă spun c ă pe baza celor afirmate de
dumneavoastră – doamna Godewind i se adres ă lui
Helen – nu prea îmi fac griji pentru micu a Daphne. Ea
va răzbate. Dar gemenele… oh, este trist. Mai toarnă-ne
ceai, Elisabeth. S ă spunem o rug ăciune pentru ele,
poate că vor fi ajutate măcar de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu f ăcu căr ile pentru Helen, în timp ce
ea st ătea în salonul pl ăcut al doamnei Godewind şi
savura pr ăjiturile pentru ceai din brutăria domnului şi
doamnei Melaren. Vicarul Chester o a ştepta emo ionat
în fa a casei familiei Baldwin, c ând Jones îi inu lui
Helen deschisă uşa trăsurii.
— Unde a i fost, domni şoară Davemport? Aproape
că am renun at deja la speran a de a v ă putea prezenta
încă astăzi. Ar ăta i deosebit de dr ăgu ă, de parc ă a i fi
presim it! Veni i repede! în salon v ă aşteaptă domnul
O’Keefe.
Portalul de la Kiward Station ducea mai întâi într-un
hol de intrare spa ios, în care oaspe ii puteau s ă-şi
depună hainele şi doamnele s ă-şi aranjeze repede

coafura.
oglinzi şi Gwyneira bolădeamuzat
observ
cu obligatorul argint ăpentru
un dulap
c ăr i cu
de
vizită. Oare cine îşi prezenta aici at ât de formal
omagiile? De fapt ar trebui s ă te gândeşti că nu veneau
oaspe i neanun a i şi cu atât mai pu in străini. Şi dacă se
rătăcea într-adevăr un str ăini încoace – a şteptau oare
Lucas sau tat ăl său până ce fata în cas ă îl anun a pe
Witi, care la r ândul lui îi înştiin a pe st ăpânii casei?
Gwyneira se gândi la familiile fermierilor, care veniseră
în fug ă din case, doar ca s ă vadă nişte str ăini trec ând
călare şi la entuziasmul evident al familiei Beasley,
când le f ăcuseră o vizită. Nu întrebase nimeni de căr ile
lor de vizit ă. Nici maori nu cuno şteau, probabil,
schimbul de c ăr i de vizit ă. Gwyneira se întrebă cum i-
ar fi explicat Gerald lui Witi.
Din holul de la intrare se deschidea o sal ă de primire,
deocamdată pu in mobilată – şi aceasta modelat ă după
sensul şi utilitatea celor din cur ile senioriale britanice.
Oaspe ii puteau s ă aştepte aici într-o atmosferă plăcută,
până ce st ăpânul casei îşi făcea timp pentru ei. Un
cămin şi un bufet cu vesel ă de ceai se aflau deja acolo,
fotolii şi sofale potrivite tocmai adusese Gerald din
Anglia. Va ar ăta dr ăgu , dar pentru Gwyneira era o
enigmă la ce ar putea folosi.
Kiri, fata maori, o conduse repede în salon, care era
deja amenajat cu mobilier greu, vechi, englezesc. Dac ă
nu ar fi fost u şa pe jum ătate deschis ă spre o teras ă
mare, ar fi fost de-a dreptul întunecat. În orice caz nu
era aranjat dup ă cea mai nou ă modă, mobilele şi
covoarele intrau mai degrabă în categoria antichită ilor.
Poate dota mamei lui Lucas? Dac ă da, familia lui

aşteptat.s ăPutea
trebuie fi fostfibogat ă. Dar
Gerald acest lucru
un cresc eraoi
ător de oricum de
plin de
succes, pe timpuri cu siguran ă un marinar curajos şi
desigur cel mai iscusit juc ător de c ăr i pe care l-a dat
vreodată colonia de v ânători de balene. Dar ca s ă a şezi
o cas ă, precum Kiward Station, în plin ă sălbăticie, î i
trebuiau mai mul i bani dec ât ce se putea c âştiga prin
vânătoarea de balene şi comer ul cu oi. Precis c ă aici se
afla şi moştenirea doamnei Warden.
— Veni i, domni şoară Gwyn? întrebă Kiri
prietenoasă, dar pu in îngrijorată. Eu s ă ajut, dar şi ceai
să fac, şi să servesc. Moana nu bună cu ceaiul, este mai
bine, noi gata, înainte să lase să cadă ceaşcă.
Gwyneira râse. Moana putea fi scuzată pentru asta.
— Eu voi turna de această dată ceaiul, explică ea fetei
mirate. Veche tradi ie englezeasc ă. Am exersat ani de
zile. Face parte din lucrurile pe care trebuie s ă le ştii
neapărat pentru a putea să te mări i.
Kiri o privi cu fruntea încre ită.
— Dumneavoastră gata pentru b ărbat, dacă face i
ceai? La noi important sângerarea…
Gwyneira se îmbujoră la fa ă. Cum putea Kiri s ă
vorbească atât de deschis despre ceva despre care nu se
putea vorbi! Pe de alt ă parte, Gwyneira era
recunoscătoare pentru fiecare informa ie. S ângerarea
lunară era condi ia pentru o căsnicie – asta era valabil şi
pentru cultura ei. Gwyneira îşi mai amintea exact cum
suspinase mama ei când acest lucru i s-a întâmplat şi ei.
Oh, copil ă, a spus ea, acum te ajunge şi acest blestem.
Va trebui să căutăm un bărbat pentru tine.
Dar nu îi explicase nimeni fetei cum se legau

lucrurile. ândi la îş
când se gGwyneira fai opri pornirea
a mamei ei de
dacaăchicoti
s-ar fiisteric,
pus
asemenea întrebări. C ând Gwyn amintise o dat ă nişte
posibile paralele cu c ăldurile c ă elelor, lady Silkham
cerse s ărurile de mirosit şi se retr ăsese toat ă ziua în
camera ei.
Gwyneira o c ăută din ochi pe Cleo, care bine în eles
că o urm ă. Lui Kiri, acest lucru i se p ărea pu in ciudat,
dar nu spuse nimic.
Din salon urca o scară lată, răsucită, spre camerele de
locuit ale familiei. Spre surprinderea ei, camera
Gwyneirei era deja complet aranjată.
— Camera a fost pentru so ia de la domnul Gerald, îi
explică Kiri, dar apoi murit. Camera totdeauna goal ă.
Dar acum domnul Lucas f ăcut gata pentru
dumneavoastră!
— Domnul Lucas a aranjat camera pentru mine?
întrebă Gwyneira uimită.
Kiri dădu afirmativ din cap.
— Da. Ales mobile din magazie şi trimis după… cum
zice? Pânză pentru geam…?
— Perdele, Kiri, o ajut ă Gwyneira, care nu mai
contenea cu miratul. Mobilele defunctei doamne
Warden erau din lemn deschis, covoarele în culorile roz
antic, bej şi albastru. La acestea Lucas sau altcineva
asortase perdele din m ătase albastr ă şi de culoare roz
antic, cu tiv bej şi le drapase iscusit în fa a ferestrelor şi
a patului ei. Lenjeria de pat era din p ânză de în, alb ă ca
neaua; o cuvertur ă de zi f ăcea culcuşul confortabil.
Lângă dormitor era o garderob ă şi un mic salon, şi
acesta amenajat cu foarte mult gust cu mici fotolii, o

mas ă pentru
pervazul ceai şse
căminului i aflau
un dulobiăşpior pentru
nuitele rame cusut. Pe
de argint,
sfeşnice şi farfurioare. Într-una din rame era
dagherotipul unei femei suple, cu p ăr deschis.
Gwyneira luă poza în m ână şi o privi cu aten ie. Gerald
nu exagerase. Defuncta lui so ie fusese de o frumuse e
desăvârşită.
— Dumneavoastră acum schimbat, miss Gwyn?
insistă Kiri.
Gwyneira d ădu aprobator din cap şi se apuc ă,
împreună cu fata maori, s ă despacheteze cufărul. Plin ă
de respect pentru nobilele materiale, Kiri scoase
îmbrăcămintea de gală şi de după-amiază a Gwyneirei.
— Atât de frumos, domni şoară Gwyn! At ât de neted
şi moale! Dar dumneavoastr ă sub ire, domni şoară
Gwyn. Nu bun pentru făcut copii!
Kiri chiar c ă spunea lucrurilor pe nume. Gwyneira îi
explică râzând că nu era chiar a şa de sub ire, ci acest
aspect se datora corsetului pe care îl purta. Pentru
rochia de m ătase, pe care o alesese, corsetul trebuia
strâns şi mai mult. Kiri se str ăduia din r ăsputeri, după
ce Gwyneira îi arătase manevr ările necesare, dar
evident c ă avea scrupule s ă îi cauzeze dureri noii ei
stăpâne.
— Nu face nimic, Kiri, sunt obi şnuită, gemu Gwyn.
Mama mea spunea totdeauna: cine vrea s ă fie
frumoasă, trebuie să sufere.
Acest lucru, Kiri p ăru să-l în eleagă. Cu un r âs jenat,
îşi duse mâna la fa a tatuată.
— Aha, a şa! Este ca mokcu, da? Numai în fiecare zi
din nou!

eraGwyneira aprob
tot at ât de ă. De fapt
nenatural şa era. Talia
ă şi adureroas ă ca ei de viespe
podoaba de
neşters de pe fa a lui Kiri. Aici, în Noua Zeeland ă,
Gwyn avea de g ând să facă aceste obiceiuri mai lejere.
Una din fete trebuia s ă înve e să-i lărgească rochiile,
atunci nu mai trebuia s ă se chinuie chiar a şa când îşi
punea corsetul. Iar dacă devenea gravidă…
Kiri o ajută cu pricepere s ă-şi îmbrace rochia albastră
de mătase, dar se împotmoli la coafur ă. Era o sarcin ă
grea s ă-i descurce Gwyneirei p ărul buclat, iar s ă i-l
prindă, era şi mai greu. În cele din urm ă, Gwyn ajut ă
din plin, iar dac ă rezultatul nu corespundea regulilor
stricte ale artei coafatului şi Helen ar fi fost f ără niciun
dubiu îngrozită, Gwyneira g ăsi că este foarte
atrăgătoare. Reuşise s ă îmblânzească cea mai mare
parte a podoabei ei capilare de un ro şu auriu; cele
câteva şuvi e rebele care îi încadrau chipul, f ăcură ca
trăsăturile ei s ă fie mai moi, mai feciorelnice. Pielea lui
Gwyn str ălucea dup ă călăritul sub soare, ochii ei
ardeau în aşteptare.
— A sosit între timp domnul Lucas? o întrebă ea pe
Kiri.
Fata dădu din umeri. De unde era s ă ştie: Doar fusese
tot timpul aici, cu Gwyneira.
— Cum este domnul Lucas, Kiri?
Gwyn ştia c ă mama ei ar fi certat-o sever pentru
această întrebare. Nu inci i personalul s ă clevetească
despre stăpâni. Dar Gwyneira nu se putu stăpâni.
Kiri ridică în acela şi timp umerii şi sprâncenele, ceea
ce arăta hazliu.
— Domnul Lucas? Nu ştiu. Este pakeha. Pentru mine

to i la fel.
niciodat ă îEra evident
ntrebarea ă fata
ceccalit ă i maori şi pusese
nu- au
deosebite st ăpânitînc
ei.ă
Dar apoi, când observă expresia decep ionată de pe fa a
Gwyneirei, mai reflect ă o dat ă. Domnul Lucas… este
drăgu . Nu ipat niciodat ă, nu sup ărat. Dr ăgu . Doar
cam sub ire.

Helen abia ştia ce se întâmplă, dar în niciun caz nu


mai putea s ă amâne prima întâlnire cu Howard
O’Keefe. Emo ionată, îşi netezi rochia şi îşi trecu
mâinile prin p ăr. Să-şi scoat ă pălărioara sau s ă o lase?
Oricum, era o oglind ă în camera de primire a doamnei
Baldwin, iar Helen arunc ă nesigură o privire spre ea,
încă înainte de a-l examina pe b ărbatul de pe sofa.
Acesta era întors cu spatele spre ea, garnitura de fotolii
a lui doamna Baldwin era îndreptată spre c ămin. Astfel
Helen avea cel pu in timp s ă arunce o scurtă privire, pe
furiş, asupra figurii lui, înainte de a se face remarcat ă.
Howard O’Keefe era masiv şi încordat. Vizibil re inut,
balansa în mâinile sale mari, pline de b ătături, o ceşcu ă
cu peretele sub ire, din serviciul de ceai al doamnei
Baldwin.
Helen voia deja s ă-şi dreag ă vocea, pentru a atrage
aten ia so iei pastorului şi a vizitatorului ei. Dar apoi o
observă doamna Baldwin. So ia pastorului z âmbi f ără
nicio expresie, ca întotdeauna, dar în aparen ă
prietenoasă.
— Oh, aici este, domnule O’Keefe! Vede i, ştiam eu
că nu va lipsi mult ă vreme! Intra i, domni şoară

Davemport!
Vocea doamnei să vă prezint
VreauBaldwin pe cineva!
suna aproape glume .
Helen se apropie. Bărbatul se ridică atât de abrupt de
pe sofa, c ă era c ât pe ce s ă măture de pe m ăsu ă
serviciul de ceai.
— Domnişoară… eh, Helen?
Helen trebuia s ă-şi ridice ochii c ătre viitorul ei so .
Howard O’Keefe era mare şi greu – nu gras. Dar cu
osatura puternică. Iar fa a îi era mai degrab ă dură, dar
nu lipsit ă de simpatie. Pielea bronzat ă şi tăbăcită
povestea despre ani lungi de munc ă grea în aer liber.
Era str ăbătută de riduri ad ânci, care indicau o mimic ă
vie, chiar dac ă acum tr ăsăturile sale nu ar ătau dec ât o
expresie de mirare sau chiar de admira ie. În ochii s ăi
de un albastru de o el se citea apreciere favorabil ă –
Helen părea s ă-i placă. Ea remarcă în primul rând părul
lui; era închis, plin şi tăiat foarte ordonat. Probabil c ă
înainte de prima întâlnire cu viitoarea lui so ie făcuse o
vizită la bărbier. Ce-i drept, părul se r ărea pe la t âmple.
Howard era cu mult mai în vârstă decât îşi închipuise
Helen.
— Domnule… domnule O’Keefe… spuse ea cam f ără
voce, şi ar fi vrut să-şi de palme pentru asta.
Doar el o numise domnişoara Helen, aşa că ar fi putut
să-i spună şi ea imediat domnule Howard.
— Eu… eh, ei bine, acum sunte i aici! remarc ă
Howard cam brusc. Aceasta… a fost o surpriză!
Helen se întrebă dacă era spus ca reproş. Se îmbujoră
la fa ă.
— Da… Situa ia. Dar… dar mă bucur să vă cunosc.
Ea îi întinse mâna lui Howard, iar acesta o prinse şi o
scutură cu o puternică strângere de mână.
— Şi eu m ă bucur. Îmi pare r ău, că a trebuit s ă
aştep i.
„Ah, la asta s-a referit!” Helen zâmbi uşurată.
— Nu face nimic, domnule Howard. Mi s-a spus c ă s-
ar putea să dureze până afla i de sosirea mea. Dar acum
sunte i aici.
— Acum sunt aici.
Acum zâmbi şi Howard, ceea ce făcu ca fa a s ă-i par ă
mai moale şi mai atr ăgătoare. Dup ă stilul cizelat din
scrisori, Helen se aşteptase la o conversa ie mai elevată.
Dar bine, poate era timid. Helen prelu ă conducerea
discu iei.
— De unde exact veni i, domnule Howard? Credeam
că Haldon se afl ă aproape de Christchurch. Dar este
probabil un ora ş de sine st ătător. Iar ferma
dumneavoastră se află în afara lui.
— Haldon de află la Lacul Benmore, explică Howard,
de parc ă acest lucru i-ar spune lui Helen ceva. Nu ştiu
dacă se poate numi oraş. Dar exist ă câteva pr ăvălii.
Pute i cump ăra acolo cele mai importante lucruri. Ceea
ce este necesar, deci.
— Şi cât de departe este p ână acolo? se interes ă
Helen şi i se păru că se poartă prosteşte.
Stătea aici cu un b ărbat, cu care probabil c ă se va
căsători şi vorbeau despre distan e şi prăvălii de la ară.
— Două zile de mers cu c ăru a, spuse dup ă o scurt ă
gândire Howard.
Helen ar fi preferat un r ăspuns în kilometri, dar nu
voia s ă mai continue. R ămase t ăcută, ceea ce avu ca
rezultat o pauz ă penibilă. Apoi, Howard îşi drese

glasul.
— Şi… a i avut o călătorie plăcută?
Helen r ăsuflă uşurată. În sfârşit o întrebare la care
putea răspunde. Descrise călătoria cu fetele.
Howard încuviin ă din cap.
— Îhî, o călătorie lungă…
Helen sper ă că el va povesti ceva despre propria lui
emigrare, dar el rămase tăcut.
Din fericire li se al ătură vicarul Chester. În timp ce îl
salută pe Howard, Helen g ăsi în sfârşit timp s ă tragă
aer şi să-l privească mai îndeaproape pe viitorul ei so .
Fermierul era îmbrăcat simplu, dar curat. Purta
pantaloni de piele, cu care c ălărise desigur de multe ori
şi, peste o c ămaşă albă, o jachet ă din material
impregnat. O cataram ă de curea din alam ă, superb
împodobită, era singura pies ă de valoare a costuma iei
sale. Afară de asta, purta un lăn işor de argint la g ât, de
care at ârna o pietricică verde. Ţinuta lui fusese rigidă şi
nesigură, dar acum se relax ă şi deveni dreaptă şi sigură
de sine. Mi şcările lui devenir ă mai ml ădioase, erau
aproape gra ioase.
— Mai povesti i domni şoarei Helen de ferma
dumneavoastră! îl încurajă vicarul. Despre animale,
despre casă…
O’Keefe ridică din umeri.
— Este o cas ă frumoasă, domni şoară. Foarte solid ă,
am construit-o eu însumi. Iar animalele… avem un
catâr, un cal, o vac ă şi câteva g ăini. Şi, bine în eles, oi.
Cam o mie.
— Sunt… sunt multe, remarc ă Helen şi şi-ar fi dorit
să fi ascultat cu mai mare aten ie pove ştile f ără sfârşit

ale Gwyneirei
spunea ea că arereferitoare la crealşterea
domnul Gerald ei? oilor. C âte oi
— Nu sunt multe, domnişoară, dar se vor înmul i. Iar
pământ exist ă destul, se va face treaba. Şi acum… cum
procedăm?
Helen îşi încre i fruntea.
— Ce facem cum, domnule Howard? întrebă ea şi
duse m âna la o şuvi ă de păr, care se desprinsese din
coafura severă.
— Ei da… Howard se juc ă fâstâcit cu cea de-a doua
ceaşcă de ceai. Chestia cu c ăsătoria…
În cele din urm ă, cu acordul Gwyneirei, Kiri se
retrase la buc ătărie, pentru a o ajuta pe Moana. Gwyn
petrecu ultimele minute dinaintea ceaiului cu o
inspec ie am ănun ită a încăperilor ei. Totul era
amenajat excelent, p ână la articolele de toalet ă din
garderobă, alese cu o grij ă plină de dragoste. Gwyneira
admiră pieptene din filde ş cu perii asortate. S ăpunul
mirosea a trandafiri şi cimbru – desigur nu era un
produs al tribului autohton maori; săpunul trebuia să fi
fost din Christchurch sau chiar să fi fost importat direct
din Anglia. O ce şcu ă din salon, care era umplut ă cu
petale uscate de flori, emana mirosuri pl ăcute. F ără
nicio îndoială, nici chiar o gospodin ă perfectă de talia
mamei sau a surorii ei Diana nu ar fi putut aranja
camera mai îmbietor ca… Lucas Warden? Gwyneira
pur şi simplu nu- şi putea închipui c ă persoana c ăreia i
se datorau toate aceste lucruri minunate era un b ărbat!
Între timp abia mai suporta încordarea. Îşi spunea c ă
nu trebuie s ă aştepte p ână la ora ceaiului; poate c ă
Lucas şi Gerald st ăteau de mult în salon. Gwyneira îşi

ăută drumul
ccovoare prinpâholurile
pre ioase şi saloanele
nă la trepte acoperite
– şi auzi voci cu
enervate,
care r ăsunau din camerele de locuit prin jum ătatea
casei.
— Po i să-mi spui de ce trebuia s ă controlezi aceste
păşuni tocmai astăzi? tună Gerald. Nu ai fi avut timp şi
mâine? Micu a va crede că nu te interesează!
— Te rog s ă mă scuzi, tat ă. Vocea era lini ştită şi
cultivată. Dar domnul Mckenzie nu a vrut s ă mai
aştepte. Şi era urgent. Caii au scăpat deja de trei ori…
— Caii au f ăcut ce? zbier ă Gerald. Au sc ăpat de trei
ori? înseamnă că am plătit oamenii mei timp de trei zile
ca să-şi prind ă din nou caii? De ce nu ai intervenit mai
devreme? Cu siguran ă că Mckenzie voia s ă repare
imediat, nu-i a şa? Şi fiindc ă suntem deja la tema
staulelor – de ce la Lyttelton nu a fost preg ătit nimic
pentru oi? F ără viitoarea ta so ie şi c âinii ei, ar fi trebuit
să-mi petrec noaptea păzind personal animalele!
— Am avut mult de f ăcut, tată. Doar trebuia terminat
portretul mamei pentru salon. Şi trebuia s ă mă ocup de
încăperile lui lady Gwyneira.
— Lucas, c ând vei învă a oare c ă picturile în ulei,
spre deosebire de cai, nu fug! Iar în ceea ce prive şte
încăperile Gwyneirei… tu le-ai amenajat?
Gerald p ăru că în elege acest lucru tot at ât de pu in,
ca şi Gwyneira.
— Cine să o fi făcut? Una din fetele maori? Atunci am
fi găsit, desigur, rogojini din frunze de palmier şi o
vatră deschisă!
Lucas păru la r ândul lui pu in enervat. E drept, doar
atât cât îşi permitea un gentleman să o facă în societate.

Gerald S ăă. sperăm că va şti să aprecieze acest


suspin
— Da, bine.
lucru. Dar hai s ă nu ne mai cert ăm, trebuie s ă coboare
în fiecare clipă…
Gwyneira hotărî că acest moment este cuv ântul-
cheie. Cu pas m ăsurat, umerii drep i şi capul ridicat,
coborî treptele. Asemenea scene repetase zile întregi
pentru balul ei de debutant ă. Acum, în sfârşit, putea s ă
se folosească de aceste cunoştin e.
După cum era de a şteptat, b ărba ii din salon
rămăseseră fară cuvinte. Pe fundalul treptelor
întunecate, silueta fin ă a Gwyneirei, îmbrăcată în
mătase bleu-deschis, p ărea s ă fi ie şit dintr-un tablou
pictat în ulei. În lumina lum ânărilor din salon fa a îi
strălucea, şuvi ele de p ăr, care o încadrau, p ăreau a fi
esute din aur şi cupru. În jurul gurii juca un z âmbet
sfios. Plecase pu in ochii, ceea ce însă nu o împiedica să
privească pe sub genele lungi, ar ămii. Trebuia pur şi
simplu s ă arunce o privire asupra lui Lucas înainte de
a-i fi fost prezentată oficial.
Ceea ce v ăzu o f ăcu să-i fie greu s ă p ăstreze o inută
demnă. Era c ât pe ce s ă caşte ochii şi gura, pentru a se
holba la acest exemplar desăvârşit al speciei masculine.
Gerald nu exagerase în descrierea lui Lucas. Fiul lui
era prototipul unui gentleman şi în plus înzestrat cu
toate atributele frumuse ii masculine. T ânărul era înalt,
depăşindu-l cu mult pe Gerald, era suplu, dar
musculos. Nu avea nimic din blegeala t ânărului
Barrington sau din gingăşia lipsită de putere a vicarului
Chester. F ără doar şi poate Lucas Warden f ăcea sport,
chiar dac ă nu at ât de excesiv, ca s ă fi avut corpul plin

de
erapachetele
pătrunsă de
de mu şchidar
spirit, aleera
unui
maiatlet.
ales Fa îngust
a luiional
propor ă şăi
nobilă. Gwyneirei îi amintea de statuile zeilor greci,
care m ărgineau drumul spre gr ădina de trandafiri a
surorii ei Diana. Buzele lui Lucas erau arcuite fin, nici
prea late şi senzuale, nici prea înguste şi str ânse. Ochii
îi erau limpezi şi de un cenu şiu at ât de intens, cum
Gwyneira nu mai v ăzuse niciodată. De cele mai multe
ori, ochii cenu şii dădeau într-un albastru, dar ochii lui
Lucas d ădeau impresia de parc ă s-ar fi amestecat doar
culorile negru şi alb. P ărul blond deschis, pu in cre , îl
purta t ăiat scurt, cum era moda în saloanele engleze şti.
Lucas era îmbrăcat conform uzan elor, alesese pentru
această întâlnire un costum din trei piese, dintr-un
postav de cea mai bun ă calitate. La acesta asortase
pantofi negri, lucitori.
Când Gwyneira se apropie, îi zâmbi. Fa a lui deveni
şi mai atrăgătoare. Dar ochii rămăseseră inexpresivi.
Î n cele din urm ă se înclină şi apuc ă mâna Gwyneirei
cu degetele sale lungi, suple, pentru a schi a o perfect ă
sărutare de mână.
— Doamna mea… sunt încântat.
Howard O’Keefe o privi pe Helen mirat. Era evident
că nu în elegea de ce întrebarea lui o lăsase mută.
— Cum… cum a şa cu c ăsătoria? se b âlbâi ea în cele
din urmă. Eu… eu am crezut…
Helen trase de o şuvi ă de păr.
— Iar eu credeam c ă a i venit ca s ă vă căsători i cu
mine, spuse Howard şi păru aproape sup ărat. Nu ne-
am în eles oare?
Helen clătină din cap.

— Da,
Nici… nicisigur ă da.
nu şctim Darunul
nimic totuldespre at ât de
vine altul. brusc.
De… de
obicei se întâmplă aşa, că bărbatul îi face viitoa…
viitoarei sale so ii curte, iar apoi…
— Domnişoară Helen, de aici p ână la ferma mea este
cale de dou ă zile, r ăspunse Howard sever. Doar nu v ă
aştepta i cu adevărat să fac acest drum de mai multe ori
numai ca s ă vă aduc flori! În ceea ce m ă priveşte, am
nevoie de o so ie. V-am văzut şi mi-a i plăcut…
— Vă mul umesc! murmură Helen, înroşindu-se.
Howard nu reac ionă.
— Din partea mea, totul ar fi clar. Doamna Baldwin
mi-a spus c ă sunte i foarte matern ă şi casnic ă, şi asta
îmi place. Nu trebuie s ă ştiu mai multe. Dac ă mai ave i
întrebări – v ă rog, v ă răspund cu pl ăcere. Dar apoi s ă
vorbim despre… despre modalit ă i. Reverendul
Baldwin ne-ar cununa, nu-i aşa?
Această ultimă întrebare o adres ă vicarului Chester,
care aprobă sârguincios.
Helen se g ândi cu înfrigurare la ni şte întrebări. Ce
trebuia ştiut despre un om cu care urma s ă se lege o
căsnicie? în cele din urmă începu cu familia sa.
— Proveni i ini ial din Irlanda, domnule Howard?
O’Keefe încuviin ă din cap.
— Da, domnişoară Helen, din Connemara.
— Şi familia dumneavoastră…?
— Richard şi Bridie O’Keefe, p ărin ii mei, precum şi
cinci fra i şi surori – sau şi mai mul i, nu ştiu, fiindc ă
am plecat devreme de acasă.
— Fiindcă… pământul nu putea hr ăni a â i copii?
întrebă Helen precaută.
— Am putea spune c ă da. În orice caz eu nu am fost
întrebat.
— Oh, îmi pare r ău, domnule Howard! Helen
reprimă impulsul de a-i pune m âna consolator pe bra .
Desigur, aceasta era greaua soartă, despre care scrisese în
scrisorile sale.
— Şi a i venit în Noua Zeelandă?
— Nu, am… am colindat mult prin lume.
— Pot s ă-mi închipui, r ăspunse Helen, de şi nu avea
nici cea mai mic ă idee, încotro se putea îndrepta un
flăcău alungat de familia sa. Dar în tot acel timp… în tot
acel timp nu v-a i gândit niciodată la o căsătorie?
Se înroşi.
— Domnişoară, acolo, unde am colindat, nu existau
multe femei, Sta iuni ale v ânătorilor de balene, ale
vânătorilor de foci. O dată însă…
Fa a lui luă o expresie blândă.
— Da, domnule Howard? M ă scuza i, dac ă sunt
insistentă. Dar eu…
Helen era ahtiat ă după o reac ie afectiv ă, vizibil ă pe
fa a partenerului ei de discu ie, care s ă fi uşurat
aprecierea pe care trebuia să i-o facă lui O’Keefe.
Fermierul tânji cu gura până la urechi.
— E bine, domni şoară Helen. Vre i să mă cunoaşte i.
Ei, nu prea este mult de povestit. S-a c ăsătorit cu
altcineva… ceea ce este încă un motiv, pentru care
vreau s ă aranjez acum lucrurile c ât mai repede. Chestia
dintre noi, vreau să spun…
Helen era mi şcată. Deci nu era o s ărăcie a
sentimentelor, ci doar o team ă explicabilă că ea ar putea
să fugă, a şa cum a f ăcut-o prima fată pe care o iubise. E

drept
la vorbcăătot
, dnu
ândpricepea cum acest
şi impresia bărbat atâputea
de duritate, t de scump
scrie
scrisori atât de frumoase, dar credea c ă-l în elege acum
mai bine. Howard O’Keefe era o ap ă liniştită, dar
adâncă.
Dar voia ea oare s ă se arunce pe nev ăzute în aceast ă
situa ie? Helen se g ândi febril la alternative. Nu mai
putea locui la familia Baldwin; nu ar fi în eles de ce îl
amână pe Howard. Iar Howard însuşi ar privi o
amânare drept un refuz şi poate c ă s-ar retrage cu totul.
Iar atunci? Angajarea la şcoala local ă – ceea ce nu era
deloc sigur? Să educe copii de teapa Belindei Baldwin şi
să devină cu timpul fat ă bătrână? Nu putea risca acest
lucru. Poate c ă Howard nu era tocmai ceea ce îşi
închipuise, dar era direct şi cinstit, îi oferea o cas ă şi o
patrie, îşi dorea o familie şi muncea din greu, pentru a-
şi clădi ferma. Nu puteai să pretinzi mai mult.
— Bine, domnule Howard. Dar trebuie să-mi acorda i
două sau trei zile pentru pregătiri. O astfel de nuntă…
— Bineîn eles că vom aranja o mică petrecere, declară
doamna Baldwin, dulce ca zah ărul. Cu siguran ă vre i
să participe Elisabeth şi celelalte fete, care au r ămas la
Christchurch. Prietena dumneavoastr ă, domni şoara
Silkham, probabil că a plecat deja…
Howard îşi încre i fruntea.
— Silkham? O nobil ă? Acea Gwenevere Silkham,
care urmează să se căsătorească cu fiul b ătrânului
Warden?
— Gwyneira, îl corect ă Helen. Chiar ea. Ne-am
împrietenit în timpul călătoriei.
O’Keefe se întoarse spre ea, iar fa a lui, adineauri atât

de— Ca s ă fieă,clar,
prietenoas se str âmbă–denufurie.
Helen vei primi o Warden în
casa mea! Nu c ât trăiesc eu! Stai departe de aceast ă
stirpe! B ătrânul este un punga ş, iar t ânărul un pap ă-
lapte! Nici fata nu poate fi mai bun ă, altfel nu s-ar fi
lăsat cump ărată! întreg soiul ar trebui st ârpit! Deci s ă
nu îndrăzneşti să o aduci la ferma mea! Nu am eu banii
pe care îi are ăl bătrân, dar pu şca mea trage la fel de
bine!
Gwyneira f ăcea de dou ă ore conversa ie, ceea ce o
epuiză mai mult, dec ât dac ă ar fi petrecut acest timp
călare în şa sau dres ând câini. Lucas Warden aborda
toate temele despre care Gwyn ştia încă din salonul
mamei ei că trebuie abordate; dar el avea preten ii mult
mai mari decât lady Silkham.
Totul începuse foarte bine. Gwyneira reu şise s ă
toarne ceaiul perfect – şi asta, de şi mâinile îi mai
tremurau. Prima privire, aruncată asupra lui Lucas, era
prea mult pentru ea. Însă între timp b ătăile inimii se
domoliră. Tânărul gentleman nu dădu prilej pentru alte
emo ii. Nu f ăcu nimic, nu o privi plin de dorin e, nu îi
mângâie accidental degetele, pe c ând am ândoi – din
pură întâmplare – se întinseră după cutia cu zah ăr, sau
să o fi privit m ăcar mai îndelungat în ochi, c ât o bătaie
de inim ă. Privirea lui Lucas sta iona, dup ă cum
prevedea şi codul bunelor maniere, pe lobul urechii
stângi, iar ochii lui străluceau doar atunci când punea o
întrebare presantă.
— Cânta i la pian, dup ă cum am auzit, lady
Gwyneira. La ce a i lucrat în ultimul timp?
— Oh, c ânt destul de slab la pian. Doar pentru

propriul amuzament,
sunt foarte domnule Lucas. Cred… cred c ă
lipsită de talent…
Privire jenată de jos în sus, u şoare încruntare a
frun ii. Cei mai mul i bărba i ar fi abandonat tema cu
un compliment. Nu şi Lucas.
— Nu pot s ă-mi imaginez, doamna mea. Nu, dac ă vă
face pl ăcere. Tot ceea ce facem cu pl ăcere va reu şi, sunt
convins. Cunoaşte i Cărticica cu note a lui Bach?
Menuete şi dansuri – vi s-ar potrivi!
Lucas zâmbi.
Gwyneira încercă să-şi amintească cine a compus
studiile cu care o chinuise madame Fabian. În orice caz
auzise deja numele de Bach. Nu compusese muzic ă
bisericească?
— Deci privindu-mă, vă gândi i la corale? întrebă ea
glumea ă.
Poate reu şea să reducă conversa ia la nivelul unor
schimburi lejere de complimente şi în epături. Ar fi fost
mai degrabă în spiritul Gwyneirei, dec ât o discu ie
despre artă şi cultură. Dar Lucas nu marjă.
— De ce nu, milady? Coralele ar trebui s ă redea
jubilarea corurilor îngerilor spre lauda lui Dumnezeu.
Şi cine nu ar vrea s ă-L pream ărească pe Dumnezeu
pentru o f ăptura at ât de uluitor de frumoas ă ca
dumneavoastră? La Bach m ă fascinează claritatea
aproape matematic ă a compozi iei, unit ă cu o credin ă
resim ită din str ăfunduri. Desigur c ă muzica nu îşi
arată adevărata valoare dec ât în cadrul adecvat. Ce nu
aş da să pot asculta un concert de org ă într-una din
marile catedrale ale Europei! Este…
— Înăl ător, observă Gwyneira.

Lucas
După aprob ă cu
muzic ă entuziasm.
se entuziasm ă pentru literatura
contemporană, mai ales pentru scrierile lui Bulwer-
Lytton. „Reconfortante”, comentă Gwyneira, pentru ca
apoi s ă treacă la domeniul lui favorit, pictura. Aici
vorbi cu aprindere despre motivele mitologice ale
artiştilor Rena şterii. „M ăre e”, coment ă Gwyn, c ât şi
despre jocul de lumini şi umbre din lucr ările lui
Velasquez şi Goya. „Primenitoare”, improviz ă
Gwyneira, care nu auzise niciodată de ei.
După două ore, Lucas p ărea entuziasmat de ea,
Gerald lupta vizibil cu oboseala, iar Gwyneira nu voia
decât să plece. În cele din urm ă, îşi duse m âna uşor la
frunte şi privi, scuzându-se, spre bărba i.
— Mi-e team ă că după drumul lung şi căldura din
fa a căminului m ă apucă durerile de cap. Ar trebui s ă
ies pu in la aer proaspăt…
Când încercă să se ridice, sări şi Lucas imediat în sus.
— Sigur că da, probabil că vre i s ă vă odihni i înainte
de dineu. A fost gre şeala mea! Am lungit prea mult
ceaiul cu această conversa ie antrenantă!
— De fapt a ş dori s ă fac mai degrab ă o mic ă
plimbare, spuse Gwyneira. Nu departe, doar p ână la
grajduri, asta şi pentru a vedea de calul meu.
Cleo, plin ă de entuziasm, dansa deja în jurul ei. Se
plictisise şi că eaua. L ătratul ei voios trezi în Gerald
spiritul de via ă.
— Ar trebui s ă mergi şi tu, Lucas, îl pofti pe fiul lui.
Arată-i domni şoarei Gwyn grajdurile şi ai grij ă ca
ciobanii să nu îi zâmbească provocator.
Lucas îl privi indignat.

— Te rog, nu
Gwyneira îşi asemenea a să roînşeasc
dădu silinexpresii fa aăunei
, darlady…
în fond
căuta un pretext pentru ca Lucas să nu o înso ească.
Spre bucuria ei, avea şi Lucas îndoieli.
— Nu ştiu, tat ă, dac ă o asemenea ie şire nu dep ăşeşte
cumva grani ele bunei-cuviin e, ad ăugă el. Este
imposibil s ă stau singur cu lady Gwyneira la grajdul
cailor…
Gerald trase zgomotos aerul pe nas.
— La grajduri este acum un du-te vino, ca la cr âşmă!
Pe o asemenea vreme, ciobanii stau la c ăldură şi joac ă
căr i!
După-amiaza târziu începuse ploaia.
— Chiar de aceea, tată. Mâine şi-ar rupe gura, cum că
stăpânii s-ar fi retras la grajduri pentru ac iuni ce nu se
cuvin.
Se vedea c ă doar la g ândul unor asemenea clevetiri,
Lucas nu se sim ea bine.
— Oh, m ă descurc singură! spuse Gwyneira repede.
Nu îi era fric ă de muncitori, doar reu şise s ă câştige
respectul oierilor tat ălui ei. Iar limbajul dur al
ciobanilor îi era în momentul de fa ă mult mai agreabil
decât continuarea conversa iei elevate cu un gentleman.
În drum spre grajd s-ar putea s ă vrea să o examineze în
domeniul arhitecturii! Grajdurile le găsesc cu siguran ă!
De fapt ar fi dorit s ă-şi ia un palton, dar mai bine îşi
lua imediat r ămas-bun, înainte ca Gerald s ă aibă
obiec ii.
— A fost foarte re… reconfortant s ă discut cu
dumneavoastră, domnule Lucas îi spuse z âmbind
viitorului ei so . Ne vedem la cină?

— Bineîncuviin
Lucas ă din capPeste
în eles, milady. şi schi
o orăăose vaăservi
nou plecămasa
ciune.în
sufragerie.
Gwyneira alerg ă prin ploaie. Nici nu se g ândi ce va
face umezeala cu rochia ei de m ătase. Şi dac ă te
gândeşti că vremea fusese adineauri at ât de frumoas ă!
Ei da, f ără ploaie nu cre ştea iarba. Clima umed ă a noii
ei patrii era ideal ă pentru cre şterea oilor, iar cu
asemenea vreme era obişnuită din Wales. Doar c ă acolo
nu ar fi alergat îmbrăcată elegant prin mocirl ă; acolo
drumurile din jurul cl ădirilor administrative erau
pavate. La Kiward Station nu se f ăcuse deocamdată
acest lucru. Doar drumul de acces fusese întărit. Dac ă
ar fi fost dup ă Gwyneira, ea ar fi l ăsat s ă se amenajeze
mai întâi suprafa a dinaintea grajdurilor, apoi drumul
superb de acces la intrarea principal ă, care era oricum
folosit rar. Dar probabil c ă Gerald avea alte priorit ă i,
iar Lucas avea cu siguran ă altele. Cu siguran ă plănuia
deja o gr ădină cu trandafiri… Gwyneira era bucuroas ă
că din grajduri venea lumin ă; nu ar fi ştiut unde s ă
găsească un felinar. Din hambare şi grajdurile cailor se
auzeau voci. Se pare c ă într-adevăr aici se adunaser ă
ciobanii.
— Black-Jack, James! tocmai striga cineva râzând. Jos
nădragii, prietene! Astăzi î i iau leafa.
„Cât timp b ărba ii nu jucau cu alt ă miză”, gândi
Gwyneira, trase aer în piept şi deschise u şa grajdului.
Culoarul care se deschidea în fa a ei, ducea în stânga
spre grajdurile cailor, în dreapta se afla un mic depozit,
unde st ăteau b ărba ii în jurul unui foc. Gwyneira
numără cinci, to i flăcăi aspri, care nu arătau de parcă s-

ar sp ălat deja
în fiultimele ăzi. Par
zileastrenun ială aveau
aser ărbi sauL cel
la băbrbierit. ângpu in
ă un
bărbat înalt, suplu, cu fa a puternic bronzat ă, cam
col uroasă, str ăbătută de riduri de expresie, se f ăcuseră
colac trei dintre tinerii câini ciobăneşti.
Un alt bărbat îi întinse sticla cu whisky.
— Ia, spre consolare!
Deci acesta era James, care tocmai pierduse jocul.
Un uria ş blond, care f ăcea din nou c ăr ile, ridică din
întâmplare privirea şi o văzu pe Gwyneira.
— Ei, oameni buni, exist ă aici stafii? De obicei v ăd
doamne at ât de frumoase doar dup ă a doua sticl ă de
whisky!
Bărba ii râseră.
— Ce str ălucire sub modestul nostru acoperi ş! spuse
cu o voce nu tocmai sigur ă bărbatul, care d ăduse sticla
mai departe. Un… un înger!
Iar râsete.
Gwyneira nu ştia ce să spună.
— Ia t ăce i din gur ă, o face i să se jeneze! lu ă cel mai
în vârstă dintre b ărba i cuv ântul. Dup ă cum se vedea,
era încă treaz şi tocmai îşi îndesa pipa. Nu este nici
înger, nici stafie, doar t ânăra lady! Pe care a adus-o
domnul Gerald, pentru ca s ă-l ia pe domnul Lucas…
doar şti i!
Chicote jenate.
Gwyneira se hotărî să ia ini iativa.
— Gwyneira Silkham, se prezent ă ea. Ar fi dat m âna
cu bărba ii, dar deocamdat ă nu se ridic ă niciunul.
Voiam să văd de calul meu.
Intre timp, Cleo inspectase grajdul, salut ă tinerii câini

ciobăneşoprindu-se
celălalt, ti şi alerg ă, îd
nâfinal
nd din coad ă, care
la James, de laoun ărbat
m âbng la
âie cu
mâini pricepute.
— Şi cum se nume şte această tânără lady? Un animal
superb! Am auzit deja de ea şi de minunile st ăpânei ei
la mânatul oilor. Îmi permite i: James Mckenzie!
Tânărul se ridic ă şi îi întinse Gwyneirei m âna. În
acest timp o privi hotărât cu ochii lui căprui. Părul îi era
tot brun, bogat şi pu in cam ciufulit, de parcă în timpul
jocului de căr i ar fi tras nervos de el.
— Ei, James! Nu te arunca a şa! îi zise în glum ă unul
dintre ceilal i. Îi apar ine şefului, ai auzit doar!
Mckenzie îşi roti ochii.
— Nu-i asculta i pe vagabonzii ăştia, nu au cultur ă.
Dar m ăcar au fost boteza i: Andy Mearan, Dave
O’Toole, Hardy Kennon şi Poker Livingston. Cel din
urmă are mult succes şi la Black-Jack…
Poker era blondul, Dave era b ărbatul cu sticla, iar
Andy, uria şul mai în vârstă, cu p ărul închis. Hardy
părea s ă fie cel mai t ânăr şi băuse astăzi deja prea mult
whisky pentru a mai putea da un semn de via ă.
— Îmi pare rău, suntem cu to ii deja cam b ău i, spuse
Mckenzie sincer. Dar dac ă domnul Gerald trimite o
sticlă, spre sărbătorirea norocoasei întoarceri…
Gwyneira zâmbi plină de gra ie.
— E bine. Dar la urm ă s ă stinge i focul. S ă nu cumva
să da i foc la grajduri.
Între timp, Cleo s ări în sus în fa a lui Mckenzie, care
continuă să o scarpine. Gwyneira îşi aduse aminte c ă
Mckenzie o întrebase de numele ei.
— Se numeşte Silkham Cleopatra. Iar că elandrii sunt

Silkham
Daimon şDaisy, Silkham Dorit, Silkham Dinah, Dafiy,
i Dancer.
— Vai, to i nobili! se sperie Poker. Trebuie s ă facem
de fiecare dată o plecăciune, ca la curte?
Prietenos, dar hot ărât, îl îndepărtă în acest timp pe
Dancer, care încerca să-i mănânce căr ile de joc.
— Ar fi trebuit s ă face i plec ăciunea deja la primirea
calului meu, r ăspunse degajată Gwyneira. Are un
arbore genealogic mai lung decât noi to i.
James Mckenzie râse şi ochii săi străluciră.
— Dar nu trebuie să mă adresez animalelor de fiecare
dată cu numele întreg, nu-i aşa?
Ochii Gwyneirei jucau poznaş.
— Cu Igraine trebuie s ă vă în elege i personal,
declară ea. Dar c ă eaua nu este de loc încrezută.
Răspunde la numele de Cleo.
— La ce nume r ăspunde i dumneavoastră? întrebă
Mckenzie, l ăsând să-i alunece privirea cu pl ăcere, dar
fară aluzii jignitoare, peste silueta Gwyneirei.
Ea se cutremur ă. Dup ă drumul prin ploaie, i se
făcuse frig. Mckenzie observă acest lucru imediat.
— Ia sta i, vă dau mai întâi pelerina. Vine vara, dar
afară este deocamdată destul de neplăcut. Întinse mâna
spre haina lui impregnată.
— Lua i aici, domnişoară…
— Gwyn, spuse Gwyneira. Mul umesc mult. Unde
este calul meu?
Igraine şi Madoc erau bine instala i în boxe curate,
dar iapa tot scurma nelini ştită când o vizit ă Gwyneira.
Călăritul lent de diminea ă nu o obosise; ardea de
nerăbdare să facă mişcare.

— sDomnule
dori Mckenzie,
ă ies c ălare, spuseGerald
dar domnul Gwyneira, p ărerea caăş
diminea
este de
nu se cade s ă ies singur ă. Nu vreau s ă fiu nim ănui o
povară, dar exist ă posibilitatea de a v ă înso i pe
dumneavoastră şi pe oamenii dumneavoastr ă la o
muncă? La inspec ia paji ştilor, de exemplu? A ş vrea s ă
vă arăt şi cum se antreneaz ă tinerii c âini. Prin natura
lor, au un bun instinct pentru oi, dar cu c âteva mici
trucuri, cunoştin ele lor pot fi îmbunătă ite.
Domnul Mckenzie scutură din cap cu regret.
— Desigur, în principiu accept ăm cu pl ăcere oferta
dumneavoastră, domni şoară Gwyn. Dar pentru m âine
avem deja sarcina de a pune pentru dumneavoastr ă
şaua pe doi cai. Domnul Lucas v ă va înso i şi vă va
arăta ferma. Mckenzie se hlizi. Desigur c ă prefera i
această ieşire unui tur de inspec ie cu ni şte ciobani
nespăla i?
Gwyneira nu ştia ce s ă spună – sau, şi mai r ău, nu
ştia—nici ce gândea. În cele din urmă, se adună.
Îmbucurător, observă ea.

Lucas Warden era un bun c ălăre , chiar dac ă nu


călărea din pasiune. T ânărul gentleman st ătea lejer şi
corect în şa, mânuia cu mare siguran ă căpăstrul şi se
pricepea să ină calul lini ştit l ângă înso itoarea sa,
pentru a discuta foarte interesat cu ea. Spre mirarea
Gwyneirei însă, nu avea cal propriu şi nu ar ăta nicio
interes de a încerca noul arm ăsar, pe c ând Gwyn, încă
de când cump ărase Warden calul, ardea de ner ăbdare

să facă acest lucru. Rin ă acum, c ălăritul pe Madoc i se


refuzase cu argumentul c ă un arm ăsar nu este un cal
pentru doamne. Ori, de şi nu era obi şnuit cu şaua de
damă, era vizibil c ă micul cal negru avea un
temperament mult mai lini ştit dec ât Igraine cea
încăpă ânată a Gwyneirei. Dar în aceast ă privin ă,
Gwyn era optimistă. Ciobanii, care din lips ă de rândaşi
de cai, lucrau şi ca gr ăjdari, nu aveau nicio idee despre
ceea ce se cuvine. Astfel, Lucas trebui s ă-i ceară în mod
special miratului Mckenzie s ă pună pe iapa Gwyneirei
şaua laterală. Pentru sine, lu ă unul din caii de la ferm ă,
care erau cu to ii mai mari, dar erau şi mai u şori, dec ât
caii Cob. Cei mai mul i păreau s ă fie şi vioi, dar Lucas
alesese cel mai liniştit animal.
— Măcar pot s ă intervin dac ă doamna va avea
greută i şi nu trebuie s ă mă lupt cu propriul cal, îi
explică el uluitului Mckenzie alegerea sa.
Gwyneira ridic ă ochii spre cer. Dac ă ar avea într-
adevăr greută i, înainte ca liniştitul cal bălan a lui Lucas
să o pornească la fug ă, Igraine ar fi disp ărut deja cu ea
la orizont. Dar acest argument îl cunoştea din c ăr ile de
bună purtare şi de aceea se pref ăcu că apreciază grija pe
care i-o purta Lucas. Drumul călare prin Kiward Station
se desfăşură foarte armonios. Lucas purtă cu Gwyneira
o discu ie agreabilă despre v ânători de vulpi şi se mir ă
de participarea ei la concursuri de dresaj de c âini.
— Mi se pare o preocupare destul de… deh, de
neconven ională pentru o tânără doamnă, o dojeni el cu
blânde e.
Gwyneira îşi muşcă uşor buzele. Începea deja Lucas
să o tuteleze? Atunci era mai bine s ă-l tempereze de pe

acum.
— În cazul meu, va trebui s ă vă obişnui i cu a şa ceva,
răspunse ea rece. Tot neconven ional este şi să dai curs
unei cereri în căsătorie în Noua Zeelandă. Mai ales dacă
nici nu-l cunoşti pe viitorul so .
— Touché! Lucas z âmbi, dar deveni apoi serios.
Trebuie s ă recunosc c ă la început nu am agreat modul
de ac iune al tat ălui meu. Dar aici este într-adevăr
foarte greu să se aranjeze o legătură potrivită. V ă rog s ă
mă în elege i exact. Noua Zeeland ă nu a fost populat ă
de răufăcători, ca Australia, ci de oameni întru totul
oneşti. Dar cei mai mul i colonişti… ei bine, nu au clas ă,
educa ie, cultură. Av ând în vedere aceasta, mă consider
mai mult dec ât fericit c ă am acceptat aceast ă
neconven ională cerere în căsătorie, care mi-a adus o
mireasă atât de încântător de neconven ională! Pot
îndrăzni s ă sper c ă şi eu corespund cerin elor
dumneavoastră, Gwyneira?
Gwyn dădu aprobator din cap, chiar dac ă trebui să se
for eze să zâmbească.
— Sunt pl ăcut impresionat ă să găsesc aici un
gentleman at ât de perfect ca dumneavoastr ă, spuse ea.
Nu aş fi găsit nici în Anglia un so mai cultivat şi mai
educat.
Era cu siguran ă adevărat. În cercurile nobilimii de la
ară, din Weles, în care se învârtise Gwyneira, exista o
anumită educa ie de baz ă, dar în saloane se vorbea mai
des de curse de cai decât de cantate de Bach.
— Sigur c ă trebuie s ă ne cunoa ştem şi mai
îndeaproape, înainte de a fixa data c ăsătoriei, spuse
Lucas. Orice altceva nu ar fi decent, i-am spus şi tat ălui

acest lucru.
se putea, El ar
chiar âine.s ă fixeze data ceremoniei, dacă
fi dorit
poim
Gwyneira găsi că s-au spus destule, dar fu de acord şi
se arătă entuziasmată de invita ia de a-l vizita pe Lucas
după-amiază în atelierul lui.
— Sunt doar un pictor ne însemnat, sper însă să mă
pot dezvolta, îi explic ă el, pe c ând parcurser ă la pas o
por iune de drum, care îmbia la galop. Acum lucrez la
un portret al mamei mele. I se va g ăsi un loc în salon.
Din p ăcate, trebuie s ă lucrez pe baz ă de dagherotipuri,
fiindcă abia îmi amintesc de mama mea. A murit c ând
eram încă mic. Dar în timpul lucrului îmi vin din ce în
ce mai multe amintiri şi am senza ia că mă apropii de
mama mea. Este o experien ă foarte interesantă. Aş dori
să vă pictez şi pe dumneavoastră, Gwyneira.
Gwyneira acceptă pe jum ătate. Tat ăl ei pusese s ă i se
facă un portret înainte de plecare şi se plictisise de
moarte, stând model.
— În primul r ând ard de ner ăbdare, să vă aud
părerea referitoare la munca mea. Desigur c ă a i vizitat
în Anglia multe galerii şi sunte i mult mai la curent cu
noile dezvoltări, decât noi aici, la capătul lumii.
Gwyneira spera doar c ă o să-i vin ă în minte c âteva
cuvinte potrivite impresionante. De fapt epuizase de
ieri stocul din acest domeniu, dar poate c ă tablourile îi
dădeau idei noi. În realitate nu v ăzuse încă niciodată o
galerie pe din ăuntru, iar noile dezvolt ări în domeniul
artei îi erau total indiferente. Predecesorii ei – ca şi cei ai
vecinilor şi prietenilor – str ânseseră timp de genera ii
destule picturi ca s ă împodobească pere ii. Tablourile
arătau mai ales str ămoşi şi cai, iar calitatea lor era dat ă

doar de criteriul asemănării. Termenii precum căderea


luminii şi perspectivă, despre care Lucas putea sporov ăi
la nesfârşit, Gwyneira îi auzi acum pentru prima oară.
Dar în schimb o vr ăjiră peisajele. Diminea a fusese
ce oasă; dar acum p ătrundea soarele, iar ce urile
dezvăluiau Kiward Station, de parc ă natura i-ar face
Gwyneirei un cadou deosebit. Desigur, Lucas nu o duse
departe, p ână la pintenii muntelui, unde oile p ăşteau
lăsate liber, dar şi pământul din apropierea fermei era
minunat. Lacul reflecta forma iunile de nori de pe cer,
iar st âncile de pe paji şte ar ătau de parc ă tocmai ar fi
străpuns covorul de iarb ă, ca ni şte din i uria şi sau ca o
armată de uriaşi, care ar putea învia în fiecare clipă.
— Nu exist ă o poveste, în care eroul seam ănă pietre
şi din ele cresc solda i pentru oastea sa? întrebă
Gwyneira.
Lucas se arătă entuziasmat de cultura ei.
— Aşa este, dar nu sunt pietre, ci din i de zmeu, pe
care Iason din mitologia greac ă îi sădeşte în pământ, o
corectă el. Iar armata de fier care cre şte din ei, se ridic ă
împotriva lui. Oh, este minunat s ă discu i la acela şi
nivel cu oameni cu o cultură clasică, nu găsi i?
Gwyneira se g ândise mai degrab ă la cercurile de
piatră care se g ăseau în patria ei şi despre care d ădaca
ei îi spusese o poveste plin ă de aventuri. Dac ă îşi
aducea bine aminte, ni şte preotese pietrificaser ă aici
solda i romani sau cam a şa ceva. Dar aceast ă povestire
desigur că nu era destul de clasică pentru Lucas.
Printre pietre p ăşteau primele oi din efectivul lui
Gerald – oi care de cur ând fătaseră. Gwyneira era
încântată de mieii foarte frumo şi. Gerald avusese
dreptate:
îmbunătăoi por ie delsâânii.
calitatea nge din rasa Welsh-Mountain va
Lucas îşi încre i fruntea c ând Gwyn îi spuse c ă ar
trebui s ă împerecheze imediat oile cu un berbec din
Wales.
— În Anglia este ceva obi şnuit ca tinerele doamne s ă
vorbească atât de… at ât de f ără perdea despre lucruri
legate de sex? întrebă el prevăzător.
— Cum altfel să mă exprim?
Gwyneira niciodată nu asociase cumsec ădenia şi
creşterea oilor. Nu avea habar cum ajungea o femeie s ă
aibă bebeluşi, dar la împerecherea oilor asistase de mai
multe ori, fără ca cineva să fi avut ceva împotrivă.
Lucas roşi pu in.
— Acest întreg domeniu… deh, nu prea este tem ă de
discu ie pentru doamne, nu-i aşa?
Gwyneira ridică din umeri.
— Sora mea Larissa cre şte terieri Highland, cealalt ă
soră creşte trandafiri. Vorbesc toat ă ziua despre aceste
lucruri. Care este diferen a fa ă de oi?
— Gwyneira! Lucas se f ăcu ro şu ca focul. S ă
abandonăm această tem ă. Nu este adecvat ă, mai ales în
situa ia noastră deosebită! mai bine să privim încă pu in
jocul mieilor. Nu sunt drăgălaşi?
Gwyneira taxase mieii doar sub aspectul cantit ă ii de
lână, pe care ar fi adus-o, dar ca to i mieii nou-n ăscu i,
era dr ăgălaşi. ÎI aprobă pe Lucas şi nu avu niciun fel de
obiec ii, când el propuse să încheie turul.
— Cred c ă a i văzut suficient pentru a v ă putea
descurca şi singură la Kiward Station, spuse el, c ând, în
fa a grajdurilor, o ajut ă pe Gwyneira s ă coboare de pe

cal ă ile sale.ă, care o f ăcu să se împace cu toate


– o remarc
curiozit
Era clar c ă nu avea de obiectat dac ă logodnica lui
pleca singur ă călare! Cel pu in nu amintise tema damă
de companie – fie pentru c ă trecuse peste acest capitol în
cartea bunelor maniere, fie fiindc ă nu îşi putea închipui
că o fată ar putea dori să iasă singură călare.
În orice caz, Gwyneira profită de şansă imediat. Abia
îi întorsese Lucas spatele, i se adres ă ciobanului mai în
vârstă, care luase caii în primire.
— Domnule Mearan, m âine-diminea ă aş dori s ă ies
călare singur ă. Preg ăti i-mi calul pentru ora zece – cu
şaua domnului Gerald!
Nunta lui Helen cu Howard O’Keefe nu se desf ăşură
atât de lipsit ă de preten ii cum se temuse la început
tânăra femeie. Pentru a nu celebra cununia într-o
biserică goală, reverendul Baldwin o fix ă odată cu
slujba de duminic ă, aşa că şirul persoanelor care îi
felicitară pe Helen şi Howard a fost destul de lung.
Domnul şi doamna Melaren f ăcuseră tot ce era posibil
ca slujba s ă fie s ărbătorească, iar doamna Godewind
oferi florile pentru împodobirea bisericii şi le prinse
împreună cu Elisabeth în aranjamente florale superbe.
Domnul şi doamna Melaren îi dăruiră lui Rosemary o
rochi ă roz de duminic ă; îmbrăcată în ea, copila arunc ă
flori în jur şi arătă ea însăşi ca un boboc de trandafir.
Domnul Melaren prelu ă obliga ia de a o conduce pe
mireasă, iar Elisabeth şi Belinda Baldwin o urmar ă pe
Helen în calitate de domni şoare de onoare. Helen
sperase că la slujba de duminic ă le va vedea şi pe
celelalte fete, dar niciuna din familiile care locuiau mai

departe nu Laurie.
stăpânii lui veni laHelen
slujbaerareligioas ă.ăNu
nelini ştit , darvenir ă nici
nu voia s ă-
şi strice prin asta marea zi. Se împăcase cu g ândul
căsătoriei făcute în prip ă şi era ferm hot ărâtă să fac ă tot
ce se putea face mai bun din aceast ă situa ie. În ultimele
două zile mai putea s ă-l şi observe exact pe Howard,
care r ămăsese în ora ş şi era practic la fiecare mas ă
oaspete al familiei Baldwin. Atitudinea lui ostil ă la
amintirea numelui Warden o surprinsese în mod
neplăcut, ba chiar o speriase, dar dac ă nu se vorbea pe
această temă, părea un om echilibrat. Se folosi de
şederea la ora ş, pentru a face cump ărături destul de
generoase pentru ferm ă, deci se pare c ă financiar nu-i
mergea prea r ău. În hainele lui de duminic ă, din
esătură de lână gri, pe care le îmbrăcase pentru
cununie, arăta foarte solid, deşi hainele nu se potriveau
anotimpului şi transpira puternic în ele.
Helen purta o rochie de var ă de un verde crud, pe
care încă de la Londra pusese să-i fie ajustată în vederea
nun ii. E drept că o rochie albă din dantelă ar fi fost mai
frumoasă, dar renun ase la ea, ca la o cheltuial ă fără
sens. Doar nu mai puteai s ă por i niciodat ă un
asemenea vis din m ătase. P ărul str ălucitor îi cădea lui
Helen pe spate – o coafur ă, pe care doamna Baldwin o
privi cu suspiciune, dar pentru care insistaser ă doamna
Melaren şi doamna Godewind. Îndepărtaseră părul de
pe fa a lui Helen doar cu ajutorul unei benti e şi îl
împodobiseră cu flori. Helen era de părere că nu arătase
niciodată atât de frumoas ă şi chiar şi tăcutul Howard îi
făcu un compliment.
— Este… foarte drăgu , Helen.

Helen
purta cu se juca
sine. cu scrisorile
Oare c ând va fisale,
so ulpeeicare
at âtot
t deledegajat,
mai
încât să repete aceste cuvinte frumoase şi personal,
stând fa ă în fa ă?
Ceremonia în sine fu foarte s ărbătorească. Se dovedi
că reverendul Baldwin era un vorbitor nemaipomenit,
care ştia să-şi capteze enoriaşii. Când vorbi de dragoste
în zilele bune şi cele rele, plânse p ână şi cea din urm ă
femeie din biseric ă, iar b ărba ii îşi şterseră nasul.
Alegerea na şei de cununie deveni un strop de pelin
pentru Helen. Şi-ar fi dorit-o pe doamna Godewind,
dar doamna Baldwin se băgă insistent, astfel că ar fi fost
lipsit de amabilitate s ă o refuze. În schimb, na şul de
cununie, vicarul Chester, îi era deosebit de simpatic.
Howard produse o surpriz ă spunând formula de
cununie pe de rost şi cu voce hot ărâtă şi privind-o pe
Helen aproape dr ăgăstos. Helen însăşi nu reu şi atât de
perfect – trebuia să plângă.
Dar apoi r ăsună orga, comunitatea c ântă şi Helen se
sim i peste măsură de fericită când păşi la bra ul so ului
ei din biseric ă. Afar ă aşteptau deja cei ce voiau s ă-i
felicite.
Helen o s ărută pe Elisabeth şi se l ăsă îmbră işată de
doamna Melaren, care pl ângea. Spre surprinderea ei
veniseră şi doamna Beasley şi toată familia O’Hara, deşi
cea din urm ă nu apar inea bisericii anglicane. Helen
strânse m âini, r âse şi plânse în acela şi timp, p ână c ând,
la urm ă, rămăsese doar o femeie t ânără, pe care însă
Helen nu o mai v ăzuse niciodată. Se uit ă spre Howard
– poate c ă tânăra venise pentru el –, dar Howard
discuta deja cu preotul. Părea s ă nu o fi v ăzut pe ultima

Helenăîicare
persoan voia să-i felicite.
zâmbi.
— Ştiu c ă este de neiertat, dar pot s ă vă întreb, de
unde v ă cunosc? În ultimul timp am avut parte de
atâtea impresii noi, se mai întâmplă…
Femeia înclină prietenoasă din cap. Era mic ă şi
delicată, avea o fa ă comună, cam copil ăroasă şi păr
blond, sub ire, pe care şi-l prinsese ordonat, sub o
scufie. Îmbrăcămintea era portul simplu, de biseric ă, al
unei gospodine din Christchurch.
— Nu trebuie s ă vă scuza i, nu m ă cunoaşte i, spuse
ea. Am vrut doar s ă mă prezint fiindc ă… avem ceva
comun. Numele meu este Christine Lorimer. Eu am fost
prima.
Helen o privi mirată.
— Prima ce? Veni i aici, la umbră. Doamna Baldwin a
pregătit în casă băuturi răcoritoare.
— Nu vreau s ă mă bag, spuse doamna Lorimer
repede. Dar sunt, ca s ă zic a şa, predecesoarea
dumneavoastră. Prima, care a venit din Anglia pentru a
fi măritată aici.
— Este interesant, se miră Helen. Credeam că eu sunt
prima. Se spunea c ă celelalte femei nu au primit încă
răspuns la cererea lor, iar eu am c ălătorit f ără să fi avut
o în elegere prealabilă.
Tânăra dădu din cap.
— Eu la fel, mai mult sau mai pu in. Nici eu nu am
răspuns la un anun . Dar aveam douăzeci şi cinci de ani
şi nu aveam nicio şansă să mă mărit. Cum s ă fi avut,
foră nicio dot ă? Trăiam la fratele meu şi familia sa, pe
care reu şea cu chiu şi vai s-o între ină. Am încercat s ă

âştigochii
cAm şi eu ceva,încos
slabi ând,nu
fabrici darm-au
nu sunt preaŞfolositoare.
primit. i atunci i-a
venit ideea fratelui meu şi cumnatei mele s ă emigreze.
Dar ce s ă se întâmple cu mine? Ne-a venit ideea s ă îi
scriem preotului de aici o scrisoare. Oare nu s-ar g ăsi
un cre ştin cumsecade în Canterbury, care caută o so ie?
Răspunsul a venit de la o doamn ă Brennan. Foarte
hotărât. Voia s ă ştie totul despre mine. Se pare c ă i-a
plăcut. În orice caz am primit o scrisoare de la domnul
Thomas Lorimer. Şi ce s ă spun – m-am îndrăgostit pe
loc!
— Serios? întrebă Helen, care nu voia în niciun caz să
recunoască faptul că ea o pă ise la fel. De o scrisoare?
Doamna Lorimer chicoti.
— O da! A scris at ât de minunat! Ştiu şi ast ăzi
cuvintele pe de rost: Mi-e dor de o femeie, care ar fi gata
să-şi lege soarta de a mea. M ă rog lui Dumnezeu pentru o
fiinţă feminină iubitoare, a c ărei inim ă să poată fi înmuiată
de cuvintele mele.
Helen privi uimită.
— Dar… dar asta este din scrisoarea mea, se agit ă ea.
Tocmai asta mi-a scris Howard mie! Nu pot s ă cred ce
îmi spune i, doamnă Lorimer! Este o glumă proastă?
Mica femeie o privi consternată.
— O nu, doamn ă O’Keefe! Şi nu voiam în niciun caz
să vă lezez! Nu puteam şti, că au făcut-o din nou!
— Ce s ă fi făcut din nou? întrebă Helen, de şi avea
deja o bănuială.
— Ei chestia cu scrisorile, explic ă Christine Lorimer.
Thomas al meu este un om deosebit de bun. Serios, nu
aş putea să-mi doresc un so mai bun. Dar este tâmplar,
nu poate ine mari discursuri şi nici nu scrie scrisori
romantice. Spunea că încercase de repetate ori, dar nicio
scrisoare c ătre mine nu i-a pl ăcut destul pentru a o
trimite. Doar voia să ajungă la inima mea, în elege i? Ei
da, şi atunci i s-a adresat vicarului Chester…
— Vicarul Chester a scris scrisorile? întrebă Helen,
care nu ştia dac ă să râdă sau s ă plângă. În orice caz,
acum i se l ămuriră nişte lucruri. Scrierea îngrijită,
frumoasă, tipic ă pentru un preot. Alegerea cuvintelor –
şi lipsa informa iilor practice, observat ă de Gwyneira.
Şi desigur interesul deosebit al micului vicar pentru
reuşita cererii în căsătorie.
— Nu a ş fi crezut c ă vor mai îndrăzni a doua oar ă!
spuse doamna Lorimer. Fiindc ă bineîn eles c ă i-am
certat cum se cuvine, când am auzit de toată chestiunea.
Oh, îmi pare at ât de r ău, doamn ă O’Keefe! Howard al
dumneavoastră ar fi trebuit s ă aibă şansa s ă vă spună
singur acest lucru. Dar acum îl prind eu pe acest vicar
Chester! Va avea ce să audă!
Hotărâtă, Christine Lorimer se puse în mişcare, pe
când Helen r ămase îngândurată. Cine era b ărbatul cu
care tocmai se c ăsătorise? Oare Chester îl ajutase doar
să-şi exprime sentimentele în cuvinte, sau lui Howard îi
era în fond egal cu ce îşi atrage viitoarea so ie la capătul
pământului?
Va afla în curând. Dar nu era sigură că voia asta.
Căru a se leg ăna de opt ore peste drumuri
mocirloase. Helen avea senza ia că această călătorie nu
se va sf ârşi niciodată. Apoi, întinderea nesfârşită a
inutului o deprim ă. De mai bine de o or ă, nu mai
trecuseră de nicio cas ă. Iar c ăru a, cu care Howard îşi

transporta
propriile lui la Haldon
cump ânălara so ie, lucrurile ei şi
ărăturitde
Christchurch, era cel mai incomod mijloc de
locomo ie pe care îl folosise vreodat ă Helen. Spatele o
durea de la scaunul lipsit de arcuri, iar ploaia u şoară,
ciobănească, îi provoca dureri de cap. Nici Howard nu-i
făcu c ălătoria mai suportabilă, st ând cu ea de vorbă. De
cel pu in o jum ătate de or ă nu îi mai adresase niciun
cuvânt şi morm ăia cel mult o porunc ă adresată calului
brun sau catârului cenuşiu, care trăgeau căru a.
De aceea, Helen avea tot timpul din lume pentru a- şi
urmări gândurile, iar acestea nu erau cele mai
îmbucurătoare. Chestiunea cu scrisorile era încă cea
mai mică problemă. Ieri, Howard şi vicarul se scuzaseră
amândoi pentru mica înşelăciune, o considerau însă un
păcat scuzabil. Doar reu şiseră să încheie ac iunea cu
succes. Howard avea o so ie, iar Helen avea un so . Mai
rea era vestea pe care o auzise ieri seară de la Elisabeth.
Doamna Baldwin nu povestise – poate fiindc ă îi era
ruşine sau fiindc ă nu voia s-o nelini ştească pe Helen.
Dar Belinda Baldwin nu a putut s ă-şi ină gura şi îi
încredin ă lui Elisabeth c ă micu a Laurie fugise de la
so ii Lavender pentru prima oar ă chiar în a doua zi.
Sigur c ă o găsiseră repede şi o certaser ă sever, dar în
seara urm ătoare, Laurie încercase din nou s ă fugă. A
doua oară o bătuseră. Iar acum, după a treia încercare, a
fost închisă în cămara pentru mături.
— Cu apă şi pâine! declarase Belinda dramatic.
Încă de diminea ă, înainte de plecare, Helen îi vorbise
în aceast ă chestiune reverendului, iar el o asigurase c ă
bineîn eles o s ă se ocupe de Laurie. Dar se va ine oare

de cuv ântii?
de obliga dac ă Helen nu va fi acolo, pentru a-i aminti
Apoi mai era şi plecarea împreună cu Howard. Helen
petrecuse noaptea trecut ă pudic, în patul ei, la familia
Baldwin. Nu intra în discu ie să-şi ia so ul în casa
parohială, iar Howard nu putea sau nu voia s ă-şi
permită o noapte la hotel.
— O să fim toat ă via a împreună, declarase el şi,
stângaci, o sărutase pe Helen pe obraz. Noaptea aceasta
nu mai contează.
Helen se sim ea u şurată, dar şi pu in decep ionată. În
orice caz ar fi preferat facilit ă ile unei camere de hotel
culcuşului de p ături din c ăru a cu coviltir, care o va
aştepta, probabil, în timpul c ălătoriei. C ămaşa de
noapte cea bun ă şi-o pusese în geanta de c ălătorie,
deasupra de tot, dar nu putea s ă-şi imagineze unde va
putea s ă se schimbe în condi ii de bun ă-cuviin ă. Iar
apoi mai şi ploua far ă încetare, iar îmbrăcămintea –
desigur şi păturile – totul era rece şi amor it. Orice ar fi
aşteptat-o în noaptea următoare, aceste condi ii nu erau
favorabile unei reuşite!
Dar Helen fu scutită de culcuşul improvizat în c ăru a
cu coviltir. Cu pu in timp înainte de a se întuneca, când
era deja total epuizat ă şi nu- şi dorea dec ât să înceteze
scuturatul c ăru ei, Howard se opri înaintea unei ferme
modeste.
— Putem înnopta aici, la ace şti oameni, îi spuse lui
Helen şi, cavalereşte, o ajut ă să coboare de pe capr ă. Pe
bărbat, Wilbur, îl cunosc din Port Cooper. S-a c ăsătorit
şi el şi s-a stabilit aici.
În cas ă, începu s ă latre c âinele, iar Wilbur şi so ia sa
ieşC
irâănd băşirbatul
curio să vadăscund,
cine-i vizita.
v ânjos, îl recunoscu pe
Howard, urlă şi îl îmbră işă tumultuos. Cei doi se
bătură pe umeri, îşi amintiră de fapte comune de vitejie
şi ar fi vrut s ă deschidă prima sticl ă chiar acolo, în
ploaie.
Helen privi dup ă femeie, c ăutând ajutor. Aceasta
zâmbi deschis şi prietenos, ceea ce o linişti pe Helen.
— Trebuie s ă fi i noua doamn ă O’Keefe! Abia ne
venea s ă credem, c ând am auzit, c ă Howard vrea s ă se
căsătorească! Dar mai întâi intra i, sunte i desigur
înghe ată. Şi drumul cu c ăru a – veni i de la Londra,
nu-i a şa? Desigur c ă sunte i obi şnuită cu birje alese!
Femeia r âse, de parc ă nu ar fi spus în serios aceast ă
ultimă remarcă. Sunt Margaret.
— Helen, se prezent ă Helen. Se pare c ă aici nu se
ineau de formalisme.
Margaret era ceva mai înaltă decât so ul ei, slab ă şi
dădea impresia c ă era cam trist ă. Purta o rochie gri,
simplă, peticit ă de multe ori. Amenajarea casei, în care
o conduse pe Helen, era destul de primitiv ă: mas ă şi
scaune din lemn necioplit şi un cămin deschis, la care se
şi gătea. Dar mâncarea, care fierbea într-un ceaun mare,
mirosea plăcut.
— Ave i noroc, am t ăiat adineauri o g ăină, le spuse
Margaret. Nu mai era t ânără, dar face supa bun ă.
Aşeza i-vă la foc, Helen, şi şterge i-vă. Ave i aici cafea
şi oi găsi şi o gură de whisky.
Helen privi dezorientat ă. Nu b ăuse în via a ei
whisky, dar Margaret nu p ăru să se sinchiseasc ă. Îi
turnă lui Helen într-o cea şcă emailată cafea amar ă ca

fierea, carefocului,
apropierea inutăa se
fusesepentru de men
foarte
inemult timp nu
cald. Helen în
îndrăzni s ă ceară zahăr sau lapte, dar Margaret,
serviabilă, puse am ândouă ingredientele în fa a ei, pe
masă.
— Lua i mult zahăr, asta trezeşte spiritele vie ii. Şi un
strop de whisky!
Într-adevăr, băutura îmbunătă i gustul cafelei. Cu
zahăr şi lapte, amestecul era acceptabil. Cu at ât mai
mult, cu c ât se spune c ă alcoolul alung ă grijile şi
relaxează muşchii încorda i. Privit astfel, Helen putea
să-l considere un medicament. Nu spuse nu c ând
Margaret turnă pentru a doua oară.
Când supa de g ăină fu gata, Helen vedea totul ca
prin cea ă. În sfârşit îi era din nou cald, iar camera
luminată de foc era îmbietoare. Dacă era s ă i se
întâmple pentru prima oar ă acel lucru despre care nu se
vorbeşti – de ce nu?
Supa contribui la r ândul ei la sporirea bunei
dispozi ii. Era excelentă, dar o obosi. Helen ar fi vrut s ă
se bage imediat în pat, de şi era evident c ă lui Margaret
îi făcea plăcere să discute cu ea.
Dar se pare c ă şi Howard dorea s ă încheie în cur ând
seara aceasta. Golise mai multe pahare cu Wilbur şi râse
răsunător când acesta îi propuse un joc de căr i.
— Nu, b ătrâne, ast ăzi nu. Ast ăzi am de g ând să fac
altceva, ce este în str ânsă legătură cu încântătoarea
femeie, care mi-a venit din vechea patrie!
Se plecă galant în fa a lui Helen, care se înroşi.
— Deci unde ne putem retrage? Aceasta este… ca s ă
zic aşa… noaptea nun ii noastre!

Nu ştiam că legătura esteăatât deăproaspătă! ăDin p ăcate,


— Oh, atunci trebuie s arunc m orez! ip Margaret.
nu vă pot pune la dispozi ie un pat adev ărat. Dar în
grajd este destul f ân proasp ăt, este cald şi moale. Sta i
să vă dau cearşafuri şi pături, ale voastre sunt epene de
la drumul prin ploaie. Şi un felinar, ca s ă vede i ceva…
deşi pentru prima oară e plăcut să o faci în întuneric.
Chicoti.
Helen era îngrozită. Să-şi petreac ă noaptea nun ii
într-un grajd?
Dar când Helen şi Howard – ea av ând bra ul plin de
pături, el purt ând felinarul – intrar ă în şopron, vaca
mugea îmbietor. Şi era destul de cald. Împreună cu
atelajul lui Howard, în grajd se aflau o vac ă şi trei cai.
Corpurile animalelor încălzeau oarecum încăperea, dar
o şi umpleau cu mirosuri p ătrunzătoare. Helen îşi
întinse p ăturile pe f ân. Trecuser ă într-adevăr doar trei
luni de c ând chiar şi vecin ătatea îndepărtată a ocolului
oilor o deranjase? Pe Gwyneira ar distra-o cu siguran ă
această poveste. Dar Helen… dac ă era s ă fie sincer ă, îi
era doar frică.
— Unde… pot să mă dezbrac? întrebă ea sfioasă.
Doar era imposibil s ă se dezbrace în mijlocul
grajdului, în fa a lui Howard.
Howard îşi încre i fruntea.
— Eşti nebună, femeie? Vreau să fac tot ce pot ca să- i
in cald, dar acesta nu este un loc pentru c ămăşu e de
dantelă! Noaptea se r ăceşte şi precis c ă în fân sunt
purici. Mai bine lasă rochia pe tine.
— Dar… dar dacă noi…
Helen se făcu roşie ca focul.

Howard
— De asta râm
se ăvesel.
ocup eu! Lini ştit, îşi desf ăcu catarama
de la centur ă. Iar acum repede sub p ătură, ca s ă nu
răceşti. Să te ajut să- i desfaci corsetul?
Era clar că Howard nu făcea toate astea pentru prima
dată. Şi nu p ărea s ă fie nesigur, dimpotriv ă, fa a lui
exprima bucurie anticipată.
Cu toate acestea, Helen, ru şinată, refuz ă să-i
primească ajutorul. O s ă reuşească ea să desfacă
şireturile. Dar trebuia, desigur, s ă-şi descheie rochia,
ceea ce nu era uşor, deoarece închizătoarea era pe spate.
Se cutremur ă când sim i degetele lui Howard.
Destoinic, deschise un nasture după celălalt.
— Mai bine aşa? întrebă cu un fel de z âmbet.
Helen aprobă din cap. Nu- şi dorea altceva dec ât să fi
trecut această noapte. Dar apoi, cu o hot ărâre disperată,
se întinse pe culcu şul de paie. Indiferent de ceea ce o
aştepta, voia doar să ştie că a trecut. Liniştită se culcă pe
spate şi închise ochii. M âinile ei se cramponar ă de
cearşaf, dup ă ce tr ăsese p ătura peste ea. Howard se
băgă lângă ea şi îşi desf ăcu cing ătoarea. Helen îi sim i
buzele pe fa a ei. So ul ei îi sărută obrajii şi gura. Bine,
acest lucru i-l permisese şi înainte. Dar apoi încercă s ă-
şi bage limba între buzele ei. Helen deveni imediat
rigidă şi se sim i uşurată că el îi observase reac ia şi
renun ă. În schimb, îi sărută gâtul, îi dădu jos rochia şi
corsajul şi începu stângaci să-i mângâie sânii.
Helen abia îndrăznea s ă ia aer, pe c ând Howard
răsufla din ce în ce mai repede, ajung ând să gâfâie.
Helen se întrebă dacă acest lucru este normal – şi se
sperie de moarte, când el îşi băgă mâna sub rochia ei.

puPoate c ă pe un
in dureros. Pe suport
de alt ămai confortabil
parte, poate c ăarnifiştefost maiii
condi
mai comode ar fi înrăută it totul şi mai mult. A şa,
situa ia avea ceva ireal. Era bezn ă totală, iar p ăturile şi
fustele voluminoase ale lui Helen, ridicate acum până la
coapse, o opreau s ă vadă ce făcea Howard cu ea. Dar
chiar şi ceea ce sim ea era destul de îngrozitor! So ul ei
îi vârî ceva între picioare, ceva tare, puls ând, ceva viu.
O speria, îi făcea silă şi o durea. Helen ipă când păru că
se rupe ceva în ea. Observ ă că sângerează, ceea ce nu-l
împiedică pe Howard s-o chinuiasc ă în continuare. Era
ca apucat, gemea şi se mi şca ritmic, ridic ându-se şi
pătrunzând în ea, p ărea chiar c ă îi face pl ăcere. Helen
trebuia să strângă din din i, pentru a nu ipa de durere.
În cele din urm ă, sim i revărsarea unei umezeli calde şi
câteva clipe mai t ârziu Howard p ăru că se pr ăbuşeşte
peste ea. Trecuse. So ul ei se l ăsă să alunece de pe ea.
Răsuflarea lui tot mai era agitat ă, dar se lini şti repede.
Helen plânse încet, pe când îşi aranja fustele.
— Data viitoare nu va mai durea a şa, o consol ă
Howard şi o sărută stângaci pe obraz.
Părea s ă fie mul umit de ea. Helen se for ă să nu se
retragă de lângă el. Howard avea dreptul să facă ceea ce
făcuse cu ea. Era so ul ei.

A doua zi, c ălătoria se dovedi să fie şi mai grea dec ât


în prima zi. Pântecele o durea atât de tare, că abia putea
să şadă. Apoi îi era at ât de ru şine c ă nici nu-l putea
privi pe Howard. Iar micul dejun din casa gazdelor se

dovedi o tortur ă. Margaret şi Wilbur nu f ăceau


economie de remarci echivoce şi de tachin ări, la care
Howard răspundea glume . Margaret remarcă abia spre
sfârşitul mesei c ât de palid ă este Helen şi că nu are
poftă de mâncare.
— Va fi mai bine, feti o! i se adres ă ea confiden ial,
după ce bărba ii ie şiră, pentru a înhăma caii. B ărbatul
trebuie mai întâi să te deschid ă. Asta doare şi
sângerează pu in. Dar apoi intr ă uşor şi nu mai doare.
Poate chiar să facă plăcere, crede-mă!
Lui Helen nu îi va face niciodat ă plăcere la a şa ceva,
era convinsă. Dar dac ă bărba ilor le pl ăcea, trebuiau s ă
fie lăsa i, pentru a le men ine buna dispozi ie.
— Şi altfel nu po i avea copii, spuse Margaret.
Helen nu prea putea s ă-şi închipuie cum din aceast ă
ac iune indecent ă, din dureri şi team ă pot s ă rezulte
copii, dar apoi îşi aminti de istorii din mitologia greac ă.
Şi acolo se întâmplă să fie batjocorite femei şi apoi
năşteau copii. Poate c ă era cu totul normal. Apoi, nici
nu era indecent, doar era măritată.
Helen îşi impuse s ă vorbească cu Howard cu vocea
liniştită şi să îi pun ă întrebări legate de p ământurile şi
de animalele lui. Abia asculta r ăspunsurile, dar în
niciun caz el nu trebuia să creadă că ar fi supărată. Însă
Howard nu p ăru să se teamă de aşa ceva. Era vizibil c ă
nu îi era ruşine pentru noaptea trecută.
După-amiaza t ârziu trecură în sfârşit grani a spre
ferma lui Howard. Era formată de un p ârâu, care acum
era plin de noroi. C ăru a rămase în epenită acolo, astfel
că Helen şi Howard trebuiră s ă coboare şi s-o împingă.
Când se urcar ă în sfârşit iar pe capr ă, erau uzi, iar tivul

rochiei
zare cl ălui Helen
direa era şplin
fermei de noroi.
i Helen Darloc
uit ă pe apoi
de ap ărudeîn
rochie,
dureri şi chiar de teama de noaptea următoare.
— Am ajuns, spuse Howard şi opri atelajul în fa a
unei colibe. Cu bun ăvoin ă s-ar fi putut numi cas ă din
bârne; era o construc ie dur ă, din b ârne. Intr ă, eu m ă
duc la grajd, să văd de cele trebuincioase.
Helen era consternat ă. Asta s ă fie casa ei? Chiar şi
grajdurile din Christchurch erau mai confortabile,
nemaivorbind de Londra.
— Ei hai, mişcă-te. Nu este închis. Aici nu există ho i.
În casa lui Howard nu prea ar fi fost nimic de furat.
Când Helen, tot f ără grai, deschise u şa, intr ă într-o
încăpere fa ă de care p ână şi bucătăria lui Margaret era
de-a dreptul confortabil ă. Casa consta doar din dou ă
camere – o combina ie între buc ătărie şi sufragerie,
mobilată sumar, cu o mas ă, patru scaune şi o lad ă.
Bucătăria era ceva mai bine amenajat ă; spre deosebire
de cea a lui Margaret, exista o sob ă adevărată. Helen nu
va trebui să gătească pe un foc deschis..
Nervoasă, deschise u şa spre camera al ăturată – cum
era de a şteptat, dormitorul lui Howard. Nu, dormitorul
lor, se corect ă ea. Şi va trebui neap ărat s ă îl fac ă mai
confortabil!
Acum avea doar un pat cioplit din topor, f ăcut
neglijent şi cu lenjerie grosolan ă. Helen mul umi
cerului pentru cumpărăturile făcute la Londra. Cu noile
garnituri de pat, va ar ăta mai bine. De îndată ce
Howard va aduce înăuntru cufărul, va schimba lenjeria
de pat.
Howard intră, purt ând sub bra un co ş cu lemne

pentru foc. ăPe


— Adun turbuc ă ileşăde
ă lene lemn
, ace câteva
balansa de
şti bastarzi ouăî.njură
maori!
el. Au muls vaca p ână ieri, dar ast ăzi nu. St ă cu ugerul
plin, bietul animal şi muge şte de-i sare sufletul din
piept. Po i, te rog s-o mulgi? Oricum, va fi de acum
încolo sarcina ta, deci ar fi bine s ă te înve i de pe acum
cu ea.
Helen îl privi dezorientată.
— Eu să… mulg? Acum?
— Păi până poimâine diminea a, animalul a cr ăpat
răspunse Howard. Dar po i să îmbraci mai întâi haine
uscate, î i aduc imediat lucrurile. A şa po i răci de
moarte în camera rece. Aici sunt lemne pentru foc.
Ultimele cuvinte sunau ca un îndemn. Dar Helen
avea deocamdată problema cu vaca.
— Howard, nu ştiu s ă mulg, recunoscu ea. Nu am
făcut niciodată aşa ceva.
Howard îşi încre i fruntea.
— Cum adic ă, nu ai muls niciodat ă? întrebă el. În
Anglia nu exist ă vaci? Mi-ai scris c ă ai condus ani de
zile gospodăria tatălui tău!
— Dar am locuit la Liverpool! În plin ora ş, lângă
biserică. Nu am avut animale!
Howard o privi supărat.
— Atunci vezi de înva ă! Ast ăzi mai fac eu aceast ă
treabă. Tu şterge între timp pe jos. V ântul bag ă tot
praful înăuntru. Iar apoi îngrijeşte-te de sob ă. Am adus
deja lemne, trebuie doar s ă faci focul. Ai grij ă cum
stivuieşti lemnele, altfel se umple casa de fum. Dar asta
şti doar. Sau nu există sobe la Liverpool?
Expresia dispre uitoare a lui Howard o făcu pe Helen

ă renun
sdac ă i-ar epovesti
la alte cobiec auăra
ii. L-ar sup
ă la Liverpool doar
avut şi mai
o fat ă în mult
cas ă
pentru muncile grele din gospod ărie? Sarcinile lui
Helen se reduseseră la educarea fra ilor şi surorilor mai
mici, ajutorul dat la oficiul parohial precum şi
conducerea cercului biblic. Şi ce ar spune dac ă ar
descrie casa seniorială de la Londra?
Familia Greenwood avea o bucătăreasă, o slug ă, care
făcea focul în sobe, slujnice care le citeau st ăpânilor
fiecare dorin ă din ochi. Iar Helen, în calitate de
guvernantă, e drept c ă nu făcea parte dintre st ăpânii
casei, dar nimeni nu i-ar fi cerut s ă atingă măcar un
lemn pentru foc.
Helen nu ştia cum s ă facă. Dar nu îi veni în minte
nicio cale de ieşire.
Gerald Warden era bucuros la culme c ă Gwyneira şi
Lucas ajunseser ă să se în eleagă atât de repede. Fix ă
ziua nun ii la sf ârşitul celei de a doua s ăptămâni de
Advent. Era în plin ă vară şi recep ia putea avea loc
par ial în grădină. Aceasta mai trebuia amenajat ă, ce-i
drept. Hoturapa şi al i doi servitori maori, care fuseseră
angaja i special pentru aceast ă treabă, muncir ă din
greu, pentru a planta semin ele şi puie ii adu şi de
Gerald din Anglia. La amenajarea gr ădinii,
supravegheată strict de Lucas, îşi găsiră locul şi câteva
plante autohtone. Deoarece ar fi durat prea mult p ână
ce ar arii şi castanii ajungeau la înăl imea dorită, trebuia
recurs la fagul din sud, la palmierul de Nicau şi la
copaci Cabbage, dacă se dorea ca în scurt timp oaspe ii
lui Gerald s ă se plimbe la umbr ă. Pe Gwyneira, acest
lucru nu o deranja. G ăsea c ă flora şi fauna autohton ă

erau
— interesante
În sfârşit un domeniu, în care se întâlneau
predilec iile ei cu cele ale viitorului ei so . E drept,
cercetările lui Lucas se reduceau la ferigi şi insecte,
primele fiind de g ăsit mai ales în regiunea de vest a
Insulei de Sud, care era ploioas ă. Gwyneira putu s ă
admire doar în desenele destul de reu şite ale lui Lucas
sau în căr ile sale de studiu diversitatea lor şi formele
lor filigrane. Dar c ând văzu pentru prima oar ă în
realitate un exemplar al unei specii de insecte
autohtone, până şi Gwyneirei a fost c ât pe ce s ă-i scape
un ipăt. Lucas, gentleman atent, se gr ăbi să-i vin ă în
ajutor. Priveli ştea p ăru mai degrab ă să-l bucure dec ât
să-i fac ă scârbă.
— Este o veta, se entuziasm ă el, şi îmboldi cu un
be igaş animalul cu şase picioare, pe care Hoturapa
tocmai îl scosese din pământul grădinii. Sunt poate cele
mai mari insecte din lume. Cu o lungime de opt
centimetri şi chiar mai mult, nu este o raritate.
Gwyneira nu putea s ă împartă cu logodnicul ei
bucuria aceasta. Dacă animalul ar fi arătat ca un fluture,
o albină sau o viespe… Dar veta semăna mai degrabă cu
o lăcustă grasă, lucind umed.
— Face parte din familia l ăcustelor! vorbi Lucas pe
un ton didactic. Mai exact, din familia l ăcustelor cu
tentacule lungi. În afar ă de veta de pe şteră, care face
parte din familia rafidoforidelor…
Lucas cuno ştea numele latine şti ale tuturor
subgrupelor de veta. Gwyneira era de p ărere c ă numele
în limba maori a acestor animale era mult mai nimerit.
Kiri şi ai ei le numeau wetapunga, adică Dumnezeul
lucrurilor urâte.
— În eapă? întrebă Gwyneira.
Animalul nu p ărea prea vioi, iar c ând Lucas îl
îmboldi, înaintă doar alene. Dar avea o eapă
impunătoare pe abdomen. Gwyneira păstră distan a.
— Nu, nu, în mod normal sunt inofensive. Doar
uneori muşcă. Este asem ănător în epăturii viespilor,
explică Lucas. Ţeapa este… trebuie să… ei da, înseamnă
că avem aici o femelă, şi…
Lucas se chinui ca întotdeauna c ând era vorba de
ceva sexual.
— Este pentru depunerea ouălor, domni şoară Gwyn,
îi explică într-o doară Hoturapa. Asta aici gras ă şi
groasă, în cur ând depune ou ă. Mult ou ă, o sut ă, dou ă
sute… Mai bine nu luat în cas ă, domnul Lucas. Nu
cumva depus ouă în casă…
— Doamne fereşte! Doar ideea de a împarte pe viitor
casa cu două sute din descenden ii acestui animal deloc
simpatic o făcu pe Gwyn s ă aib ă frisoane. Să o laşi aici.
Dacă fuge…
— Nu fugit repede, domni şoară Gwyn. S ărit. Zvup,
şi ave i wetapuga în bra e! explică Hoturapa.
Precaută, Gwyneira mai făcu un pas înapoi.
— Atunci o desenez aici, la fa a locului, fu de acord
Lucas, cu un uşor regret. Aş fi luat-o cu plăcere la mine,
în camera de lucru, şi aş fi comparat-o direct cu pozele
din c ăr ile de specialitate. Dar acum trebuie s ă fie
suficient desenul făcut de mine. Gwyneira, vre i să şti i
desigur şi dumneavoastră dacă este vorba de o veta de
sol sau o veta care trăieşte în copaci…
Rar îi fusese Gwyneirei ceva atât de indiferent.
— De ce nu se intereseaz ă de oi, ca tat ăl său? îşi
întreb ă ea imediat publicul răbdător, constând din Cleo
şi Igraine. Pe c ând Lucas desena veta, Gwyneira se
retrăsese în grajd şi îşi esăla iapa. Diminea a, în timpul
călăritului, calul transpirase, iar fata nu l ăsa în seama
altuia s ă-i netezească blana, între timp uscat ă. Sau
pentru p ăsări! Dar acelea nu stau probabil destul timp
nemişcate, pentru a se lăsa desenate.
Gwyneira g ăsea c ă lumea autohton ă a păsărilor era
mult mai interesant ă decât târâtoarele preferate ale lui
Lucas. Muncitorii de la ferm ă îi arătaseră şi explicaseră
între timp c âteva specii. Majoritatea dintre ei ştiau
destul de bine rosturile în noua lor patrie; desele
înnoptări sub cerul liber, în timpul m ânatului oilor, îi
familiarizaseră şi cu p ăsările alerg ătoare, care erau
active noaptea. Aşa de exemplu, James Mckenzi e putea
să-i prezinte omonimul imigran ilor europeni în Noua
Zeelandă: pas ărea kiwi. Era mic ă şi îndesată, iar Gwyn
o găsea foarte exotic ă cu penele ei brune, care parc ă
erau o blan ă şi cu ciocul mult prea lung fa ă de
mărimea corpului şi pe care pasărea îl folosea adesea ca
al cincilea picior.
— Are ceva în comun cu c âinele dumneavoastră,
declară Mckenzie vesel. Poate mirosi. La p ăsări, a şa
ceva este o raritate!
În ultimul timp, Mckenzie o înso i adesea pe
Gwyneira în ieşirile ei c ălare prin inut. Dup ă cum era
de aşteptat, c âştigase repede respectul ciobanilor. Deja
prima demonstra ie despre calită ile lui Cleo la mânatul
oilor îi entuziasmă pe bărba i.
— Pe cuv ântul meu, acest c âine economiseşte la

m ânatul oilor
într-adev ăr pâdoi ciobani!
nă acolo, s ă se mângâăiePoker
o minun şi seîncobor
pe Cleo semnî
de apreciere pe cap. Cei mici vor deveni tot aşa?
Gerald Warden însărcină to i b ărba ii cu antrenarea a
câte unui c âine ciobănesc. Desigur că era mai bine dac ă
animalul învă a cu omul cu care urma s ă lucreze.
Practic însă era Mckenzie cel ce f ăcea aproape toat ă
treaba cu că eii, cel mult îl mai ajutau Mearan şi tânărul
Hardy. Pe ceilal i bărba i îi plictisea s ă tot repete
comenzile; apoi li se p ărea inutil s ă aducă oile doar
pentru antrenarea câinilor.
Mckenzie în schimb ar ăta interes şi adevărat talent în
rela ia cu animalele. Sub îndrumarea lui, performan ele
tânărului Daimon aproape că le ajunseseră din urmă pe
cele ale lui Cleo. Gwyneira supraveghea exerci iile,
chiar dac ă Lucas dezaproba acest lucru. Dar Gerald o
lăsă să ac ioneze. Ştia c ă astfel c âinii c âştigau zilnic în
valoare în folosul fermei.
— Poate c ă pute i să face i cu ocazia nun ii o mic ă
demonstra ie, Mckenzie, spuse Gerald mul umit, dup ă
ce îi văzuse din nou pe Cleo şi Daimon în ac iune. Îi va
interesa pe cei mai mul i vizitatori… ei da, ceilal i
fermieri vor muri de invidie, dac ă vor vedea aşa ceva!
— În rochia de mireas ă nu prea pot s ă prezint
câinele! răspunse Gwyneira, râzând.
Lauda îi făcu plăcere, mai ales c ă avea impresia c ă în
casă este cu totul nefolositoare. P ână acum era
considerată oaspete, dar era de pe acum previzibil c ă în
calitate de st ăpână la Kiward Station va trebui s ă facă
exact ceea ce ur âse deja la Silkham Manor: conducerea
unei mari case senioriale cu servitori şi cu tot tac âmul.

Aici se mai
nu avea peăug
niciad jumă şăitate
faptul c ăătirea
preg niciunul dintre
necesar ă. Înservitori
Anglia
se putea ascunde lipsa talentului organizatoric prin
angajarea unui majordom sau a unor femei în cas ă
destoinice, nesocotind personalului fiecare para şi
aducând în cas ă doar personal cu cele mai bune
referin e. Atunci gospodăria casei mergea aproape de la
sine. Dar aici se a şteptau de la Gwyneira s ă înve e
servitorii maori, ori ei îi lipseau entuziasmul şi puterea
de convingere.
— De ce cur ă at argint fiecare zi? puse spre exemplu
Moana întrebarea, care pentru Gwyn era absolut logică.
— Fiindcă altfel se înnegreşte, răspunse Gwyn.
Până aici mai ajungea ea.
— Dar de ce luat fier, care înnegreşte? Moana
învârtea nefericită argintul în mână. Luat lemn! E
simplu, poate spăla, curat!
Fata privi spre Gwyneira, aşteptându-i încuviin area.
— Lemnul nu este neutru… în privin a gustului! îşi
aminti Gwyn un r ăspuns al mamei ei. Şi devine ur ât,
dacă este folosit de mai multe ori.
Moana dădu din umeri.
— Atunci simplu cioplit altele noi. Merge u şor, pot
arăta lu’ domnişoara!
Cioplitul era o art ă pe care b ăştinaşii din Noua
Zeelandă o stăpâneau foarte bine. De curând, Gwyneira
găsise satul maori, care apar inea de Kiward Station.
Nu era departe, dar era ascuns dup ă stânci şi dup ă o
pădurice, dincolo de lac. Probabil c ă Gwyneira nu l-ar fi
găsit niciodată, dac ă nu ar fi remarcat femei la sp ălatul
rufelor şi o hoardă de copii aproape goi, care se sc ăldau

îretr
n lac. La ăvederea
ăseser Gwyneirei,
sfioşi, dar la urm ămicii oameni
toarea bruni
întâlnire seăr i
împ
copilaşilor goi pu şcă dulciuri şi le c âştigă încrederea.
Femeile, făcând o mul ime de semne, o invitar ă în
tabără şi Gwyn le admirau ad ăposturile şi locurile
pentru făcut grătar, dar mai ales casa comunită ii, bogat
ornamentată cu cioplituri, unde se adunau.
Încetul cu încetul în elegea şi câteva cuvinte maori.
Kia ora însemna bun ă ziua, tone însemna b ărbatul,
wahine femeia. Afl ă că nu se spune mulţumesc, ci
mul umirea se ar ăta prin fapte, iar maori nu îşi dădeau
mâna, pentru a se saluta, ci îşi frecau nasurile. Acest
ceremonial se numea hongi şi Gwyneira îl exers ă cu
copiii care chicoteau. Lucas o privi îngrozit când îi
povesti acest lucru, iar Gerald o aten ionă:
— În niciun caz nu trebuie s ă ne înfră im prea tare.
Aceşti oameni sunt primitivi, trebuie s ă-şi cunoasc ă
limitele.
— Cred că este totdeauna bine dacă po i să te în elegi
mai bine, îi răspunse Gwyn. De ce s ă înve e tocmai
primitivii limbajul civiliza ilor? Invers ar trebui s ă
meargă mult mai uşor.
Helen st ătea ghemuit ă lângă vacă şi îi vorbi frumos.
Drept urmare, animalul p ăru să fie foarte prietenos,
ceea ce nu era de la sine în eles, dac ă pricepuse ea, ce
spusese Daphne pe vas. Se spune c ă la unele vaci de
lapte trebuie să ai grijă ca la muls să nu dea cu copita.
Dar nici cea mai binevoitoare vac ă nu putea rezolva
mulsul de una singură. Era nevoie şi de Helen – dar pur
şi simplu nu mergea. Indiferent de cum tr ăgea şi
frământa ugerul, nu ie şeau niciodat ă mai mult de o

atâtătur
pic de ăsimplu. ă deeste
sau douDar lapte. Oric la Howard
drept p ăruse
ă îi arătase doara ofi
singură dată; tot mai era prost dispus dup ă dezastrul
din seara trecut ă. Când se întorsese de la muls, soba
transformase bucătăria într-o pe şteră înecată în fum.
Helen, cu lacrimile curg ându-i şiroaie, stătea în fa a
monstrului de fier şi bine în eles c ă nu apucase s ă
măture. Howard, tăcând încruntat, făcu focul în sob ă şi
în vatr ă, sparse ni şte ou ă într-o tigaie de fier şi îi puse
lui Helen mâncarea pe masă.
— De m âine g ăteşti tu! spuse el şi cuvintele lui
sunară de parc ă chiar nu ar mai accepta nicio scuz ă.
Helen se întrebă ce să g ătească. În afar ă de lapte şi ouă
nu era nici m âine nimic în cas ă. Şi trebuie s ă faci p âine.
Grâul este aici, în stelaj. Mai este şi fasole, sare… te vei
descurca tu. În eleg că astăzi eşti obosită, Helen, dar aşa
nu-mi eşti de niciun folos.
Noaptea se repet ă evenimentul de ieri. De data
aceasta, Helen purta cea mai frumoas ă cămaşă de
noapte şi erau culca i între cear şafuri curate, dar toate
astea nu făcură experien a mai plăcută. Helen era rănită
şi îi era îngrozitor de ru şine. Fa a lui Howard, care
exprima voluptate pur ă, o sperie. Dar de data aceasta
ştia cel pu in că trecea repede. Dup ă aceea, Howard
adormea imediat.
În aceast ă diminea ă pornise la drum, s ă inspecteze
turmele de oi. Îi spuse lui Helen c ă nu se va întoarce
înainte de l ăsatul serii. Iar atunci se a ştepta s ă găsească
o casă încălzită, o mâncare bună şi o cameră curată.
Deja la muls, Helen d ădu gre ş. Dar acum, c ând trase
din nou de ugerul vacii, r ăsună din direc ia uşii

grajdului un chicotit
că Helen s-ar redac
fi temut, inut.
ă Cineva şopti
vocile nu ar ficeva.
fost Desigur
clare şi
copilăroase. Dar aşa se ridică doar.
— Ieşi i, că vă văd! sus inu ea.
Iar chicote.
Helen merse la u şă, dar v ăzu doar dou ă figuri mici,
întunecate, disp ărând ca fulgerul prin u şa pe jum ătate
deschisă.
Ei, departe nu vor alerga, erau prea curio şi.
— Nu v ă fac nimic! strigă Helen. Ce a i vrut să face i,
să fura i ouă?
— Noi nu furat, missy! O voce mic ă, revoltat ă. Se
pare c ă Helen jignise onoarea cuiva. De dup ă col ul
grajdului ieşi o f ăptură mică, cu p ăr castaniu, îmbrăcată
doar cu o fusti ă. Noi mulgem, c ând domnul Howard
plecat!
Aha! Deci lor le datorează Helen scandalul de ieri!
— Dar ieri nu a i muls! spuse ea sever ă. Domnul
Howard a fost foarte supărat.
— Ieri waiata-a-ringa…
— Dans ad ăugă al doilea copil, de data aceasta un
băiat îmbrăcat cu şor purtat în jurul şalelor. Tot
poporul dans. Nu timp pentru vacă!
Helen renun ă să explice c ă o vac ă trebuie muls ă
zilnic, indiferent de festivit ă i. Nici ea nu ştiuse p ână
ieri acest lucru.
— Dar ast ăzi mă pute i ajuta, explic ă ea. Pute i să-mi
arăta i cum se face.
— Ce cum se face? întrebă fata.
— Mulsul. Treaba cu vaca, suspină Helen.
— Tu nu ştiut cum muls?

Iar
— Cerâsete.
tu f ăcut aici? se interesă băiatul zâmbind. Furat
ouă?
Helen trebui să râdă. Micu ul era uns cu toate alifiile.
Dar nu puteai fi sup ărat pe el. Helen îi găsi pe ambii
copii adorabili.
— Sunt noua doamn ă O’Keefe se prezent ă ea. M-am
căsătorit cu domnul Howard la Christchurch.
— Domnul Howard c ăsătorit wahine, care nu ştie s ă
mulgă?
— Ei, am alte calit ă i, spuse Helen r âzând. De
exemplu ştiu s ă gătesc bomboane. Ştia într-adevăr;
fusese totdeauna cel mai bun mijloc de a-i convinge pe
fra ii ei s ă fac ă ceva. Iar Howard avea sirop în cas ă. Cu
celelalte ingrediente va trebui s ă improvizeze, dar
trebuia s ă-i atrag ă pe cei doi în grajd. Desigur doar
pentru copii cumin i.
Pentru cei doi maori, cuv ântul cuminţi nu păru să
însemne prea mult, dar cuvântul bomboane îl cunoşteau.
Astfel afacerea fu repede încheiată. Helen află că cei doi
copii se numeau Rongo Rongo şi Reti şi că veneau
dintr-un sat maori, aflat în josul r âului. Cei doi mulseră
vaca repede ca v ântul, g ăsiră ouă în locuri în locuri
unde ea nici nu c ăutase şi, curio şi, o urmar ă în cas ă.
Deoarece gătirea siropului pentru bomboane ar fi durat
ore în şir, Helen decise s ă le ofere copiilor gogoa şe cu
sirop. Cei doi priveau fascina i cum f ăcu aluatul şi cum
întoarse gogoşile în tigaie.
— Ca takakau, lipia! explică Rongo.
Helen îşi văzu şansa.
— Ştii să faci aşa ceva, Rongo? Mă refer la lipii? Şi îmi
ară i cum se face?
De fapt era foarte u şor. Nu trebuia mai mult dec ât
grâu şi apă. Helen spera c ă va corespunde a şteptărilor
lui Howard, cel pu in era ceva de m âncat. Spre
surprinderea lui Helen, se g ăsiră lucruri comestibile şi
în grădina din spatele casei, l ăsată în paragină. La
prima inspec ie, Helen nu g ăsise nimic ce ar fi
corespuns imaginii pe care o avea ea despre legume,
dar Rango şi Ret scormonir ă doar c âteva clipe şi îi
întinseră câteva rădăcini indefinibile. Helen găti din ele
o supă consistentă, care avea un gust foarte bun.
După-amiaza deretică prin cameră, în timp ce Rongo
şi Reti îi inspectar ă dota. Cel mai mare interes trezir ă
căr ile.
— Este vr ăjitorie! declară plină de importan ă Reti.
Nu pus mâna, Rongo, altfel te mănâncă!
Helen râse.
— De ce crezi asta, Reti? Sunt doar c ăr i, în care se
găsesc pove şti. Nu sunt primejdioase. C ând termin ăm
aici, pot să vă citesc ceva.
— Dar poveştile sunt în cap la kuia, răspunse Rongo.
La povestitor.
— Ei, dacă cineva ştie să scrie, poveştile curg din cap
prin bra şi mână într-o carte, spuse Helen, şi atunci
poate oricine s ă citească, nu numai cel, c ăruia îi spune
kuia povestea.
— Magie! deduse Reti.
Helen scutură din cap.
— Nu, nu. Uite, a şa se scrie numele t ău. Lu ă o coal ă
de hârtie din topul de h ârtii de scris şi scrise mai întâi
numele lui Reti, apoi cel al lui Rongo.
Copiii o urmăriră cu gurile căscate.
— Vede i, acum pute i să vă citi i numele. Şi astfel se
poate scrie orice altceva. Tot ceea ce se poate spune.
— Dar atunci avut putere! declar ă Reti cu
importan ă. Povestitor avut putere!
Helen râse.
— Da. Şti i ceva? Eu v ă învă să citi i, iar voi îmi
arăta i, cum se mulge o vac ă şi ce cre şte în grădină. O
să-l întreb pe domnul Howard, dac ă există căr i în
limba voastră. Eu învă maori, iar voi învă a i mai bine
engleza.

5
Gerald avea s ă aibă dreptate. Nunta Gwyneirei se
dovedi evenimentul cel mai str ălucit care a avut loc
vreodată în via a socială a localită ii Canterbury Plains.
Cu câteva zile înainte deja sosir ă oaspe i de la ferme
îOricum
ndepărtate precum şi de la colonia din Dunedin.
era prezent ă jumătate din popula ia din
Christchurch. Camerele de oaspe i de la Kiward Station
se umplur ă repede, dar Gerald dispuse ridicarea unor
corturi în jurul casei, a şa încât se g ăsi pentru fiecare un
loc de dormit confortabil. Îl angaj ă pe buc ătarul
hotelului din Christchurch, pentru a le putea oferi
oaspe ilor bucatele obi şnuite şi totodat ă alese.
Gwyneira urma s ă le şcolească fetele maori s ă devină
servitoare perfecte, dar această sarcină o dep ăşea. Apoi
îşi aduse aminte c ă datorită prezen ei lui Dorothy,
Elisabeth şi Daphne, ar trebui s ă existe personal bine
şcolit în regiune. Doamna Godewind o puse cu pl ăcere
la dispozierau
Dorothy, ie peoricum
Elisabeth, iar isoşi iiputeau
invita Candler, o ăaduc
s ă st pâniiă lui
pe
aceasta cu ei. Daphne însă rămânea disp ărută. Gerald
nu avea nicio idee unde se afla ferma lui Morrison, a şa
că nu exista nicio speran ă de a lua direct leg ătura cu
fata. Doamna Baldwin sus inea c ă a încercat, dar c ă nu
venise r ăspuns de la Morrison. Din nou, Gwyneira se
gândi cu regret la Helen. Poate c ă ea ştia ceva despre
eleva ei pierdut ă. Dar nu sosise nicio veste de la
prietena ei şi ea nu avusese nici timp, nici ocazie s ă facă
cercetări.
Dorothy şi Elisabeth p ăreau s ă fie fericite. Ar ătau
foarte drăgu e şi îngrijite în rochiile de serviciu albastre,
cu şor uri şi bonete din dantel ă albă, cusute special
pentru nunt ă, şi nu uitaser ă nimic din cele învă ate.
Totuşi, din cauza emo iei, Elisabeth sc ăpă două farfurii
din valorosul por elan, dar Gerald nu observ ă acest
lucru, fetelor maori le era indiferent, iar Gwyneira trecu
cu vederea incidentul. Îşi făcea mai multe griji pentru
Cleo, care îl asculta pe James Mckeenzie doar
condi ionat. Spera ca la prezentarea c âinilor ciob ăneşti
totul să meargă bine.
Vremea era excelentă, astfel că ceremonia cununiei se
desfăşură sub un baldachin ridicat special în acest scop
în grădina în care totul cre ştea şi înflorea. Gwyneira
cunoştea cele mai multe plante încă din Anglia.
Pământul era roditor şi, dup ă cum se vedea, gata s ă se
deschidă tuturor plantelor şi animalelor pe care doreau
să le aibă coloniştii.
Rochia de nuntă a Gwyneirei, adusă din Anglia, trezi
admira ie şi comentarii. Mai ales Elisabeth era

înc—
ântat ă. de rochie a ş dori şi eu, atunci c ând mă
O astfel
mărit! suspin ă ea plin ă de dor, dar între timp nu mai
era atras ă de Jamie O’Hara, ci mai degrab ă de vicarul
Chester.
— Po i s-o împrumu i! răspunse Gwyn mărinimoasă.
Bineîn eles că şi tu, Dot!
Dorothy tocmai îi prindea p ărul, cu mult mai mult ă
dibăcie, dec ât Kiri sau Moana, dar nu at ât de bine ca
Daphne. Dorothy nu spuse nimic la oferta at ât de
generoasă a Gwyneirei, dar Gwyn v ăzuse c ă îl privea
cu interes pe cel mai t ânăr fiu al familiei Candler. Cei
doi se potriveau ca v ârstă – poate c ă în câ iva ani se va
aranja ceva.
Gwyneira era o mireas ă deosebit de frumoas ă, iar
Lucas, îmbrăcat festiv, nu era cu nimic mai prejos. Purta
un frac gri-deschis, asortat perfect cu culoarea ochilor
săi şi, cum era şi de a şteptat, presta ia lui era fără cusur.
Pe când Gwyn gre şi de dou ă ori textul, Lucas spuse
formula de c ăsătorie cu voce sigur ă şi aşezată, puse
iscusit pre iosul inel în degetul so iei sale şi o sărută
sfios pe gură, când reverendul Baldwin îl îndemnă s ă o
facă. În mod ciudat, Gwyneira se sim i dezamăgită, deşi
se chemă imediat la ordine. Oare ce aşteptase? Că Lucas
o va str ânge în bra e şi o va s ăruta p ătimaş, ca în
romanele de dou ă parale acei cowboy pe eroina
eliberată?
Gerald nu mai putea de m ândrie privind t ânăra
pereche. Şampania şi whisky-ul curgeau r âuri. Meniul,
alcătuit din mai multe feluri, era delicios, oaspe ii
entuziasma i şi plini de admira ie. Gerald str ălucea de

indiferent pe când Lucas r ămase surprinz ător de


bucurie,
— Ceea ce o sup ăra oarecum pe Gwyneira. Ar fi
putut s ă se prefac ă pu in că este îndrăgostit de ea! Dar
se pare c ă aşa ceva nu era de a şteptat din partea lui.
Gwyn încercă să treacă peste asta, ca peste un vis
romantic, nerealizabil; cu toate acestea, calmul aproape
indiferent a lui Lucas o enerv ă. Pe de alt ă parte, p ărea
să fie singura care observase acest comportament ciudat
al so ului ei. Oaspe ii se exprimar ă doar laudativ la
adresa frumoasei perechi şi erau încânta i de cât de bine
se potriveau mireasa şi mirele. Poate c ă se aştepta la
prea mult.
În cele din urm ă, Gerald anun ă demonstra ia cu
câinii ciobăneşti, iar oaspe ii îl urmar ă la grajdurile din
spatele casei.
Gwyneira privi cu jind spre Igraine, care st ătea
împreună cu Madoc pe un izlaz îngrădit. De zile întregi
nu mai ajunsese s ă călărească, şi nici în viitor nu se
prefigura o situa ie mai bună. După cum era obiceiul de
aici, unii dintre oaspe i vor rămâne zile în şir şi trebuiau
să fie omeni i şi distra i.
Ciobanii aduseser ă o turm ă de oi pentru
demonstra ia prev ăzută, iar James Mckenzie se preg ăti
să trimită câinii la lucru. Cleo şi Daimon trebuiau s ă
meargă în spatele oilor, care p ăşteau libere în
apropierea casei. Era necesar ă o pozi ie de pornire,
aflată exact în fa a de cioban. Cleo st ăpânea aceast ă
lec ie la perfec ie, dar Gwyneira observ ă că se aşezase
prea la dreapta lui Mckenzie. Gwyn m ăsură cu privirea
distan a şi prinse totodat ă privirea c ă eluşei. Cleo o

privi interogativ
ordinul lui Mckenzie. ăcu niciun
– nu Af ştepta gest de
comenzile de lareac ie la
Gwyn.
Acest lucru nu trebuia s ă constituie o problem ă.
Gwyneira se afla în primul r ând al spectatorilor, deci
nu era prea departe de Mckenzie. El le d ădu câinilor
comanda să preia turma de oi – de obicei punctul critic
al unor astfel de demonstra ii. Dar Cleo îşi form ă cu
multă iscusin ă grupul, iar Daimon colabor ă excelent.
Mckenzie îi arunc ă Gwyneirei o privire, care îi cerea
aprecierea, iar ea îi răspunse cu un sur âs. Omul lui
Gerald f ăcuse o treab ă excelentă cu antrenarea lui
Daimon. Nici Gwyn nu l-ar fi putut învă a mai bine.
Cleo m ână turma, a şa cum scrie la carte, spre cioban
– şi deocamdat ă nu era nicio problem ă faptul c ă, în
locul lui James, o fixa pe Gwyneira. Pe drumul spre ei,
trebuia să treacă printr-o poart ă, iar mai întâi oile
trebuiau mânate încolo. Cleo se mişcă într-un ritm egal,
iar Daimon avea grij ă de oile care r ămâneau în urm ă.
Totul merse perfect, p ână ce trecură de poartă şi turma
urma s ă fie m ânată în spatele ciobanilor. Cleo se
îndreptă spre Gwyneira şi era iritată. Chiar să mâne oile
în acest grup de oameni, care se a şezaseră în spatele
stăpânei ei? Gwyneira observ ă descumpănirea lui Cleo
şi ştia c ă acum trebuie s ă ac ioneze. Îşi prinse lini ştită
fustele, părăsi grupul de nuntaşi şi merse către James.
— Încoace, Cleo!
Că eluşa mână turma repede în ocolul preg ătit în
stânga lui James. Aici c âinele urma s ă despartă de
turmă o oaie însemnată dinainte.
— Dumneavoastră întâi! îi şopti Gwyn lui James.
Acesta p ărea s ă fie la fel de iritat ca şi că eaua, dar

fluierăc ând
apoi, lui Gwyneira
Daimon şse îi arăătlăâng
i post o ăoaie.
el, z âCleo
mbi. Acum îi
r ămase
cuminte întinsă pe jos, pe când tânărul câine scoase oaia
indicată. Daimon îşi f ăcu bine treaba, dar îi trebuiră trei
încercări.
— Acum eu! strig ă Gwyneira în febra întrecerii.
Scoate-o, Cleo!
Cleo sări în sus şi scoase oaia din prima încercare.
Publicul aplaudă.
— Am câştigat! strigă Gwyneira, râzând.
James Mckenzie îi privi fa a radiind de bucurie.
Obrajii i se îmbujoraseră, ochii str ăluceau triumf ător,
iar z âmbetul ei era încântător. Adineauri, în fa a
altarului, nu arătase nici pe departe atât de fericită.
Gwyn, la r ândul ei, observ ă strălucirea din ochii lui
Mckenzie şi fu dezorientat ă. Ce era oare? M ândrie?
Admira ie? Sau poate ceea ce lipsise toat ă ziua din
privirea so ului ei?
Dar acum, c âinii trebuiau s ă mai îndeplinească o
ultimă sarcină. La semnalul lui James, trebuiau s ă mâne
oile într-un ocol. Mckenzie trebuia s ă închidă în urma
lor poarta, şi cu asta se termina demonstra ia.
— Eu plec acum… spuse Gwyn cu regret, c ând el
păşi spre poartă.
Mckenzie clătină din cap.
— Nu, acest gest îi revine învingătorului.
O lăsă pe Gwyn s ă o ia înainte, iar ea nici nu observă
că îşi târăşte tivul rochiei prin praf. Triumf ătoare,
închise poarta. Cleo, care a şteptase p ână la încheierea
exerci iului şi, con ştientă de obliga iile ei, inuse oile
sub observa ie, s ări în sus, cer ând aprecierea

Gwyneirei. Aceasta
vinovă ie că acest l ăudă ă şcu
gest oîi termin i totul
observ ă plin
rochia ă ă de
alb de
mireasă.
— Era cam neconven ional, observă Lucas acru, c ând
în cele din urm ă Gwyneira se a şeză din nou în dreapta
lui.
Era evident, oaspe ii se amuzaser ă copios şi o
copleşiră cu complimentele, dar so ul ei nu se ar ătă
impresionat.
— Ar fi frumos, dacă data viitoare te-ai comporta mai
degrabă ca o doamnă!
Între timp se r ăcorise prea tare ca s ă mai poat ă sta în
grădină, dar oricum era timpul s ă se deschid ă dansul.
În salon c ânta un cvartet de coarde, iar Lucas f ăcu
observa ia că se comiteau adesea gre şeli. Gwyn nu
observase deloc a şa ceva. Dorothy şi Kiri îi cur ă aseră,
pe cât fusese posibil, rochia şi Gwyn fu purtat ă de
Lucas într-un vals prin sal ă. După cum era de a şteptat,
tânărul Warden era un dansator excelent, dar şi Gerald
se mişcă cu gra ie pe parchet. Gwyn dans ă mai întâi cu
socrul ei, apoi cu lordul Barrington şi cu domnul
Brewster.
De aceast ă dată, Brewsterii îi aduseser ă pe fiul lor şi
pe tânăra lui so ie, iar mica maori era într-adevăr atât
de încântătoare pe cât o descriseseră.
Mai dans ă din timp în timp şi cu Lucas, iar la un
moment dat, pe Gwyn o dureau picioarele de at âta
dansat. În cele din urm ă, Lucas o conduse pe teras ă, la
aer proaspăt. Ea lu ă o gură dintr-o cupă de şampanie şi
se gândi la noaptea care o a ştepta. Acum nu mai putea
să ignore cele ce urmau s ă vină. Ast ăzi se va întâmpla

acel lucru
spusese care va „face din ea femeie”, dup ă cum îi
mama.
Se auzi r ăsunând muzic ă şi de la grajduri. Fermierii
sărbătoreau, ce-i drept nu cu un cvartet de coarde şi nu
cu valsuri – aici se c ântau la vioar ă, armonic ă şi fluier
dansuri populare vesele. Gwyneira se întreba dac ă
Mckenzie c ânta la vreunul dintre aceste instrumente.
Oare era bl ând cu Cleo, care în noaptea aceasta trebuia
să rămână afară. Lucas nu era încântat de faptul c ă
micul c âine o urma pe st ăpâna sa pas cu pas. Nu ar fii
avut nimic de obiectat dac ă Gwyn ar fi avut un c ă eluş
de salon, dar dup ă părerea lui un c âine ciob ănesc îşi
avea locul în grajd. Ast ăzi va mai fi permisibil fa ă de
Gwyn, dar m âine se vor împarte altfel c ăr ile. James se
va ocupa cum trebuie de Cleo… Gwyn se g ândi la
mâinile lui bronzate, puternice, care m ângâiau blana
că eluşei. Animalele îl iubeau… iar ea trebuia s ă se
ocupe acum de alte lucruri.
Nunta era în toi, c ând Lucas îi propuse so iei sale s ă
se retragă.
— Mai t ârziu b ărba ii vor fi be i şi s-ar putea s ă vrea
să ne înso ească până în iatacul nup ial, spuse el. A ş
vrea s ă evităm amândoi glumele deocheate pe care le
fac cu asemenea ocazii.
Gwyneira era de acord. Îi ajunsese cât dansase şi voia
să scape o dat ă de ceea ce o a ştepta. Oscila între frică şi
curiozitate. Conform observa iilor discrete ale mamei
ei, urma s ă o doar ă. Dar în romanele de dou ă parale,
femeia c ădea de fiecare dat ă plină de entuziasm în
bra ele cowboyului. Gwyn aştepta surpriza.
Nuntaşii se despăr iră cu multe urale, dar fără glume

deocheate,
a o ajuta pede t ânăra pereche,
Gwyneira iarăKiri
s ă-şi scoat era de
rochia acolo, pentru
mireas ă. Î n
fa a iatacului ei, Lucas o sărută delicat pe obraz.
— Ia- i timp pentru preg ătiri, draga mea. Vin mai
târziu la tine.
Kiri şi Dorothy scoaser ă rochia de pe Gwyneira şi îi
despletiră părul. Kiri chicoti şi glumi tot timpul, pe
când Dorothy pl ânse. Fata maori p ăru să se bucure
sincer pentru Gwyn şi Lucas şi era doar surprins ă de
faptul că tinerii însură ei se retr ăseseră atât de devreme
de la sărbătoare. La maori, împăr irea culcuşului de fa ă
cu toat ă familia era un semn al încheierii căsătoriei.
Când Dorothy auzi acest lucru, plânse şi mai tare.
— Ce este at ât de trist, Dot? întrebă Gwyneira iritată.
Parcă am fi la o înmormântare.
— Nu ştiu, domni şoară, dar mama mea a pl âns
întotdeauna la nun i. Poate că aduce noroc.
— Nu adus noroc pl ânsu’, adus noroc r âsu’! era de
părere Kiri. A şa. Gata, domni şoară! Foarte frumos,
domnişoara! Foarte frumos. Noi mers acum şi bătut la
uşă domn Lucas. Frumos b ărbat, domn Lucas! Foarte
drăgu ! Doar pu in sub ire!
Chicoti, pe când Dorothy o scoase pe uşă.
Gwyneira se privi. Cămaşa de noapte era din cea mai
fină dantelă; ştia c ă îi vine bine. Dar ce s ă facă acum?
Nu putea s ă-l primeasc ă pe Lucas aici, la m ăsu a de
toaletă. Şi dac ă a în eles-o bine pe mama ei, lucrul se
petrecea în pat…
Gwyn se culc ă şi se acoperi cu cuvertura de m ătase.
De fapt este p ăcat c ă nu se mai vede deloc c ămaşa de
noapte. Dar poate că Lucas o va dezveli…?

inÎşi opri
ând în respira
mână ia, c ând ăauzi
o lamp . Păclan a uşii. Lucasfiindc
ru dezorientat, intr ăă,
Gwyn nu stinsese lumina.
— Iubito, cred c ă… ar fi mai decent s ă reducem
lumina.
Gwyneira aprob ă din cap. Oricum, Lucas nu era o
privelişte prea agreabil ă în cămaşa lung ă de noapte. Ea
îşi imaginase totdeauna, c ă îmbrăcămintea de noapte a
bărba ilor… ar fi mai bărbătească.
Lucas alunecă lângă ea, sub cuvertură.
— O să încerc s ă nu te doar ă şopti el şi o sărută
blând.
Când el îi acoperi umerii, g âtul şi sânii cu s ărutări şi
mângâieri, Gwyneira r ămase nemi şcată. Apoi trase în
sus c ămaşa de noapte. Respira ia îi era mai agitat ă şi
Gwyn observ ă că şi pe ea o cuprinse emo ia, care se
intensifică când degetele lui Lucas îşi găsiră drum spre
regiunile cele mai intime ale corpului ei, pe care nici ea
nu le explorase vreodat ă. Mama ei inuse totdeauna ca
ea să poarte chiar şi la sc ăldat o c ămaşă şi nu prea
îndrăznise s ă se uite la partea de jos a corpului – la
părul ro şu, şi mai c ârlion at ca cel de pe cap. Lucas o
atinse bl ând, iar Gwyneira sim i nişte furnic ături
plăcute, excitante. În cele din urm ă, el îşi retrase m âna
şi se culc ă pe ea, iar Gwyneira îi sim i între picioare
mădularul, care se umfl ă, deveni mai tare şi se b ăgă
mai ad ânc în acele regiuni ale corpului ei, care îi erau
chiar şi ei necunoscute. Deodat ă, Lucas p ăru că dă de
un obstacol şi îşi pierdu excitarea.
— Îmi pare r ău, iubito, a fost o zi epuizant ă, se scuz ă
el.

— A iefost
precau şi îl sfoarte
ărută pefrumos…
obraz. spuse Gwyneira cu
— Poate încercăm mâine din nou…
— Dacă vrei tu, spuse Gwyn, pu in zăpăcită, dar şi
uşurată.
În ceea ce prive şte chestia cu obliga ia conjugală,
mama ei exagerase mult. Ceea ce se întâmplase, nu era
ceva pentru care trebuia căinat cineva.
— Atunci îmi voi lua r ămas-bun, spuse Lucas
scor os. Cred că dormi mai bine singură.
— Dacă vrei spuse Gwyneira. Dar nu se obi şnuieşte
ca femeia şi bărbatul s ă petreacă împreună noaptea
nun ii?
Lucas încuviin ă din cap.
— Ai dreptate. Rămân aici. Patul este destul de lat.
— Da. Gwyn îi făcu loc şi se f ăcu ghem în partea
stângă a patului. Lucas se culc ă în partea dreapt ă,
crispat şi în epenit.
— Atunci î i urez noapte bună, iubito!
— Noapte bună, Lucas.
A doua zi de diminea a, când se trezi Gwyneira,
Lucas se sculase deja. Witi îi pusese în cabina de
îmbrăcat a lui Gwyn un costum deschis, pentru
diminea ă. Lucas era deja gata îmbrăcat pentru a merge
jos, la micul dejun.
— Pot s ă te aştept, iubito, spuse el şi se sili s ă nu o
privească pe Gwyneira, care, îmbrăcată în cămaşa ei de
dantelă, se ridicase în pat. Dar poate c ă este mai bine să
suport deocamdată singur observa iile grosolane ale
oaspe ilor noştri.
De fapt, Gwyneirei nu îi era fric ă de faptul c ă îi va

îseara
ntâlnitrecut
at ât ăde devreme
, dar pe cei maidin
dădu aprobator cap. b ăutori din
aprigi
— Trimite-mi-o pe Kiri, te rog, şi, dac ă se poate, şi pe
Dorothy, să mă ajute la îmbrăcat şi la aranjarea p ărului.
Va trebui desigur s ă ne îmbrăcăm şi ast ăzi festiv, deci
am nevoie s ă-mi trag ă cineva sforile corsetului, spuse
ea prietenoasă.
Lucas p ăru că se simte penibil la auzul cuv ântului
corset. În schimb, Kiri a ştepta deja în fa a uşii. Trebuia
trimisă doar Dorothy.
— Ei, doamnă! A fost frumos?
— Te rog, spune-mi în continuare domni şoară, atât
tu, cât şi ceilal i, o rugă Gwyn. Îmi place mai mult.
— Cu pl ăcere, domni şoară. Dar acum povestit! Cum
fost? Prima dat ă nu totdeauna frumos. Dar va fi mai
bine, domnişoară! spuse Kiri cu s ârg şi îi potrivi lui
Gwyn rochia.
— Ei da… frumos… mormăi Gwyn.
Ş i în aceast ă privin ă se exagera. Dup ă ea, ceea ce
făcuse Lucas cu ea noaptea trecut ă nu era nici frumos,
nici groaznic. Dar era practic dac ă b ărbatul nu era prea
greu. Chicoti cu g ândul la Kiri, care era atras ă mai
degrabă de bărba i mai corpolen i.
Când apăru Dorothy, Kiri o ajutase deja s ă îmbrace o
rochie de var ă cu flori mici, colorate. Fata prelu ă
aranjarea p ărului, pe c ând Kiri schimb ă așternuturile.
Gwyn era de p ărere c ă este o exagerare, doar nu
dormise dec ât o singur ă dată în așternuturile acestea.
Dar nu voia să spună nimic, poate că acesta era obiceiul
la maori. Dorothy nu mai pl ângea, dar era liniştită şi nu
o putu privi pe Gwyn în ochi.

— Vă merge
îngrijorată. bine, domni şoară Gwyn? întrebă ea
Gwyn aprobă.
— Desigur, de ce nu? A şa, cu agrafa, este foarte
drăgu , Dorothy. Trebuie să ii minte, Kiri.
Kiri p ăru că este ocupat ă cu alte g ânduri. Privi
așternuturile cu o expresie de îngrijorare. Gwyn
observă acest lucru doar dup ă ce o trimisese pe
Dorothy din cameră cu comanda pentru micul dejun.
— Ce este Kiri? Cau i ceva în paturi? A pierdut
domnul Lucas ceva?
Gwyn se g ândi la o bijuterie sau poate chiar la
verighetă. Aceasta st ătuse destul de lejer pe degetul
sub ire a lui Lucas.
Kiri scutură din cap.
— Nu, nu, domni şoară. Doar c ă… doar c ă nu este
sânge pe cearşaf…
O privi pe Gwyn ruşinată şi descumpănită.
— De ce ar trebui s ă fie s ânge acolo? întrebă
Gwyneira.
— După prima noapte totdeauna sânge. Doare pu in,
apoi sânge şi doar după aceea frumos.
Gwyn pricepu că a omis ceva.
— Domnul Lucas este foarte… foarte ginga ş, spuse
ea vag.
Kiri încuviin ă din cap.
— Şi desigur foarte obosit dup ă sărbătoare. Nu tristă,
va fi mâine sânge!
Gwyneira se hot ărî să abordeze aceast ă problemă
doar c ând va fi iar cazul. Acum merse la micul dejun,
unde Lucas îi distra în modul cel mai plăcut pe oaspe i.

Glumea
bărba ilorcu doamnele,
şi era atent, ca îasculta binevoitor
ntotdeauna, când i seglumele
al ătură
Gwyn. Urm ătoarele ore se scurser ă cu conversa ia
obişnuită şi, făcând abstrac ie de faptul c ă sentimentala
doamnă Brewster îi aruncă un: „Sunte i atât de viteaz ă!
Atât de vesel ă! Dar e drept c ă domnul Warden este un
bărbat plin de menajamente!”, nimeni nu f ăcu aluzie la
noaptea trecută.
Abia la amiaz ă, când cei mai mul i oaspe i se
odihneau, putu Gwyn s ă meargă la grajduri, s ă-şi
viziteze calul şi să-şi ia, în sfârşit, în primire că eluşa.
Ciobanii o întâmpinară cu răcnete.
— Oh, doamna Warden! Felicit ări! A i avut o noapte
plăcută? o întrebă Poker Livingston.
— Evident una mai bun ă ca a dumneavoastr ă,
domnule Livingston, răspunse Gwyneira. B ărba ii erau
cu to ii cam mahmuri. Dar m ă bucur, c ă a i băut din
belşug în sănătatea mea.
James Mckenzie o privi mai degrabă examinator,
decât lasciv. P ărea s ă fie o expresie de comp ătimire în
privirea sa – lui Gwyn îi fu greu s ă citească în ochii s ăi
căprui, ad ânci, a c ăror expresie se schimba continuu.
Intre timp ap ăru în ei un z âmbet, c ând observ ă cum o
întâmpină Cleo pe stăpâna sa.
— Şi a i avut necazuri? întrebă Mckenzie.
Gwyneira negă din cap.
— De ce? Din cauza concursului? Nu. În ziua nun ii,
o fată mai poate să sară peste cal! Clipi din ochi către el.
De mâine, so ul meu m ă va lua din scurt. Oaspe ii
noştri m ă in de pe acum din scurt. Tot timpul vrea
cineva câte ceva de la mine. Nici azi nu voi ajunge să ies

călare.
Mckenzie păru că se mir ă de faptul c ă ea voia s ă iasă
călare, dar nu spuse nimic; privirea lui cercet ătoare se
schimbă, luă o expresie zburdalnică.
— Atunci trebuie să găsi i o posibilitate să scăpa i. Ce
ar fi, dacă mâine, la această oră, vă pregătesc calul? Cele
mai multe doamne se odihnesc la această oră.
Gwyn aprobă entuziasmată.
— Bună idee. Dar nu la ora aceasta, fiindc ă am treabă
la buc ătărie, trebuie s ă supraveghez str ângerea mesei
după dejun şi pregătirile pentru ceaiul de dup ă-amiază.
Bucătarul insistă – Dumnezeu ştie de ce. Dar ar fi
posibil diminea a devreme. Dac ă mi-o preg ăti i pe
Igraine la ora şase, pot să ies călare, înainte de a se scula
primii oaspe i.
James o privi iritat.
— Dar ce va spune domnul Lucas dac ă
dumneavoastră… Ierta i-mă, desigur c ă acest lucru nu
mă priveşte…
— Şi nici pe domnul Lucas, spuse Gwyn nepăsătoare.
Dacă nu-mi neglijez obliga iile de gazd ă, pot s ă
călăresc, când îmi place.
Este mai pu in vorba de obliga iile de gazdă, se gândi
James, dar nu-şi exprim ă această părere. În niciun caz
nu voia s ă o deranjeze pe Gwyneira, dar se pare c ă
noaptea nun ii nu decursese prea pasional.
Seara, Lucas o vizit ă din nou pe Gwyneira. Acum,
când ştia ce o a şteaptă, chiar savura atingerile lui
duioase. O trecur ă fiorii, c ând îi sărută sânii, iar
atingerea pielii fine de sub p ărul pubian era mai
excitantă, ca prima oar ă. De data aceasta arunc ă o

privire
din nouspre m ădularul
se înmuie lui, ca
repede, care datşăi. tare
era mare
şi ultima – dar
Gwyneira
fu cuprins ă de un ciudat sentiment de ne împlinire, pe
care nu şi-l putea explica. Dar poate c ă era normal a şa.
Va afla ea mai încolo.
A doua zi de diminea ă, Gwyn se în epă cu un ac în
deget, îl apăsă să iasă sângele şi mânji cu el cearşaful. Să
nu creadă Kiri că ea şi Lucas făceau ceva greşit.

Helen se obi şnui într-un fel cu via a alături de


Howard. Tot îi mai era oarecum penibil ceea ce se
întâmpla noaptea, în patul conjugal, dar între timp
vedea acel act cumva deta şat de cotidianul ei şi în
timpul zilei avea cu Howard o rela ie cu totul normală.
Dar nu era totdeauna simplu. Howard a ştepta
anumite lucruri de la so ia sa şi se enerva repede dac ă
Helen nu corespundea acestor a şteptări. Ajunse s ă se
înfurie c ând ea îşi exprima dorin e şi cereri, fie c ă era
vorba de mai multe mobile sau de vase de g ătit mai
bune, fiindcă vasele lui erau toate vechi şi atât de
murdare de la resturile de m âncare, c ă nu ajuta niciun
fel de cură at.
— Data viitoare, c ând o s ă mergem la Haldon, o
consolă el de fiecare dată.
Părea c ă localitatea era prea îndepărtată, ca s ă se fac ă
drumul p ână acolo doar pentru ni şte ustensile de
bucătărie, mirodenii şi zahăr. Ori lui Helen îi era un dor
teribil după contactul cu civiliza ia. Tot îi mai era fric ă
de via a în sălbăticie – putea s ă-i spun ă Howard ori de

âte ori c Plains.


cCanterbury ă nu Apoi
exist ăîi lipseau
animalevaria
primejdioase în
ia şi discu iile
pline de spirit. Cu Howard nu prea se putea vorbi
despre altceva dec ât despre munca la ferm ă. Şi nu mai
era dispus să dea informa ii despre via a sa de dinainte,
în Irlanda sau pe c ând vâna balene. Aceast ă tema era
epuizată – Helen ştia ceea ce trebuia să ştie, iar Howard
nu avea chef să mai vorbească despre aşa ceva.
Singura rază de lumină în această existen ă temă erau
cei doi copii maori. Reti şi Rongo ap ăreau aproape în
fiecare zi, iar după ce Reti se grozăvise în sat cu noile ei
cunoştin e de citit – am ândoi copiii învă au repede şi
ştiau deja tot alfabetul pe de rost, ştiau chiar s ă-şi scrie
şi să citească numele – veniră şi al i copii.
— Şi noi studiat magie! spuse cu importan ă un băiat,
iar Helen scrise alte pagini cu prenume ciudate, cum ar
fi Ngapini şi Wiramu.
Câteodată îi p ărea rău de pre ioasa hârtie de scris, pe
de alt ă parte nu avea trebuin ă de ea pentru altceva.
Scria ea cu zel scrisori c ătre rude şi c ătre familia Thorne
din Anglia şi către fetele de aici, din Noua Zeeland ă.
Dar at ât timp c ât nu ajungeau la Haldon, nu era posibil
să le predea la po ştă. Cu ocazia vizitei la Haldon avea
de gând să comande şi o Biblie în limba maori. Howard
îi spusese c ă Sfânta Scriptur ă fusese deja tradus ă, iar
Helen ar fi studiat-o cu pl ăcere. Dac ă învă a pu in
maori, putea eventual s ă se în eleagă cu mamele
copiilor. Rongo o luase deja o dat ă cu el în sat şi to i
fuseseră foarte prieteno şi. Dar numai b ărba ii, care
lucrau mai des cu Howard, sau, în timpul m ânării
animalelor, intrau în slujbă la alte ferme vorbeau câteva

cuvinte englez
mai fusese ă. Copiii
un timp învăde
un cuplu aseră de la taîn sat.
misionari ii lor, apoi
— Dar ei nu drăgu i, declară Reti. Tot timpul scuturat
deget şi spus: Vai, vai, p ăcătuit, p ăcătuit! Ce este
„păcătuit”, domnişoară Helen?
Helen extinse temele educa ionale şi citi mai întâi în
engleză din Biblie. Cu aceast ă ocazie se ivir ă probleme
ciudate. Povestea genezei spre exemplu îi zăpăci
profund pe copii.
— Nu, nu, asta altfel! declar ă Rongo, a c ărui bunic ă
era o povestitoare respectat ă. Mai întâi erau
papatuanuku, pământul şi ranginui cerul. Şi se iubeau
atât, că nu vrut desparte. În eles? Rongo f ăcu un gest a
cărui obscenitate înghe ă sângele în venele lui Helen.
Dar copilul era cu totul neprih ănit. Dar copiii celor doi
vrut s ă existe lumea cu p ăsări şi peşti şi nori şi lun ă şi
tot. De aceea se rupe unul de altul. Iar papa plâns şi
plâns şi din asta r âu şi mare şi lac. Dar odat ă oprit.
Răngi tot mai plâns, aproape fiecare zi…
După cum dest ăinuise Rongo mai demult, lacrimile
lui răngi cădeau din cer în chip de ploaie.
— Este o poveste foarte frumoas ă murmură Helen.
Dar şti i că pakeha vin din ări străine mari, unde totul se
cercetează şi se ştie. Iar povestea din Biblie a povestit-o
Dumnezeul Israelului profe ilor şi aceasta este
adevărul.
— Sincer, domnişoara Helen? Dumnezeu povestit?
La noi nu glăsuit niciodată un Dumnezeu!
Reti era fascinată.
— Ei, a i văzut! declară Helen cu con ştiin a cam
încărcată. Doar rar se întâmpla ca rug ăciunile ei s ă fie
ascultate.
Astfel, excursia la Haldon se tot amâna.
În sfârşit, plecaseră oaspe ii Gwyneirei, iar via a de la
Kiward Station se normaliză. Gwyn spera s ă ajungă iar
la acea libertate relativ ă, de care beneficiase în prima
parte a şederii ei la ferm ă. Până la un anumit grad,
chiar c ă era a şa: Lucas nu-i f ăcea niciun fel de
prescrip ii. Nici m ăcar nu reclam ă faptul c ă Cleo
dormea iar în suita Gwyneirei, chiar şi atunci c ând îşi
vizita so ia. Ori în primele nop i, că eluşa era chiar
deranjantă, deoarece credea că stăpâna ei era agresată şi
protesta cu l ătrături puternice. Trebuia aten ionată şi
trimisă înapoi pe p ătura ei. Lucas asista la asta far ă
niciun murmur. Gwyn se întreba de ce şi nu putea
scăpa de sentimentul c ă Lucas se sim ea fa ă de ea
cumva vinovat. Ca şi înainte, în timpul actului intim nu
avea niciun fel de dureri şi nu s ângera. Dimpotrivă – cu
timpul se bucur ă de tandre ea manifestat ă şi se
surprinse c âteodată mângâindu-se şi dup ă plecarea lui
Lucas şi savurând să se frece şi să se gâdile, umezindu-
se sim itor. Dar ceea ce ie şea nu era s ânge. Cu timpul
deveni mai îndrăznea ă şi se pip ăi mai profund cu
degetele, sentimentul devenind şi mai intensiv. Desigur
că ar fi tot at ât de frumos dac ă Lucas şi-ar introduce
mădularul – ceea ce el evident c ă încerca, dar niciodată
nu rămânea vreme destul de îndelungată eapăn. Gwyn
se întrebă de ce nu se folosea şi el de mână.
La început, Lucas o vizita în fiecare sear ă, dup ă
culcare, apoi din ce în ce mai rar. El f ăcea totdeauna
introducerea prin întrebarea politicoasă:
— Ei, s ă mai încercăm şi în noaptea aceasta, draga

mea? şi nu protesta niciodată dacă Gwyneira trebuia să-


l refuze.
Rină acum, via a conjugală i se p ărea Gwyneirei far ă
probleme.
Gerald în schimb îi complică via a. Avea preten ia ca
Gwyn s ă preia în mod serios atribu iile unei gospodine
– Kiward Station trebuia s ă fie condus ca o gospod ărie
foarte distinsă din Europa. Witi ar trebui s ă se
transforme într-un majordom discret, Moana într-o
bucătăreasă perfectă iar Kiri într-o fat ă în cas ă ca la
carte. Angaja ii maori erau plini de bun ăvoin ă şi
cinsti i şi o iubeau pe noua lor st ăpână, dându-şi silin a
să-i citeasc ă fiecare dorin ă din ochi. Dar Gwyn era de
părere ca totul s ă rămână cum a fost, chiar dac ă unele
lucruri mai trebuiau să devină obişnuin ă. De exemplu,
fetele refuzau să poarte în casă încăl ăminte. Se sim eau
îngrădite. Kiri îi arătă lui Gwyn umflăturile şi bătăturile
de la picioare, cauzate dup ă o zi întreagă de munc ă de
îpnc ă l ările de piele neobişnuite. Nici uniformele nu li se
ăreau practice, iar Gwyn trebuia s ă le dea dreptate.
Vara, această îmbrăcăminte era prea cald ă; ea însăşi
transpira în fustele ei voluminoase. Dar ea era obi şnuită
să sufere pentru buna-cuviin ă. Însă fetele maori nu
văzură rostul acestei nepl ăceri. Cel mai greu era c ând
Gerald avea cereri concrete, care se refereau de cele mai
multe ori la meniu, care p ână acum era mai degrab ă
modest, dup ă cum trebuia s ă recunoască şi Gwyneira.
Bucătăria popula iei maori nu era prea variat ă. Moana
gătea cartofi dulci şi alte legume în sob ă sau pr ăjea
carne sau pe şte cu mirodenii exotice. C âteodată, aceste
mâncăruri aveau un gust ciudat, dar erau întru totul

comestibile. Gwyneira,
toate m âncărurile far ă scare
ă crânu ştiaăs. ăDar
cneasc gătească, m
Gerald ânca
dorea
îmbogă irea meniului.
— Gwyneira, doresc ca pe viitor s ă te preocupi mai
intens de buc ătărie, spuse el într-o diminea ă, la micul
dejun. M-am s ăturat de aceste m âncăruri maori şi aş
mânca o tocan ă irlandeză, irish-stew. Ai putea s ă-i spui
acest lucru bucătăresei?
Gwyn aprob ă din cap, cu mintea deja la str ângerea
turmei, planificat ă împreună cu Mckenzie şi cu c âinii
tineri. C âteva animale tinere p ărăsiseră păşunile de pe
podiş şi ajunseseră pe păşunile din apropierea cur ii, iar
tinerii berbeci cauzau nelini şte în turm ă. De aceea,
Gerald le poruncise păstorilor să strângă animalele şi să
le mâne înapoi, ceea ce p ână acum era o treab ă
anevoioasă. Cu noii c âini ciob ăneşti ar trebui f ăcută
treaba într-o singur ă zi, iar Gwyneira dorea s ă vadă
primele încercări în acest sens. Asta însă nu o va
îdespre
mpiedica s ă vorbească înainte de ac iune cu Moana
dejun.
— Pentru tocana irlandez ă se ia varz ă şi came de
berbec, nu-i aşa? întrebă ea pe cei din jur.
— Ce altceva? mormăi Gerald.
Gwyn avea vaga impresie că cele două ingrediente se
pun în strat unul peste celălalt, şi se fierb.
— Carne de berbec mai avem, iar varz ă… avem
varză în grădină, Lucas? întrebă ea nesigură.
— Ce crezi, ce sunt frunzele acelea verzi care se fac
căpă ână? se răsti Gerald la ea.
— Eu, eh…
Gwyn constatase de mult, c ă nici munca în grădină

nu era ceva
puteau m ânca. s ă oşiatrag
care Pur ă, chiar
simplu nu dac ă rezultatele
avea r ăbdarea se

aştepte p ână ce din semin e se f ăceau verze sau
castrave i, iar între timp se scurgeau ore far ă de sf ârşit
cu plivitul buruienilor. De aceea onora doar arar
grădina de zarzavat cu prezen a ei – Hoturapa se ocupa
de cele necesare.
Moana privi destul de dezorientat ă când Gwyn îi
dădu sarcina s ă gătească împreuna carnea de berbec şi
varza.
— Eu nu făcut niciodată, explică ea. Varza era oricum
ceva cu totul nou pentru fată. Cum să aibă gustul?
— Ca… ca o tocan ă irlandeză. Găteşte pur şi simplu,
apoi vezi tu spuse Gwyneira.
Era fericită să se poat ă refugia la grajduri, unde
James îl înşeuase deja pe Madoc pentru ea. Gwyneira
călărea acum cu schimbul caii Cob.
Tinerii câini erau excelen i, şi însuşi Gerald se întrecu
îlan pr
laude, c ând, împreună cu Gwyneira, se întoarse deja
ânz jum ătate dintre oieri. Oile fuseser ă strânse cu
succes, iar Livingston şi Kennon le mânară cu ajutorul a
trei câini, înapoi în mun i.
Cleo s ărea vesel ă pe lângă stăpâna ei, iar Daimon pe
lângă Mckenzie. Din c ând în când, c ălăre ii râseră. Le
făcea pl ăcere aceast ă muncă împreună, iar Gwyn avea
uneori senza ia că se poate în elege natural şi far ă
cuvinte cu acest muncitor fermier bronzat, ceea ce i se
mai întâmpla doar cu Cleo. James ştia totdeauna exact
care oaie dorea ea s ă fie scoas ă din turm ă sau
reintrodusă în turm ă. Părea c ă îi presimte ac iunile şi
adesea îl fluier ă pe Daimon în acela şi moment, în care

Gwyneira fa asăgrajdurilor,
Acum, învoia -i ceară ajutorul.
îi preluă armăsarul.
— Merge i, domni şoară Gwyn, altfel nu mai reu şi i
să vă schimba i la timp pentru mas ă. Ori domnul
Gerald se bucură at ât de tare… doar a comandat un fel
de mâncare din vechea patrie, nu-i aşa?
Gwyneira aprob ă din cap, dar sim i că i se str ânge
stomacul. Era oare Gerald chiar a şa de ahtiat dup ă
această tocană irlandeză, încât le povestise chiar şi
muncitorilor de la fermă? Spera că îi va place.
Gwyneira ar fi vrut s ă se conving ă în prealabil, dar
era într-adevăr în întârziere şi abia apuc ă să-şi schimbe
rochia de c ălărie cu una de cas ă, înainte ca familia să se
adune la mas ă. Gwyn considera de fapt aceast ă
schimbare de haine ca pe un lucru cu totul de prisos.
Gerald venea de fiecare dat ă cu acelea şi haine la masa
de prânz, în care supraveghea muncile la grajduri şi pe
păşuni. Lucas în schimb dorea în timpul meselor o
atmosferă stilată, iar Gwyneira nu voia s ă se certe.
Acum purta o rochie bleu, dr ăgu ă, cu tiv galben la
poale şi la m âneci. Îşi aranjase oarecum p ărul şi îl
prinsese cu nişte piepteni într-o coafură.
— Ară i ast ăzi iar încântătoare, draga mea, spuse
Lucas.
Gwyn îi zâmbi.
Gerald privi scena cu bunăvoin ă.
— Adevărate turturele! remarc ă el bucuros. Putem
deci s ă ne aşteptăm în cur ând la urma şi, nu-i a şa,
Gwyneira?
Gwyn nu ştia ce s ă răspundă. Dar e şecul nu se va
datora lipsei de silin ă din partea ei şi a lui Lucas. Dac ă

noaptear ăîm
putea âne gravid
n iatacul ă mul
ei, era ceeaă.ce f ăceau ei doi
de laumit
Dar Lucas se înroşi.
— Suntem căsători i doar de o lună, tată!
— Dar ajunge o singur ă împuşcătură, nu-i a şa?
Gerald r âse răsunător. Lucas se ar ătă ej nat, iar
Gwyneira nu în elesese nimic. Ce avea în comun
facerea copiilor cu trasul cu arma?
Dar apăru Kiri cu un bol de servit, ceea ce puse capăt
acestei discu ii penibile. Dup ă cum o învă ase
Gwyneira, fata se plas ă la dreapta farfuriei domnului
Gerald şi îl servi mai întâi pe st ăpânul casei, apoi pe
Lucas şi pe Gwyneira. Se arătă îndemânatică; Gwyneira
nu găsi nimic de obiectat şi răspunse încurajator
zâmbetului fetei, c ând aceasta se a şeză lângă masa de
serviciu, gata să sară la prima solicitare.
Gerald privi stupefiat supa sub ire, galben-ro şiatică,
în care înotau buc ă i de varz ă şi de carne, înainte de a
exploda.
— La dracu, Gwyn, era varz ă de primă calitate şi cea
mai bun ă carne de berbec de pe aceast ă parte a
globului! Doar nu poate fi a şa de greu s ă găteşti un
irish-stew ca lumea! Dar nu, tu la şi totul în seama
acestei zburdalnice fete maori, iar ea g ăteşte din aceste
ingrediente aceeaşi mâncare, pe care trebuie s ă o
înghi im zi de zi! înva -o, cum se face, Gwyneira!
Kiri p ărea r ănită, Gwyn jignit ă. Ea era de p ărere c ă
mâncarea era bun ă la gust – chiar dac ă pu in cam
exotică. Era un mister pentru ea cu ce mirodenii
ob inuse Moana acest gust. Cum era şi re eta srcinal ă
pentru m âncarea de berbec cu varz ă, pe care Gerald o

aprecia ât deă din


Lucasatridic mult.
umeri.
— Ar fi trebuit s ă angajezi o buc ătăreasă irlandeză,
tată, nu o prin esă din Welles, spuse el mali ios. E clar
că Gwyneira nu a crescut la bucătărie.
Liniştit, t ânărul mai lu ă o lingură din tocană. Nici pe
el nu p ăru să-l deranjeze gustul, dar oricum Lucas nu
dădea importan ă mâncării. P ăru să fie de fiecare dat ă
fericit, c ând, dup ă mese, putea s ă se întoarcă la studiul
căr ilor lui sau în atelierul său.
Gwyn mai gust ă o dat ă mâncarea şi încercă să-şi
amintească gustul tocanei irlandeze. Buc ătăreasa de
acasă pusese rar pe masă acest fel de mâncare.
— Cred c ă se face far ă cartofi dulci, îi spuse ea lui
Kiri.
Fata maori îşi încre i fruntea. Era clar c ă nu putea s ă-
şi imagineze c ă se poate pune pe mas ă un fel de
mâncare din care să lipsească cartofii dulci.
Gerald sări în sus.
— Desigur c ă se face far ă cartofi dulci! Şi nu se
îngroapă spre a fierbe, şi nu se înveleşte în frunze sau
ce or mai face femeile acestea din trib, pentru a- şi otrăvi
stăpânul! Lămureşte-o, Gwyn! Trebuie să existe undeva
o carte de bucate. Poate c ă o traduce careva. Cu Biblia
au fost foarte rapizi!
Gwyn suspină. Auzise că femeile maori din Insula de
Nord foloseau izvoare subterane fierbin i sau
activitatea vulcanică pentru a g ăti mâncarea. Dar la
Kiward Station nu exista a şa ceva şi nici nu o v ăzuse pe
Moana sau pe celelalte femei maori s ă sape gropi de
gătit. Dar ideea cu cartea de bucate era bună.

Gwyn
maori şi îşcui petrecu dup
cartea de ă-amiaza
bucate în bucătăsorie, cuii Biblia
a defunctei a lui
Gerald. Dar studiile ei comparate avur ă un succes
limitat. În cele din urm ă abandonă şi se refugie la
grajduri.
— Acum ştiu cum se spune în limba maori la păcat şi
dreptate cerească, le spuse b ărba ilor şi răsfoi Biblia.
Kennon şi Livingston tocmai se întorseseră de la
păşunile din mun i şi îşi îngrijeau caii, pe c ând
Mckenzie şi Mearan cur ă au harna şamentele. Dar aici
nu scrie cuvântul cimbru.
— Poate c ă are gust şi cu fumul de la t ămâie şi cu
mirt, observă Mckenzie.
Bărba ii râseră.
— Spune i-i pur şi simplu domnului Gerald, c ă
lăcomia este un p ăcat capital, o sfătui Mearan. Dar spre
siguran a dumneavoastr ă spune i acest lucru în limba
maori. Dacă încerca i în limba engleză, s-ar putea s ă v ă
zboare capul de pe umeri.
Suspinând, Gwyneira puse şaua pe iapa ei. Îi trebuia
aer proaspăt. Vremea era mult prea frumoas ă, pentru a
răsfoi căr i.
— Nici voi nu îmi sunte i de folos! îi dojeni ea pe
bărba ii care tot mai glumeau şi o conduse pe Igraine
afară. Dac ă întrebă socrul meu, spune i-i c ă adun
ierburi. Pentru stew-ul lui.
Gwyneira îşi lăsă mai întâi calul la pas. Ca
întotdeauna, priveliştea inutului întins m ărginit de
Alpi, de o frumuse e ce- i tăia respira ia, o lini şti.
Mun ii păreau iar at ât de apropia i, de parc ă ar putea,
călărind timp de o or ă, să ajungă la ei, iar Gwyneira se

un vâărfcde
amuz ălărind la trap
munte. Abiaspre şi ludup
ei nici
c ând ându-
ă şdou
i drept nuă
ă oreint
păru să se fi apropiat, se întoarse spre cas ă. Aşa îi
plăcea via a! Dar ce s ă facă cu buc ătăreasa maori?
Gwyneira avea neap ărat nevoie de sprijin feminin.
Următoarea alb ă locuia la o dep ărtare de treizeci de
kilometri.
Oare era corect din punct de vedere social s ă-i fac ă
doamnei Beasley o vizit ă la o lun ă de la nunt ă? Dar
poate că era suficientă o excursie la Haldon. Rin ă acum,
Gwyneira nu vizitase or ăşelul, dar era timpul. Trebuia
să ducă scrisori la po ştă, voia s ă cumpere nişte fleacuri
şi mai ales s ă vad ă alte fe e, dec ât cele ale familiei ei, al
angaja ilor maori şi cele ale ciobanilor. În ultimul timp
se săturase de to i – afar ă de James Mckenzie. Dar
acesta o putea conduce la Haldon. Nu spusese chiar ieri
că ar trebui s ă preia de la so ii Candleri marfa
comandată? Gândul la aceast ă excursie îmbunătă i
dispozi ia Gwyneirei. Iar doamna Candler ştia cu
siguran ă cum se gătea irish-stew-ul…
Igraine, ascultătoare, galop ă către cas ă. Dup ă lungul
drum f ăcut, o atr ăgea nutre ul. C ând ajunse în cele din
urmă cu calul la grajd, îi era foame şi Gwyneirei. Din
adăpostul muncitorilor p ătrundea mirosul aromat de
came şi mirodenii. Gwyn nu se putu ab ine. Plin ă de
speran e, bătu la uşă.
Era clar c ă era a şteptată. Bărba ii şedeau iar în jurul
unui foc deschis şi dădeau din m ână în mână o sticl ă.
Deasupra focului fierbea un castron care r ăspândea
arome îmbietoare. Nu era oare…?
To i bărba ii radiau, de parc ă ar fi s ărbătorit

Cr ăciunul,
castron iar irlandezul
cu tocan ă irlandezO’Toole
ă. îi întinse z âmbind un
— Poftim, domnişoară Gwyn. Da i aceast ă por ie
fetei maori. Oamenii ace ştia se adapteaz ă foarte bine.
Poate că reuşeşte să gătească şi ea tocana astfel.
Gwyneira mul umi bucuroas ă. Sigur c ă această
mâncare era tocmai ceea ce sperase Gerald. Mirosea
atât de bine, c ă Gwyn mai că ar fi cerut o lingură şi ar fi
golit castronul. Dar se ab inu. Nu va atinge m âncarea
pre ioasă înainte de a le da lui Kiri şi Moana să guste.
De aceea depuse castronul în siguran ă, pe un balot
de paie, pe c ând o esăla pe Igraine. Apoi era s ă dea
buzna peste Mckenzie, care o aştepta la poarta
grajdului cu un buchet de frunze, pe care îl înmână atât
de solemn, de parc ă ar fi fost vorba de un buchet de
flori.
— Tăitma, spuse el cu o jum ătate de z âmbet şi clipi
din ochi. În loc de anafură şi mirt.
Gwyneira lu ă zâmbind buchetul de cimbru. Oare de
ce îi bătea inima atât de puternic?
Helen se bucur ă când în sfârşit Howard anun ă că
vor pleca vineri la Haldon. Trebuiau înnoite potcoavele
calului, ceea ce era de fiecare dat ă, pare-se, ocazia de a
merge la ora ş. Dac ă Helen socotea bine, atunci c ând
Howard aflase despre sosirea ei, trebuia s ă se fac ă de
asemenea o vizită la potcovar.
— Cât de des trebuie potcovit calul? întrebă ea
discret.
Howard dădu din umeri.
— Depinde, de cele mai multe ori la şase până la zece
săptămâni. Dar copitele calului brun cresc încet, merge

şi dou
Mulăumit, bătusăcalul
sprezece ptămpe
ânicrup
cu ună. rând de potcoave.
Helen şi-ar fi dorit un cal la care copitele s ă crească
mai repede şi nu putu s ă se ab ină de la o remarc ă în
acest sens.
— Mi-ar face plăcere să fiu mai des printre oameni.
— Po i lua cat ârul, r ăspunse el generos. Rin ă la
Haldon sunt cinci mile, ajungi în dou ă ore. Dac ă pleci
imediat dup ă muls, po i ajunge înapoi p ână seara şi
mai ai timp să şi găteşti.
Howard nu ar renun a în niciun caz la masa caldă de
seara, între timp Helen îl cuno ştea destul de bine. Dar
era uşor de satisfăcut: mânca lipia cu aceeaşi poftă, ca şi
gogoşile, omleta ori supa consistent ă cu carne. Nu îl
deranja faptul c ă Helen nu putea s ă gătească altceva,
dar ea avea de g ând să o întrebe la Haldon pe doamna
Candler şi de alte re ete. Acest meniu îi devenise cam
monoton.
— Ai putea s ă tai o g ăină, îi propuse Howard la o
remarcă a ei în acest sens.
La care Helen se îngrozi – a şa cum se îngrozi la
gândul de a pleca la Haldon singură şi călare pe catâr.
— Acum re ii drumul, îi spuse Howard degajat. Dac ă
vrei, po i să şi înhami catârul…
Nici Gerald, nici Lucas nu aveau nimic împotrivă ca
Gwyneira să
i se al ăture lui Mckenzie c ând acesta plecă la Haldon. E

drept c ă Lucas nu putea pricepe ce o atr ăgea la aceast ă


deplasare.
— Vei fi dezam ăgită, draga mea. Este un or ăşel
murdar, nu are dec ât un magazin şi un birt. Nimic

cultural, măcar
— Carenicieste ia înă…privin a medicului? se
o biseric
situa
interesă Gwyneira. Mă gândesc, dacă voi fi o dată…
Lucas se înroşi. Gerald în schimb era entuziasmat.
— E deja cazul, Gwyneira? Sunt deja primele semne?
Dacă este a şa, o s ă aducem desigur un medic de la
Christchurch. Nu ne asum ăm riscul cu moa şa aceasta
de la Haldon.
— Tată, înainte de a ajunge medicul de la
Christchurch, bebeluşul ar fi deja sosit, remarc ă Lucas
sarcastic.
Gerald îl privi mustrător.
— Îl voi chema pe medic din timp. S ă stea aici, p ână
vine sorocul, indiferent cât ar costa.
— Şi ceilal i pacien i ai lui? obiect ă Lucas. Crezi c ă îi
lasă de izbelişte?
Gerald răsuflă suflă zgomotos.
— Este o chestiune de sum ă, fiule. Ori mo ştenitorul
Wardenilor merită orice sumă!
Gwyneira nu se implic ă. Nici nu ar fi recunoscut
semnele unei sarcini – de unde era s ă ştie cum s-ar fi
sim it într-un asemenea caz? Iar apoi, deocamdat ă se
bucura de excursia la Haldon.
Imediat dup ă micul dejun, James Mckenzie se duse
să o ia. Înhămase doi cai în fa a unei căru e lungi, grele.
— Dacă am merge c ălare, am ajunge mai repede,
remarcă el, dar pe Gwyneira nu o deranja s ă stea pe
capră, alături de Mckenzie, şi să admire peisajul. După
ce va cunoa şte drumul, va putea s ă călărească mai des
la Haldon; dar ast ăzi era mul umită de călătoria cu
căru a. Iar Mckenzie era un partener de discu ie

râurilor şiÎi pspuse


antrenant. denumirile
âraielor pe caremun ilor de la ăorizont,
le traversar . Adesea al
cunoştea at ât numele în limba maori, c ât şi cele
englezeşti.
— Vorbi i bine limba maori, nu-i a şa? remarc ă Gwyn
cu admira ie.
Mckenzie negă din cap.
— Cred c ă nimeni nu vorbe şte bine maori. B ăştinaşii
ne fac treaba prea u şoară. Se bucur ă de fiecare cuv ânt
englezesc, pe care îl înva ă. Cine mai are chef s ă-şi bat ă
capul cu cuvinte precum
taumataiuhatatangihangakoauauotamateaturipukakapiki
maungahoroukupokaiuihenuakitanatahu?
— Cel râse Gwyneira.
— Este un munte pe Insula de Nord. Chiar şi printre
maori se consider ă un cuv ânt greu de pronun at. Dar
cu fiecare pahar de whisky, devine mai u şor, crede i-
m ă!
James clipi din ochi către Gwyn şi zâmbi iar plin de
îndrăzneală.
— Deci a i învă at la focul de tabără? întrebă Gwyn.
James aprobă.
— Am umblat mult şi am lucrat la ferme de oi. Pe
drumurile mele m-am aciuit adesea în sate maori – doar
sunt foarte primitori.
— De ce nu a i lucrat la v ânarea balenelor? voia s ă
ştie Gwyn. Se pare c ă se câştigă mult mai bine. Domnul
Gerald…
James rânji.
— Domnul Gerald se pricepe şi la căr i, observă el.
Gwyneira se înroşi. Oare povestea jocului de c ăr i

îşntre Gerald Warden şi tat ăl ei ajunsese s ă fie cunoscut


i aici?
— În mod normal nici cu v ânătoarea de balene nu se
câştigă o avere, continu ă Mckenzie. Şi nu era ceva
pentru mine. S ă mă în elege i bine, nu sunt mofturos,
dar aceast ă muncă în sânge şi unsoare… nu. Dar sunt
un bun tunzător de oi, am învă at asta în Australia.
— În Australia nu tr ăiesc doar pu şcăriaşi? se interes ă
Gwyn.
— Nu numai. Şi descenden i ai ocna şilor şi imigran i
obişnui i. Iar pu şcăriaşii nu sunt cu to ii uciga şi. A
nimerit acolo şi câte un s ărman, care a furat pentru
copiii săi o pâine. Sau to i acei irlandezi care s-au
răsculat împotriva Coroanei. Adesea erau ni şte bărba i
foarte cumsecade. Lichele exist ă peste tot, iar în
Australia nu am întâlnit mai multe ca altundeva în
lume.
— Dar unde a i mai fost? întrebă curioasă Gwyn, care
îl gElăsea pe Mckenzie din ce în ce mai fascinant.
zâmbi.
— În Sco ia. De acolo vin. Un veritabil highlander.
Dar nu un lord de clan, stirpea mea a apar inut
totdeauna infanteriei. Se pricepea la oi, nu la s ăbiile
lungi.
Gwyneirei îi cam p ărea r ău de acest fapt. Un
războinic sco ian ar fi fost aproape tot at ât de interesant
ca un cowboy american.
— Şi dumneavoastr ă, domni şoară Gwyn? Chiar a i
crescut într-un castel, cum se vorbeşte pe aici?
James o privi din nou dintr-o parte. Dar nu dădea
impresia c ă s-ar interesa de b ârfe. Gwyn avea senza ia

că —
se Am
intereseaz ă realmente
crescut derea.ăspunse ea. Tat ăl meu
la un conac,
este un lord – dar nu unul din cei care stau în sfatul
Coroanei. Zâmbi. Într-un anume fel avem ceva în
comun: Şi Silkhamii se ocup ă mai degrab ă de oi, dec ât
de săbii.
— Şi nu este pentru dumneavoastr ă… ierta i-mă că
va întreb, dar am crezut totdeauna… O lady nu ar
trebui să se căsătorească cu un lord?
Era destul de indiscret, dar Gwyneira se hot ărî s ă nu
o ia în nume de rău.
— O lady ar trebui s ă se c ăsătorească cu un gentilom,
răspunse ea vag; dar apoi temperamentul ei r ăbufni. Şi
desigur că în Anglia şi-au rupt gurile, că so ul meu este
doar un baron al oilor, fară un titlu nobiliar adev ărat.
Dar cum se spune: Este frumos s ă ai un cal de ras ă. Ori
pe hârtii nu po i călări.
James trebui să râdă at ât de tare c ă era s ă cadă de pe
cal.
— Să nu spune i aceast ă propozi ie în societate,
Gwyn! A i oferi un punct vulnerabil pentru toat ă via a!
Dar încep s ă pricep c ă în Anglia era mai greu de g ăsit
un gentleman pentru dumneavoastră.
— Au existat destui pretenden i! min i Gwyneira
jignită. Şi domnul Lucas nu s-a plâns niciodată.
— Ar fi fost prost şi orb, dac ă ar fi f ăcut-o! r ăbufni
James, dar înainte de a putea s ă-şi dezvolte ideea,
Gwyn recunoscu o a şezare în şesul de la poalele
muntelui, pe care tocmai îl treceau.
— Acolo este Haldon? întrebă ea.
James aprobă.

descrise sem ăna exact


Haldonîn romanele de doucu a şezăale
ă parale rileluipionierilor,
Gwyn: o
prăvălie, un b ărbier, o potcov ărie, un hotel şi un birt
numit Pub şi un Saloon. Toate erau g ăzduite de case de
lemn cu una sau două nivele, vopsite colorat.
James opri căru a în fa a prăvăliei Candlerilor.
— Face i-vă liniştită cumpărăturile, spuse el. Eu
încarc mai întâi lemne, apoi merg la b ărbier şi în cele
din urm ă la o bere la pub. Deci nu ne gr ăbim. Dacă
dori i, pute i lua cu doamna Candler ceaiul.
Gwyneira îi zâmbi complice.
— Poate îmi va mai dest ăinui c âteva re ete. Nu de
mult domnul Gerald a cerut budincă de Yorkshire. Şti i
cum se prepară aşa ceva?
James negă din cap.
— Cred c ă la aşa ceva nu se pricepe nici m ăcar
O’Toole. Deci pe curând, domnişoară Gwyn!
Îi întinse m âna s-o ajute s ă coboare de pe capr ă, iar
Gwyn se întrebă de ce la atingerea lui o str ăbătu acela şi
fior pe care îl sim ea când se mângâia în ascuns…

Gwyneira trecu strada pr ăfuită a satului; dac ă ploua,


se transforma cu siguran ă în mocirl ă. Intr ă în băcănia
familiei Candler. Doamna Candler tocmai sorta
bomboane colorate în recipiente de sticl ă înalte, dar se
arătă foarte fericit ă să întrerupă această activitate. O
întâmpină pe Gwyneira radiind.
— Doamna Warden, ce surpriz ă! Şi ce fericire! Ave i
timp de o cea şcă se ceai? Dorothy tocmai preg ăteşte

ceaiul. Este în spate, cu doamna O’Keefe.


— Cu cine? întrebă Gwyneira, iar inima ei s ări din
loc. Doar nu este vorba de Helen O’Keefe?
Nu-i venea să creadă.
Doamna Candler dădu voioasă din cap.
— Da, da, o cunoa şte i sub numele de domni şoara
Davemport. So ul meu şi cu mine îl anun aserăm pe
viitorul ei so de sosirea ei. Iar dup ă cum am auzit, s-a
dus ca fulgerul la Christchurch şi a şi adus-o. Merge i
tot înainte, p ână în spate, doamn ă Warden. Vin şi eu
imediat, după ce soseşte Richard.
— În spate se referea la locuin a familiei Candler,
care se învecina direct cu băcănia spa ioasă.
Încăperile nu d ădeau impresia de provizorat, erau
amenajate cu gust, cu mobile scumpe din specii de
lemn autohtone. Ferestre mari l ăsau s ă între lumina
soarelui şi dădeau spre depozitul de lemne din spatele
casei, unde James tocmai prelua cele comandate.
Domnul Candler îl ajută la încărcat.
Iar în salon era într-adevăr Helen! Şedea pe un
şezlong îmbrăcat în catifea verde şi vorbea cu Dorothy.
Când o v ăzu pe Gwyn, s ări în sus. Fa a ei oglindi un
amestec de uluire şi bucurie.
— Gwyn! Sau e şti o stafie? întâlnesc astăzi mai mul i
oameni dec ât în dou ăsprezece s ăptămâni dinainte.
Încep să cred că văd stafii!
— Putem să ne pişcăm reciproc! spuse Gwyn râzând.
Cele două prietene se îmbră işară.
— De c ând eşti aici? întrebă Gwyn, dup ă ce se
desprinse din bra ele lui Helen. A ş fi venit mult mai
devreme, dacă aş fi ştiut că te întâlnesc aici.

— M-am
rigid. ăsătorit am
Dar la cHaldon acum
venittrei
astăluni, r ăspunse
zi pentru primaHelen
dat ă.
Locuim… destul de departe în afară…
Nu suna tocmai entuziasmat. Dar acum trebuia
salutată Dorothy. Fata tocmai intra cu cana de ceai şi
puse imediat încă un tac âm pentru Gwyneira. Între
timp, Gwyn avu ocazia s ă o priveasc ă cu mai mult ă
aten ie pe prietena ei. Helen nu d ădea impresia c ă ar fi
fericită. Slăbise, iar tenul ei deschis, păzit cu at âta
străşnicie pe vas, cedase unui bronz dezavuat. Iar
mâinile îi erau mai aspre, unghiile mai scurte ca alt ă
dată. Chiar şi îmbrăcămintea ei suferise. Rochia era
cură ată şi apretat ă cu grij ă, dar tivul era m ânjit cu
noroi.
— Pârâul nostru, se scuz ă Helen, c ând văzu privirea
Gwyneirei. Howard voia s ă plece iar cu c ăru a grea,
fiindcă mai trebuia s ă ia material pentru harna şament.
Dar caii nu pot s ă scoată căru a din p ârâu dec ât dac ă
împingem.
— De ce nu construi i un pod? se interesă Gwyneira.
La Kiward Station trecuse peste numeroase poduri
noi.
Helen ridică din umeri.
— Probabil c ă Howard nu are bani. Nici oameni.
Singur nu poate construi un pod. Apucă ceaşca de ceai.
Mâinile ei tremurau uşor.
— Nu ave i de loc angaja i? întrebă Gwyneira
dezorientată. Nici maori? Atunci ce face i cu ferma?
Cine îngrijeşte grădina, mulge vacile?
Helen o privi. În ochii ei frumo şi se citea un amestec
de mândrie şi disperare.


— Ei
Tu?cine?
Gwyn era alarmat ă. Nu poate fi adev ărat. Nu
era vorba de un fermier-gentilom?
— Şterge cuv ântul gentilom… nu zic c ă Howard nu
este un om de onoare. Mă tratează bine şi munceşte din
greu. Dar este un fermier şi nimic mai mult. Astfel
privind lucrurile, domnul Gerald al t ău avea dreptate.
Howard îl urăşte la fel de mult ca şi invers. Intre ei doi
trebuie s ă se fi întâmplat ceva… Helen ar fi vrut s ă
schimbe subiectul; nu îi convenea s ă se exprime
denigrator despre so ul ei. Pe de alt ă parte… dac ă nu
făcea măcar aluzii, nu va găsi ajutor!
Dar Gwyn nu insist ă. Războiul dintre O’Keefe şi
Warden îi era deocamdată indiferent. Aici era vorba de
Helen.
— Ai cel pu in vecini care s ă te ajute sau de la care
po i cere un sfat? Doar nu cuno şti toate aceste lucruri!
reveni Gwyn la muncile de la fermă.
— Sunt gata s ă învă , murmură Helen. Iar vecini… ei
da, c â iva maori. Copiii vin în fiecare zi la şcoală, sunt
foarte dr ăgu i, dar… dar în rest sunte i primii albi, pe
care… îi văd la fa ă de când am sosit la fermă…
Helen încercă să se adune, dar lupta cu lacrimile.
Dorothy se lipi consolator de Helen. Gwyneira în
schimb croia deja planuri, cum s ă-şi ajute prietena.
— Cât de departe este ferma de aici? Nu pot s ă vin să
te vizitez?
— Şapte kilometri r ăspunse Helen. Dar nu ştiu în
care direc ie…
— Asta ar trebui s ă învă a i, doamn ă O’Keefe. Dac ă
nu şti i să deosebi i punctele cardinale, sunte i pierdută

aici! Doamna
prăjituri pentru Candler intrăăteaşio aduse
ceai. Le preg b ăcănie
din localitate
femeie din
şi le vindea prin b ăcănie. Privind de aici, ferma
dumneavoastră este la est, iar a dumneavoastr ă de
asemenea, doamn ă Warden. Nu chiar în linie dreapt ă.
De la drumul principal se bifurc ă un drum. Dar v ă pot
explica, şi so ul dumneavoastră desigur de asemenea.
Gwyn tocmai voia să spună că ar fi mai bine s ă nu fie
întrebat un Warden de drumul spre un O’Keefe, dar
Helen se folosi de prilej să schimbe subiectul.
— Cum este Lucas al t ău? Este într-adevăr
gentlemanul drept care a fost descris?
Pentru o clip ă, Gwyneira pierdu firul şi privi pe
fereastră. James tocmai terminase încărcarea lemnului
şi ieşi cu c ăru a din curte. Helen observ ă că ochii lui
Gwyn str ăluciră când îl privi pe b ărbatul de pe capra
trăsurii.
— El este? B ărbatul chipeş de pe c ăru ă? întrebă
Helen cu un surâs.
Gwyn păru că abia poate să se desprindă, dar făcu un
efort.
— Ce? Scuză-mă, mă uitam după încărcătura noastră.
Bărbatul de pe capr ă este domnul Mckenzie, şeful
oierilor. Lucas este… Lucas nu ar… deci, însăşi ideea de
a conduce o c ăru ă pe aceste drumuri şi de a încărca
fără ajutor lemne…
Helen o privi rănită. Howard desigur că îşi va încărca
singur materialul pentru gard.
Când Gwyn observ ă expresia din privirea lui Helen,
se corectă imediat.
— Oh, Helen, asta nu înseamnă că aşa ceva ar leza

onoarea cuiva…
treabă. Dar Lucassunt
estesigur ă cde
un fel ă Gerald
estet, arînpune m âScrie,
elegi? na la
pictează şi cântă la pian. Dar nu se arat ă aproape
niciodată la fermă.
Helen îşi încre i fruntea.
— Şi când va moşteni ferma?
Gwyneira era uimit ă. Helen pe care o cunoscuse
acum două luni nu s-ar fi gândit niciodată la aşa ceva.
— Cred c ă domnul Gerald sper ă să aibă un alt
moştenitor… suspină ea.
Doamna Candler o privi cercetător.
— Dar până acum nu se vede nimic, spuse ea r âzând.
E drept c ă sunte i căsători i doar de c âteva s ăptămâni.
Trebuie s ă vă acorde pu in timp. Frumoas ă pereche au
fost cei doi!
Apoi începu s ă povestească plină de entuziasm
despre nunta Gwyneirei. Helen o asculta t ăcută, pe
când Gwyn ar fi dorit s ă o întrebe de propria ei nunt ă.
Existau at ât de multe lucruri despre care trebuia s ă
vorbească urgent cu prietena ei. Dar pe c ât posibil între
patru ochi. Doamna Candler era dr ăgu ă, dar şi
bârfitoare.
Bine c ă se ar ătă mai mult decât dispusă să le ajute pe
cele dou ă tinere cu re ete şi alte sfaturi pentru
conducerea unei gospodării:
— Nu pute i face p âine far ă drojdie, îi spuse doamna
Candler lui Helen. Uite, v ă dau eu pu ină. Şi am şi o
solu ie de cur ă at rochia. Trebuie s ă înmuia i tivul,
altfel este pierdut. Iar dumneavoastr ă, doamn ă
Warden, ave i nevoie de forme pentru pr ăjituri muffin,
altfel nu ve i putea ajunge la niciun rezultat cu

prăHelen
jiturilecump ărăştio srcinale
engleze Biblie pentru ceai…
în limba maori. Doamna
Candler avea câteva în depozit; misionarii comandaseră
Bibliile cu ani în urm ă, dar popula ia maori nu se ar ăta
interesată de ele.
— Cei mai mul i nu ştiu s ă citească, spuse doamna
Candler. Iar apoi îşi au proprii zei.
Pe când Howard încărcă cele cump ărate, Gwyn şi
Helen g ăsiră câteva minute timp pentru o discu ie între
ele.
— După părerea mea, domnul O’Keefe al t ău arat ă
bine, remarcă Gwyn. Observase din pr ăvălie cum
vorbise bărbatul cu Helen. Acest bărbat corespundea în
mult mai mare m ăsură imaginii pe care şi-o f ăcuse
despre un pionier energic, dec ât Lucas cel ales. Î i place
căsătoria?
Helen se înroşi.
— Nu cred c ă trebuie s ă placă. Dar este…
suportabilă. Oh, Gwyn, acum iar ne vom desp ăr i
pentru luni întregi. Cine ştie dac ă vei veni în aceea şi zi
la Haldon ca mine şi…
— Nu po i veni singur ă încoace? întrebă Gwyn. F ără
Howard? Pentru mine nu este greu. Cu Igraine ajung în
mai pu in de două ore.
Helen suspină şi povesti de catâr.
— Dacă aş putea să-l călăresc…
Gwyneira radia.
— Sigur c ă po i să-l călăreşti! Te învă eu! î i fac o
vizită, Helen, de îndată ce pot. O să găsesc eu drumul!
Helen dorea să-i spună că Howard nu voia să accepte
în casa lui niciun Warden, dar se ab inu. Dac ă Howard
şinventeze da îDar
i Gwyn arceva. ntr-adev ăr unul
de cele peste altul,
mai multe ocupats ă
ori eratrebuia
toată ziua cu oile şi pleca adesea departe, în mun i,
pentru a căuta animale rătăcite şi a se ocupa de garduri.
Cel mai ades nu ajungea acas ă înainte de l ăsatul
întunericului.
— Te aştept! spuse plină de speran e Helen.
Prietenele se sărutară pe ambii obraji, apoi Helen ie şi
în fugă.
— Ei da, so iile micilor fermieri nu au o via ă prea
uşoară, spuse doamna Candler cu regret. Muncă grea şi
mul i copii. Doamna O’Keefe are noroc c ă so ul ei este
mai în vârstă. Nu îi va face opt sau nou ă copii. Nici ea
nu mai este foarte t ânără. Sper doar s ă fie totul bine. La
fermele acestea îndepărtate, moa şa nu merge
niciodată…
James Mckenzie apăru ceva mai t ârziu pentru a o lua
pe Gwyneira. Voios, îi încărcă cumpărăturile în căru ă
şi o—ajut ă să urce pe capră.
A i avut o zi frumoas ă, domni şoară Gwyn?
Domnul Candler spunea că v-a i găsit cu o prietenă.
Spre bucuria lui Gwyn, Mckenzie cuno ştea drumul
spre ferma lui Helen. Dar fluier ă printre din i, când ea
se interesă de drum.
— Vre i să merge i la O’Keefe? în bârlogul leului? S ă
nu cumva să povesti i acest lucru domnului Gerald. M ă
împuşcă dacă află că v-am descris drumul!
— Aş fi putut s ă-l aflu şi din alt ă parte, r ăspunse
Gwyn calm ă. Dar ce este între cei doi? Pentru domnul
Gerald, domnul Howard este dracul în persoan ă, iar
invers pare să fie la fel.

James âse.
— Nu rcunosc am ănunte. B ârfele spun c ă au fost
cândva parteneri. Dar apoi s-au desp ăr it. Unii spun c ă
din cauza banilor, al ii că ar fi la mijloc o femeie.
Pământurile lor sunt vecine, dar Warden are păr ile cele
mai bune. Partea lui O’Keefe este mai ales muntoas ă.
Iar el nu este nici de meserie oier, de şi se spune c ă vine
din Australia. Totul este foarte confuz. Mai exact ştiu
doar cei doi, dar ar spune oare ceva? Oh, aici este
bifurca ia…
James opri căru a la un drum, care ducea la st ânga, în
mun i.
— O lua i pe aici. Pute i să vă orienta i dup ă stânca
de acolo. Urma i drumul, nu există altul. Dar c âteodată
este greu de g ăsit, mai ales vara, c ând nu prea se v ăd
urmele l ăsate de c ăru e. Trebuie trecute şi o seam ă de
pâraie, unul este aproape un r âu. Iar dac ă a i ajuns s ă
vă orienta i, exist ă cu siguran ă şi drumuri mai directe
îcumva
ntre ferme. Dar la început lua i mai bine pe acesta. Nu
să vă rătăci i.
Gwyneira nu se r ătăcea a şa uşor. Apoi, Cleo şi
Igraine ar fi g ăsit în orice caz drumul înapoi, la Kiward
Station. De aceea era binedispus ă, când peste trei zile
porni la drum pentru a o vizita pe prietena ei. Lucas nu
avea nimic împotrivă ca ea s ă meargă la Haldon, dar în
acest moment el avea oricum alte griji.
Gerald Warden hot ărâse nu numai ca Gwyn s ă-şi ia
mai în serios îndatoririle de gospodin ă, dar era de
părere c ă Lucas ar trebui s ă se implice mai mult în
treburile fermei. De aceea, în fiecare zi îi dădea fiului
său noi sarcini, pe care acesta trebuia s ă le execute

îcare
mpreun ă cu angaja
îl făceau pe estetiisfermei – şăi –adesea
ă roşeasc la reacă ii
erau activit
sau duceau i,
şi mai puternice. Spre exemplu, castrarea tinerilor
berbeci provocă o asemenea indispozi ie, c ă domnul
Lucas nu mai era abordabil toat ă ziua, dup ă cum
povesti râzând Hardy Kennon la focul de tab ără al
oierilor. Gwyneira auzi din întâmplare cele povestite şi
abia putea s ă-şi re ină râsul. E drept c ă nu ştia, dac ă nu
ar fi p ă it la fel ca Lucas. Existau chiar şi la Silkham
activită i, de la care tânăra şi curioasa lady era exclusă.
Astăzi, Lucas şi Mckenzie erau pleca i să mâne
berbecii pe p ăşunile din mun i. Acolo urmau să rămână
animalele în timpul lunilor de vară şi apoi urmau s ă fie
tăiate. Lui Lucas îi era de pe acum groaz ă că va trebui
să supravegheze şi această activitate.
Gwyneira ar fi plecat cu pl ăcere cu ei, dar un
sentiment nedefinit o făcu să se ab ină. Lucas nu trebuia
să vadă, cât de natural colabora ea cu oierii – trebuia
neapărat evitat ă o situa ie concuren ială, ca atunci, cu
fratele ei. Apoi nu avea niciun chef s ă călărească toată
ziua în şaua de dam ă. Nu mai era obi şnuită să stea
lateral, iar dup ă mai multe ore avea s ă o doar ă cu
siguran ă spatele.
Igraine înainta vioaie, iar după o oră bună, Gwyneira
ajunse la bifurca ia care ducea spre ferma lui Helen. De
aici mai erau dou ă mile, care însă se dovedir ă grele.
Drumul era într-o stare deplorabil ă. Gwyneirei îi era
groază la gândul de a conduce un atelaj pe un
asemenea drum – mai ales cu o c ăru ă atât de grea, ca
aceea a lui Howard. Nu este de mirare c ă Helen ar ăta
epuizată.

Pentruă Igraine
puternic era obi şdrumul
nuită cu nu prezenta
drumul greut
plin de ă i. şIapa
pietri , iar
trecerile dese peste p âraie îi făceau pl ăcere şi o
reconfortau. Pentru starea vremii din Noua Zeeland ă,
era o zi fierbinte de var ă, iar iapa transpirase. Cleo în
schimb încerca de fiecare dat ă să treacă apa pe c ât
posibil f ără să se ude. Gwyneira r âse de fiecare dat ă
când nu-i reu şea acest lucru şi în urma unei s ărituri
nereuşite c ă eluşa ateriza în apa rece, la care aceasta se
uita jignită la stăpâna ei.
În cele din urm ă, apăru casa, de şi la început
Gwyneirei nu-i venea s ă creadă că acea colib ă de lemn
era ferma lui O’Keefe. Dar trebuia s ă fie a şa; în ocolul
din fa ă păştea catârul. La vederea lui Igraine, scoase un
sunet ciudat, care începea ca un nechezat şi se
transforma într-un zbierat. Gwyneira scutur ă din cap.
Ciudate animale. Nu în elegea de ce le prefera cineva
cailor.
Legă iapa de gard şi porni s-o caute pe Helen. În
grajd se afla doar vaca. Dar apoi auzi din cas ă ipătul
disperat al unei femei. Evident c ă era Helen; ipa atât de
disperată, că lui Gwyn îi înghe ă sângele. C ăută
speriată o arm ă, pentru a o putea ap ăra pe prietena ei,
dar se hot ărî să folosească cravaşa şi să se gr ăbească
imediat în ajutorul lui Helen.
Nu se vedea niciun agresor. Dar Helen d ădu
impresia de parc ă tocmai ar fi m ăturat camera – p ână
când o privelişte oarecare a făcut-o să înmărmurească.
— Helen! strigă Gwyn. Ce s-a întâmplat?
Helen nu f ăcu niciun gest s-o salute sau s ă se uite
măcar spre ea. Privea în continuare îngrozită spre un

lucru aflat într-un


— Acolo… col .acolo! Ce este, pentru numele lui
acolo…
Dumnezeu? Ajutor, sare!
Helen, panicat ă, fugi înapoi şi era s ă se loveasc ă de
un scaun. Gwyneira o prinse şi se retrase de asemenea
din fa a lăcustei grase, lucitoare, care s ări în alt ă
direc ie. Animalul era un exemplar superb – cu
siguran ă măsura zece centimetri.
— Este o weta explic ă ea liniştită. Probabil una de sol,
dar ar putea fi şi de copac; s-a r ătăcit. În orice caz nu
este o weta uriaşă, acelea nu pot să sară…
Helen se uit ă la ea de parc ă ar fi evadat dintr-un
ospiciu.
— Şi este un mascul. Asta pentru cazul c ă vrei s ă-i
dai un nume… Gwyneira chicoti. Nu te mai uita a şa,
Helen. Sunt dezgust ătoare, dar nu î i fac nimic. Du
animalul afară, şi…
— Nu… nu poate fi omor âtă? întrebă Helen,
tremurând.
Gwyn scutură din cap.
— Aproape imposibil. Nu pot fi omor âte. Se zice c ă
nici dacă se fierb… ceea ce, e drept, n-am încercat încă.
Lucas poate ine ore în şir prelegeri despre ele. Sunt, ca
să spun a şa, animalele lui preferate. Ai un pahar sau
ceva asem ănător? Gwyneira privise o dat ă cum
prinsese Lucas o weta şi acoperise cu dib ăcie animalul
cu un borcan de marmeladă. Prinsă! se bucură ea. Dacă
închidem capacul borcanului, l-aş putea duce cadou lui
Lucas.
— Nu glumi, Gwyn! Credeam că este un gentleman!
Helen se adună, încetul cu încetul, dar tot se mai uita

—ă,Asta
int cu fascina ie şi repulsie,
nu exclude la insecta
interesul s ău uria şă captiv
pentru ă.
insecte,
remarcă Gwyn. Bărba ii au preferin e ciudate…
— Pot s-o spui tare. Helen se g ândi la pl ăcerile
nocturne ale lui Howard. Le exersa aproape zilnic, dac ă
Helen nu era tocmai la ciclu. Acesta se întrerupsese
după un scurt timp – singurul lucru pozitiv al vie ii
conjugale.
— Să fac un ceai? întrebă Helen. Lui Howard îi place
mai mult cafeaua, dar am cump ărat ceai pentru mine.
Darjeeling din Londra…
Vocea ei avea o rezonan ă plină de dor.
Gwyneira privi în jur în camera s ărăcăcioasă. Dou ă
scaune şubrede, masa cu t ăblia curată, dar uzat ă, pe
care se afla Biblia în limba maori. Ceaunul de pe soba
urâtă, în care fierbea o sup ă groasă. Toate acestea nu
aveau atmosfera ideal ă pentru un ceai. Se g ândi la
căminul confortabil al doamnei Candler. Apoi scutur ă
din cap, hotărâtă..
— Putem face ceai mai t ârziu. Acum pui şaua pe
catâr… În total î i acord… ei, hai s ă spunem, trei ore de
lec ii de călărie. Apoi ne întâlnim la Haldon.
Catârul se dovedi a fi prea pu in cooperant. C ând
Helen voia s ă-l prind ă, fugi şi muşcă spre ea. Helen
răsuflă uşurată când ap ărură Reti, Rongo şi încă doi
copii. Fa a încinsă a lui Helen, oc ările ei şi lipsa de
speran e a ac iunii ei de prindere a cat ârului le d ădu
copiilor maori ocazia să chicotească iar, dar Reti îi puse
catârului c ăpăstrul în câteva secunde. Apoi o ajut ă pe
Helen să pună şaua, pe c ând Rongo hrănea animalul cu
cartofi dulci. Dar apoi nu o mai putea ajuta nimeni.

Helen să urce
trebuiase
Gwyneira a şezăîn şpe
a. gardul ocolului, pe c ând
încerca s ă pună animalul în mişcare. Copiii îşi dădeau
coate şi chicoteau iar, pe c ând cat ârul nu f ăcu niciun
gest de a pune un picior înaintea celuilalt. Doar c ând
Helen îl apăsă cu călcâiele în şale, sc ăpă un fel de
geamăt şi se urni. Dar Gwyneira nu era mul umită.
— Aşa nu facem nicio treab ă! Dac ă îi ba i şalele, nu
va merge înainte, ci se va înfuria doar!
Gwyneira era coco ată pe gard, ca un b ăiat de-al
păstorilor şi îşi sublinia cuvintele cu mi şcări
diriguitoare ale crava şei. Singura ei concesie fa ă de
buna-cuviin ă era ridicarea picioarelor astfel ca tivul
rochiei s ă le acopere decent, ceea ce f ăcea ca pozi ia ei
să fie destul de labil ă. Ori acest act de balans nu ar fi
trebuit efectuat. Copiii, puşi pe glume, nu s-ar fi uitat a
doua oar ă la picioarele ei, chiar dac ă nu ar fi fost
concentra i la cele ce se întâmplau în padoc. Doar
mamele lor alergau totdeauna în picioarele goale, cu
fuste de lungime medie sau chiar pe jumătate goale.
Dar Helen nu avea acum timp s ă se gândească la aşa
ceva. Trebuia s ă se concentreze, s ă-şi conduc ă catârul
recalcitrant în jurul padocului. Spre mirarea ei, nu era
chiar a şa de greu s ă rămână în şa; vechea şa a lui
Howard îi dădea suficient ă stabilitate. Dar din p ăcate,
animalul avea tendin a de a se opri la fiecare smoc de
iarbă.
— Dacă nu îl bat cu c ălcâiele, nu se mi şcă deloc! se
plânse ea şi împunse din nou cat ârul cu c ălcâiele în
coaste. Poate… dac ă îmi dai be igaşul. Atunci a ş putea
să-l lovesc!

Gwyneira
— Cine te-a ă ochii spre
ridicangajat ca cer.
educatoare? S ă ba i, să
împungi… doar nu te por i cu copiii astfel! Le arunc ă
micilor maori glume i, care evident c ă savurau lupta
învă ătoarei lor cu cat ârul, o privire. Trebuie s ă iubeşti
catârul, Helen! F ă-l să-i fac ă plăcere s ă lucreze cu tine.
Ei hai, spune-i ceva drăgu !
Helen suspină, se g ândi pu in şi apoi, nu prea
dispusă, se aplecă înainte.
— Ce urechiu şe frumoase şi moi ai! g ânguri ea şi
încercă să mângâie urechile imense, ca dou ă pungi, ale
catârului. Animalul r ăspunse la aceast ă apropiere cu o
muşcătură furioasă în dreptul picioarelor ei. Helen,
speriată, era c ât pe ce s ă cadă de pe cat âr, iar Gwyneira
de pe gard de râs.
— Să-l iubesc! se stropşi Helen. Mă urăşte!
Unul din copiii maori mai mari f ăcu o remarc ă, la
care ceilal i râseră, pe c ând Helen se înroşi.
— Ce a spus! se interesă Gwyn.
Helen îşi muscă buzele.
— Doar un citat din Biblie, murmură ea.
— Gwyn dădu din cap cu admira ie.
— Ei, dac ă reuşeşti să-i faci pe ace şti mucoşi să citeze
pe de rost din Biblie, ar trebui s ă po i să faci s ă meargă
şi un catâr! Catârul este singurul tău bilet de călătorie la
Haldon. De fapt, cum îl cheamă?
Gwyneira scutură cravaşa, dar era evident c ă nu avea
de gând să i-o pun ă la dispozi ie prietenei ei pentru
animarea catârului.
Helen recunoscu că va trebui să boteze catârul…
După ora de c ălărit, b ăură totuşi ceai, iar Helen

povesti decel
— Reti, micii
maieimare
elevi.b ăiat, e foarte vioi, dar destul de
obraznic. Iar Rongo Rongo este încântător. Sunt cu to ii
nişte copii drăgu i. Tot poporul maori este prietenos.
— Ştii deja destul de bine limba maori, nu-i a şa?
spuse Gwyn cu admira ie. Eu, din p ăcate, ştiu doar
câteva cuvinte. Dar nici nu am timp s ă învă limba.
Sunt prea multe de f ăcut.
Helen ridică din umeri, dar se bucur ă de lauda
primită.
— Am învă at şi înainte limbi, astfel mi-e mai u şor.
Apoi nu am pe nimeni care s ă vorbească cu mine. Dacă
nu vreau să fiu cu totul singură, trebuie să învă .
— Dar nu vorbeşti cu Howard? întrebă Gwyn.
Helen încuviin ă din cap.
— Ba da… dar… dar noi… noi nu avem prea multe
în comun.
Gwyn se sim i cuprinsă de remu şcări. C ât de mult i-
ar pl ăcea prietenei ei lungile discu ii cu Lucas despre
artă şi cultură – nemaivorbind de c ântatul la pian şi de
pictură. Ar trebui s ă fie recunosc ătoare c ă are un so
cultivat. Dar de cele mai multe ori nu sim ea dec ât
plictiseală.
— Şi femeile din sat sunt foarte binevoitoare,
continuă Helen. M ă întreb, dac ă una din ele este
moaşă…
— Moaşă? strigă Gwyn. Helen! Să nu spui c ă tu… nu
cred! Eşti gravidă, Helen?
Helen ridică o privire chinuită.
— Nu ştiu exact. Dar doamna Candler m-a privit ieri
aşa ciudat şi a făcut c âteva remarci. Apoi m ă simt

câteodat
Se înroăşai.şa de ciudat.
Gwyn voia s ă ştie exact. Howard deci… vreau să zic,
îşi pune acea..
— Cred c ă da, şopti Helen. O face în fiecare noapte.
Nu ştiu dacă voi ajunge vreodată să mă obişnuiesc.
Gwyn îşi muşcă buzele.
— De ce nu? Vreau să spun… doare?
Helen o privi de parcă şi-ar fi pierdut min ile.
— Desigur, Gwyn. Nu i-a spus mama ta? Dar noi
femeile trebuie să suportăm. Cum de întrebi? Pe tine nu
te doare?
Gwyneira d ădu din col în col , până când Helen,
ruşinată, abandon ă subiectul. Dar reac ia ei îi confirm ă
presupunerile. Ceva nu era în regul ă între ea şi Lucas.
Îşi punea pentru prima oară întrebarea dacă era ceva în
neregulă cu ea.
Helen îi dădu cat ârului numele de Nepumuk şi îl
răsfa ă cu sfecl ă şi cartofi dulci. Deja dup ă câteva zile,
de cum ieşea din casă, era întâmpinată cu răgete de bun
venit ce-i sp ărgeau urechile, iar în padoc, cat ârul abia
aştepta s ă îi pun ă căpăstrul – fiindc ă înainte şi dup ă
primea bun ătă i. La a treia lec ie de c ălărit, Gwyneira
era foarte mul umită şi la un moment dat Helen prinse
curaj, îl înşeuă pe Nepumuk şi plecă în direc ia Haldon.
Când ajunse pe str ăzile satului, avea impresia c ă a
trecut cel pu in oceanul. Cat ârul merse drept la
potcovărie, fiindc ă acolo primea de obicei ov ăz şi fân.
Fierarul se ar ătă prietenos şi îi promise lui Helen, s ă îi
ină catârul, în timp ce ea o vizita pe doamna Candler.
Doamna Candler şi Dorothy nu mai terminau cu

laudele,
Seara iar
îl rHelen
ăsfa ă se
pebucura de noua
Nepumuk cu o ei
porlibertate.
ie de ov ăz şi
porumb în plus. El bolborosi prietenos şi dintr-odată lui
Helen nu i se mai p ăru at ât de greu s ă-l considere
drăgu .

Vara se apropia de sf ârşit, iar la Kiward Station se


putea consemna un sezon plin de succes în cre şterea
animalelor. Toate oile de pr ăsilă erau gestante; noul
armăsar montase trei iepe şi micul Damon toate că elele
apte de mont ă din curte şi o serie de c ă ele de la alte
ferme. Chiar şi burtica lui Cleo se rotunjea. Gwyneira se
bucura că va avea c ă ei. În ceea ce prive şte propriile
încercări de a r ămâne gravid ă, nu existau p ână acum
niciun fel de schimb ări – doar at ât că Lucas nu mai
încerca dec ât o dat ă pe săptămână să se culce cu ea. Şi
de fiecare dată rezultatul era acelaşi: Lucas era amabil şi
atent şi se scuza dacă avea impresia că s-a apropiat prea
mult de ea, dar nu durea nimic, nu s ângera nimic – în
timp ce aluziile domnului Gerald ajunseser ă să o
enerveze. Socrul ei sus inea c ă după câteva luni de
căsnicie ar trebui s ă te aştep i din partea unei femei
tinere şi sănătoase s ă fie gravid ă. Aceast ă afirma ie îi
întări lui Gwyn convingerea c ă ceva nu este în ordine
cu ea. În cele din urmă i se confesă lui Helen.
— Mie îmi este indiferent, dar domnul Gerald este
îngrozitor. Vorbe şte deja cu personalul de acest lucru,
chiar şi în fa a păstorilor. Să m ă vântur mai pu in pe la
grajduri, spune, şi să mă ocup mai mult de so ul meu.

Atunci
gravidăar veni
dac cu timpul
ă îl privesc pe un bebelu
Lucas ş. ce
în timp Dar nu r ăă!mân
picteaz
— Dar el… te viziteaz ă cu regularitate? întrebă Helen
precaută. Ea însăşi era sigur ă acum, c ă era ceva
schimbat la ea, de şi nu confirmase încă nimeni c ă este
gravidă.
Gwyneira dădu din cap şi se trase de lobul urechii.
— Da, Lucas îşi dă silin a. Înseamnă că eu sunt de
vină. Dacă aş şti pe cine să întreb…
Lui Helen îi veni o idee. Trebuia să meargă în curând
în satul b ăştinaşilor, iar acolo… Nu ştia de ce, dar îi era
mai pu in ru şine s ă spună femeilor maori de sarcina ei
decât să vorbească cu doamna Candler sau cu o alt ă
femeie din localitate. De ce s ă nu întrebe cu aceast ă
ocazie şi de problema Gwyneirei?
— Ştii ce, o întreb pe vr ăjitoarea maori, sau ce o fi,
spuse ea hot ărâtă. Bunica micu ei Rongo. Este foarte
prietenoasă. C ând am fost ultima oar ă la ea, mi-a dăruit
o bucat ă de jad drept semn de mul umire c ă educ
copiii. Maori o consider ă tohunga, adică femeie
în eleaptă. Poate ştie ceva de problemele femeie şti. Nu
poate să facă mai rău, decât să mă dea afară de acolo.
Gwyneira era sceptică.
— Eu de fapt nu cred în vrăji, spuse ea, dar merită o
încercare.
Matahorua, tohunga popula iei maori, o întâmpină pe
Helen în fa a wharenui, a casei de întâlniri, ornamentată
cu sculpturi bogate. Era o construc ie aerisit ă, a cărei
arhitectura amintea de o fiin ă, după cum ştiau Helen şi
Rongo. Coama acoperi şului constituia şira spin ării,
scândurile acoperişului coastele. În fa a casei exista un
loc acoperit, kauta, unde se f ăcea gr ătar, unde se g ătea
pentru to i, fiindc ă maori tr ăiau într-o comunitate
strânsă. Dormeau împreună în case mari de dormit,
care nu erau împăr ite în încăperi separate şi practic nu
cunoşteau mobila.
Matahorua îi oferi lui Helen un loc de stat pe una din
pietrele care ieşeau din covorul de Iarbă de lângă casă.
— Cum pot ajuta? întrebă ea fără a se opri la
introduceri.
Helen c ăută în vocabularul ei maori, care se baza în
primul rând pe Biblie şi pe dogmele papale.
— Ce f ăcut, dacă nu concep ie? întrebă ea şi spera c ă
nu a folosit şi cuvântul imaculată.
Bătrâna râse şi o podidi cu un torent de cuvinte de
neîn eles.
Helen făcu un gest de neîn elegere.
— Cum nu bebe? încercă Matahorua la r ândul ei în
engleză. Tu vei avea bebe! Iarna, c ând foarte rece. Eu
venit şi ajutat, dacă vrei. Bebe frumos, bebe sănătos!
Lui Helen nu-i venea s ă creadă. Deci era adev ărat –
va avea un copil!
— Eu vin şi ajutat, dac ă vrut, îi propuse Matahoura
din nou prietenoasă.
— Eu… mul umesc, tu e şti… bine-venită, formulă
Helen cu greu.
Vrăjitoarea zâmbi.
Dar Helen trebuia s ă revină cumva la întrebarea
adresată. Încercă din nou în limba maori.
— Eu concep ie, explic ă ea şi arătă spre burta ei, f ără
a se înroşi de aceast ă dată. Dar prieten ă nu concep ie.
Ce poate face?

ătrânaei ridic
în Blimba ă din
matern ă. Îumeri şi durm
n cele din ădu ăiar explica
o chem ă peii Rongo
ample
Rongo, care se juca în apropiere cu al i copii.
Feti a se apropie dezinvolt ă şi era evident gata s ă
ajute traducând. Helen se înroşi de ru şine s ă confrunte
un copil cu asemenea probleme, dar pe Matahorua nu
păru că o deranjează.
— Asta nu putut a şa spus, explic ă Rongo, dup ă ce
tohunga repetase cele spuse. Pot motive multe fi. La
bărbat, la femeie, la am ândoi… Trebuie v ăzut femeia
sau, mai bine, bărbat şi femeie. Aşa doar ghicit. Şi ghicit
nu are valoare.
În orice caz, Matahorua îi dărui lui Helen încă o
bucată de jad pentru prietena ei.
— Prietenii domnişoarei Helen totdeauna bine-venit!
remarcă Rongo.
Helen scoase drept cadou c â iva cartofi de s ămân ă
din sacul ei. Howard o va oc ărî fiindcă făcea cadou
pre iosul material de s ămân ă, dar b ătrâna maori se
bucură vizibil. Cu c âteva cuvinte o îndrumă pe Rongo
să aducă nişte ierburi, pe care i le înmână lui Helen.
— Aici, pentru r ău de diminea ă. Pus în apă, băut
înainte de sculat.
Seara, Helen îi spuse so ului ei c ă va deveni tat ă.
Howard mormăi mul umit în barb ă. Era clar c ă se
bucura, dar Helen şi-ar fi dorit ceva mai multe cuvinte
de laud ă. Ceva bun era în aceast ă situa ie: din acea
clipă, Howard o l ăsă pe so ia lui în pace. Nu se atingea
de ea, ci dormea l ângă ea ca un frate, ceea ce pentru
Helen constituia o uria şă uşurare. Se emo ionase p ână
la lacrimi c ând a doua zi de diminea ă Howard veni la

patul ei cu
— Ia. o cea
Asta şcă de ceai.
trebuie s ă bei, a spus vr ăjitoarea. Ori
femeile maori se pricep la aşa ceva. Fată copii ca mâ ele.
Gwyn se bucur ă împreună cu prietena ei, dar la
început refuza să meargă la Matahorua.
— Nu ajută la nimic, dacă nu e şi Lucas de fa ă. Poate
face o vrajă de pereche sau aşa ceva. Iau mai întâi piatra
de jad. Poate pot s ă mi-o atârn într-o pungu ă de gât. Şi
ie i-a adus noroc.
Gwyneira ar ătă spre p ântecul lui Helen şi părea at ât
de plină de speran ă, încât Helen preferă să nu-i explice
că nici maorii nu credeau în vrăji şi amulete. Piatra de
jad era mai degrab ă un cadou, un semn al recuno ştin ei
şi prieteniei.
Vraja nu avu efect, cu at ât mai mult cu c ât Gwyn nu
îndrăzni să pună jadul prea vizibil aproape de sau chiar
în pat. Nu voia ca Lucas s ă-şi bată joc de supersti iile ei
sau s ă se supere. În ultimul timp încercă din ce în ce
mai înverşunat s ă-şi duc ă eforturile sexuale la un final
încununat de succes. Aproape f ără nicio tandre e
încerca imediat s ă pătrundă în Gwyn. C âteodată durea
într-adevăr, dar Gwyn tot nu credea c ă face ceea ce
trebuia să facă.
Începură lunile de prim ăvară, iar noii imigran i
trebuiau s ă se obi şnuiască cu faptul c ă în martie pe
emisfera sudică a pământului începe iarna. Lucas plec ă
cu James Mckenzie şi oamenii s ăi în mun i, pentru a
aduna oile. O f ăcea f ără nicio pl ăcere, dar Gerald
insistase, iar lui Gwyn i se oferi nea şteptatul prilej s ă
participe la m ânarea turmei de pe p ăşuni. Cu Witi şi
Kiri alcătuia echipajul căru ei de aprovizionare.

— Avem
când tocanăă înirlandez
se întorseser ă! leăspuse
prima sear ră.b ărba ilor,
în tabăea
Maori ştiau între timp re eta pe de rost, iar Gwyneira
ar fi putut s ă gătească ea însăşi aceast ă mâncare. Ce-i
drept, ziua de azi nu o petrecuse cur ă ând cartofi şi
gătind varză, ci fusese cu Igraine şi Cleo s ă caute câteva
oi rătăcite în văile dintre pintenii mun ilor. James
Mckenzie o rugase în mare secret să facă acest lucru.
— Ştiu c ă domnul Warden nu vede cu ochi buni,
domnişoara Gwyn, şi aş face eu însumi aceast ă treabă
sau a ş pune pe unul dintre b ăie i să o fac ă. Dar avem
nevoie de fiecare om la turm ă, suntem prea pu ini, nu
este nicio speran ă să se schimbe. În anii trecu i am avut
totdeauna măcar un ajutor din tab ăra maori. Dar
fiindcă de data aceasta vine şi domnul Lucas…
Gwyn ştia ce vrea s ă spună şi în elegea şi nuan ele.
Gerald economisea astfel banii pentru h ăitaşii angaja i
din afar ă şi era foarte fericit. Asta în elesese ea din
discu iile de la masa familial ă. Dar Lucas nu putea
suplini h ăitaşii maori de profesie. Nu se pricepea la
munca de la ferm ă şi nu era destul de dur pentru a
încasa. Deja dup ă amenajarea taberei, gemuse în fa a
Gwyneirei că îl dor toate oasele; ori m ânarea oilor încă
nici nu începuse. B ărba ii nu se pl ângeau pe fa ă de
incapacitatea t ânărului lor şef, dar Gwyn auzi
observa ii de genul: „Am fi fost mult mai rapizi, dac ă
nu ar fi scăpat de trei ori oile”, şi îşi făcu părerea despre
întreaga situa ie. Când Lucas era absorbit de priveli ştea
unei forma ii de nori sau a unei insecte, sigur nu ar
întoarce capul doar fiindcă treceau în galop nişte oi.
Aşa că pe Lucas nu-l puneau la treab ă decât

îom.
mpreun ă cu încăîi un
Gwyneirei păstor;
făcea lipsea
pl ăcere s ădeci cellapuaceast
ajute in ună
muncă. Când bărba ii revenir ă în tab ără, Cleo aduse
cincisprezece oi la turm ă, pe care Gwyn le g ăsise în
mun i. Tânăra femeie era pu in îngrijorată de ce va
spune Lucas, dar el nici nu observ ă. M ânca tăcut tocana
şi se retrase în curând în cortul său.
— Eu am s ă ajut s ă facem ordine, sus inu Gwyn cu
atâta importan ă, de parc ă ar fi fost vorba de a sp ăla
tacâmurile de la o masă cu cinci feluri de mâncare.
De fapt l ăsă vesela în seama ajutoarelor maori şi li se
alătură bărba ilor, care povesteau acum p ă aniile lor.
Desigur că o sticlă făcea ocolul şi atmosfera încingându-
se, povestirile deveneau mai dramatice, mai
primejdioase.
— Pe Dumnezeul meu, dac ă nu aş fi fost de fa ă,
berbecul l-ar fi luat de-a dreptul în coarne! chicoti
tânărul Dave. În orice caz alerga drept spre el, iar eu
strigam: „Domnule Lucas!”, dar el tot nu vedea jivina.
Aşa că am fluierat c âinelui, iar acesta a alergat
punându-se între el şi animal şi a mânat berbecul de
acolo… Dar crede i că individul mi-a mul umit? Vezi să
nu, m-a oc ărât! Tocmai observase un kea, mi-a spus, iar
câinele alungase pasărea. Ori berbecul era să-l lovească,
vă spun eu! Atunci ar fi avut în nădragi, şi mai pu in ca
acum!
Bărba ii râseră în hohote. Doar James Mckenzie privi
indispus. Gwyn îşi dădu seama c ă ar fi cazul s ă se
retragă, dac ă nu voia s ă audă şi alte lucruri
compromi ătoare despre so ul ei. C ând se ridic ă, James
o urmă.

irăÎmi
ieş— dinpare r ău,
lumina domni
focului deşoar
tabăărăGwyn, ă. el c ând
spuse
la umbr
Noaptea nu era întunecată: era lun ă plină şi stelele
străluceau. M âine va fi o zi limpede – un cadou pentru
păstori, care adesea trebuiau să-şi facă treaba pe cea ă şi
ploaie.
Gwyneira dădu din umeri.
— Nu trebuie s ă vă pară rău. Doar nu
dumneavoastră era i cel care era să fie luat în coame?
James îşi stăpâni râsul.
— Aş fi dorit ca oamenii să fi fost mai discre i…
Gwyneira zâmbi.
— Atunci ar trebui s ă le explica i, ce înseamnă
discre ia. Nu, nu, domnule Mckenzie. Pot s ă-mi
imaginez foarte bine cele întâmplate şi în eleg şi faptul
că bărba ii sunt furioşi. Domnul Lucas este… ei bine, nu
este f ăcut pentru astfel de treburi. C ântă bine la pian şi
pictează frumos, dar să călărească şi să mâne oile…
— De fapt îl iubi i?
De cum îi scăpară aceste cuvinte, James şi-ar fi dat
palme. Nu ar fi vrut s ă întrebe. Niciodată – nu era
treaba lui. Dar băuse şi el, avusese şi el o zi lungă, iar pe
Lucas îl ocărâse şi el, nu numai o dată!
Gwyneira ştia ce îi datora stării şi numelui ei:
— ÎI stimez şi îl respect pe so ul meu, r ăspunse ea
cuminte. M-am c ăsătorit cu el de bun ă voie şi mă
tratează bine. Ar fi trebuit s ă mai spun ă, că acest lucru
nu este treaba lui Mckenzie, dar nu era în stare. Ceva îi
spunea, c ă el avea dreptul s ă o întrebe. Este acesta un
răspuns la întrebarea dumneavoastră, domnule
Mckenzie? întrebă ea în schimb cu voce înceată.

James
— Îmi Mckenzie înclinăşoar
pare rău, domni dinăcap.
Gwyn. Noapte bună!
Nu ştia de ce îi întinse m âna. Nu era ceva obi şnuit şi
nici nu se cuvenea s ă-şi ia r ămas-bun cu at âtea
formalită i, după ce st ătuseră câteva ore în jurul focului
de tab ără. Doar m âine, la micul dejun, se vor revedea.
Dar Gwyn îi luă cu naturale e mâna. M âna ei mic ă,
îngustă, dar puternic ă de la c ălărit şi de la munca cu
animalele poposi u şor în mâna lui. James abia putu s ă-
şi înfrâneze dorin a de a o duce la buze.
Gwyneira inea privirea plecat ă. Era un sentiment
plăcut c ând mâna lui i-o cuprinse pe a ei, un sentiment
plăcut de siguran ă. Pretutindeni în corpul ei se degaj ă
o căldură – mai ales acolo, unde nu era deloc cuviincios.
Ridică privirea încet şi văzu reflexul bucuriei ei în ochii
întuneca i, cercet ători, ai lui Mckenzie. Dintr-odat ă
zâmbiră amândoi.
— Noapte bună, James, spuse Gwyn cu blânde e.
Reuşiră în trei zile s ă adune oile; at ât de repede ca
nicicând înainte. Kiward Station pierduse în timpul
verii pu ine oi; cele mai multe erau într-o stare
excep ională, iar berbecii se v ândură la pre uri bune. La
câteva zile dup ă întoarcerea la ferm ă, Cleo fat ă. Gwyn
privi încântată cei patru pui şori micu i, culca i în coşul
lor.
Gerald în schimb era prost dispus.
— Se pare că oricine este în stare – în afară de voi doi!
mormăi el şi privi supărat spre fiul lui.
Lucas ie şi fără să spună un cuv ânt. De s ăptămâni de
zile era aceast ă tensiune între tat ă şi fiu. Gerald nu-i
putea ierta lui Lucas incapacitatea sa la muncile de la

ferm ă, iar
obliga s ă Lucas
meargera furios
ă cu pe iiGerald
bărba ferm ăă laacesta
de la fiindc lucru.îl
Gwyneira avea adesea impresia c ă stă între fronturi. Şi
avea din ce în ce mai mult sentimentul c ă Gerald este
supărat pe ea.
Iama erau mai pu ine lucrări de f ăcut pe păşuni, ca să
poată ajuta Gwyneira, iar Cleo nu putea lucra timp de
câteva s ăptămâni. Cu at ât mai des îşi îndrepta Gwyn
iapa c ătre ferma familiei O’Keefe. În timpul m ânării
animalelor, găsise un drum mult mai scurt, peste
câmpuri, şi o vizita pe Helen de mai multe ori pe
săptămână. Helen era fericit ă de aceste vizite. Odat ă cu
înaintarea sarcinii, munca la fermă devenea din ce în ce
mai grea şi era şi mai dificil s ă meargă călare pe cat âr.
Abia mai ajungea la Haldon, pentru a bea un ceai cu
doamna Candler. Cel mai mult îi plăcea s ă-şi petreac ă
timpul cu studiul Bibliei în limba maori şi cu
confec ionarea îmbrăcămintei pentru copil.
Desigur c ă inea în continuare lec ii pentru copiii
maori, care o ajutau mult la treab ă. Dar în cea mai mare
parte a zilei era singur ă. Asta şi fiindc ă lui Howard îi
plăcea s ă meargă spre sear ă la Haldon, s ă bea o bere şi
revenea adesea târziu. Din această cauză, Gwyneira era
îngrijorată.
— Cum vrei s ă o înştiin ezi pe Matahorua, c ând
începe travaliul? se interes ă ea. Nu o s ă po i în niciun
chip să mergi atunci acolo!
— Doamna Candler vrea s ă mi-o trimită pe Dorothy.
Dar nu îmi place… casa este at ât de mic ă, ar trebui s ă
doarmă în grajd. Apoi, dup ă cum ştiu, copiii se nasc
întotdeauna noaptea. Asta înseamnă că Howard este

—ăEste
acas . sigur? întrebă Gwyneira mirat ă. Sora mea a
născut copilul la prânz.
— Dar durerile trebuie s ă fi pornit noaptea, declar ă
Helen cu convingere.
Intre timp aflase m ăcar lucrurile de baz ă despre
sarcină şi naştere. Dup ă ce Rongo Rongo îi povestise
într-o engleză stricată cele mai aventuroase pove şti,
Helen îşi adunase tot curajul şi o rugase pe doamna
Candler s ă o lămurească. Ceea ce aceasta f ăcuse cu cea
mai mare obiectivitate. Doar n ăscuse trei băie i, şi nu în
condi iile cele mai civilizate. Helen ştia acum care erau
semnele prevestitoare ale naşterii şi ce trebuia pregătit.
— Dacă tu crezi. Gwyneira tot nu era convins ă. Dar
ar trebui s ă mai reflectezi la propunerea cu Dorothy. O
să supravie uiască ea câtorva nop i petrecute în grajd.
Dar dac ă ar trebui s ă naşti copilul de una singur ă, ai
putea muri.
Cu c ât se apropia sorocul, cu atât mai mult era Helen
dispusă să accepte propunerea doamnei Candler. Asta
şi fiindc ă Howard era din ce în ce mai rar acas ă. Starea
ei părea s ă-i creeze un sentiment de penibilitate; era
evident că nu mai voia să împartă patul cu ea. Târziu în
noapte, c ând revenea de la Haldon, mirosea a bere şi
whisky şi adesea f ăcea a şa un zgomot la urcarea în pat,
încât Helen se îndoia c ă la nevoie ar fi g ăsit drumul
spre satul maori. A şa că la începutul lui august,
Dorothy veni la ea. E drept c ă doamna Candler refuzase
să-i permită lui Dorothy să doarmă în grajd.
— Cu toat ă dragostea, domni şoară Helen, dar a şa
ceva nu se poate. Doar v ăd în ce stare pleac ă domnul

Howard noaptea
sunte i… vreau spre c cas
s ă spun ă. Cred
ă el… c ă duce lipsaă
Iar dumneavoastr
împăr irii patului cu o femeie, dac ă mă în elege i. Dac ă
ajunge în grajd şi găseşte acolo o fată…
— Howard este un om de onoare! îl apără Helen pe
so ul ei.
— Omul de onoare este şi el b ărbat, r ăspunse
doamna Candler sec, iar un b ărbat beat este primejdios.
Dorothy va dormi în cas ă. Voi vorbi cu domnul
Howard.
Helen îşi făcu griji din cauza acestor discu ii, dar se
dovedi c ă nu era cazul. Dup ă ce o adusese pe Dorothy,
Howard, cu cea mai mare naturale e, îşi duse aşternutul
în grajd şi se instală acolo.
— Nu înseamnă nimic pentru mine, spuse el gentil.
Am dormit eu şi în condi ii mai proaste. Iar buna
reputa ie a fetei trebuie p ăstrată, doamna Candler are
dreptate. Să nu ajungă să se clevetească despre ea.
Helen admiră sim ul diplomatic al doamnei Candler.
E clar, argumentase c ă Dorothy ar avea nevoie de o
doamnă de companie şi că nici dup ă naştere nu va
putea s ă se ocupe de ea şi de copil, dac ă Howard era în
casă.
Astfel, în ultimele zile dinaintea na şterii, Helen îşi
împăr i aşternutul cu Dorothy şi de diminea a şi până
seara trebuia s ă o lini ştească pe fat ă. Lui Dorothy îi era
groaznic de fric ă de na ştere – at ât de mult, c ă Helen
ajunsese s ă bănuiască că mama ei nu murise de vreo
boală misterioasă, ci la naşterea unui nefericit fră ior.
Gwyneira în schimb era oarecum optimistă şi în acea
zi ce oasă de la finele lui august, în care Helen se sim ea

deosebit de răăla
de diminea u şHaldon; voia săă. Howard
i de deprimat plecase
construiasc încă
ă un nou
şopron şi în sfârşit sosiseră scândurile. Cu siguran ă că
nu va încărca pur şi simplu materialul de construc ie şi
va pleca spre casă, ci va intra în pub pentru o bere şi un
joc de căr i. Dorothy mulse vaca, pe c ând Gwyneira îi
inu companie lui Helen. Dup ă călăritul prin cea ă,
îmbrăcămintea îi era umed ă şi îi era frig. Cu at ât mai
mult îi făcea bine c ăldura din c ăminul lui Helen şi
ceaiul.
— Matahorua va rezolva, spuse ea, c ând Helen îi
povesti de temerile lui Dorothy. Ah, a ş dori s ă fiu în
locul tău! Ştiu că în acest moment te sim i mizerabil, dar
ar trebui s ă vezi, cum o duc eu. Intre timp, domnul
Gerald face zilnic aluzii şi nu este singurul. Şi doamnele
din Haldon mă privesc atât de… de cercetător, de parcă
aş fi o iapă la o paradă a crescătorilor. Iar Lucas pare s ă
fie sup ărat pe mine. Dac ă a ş şti ce fac gre şit! Gwyneira
se juca cu ceaşca de ceai. Era să izbucnească în lacrimi.
Helen îşi încre i fruntea.
— Gwyn, în aceast ă situa ie o femeie nu poate face
nimic greşit! Doar nu îl respingi, nu-i aşa? ÎI laşi să facă!
Gwyn îşi dădu ochii peste cap.
— Ce crezi! Ştiu că trebuie să stau liniştită, culcată pe
spate. Şi sunt prietenoas ă, îl îmbră işez şi tot… ce s ă
mai fac?
— Este mai mult dec ât ceea ce am f ăcut eu, remarc ă
Helen. Poate î i trebuie mai mult timp. Eşti cu mult mai
tânără ca mine.
— Ar trebui s ă meargă cu at ât mai simplu, suspin ă
Gwyn, cel pu in aşa zicea mama mea. Poate c ă totuşi

vlagă”?este de vin ă? Ce înseamnă de fapt „tip f ără


Lucas
— Gwyn, cum po i să!? Helen era îngrozită să audă
aşa ceva din gura prietenei ei. Nu se spune a şa ceva!
— Bărba ii o spun c ând vorbesc de Lucas. Desigur
doar dacă el nu-i ascultă. Dacă aş şti ce înseamnă…
Helen se ridic ă şi voia s ă apuce ceainicul de pe plit ă.
Dar apoi scoase un strigăt şi se apucă de pântece.
— Oh nu!
La picioarele lui Helen se întinse o băltoacă.
— Doamna Candler spune c ă aşa începe, articul ă ea.
Dar este doar unsprezece diminea a. Este at ât de
penibil… po i să ştergi asta, Gwyn?
Merse ame ită spre un scaun.
— Este lichidul amniotic spuse Gwyn. Nu mai fa
atâtea figuri, Helen, nu este penibil. Te duc în pat şi o
trimit pe Dorothy la Matahorua.
Helen se strânse.
— Doare, Gwyn, doare!
— Asta trece imediat sus inu Gwyn, o lu ă pe Helen
energic de bra şi o duse în dormitor.
Acolo o dezbr ăcă, o îmbrăcă cu cămaşa de noapte, o
mai linişti o dată şi alergă la grajd, pentru a o trimite pe
Dorothy în satul maori.
Fata izbucni în lacrimi şi ieşi în fugă din grajd. Era de
sperat c ă merge în direc ia bun ă! Gwyneira se g ândi
dacă nu ar fi fost mai bine s ă meargă ea călare, dar
surorii ei i-au trebuit ore în şir pentru a na şte copilul.
Deci nu va merge nici la Helen at ât de repede. Iar ea o
putea încuraja mai bine, cu siguran ă, dec ât Dorothy,
care se tot văita.

Gwyn
proasp ăt, şpe
terse şumeaua
duduse
care-l în lui
la patul ătărie Aceasta
bucHelen. şi făcu avea
ceai
regulat dureri. Ţipa la c âteva minute şi se crispa.
Gwyneira îi luă mâna şi vorbi bl ând cu ea. Între timp,
trecuse o oră. Unde era Dorothy cu Matahorua?
Helen nu p ăru să observe cum trecea timpul, dar
Gwyn deveni din ce în ce mai nervoas ă. Dac ă Dorothy
se rătăcise? Abia dup ă mai mult de dou ă ore auzi pe
cineva la u şă. Foarte nervoas ă, Gwyneira tres ări brusc.
Dar era doar Dorothy. Tot mai pl ângea. Şi nu o înso ea,
după cum sperase, Matahorua, ci Rongo Rongo.
— Nu poate veni! pl ânse cu sughi uri Dorothy. Nu
încă. Ea…
— Mai vine un bebe, explic ă Rongo lini ştită. Şi este
greu. Este devreme. Mama bolnav ă. Trebuie r ămas. Ea
spus, domnişoara Helen tare, bebe sănătos. Ajut eu.
— Tu? întrebă Gwyn.
Rongo avea doar maximum unsprezece ani.
— Da. Eu deja v ăzut şi ajutat kuia. În familia mea
mul i copii! spuse Rongo mândră.
Gwyneirei nu i se p ărea c ă este ajutorul optim la
naştere, dar evident că avea mai multă experien ă decât
toate celelalte fete şi femei, care stăteau la dispozi ie.
— Ei bine, ca facem acum, Rongo? se interesă ea.
— Nimic r ăspunse fata. A şteptăm. Dureaz ă ore.
Matahorua spus, vine când terminat.
— Este un adev ărat ajutor, suspin ă Gwyneira. Dar
bine, să aşteptăm.
Nici nu i-ar fi venit altceva în gând.
Rongo avea dreptate. Dura ore în şir. C âteodată era
mai r ău şi Helen ipa la fiecare val de durere; apoi era

searşătit
lini , ă,durerile
părea chiar s ă doarm
devenir ă maiă minute
intense în şşiir.venir
Dar ăspre
la
intervale mai scurte.
— Asta normal, remarc ă Rongo. Pot face gogo şi cu
sirop?
Dorothy era îngrozită de faptul ca micu a se putea
gândi m ăcar la m âncare, dar Gwyn g ăsi că ideea nu
este rea. Îi era şi ei foame şi poate o putea convinge şi
pe Helen să mănânce o îmbucătură.
— Mergi şi ajut-o, Dorothy! ordonă ea.
Helen o privi disperată.
— Ce se va întâmpla cu copilul, dacă mor? şopti ea.
Gwyneira îi şterse sudoarea de pe frunte.
— Nu vei muri. Iar copilul va trebui s ă fie întâi aici,
înainte de a ne face griji pentru el. Unde este Howard al
tău? Nu ar fi trebuit să fie deja acasă? Ar putea merge la
Kiward Station, să spună că întârzii. Cei de acolo îşi vor
face desigur griji!
Η
n pofida durerilor, Helen era să izbucnească în râs.
Howard? înainte de a merge el la Kiward Station,
ar trebui să cadă Crăciunul şi Pastele în aceeaşi zi. Poate
eventual Reti… sau alt copil…
— Nu îi las s ă se urce pe Igraine. Iar m ăgarul
cunoaşte drumul la fel de pu in, ca şi copiii.
— Este un cat âr… o corect ă Helen şi gemu. S ă nu-i
spui măgar, că se supără…
— Ştiam eu c ă îl vei iubi. Ia ascult ă, Helen, ridic
cămaşa ta de noapte şi mă uit dedesubt. Poate c ă
micu ul se uită deja afară…
Helen negă din cap.
— Aş fi sim it aşa ceva. Dar… dar acum…

că Helen
doamnase îCandler
ncordă sub un nou
spusese valdespre
ceva de durere. Îşi aminti
presat, deci
încercă şi scânci de durere.
— Poate că acum…
Următorul val de durere veni, înainte de a apuca s ă-
şi termine vorba. Helen îşi ridică genunchii.
— Merge mai bine dac ă vă lăsa i în genunchi,
domnişoara Helen, remarc ă Rongo cu gura plin ă.
Tocmai intra cu o farfurie plin ă de gogo şi. Ajut ă şi
mişcarea. Fiindcă bebe trebuie să vină în jos, în elege i?
Gwyneira o ajută pe Helen, care gemea şi protesta, să
se ridice. Dar ea nu reu şi să facă decât câ iva pa şi,
înainte de a se pr ăbuşi sub valul urm ător de durere.
Gwyn îi ridic ă pu in cămaşa de noapte şi văzu ceva
întunecat între picioarele ei.
— Vine, Helen, vine! Ce s ă fac acum, Rongo? Dac ă
acum scapă, cade pe duşumea!
— Nu cade aşa repede afară, observă Rongo şi îşi mai
îHelen
ndesă o gogoa şă în gur ă. Hm, bun. Poate domni şoara
să mănânce, când bebe a sosit.
— Vreau din nou în pat! se văită Helen.
Gwyneira o ajut ă, deşi nu i se p ărea c ă este un lucru
prea în elept. Procesul era vizibil mai rapid c ând Helen
stătuse în picioare sau în genunchi.
Dar apoi nu mai avea timp s ă se gândească. Helen
mai strig ă o dat ă puternic, şi micul v ârf al capului, pe
care-l v ăzuse Helen, se transform ă într-un c ăpşor de
bebeluş, care se împinse spre afară. Gwyneira îşi aminti
de acele multe f ătări ale oilor, pe care le observase într-
ascuns şi la care p ăstorul ajuta. Asta nu putea strica nici
aici. Prinse cu curaj capul şi trase, pe c ând Helen g âfâi

şafar
i ipă,ăiarsub urm ătorul
Gwyneira trase,val de umerii
văzu Împinse
durere.– apoi capul
copilul era
afară şi Gwyn privi o fe işoară bo ită.
— Acum t ăiat, spuse Rongo degajat ă. Tăiat cordon.
Copil frumos, domnişoara Helen, băiat!
— Un b ăie el? gemu Helen şi încercă să se ridice.
Adevărat?
— Aşa arată… fu de părere şi Gwyn.
Rongo apucă un cu it, pe care îl pregătise în prealabil
şi tăie cordonul ombilical.
— Acum trebuie să răsufle!
Bebeluşul nu numai c ă respira, dar începu chiar s ă
ipe.
Gwyneira radia. Arată de parcă ar fi sănătos!
— Sigur sănătos… eu spus, sănătos…
— Vocea venea de la u şă. Matahorua, tohunga
tribului maori, intr ă. Pentru a se ap ăra de frig şi
umezeală, îşi înfăşurase corpul într-o p ătură, pe care o
fixase cu un cordon. Multele ei tatuaje erau mai vizibile
ca alt ă dată, fiindc ă bătrâna era palid ă din cauza
frigului, poate şi din cauza oboselii. Mie pare r ău, dar
alt bebeluş…
— Este şi cel ălalt bebeluş sănătos? întrebă Helen
sleită.
— Nu. Murit. Dar mama trăieşte. Tu fiu frumos!
Matahorua preluă conducerea în camera l ăuzei. ÎI
şterse pe micu şi o puse pe Dorothy s ă încălzească apa
pentru o baie. Dar mai întâi puse bebelu şul în bra ele
lui Helen.
— Micu ul meu fiu… şopti Helen. C ât este de
micu … îl voi numi Ruben, după tatăl meu.

— Nu areÎn şcercurile
Gwyneira. i Howardeiuneracuv ânt de
obiceiul tat ăl îsntreb
ca spus? ă deaă
numele, măcar la băie i.
— Unde este Howard? întrebă Helen cu dispre . Ştia
că în zilele acestea urma s ă vină copilul. Dar în loc s ă
stea cu mine, st ă la cârciumă şi bea banii pe care i-a
câştigat cu berbecii s ăi. Nu are dreptul s ă-i dea fiului
meu un nume!
Matahorua încuviin ă din cap.
— Corect. Este fiul tău.
Gwyneira, Rongo şi Dorothy îmbăiară bebeluşul. În
sfârşit, Dorothy se oprise din pl âns şi nu mai putea s ă
se sature privind copilul.
— Este a şa de dulce, domni şoară Gwyn! Ia uita i-vă,
râde deja!
Gwyneira se gândi mai pu in la str âmbăturile pe care
le făcea micu ul ca la procesul na şterii. În afar ă de
faptul c ă a durat mai mult, nu s-a deosebit cu nimic de
naşterea m ânjilor sau a mieilor, nici cele ce au urmat
naşterii. Matahorua o sf ătui pe Helen, s ă îngroape
placenta într-un loc deosebit de frumos şi să sădească
un pom.
— Whenua cu whenua – pământ, spuse ea.
Helen promise s ă se conformeze tradi iei, pe c ând
Gwyneira se gândea în continuare.
Dacă naşterea unui pui de om se desf ăşoară
asemănător cu cea a animalelor, acest lucru era valabil,
probabil, şi pentru zămislire.
Gwyneira se înroşi dac ă îşi imagina procesul
respectiv, dar acum b ănuia destul de exact ce nu
mergea cum trebuie la Lucas…

În cele
patul cu adin urm ă, Helen,
şternuturile cuăbebelu
fericit
schimbate, , stăteaşulîntinsă îe.n
în bra
Acesta b ăuse deja – Matahorua insistase s ă îl pun ă la
sân, de şi procedeul îi era penibil. Ar fi preferat s ă
crească copilul cu lapte de vacă.
— Este bun pentru bebeluş. Lapte de vacă este pentru
vi el, declară Matahorua categoric.
Încă o paralel ă cu animalele. Gwyn învă ase mult în
această noapte.
Intre timp, Helen g ăsi timp s ă se ocupe şi de al ii.
Gwyn fusese minunat ă. Ce ar fi f ăcut far ă ajutorul ei?
Dar acum avea ocazia să se revanşeze pu in.
— Matahorua, se adres ă ea lui tohunga. Aceasta este
prietena mea, de care am vorbit nu de mult. Cea cu…
cu…
— Care crede c ă nu prime şte bebe? întrebă
Matahorua şi îi arunc ă lui Gwyn o privire cercet ătoare,
se uit ă la piept, la p ântece. Ceea ce v ăzu, p ăru să-i
placă. Da, da spuse ea în cele din urm ă. Frumoasă
femeie. S ănătoasă. Poate avea mul i bebelu şi, buni
bebeluşi…
— Dar încearcă de at âta timp… spuse Helen cu
dubiu în glas.
Matahorua dădu din umeri.
— Încearcă cu alt bărbat, o sfătui ea degajată.
Gwyneira se întreba, dac ă era cazul s ă meargă acum
acasă. Era de mult întuneric, rece şi ce os. Pe de alt ă
parte, Lucas şi ceilal i o să se team ă de moarte dac ă va
lipsi pur şi simplu. Şi ce va spune Howard O’Keefe
când va ap ărea beat acas ă şi va g ăsi o Warden în casa
sa?

Răspunsul
grajd aceastEă drept
se mi şcalacineva. întrebare se contura
c ă Howard nu ardeja. În
fi b ătut
la uşă în propria lui cas ă. Acest vizitator însă se anun a
cum se cuvine.
— Deschide, Dorothy! comandă Helen mirată.
Gwyn era deja la uşă. Oare venise Lucas să o caute? îi
povestise de Helen, iar el reac ionase foarte prietenos,
chiar îşi exprimase dorin a de a o cunoa şte pe prietena
lui Gwyn. Animozitatea dintre cei din neamul Warden
şi cei din neamul O’Keefe p ăru să nu însemne nimic
pentru el.
Dar în fa a uşii nu se afla Lucas, ci James Mckenzie.
Ochii lui străluciră când o v ăzu pe Gwyn. Ori trebuie
să fi văzut încă din grajd c ă se afl ă aici. Doar Igraine
aştepta acolo.
— Domnişoară Gwyn! Slavă Domnului că v-am găsit!
Gwyn sim i cum se înroşeşte în obraji.
— Domnule James… intra i. Ce drăgu să veni i după
mine.
— Este dr ăgu că vin s ă vă iau? întrebă el sup ărat.
Vorbim aici de o invita ie la ceai? Cum v-a i gândit s ă
lipsi i toat ă ziua? Domnul Gerald este înnebunit de
grijă şi ne-a supus pe to i unor interog ări penibile. Eu
am povestit ceva de o prieten ă la Haldon, pe care o
vizita i poate. Şi am venit încoace, înainte ca el s ă
trimită pe cineva la doamna Candler şi să afle…
— Sunte i un înger, James! Gwyneira radia,
neimpresionată de tonul de dojan ă din voce. De
neînchipuit, dacă ar şti c ă am ajutat să vină pe lume fiul
celui mai mare duşman al s ău. Veni i! Face i cunoştin ă
cu Ruben O’Keefe!

băHelen se sim i penibil


rbat necunoscut c ândăGwyn
în camer îl condusesepepurt
, dar Mckenzie acest
ă
foarte cuviincios, salut ă amabil şi se ar ătă entuziasmat
de micul Ruben. Gwyneira văzuse deja mai des această
strălucire pe fa a lui. Mckenzie p ăru de fiecare dat ă
entuziasmat c ând ajuta s ă vină pe lume unui miel sau
unui mânz.
— A i făcut asta singură? întrebă el cu admira ie.
— Helen a avut şi ea un aport neesen ial, spuse
Gwyn râzând.
— A i făcut în orice caz o treab ă bună! James radia.
Amândouă! Dar acum a ş dori s ă vă conduc acas ă,
domnişoară Gwyn. Ar fi mai bine şi pentru
dumneavoastră, doamn ă… I se adres ă lui Helen. So ul
dumneavoastră…
— Nu ar fi încântat c ă o Warden a mo şit na şterea
fiului s ău. Helen aprob ă. Î i mul umesc de mii de ori,
Gwyn!
— Oh, cu plăcere. Poate te po i revanşa vreodată.
Gwyneira i f ăcu cu ochiul. Nu ştia de ce era acum
mult mai optimistă în privin a unei viitoare sarcini. Dar
toate acele cuno ştin e noi îi dăduseră aripi. Acum,
fiindcă cunoştea problema, va găsi o solu ie.
— Am înşeuat deja calul, domni şoară Gwyn, o zori
James. Chiar ar trebui…
Gwyneira z âmbi. S ă ne gr ăbim ca să se lini ştească
socrul meu! spuse ea voioas ă şi îşi aduse aminte c ă
Lucas nu spusese nicio vorbă despre Lucas. So ul ei nu-
şi făcea griji?
Matahorua se uită după Gwyn când aceasta ieşi după
Mckenzie.

— Cu acest bărbat copil bun, remarcă ea.


9

— O idee încântătoare a domnului Warden, s ă dea o


sărbătoare în grădină, nu-i aşa? spuse doamna Candler.
Gwyneira tocmai îi adusese invita ia pentru
sărbătoarea Anului Nou. Deoarece schimbarea de an se
întâmplă în Noua Zeeland ă în plin ă vară, se inea
sărbătoarea în grădină, cu un foc de artificii la miezul
nop ii ca punct culminant.
Helen d ădu din umeri. Ca întotdeauna, nu primiseră
nici ea, nici so ul ei invita ie, dar Gerald nu îi va onora
nici pe ceilal i mici fermieri cu a şa ceva. Nici Gwyneira
nu dădea impresia c ă ar împărtăşi acest entuziasm. Ca
şi până acum, se sim ea cople şită de conducerea
gospodăriei de la Kiward Station, iar o s ărbătoare
presupunea noi performan e organizatorice la cel mai
îmicul
nalt nivel. Ori acum ea era preocupat ă să-l fac ă pe
Ruben să râdă, strâmbându-se la el şi gâdilindu-l.
Fiul lui Helen împlinise între timp patru luni, iar
catârul Nepumuk leg ăna mama şi copilul în vizite
ocazionale la ora ş. În săptămânile ce urmar ă naşterii,
Helen nu îndrăznise a şa ceva şi ajunsese s ă fie din nou
destul de însingurată, dar cu bebelu şul izolarea la
fermă nu mai era a şa greu de suportat. La început,
micul Ruben o solicita dou ăzeci şi patru de ore şi ea era
entuziasmată de fiecare dintre manifest ările lui. Se
dovedi că nu e un copil dificil. Deja la patru luni dormi
de cele mai multe ori toat ă noaptea – cel pu in atunci
când putea r ămâne în patul mamei sale. Lui Howard

nu-i pl ăcea
nocturne cu acest lucru;
Helen. Dar ar
de fiîndat ă se
vrutăs ce reia „distrac
apropia deiile”
ea,
Ruben ipa tare şi continuu. Lui Helen mai s ă-i fr ângă
inima, dar era destul de ascult ătoare s ă stea totu şi
nemişcată şi să aştepte p ână termina Howard. Abia
după aceea se ocupa de bebelu ş. Dar lui Howard nu-i
plăceau nici ilustra ia sonor ă, nici crisparea evident ă,
nici ner ăbdarea lui Helen. De cele mai multe ori se
retrăgea de cum începea s ă plângă Ruben, iar dac ă
venea t ârziu acas ă şi vedea c ă bebeluşul este în bra ele
lui Helen, dormea în grajd. Din aceast ă cauză, Helen
avea mustr ări de con ştiin ă, dar îi era totu şi
recunoscătoare lui Ruben.
Peste zi, copilul nu ipa aproape niciodat ă, ci st ătea
cuminte în coşule ul său, în timp ce Helen făcea lec ii cu
copiii maori. Dac ă nu dormea tocmai, privea at ât de
serios şi atent la învă ătoare, de parc ă ar fi în eles
despre ce este vorba.
— Va deveni profesor, spuse Gwyneira r âzând. Î i
seamănă leit, Helen!
Cel pu in în ceea ce prive şte exteriorul nu gre şea.
Ochii alba ştri ai lui Ruben devenir ă cu timpul cenu şii,
ca ai lui Helen, iar p ărul p ăru că se închide, ca a lui
Howard, dar era drept, nu cârlion at.
— Îi seam ănă tatălui meu! decise Helen. Dup ă el a
primit şi numele. Dar Howard este ferm hot ărât că îl va
face fermier, în niciun caz reverend.
Gwyneira chicoti.
— S-au înşelat şi al ii. G ândeşte-te la domnul Gerald
şi Lucas al meu!
Gwyn îşi aduse aminte de aceast ă discu ie în timp ce

îacest
mpărfeleanu
invita ii la Haldon.
era ideea Petrecerea
lui Gerald, ci a lui Anului dar în
Lucas –Nou
născută din inten ia de a-l ocupa pe Gerald şi de a-l
satisface. Lucrurile mergeau prost la Kiward Station şi
cu fiecare lun ă în care Gwyn nu r ămânea gravidă,
păreau s ă se înrăută ească. La lipsa progeniturii, Gerald
reac iona agresiv, chiar dac ă ştia care dintre cei doi so i
trebuia învinovă it. Gwyneira avea o atitudine re inută,
între timp putea s ă ină într-o oarecare m ăsură frâiele
gospodăriei şi astfel nu prea îi oferea lui Gerald motiv
de a o ataca. Apoi mai intuia bine şi toanele sale. Dac ă
deja de diminea ă critica pr ăjiturile – şi bea dup ă ele
whisky, nu ceai, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des
–, ea disp ărea la grajduri şi îşi petrecea toat ă ziua cu
câinii şi oile dec ât să fie paratr ăsnetul proastei lui
dispozi ii. Pe Lucas, furia tat ălui său îl lovea din plin şi
aproape totdeauna pe neaşteptate. Ca şi înainte, tânărul
trăia în lumea sa proprie, dar Gerald îl smulgea din ce
îînmboldea
ce mai lipsit de scrupule din aceast ă lume şi îl
s ă se fac ă folositor la ferm ă. Merse at ât de
departe c ă o dat ă rupsese o carte, cu care îl găsise pe
Lucas în camera sa, de şi ar fi trebuit s ă supravegheze
tunsul oilor.
— Trebuie doar s ă numeri, fir ar s ă fie! spumega
Gerald. Altfel oierii socotesc gre şit! În hambarul
numărul trei tocmai s-au b ătut doi indivizi, fiindc ă
amândoi cereau plata tunderii a o sut ă de oi, şi nu
poate să-i împace nimeni, fiindcă nimeni nu a comparat
cifrele! La hambarul num ărul trei erai tu responsabil,
Lucas! Acum vezi cum rezolvi problema!
Gwyneira ar fi preluat cu pl ăcere hambarul num ărul

trei, dar ea,


asigura în calitate
hrana, nu dede gospodin ă, avea obliga
a supraveghea ia de a
muncitorii
sezonieri, care erau angaja i la tunsul oilor. De aceea,
aprovizionarea b ărba ilor era excelent ă: Gwyneira tot
apărea cu r ăcoritoare, fiindcă nu se s ătura s ă privească
munca oierilor. Acas ă, la Silkham, tunsul oilor era o
treabă f ăcută în tihn ă, cele c âteva sute de oi erau tunse
de însăşi ciobanii lor în câteva zile. Aici era vorba de a
tunde c âteva mii de oi, care erau aduse de la p ăşunile
îndepărtate şi erau înghesuite într-un loc strâmt. Astfel,
tunsul deveni o munc ă în acord, f ăcută de speciali şti.
Cele mai bune grupe de lucru tundeau opt sute de oi pe
zi. La fermele mari, cum era şi Kiward Station, se
făceau totdeauna şi concursuri – iar James Mckenzie era
în acest an pe cale să câştige concursul! Era foarte strâns
aproape de un tunz ător de elit ă din hambarul numărul
unu, şi asta, desi nu numai c ă tundea şi el, dar mai
supraveghea şi tunz ătorii din hambarul doi. C ând
venea Gwyneira, îl degreva de aceast ă treabă şi îi inea
astfel spatele liber. Prezen a ei p ăru că-i dă aripi;
foarfeca sa se deplasa at ât de repede şi aluneca peste
corpurile oilor, c ă animalele abia apucau s ă behăie a
protest împotriva acestui tratament dur.
Lucas g ăsea c ă o asemenea tratare a oilor este
barbarism. Suferea când animalele erau prinse,
aruncate pe spate şi tunse repede ca fulgerul, opera ie
la care, atunci c ând un tunz ător nu avea experien ă sau
când oaia se zb ătea prea tare, se mai întâmpla s ă fie
tăiată şi pielea. Apoi, Lucas nu putea suporta mirosul
intens de lanolin ă, care pusese st ăpânire pe aerul din
hambarele în care se tundeau oile; în loc ca dup ă tuns

ă mâne oile
sdistrugea printr-o
parazi baie,
ii, el tot lăsacare
să-icur ă caâte
scape rănile mici şi
o oaie.
— Câinii nu-mi dau ascultare, se ap ără el împotriva
unui nou atac de furie al tat ălui s ău. Ascult ă de
Mckenzie, dar dacă strig eu după ei…
— După aceşti câini nu se strig ă, Lucas, ci se fluier ă!
explodă Gerald. Sunt doar trei sau patru fluier ături. Ar
fi trebuit s ă le înve i până acum. Doar faci at âta caz de
muzicalitatea ta!
Lucas se retrase jignit.
— Tată, un gentleman…
— Să nu-mi spui c ă un gentleman nu fluier ă! Aceste
oi î i finan ează pictura, cântatul la pian şi aşa numitele
tale studii…
Gwyneira, care auzise din întâmplare discu ia, se
refugie în urm ătorul hambar. Ura ca Gerald s ă îl certe
pe so ul ei în fa a ei – şi era şi mai r ău, dac ă se aflau de
fa ă ca martori Mckenzie sau muncitorii de la ferm ă.
Gwyneirei, totul îi era penibil şi păru să aibă un efect
negativ asupra „ încercărilor” lor nocturne, care e şuau
din ce în ce mai des. Între timp, Gwyneira încerca s ă
privească eforturile lor comune doar sub aspectul
perpetuării speciei, fiindc ă în final nu era altceva dec ât
ceea ce se întâmpla între armăsar şi iapă, dar nu-şi făcea
iluzii: trebuia s ă fie ajutat ă de întâmplare. Începu s ă se
gândească la alternative şi îi tot venea în minte bătrânul
berbec al tatălui ei, care fusese scos din efectiv din
cauza slabei presta ii în fertilizarea oilor.
— Încearcă cu alt bărbat, îi spusese Matahorua.
Dar de îndată ce-i veneau în minte aceste cuvinte,
avea mustrări de conştiin ă. Era cu totul de neconceput,

acum erasăpetrecerea
ca Şoi Silkham -şi înşele bdin
ărbatul.
gr ădină. Lucas se dedica
total preg ătirilor. Planificarea focului de artificii de
exemplu necesita zile întregi, pe care le petrecea aplecat
peste cataloage de specialitate, pentru a face apoi
comanda la Christchurch. Preluă şi amenajarea gr ădinii
şi aranjarea meselor şi a scaunelor. Se renun ase la un
banchet mare, în schimb se frigeau miei şi oi la foc
deschis, şi pe piatr ă, dup ă tradi ia maori legume, came
de păsări şi scoici. Pe mese lungi se aflau salate şi alte
garnituri, care se serveau oaspe ilor la cerere. Kiri şi
Moana se pricepeau între timp la aceast ă muncă; vor
purta din nou acele uniforme dr ăgu e care fuseser ă
făcute pentru nuntă. Gwyneira se rug ă de ele s ă încal e
pantofi.
În rest nu se băgă în pregătiri; era un act de curaj pe o
sârmă de balans la mare înăl ime să iei hotărâri, trecând
peste tat ă şi fiu. Lucas savura preg ătirea petrecerii şi
spera s ă-i fie apreciate eforturile. Gerald în schimb
găsea eforturile fiului s ău ca fiind „lipsite de b ărbă ie”
şi ar fi preferat s ă lase totul în sarcina lui Gwyn. Nici
muncitorii nu ştiură să aprecieze eforturile casnice ale
lui Lucas, ceea ce nu-i sc ăpă nici Gwyneirei, nici lui
Gerald.
La întrebarea lui Mckenzie unde ar putea fi Lucas,
Poker răspunse:
— Molâul împătureşte şerve ele.
Gwyneira se pref ăcu a nu în elege. Între timp avea
idei destul de clare despre ce înseamnă cuvântul „coadă
molâie”, dar nu- şi putea explica din ce deduceau
bărba ii de la grajd eşecul lui Lucas în pat.

strÎănlucea
ziua îpetrecerii,
n toat ă sp gr ădina de Lucas
lendoarea. la Kiward Station
comandase
lampioane, iar maori puseser ă făclii. C ând sosiseră
oaspe ii, fusese destul ă lumină ca să se poat ă vedea
straturile de trandafiri, gardurile vii, t ăiate ca lumea, şi
drumurile întortocheate şi por iunile de paji şte
amenajate după modelul artei engleze şti clasice de
aranjament. Gerald organizase şi o nou ă întrecere de
câini - de data aceasta nu numai pentru a se m ândri cu
cunoştin ele de pomin ă ale c âinilor lui, dar şi ca un fel
de reclam ă. Erau de v ânzare primii descenden i ai lui
Daimon şi Dancer, iar cresc ătorii de oi din împrejurimi
plăteau pre urile cele mai mari pentru c âinii de ras ă
Border Collies. Chiar şi corciturile cu vechii c âini
ciobăneşti ai lui Gerald erau c ăutate. Pentru realizarea
unei demonstra ii perfecte, oamenilor lui Gerald nu le
mai trebuia ajutor din partea Gwyneirei şi a lui Cleo. La
semnul fluierat a lui Mckenzie, tinerii c âini m ânau oile
fară nicio dificultate, pe tot parcursul. Astfel rochia
elegantă a Gwyneirei, un vis din m ătase albastr ă ca
cerul, cu aplica ii de broderii aurii, r ămase curat ă, iar
Cleo urm ărea cele ce se întâmplau de la margine,
scâncind jignită. Puii ei erau în ărca i, iar că eluşei îi era
dor de munc ă. Dar ast ăzi era iar exilat ă la grajduri. La
petrecerea sa, Lucas nu dorea prezen a unor c âini care
să se joace pe acolo, iar Gwyneira era cu totul prins ă de
între inerea oaspe ilor. Dar plimbarea ei prin mul ime
şi discu iile prietenoase cu doamnele din Christchurch
semănau din ce în ce mai mult cu trecerea prin furcile
caudine. Sim ea că era observat ă şi că oaspe ii priveau
cu un amestec de curiozitate şi compasiune la talia ei, în

continuare zvelt ăie,


când o observa darînceput
. La apoi b se auzi
ărba ii, doar ând în
din cGerald,
mai ales
băură din ce în ce mai mult whisky şi limba li se
slobozi.
— Ei, lady Gwyneira, sunte i căsătorită deja de un an!
se auzi lordul Barrington. Ce se aude despre urmaşi?
Gwyneira nu ştia ce s ă răspundă. Se înroşi la fel de
mult, ca şi tânărul viconte, c ăruia îi era penibil ă
atitudinea tat ălui s ău. Acesta încercă imediat s ă
schimbe subiectul şi o întrebă pe Gwyneira de Igraine şi
de Madoc, de care îşi amintea cu plăcere. Rină acum nu
găsise în noua patrie niciun cal asem ănător. Imediat,
Gwyneira se învioră. Avuseseră succes cu cre şterea
cailor şi i-ar fi v ândut cu pl ăcere t ânărului Barrington
un mânz. Astfel, prinse ocazia de a sc ăpa de lordul
Barrington, duc ându-l pe viconte la p ăşune. Igraine îi
dăruise via ă unui m ânz mascul negru, de mare
frumuse e şi Gerald adusese caii aproape de cas ă, ca
oaspe ii să-i poată admira.
Lângă padocul în care p ăşteau iepele şi mânjii,
Mckenzie tocmai supraveghea preg ătirile pentru
petrecerea personalului. Angaja ii de la Kiward Station
mai aveau de lucru, dar dup ă terminarea mesei şi
deschiderea balului, puteau şi ei s ă se amuze. Gerald,
generos, le pusese la dispozi ie dou ă oi, bere şi whisky
din bel şug; acum se aprindeau şi aici focurile, pentru a
găti carnea.
Mckenzie îi salut ă pe Gwyn şi pe viconte, iar
Gwyneira se folosi de prilej s ă-l felicite pentru
concursul reuşit.
— Cred c ă domnul Gerald a v ândut ast ăzi deja cinci

câini, spuse ea
Mckenzie îi rcu multă la
ăspunse apreciere.
zâmbet.
— Cu toate acestea nu se compar ă cu show-ul lui
Cleo a dumneavoastră, domni şoară Gwyn. Dar mie îmi
lipseşte şarmul conducătoarei câinelui…
Gwyn întoarse capul. Avea iar acea str ălucire în ochi,
care pe de o parte îi plăcea, dar pe de alt ă parte îi dădu
un sentiment de nesiguran ă. Dar cum de-i f ăcea
complimente aici, de fa ă cu vicontele? A şa ceva nu
prea se cădea.
— Data viitoare s ă îmbrăca i o rochie de mireas ă!
încercă Gwyn să devieze tema spre ridicol.
Vicontele râse în hohote.
— Este îndrăgostit de dumneavoastră, lady Gwyn!
chicoti el cu toat ă obrăznicia celor cincisprezece ani ai
săi. Vede i să nu-l provoace so ul dumneavoastră!
Gwyneira privi sever spre băiat.
— Nu vorbi i asemenea t âmpenii, viconte! Şti i c ât de
repede se r ăspândesc clevetirile! Dac ă apare un astfel
de zvon…
— Nicio grij ă! La mine secretul dumneavoastr ă este
în siguran ă! Drăcuşorul r âse. De altfel a i tăiat între
timp un şli în rochia de călărie?
Gwyneira era bucuroas ă când, în sfârşit, începu
dansul, astfel c ă era scutit ă de obliga ia de a face
conversa ie. Condus ă ca întotdeauna perfect de c ătre
Lucas, plutea peste parchetul de dans, pus chiar în acest
scop în grădină. Muzican ii angaja i special de Lucas,
erau de data aceasta mai buni dec ât cei de la nuntă. Dar
astfel, selec ia dansurilor era şi mai conven ională.
Gwyn era aproape invidioas ă când auzi din direc ia

petrecerii organizate
Tocmai c ânta cineva lapentru
vioar ăangaja i melodii corect,
– nu totdeauna vesele.
dar măcar cu avânt.
Gwyneira dans ă cu cei mai importan i oaspe i, unul
după altul. Drept este că de data aceasta era scutit ă de a
dansa cu Gerald; acesta era de mult prea beat pentru a
se putea ine drept în timpul valsului. Petrecerea era un
succes total; totuşi, Gwyneira spera că se va termina cât
mai repede. Ziua fusese lung ă, iar m âine trebuiau
distra i oaspe ii de diminea a şi până cel pu in la pr ânz.
Cei mai mul i vor r ămâne până poimâine. Dar Gwyn
mai trebuia s ă reziste c ât timp inea jocul de artificii,
înainte de a se putea retrage. Lucas se scuzase cu
aproape o or ă înainte şi mersese s ă mai verifice o dat ă
construc iile. T ânărul Hardy Kennon urma s ă îl ajute,
dacă nu se îmbătase deja prea tare. Gwyneira control ă
rezervele de şampanie. Witi aducea sticlele din patul de
ghea ă, în care fuseseră depozitate până atunci.
— Sper să nu împuşcat pe careva, spuse el îngrijorat.
Pocnetul dopurilor la deschiderea sticlelor de
şampanie îl enerva pe servitorul maori.
— Este cu totul lipsit de primejdie, Witi! îl lini şti
Gwyn. Dacă faci mai des…
— Da, da… dac ă ar avea mai de… des motiv! Era
Gerald, care mergea cl ătinându-se spre bar pentru a
deschide o nou ă sticlă de whisky. Dar tu nu ne dai
nici… niciun motiv de a s ărbători, prin esa mea din
We… Welles! Am crezut c ă nu eşti at ât de pudic ă, ar…
ară i de parc ă ai avea foc c ât zece muieri şi de parc ă ai
putea s ă-l pui pe jar chiar şi pe Lu… Lucas, acest ble…
acest bloc de ghea ă! se corectă

Gerald
tre… în ultima
trecut un an, clip ă, privind
Gwyn… şampania.
Gwyneira, Darnu
şi tot acum
vinea
nepotul…
Gwyn respir ă uşurată când Gerald fu întrerupt de o
rachetă de artificii, care urc ă şuierând spre cer – o
împuşcătură de verificare pentru spectacolul ce va
urma. Witi l ăsă s ă pocnească dopurile, închizând totu şi
speriat ochii. Gwyneira îşi aminti într-o străfulgerare de
cai. Igraine şi celelalte iepe nu asistaser ă niciodată la un
foc de artificii, iar padocul era relativ mic. Ce se
întâmpla dacă animalele intrau în panică?
Gwyneira privi spre ceasul mare, care fusese special
adus în curte şi pus într-un loc la vedere. Poate c ă mai
avea timp s ă ducă caii în grajd. Îi venea s ă-şi dea palme
că nu i-a dat lui Mckenzie mai devreme dispozi ii în
acest sens. Murmur ând scuze, Gwyn se strecur ă prin
mul imea oaspe ilor şi fugi spre grajd. Dar padocul din
fa a lor era gol, Mckenzie tocmai scotea ultima iap ă.
Inima Gwyneirei tresări. Oare chiar îi citea gândurile?
— Mi se părea c ă animalele au devenit neliniştite, aşa
că m-am g ândit s ă le duc înăuntru, spuse James, c ând
Gwyn îi deschise lui şi iepei uşa de la grajd.
Cleo sări bucuroasă în sus, pe lângă stăpâna ei.
Gwyn zâmbi.
— Ciudat, m-am gândit la acelaşi lucru.
Mckenzie o privi gânditor şi şugubă totodată.
— Ar trebui s ă ne gândim de unde vine acest lucru,
spuse el. O înrudire a sufletelor poate? în India exist ă
credin a în metempsihoză. Cine ştie, poate c ă în ultima
via ă am fost…
Se prefăcu că se gândeşte intens.

— Caa şbuni
despre cre şîltini,
a ceva, apostrofa Gwyn scuăseveritate,
nu ar trebui vorbim deloc
dar
James râse.
În bun ă în elegere, încărcară ieslele cailor cu f ân, iar
Gwyn îi mai arunc ă lui Igraine c â iva morcovi. Dup ă
aceasta, rochia ei nu mai ar ăta prea bine. Gwyn o privi
cu părere de r ău. Ei da, la lumina felinarelor nu va
observa nimeni.
— Sunte i gata aici? Atunci ar trebui poate s ă urez
personalului un An Nou fericit, dacă tot sunt aici.
James zâmbi.
— Poate ave i timp de un dans? C ând se aprinde
marele foc de artificii?
Gwyn dădu din umeri.
— La ora dou ăsprezece, dup ă ce s-a lini ştit agita ia.
Zâmbi. Mai bine zis, c ând fiecare i-a urat fiec ăruia tot
norocul din lume, chiar dac ă, poate, nici nu dore şte
acest lucru.
— Ei, ei, domni şoară Gwyn, a şa cinic ă astăzi? Doar
este o petrecere minunată!
James o privi cercet ător. Gwyn cunoştea între timp şi
aceste priviri
— Şi chiar şi acestea o treceau prin tot corpul.
— Asezonat cu o bun ă por ie de bucurie de necazul
altuia! suspin ă ca. În zilele urm ătoare îşi vor rupe cu
to ii gura, iar domnul Gerald mai şi înrăută eşte situa ia
– cu discursurile, pe care le ine!
— Cum aşa, bucurie de necazul altuia? întrebă James.
Kiward Station înfloreşte. Din profitul pe care îl face de
data aceasta domnul Gerald poate da în fiecare lun ă o
astfel de petrecere! De ce este în continuare
nemul
— Săumit?
nu vorbim despre asta… murmur ă Gwyn. S ă
începem anul cu ceva îmbucurător. Spunea i ceva
despre dans? Dacă nu este vals…
Mearan c ânta la vioar ă un dans irlandez, jig. Doi
servitori maori băteau toba, ceea ce nu prea se potrivea,
dar evident că era distractiv.
Poker şi Dave dansau cu fetele maori. Moana şi Kiri,
chicotind, se lăsau conduse prin dansurile pe care nu le
cunoşteau. Lui Gwynweira, celelalte perechi care
dansau îi erau necunoscute sau aproape necunoscute.
Erau servitorii oaspe ilor de vaz ă. Camerista
englezoaică a lui lady Barrington se uita
dezaprobatoare c ând oamenii de la Kiward Station o
întâmpinară pe Gwyneira cu urale. James îi întinse
mâna, pentru a o conduce pe „ringul” de dans. Gwyn o
apucă şi sim i din nou acel şoc bl ând, care îi provoca
valuri de emo ii – ca de fiecare dat ă, când o atingea
James. El râse, o sprijini c ând ea se dezechilibr ă pu in.
Apoi se înclină în fa a ei – dor atâta avea în comun acest
dans cu valsurile pe care le tot dansase adineauri p ână
la satura ie.
She is handsome, she is pretty, she is the Queen of Belfast
City! Poker şi al i c â iva bărba i cântau şi ei melodia, pe
când James o învârti pe Gwyneira p ână o ame i. Şi de
fiecare dat ă când zbura dintr-un v ârtej plin de elan în
bra ele sale, ea văzu aceeaşi lucire în ochii săi, admira ia
şi… şi ce? Dorin ă nestăpânită?
În mijlocul dansului, racheta care anun a începerea
Anului Nou se ridică la cer –, iar apoi se desfăşură jocul
de artificii. B ărba ii din jurul lui Mearan se oprir ă din
cântatul jigului şi Poker inton ă Old. Long syne. To i
ceilal i imigran i începură s ă cânte, iar maori, mai mult
cu entuziasm, dec ât corect, le inură isonul. Dar James
şi Gwyneira nu aveau nici urechi pentru c ântec, nici
ochi pentru focul de artificii. Muzica încetase c ând se
inuseră de mână şi acum încremeniseră în acea
mişcare. Niciunul nu voia s ă-i dea drumul celuilalt.
Parcă stăteau pe o insul ă, departe de zgomot şi de
râsete. Exista doar el, exista doar ea.
În cele din urm ă, Gwyn se desprinse. Nu dorea s ă
piardă minunea, dar ştia c ă aici nu avea voie s ă se
împlinească.
— Ar trebui… să vedem de cai, spuse ea foarte slab.
James îi inea mâna în drum spre grajduri.
Înainte de intrare el o re inu o clipă.
— Privi i! şopti el. Nu am v ăzut încă niciodată aşa
ceva. Ca o ploaie de stele!
Focul de artificii al lui Lucas era spectaculos. Dar
Gwyn vedea doar stelele din ochii lui James. Ceea ce
făcea aici era o prostie, era interzis şi deloc ceea ce se
cuvenea. Dar totuşi se sprijini de umărul său.
James îi îndepărtă blând părul de pe fa ă; se
desprinsese în timpul dansului s ălbatic. Degetele sale
trecură uşor, ca o pan ă, peste obrajii ei, de-a lungul
buzelor…
Gwyneira lu ă o hot ărâre. Era Anul Nou. Oamenii
aveau voie s ă se sărute. Deci se ridic ă cu aten ie în
vârful picioarelor şi îl sărută pe James pe obraz.
— Un An Nou fericit, domnule James, spuse ea încet.
Mckenzie o lu ă în bra e, încet, tandru – Gwyn s-ar fi
putut elibera oric ând, dar nu o f ăcu. Nici atunci c ând

buzele
pasiunesale le găsiră epesăale
şi naturale ei. Gwyneira
rutului. Era un se deschisede
sentiment cu
parcă ar fi ajuns acasă – un acasă, unde o aştepta o lume
plină de minuni şi de surprize.
Când el îi dădu drumul, era ca vrăjită.
— Un An Nou fericit, Gwyneira, spuse James.
Reac ia oaspe ilor în timpul petrecerii şi nu în ultimul
rând ie şirile lui Gerald o întăriră pe Gwyneira în
hotărârea de a ajunge la o sarcin ă şi fără aportul lui
Lucas. Desigur că acest lucru nu avea nimic de f ăcut cu
James şi cu s ărutul de la miezul nop ii – acela fusese o
scăpare, a doua zi nici Gwyn nu ştia ce o apucase. Din
fericire, Mckenzie se comportă ca întotdeauna.
Chestiunea cu sarcina o va aborda f ără niciun
sentimentalism. Ca şi cre şterea animalelor. Se for ă să
nu izbucneasc ă în râsul acela prostesc, isteric. Nu era
cazul de prostie acum. Trebuia judecat la rece cine ar fi
putut s ă devină tatăl copilului. Era pe de o parte o
chestiune de discre ie, dar mai ales de genetic ă.
Wardenii, mai ales Gerald, în niciun caz nu aveau voie
să aibă dubii c ă moştenitorul era din neamul lor. La
Lucas, problema se punea altfel, dar dac ă era rezonabil,
va tăcea. Gwyneira nu- şi făcea griji în privin a aceasta.
ÎI cunoscuse pe so ul ei ca pe un individ extrem de
prevăzător, rigid şi care nu poate fi împovărat, dar
niciodată nu se ar ătase a fi lipsit de judecat ă. Apoi era
în interesul lui strict să înceteze aluziile şi tachin ările la
adresa lui şi a so iei sale.
Gwyneira începu deci s ă judece lucid, cum ar ar ăta
copilul ei şi al lui Lucas. Mama şi toate surorile ei erau
roşcate; deci asta se mo ştenea. Lucas era blond deschis,

dar
ochiJames Deci dacîănscopilul
c ăprui.brunet… ă şi Gerald eraăbrunet.
i-ar sem Şi avea
na lui James, se
putea sus ine că îi seamănă bunicului.
Ochii: albastru şi cenu şiu… şi căprui, dac ă se lua în
considerare şi Gerald. Statura… se potrivea. James şi
Lucas erau aproximativ la fel de înal i, Gerald cu mult
mai scund şi mai îndesat. Şi ea era cu mult mai mic ă.
Dar va fi cu siguran ă un băiat şi sigur c ă îi va sem ăna
tatălui s ău. Acum trebuia doar s ă-l fac ă pe James… dar
de ce adică James? Gwyneira hotărî să mai amâne pu in
decizia. Poate c ă mâine inima nu îi va mai bate a şa de
tare când se gândea la James Mckenzie.
A doua zi ajunse la concluzia c ă în afar ă de James nu
putea intra nimeni în discu ie să devină tatăl copilului
ei. Sau poate un str ăin? se g ândi la „lonesome
cowboys” din romanele de două parale. Aceştia veneau
şi plecau şi nu ar fi aflat niciodat ă de existen a
copilului, dac ă li s-ar oferi undeva, în fân… Un
tunzător de oi poate? Nu, de a şa ceva nu ar fi fost în
stare. Afar ă de aceasta, tunz ătorii reveneau o dat ă pe
an. De ne închipuit dac ă bărbatul ar fi p ălăvrăgit şi s-ar
fi mândrit cu faptul c ă s-a culcat cu st ăpâna de la
Kiward Station. Nu, nu putea fi vorba de a şa ceva. Îi
trebuia un b ărbat cunoscut, în elegător, discret, care în
plus l ăsa mo ştenire copilului doar tr ăsături de caracter
pozitive.
Gwyneira lu ă încă o dat ă în considerare to i
pretenden ii. Sentimentele, încercă ea să-şi impun ă, nu
au nicio relevan ă.
Alegerea ei se opri la James.

10

— Deci mai întâi… Nu sunt îndrăgostită de


dumneavoastră!
Gwyneira nu ştia dac ă era un început bun, dar îi
scăpase c ând în sfârşit era singur ă cu James Mckenzie.
De la petrecere trecuse cam o s ăptămână. Ultimii
oaspe i plecaseră abia ieri, iar ast ăzi Gwyneira putea în
sfârşit să iasă călare. Lucas începuse un nou tablou.
Grădina plin ă de culori îl inspirase şi lucra acum la o
scenă festivă. În ultimele zile Gerald aproape c ă doar
băuse, iar acum dormea, să-i treac ă be ia - iar Mckenzie
plecase în mun i, pentru a duce înapoi oile care fuseseră
aduse pentru programul de prezentare. În ultima
săptămână, câinii trebuir ă să-şi dovedeasc ă în repetate
rânduri destoinicia şi cinci oaspe i cump ăraseră în total
opt c ă elandri. Copiii lui Cleo nu erau printre ei, ci
rămăseseră pentru cre ştere la Kiward Station şi o
îse
nso eau acum pe mama lor la m ânatul oilor. E drept că
mai încurcau în propriile picioare, dar talentul lor era
de netăgăduit.
James se bucurase când Gwyneira i se al ăturase la
mânatul oilor. Dar deveni atent când ea c ălărind alături
de el trase ad ânc aer în piept pentru a deschide
discu ia. Ceea ce spuse părea să-l amuze.
— Sigur c ă nu sunte i îndrăgostită de mine,
domnişoară Gwyn. Cum a ş putea s ă cred a şa ceva,
spuse el şi îşi reprimă un zâmbet.
— Nu v ă distra i pe seama mea, domnule James!
Trebuie s ă discut ceva foarte serios cu
dumneavoastră…

Mckenzie privioare?
— V-am jignit consternat.
Nu doream acest lucru. Credeam
că este şi pe placul dumneavoastr ă… mă refer la s ărut.
Dar dacă dori i să plec…
— Uita i sărutul, r ăspunse Gwyneira. Este vorba de
cu totul alt ceva, domnule James… eh, James. Eu…
voiam să vă rog să mă ajuta i.
Mckenzie opri calul.
— Tot ceea ce dori i, domnişoară Gwyn. Nu v-a ş
refuza nimic.
O privi drept în ochi, ceea ce f ăcu dificilă continuarea
discu iei.
— Dar este destul de… nu este ceva ce se cuvine.
James zâmbi.
— Nu prea le am pe acestea cu ceea ce se cuvine. Nu
sunt un gentleman, domnişoară Gwyn. Cred că am mai
discutat despre acest lucru.
— Este p ăcat, domnule James, fiindc ă… Ceea ce
vreau să vă rog… presupune discre ia unui gentleman.
Gwyneira se înroşi deja de pe acum. Ce se va
întâmpla când va deveni mai explicită?
— Poate este suficient şi un om de onoare, propuse
James. Cineva, care se ine de cuvânt.
Gwyneira se gândi, apoi încuviin ă din cap.
— Atunci va trebui s ă-mi promite i, că nu ve i spune
nimănui, indiferent dac ă dumneavoastră… dac ă noi…
o vom face sau nu.
— Dorin a dumneavoastră este poruncă pentru mine.
Voi face orice îmi cere i.
Ochii lui James str ăluciră iar în acel mod deosebit,
care ast ăzi nu exprima veselie sau nes ăbuin ă, ci

aproape
— Esteooimplorare.
lipsă de prevedere, îl dojeni Gwyneira. Nici
nu şti i ce doresc. Ia imagina i-vă că vă cer să comite i o
crimă.
James izbucni în râs.
— Ei, spune i în sfârşit despre ce este vorba, Gwyn!
Ce dori i? Să-l omor pe so ul dumneavoastră. Ar fi de
meditat la aşa ceva. Atunci v-aş avea doar pentru mine.
Gwyneira îi aruncă o privire îngrozită.
— Să nu spune i aşa ceva! Este îngrozitor!
— Ideea de a v ă omorî so ul sau aceea de a-mi
apar ine?
— Niciuna… amândouă… oh, m-a i zăpăcit total!
Gwyneira era cât pe ce să renun e.
James le fluieră câinilor, opri calul şi desc ălecă. Apoi
o ajut ă pe Gwyneira s ă coboare din şa. Ea îl lăsă să o
ajute. Era incitant, dar şi consolator să îi simtă bra ele.
— Aşa, Gwyn. Acum ne a şezăm aici şi îmi povesti i
calmă ce ave i pe suflet. Şi apoi voi putea spune un
„da” sau un „nu”. Şi nu voi râde, promit!
Mckenzie desprinse o pătură de la şa, o întinse pe jos
şi îi oferi Gwyneirei un loc.
— Ei bine, spuse ea şoptit. Trebuie să am un copil.
James zâmbi.
— Nu vă poate obliga nimeni la aşa ceva.
— Vreau să am un copil, se corect ă Gwyneira. Şi am
nevoie de un tată.
James îşi încre i fruntea.
— Nu în eleg… doar sunte i măritată.
Gwyneira sim i apropierea sa şi căldura p ământului
sub ea. Era frumos s ă stea aici, la soare, şi era bine s ă

putuăsăînsesfab
poat ârşin
it ăvorbi despre
şi izbucni în aceste
plâns. probleme. Dar nu
— Lucas… nu reuşeşte. Este un… nu, nu pot să spun.
În orice caz… nu am s ângerat încă niciodată în timpul
actului şi nici nu a durut.
Mckenzie zâmbi şi o cuprinse duios în bra e. O s ărută
tandru pe tâmplă.
— Nu pot s ă- i garantez, Gwyn, c ă nu va durea. Mai
degrabă m-ar bucura să- i placă.
— Important este să procedezi bine ca să fac un copil,
şopti Gwyneira.
James o mai sărută o dată.
— Po i să ai încredere în mine.
— Deci ai mai făcut-o? întrebă Gwyn serioasă.
James trebuia să-şi muşte buzele să nu izbucnească în
râs.
— Chiar de mai multe ori, Gwyn. Dup ă cum ziceam,
nu sunt un gentleman.
— Bine. Fiindcă trebuie s ă meargă repede. Este prea
mare riscul să fim descoperi i. Când o facem? Şi unde?
James îi mângâie părul, o s ărută pe frunte şi îi gâdilă
lobul urechii cu limba.
— Nu trebuie să meargă repede, Gwyneira. Şi nici nu
po i fi sigur ă că func ionează de prima dat ă. Nici dac ă
facem totul cum trebuie.
Gwyneira îl privi cu suspiciune.
— De ce nu?
James suspină.
— Uite ce e, Gwyn, tu te pricepi la animale… Cum
este la o iapă şi un armăsar?
Ea dădu din cap.

— Dacăă aa venit
— Dac venit timpul,
timpul. ajunge
De astaoeste
singur ă montă.
vorba.
— Armăsarul observ ă acest lucru… înseamnă că tu
nu observi aşa ceva?
James nu ştia dacă să râdă sau să se simtă jignit.
— Nu Gwyneira, la oameni este altfel. Noi ne
bucurăm totdeauna c ând facem dragoste, nu numai în
zilele în care femeia poate r ămâne însărcinată. De aceea
poate că va trebui să încercăm în repetate rânduri.
James se uită împrejur. Locul lor de popas era bine
ales, destul de sus în podiş. Nu ar trece nimeni pe acolo.
Turma de oi se împrăştiase s ă pască, câinii o
supravegheau. Legase caii de un copac, care le putea
asigura şi umbră.
James se sculă şi îi întinse m âna Gwyneirei. C ând ea
se ridic ă mirată, el întinse p ătura în penumbră. O
îmbră işă pe Gwyneira, o ridic ă şi o puse pe p ătură.
Deschise cu precau ie bluza pe care o purta la fusta
groasă de călărie şi o sărută. Sărutările lui o puser ă pe
jar, iar atingerea locurilor ei cele mai intime declanşară
senza ii pe care Gwyneira nu le mai tr ăise niciodat ă şi
care o purtat ă într-o lume a fericirii. C ând în cele din
urmă pătrunse în ea, sim i o scurt ă durere, care apoi
dispăru într-un delir al sim urilor. Era de parc ă s-ar fi
căutat din totdeauna şi s-ar fi g ăsit în sfârşit – era o
împlinire a „ înrudirii sufletelor”, de care nu demult îşi
bătuse joc. În cele din urm ă, stăteau culca i, unul l ângă
celălalt, pe jum ătate goi şi epuiza i, dar pe deplin
ferici i.
— Ai ceva împotrivă dacă va trebui s ă facem acest
lucru de mai multe ori? întrebă James.

Gwyneira
— Aş zice,radia deea,
spuse bucurie.
s ă o facem de c âte ori va fi
necesar.
O făcură ori de c âte ori se ivi prilejul. Mai ales
Gwyneira trăia cu teama de a fi descoperi i şi prefera s ă
se ab ină decât să accepte chiar şi cel mai mic risc. Se
găseau rar scuze bune pentru a disp ărea împreună, aşa
că dură câteva s ăptămâni până ce Gwyneira r ămase
gravidă. Erau cele mai fericite săptămâni din via a ei.
Când ploua, James o iubea în grajdul pentru tuns
oile, care acum, dup ă tuns, era p ărăsit. Se ineau în
bra e şi ascultau pic ăturile de ploaie, c ăzând pe
acoperiş, se str ângeau unul într-altul şi îşi spuneau
poveşti. James r âse la auzul legendei maori despre
răngi şi papa şi propuse s ă mai fac ă o dat ă dragoste,
pentru a consola zeii.
Când soarele str ălucea, se iubeau în iarba tussak de
pe dealuri, aurie, m ătăsoasă, înconjura i de zgomotul
făcut de caii care rupeau iarba, p ăscând în apropiere. Se
sărutau în umbra imenselor st ânci din Plains şi
Gwyneira povesti despre solda ii vrăji i, pe c ând James
sus inea c ă cercurile de pietre din Wales erau parte a
unei vrăji legate de iubire.
— Cunoşti legenda lui Tristan şi a Izoldei? Ei se
iubeau, dar so ul ei nu trebuia s ă afle, a şa că zânele au
înăl at un cerc din st ânci în jurul l ăcaşului lor de pe
câmp, astfel ca ei să nu fie văzu i de lume.
Se iubiră pe malul lacurilor de munte, reci ca ghea a,
străvezii ca sticla şi James reu şi să o convingă o dat ă pe
Gwyneira s ă se dezbrace de tot şi să între cu el în apă.
Gwyn se înroşi toat ă. Nu îşi putea aminti ca vreodat ă,

după copilărie, s ă fi fost complet goal ă. Dar James îi


spuse c ă este at ât de frumoas ă, că răngi va deveni
geloasă, dac ă va mai sta pe p ământul solid a lui papa şi
o trase în apă, unde ea se cramponă ipând de el.
— Nu ştii să îno i? o întrebă el uimit.
Gwyneira scuipă apă.
— Unde s ă fi învă at? În cada de baie din Silkham
Manor?
— Ai c ălătorit cu vasul în jurul jum ătă ii globului şi
nu ştiai s ă îno i? James d ădu din cap, dar o inu acum
strâns. Nu i-a fost frică?
— M-aş fi temut mai mult, dac ă ar fi trebuit s ă înot!
Şi acum taci din gur ă şi înva ă-mă! Nu poate fi prea
greu. Rină şi Cleo ştie să înoate!
Gwyneira învă ă în cel mai scurt timp s ă se ină
deasupra apei şi stătea apoi epuizat ă şi înfrigurată pe
malul lacului, pe c ând James pescuia şi prăjea peştii la
un foc deschis. Gwyneirei i se p ărea minunat c ând el
găsea ceva de m âncare şi o servea pe loc. Numea acest
lucru „jocul de-a supravie uirea în sălbăticie”, iar James
se pricepea de minune la acest joc. Se p ărea că pentru el
tufărişul era o c ămară imensă. Vina p ăsări şi iepuri,
prindea pe şti şi culegea fructe. Sem ăna cu aventurierul
din visele lui Gwyn. C âteodată ea se g ândea cum ar fi
să fie m ăritată cu el şi să conducă o mic ă fermă, ca
Helen şi Howard. James nu ar fi l ăsat-o toată ziua
singură, ci ar fi împăr it munca cu ea. Iar visa cum ar fi
arat cu calul sau ar fi muncit împreună în grădină şi de
cum îl învă a James pe un b ăie el ro şcovan s ă
pescuiască.
Bineîn eles c ă o neglija pe Helen în acest timp, dar

prietena
strălucindeide
nubucurie
spuneaşnimic c âde
i cu pete ndiarb
Gwynă peap ărea ladup
rochie, ea,ă
ce James plecă mai departe în mun i.
— Trebuie să merg la Haldon, dar ajut ă-mă mai întâi
să-mi cură rochia. S-a murdărit cumva…
Spunea c ă merge de trei, patru ori pe s ăptămână la
Haldon. Sus inea c ă s-a al ăturat clubului casnicelor.
Gerald era bucuros, fiindc ă venea de repetate ori cu
re ete de m âncare noi, pe care le ob inuse rapid de la
doamna Candler. Lucas era pu in mirat, dar nu avea
nimic de obiectat; oricum era bucuros, când era l ăsat în
pace.
Gwyneira pretextă participarea la cercul femeilor,
James căutarea oilor r ătăcite. D ădură nume locurilor
din tuf ăriş, unde urmau s ă se întâlnească şi se a şteptau
reciproc; în zilele senine se iubeau în peisajul străjuit de
Alpii falnici sau, pe timp ce os, sub un cort improvizat
din haina impregnat ă cu cear ă a lui James. Gwyn se
prefăcu că se cutremură de ruşine sub privirile curioase
ale unei perechi de papagali de munte, kea, care le
furaseră resturile picnicului, iar James, pe jumătate gol,
urmări dou ă păsări kiwi, care voiau s ă o şteargă cu
catarama de la cureaua sa.
— Furăcioase ca ni şte co ofene! strig ă el râzând. Nu
este de mirare că imigran ii au fost denumi i după ele…
Gwyneira se uită mirată la el.
— Cei mai mul i imigran i pe care îi cunosc eu, sunt
oameni foarte cinsti i, replică ea.
James clătină din cap înverşunat.
— Fa ă de al i imigran i. Dar prive şte numai cum se
comportă fa ă de popula ia maori. Crezi c ă pământul

de—la ÎKiward
ncepândStation deătit
a fost pl
cu Tratatul real?
la Waitangi nu apar ine
tot p ământul Coroanei? întrebă Gwyneira. Doar nu va
permite regina să fie înşelată!
James râse.
— Este greu de crezut. Dup ă tot ce se aude, este
foarte iscusită în domeniul comer ului. Dar cu toate
acestea, p ământul apar ine popula iei maori. Coroana
are doar drept de preem iune. Acest lucru garanteaz ă
oamenilor un pre minim. Dar pe de o parte nu este
cine ştie ce şi pe de alt ă parte nu au semnat toate
căpeteniile acest contract. De exemplu Kai Tahu, dup ă
ştiin a mea, nu au semnat…
— Kai Tahu sunt oamenii noştri? întrebă Gwyn.
— Ei vezi, replic ă James. Bine în eles c ă nu sunt
„oamenii voştri”. Doar că i-au vândut domnului Gerald
pământul pe care se află satul lor într-un mod neglijent,
lăsându-se înşela i. Asta dovede şte deja faptul c ă
popula ia maori nu a fost tratat ă cinstit.
— Dar par mul umi i, replică Gwyn.
— Cu mine se poart ă totdeauna foarte dr ăgu . Şi
adesea nici nu vin.
După cum reie şise, din timp în timp triburi maori
întregi porneau în peregrinări îndelungate spre alte
terenuri de vânătoare sau ape bogate în peşte.
— Încă nu şi-au dat seama de c â i bani au fost
păgubi i, spuse James. Dar totul este un butoi cu
pulbere. Dac ă maori vor avea c ândva o c ăpetenie, care
înva ă să scrie şi să citească, vor fi necazuri. Dar acum
uită aceste lucruri, draga mea. Să mai încercăm o dată?
La auzul formul ării, Gwyn r âse zburdalnic. Tocmai

astfel sunaconjugal.
din patul introducerea făcut
Dar ce ă de Lucas
deosebire era laîntre
ostenelile
Lucaslor
şi
James!
Gwyneira, cu c ât mai des se afla în compania lui
James, cu atât mai mult învă ă să savureze dragostea
trupească. La început, el era tandru şi blând, dar c ând
observă că în Gwyn se trezise pasiunea, se juca cu
plăcere cu tigroaica trezit ă în sfârşit. Gwyneirei îi
plăcuseră totdeauna jocurile s ălbatice, iar acum îi
plăcea c ând James se mi şca repede în ea şi lăsă ca
dansul lor intim să devină un crescendo al pasiunii. Cu
fiecare nou ă întâlnire, ea arunc ă peste bord alte şi alte
prejudecă i ale bunei-cuviin e.
— Merge şi dac ă stau eu deasupra, în loc de invers?
întrebă ea la un moment dat. Eşti destul de greu, ştii…
— Eşti născută să călăreşti, îi răspunse James, râzând.
Ai ştiut din totdeauna. Încearcă şezând, atunci ai mai
multă libertate de mişcare.
— De unde şti toate acestea? întrebă mai târziu Gwyn
suspicioasă, stând îmbătată de amor şi fericită cu capul
sprijinit de um ărul lui şi lăsând ca valurile din
interiorul ei să se liniştească.
— Nu vrei să şti cu adevărat, se eschivă el.
— Ba da. Ai iubit deja o fat ă? Vreau s ă spun, cu
adevărat, din inim ă… atât de tare, c ă ai fi vrut s ă mori
pentru ea, aşa cum se scrie în căr i?
Gwyneira suspină.
— Nu, p ână acum nu. Şi rar po i învă a ceva în acest
sens de la dragostea vie ii tale. Este mai degrab ă o
educa ie, pentru care trebuie să plăteşti.
— Bărba ii pot fi educa i în aceast ă privin ă? se mir ă

Gwyn. Trebuie
tras chiulul. ă fi fost
Iar sfetele singura
sunt materie,
aruncate pur şilasimplu
care Lucas
în apaa
rece? Serios, James, nimeni nu ne spune ce ne aşteaptă.
James râse.
— Oh, Gwyn, e şti at ât de nevinovat ă, dar ai sim
pentru lucrul esen ial. A ş putea s ă-mi închipui c ă
posturile de profesor în acest domeniu ar fi foarte
căutate.
În urm ătorul sfert de or ă îi dădu o lec ie despre
amorul ce putea fi cump ărat. Gwyn ezita între
aversiune şi fascina ie.
— Fetele îşi câştigă banii proprii, spuse în cele din
urmă. Dar a ş insista ca mai întâi pretenden ii să se
spele.
Când în a treia lun ă nu-i veni ciclul, Gwyneirei nu-i
veni s ă creadă. Sigur c ă observase şi înainte semne –
sânii ei se umflaser ă şi avea atacuri violente de foame,
dacă nu se afla cumva o m âncare de varză pe masă. Dar
acum era sigur ă de tot şi primul ei impuls era de
bucurie. Dar apoi urma sentimentul amar al pierderii.
Era gravidă, deci nu mai avea niciun motiv să-l înşele în
continuare pe so ul ei. Chiar dac ă gândul de a nu-l mai
atinge niciodat ă pe James, de a nu mai sta niciodat ă
goală lângă el, s ărutându-l, de a nu-l mai sim i în ea şi
de a nu mai ipa de pl ăcere la punctul culminant îi
străpungea inima ca un cu it.
Gwyneira nu avu inima de a-l înştiin a imediat pe
James. Timp de două zile inu pentru ea vestea şi păstra
privirile tandre din via a cotidian ă, aruncate pe ascuns
de James, ca pe ni şte comori. Niciodat ă nu îi va mai
face pe ascuns cu ochiul. Niciodat ă nu va murmura ca

„Darînt
din âmplare:
desigur, domni ă ziua,
„Bunşoar domni
ă Gwyn”, c âşnd ă Gwyn”
oarse sau:
întâlneau în
societate.
Niciodată nu îi va mai fura repede un s ărut c ând nu
erau privi i de nimeni şi niciodată ea nu-l va mai dojeni
că riscă asemenea lucruri.
Dar apoi nu se mai putea. Gwyneira tocmai se
întorsese de la c ălărit, c ând James îi făcu semn cu m âna
şi o trase r âzând într-o box ă de cai liber ă. Voia s-o
sărute, dar Gwyn se desprinse din îmbră işarea lui.
— Nu aici, James…
— Dar m âine, în cercul r ăzboinicilor de piatră. Ies cu
oile gestante. Dac ă vrei, po i să vii şi tu. I-am pomenit
domnului Gerald că Cleo mi-ar fi de mare folos. Îi făcu
cu ochiul plin de t âlc. Nici nu a fost minciun ă. Îi
încredin ăm ei şi lui Daimon oile şi noi doi ne juc ăm
pu in de-a „supravie uirea în sălbăticie”.
— Îmi pare r ău, James. Gwyn nu ştia, cum s ă
înceapă . Dar nu mai merge…
James îşi încre i fruntea.
— Ce nu mai merge? Nu ai m âine timp? Vine iar
cineva în vizită? Domnul Gerald nu a spus nimic…
În ultimele luni, Gerald Warden p ăru să se simtă din
ce în ce mai singuratic. În orice caz invita din ce în ce
mai des oaspe i la Kiward Station, adesea negustori de
lână sau noi colonişti bine situa i, cărora în timpul zilei
le putea arăta ferma sa model, iar seara chefuia cu ei.
Gwyneira clătină din cap.
— Nu, James, doar că… sunt gravidă.
Acum o spusese!
— Eşti gravidă? Este minunat! Spontan o lu ă în bra e

şcur
i oâînd
nvânu
rti.oOh
să vda, şi ridica.
te-aipot
ă mai îngrăşat deja, o tachin ă el. În
Când văzu că nu zâmbeşte, deveni brusc serios.
— Ce este, Gwyn? Nu te bucuri deloc?
— Sigur c ă mă bucur, spuse Gwyn şi se înroşi. Dar
îmi şi pare pu in rău. Mi-a… mi-a făcut plăcere cu tine.
James râse.
— Deci nu exist ă deocamdată niciun motiv s ă ne
oprim. Voia să o sărute, dar ea se eschivă.
— Nu este vorba de pl ăcere! spuse ea vehement. Este
vorba de morală. Nu mai avem voie să o facem.
Se uită la el. În privirea ei era triste e, dar şi hotărâre.
— Gwyn, în eleg eu bine? întrebă James consternat.
Vrei să termini, să arunci tot ceea ce am avut împreună?
Am crezut că mă iubeşti!
— Nu este vorba de iubire, spuse Gwyn încet. Sunt
căsătorită, James. Nu am voie s ă iubesc un alt bărbat. Şi
ne-am în eles de la bun început că vrei doar să mă aju i,
pentru ca aceast ă căsnicie… c ăsnicie a mea s ă fie
binecuvântată cu un copil.
Ura acest patetism, dar nu ştia cum s ă se exprime
altfel. Şi în niciun caz nu voia să plângă.
— Gwyneira, te iubesc de c ând te-am v ăzut prima
oară. S-a întâmplat… pur şi simplu, a şa cum plou ă sau
străluceşte soarele. Acest lucru nu se poate schimba.
— Pe timp de ploaie te po i adăposti, spuse
Gwyneira încet. Şi dac ă arde soarele, te po i retrage la
umbră. Nu pot s ă împiedic ploaia sau c ăldura, dar nu
trebuie să mă ud sau să-mi ard pielea…
James o trase spre el.
— Gwyneira, doar m ă iubeşti şi tu pe mine. Vino cu

mine. Plec ăm de aici şi începem o nou ă via ă


altundeva…
— Şi unde s ă mergem, James? întrebă ea zeflemitor,
pentru ca s ă nu se aud ă disperarea din glasul ei. La ce
fermă de oi vrei s ă lucrezi dacă se va afla c ă ai fugit cu
nevasta lui Lucas Warden? Toat ă Insula de Sud îi
cunoaşte pe Wardeni. Crezi c ă Gerald te va l ăsa să
scapi?
— Eşti căsătorită cu Gerald sau cu Lucas? Şi
indiferent cu care dintre cei doi – împotriva mea nu are
niciunul dintre ei vreo şansă!
James strânse pumnii.
— Ah da? Şi în ce domeniu vrei s ă te lup i cu ei? în
lupta cu pumnii sau tr ăgând cu pistoalele? Şi apoi ne
refugiem în sălbăticie şi trăim cu nuci şi fructe de
pădure?
Gwyneira ura s ă se certe cu el. Îşi dorise s ă rezolve
totul pa şnic, încheind totul cu o s ărutare – dulce-amar
şLytton.
i purt ând povara sor ii, ca într-un roman de Bulwer-
— Dar î i place via a în sălbăticie. Sau ai min it? î i
este mai important luxul oferit de Kiward Station? Este
important pentru tine s ă fii so ia unui baron al oilor, s ă
dai recep ii, să fii bogată?
James încercă să pară furios, dar din cuvintele lui
răzbătu mai degrabă amărăciune.
Dintr-odată, Gwyneira se sim i obosită.
— James, s ă nu ne mai cert ăm. Ştii bine c ă toate
acestea nu au nicio valoare pentru mine. Dar am
făgăduit. Sunt so ia unui baron al oilor. Dar m-a ş
comporta la fel şi dacă aş fi so ia unui cerşetor.

— Ţse
mine! încşăilcat
i-aizbor f ăgăŢduiala,
James. ânddeja
i-ai înşcelat ai împ ăr it patul cu
bărbatul!
Gwyneira se dădu un pas înapoi.
— Nu am împăr it niciodată patul cu tine, James
Mckenzie spuse ea. Ştii foarte bine. Nu te-a ş fi dus
niciodată în cas ă, ar… ar fi fost… A şa a fost cu totul
altceva.
— Şi ce a fost? Gwyneira, te rog! S ă nu-mi spui că m-
ai folosit doar ca pe un animal de pr ăsilă.
Gwyneira nu dorea dec ât să încheie în sfârşit
discu ia. Nu mai putea suporta privirea lui
imploratoare.
— Te-am întrebat, James, spuse ea bl ând. Ai fost de
acord. Cu toate condi iile. Şi nu este vorba de ceea ce
vreau eu. Ci este vorba de ceea ce este corect. Sunt o
Silkham, James. Nu pot fugi de obliga iile mele.
În elege sau nu în elege. În orice caz, situa ia nu se
poate schimba. De acum încolo…
— Gwyneira? Ce s-a întâmplat? Nu voiai s ă fii de
acum un sfert de oră la mine?
Când Lucas intr ă în grajd, Gwyneira şi James se
depărtară unul de altul. Rar se întâmpla s ă vină acolo
de la sine, dar ieri Gwyn îi promisese ca, începând cu
ziua de azi, s ă îi stea model pentru un portret în ulei –
în primul rând fiindcă îi era mil ă de el, deoarece Gerald
iar îl certase, iar Gwyn ştia c ă putea s ă pună capăt
tuturor acestor chinuri cu un singur cuv ânt. Dar nu se
putea decide s ă vorbească despre sarcina ei înainte de
a-l fi informat pe James. De aceea g ăsise altceva pentru
a-l consola pe Lucas. Cu at ât mai mult, cu c ât în
următoarele luni va avea timp şi tihn ă să stea lini ştită

pe—unVin,
scaun.
Lucas. Doar c ă am avut o… o mic ă problemă
şi domnul Mckenzie m-a ajutat. Mul umesc, domnule
James.
Gwyneira spera c ă nu arat ă prea înfierbântată şi
emo ionată, dar reu şi măcar s ă vorbească liniştit şi să-l
privească pe James într-un mod nevinovat. Dacă James,
la rândul lui, şi-ar fi stăpânit la fel de bine sentimentele!
Dar expresia lui disperată, rănită, îi frângea inima.
Din fericire, Lucas nu observ ă nimic. Vedea în fa a
ochilor doar imaginea Gwyneirei, pe care urma s ă o
alcătuiască.
Seara le spuse lui Lucas şi lui Gerald c ă este
însărcinată.
Gerald Warden era nespus de fericit. Lucas se achit ă
de îndatoririle sale de gentleman, asigur ând-o pe
Gwyneira că este foarte bucuros şi sărutând-o formal pe
obraz. C âteva zile mai t ârziu sosi de la Christchurch o
bijuterie, un colier pre ios de perle. Lucas i-l înmână
Gwyneirei, ca semn de recunoa ştere şi pre uire. Gerald
plecă la Haldon pentru a s ărbători faptul c ă va deveni
în sfârşit bunic şi oferi toat ă noaptea de b ăut tuturor
clien ilor pubului – cu excep ia lui Howard O’Keefe,
care fusese din fericire destul de treaz ca s ă plece de
urgen ă de acolo. De la el afl ă Helen de sarcina
Gwyneirei, a c ărei anun are public ă o considera mai
mult decât penibilă.
— Crezi c ă mie nu îmi este penibil? întrebă Gwyn,
când, peste dou ă zile, o vizit ă şi constat ă că prietena ei
ştia deja noutatea. Dar aşa este el. Opusul lui Lucas! Nu
ai crede că cei doi sunt înrudi i.

Îşi muşzcâămbi.
Gwyn buzele de cum termină propozi ia.
— În orice caz, acum a sosit timpul. Trebuie s ă-mi
povesteşti exact cum va trebui s ă mă simt în lunile
următoare ca să nu gre şesc ceva. Şi ar trebui să croşetez
hăinu e de bebelu ş. Crezi c ă aşa ceva poate fi învă at în
nouă luni?

11

Sarcina Gwyneirei decurse far ă niciun fel de


incidente. Rină şi renumita stare de grea ă din primele
trei luni trecu aproape pe neobservate. A şa că nu băgă
în seam ă nici sfaturile mamei ei, care încă de la
încheierea c ăsătoriei o conjura, ca pentru numele lui
Dumnezeu s ă înceteze cu c ălăritul. În loc s ă o asculte,
Gwyn profita de aproape fiecare zi senin ă, pentru a o
vizita pe Helen sau pe doamna Candler – şi să-l evite
astfel pe James Mckenzie. La început o durea fiecare
privire pe care o arunca asupra lui, şi pe c ât era posibil,
încercară amândoi s ă nu se întâlnească. Dar dac ă totuşi
dădeau unul de altul, fiecare, încurcat, se uita în alt ă
parte, silindu-se să nu vad ă durerea şi triste ea în ochii
celuilalt.
Astfel, Gwyn petrecea mult timp cu Helen şi cu micul
Ruben, învă ă să-l înfăşeze şi să-i cânte c ântece de
leagăn, pe c ând Helen tricota jachete de bebelu ş pentru
Gwyneira.
— Doar roz s ă nu fie! spuse îngrozită Gwyn, c ând
Helen se apucă de nişte ştrampi colora i, pentru a folosi
resturile de lână. Doar va fi un băiat!

— De
nostim ă. unde vrei s ă ştii? replic ă Helen. Şi o fat ă ar fi
Gwyneirei îi era groaz ă la gândul c ă nu va putea s ă
aducă pe lume mo ştenitorul masculin dorit. Ea nu- şi
făcuse niciodat ă gânduri despre un copil. Doar acum,
când îi purta de grij ă lui Ruben şi constat ă pe zi ce
trecea c ă micu ul avea deja idei destul de sigure, legate
de ceea ce îi plăcea şi ce nu, în elese c ă nu poart ă în
pântece doar pe mo ştenitorul de la Kiward Station.
Ceea ce creştea în ea, era o mică fiin ă cu o personalitate
de sine st ătătoare, care putea s ă fie şi feminin ă – şi pe
care o condamnase de pe acum s ă trăiască cu o
minciună. Când Gwyneira se g ândea timp mai
îndelungat, o chinuiau remu şcările fa ă de copilul care
urma s ă nu-şi cunoasc ă niciodată adevăratul tat ă. Deci
era mai bine, dac ă nu se g ândea, ci o ajuta pe Helen la
treburile interminabile ale gospod ăriei – Gwyneira ştia
să mulgă – şi la lec iile date copiilor maori, care veneau
din ce în ce mai mul i. Helen preda acum la dou ă clase
şi, spre mirarea ei, Gwyn întâlni trei copii gola şi, care
de altfel se scăldau în lacul de la Kiward Station.
— Fii c ăpeteniei şi ai fratelui s ău, explica Helen. Ta ii
lor vor ca ei să înve e, de aceea au trimis copiii la rudele
din satul de aici. Destul de mult tămbălău. Copiilor li se
cere destul de mult. C ând le este dor de cas ă, merg
acasă – pe jos! Iar micu ului acestuia îi este tot timpul
dor de casă!
Arătă spre un băiat drăgu cu păr negru, cârlion at.
Gwyneira îşi aminti de observa iile lui James legate
de maori şi de faptul c ă nişte copii prea de ştep i ar
putea deveni o primejdie pentru albi.

Helen ă nuăîdin
— Dacridic eu, ocâsnd
umeri,
i educ ă oGwyn îi povesti de
fac ă altcineva. Şi ele.
dac ă
nu înva ă această genera ie, o va face urm ătoarea. Apoi
este imposibil să-i privezi pe oameni de cultură!
— Nu te enerva. Gwyn ridic ă mâna, încercând s-o
liniştească. Sunt ultima, care te-ar împiedica s ă o faci.
Dar nu ar fi bine s ă izbucnească războiul.
— Oh, maori sunt paşnici, dădu Helen din mână. Vor
să înve e de la noi. Cred c ă şi-au dat seama că civiliza ia
le uşurează via a. Apoi aici este altfel, ca în celelalte
colonii. Maorii nu sunt băştinaşi, şi ei sunt colonişti.
— Serios?
Gwyneira se minună. Nu auzise niciodată aşa ceva.
— Da. Desigur că sunt de mult mai mult ă vreme aici,
decât noi, spuse Helen. Dar nu din timpuri
imemorabile. Se spune c ă au venit la începutul
secolului al XIV-lea. Cu şapte canoe duble, ştiu exact
acest lucru. Fiecare familie poate s ă-şi urm ărească
îcanoe…
napoi ob ârşia până la echipajul de pe una din aceste
Intre timp, Helen vorbea destul de bine maori şi
asculta povestirile lui Matahorua, în elegând din ce în
ce mai mult.
— Deci nu le apar inea nici lor p ământul? întrebă,
plină de speran ă, Gwyneira.
Helen îşi dădu ochii peste cap.
— Dacă se va ajunge la o situa ie încordată, fiecare
parte se va prevala de dreptul descoperitorului. S ă
sperăm că se vor în elege pa şnic. A şa, şi acum îi învă
să socotească – indiferent dac ă acest lucru îi place sau
nu so ului meu sau domnului Gerald al t ău.

Dac
rela ă se
iile făceaGwyneira
dintre r ăceala
abstrac ieşideJames, deă la
intervenit
atmosfera în
Kiward Station era acum excelent ă. Perspectiva de a
avea un nepot îi dădea lui Gerald aripi. Se preocupa
iarăşi mai mult de ferm ă, vându mai mul i berbeci de
prăsilă unor cresc ători şi câştigă bani buni cu aceast ă
afacere. James se folosi de prilej pentru a duce
animalele la noii stăpâni şi a lipsi astfel zile întregi de la
Kiward Station. Mai ordon ă şi alte defri şări, pentru a
ob ine p ăşuni mai întinse. Lucas se dovedi folositor la
calculele ce trebuiau f ăcute pentru a constata care
dintre r âuri era adecvat plut ăritului şi care dintre
esen ele lemnoase avea valoare. Se pl ângea de
pierderea p ădurilor, dar nu protesta energic – în fond
era bucuros c ă Gerald nu- şi mai b ătea joc de el. Nu
punea niciodat ă întrebarea de unde a rezultat copilul.
Poate că spera să fi intervenit întâmplarea, poate că pur
şi simplu nici nu voia s ă ştie. Oricum se întâmplă rar să
fie în doi, astfel c ă nu aveau ocazia s ă poarte asemenea
discu ii penibile. Lucas încetă pe dat ă să mai fac ă
vizitele sale nocturne, dup ă ce Gwyneira anun ase c ă
este însărcinată. Deci „ încercările” sale nu-i f ăcuseră de
fapt niciodat ă plăcere. În schimb, îl delecta s ă îi fac ă
portretul frumoasei sale so ii. Gwyneira şedea cuminte
pentru o pictur ă în ulei, şi nici m ăcar Gerald nu îi cert ă
pentru această îndeletnicire. Ca mam ă a viitoarelor
genera ii, portretul Gwyneirei trebuia s ă-şi ocupe locul
de onoare pe l ângă tabloul so iei sale, Barbara. C ând
portretul fu gata, to i îl considerară foarte reu şit. Lucas
însuşi nu era prea mul umit. G ăsea c ă nu nimerise
perfect „expresia enigmatic ă” a Gwyneirei şi nici

unghiul în care lcăăudar


to i vizitatorii dea ălumina
peste nu se ăp ătabloul.
m ăisur rea optim. Dar
Lordul
Banningan îl rug ă chiar pe Lucas s ă îi fac ă portretul
doamnei sale. Gwyneira afl ă că în Anglia se pl ăteau
bani buni pentru aşa ceva, dar bine în eles c ă Lucas ar fi
considerat dezonorant s ă ceară fie şi un penny de la
vecinii şi prietenii s ăi. Gwyn nu vedea unde ar fi
diferen a dintre v ânzarea unui tablou şi cea a unei oi
sau a unui cal, dar nu se cert ă cu el şi constat ă cu
uşurare c ă nici Gerald nu obiectă nimic referitor la lipsa
de spirit comercial al fiului s ău. Dimpotrivă, părea
pentru prima dat ă aproape m ândru de Lucas. În cas ă
era o atmosferă bună şi armonie deplină.
Apropiindu-se na şterea, Gerald încercă în zadar s ă
găsească un medic pentru Gwyneira, c ăci asta ar fi
însemnat ca Christchurch s ă rămână săptămâni de-a
rândul f ără doctor. Gwyn nu considera că dacă renun ă
la medic situa ia ar fi grav ă. Dup ă ce o v ăzuse pe
Matahorua la munc ă, era oric ând gata s ă se
încredin eze unei moa şe maori. Dar Gerald declar ă că
aşa ceva este inacceptabil, iar Lucas era şi mai aprig în
această privin ă.
— Nu se poate ca s ă te asiste o s ălbatecă oarecare!
Eşti o lady şi trebuie s ă fii îngrijită cu aten ia cuvenit ă.
Oricum, totul este foarte riscant. Ar trebui s ă naşti la
Christchurch!
Această afirma ie îl aduse pe Gerald pe baricade.
Moştenitorul lui Kiward Station se va na şte la ferm ă şi
nicăieri în altă parte, declară el.
În cele din urm ă, Gwyneira îi încredin ă problema
doamnei Candler, de şi se temea ca aceasta s ă nu o

această ăofert
propun pe Dorothy.
ă, dar avuSo
în ia comerciantului
plus făcu
şi o solu ie mai imediat
bun ă.
— Moaşa noastr ă de aici, din Haldon, are o fat ă care
o ajut ă adesea. Dup ă câte ştiu, a mo şit şi singur ă
naşteri. Întreba i-o pur şi simplu, dac ă nu ar fi dispus ă
să meargă pentru câteva zile la Kiward Station.
Francine Hayward, fiica moa şei, se dovedi a fi o
tânără de dou ăzeci de ani, istea ă, optimist ă. Avea un
păr blond bogat şi o fa ă rotundă, vesel ă, cu nasul în
vânt şi ochii verzi, ce se remarcau imediat. Se în elese
din prima clip ă foarte bine cu Gwyneira. Cele dou ă
erau aproape de aceea şi vârstă şi, deja dup ă primele
două ceşti de ceai, Francine îi mărturisi Gwyneirei
dragostea ei ascuns ă fa ă de cel mai v ârstnic fiu al
familiei Candler, pe c ând Gwyneira îi povesti c ă, pe
când fusese fată, visase cowboy şi indieni.
— Într-unul din romane, o femeie n ăştea un copil,
când pieile ro şii înconjuraseră casa! Şi era singur ă cu
so ul ei şi cu fiica…
— Ei, eu nu a ş găsi c ă este chiar at ât de romantic, era
de părere Francine. Dimpotriv ă, ar fi un co şmar.
Închipuie- i că bărbatul aleargă tot timpul între ştandul
de ochit şi scutece, spun ând alternativ c ând so iei
„împinge, draga mea!” şi strigând spre afară: „Te prind
eu, piele roşie afurisită!”
Gwyneira chicoti.
— So ul meu nu ar pronun a aşa ceva în fa a unei
doamne. Probabil ar spune: „Iart ă-mă o clip ă, draga
mea, trebuie s ă elimin degrab ă una dintre aceste piei
roşii”.
Francine izbucni în râs.

Deoarece ea
aranjament, era şi mama
merse în aceeaeişi sear
de ăacord
călare cu acest
în spatele
Gwyneirei la Kiward Station. St ătea lejer şi fără frică pe
spatele gol a lui Igraine, ignor ă cu dezinvoltură dojenile
lui Lucas, precum: „Ce risc, s ă călărească două
persoane pe un cal! Am fi putut s ă o aducem noi pe
tânăra doamn ă!” – şi se stabili într-una din alesele
camere de oaspe i. În timpul ce urm ă, ea se desf ătă în
luxul de a nu face nimic, afar ă de a-i ine companie
Gwyneirei până la na şterea „prin ului mo ştenitor al
coroanei”, înfrumuse ă piesele de îmbrăcăminte ale
bebeluşului, gata cro şetate şi împletite, brodând
coroni e aurii pe ele.
— Eşti de vi ă nobilă, îi spuse Gwyneirei, c ând
aceasta îi spuse c ă i se pare penibil a şa ceva. Bebelu şul
se află precis undeva pe lista moştenitorilor tronului!
Gwyneira spera ca Gerald s ă nu aud ă acest lucru. Îl
credea în stare pe m ândrul bunic s ă atenteze la via a
reginei şi a descenden ilor ei. Dar deocamdat ă Gerald
se limită să introducă coroni a în semnul cu care ardeau
vitele la Kiward Station. Cump ărase de cur ând câteva
vite şi îi trebuia un semn înregistrat. La indica iile lui
Gerald, Lucas desen ă un blazon, în care se uneau
coroni a Gwyneirei şi un scut, pe care Gerald îl deducea
din numele de „Warden” – „străjerul”.
Francine era glumea ă şi totdeauna binedispus ă.
Societatea ei îi făcea bine Gwyneirei; nu l ăsa să apară
frica de naştere. Gwyneira sim ea mai degrabă o u şoară
gelozie – Francine îl uitase între timp pe t ânărul
Candler şi nu mai înceta s ă vorbească de James
Mckenzie.

emo— ionat
Se intereseaz ă dedat
ă. De fiecare mine, ă vede, mă!ă spuse
ă cândcumsiguran ea
descoase.
Despre munca mea şi de cum î i merge. Este a şa de
scump! Şi este evident c ă încearcă să găsească subiecte
de discu ie, care s ă mă intereseze! De ce s-ar interesa
altfel despre data la care vei na şte!
Gwyneira se gândi la o serie de motive şi g ăsi că este
destul de riscant din partea lui James s ă-şi arate at ât de
deschis interesul. Dar mai ales îi era dor de el şi de
apropierea lui consolatoare. Ar fi vrut s ă-i simt ă mâna
pe burta ei şi ar fi vrut s ă împartă cu el bucuria sim ind
mişcările copilului în pântecele ei. Ori de c âte ori
micu ul „boxa”, se g ândi la fa a lui str ălucind de
bucurie la vederea lui Ruben, proaspăt născut, şi îşi
aduse aminte de o scen ă din grajdul de cai pe c ând
Igraine era gestantă în ultima fază.
— Sim i i mânzul domnişoară Gwyn? întrebase el,
radiind de bucurie. Se mi şcă. Trebuie s ă vorbi i cu el,
domnişoară Gwyn! Atunci, c ând se va na şte, v ă va
cunoaşte vocea!
Acum vorbea cu bebeluşul ei, al cărui cuib era atât de
perfect preg ătit. Leag ănul lui, un vis din m ătase
albastră şi aurie, aranjat de Kiri dup ă indica iile lui
Lucas, era a şezat l ângă patul ei. Chiar şi numele era
deja stabilit: Paul Gerald Terence Warden – Paul dup ă
numele tatălui lui Gerald.
— Fiul urm ător îl putem numi dup ă bunicul t ău,
Gwyneira, declară Gerald m ărinimos. Dar doresc s ă
impun o anume tradi ie…
Gwyneirei, numele îi era de fapt indiferent. Copilul
deveni pe zi ce trecea mai greu; era timpul s ă vină pe

lume.
comparaSeie cusurprinse
aventurilenum ărând
ei din anul zilele şi făcăând
trecut. „Dac se
naşte ast ăzi, a fost conceput pe malul lacului… Dac ă
aşteaptă până săptămâna viitoare, este un copil al
ce ii… Un mic r ăzboinic, conceput în cercul de piatră al
războinicilor…” Gwyneira îşi aminti de fiecare nuan ă a
tandre ii lui James şi câteodată plânse de dor, p ână ce
adormi.
Durerile începură într-o zi t ârzie de noiembrie, c ând
vremea era ca în iunie în dep ărtata Anglie. Dup ă ce în
ultimele săptămâni plouase adesea, în această zi soarele
se ar ătă strălucitor, trandafirii din gr ădină înfloriră şi
florile de prim ăvară, pe care Gwyneira le iubea mult
mai mult, se desfăcuseră în toată splendoarea.
— Cât este de frumos! se entuziasm ă Francine, care
pusese pentru protejata ei masa de mic dejun în fa a
ferestrei balconului din încăperile Gwyneirei. Trebuie
să o conving neap ărat pe mama mea, s ă pună nişte
flori; în grădina noastr ă cresc doar legume. Dar m ăcar
există o tuf ă de rata. Gwyneira tocmai voia s ă-i spun ă
că deja la venirea ei în Noua Zeeland ă se îndrăgostise
de aceast ă tufa cu cascada ei de flori ro şii, c ând sim i
durerea. Imediat dup ă aceea i se rupse apa. Gwyneira
nu născu u şor. C ât era ea de s ănătoasă, atât de bine
dezvoltată era şi musculatura abdominal ă. Cu totul
altfel de cum presupusese mama ei, c ălăritul practicat
atât de des nu a dus la o na ştere prematur ă, ci mai
degrabă îi îngreună copilului trecerea prin bazin. E
drept c ă Francine o asigur ă tot timpul c ă totul este în
ordine şi că pozi ia copilului este perfect ă, dar aceasta
nu o împiedică pe Gwyneira s ă ipe, s ă blesteme chiar.

Doar Lucas nu
– Gwyneira nu o şauzea. ă ar cfiărezistat
tia dacBine aici nu vpl ăâic
ngea nimeni
ărelilor lui
Dorothy. Kiri, care o ajuta pe Francine, rămase liniştită.
— Copilul s ănătos. Spus Matahorua. Totdeauna
drept.
În schimb, în fa a camerei se dezl ăn uise iadul.
Gerald fusese mai întâi încordat, apoi îngrijorat şi la
sfârşitul zilei urla la to i cei ce se apropiau şi apoi se
îmbătă până nu mai ştiu de sine. Ultimele ore ale
travaliului le dormi în fotoliul din salon. Lucas se
îngrijoră şi se îmbătă cu măsură, dup ă cum îi era felul.
Şi el adormi în cele din urm ă, dar somnul lui era u şor.
Deîndată ce se mi şca ceva pe sala din fa a camerelor
Gwyneirei, ridica capul şi Kiri trebui să-l pună la curent
cu ştirile şi în a doua jumătate a nop ii.
— Domnul Lucas a şa de atent! o inform ă ea pe
Gwyneira.
În schimb, James Mckenzie nu dormi. Îşi petrecuse
ziua într-o continuă încordare şi noaptea se strecur ă în
grădină, sub ferestrele Gwyneirei. Astfel el fu singurul
care îi auzi ipetele. Neajutorat, cu pumnii str ânşi şi cu
lacrimi în ochi, a ştepta. Nimeni nu-i spunea dac ă totul
este în ordine, la fiecare pl âns a Gwyneirei îi era team ă
pentru via a ei.
În cele din urm ă se strecur ă lângă el ceva bl ănos,
moale. Încă cineva care fusese uitat. Francine o
expulzase pe Cleo fără îndurare din camera lui Gwyn şi
nu se ocupaser ă de ea nici Lucas, nici Gerald. Acum
scâncea, auzind ipetele Gwyneirei.
— Îmi pare r ău, Gwyn, îmi pare at ât de r ău… şopti
James în părul mătăsos a lui Cleo.

se Îauzi
n cele
undin
alturm ă omai
sunet, pe c ădar
inuîncet, ea îputernic
n bra e, cşâi nd în fine
destul de
indignat. Copilul salut ă prima raz ă de soare a noii
dimine i. Şi Gwyn o înso i cu un ultim strig ăt plin de
durere.
James plânse de uşurare în blana moale a lui Cleo.
Lucas se trezi imediat c ând Kiri ie şi pe trepte, cu
copilul în bra e. St ătea acolo ca o stea a variet ă ilor,
deplin con ştientă de importan a ei. Lucas se întrebă de
ce nu-i prezintă Francine copilul, dar lui Kiri îi strălucea
toată fa a, astfel c ă se putea presupune c ă mama şi
copilul sunt în ordine.
— Este… totul în ordine? întrebă el totu şi, dup ă cum
era obliga ia şi se sculă pentru a merge în întâmpinarea
tinerei femei.
Se sculă şi Gerald.
— A sosit? întrebă el. Cu to ii sănătoşi?
— Da, domnule Gerald! se bucur ă Kiri. Un copil
minunat de frumos. Minunat! Păr roşu, ca mama!
— Un micu aprig! spuse Gerald r âzând. Primul
Warden cu păr roşu.
— Cred c ă nu se spune „micu ”, îl corect ă Kiri. Se
spune „micu ă”. Este fat ă, domnule Gerald. Fat ă
minunată!
Francine propuse s ă fie numit ă „Paulette”, dar
Gerald nu fu de acord. „Paul” urma s ă rămână la
dispozi ia mo ştenitorului masculin. Lucas, gentleman
din cap p ână în picioare, ap ăru la o or ă după naştere la
patul Gwyneirei, cu un trandafir ro şu din gr ădină, şi o
asigură pe un ton ponderat c ă micu a i se pare un copil
adorabil. Gwyneira aprob ă doar din cap. Cum altfel

dec ât adorabila
pe care o inea putea în braă e?
m ândrfiăaceast ă creatur
micNu ă perfect
se putea s ăturaă,
privind dege elele minuscule, năsucul c ât un nasture şi
genele lungi, ar ămii din jurul ochilor mari, alba ştri.
Micu a avea deja relativ mult p ăr. Indiscutabil o
roşcovană, ca şi mama ei. Gwyneira îşi mângâie
bebeluşul, iar micu a creatur ă întinse m âna dup ă
degetul ei. Surprinz ător de puternic ă de pe acum.
Siguran ă în mânuirea frâului… Gwyn va începe în
curând s-o înve e să călărească. Lucas propuse numele
de „Rose” şi trimise un buchet imens de trandafiri ro şii
şi albi în camera Gwyneirei, care se umplu imediat de
parfumul lor îmbătător.
— Rar am v ăzut trandafirii s ă înflorească atât de
fermecător, draga mea. De parc ă grădina s-ar fi
împodobit special pentru a o întâmpina pe fata noastră.
Francine îi pusese bebelu şul în bra e; îl inea
neîndemânatic, de parcă nu ar şti prea bine ce să facă cu
el. Dar cuvintele „fiica noastr ă” le spusese cu
naturale e. Deci nu părea să aibă suspiciuni.
Gwyneira, care se g ândea la gr ădina de trandafiri a
lui Diana, replică:
— Este mult mai frumoas ă ca oricare trandafir,
Lucas! Este cea mai frumoasă de pe lume!
Îi luă copilul. Era o nebunie, dar sim i că o în eapă
ghimpele geloziei.
— Atunci va trebui s ă găseşti singură un nume,
draga mea, spuse Lucas bl ând. Sunt sigur c ă găseşti
unul potrivit. Dar acum trebuie s ă vă las pentru a m ă
ocupa de tat ăl meu. Încă nu se poate acomoda cu ideea
că nu este un băiat.

le Lui o vizităîiGwyneirei
facăGerald trebuiră ore întregi
şi fiicei s ă se
ca Cu
sale. adune
inima şi săă,
îndoit
o felicit ă pe mam ă şi privi bebelu şa. Abia c ând aceasta
îl prinse de deget cu un gest acaparator, şi clipi din
ochi, izbuti să îi zâmbească.
— Ei da, m ăcar are tot ceea ce îi trebuie, morm ăi el
nemul umit. Deci urm ătorul o s ă fie b ăiat. Acum şti i,
cum se face…
Când Warden închise u şa în urma lui, Cleo se
strecură înăuntru. Mul umită de a fi reu şit în sfârşit,
merse la patul Gwyneirei, puse l ăbu ele pe cuvertură şi
îşi arătă zâmbetul de Collie.
— Unde ai stat ascuns ă? o întrebă Gwyn încântată şi
o mângâie. Uite, vreau să- i prezint pe cineva!
Spre groaza lui Francine, o l ăsă pe că ea să miroase
bebeluşa. Observ ă un buche el de flori de prim ăvară,
prinse de cineva de zgarda lui Cleo.
— Cât de original! remarc ă Francine, c ând Gwyn
desprinse cu precau ie buche elul. Cine putea s ă fie?
Unul dintre bărba i?
Gwyneira ar fi putut s ă-i dezv ăluie numele. Nu
spuse nimic, dar inima îi fu n ăpădită de fericire. Ştia
deci de fiica lor – şi desigur că alesese flori de câmp, nu
tăiase trandafiri.
Bebeluşa str ănută când florile îi atinseră năsucul.
Gwyneira zâmbi.
— O voi numi Fleurette.

UN FEL DE URĂ…

Canterbury Plains – Westcoast


1858-1860

George Greenwood îşi cam pierduse r ăsuflarea după


urcuşul din str âmtoarea Bridle. B ău încet berea de
ghimbir, care se vindea aici, la punctul culminant, pe
drumul dintre Lyttelton şi Christchurch, şi savur ă
priveliştea oraşului şi a inutului Canterbury Plains.
Acesta era deci inutul în care tr ăia Helen. Pentru
asta p ărăsise Anglia… Era un inut frumos, nimic de
zis, recunoscu George. Christchurch, ora şul în
apropierea căruia trebuia s ă se afle ferma ei, era
considerată o aşezare în plin ă dezvoltare. Ca prim ă
aşezare din Noua Zeelandă, primise anul trecut dreptul
de oraş şi era acum şi reşedin ă episcopală.
George îşi aminti de ultima scrisoare a lui Helen în
care îl informa r ăutăcioasă că speran ele reverendului
antipatic Baldwin nu se împliniseră. Arhiepiscopul de
Canterbury numise în func ia de episcop pe un prelat
pe nume Henry Chitty Harper, care venea din ara-
mamă. Avea familie şi pare s ă fi fost iubit în parohia sa.
La început, Helen nu scrisese mai mult despre
caracterul lui, ceea ce îl miră destul de mult pe George.
Doar ar fi trebuit s ă-l fi cunoscut de mult pe acest
bărbat, av ând în vedere toate ac iunile bisericeşti,
despre care tot scria. Helen Davemport-O’Keefe se
angajă în cercurile doamnelor pentru citirea Bibliei şi în
munca cu copiii băştinaşilor. George spera ca ea să nu fi
devenit at ât de bigot ă şi de convins ă de propria
dreptate ca mama lui. Dar nu şi-o putea imagina pe
Helen st ând în rochie de m ătase la şedin ele de comitet

şcopiii
i scrisorile de parcă ar fi avut contact direct cu
ei sunaulor.
şi cu mamele
Şi-o mai putea imagina pe Helen? Trecuser ă atâ ia
ani şi îl asaltaseră atât de multe impresii. Colegiul,
călătoriile sale prin Europa, India şi Australia – ar fi
trebuit s ă ajungă pentru a şterge din memoria sa
imaginea unei femei mult mai în vârstă, cu p ărul
castaniu, strălucitor şi ochi cenuşii. Dar George o vedea
şi astăzi înaintea lui, de parcă ar fi plecat doar ieri. Fa a
ei îngustă, coafura sever ă, mersul drept – chiar şi când
el ştia c ă este obosit ă. George îşi amintea de furia ei
bine ascunsă şi de ner ăbdarea strunită anevoie c ând
avea de a face cu mama şi cu William, fratele lui, dar şi
de zâmbetul ascuns, când el reuşi cu vreo obrăznicie să-
i str ăpungă platoşa stăpânirii de sine. Pe atunci îi citea
fiecare emo ie din privire – în spatele acelei expresii
liniştite, indiferente, pe care o ar ăta celor din jur. Un
foc, care ardea pe sub apele lini ştite, pentru a erupe la
citirea unui anun nebunesc, venit de la cap ătul cel ălalt
al lumii! Oare îl iubea într-adevăr pe acest Howard
O’Keefe? În scrisori era vorba de înalta considera ie fa ă
de so ul ei, care îşi dădea toat ă silin a de a face ferma
cât mai confortabil ă pentru ea şi de o gospod ări
rentabil. Dar George citea printre rânduri că so ul ei nu
reuşea totdeauna s ă atingă aceste eluri. George
Greenwood era de un timp destul de lung angrenat în
afacerile tatălui s ău, pentru ca s ă ştie c ă între timp
aproape to i primii coloni şti din Noua Zeeland ă
deveniseră boga i. Indiferent dacă se ocupau de pescuit,
de comer sau de cre şterea animalelor – afacerile
înfloreau. Cine nu era total lipsit de îndemânare, f ăcea
profit,
O vizitcaă de exemplu
la el, cel maiGerald
mare Warden
produc la Kiward
ător de l âStation.
nă din
Insula de Sud, era în fruntea listei activit ă ilor, care îl
purtau pe fiul lui Robert Greenwood la Christchurch.
Familia Greenwood avea de g ând să deschidă aici o
filială a casei lor de comer interna ional. Comer ul de
lână cu Noua Zeeland ă devenea din ce în ce mai
interesant - cu at ât mai mult cu c ât în cur ând pe ruta
dintre Anglia şi Noua Zeeland ă vor circula vapoare cu
aburi. George c ălătorise deja pe un vas, care pe l ângă
tradi ionalele vele era ac ionat şi de un motor cu aburi.
Acesta f ăcea ca vasul s ă fie independent de capriciile
vântului din zona de acalmie, iar drumul dura doar opt
săptămâni..
Şi trec ătoarea Bridle îşi mai pierduse din caracterul ei
amenin ător, pe care îl descrisese Helen în prima ei
scrisoare c ătre George. Fusese amenajat ă într-atât, că
putea fi trecut ă cu carele şi George ar fi putut s ă evite
drumul anevoios, parcurs pe jos. Dar dup ă acea
călătorie îndelungată cu vasul, sim ea nevoia mişcării şi
îl incita s ă reconstituie experien ele lui Helen la venirea
ei încoace. Pe timpul studiului, George era de-a dreptul
posedat de Noua Zeeland ă. Chiar dac ă nu venea timp
mai îndelungat o scrisoare de la Helen, el înghi ea orice
informa ie despre acest inut pentru a se sim i mai
aproape de ea.
Reconfortat în sfârşit, pomi s ă coboare drumul. Poate
că o va vedea chiar mâine pe Helen! Dacă va putea să-şi
închirieze un cal şi dac ă ferma se afla at ât de aproape
de ora ş, dup ă cum se putea deduce din scrisorile lui
Helen, nimic nu contrazicea o mic ă vizită de curtoazie.

Îaceasta
n orice trebuie
caz, va merge în cur
s ă se afle în âimediata
nd la Kiward
vecinStation, ori
ătate a lui
Helen. Doar era prieten ă cu st ăpâna fermei, Gwyneira
Warden. Cele două ferme nu puteau fi mai departe una
de alta decât o scurtă deplasare cu trăsura. George trecu
cu bacul peste Avon River şi str ăbătu ultimii kilometri
până la Christchurch şi se caz ă la hotelul din localitate.
Modest, dar curat – şi desigur că proprietarul auzise de
familia Warden.
— Desigur. Domnul Gerald şi domnul Lucas trag
totdeauna aici când au ceva de rezolvat la Christchurch.
Domni foarte cultiva i, mai ales domnul Lucas şi
încântătoarea sa so ie! Doamna Warden comand ă la
Christchurch rochiile ei, de aceea o vedem de dou ă şi
trei ori pe an. În schimb, hotelierul nu auzise de
Howard şi Helen O’Keefe. Nici nu înnoptaseră la el,
nici nu îi cunoştea din cadrul comunită ii bisericeşti.
— Dar nici nu ar fi posibil dac ă sunt vecini cu familia
Warden, explică hotelierul. Atunci apar in de Haldon şi
acolo au mai nou o biseric ă. Ar fi mult prea departe s ă
vină în fiecare duminică încoace.
George înregistră mirat aceste informa ii şi întrebă de
un grajd, de unde ar putea închiria un cal. În ziua
următoare va face mai întâi o vizit ă la Union Bank of
Australia, prima filială de bancă din Christchurch.
Directorul b ăncii fu foarte politicos şi se bucur ă de
planurile lui Greenwood, legate de Christchurch.
— Ar trebui s ă vorbi i cu Peter Brewster, îl sfătui el.
El s-a ocupat p ână acum de comer ul cu l ână de aici.
Dar dup ă cum aud, este atras de Queenstown – febra
aurului, şti i. De şi Brewster nu va c ăuta el însuşi aur, ci

gândeşte
se George îşimai degrab
încre ă la comer ul cu aur.
i fruntea.
— Găsi i că este cu mult mai rentabil dec ât comer ul
cu lână?
Bancherul ridică din umeri.
— Dacă mă întreba i pe mine: l âna cre şte în fiecare
an. Dar c ât aur se afl ă acolo sus, la Otago, sub p ământ,
nu ştie nimeni. Dar Brewster este t ânăr şi dornic de noi
afaceri. Apoi are şi motive familiale. Familia so iei sale
provine de acolo – maori. Şi ea a mo ştenit p ământ. În
orice caz, nu va fi sup ărat dac ă îi prelua i clien ii de
aici. Asta v-ar facilita mult înfiin area afacerii.
George nu putea decât să-i dea dreptate şi îi mul umi
pentru informa ii. Apoi se folosi de prilej s ă întrebe în
treacăt de familiile Warden şi O’Keefe. Despre Wardeni
nu auzi din gura directorului altceva decât laude.
— Bătrânul Warden este un vechi r ăzboinic, dar se
pricepe la cre şterea oilor! T ânărul este mai degrab ă un
estet, nu le are cu ferma. De aceea b ătrânul sper ă să
aibă un nepot, care s ă fie mai interesat, dar p ână acum
în zadar. T ânăra femeie este superb ă. Păcat c ă nu prea
se străduieşte cu facerea copiilor. În aproape şase ani de
căsnicie doar o feti ă… Ei da, sunt tineri, mai exist ă
speran e. Ei da, şi familia
O’Keefe… Bancherul îşi căută cuvintele. Ce s ă spun?
Secretul bancar, şti i…
George în elegea. Howard O’Keefe nu era un client
prea apreciat. Probabil c ă avea datorii. Iar fermele se
aflau la dou ă zile de mers c ălare de la Christchurch,
deci Helen min ise în scrisorile ei c ând se referea la
via a de la ora ş – sau cel pu in exagerase mult. Haldon,

urm ătoarea
Station, şezare
abiaadac mai
ă era mare
mai multdin apropiere
dec ât un sat.deCeKiward
a mai
trecut oare sub tăcere şi de ce? îi era penibil felul în care
trăia? Poate c ă nici nu se va bucura de aceast ă vizită de
peste m ări? Dar trebuia s ă o vad ă! La naiba, c ălătorise
25 000 de kilometri pentru a o vedea!
Se dovedi c ă se putea vorbi cu Peter Brewster; îl
invită pe George pentru a doua zi la mas ă. Asta
însemna că trebuia să amâne din nou planurile sale, dar
i se p ărea c ă întâlnirea cu Brewster este inevitabil ă, în
realitate, întâlnirea se desf ăşură în armonie deplin ă.
So ia lui Brewster, frumoas ă ca o cadr ă, servi un pr ânz
după tradi ia maori, cu pe şte proaspăt din Avon şi
cartofi dulci, prepara i într-un mod rafinat. Copiii s ăi îl
asaltară pe vizitator cu întrebări despre buna b ătrână
Anglie, şi bine în eles c ă Peter cuno ştea at ât familia
Warden, cât şi familia O’Keefe.
— Dar s ă nu cumva s ă întreba i pe unul despre
celălalt! îl avertiz ă el, r âzând. Sunt precum c âinele cu
pisica, de şi cândva au fost parteneri. Kiward Station le
apar inuse la am ândoi, de unde vine şi numele compus
din Kee şi Ward. Dar am ândoi au fost şi juc ători, iar
Howard şi-a pierdut partea sa. Nu se ştie prea exact
cum a fost, dar amândoi îşi poartă reciproc ranchiună.
— De în eles din partea lui O’Keefe, remarc ă George.
Dar câştigătorul nu ar trebui să fie supărat!
— După cum am spus, nu cunosc nimic exact. Iar în
final lui Howard i-au ajuns banii pentru o ferm ă. Dar îi
lipseşte know-how-ul. În acest an a pierdut practic to i
mieii – i-a scos prea de timpuriu, înainte de ultimele
furtuni. Totdeauna înghea ă câ iva sus în mun i, dac ă

mai de iarnă ă.sDar


vine un valînseamn
octombrie…? s ă-i sco
ă-l pui la început de
pe iDumnezeu la
încercare!
George îşi aminti c ă luna octombrie îi corespundea
lunii martie, ori în acea perioad ă era destul de frig şi în
mun ii din Ţara Galilor.
— De ce face aşa ceva? întrebă el fară să în eleagă.
ÎI preocupa mai mult întrebarea de ce îi permitea
Helen so ului ei o asemenea prostie. E drept că ea nu se
interesase niciodat ă de agricultur ă, dar dac ă
supravie uirea ei economică depindea de aceasta, s-ar fi
preocupat şi de agricultură.
— Ah, este un cerc vicios suspin ă Brewster şi oferi
trabuce. Ferma este prea mic ă sau p ământul prea s ărac
pentru num ărul animalelor ce trebuie hr ănite. Dar un
număr mic de animale nu aduce suficient pentru trai,
de aceea se cre şte num ărul animalelor la noroc. În anii
buni, iarba este suficientă, în anii slabi se termin ă
furajele pentru iarn ă. Atunci trebuie cump ărate
nutre uri – şi atunci nu ajung banii. Sau animalele sunt
mânate în mun i şi se sper ă c ă nu va mai ninge. Dar s ă
vorbim de ceva mai pl ăcut. V ă interesează să prelua i
clien ii mei. Foarte frumos, a ş vrea s ă v ă fac cuno ştin ă
cu to ii. Ne vom putea în elege asupra unei sume de
despăgubire. A i fi eventual interesat şi de oficiul
nostru? Birouri şi antrepozite la Christchurch şi
Lyttelton? Aş putea s ă vă închiriez casele şi să vă
garantez dreptul de preem iune… Sau devenim
parteneri şi păstrez o parte din afacere în calitate de
comanditar. Ar reprezenta o siguran ă, în cazul în care
febra aurului ar trece repede.

Bărba ii imobiliare
bunurilor petrecur ăşi George
după-amiaza
era foartecuimpresionat
vizitarea
de afacerile lui Brewster. În cele din urm ă, se în eleseră
ca dup ă vizita lui George în Canterbury Plains s ă
discute condi iile exacte ale prelu ării. George îşi părăsi
foarte binedispus partenerul de discu ii şi îi scrise
imediat o scrisoare tat ălui s ău. Greenwood Enterprises
nu ajunsese niciodat ă într-un mod at ât de simplu s ă
între în posesia unei dependin e într-o ară nouă. Acum
se punea doar problema de a g ăsi un administrator
destoinic. Brewster însuşi ar fi fost ideal, dar el voia s ă
plece…
George puse deocamdat ă aceste g ânduri deoparte.
Mâine va putea s ă plece f ără grijă la Haldon. O va
vedea din nou pe Helen.
— Din nou vizită? întrebă Gwyneira indispusă.
De fapt pl ănuise s ă folosească această zi superb ă de
primăvară pentru a o vizita pe Helen. Fleurette se
smiorcăia de zile întregi, voia să se joace cu Ruben; apoi
atât mama, c ât şi copilul terminaseră materialul de citit.
Fleurette era înnebunită după poveşti. Îi plăcea ca
Helen s ă-i citească şi făcea deja încercări proprii s ă
deseneze literele când asista la lec iile inute de Helen.
— Curat tat ăl ei! spuneau oamenii din Haldon, c ând
Gwyneira comanda din nou căr i pentru a-i citi micu ei.
Doamna Candler g ăsea la r ândul ei tot timpul
asemănări fizice cu Lucas, ceea ce Gwyn nu reu şi să
în eleagă. În ochii ei, Fleurette nu avea practic nimic în
comun cu Lucas. Fata era gra ioasă şi roşcată, ca Gwyn,
dar albastrul ini ial al irisului se transformase dup ă
câteva luni într-un c ăprui deschis cu pete de culoarea

chihlimbarului. În Gwyneirei.
fascinan i ca ochii felul lor, ochii lui Fleur erau
Chihlimbarul din la felărea
ei p de
să arunce sc ântei c ând se emo iona şi puteau s ă ardă
de-a dreptul, c ând micu a se înfuria. Şi acest lucru se
întâmpla adesea, ceea ce trebuia s ă recunoască şi
îndrăgostita ei mam ă. Fleurette nu era un copil lini ştit,
uşor de mul umit, ca Ruben. Era vivace, avea preten ii
mari şi se înfuria dacă ceva nu-i reu şea imediat. Atunci
înjura în gura mare şi se înroşea, şi în cazuri extreme
scuipa. Fleurette Warden, feti a de aproape patru ani,
nu era cu siguran ă o lady..
Cu toate acestea avea o rela ie bună cu tat ăl ei. Lucas
era încântat de temperamentul ei şi ceda mult prea des
toanelor ei. Nu prea arăta tendin e de pedagog; părea s-
o încadreze pe Fleurette mai degrab ă în categoria
„obiect de studiu de cel mai mare interes”. Cu
rezultatul că la Kiward Station erau acum doi locuitori,
care colec ionau, desenau şi observau cu pasiune
insecte weta. E drept c ă Fleur era mai degrab ă
interesată de cât de departe sar ele şi i se p ărea o idee
bună să le picteze în diferite culori. Gwyneira dezvolt ă
o adev ărată dexteritate în a aduna imensele insecte din
nou în borcane.
Acum se întreba cum s ă îi explice copilului c ă
excursia călare promisă nu va avea loc.
— Da, iar ăşi un oaspete! morm ăi Gerald. Dac ă
doamna permite. Un negustor din Londra. Şi-a petrecut
noaptea la familia Beasley şi va ajunge c ătre sear ă aici.
Reginald Beasley a fost at ât de amabil, s ă trimită un
mesager. Deci putem să-l primim pe acest domn în felul
adecvat. Desigur, doar dacă doamna permite!

prâGerald se ă pare
nzului, sedarridic clătin
c âăndu-se.
nici nuÎncă nu eras ăorase
ajunsese
trezească din be ie de ieri-seara. Şi cu c ât bea mai mult,
cu at ât mai r ăuvoitoare deveneau observa iile f ăcute la
adresa Gwyneirei. În ultimele luni ea devenise inta
preferată a batjocurii sale - ceea ce se datora desigur
faptului c ă fusese iarn ă. Iarna Gerald era mai degrab ă
înclinat s ă-i permit ă fiului s ău să stea în camera de
studiu decât să se ocupe de ferm ă şi o întâlnea mai des
pe Gwyneira, care era inută în cas ă de timpul ploios.
Vara, c ând trebuiau tunse oile, se n ăşteau mieii şi erau
tot felul de alte munci de f ăcut la ferm ă, Gerald avea s ă
se concentreze din nou asupra lui Lucas, pe c ând
Gwyneira f ăcea oficial lungi drumuri c ălare – şi în
realitate se refugia la Helen. Gwyneira şi Lucas
cunoşteau acest ciclu din anii trecu i, dar asta nu f ăcea
situa ia mai suportabil ă. În fond, exista doar o singur ă
posibilitate de a întrerupe acest cerc. Gwyneira trebuia
să-i dăruiască lui Gerald mo ştenitorul dorit. Dar la
Lucas energiile de acest fel p ăreau s ă scadă cu trecerea
anilor. Gwyneira pur şi simplu nu-l excita. Nici nu se
puteau g ândi la facerea unui copil. Şi incapacitatea din
ce în ce mai accentuat ă a lui Lucas de a avea o rela ie
sexuală cu so ia făcea imposibilă repetarea tri şării
folosite la procrearea lui Fleur. Gwyneira nici nu- şi
făcea iluzii. James Mckenzie nu ar fi acceptat încă o
dată o asemenea în elegere. Şi nici ea nu ar fi fost în
stare s ă se despart ă după aceea pentru a doua oar ă de
el. După naşterea lui Fleurette a durat luni de zile p ână
când pe Gwyneira nu o mai chinuia dorul şi disperarea,
care o apuca, ori de c âte ori îl vedea sau chiar îl atingea

pe James. – Aceasta
totdeauna ar fi fost din urm
ciudat dacă ănu putea
James mai fiă
fi evitat
nu i-ar
întins m âna pentru a o ajuta s ă urce în căru ă sau nu ar
fi scos de pe Igraine şaua, după ce Gwyneira o ducea în
grajd. Dac ă mâinile lor se atingeau, era ca o explozie a
dragostei şi a dorin ei, stinse de permanentul
„niciodată, niciodată”, care făcea ca Gwyneirei cât pe ce
să-i crape capul. Slav ă Domnului, cu trecerea timpului
situa ia se mai amelior ă. Gwyn învă ă să se controleze,
iar amintirile p ăliră. Dar era de neconceput s ă repete
totul. Iar un alt b ărbat? Nu, a şa ceva nu era cu putin ă.
Înainte de James, îi era indiferent. Un b ărbat era ca
oricare altul. Dar acum…? Era f ără nicio speran ă. Dac ă
nu se întâmpla o minune, Gerald va trebui s ă se
consoleze cu faptul c ă Fleur r ămânea singura lui
nepoată.
Pe Gwyneira nu o preocupa acest lucru. O iubea pe
Fleurette şi recuno ştea în ea at ât propria ei fiin ă, cât şi
tot ceea ce iubise la James Mckenzie. Fleur era dornic ă
de aventură şi în eleaptă, încăpă ânată şi plină de umor.
Printre copiii maori g ăsea destui prieteni de joac ă,
fiindcă stăpânea fluent limba maori. Dar îl iubea mai
ales pe Ruben, fiul lui Helen. Micu ul, care era cu un an
şi ceva mai mare, era eroul şi modelul ei. Cu el reu şea
chiar s ă stea cuminte la orele de curs ale lui Helen, f ără
să se bage în vorbă.
Ei, astăzi nu vor reuşi să meargă. Suspinând, Gwyn o
strigă pe Kiri pentru a debarasa masa de micul dejun.
Probabil c ă Kiri nu s-ar fi g ândit de la sine la a şa ceva.
Se măritase de cur ând şi nu avea nimic altceva în cap
decât pe b ărbatul ei. Gwyn a ştepta doar s ă-i anun e că

veste.însărcinată – şi Gerald s ă explodeze la aceast ă


este
Apoi Kiri trebuia s ă fie convinsă s ă cure e argint ăria,
iar Gwyn trebuia s ă discute cu Moana meniul pentru
prânz. Ceva din came de miel. Şi nu ar fi fost rău să facă
şi o budincă de Yorkshire. Dar mai întâi Fleur…
Fleurette nu st ătuse liniştită, cât timp p ărin ii ei
luaseră micul dejun. Doar voia s ă pornească repede,
deci calul trebuia s ă fie înşeuat sau înhămat. De obicei,
Gwyneira o a şeza pe fiica ei în fa a ei, pe Igraine, dar
Lucas prefera ca „doamnele sale” s ă meargă cu trăsura.
Comandase special pentru Gwyn un dogcart, pe care
aceasta îl stăpânea excelent. Carul u şor, pe dou ă ro i,
era extrem de mobil şi Igraine îl trăgea f ără nicio
dificultate pe drumuri grele. Direct peste c âmp nu se
putea merge şi nici nu se putea s ări cu el. Deci nu se
putea merge pe scurt ătura prin tuf ăriş. Nu era de
mirare c ă Gwyn şi Fleur preferau s ă meargă călare, şi
Fleurette decisese astfel şi pentru ziua de astăzi.
— Po i să pui şaua pe Igraine, domnule James? se
interesă ea la Mckenzie.
— Cu şaua de dam ă, sau cu alt ă şa, domni şoară
Fleur? întrebă James serios. Şti i ce a spus tat ăl
dumneavoastră.
Lucas se g ândise serios s ă-i cumpere lui Fleurette un
ponei din Anglia, pentru ca s ă înve e călăritul corect, cu
şaua de dam ă. E drept c ă Gwyneira declarase c ă, până
când va sosi acesta, fata va fi trecut de v ârsta călăritului
pe ponei. Deocamdat ă o învă a pe fiica ei s ă călărească
pe Madoc, în şaua b ărbătească. Arm ăsarul fiind foarte
binevoitor, problema rezida mai degrabă în inerea în

secret
— Cu a situa iei.
o şa pentru oameni adevăra i! declară Fleur.
James trebui să râdă.
— O şa adev ărată, prea bine, milady! Vre i să merge i
astăzi singură?
— Nu, mama vine imediat. Dar mai trebuie s ă joace
rolul de „ intă” pentru bunicul. A şa i-a spus lui tata.
Chiar va trage în ea, domnule James?
„Nu, dac ă pot s ă-l împiedic”, g ândi Mckenzie
înverşunat. Nim ănui de la ferm ă nu-i sc ăpase cum o
chinuia Gerald pe nora sa. Spre deosebire de Lucas,
căruia to i muncitorii îi purtau pică, Gwyneira beneficia
de compasiunea lor. Şi câteodată băie ii erau primejdios
de aproape de adev ăr, când făceau glume referitoare la
stăpâni.
— Dacă domnişoara Gwyn ar avea un b ărbat ca
lumea, era una din observa iile obi şnuite, atunci
bătrânul ar fi deja de zece ori bunic!
Destul de des, glumind, b ărba ii se ofereau drept
„tauri de prăsilă” şi se supralicitau în propuneri cum ar
putea fi făcu i ferici i atât stăpâna, cât şi socrul.
James încerca s ă pună stavilă acestor glume proaste,
dar nu era întotdeauna simplu. Dac ă Lucas şi-ar fi dat
măcar silin a s ă se fac ă folositor la fermă! Dar nu învă a
nimic şi când Gerald îl obliga s ă iasă la grajduri şi pe
câmp, devenea pe an ce trecea mai moroc ănos şi mai
pu in dispus să facă ceva.
Pe când James o înşeua pe Igraine, mai vorbi pu in cu
Fleur. Ştia s ă se ascund ă bine, dar îşi iubea fata şi nu
reuşea s-o priveasc ă ca pe o Warden. Aceast ă vijelie
roşcată era copilul s ău – şi pentru el nu avea nicio

când feti aă se
importan că urc
era ă„doar” ă,ăde
o fat
pe o lad şteptăputea
. Aunde r ăbdăstor
ăp ân ă
perie
coama lui Igraine.
Gwyneira intr ă în grajduri tocmai c ând James fixa
cureaua de la şa şi la vederea lui reac ionă ca
întotdeauna necontrolat. O str ăfulgerare a ochilor,
pu ină roşea ă în obraji… apoi din nou control strict.
— Oh, James, a i pus deja şaua? întrebă Gwyneira cu
regret. Din p ăcate nu pot s ă merg cu Fleur, a şteptăm o
vizită.
James aprobă din cap.
— O da, acel negustor englez. Ar fi trebuit s ă mă
gândesc c ă nu ve i putea ie şi. Începu s ă scoată şaua de
pe iapă.
— Nu mergem la şcoală? întrebă Fleur jignit ă. Dar
atunci rămân proastă, mamă!
Era cel mai nou argument pentru a merge, pe c ât
posibil zilnic, la Helen. Helen folosise acest argument
fa ă de un copil maori, c ăruia îi plăcea s ă tragă chiulul,
iar Fleur re inuse observa ia.
James şi Gwyneira izbucniră în râs.
— Ei, aşa ceva nu putem risca, spuse James cu o min ă
serioasă. Dac ă îmi permite i, domni şoară Gwyn, o voi
duce eu la şcoală.
Gwyn îl privi mirată.
— Ave i timp de a şa ceva? întrebă ea. Credeam c ă
vre i să controla i ocolurile pentru oile gestante.
— Se afl ă în drum, declar ă James şi îi făcu cu ochiul.
În realitate ocolurile nu se aflau pe drumul spre
Haldon, ci doar pe scurt ătura secret ă prin tuf ăriş,
folosită de Gwyneira. Desigur c ă va trebui s ă mergem

călare.
— TeDac ă îmam
rog, nham,
ă! chiar că pierdem
o implor ă Fleur. timp.
Şi se preg ătea de un acces de furie pentru cazul în
care Gwyn ar fi îndrăznit să refuze.
Din fericire nu era greu s ă o conving ă pe mama ei.
Munca oricum nepl ăcută avea s ă meargă mai repede
dacă nu avea al ături copilul dezam ăgit, v ăicărindu-se
continuu.
— Bine spuse ea. Să vă distra i bine! Aş vrea să vă pot
înso i.
Gwyneira se uit ă invidioasă cum scoate James roibul
său şi o ridic ă pe Fleur în fa a sa în şa. St ătea frumos şi
drept pe cal, iar buclele ei ro şcate se mi şcau în tactul
mersului calului. James se aşeză la rândul lui dezinvolt
în şa. Gwyn era aproape îngrijorată când cei doi
plecară.
Chiar nu observa nimeni asemănarea dintre b ărbat şi
feti ă?
Lucas Warden, pictorul şi observatorul cu ochi
experimentat, se uit ă din fereastra camerei sale dup ă
călăre i, observă în curte figura însingurată a Gwyneirei
şi credea că-i citeşte gândurile.
Era mul umit de lumea lui, dar câteodată… câteodată
ar fi dorit să o poată iubi pe această femeie.

George Greenwood fu bine primit în Canterbury


Plains. Numele lui Peter Brewster îi deschise u şile
fermierilor, dar probabil c ă şi fără recomandare ar fi
fost bine primit. Cuno ştea deja aceast ă situa ie de la

fermele din Australia şi Africa – cel ce tr ăieşte at ât de


izolat, ca ace şti colonişti, se bucură de fiecare vizită din
afară. De aceea ascult ă cu răbdare lamentările doamnei
Beasley referitoare la personal, îi lăudă trandafirii şi
călări cu so ul ei peste p ăşuni, pentru a admira oile.
Familia Beasley f ăcuse totul pentru ca ferma ei s ă
devină un mic col al Angliei, iar George trebui s ă
zâmbească, ascult ând-o pe doamna Beasley, ce eforturi
făcuse s ă scoată de pe lista produselor folosite în
bucătăria ei cartofii dulci.
Kiward Station era cu totul altfel, dup ă cum observă
imediat. Casa şi grădina constituiau un ciudat amestec
al formelor: pe de o parte cineva încerca să imite aici pe
cât posibil via a nobilimii engleze de la ară, pe de alt ă
parte se impunea cultura maori. Astfel, în grădina
înfloreau pa şnic una l ângă alta tufele de rata şi cele de
trandafiri; sub arborii cabbage erau a şezate b ănci cu
sculpturi tipice maori, iar şopronul pentru scule era
acoperit de frunzele palmierului nikau, în tradi ia
maori. Fata în cas ă, care îi deschise lui George u şa, era
îmbrăcată într-o uniformă decentă de servitoare, dar nu
purta încăl ăminte, iar servitorul îl salută prietenos prin
haere mai, cuvintele de bun venit în limba maori.
George îşi aminti de ceea ce auzise despre familia
Warden. T ânăra femeie provenea dintr-o familie nobil ă
din Anglia – şi avea, evident, bun gust, dup ă cum o
dovedea mobilarea camerelor de primire. Dar se pare
că încerca o anglicanizare şi mai pregnant ă decât
doamna Beasley: oare de c âte ori îşi depunea un
oaspete cartea de vizită în bolul de argint de pe m ăsu a
delicată? George îşi dădu silin a să o fac ă, ceea ce o

să îi zâămbeasc
determin pe tânăă.raPurta şcată, care
femeieororochie de tocmai intrase,ă
dup ă-amiaz
elegantă, de culoare bej, cu broderii de culoarea
indigoului, în ton cu culoarea ochilor ei. E drept c ă
tenul ei nu corespundea palorii la mod ă printre
doamnele din Londra. Fa a ei era u şor bronzat ă şi era
evident c ă nu încerca s ă-şi ascund ă pistruii. Nici
coafura artistică nu corespundea literei c ăr ii de
conduită, fiindc ă o parte din bucle se desprinseser ă
deja.
— O s-o l ăsăm să stea pe veci aici declar ă ea, privind
spre cartea de vizit ă. O să-l fac ă fericit pe socrul meu!
Bună ziua şi bine a i venit la Kiward Station. Sunt
Gwyneira Warden. Intra i şi face i-vă comod. Socrul
meu ar trebui s ă sosească curând. Sau vre i mai întâi să
vă spăla i şi să v ă schimba i pentru cin ă? Se pare c ă va
fi o mare cină…
Gwyneira ştia c ă făcând aceste apropouri directe,
depăşise grani a bunei comport ări. Dar t ânărul acesta
nu ar ăta deloc, de parc ă s-ar a ştepta în cadrul unei
vizite în pădurea tropicală să fie servit cu o cin ă
compusă din mai multe feluri de m âncare, la care
gazdele s ă apară în inută de sear ă. Dac ă ar ap ărea în
pantalonii de c ălărie şi cu geaca de piele pe care le
purta acum, Lucas ar fi consternat şi Gerald s-ar putea
să se simtă jignit.
— George Greenwood! se prezent ă George z âmbind.
Era bine c ă nu părea s ă fie r ău. Vă mul umesc pentru
informa ii, a ş dori s ă mă spăl mai întâi. Ave i o cas ă
minunată, doamnă Warden.
O urm ă pe Gwyneira în salon şi stătea privind cu

admira
Gwynieînclin
la mobila
ă din impresionant
cap. ă şi la şemineul mare.
— Eu personal consider c ă este pu in prea mare, dar
socrul meu a încredin at proiectarea celor mai mari
arhitec i. Mobila toat ă vine din Anglia. Cleo, ie şi de pe
covorul de m ătase! Şi uit ă de ideea de a- i fata acolo
puii!
Gwyn vorbise unei c ă ele Collie rotofeie, care se afla
întinsă în fa a şemineului, pe un covor oriental ales.
Acum c ă eluşa se scul ă jignită şi se duse la o alt ă
carpetă, cu nimic mai pu in pre ioasă.
— Se simte important ă când este gestant ă, spuse
Gwyneira şi mângâie că eaua. Dar şi are de ce. D ă
naştere la cei mai buni c âini de paz ă din regiune; între
timp, Canterbury Plains este plin de mici Cleo. E drept,
în cea mai mare parte nepo i, o las doar foarte rar s ă se
împerecheze. Să nu se îngraşe!
George se mir ă. Dup ă povestirile directorului de
bancă şi a lui Peter Brewster şi-o închipuia pe st ăpâna
aproape lipsită de copii de la Kiward Station ca fiind o
lady foarte distins ă şi pudic ă. Dar acum Gwyneira
vorbea cu toat ă naturale ea de cre şterea c âinilor şi nu
numai c ă îi permitea unui c âine ciob ănesc s ă între în
casă, dar s ă mai şi stea pe covoarele de m ătase! F ără a
mai vorbi de faptul c ă nu amintise de picioarele goale
ale servitoarei.
Discutând prietenos, t ânăra femeie îl conduse pe
vizitatorul ei într-o cameră de oaspe i şi îi dădu
indica ii servitorului să-i aducă bagajele.
— Şi spune-i lui Kiri s ă se încal e! Pe Lucas îl apuc ă
toate cele dacă serveşte astfel la masă!

ă! ă, de ce trebuie s ă mă încal ? Nici Kiri nu se


— Mam
încal
George le întâlni pe Gwyneira şi pe fiica ei pe
coridor, în fa a camerei sale, c ând se preg ătea s ă
coboare la mas ă. Făcuse tot ceea ce putea în privin a
inutei de sear ă. Costumul brun deschis era pu in
şifonat, dar f ăcut la comand ă şi mult mai elegant dec ât
pantalonii de piele şi geaca impregnat ă, pe care le
cumpărase în Australia.
Dar şi Gwyneira şi încântătoarea feti ă roşcată, care
se certa cu voce tare, erau elegante.
Gwyneira purta o rochie de sear ă de culoare turcoaz,
nu cea mai nouă modă, dar atât de rafinat croită, că ar fi
atras aten ia şi în saloanele cele mai bune din Londra,
cel pu in atunci c ând era purtat ă de o femeie at ât de
frumoasă ca Gwyneira. Feti a era îmbrăcată cu un
sarafan verde-deschis, care era aproape complet
acoperit de un şuvoi de bucle ro şii-aurii. Dacă părul lui
Fleur era lăsat desfăcut, stătea dep ărtat de cap şi buclat,
ca părul din paiete aurii ale unui îngeraş. La rochia
drăgu ă se asortau pantofiorii verde-deschis, dar era
evident c ă micu a îi purta mai degrab ă în mână, dec ât
în picioare.
— Mă jenează! sus inu ea.
— Fleur, nu te jeneaz ă! declar ă mama ei. I-am
cumpărat doar acum patru s ăptămâni şi erau aproape
prea mari. At ât de repede nu cre şti nici m ăcar tu! Şi
chiar dac ă te jeneaz ă: o lady suport ă durerea u şoară,
fără să se plângă!
— Ca indienii? Ruben spune c ă în America au st âlpi
de tortură şi îşi provoacă dureri doar a şa, ca s ă se

tatăl lui. şDar


distreze i să Ruben
vadă cine
găseeste
şte ccel
ă aşmai viteaz.
a ceva este I-a povestitşi
o prostie,
eu găsesc la fel.
— Asta despre tema de a „fi doamn ă”, remarc ă
Gwyneira şi privi spre George, cer ând ajutor. Vino,
Fleurette. Aici este un gentleman. Vine din Anglia, ca şi
mine şi mama lui Ruben. Dac ă te compor i distins,
poate te va saluta cu un sărut al mâinii şi i se va adresa
cu apelativul „milady”. Dar numai, dacă te încal i!
— Domnul James îmi spune totdeauna „milady” şi
dacă sunt descul ă.
— Dar el sigur c ă nu vine din Anglia, intr ă George în
joc. Şi sigur c ă nu i-a fost încă prezentat reginei…
Familia Greenwood beneficiase anul trecut de aceast ă
onoare, iar mama lui George cu siguran ă va tr ăi din
asta toat ă via a. Pe Gwyneira nu p ăru să o
impresioneze prea tare – spre deosebire de fiica ei:
— Serios? Reginei? Ai văzut o prin esă?
— Toate prin esele sus inu George. Şi toate erau
încăl ate.
Fleurette suspină.
— Ei bine, zise ea şi se încăl ă.
— Mul umesc mult spuse Gwyneira, f ăcând cu
ochiul spre George. M-a i ajutat cu adev ărat. Fleurette
în acest moment nu ştie sigur dac ă va deveni regina
indienilor în Vestul Sălbatic sau dacă mai degrabă se va
mărita cu un prin şi va cre şte la castel ponei. Apoi îl
consideră pe Robin Hood foarte atrăgător şi se gândeşte
la o via ă în afara legii. Mi-e team ă că se va hot ărî
pentru ultima variant ă. Îi place la nebunie s ă mănânce
cu degetele şi face deja antrenamente de tras cu arcul.

De cur
prieten ând, Ruben me şterise pentru el şi mica lui
ă arcuri.
George ridică din umeri.
— Ei da, lady Marian m ânca desigur cu cu itul şi
furculi a. Şi în Sherwood Forest nu ajungi departe dac ă
eşti descăl at.
— Este un argument! spuse Gwyn r âzând. Haide i,
socrul meu vă aşteaptă deja.
Cei trei coborâră în bună în elegere scara.
James Mckenzie îl înso ise pe Gerald Warden în
salon. Se întâmpla rar, dar astăzi trebuiau semnate nişte
facturi, pe care Mckenzie le adusese de la Haldon.
Warden voia s ă rezolve repede acest lucru – so ilor
Candler le trebuiau banii, iar Mckenzie urma s ă plece a
doua zi, dis-de-diminea ă, pentru a aduce urm ătoarea
livrare. Kiward Station tot mai era în construc ie; acum
se amenaja un grajd pentru vaci. De c ând cu febra
aurului la Otago, cre şterea vitelor era în floare, to i
căutătorii de aur voiau s ă fie aproviziona i şi nu
apreciau nimic mai mult ca o friptur ă bună de vit ă.
Fermierii din Canterbury m ânau la c âteva luni cirezi
întregi de vite spre Queenstown. Acum, b ătrânul şedea
în fa a şemineului şi verifica facturile. Mckenzie privi în
jur, în încăperea luxos amenajat ă, şi se întreba cum era
oare s ă locuieşti aici. Între toate aceste mobile
strălucitoare, covoarele moi… cu un şemineu, care
învăluia încăperea într-o c ăldură plăcută şi care nici
măcar nu trebuia alimentat la sosirea acas ă. Că doar
aveai servitori! James g ăsea toate acestea atr ăgătoare,
dar destul de str ăine lui. Lui nu îi trebuiau şi nici nu îi
era dor de ele. Gwyneira poate le dorea. Ei, dac ă reuşea

casăc âş
s-o şitige
va prin şa ceva,
îmbraăca va construi
costume şi el o asemenea
precum Lucas şi Gerald
Warden.
Se auzir ă voci de pe trepte. James privi încordat în
sus. Vederea Gwyneirei în rochia de seară îl vrăji şi făcu
să-i bat ă inima mai repede – la fel şi vederea fiicei lor,
pe care o vedea rar în rochie de ocazie. Îi păru că-l
recunoaşte pe Lucas în bărbatul care le înso ea. Ţinută
dreaptă, un costum de sear ă maro, elegant… dar apoi
văzu că cel care coboară treptele este altcineva. De fapt
ar fi trebuit s ă observe imediat, fiindc ă nu pomenise
niciodată ca Gwyneira s ă râdă din inim ă şi să facă
glume al ături de Lucas. Dar se p ărea c ă acest b ărbat o
amuza. Gwyneira îl tachin ă pe el, pe fiica ei sau pe
amândoi, şi el îi întoarse tot at ât de vesel gluma. Pe
James îl cuprinse gelozia. La naiba, cine era b ărbatul?
Ce îl îndreptă ea să facă glume cu Gwyneira a lui?
În orice caz, str ăinul ar ăta bine. Avea o fa ă îngustă,
bine tăiată, şi ochi căprui în elep i, privind pu in ironici.
Corpul lui p ărea l ălâu, dar era mare şi puternic şi se
mişca gra ios. Toat ă atitudinea lui exprima con ştiin ă
de sine şi curaj.
Şi Gwyn? James observ ă scânteierea obişnuită a
ochilor ei la vederea lui în salon. Dar era oare într-
adevăr acea sc ânteie, care la fiecare întâlnire a lor s ărea
din cenu şa vechii lor iubiri, sau de data aceasta în
privirea Gwyneirei se reflecta doar surpriza?
Neîncrederea lui James ardea ca v ăpaia. Gwyneira nu
lăsă să se vadă că a observat privirea lui morocănoasă.
— Domnule Greenwood! între timp îi observase şi
Gerald Warden pe cei trei pe trepte. V ă rog s ă mă

scuza i căă cum


Dar dup nu amv ăfost acas ă la v-a
d, Gwyneira sosirea deja cuă.
dumneavoastr
familiarizat
casa.
Gerald îi întinse vizitatorului mâna.
Desigur, trebuia s ă fie comerciantul din Anglia, cel
care r ăsturnase planurile Gwyneirei pentru ziua
aceasta. Acum nu mai p ărea s ă fie sup ărată, ci
prietenoasă şi îi indică lui Greenwood un loc.
Pe James îl lăsară acolo… Gelozia lui Mckenzie se
transformă în furie.
— Facturile, domnule Gerald! observă el.
— Da, corect, facturile. Este în ordine, Mckenzie, le
semnez imediat. Un whisky, domnule Greenwood?
Trebuie să povesti i de buna bătrână Anglie!
Gerald semn ă distrat h ârtiile şi avu apoi ochi doar
pentru oaspete – şi pentru sticla de whisky. Sticla plat ă
de buzunar, pe care o purta permanent cu sine, trebuie
să se fi golit încă după-amiaza devreme – şi dispozi ia
lui Gerald era proastă pe măsură. Mearan îi spusese lui
James de o alterca ie ur âtă între Gerald şi Lucas,
desfăşurată în grajd. Era vorba de o vac ă pe cale s ă fete,
la care ap ăruseră în timpul travaliului complica ii.
Lucas iar ăşi nu era la înăl imea evenimentelor; omul
pur şi simplu nu putea vedea s ânge. De aceea nu era
desigur cea mai bun ă idee din partea b ătrânului
Warden s ă-i încredin eze lui Lucas ca îndeletnicire
principală tocmai cre şterea vitelor. Dup ă părerea lui
Mckenzie, lui Lucas i s-ar fi potrivit mult mai bine
îngrijirea culturilor. Hot ărât lucru, Lucas le avea mai
degrabă în cap dec ât în mâini. Şi dac ă era vorba de
calcularea recoltelor, de folosirea orientat ă a

îîngrăşămintelor
n achizi ionarea şde
i de
macalcule Lucasşijudeca
de costuri
şini agricole, rentabilitate
foarte
bine, orientat spre profit.
Dar femelele gestante agitate îl scoteau din fire, iar
astăzi situa ia trebuia s ă fi escaladat iar. Oricum – un
noroc pentru Gwyn. Dac ă furia lui Gerald se desc ărca
asupra lui Lucas, r ămânea ea scutit ă. Dar e drept c ă îşi
vedea foarte bine de sarcinile ei. Acest oaspete cel pu in
părea să se distreze minunat.
— Mai este ceva, Mckenzie? întrebă Gerald şi turn ă
whisky.
James se scuză grăbit. Fleur îl urmă când ieşi.
— Ai v ăzut? întrebă ea. Am încăl ăminte în picioare,
ca o prin esă.
James râse, îmblânzit pe loc.
— Sunte i într-adevăr drăgu ă, milady. Dar sunte i
totdeauna o apari ie încântătoare, indiferent de ce
încăl ăminte purta i.
Fleurette îşi încre i fruntea.
— O spui doar fiindc ă nu eşti un gentleman declar ă
ea. Gentlemanii respectă doar atunci o doamnă când ea
este încăl ată. Aşa spune domnul Greenwood.
De obicei, pe James l-ar fi amuzat o asemenea
remarcă, dar acum furia i se înte i. Ce îşi permitea
persoana aceea s ă-o instige pe fiica lui împotriva sa?
James abia mai putea să se stăpânească.
— Ei, milady, atunci ave i grij ă să vă înconjura i de
bărba i adev ăra i, în loc de purt ători de costume cu
nume mari, dar lipsi i de vlag ă! Fiindc ă dacă stima
depinde de încăl ăminte, ea se toceşte repede!
Adresă cuvintele copilului speriat, dar ele o atinser ă

peEa
Gwyneira,
se uit ă lacare o urmase
el derutat, darpe fiica ei.
James îi întoarse o privire
întunecată şi se retrase la grajduri. Ast ăzi va bea şi el o
por ie zdrav ănă de whisky. Ea nu are dec ât să bea vin
cu filfizonul ei bogat!
Felul de baz ă al cinei era came de miel şi un sufleu
din cartofi dulci, ceea ce îi confirm ă lui George
observa iile f ăcute p ână atunci. Gospodina nu inea la
păstrarea tradi iilor, chiar dac ă servitoarea purta acum
încăl ăminte şi servea corect. În acest timp, ar ăta at âta
respect fa ă de Gerald Warden, c ă era aproape team ă.
Domnul în vârstă părea s ă aibă o fire coleric ă şi avea
evident un temperament agitat. Discuta animat, chiar
dacă pu in băut, despre orice şi, indiferent de tem ă,
avea o p ărere proprie. T ânărul domn, Lucas Warden,
era mai degrab ă liniştit, aproape suferind. C ând tat ăl
său enun a vederi prea radicale, p ărea s ă sufere
aproape fizic. În rest, so ul Gwyneirei era simpatic,
foarte bine educat, gentlemanul perfect. Prietenos, dar
ferm, el corect ă manierele de la mas ă ale fiicei sale –
părea c ă se pricepe cum s ă se poarte cu un copil. Fleur
nu se certa cu el, a şa cum se certa cu mama ei, ci
despături cuminte şerve elul pe genunchi şi duse
carnea de miel cu furculi a la gur ă, în loc s ă apuce cu
mâna, ca s ălbaticii camarazi din Sherwood Forest. Dar
poate c ă asta se datora şi prezen ei lui Gerald. De fapt,
când bătrânul era de fa ă, în aceast ă familie nu ridica
nimeni vocea.
Cu toată tăcerea din jurul lui, George se distră destul
de bine în aceast ă seară. Gerald ştia s ă povestească
antrenant despre via a de la ferm ă – George constată că

cele
adevăauzite
rate. B ăde la oamenii
trânul Warden din Christchurch
se pricepea la oi erau
şi la
producerea l ânii, avusese un bun sim comercial c ând
cumpărase vitele şi ştia să se ocupe de fermă. George ar
fi preferat s ă vorbească în continuare cu Gwyneira, iar
Lucas nu i se p ărea nici pe jum ătate at ât de plictisitor,
cum l ăsaseră să se în eleagă Peter Brewster şi Reginald
Beasley. Gwyneira îi spusese adineauri că portretele din
salon fuseseră pictate de so ul ei. Spusese aceast ă
informa ie cu oarecare nesiguran ă, chiar cu pu ină
zeflemea în voce, dar George privi portretele cu mult ă
apreciere. Nu s-ar fi numit pe el însuşi un cunosc ător
într-ale artei, dar la Londra fusese adesea invitat la
vernisaje şi licita ii. Un artist precum Lucas Warden şi-
ar fi găsit cu siguran ă adep i acolo şi cu ceva noroc ar fi
putut chiar ajunge celebru şi bogat. George se g ândea
dacă ar merita s ă ia cu el la Londra c âteva lucr ări. Cu
siguran ă că s-ar fi putut vinde tablourile acolo. Pe de
altă parte, risca s ă se pun ă rău cu Gerald Warden. Cu
siguran ă că bătrânul nu dorea nicidecum s ă aibă în
familie un artist.
În această seară nici nu se discută despre artă. Gerald
îl acapar ă pe oaspetele din Anglia întru totul, b ău între
timp o sticl ă întreagă de whisky şi nu p ăru să observe
deloc c ă Lucas se retrase c ât mai cur ând posibil.
Gwyneira fugi de la mas ă imediat dup ă servirea
bucatelor, pentru a o culca pe copilă. Deci aici nu se
angaja o îngrijitoare la copil, lucru care i se p ărea
straniu lui George. Doar era evident c ă fiul casei
parcursese etapele unei educa ii pur engleze şti. De ce
nu aplic ă Gerald acest lucru şi la nepoata lui? Nu îi

eraăcea
pl o fată? Sau era vorba de faptul c ă Fleurette
rezultatul?
„doar”
A doua zi avu loc o discu ie amplă cu tânăra pereche
Warden. Gerald nu coborî la micul dejun – cel pu in nu
la ora obişnuită. Chefuirea din ziua precedentă îşi cerea
tributul. Din aceast ă cauză, Gwyneira şi Lucas p ăreau
mai degaja i. Lucas se interes ă de via a de club din
Londra şi era în mod evident bucuros de faptul c ă
despre aceast ă temă George putea s ă spună mai mult
decât „înăl ător” şi „reconfortant”. C ând fur ă lăudate
portretele sale, Lucas păru să crească de-a dreptul şi pe
loc îl invită pe oaspete în atelierul său.
— Pute i veni c ând dori i! Ast ăzi-diminea ă o să
vizita i ferma, presupun, dar după-amiaza…
George încuviin ă nesigur din cap. Gerald îi
promisese că-i arat ă ferma, iar George era foarte
interesat. Doar se spunea c ă toate celelalte ferme din
Insula de Sud trebuiau comparate cu Kiward Station.
Dar Gerald nu apăruse încă…
— Oh, pot s ă vin eu cu dumneavoastr ă! se oferi
spontan Gwyneira, când George făcu o remarcă delicată
în acest sens. Desigur şi Lucas… dar eu nu am ie şit ieri
toată ziua din cas ă. Deci dac ă compania mea v-ar fi
acceptabilă…
— Cine nu s-ar bucura de compania dumneavoastr ă?
întrebă George galant, chiar dacă nu credea să aibă prea
mult de c âştigat dintr-o vizitare a fermei al ături de
această lady.
De fapt se a şteptase s ă primească indica ii de
specialitate şi informa ii despre cre şterea animalelor şi
între inerea p ăşunilor. Era cu at ât mai mirat, c ând, la
scurt timp dup ă aceea, o întâlni pe Gwyneira la
grajduri.
— Pune i şaua pe Morgaine, domnule James, ceru ea.
Trebuie urgent dresată, dar c ând este şi Fleur prezent ă,
nu îmi place s-o iau, este prea intempestivă…
— Crede i că tânărul domn din Londra va putea face
fa ă acestui temperament? se interes ă păstorul
zeflemitor.
Gwyneira îşi încre i fruntea. George se întrebă de ce
nu-l pune la punct pe acest ins obraznic.
— Sper, at ât era r ăspunsul ei. Altfel va trebui s ă vină
în urma mea. Nu cred că va cădea. Pot să v-o las aici pe
Cleo? Nu o s ă-i plac ă, dar va fi un drum mai lung şi
Cleo este deja destul de greoaie…
Că eluşa, care ca întotdeauna o urmase pe Gwyneira,
păru să o fi în eles şi, nemul umită, îşi trase coada între
picioare.
— Vor fi ultimii pui, Cleo, î i promit! o consol ă
Gwyneira. Merg cu domnul George p ână la războinicii
de piatră. Poate c ă o s ă vedem câ iva din tinerii berbeci.
Pot să rezolv ceva în drum?
La una din remarcile ei, t ânărul p ăru să-şi str âmbe
fa a de durere. Sau era zeflemea? Reac iona astfel la
propunerea ei de a se face utilă în munca de la fermă?
În orice caz nu r ăspunse, pe c ând un alt lucr ător
reac ionă la întrebare.
— O da, domni şoară Gwyn, unul din berbecu i,
frumosul acela pe care domnul Gerald îl promisese
domnului Beasley, tot fuge. Se tot învârte pe la oile
gestante şi ne înnebuneşte turma. Dac ă a i putea s ă-l
aduce i înapoi? Sau aduce i-i totodată şi pe cei doi

pentru James? atunci va fi lini şte acolo sus. Este în


ordine, Beasley,
Şeful păstorilor încuviin ă din cap.
— Săptămâna urm ătoare oricum vor trebui s ă plece.
ÎI vre i pe Daimon, domnişoară Gwyn?
La pronun area numelui de Daimon, se ridic ă un
mascul mare, negru.
Gwyneira negă din cap.
— Nu, le iau pe Cassandra şi Catriona. S ă vedem
cum se comportă. Am făcut destule exerci ii.
Amândouă că elele ar ătau ca Cleo. Gwyneira le
prezentă lui George, drept fiicele lui Cleo. Şi iapa ei
foarte vioaie era o descendent ă a doi cai, pe care îi
adusese din Anglia. Gwyneira c ălărea în şa bărbătească
şi păru să schimbe cu şeful păstorilor iar priviri ciudate,
atunci când acesta îi aduse calul.
— Aş fi putut să călăresc fără nicio problemă în şa de
damă, remarcă Gwyneira.
Î n fa a oaspetelui din Anglia ar fi dorit s ă păstreze
aparen ele.
George nu în elese ce r ăspunsese b ărbatul, dar v ăzu
că Gwyneira se înroşi de furie.
— Veni i, se pare c ă ieri, la aceast ă fermă, mult prea
mul i au băut mult prea mult! exclam ă ea supărată şi îşi
mână calul la trap.
Dezorientat, George o urmă.
Mckenzie rămase locului. Ar fi putut să-şi dea palme.
Cum a putut s ă se lase astfel m ânat de furie? îşi tot
repeta în gând observa ia obraznică de adineauri. „Fiica
dumneavoastră a spus c ă prefera i şei pentru „oameni
adevăra i”. Dar dac ă milady dore şte să joace ast ăzi

rolul
Eradedefemeie…”
neiertat! Şi dac ă până acum Gwyneira nu
ajunsese de la sine s ă ştie ce valoare poate avea un
asemenea filfizon, acum cu siguran ă o făcuse s ă
observe acest lucru.
George era surprins de prezentarea profesional ă
făcută de Gwyneira – dup ă ce se lini ştise şi îşi strunise
iapa într-atât, încât calul închiriat a lui George s ă poată
ine pasul cu ea. Era clar c ă Gwyneira cuno ştea foarte
bine programul de creştere a animalelor de la Kiward
Station, d ădea informa ii detaliate despre descenden a
animalelor în cauz ă şi comenta gre şeli şi succese ale
creşterii.
— Creştem în continuare rasa pur ă Welsh Mountain
şi o încrucişăm cu rasa Cheviot – rezult ă un amestec
perfect. Amândouă rasele sunt down type. La rasa
Welsh Mountain se pot toarce 36 p ână la 48 de suluri
dintr-o livr ă de lână, la rasa Cheviot 48 p ână la 56 de
suluri. Se completeaz ă. Calitate l ânii este uniform ă, pe
când lucrul cu rasa Merinos nu este at ât de ideal.
Spunem totdeauna acest lucru acelor oameni, care vor
să cumpere oi Welsh Mountain de ras ă pură, dar cei
mai mul i se cred mai de ştep i. Oile Merinos livreaz ă
„fine wool” – lână fină, din care rezultă 60 până la 70 de
suluri dintr-o livr ă. Foarte frumos, dar nu pot fi
crescute ca ras ă pură aici, nu sunt destul de robuste. Şi
combinate cu alte rase nu rezult ă ceva de calitate
constantă.
George în elegea doar jum ătate din cele spuse, dar
era suficient de impresionat – ba chiar mai mult c ând
ajunseră la poalele podi şului, unde p ăşteau berbecii

strânserîn
tineri libertate.
ă mai C âiniilaolalt
întâi turma ciob ăăne şti ai ăGwyneirei
, separar apoi cele
două animale vândute – pe care Gwyneira le recunoscu
de la prima vedere - și le înso iră linişti i la vale. Gwyn
îşi inu iapa şi merse în ritmul oilor. George se folosi de
prilej, pentru a scăpa în sfârşit de tema „oilor” şi a pune
o întrebare care îi stătea mult mai mult pe inimă.
— La Christchurch mi s-a spus c ă o cunoa şte i pe
Helen O’Keefe… se interes ă el precaut – şi ob inu
imediat o a doua întâlnire cu st ăpâna de la Kiward
Station.
Îi va spune lui Gerald c ă a doua zi doreşte să meargă
la Haldon şi Gwyneira îl va înso i pe o parte din drum,
pentru a o duce pe Fleur la şcoala lui Helen. De fapt o
va urma până la ferma familiei O’Keefe.
George sim i că inima îi bătea în gât. Mâine o va
revedea pe Helen!

Dacă Helen ar fi trebuit s ă-şi descrie via a dus ă în


ultimii ani – cinstit şi fără înfrumuse ările cu care se
consola şi cu care spera s ă îi impresioneaz ă pe cititorii
scrisorilor ei, trimise în Anglia – ar fi ales cuv ântul
„supravie uire”.
Dacă la sosirea ei ferma lui Howard p ărea s ă fie o
întreprindere foarte promi ătoare, începând cu na şterea
lui Ruben, treburile mergeau în declin. Ce-i drept,
creştea num ărul oilor de pr ăsilă, dar calitatea l ânii
părea s ă scadă, iar pierderile din prim ăvară fuseseră
zdrobitoare. Apoi, având în vedere rezultatele ob inute

de Gerald, Howard încercă şi el creşterea bovinelor.


— O nebunie! comenta Gwyneira fa ă de Helen.
Vitelor le trebuie mult mai mult ă iarbă şi nutre pentru
iarnă, dec ât oilor, explic ă ea. La Kiward Station aceasta
nu reprezint ă o problem ă. Chiar cu p ământul care a
fost des elenit am putea hrăni de două ori mai multe oi.
Dar pământul vostru este s ărac, este situat la mai mare
înăl ime. Acolo nu creşte atât de multă iarbă, abia pute i
hrăni oile. Dar apoi vitele! Este o situa ie far ă speran ă.
A i putea face o încercare cu capre. Dar cel mai bine ar
fi să vinde i toate animalele care se afl ă aici şi să
începe i de la început cu c âteva oi de ras ă bună. Să
merge i pe calitate, nu pe cantitate!
Helen, pentru care o oaie era doar o oaie, trebui s ă
asculte prelegeri despre rase şi încrucişări şi, dac ă la
început asculta mai mult plictisit ă, începu s ă
urmărească din ce în ce mai atentă de câte ori Gwyneira
dădea explica ii. Dac ă era s ă o cread ă pe prietena ei, la
cumpărarea oilor sale, Howard c ăzuse victimă unor
comercian i destul de dubio şi – sau pur şi simplu nu
voise s ă cheltuie bani. În orice caz, oile sale erau ni şte
corcituri îndrăzne e şi nu se putea ob ine de la ele o
lână de calitate uniform ă. Indiferent de c ât de atent se
selecta nutre ul şi se organiza păşunatul.
— Se vede şi dup ă culoare, Helen! explică Gwyneira.
Fiecare arat ă diferit. Pe c ând oile noastre seam ănă una
alteia ca ni şte ou ă între ele. A şa trebuie s ă fie, atunci
po i vinde cantită i mari de lână de bună calitate şi ob ii
un pre bun.
Helen în elese aceste probleme şi încercase deja cu
multă pruden ă să-l influen eze pe Howard. Dar el se

dovedi
chiar o foarte pu inladeschis
puse aspru de ă de
punct fa propunerile
îndat ă ce începuei. Ba

vorbească despre a şa ceva. Nu putea s ă suporte de loc
critica – ceea ce nu-i aduse prieteni nici printre
crescătorii de animale, nici printre negustorii de l ână. În
final se certase cu aproape to ii – în afar ă de răbdătorul
Peter Brewster, care e drept c ă nu-i d ădea un pre de
vârf pentru l âna lui de calitatea a treia, dar m ăcar o
cumpăra. Helen nici nu îndrăzni s ă se gândească ce se
va întâmpla dac ă Brewster va pleca într-adevăr la
Otago. Atunci vor depinde de succesorul lui şi nu se
putea a ştepta la un comportament diplomatic din
partea lui Howard. Cu toate acestea, oare va ar ăta noul
comerciant în elegere sau le va evita ferma?
În orice caz, de pe acum familia trăia de la mână până
la gur ă şi fără ajutorul membrilor tribului maori, care le
dădeau tot timpul elevilor s ă ducă vânat, pe şte sau
legume, pentru a pl ăti astfel orele de şcoală, Helen
adesea nu ar fi ştiut ce s ă pună pe mas ă. În niciun caz
nu se putea g ândi la un ajutor la grajd sau în
gospodărie – dimpotrivă, Howard o punea pe Helen tot
mai des s ă-l ajute la muncile de la ferm ă, fiindc ă nu-şi
putea permite nici măcar un ajutor maori. Iar Helen, de
cele mai multe ori, nu f ăcea fa ă şi Howard o certa
aspru dac ă la fătarea mieilor roşea în loc s ă ajute, iar la
tăiatul oilor izbucnea în plâns.
— Nu te mai da a şa! o apostrofa el şi o sili s ă
privească şi să pună mâna.
Helen încercă să înghită sila şi teama şi, cu un dispre
de moarte, făcu ceea ce i se cerea. Dar nu putea suporta,
dacă îl trata şi pe fiul ei astfel, ori asta se întâmpla din

ce în ce mai
să creasc ă şi des. Howard
să devin abia putea
ă „folositor”, deaşişera
tepta
deca ăiatul
pebacum
de văzut c ă nici Ruben nu era potrivit pentru munca la
fermă. Copilul îi sem ăna oarecum lui Howard ca
înfă işare – era mare, cu bucle pline, întunecate, şi va fi
cu siguran ă un fl ăcău puternic. Dar ochii cenu şii,
visători, îi moştenise de la mama lui şi nici firea lui
Ruben nu se potrivea cu duritatea muncii de la ferm ă.
Băiatul era toat ă mândria lui Helen: prietenos,
curtenitor şi plăcut în societate, pe deasupra foc de
inteligent. La cei cinci ani ai lui, ştia deja să citească bine
şi înghi ea chiar şi volume groase, ca Robin Hood sau
Ivanhoe. Îi uluia pe cei de la şcoală, rezolvând probleme
de matematic ă pentru elevii de doisprezece sau
treisprezece ani şi vorbea, desigur, fluent maori. Dar nu
se descurca la lucrul de m ână; chiar şi micu a Fleur era
mai iscusită, făcând s ăge i pentru arcurile confec ionate
şi trăgându-le în jocul de-a Robin-Hood.
Dar Ruben era gata s ă ajute. Dacă Helen îl ruga ceva,
îşi dădea toat ă silin a să ducă la bun sf ârşit ceea ce
fusese rugat. Dar tonul aspru a lui Howard îl speria, iar
poveştile s ângeroase pe care i le povestea tat ăl său îl
înspăimântau. De aceea, rela ia dintre Ruben şi Howard
se strica an de an – şi Helen prevedea deja un dezastru
similar, ca cel între Gerald şi Lucas la Kiward Station.
Dar din p ăcate far ă averea care îi va da posibilitatea lui
Lucas să angajeze un administrator destoinic.
Când Helen se gândea la toate acestea, uneori îi părea
rău că nu era binecuv ântată cu mai mul i copii. Ce-i
drept, c ândva, dup ă naşterea lui Ruben, Howard
reluase vizitele la ea, dar nu mai r ămase gravidă. Poate

ă de vinnuă se
cHoward v âculca
eramai rsta lui Helen
cu ea at âtsau ca înă
poate fiindc
de regulat,
primul an de c ăsnicie. Neplăcerea evidentă a lui Helen,
prezen a copilului în dormitor şi consumul crescut de
alcool a lui Howard nu erau prea stimulative. Howard
căuta s ă se distreze mult mai des la masa de joc în
pubul din Haldon dec ât în patul so iei sale. Helen nici
nu dorea s ă ştie dac ă acolo existau şi femei, dacă vreun
câştig la joc nu sfârşea în buzunarele vreunei târfe.
Astăzi însă era o zi bun ă. Howard rămăsese ieri treaz
şi plecase diminea a devreme în mun i, înainte de a
cădea roua şi a se face zi, pentru a vedea de oile
gestante. Helen mulsese vacile, Ruben adunase ouăle şi
imediat vor veni copiii maori la şcoală. Helen spera c ă
va veni în vizit ă şi Gwyneira. Fleurette se va smiorc ăi
dacă iar nu va avea voie s ă vină la şcoală – de fapt era
încă prea mic ă, dar ardea de ner ăbdare să înve e să
citească şi să nu mai trebuiasc ă să i se citeasc ă, fiind
astfel legat ă de ner ăbdarea mamei ei. În privin a
aceasta, tatăl ei avea mai mult ă răbdare, dar căr ile sale
nu îi plăceau lui Fleur. Nu voia s ă ştie nimic de feti e
mici, cumin i, care s ărăceau şi ajungeau într-o stare
nefericită şi scăpau de acolo doar prin noroc sau
întâmplare. Ea probabil că ar fi aprins mai degrabă casa
scârboaselor de mame vitrege, p ărin ilor adoptivi sau
vrăjitoarelor decât să le facă focul! îi plăcea mai degrabă
să citească despre Robin Hood şi camarazii s ăi sau s ă
meargă cu Guliver în călătorie. Helen zâmbi, gândindu-
se la mica persoan ă furtunoasă. Părea de necrezut ca
liniştitul Lucas Warden să fie tatăl ei.
George Greenwood avea junghiuri de la drumul

parcurs în vitez ăde


aceasta normelor . Gwyneira
conduit ă şse conformase
i pusese s ă i se de data
înhame
calul. Eleganta iapă Igraine trase dogcartul cu elan; ar fi
putut s ă câştige orice concurs de atelaje. Calul luat cu
chirie de George nu putea s ă-i ină isonul dec ât
mergând din timp în timp la galop, dar se str ăduia din
răsputeri şi îl scutură pe George destul de tare. În plus,
Gwyneira avea chef de p ălăvrăgeală şi îi divulgă multe
despre Howard şi Helen O’Keefe, ceea ce îl interesa
mult pe George. De aceea încercă să ină pasul cu ea,
chiar dacă îl dureau toate cele.
Nu departe de ferm ă însă, Gwyn îşi struni calul. Nu
voia să calce pe vreunul din copiii maori, care veneau la
şcoală. Şi nici micului t âlhar de drumul mare, care îi
aştepta imediat dup ă trecerea r âului, nu trebuia s ă i se
întâmple ceva. Gwyneira p ăru că se aşteptase la a şa
ceva, dar George era de-a dreptul speriat c ând micul
băiat cu bucle închise, cu fa a mânjită în verde, ie şi din
tufiş, inând în mână un arc şi săge i.
— Stai! Ce c ăuta i aici, în pădurile mele? Cum v ă
numi i şi ce vre i!
Gwyneira râse.
— Dar m ă cunoaşte i, st ăpâne Robin! declar ă ea.
Uita i-vă la mine! Nu sunt eu dama de companie a lui
lady Fleurette, doamna inimii voastre?
— Nu este adev ărat! Eu sunt Little John! strig ă Fleur.
Iar el este un mesager al reginei! Ar ătă spre George.
Vine de la Londra!
— Vă trimite bunul nostru rege Inim ă de Leu? Sau
veni i de la John, tr ădătorul? se interes ă Ruben
suspicios. Sau poate de la regina Eleanor, aduc ând

comoara pentru
— Exact! a-lGeorge
spuse elibera cu
pe importan
rege? ă. Micu ul era
prea nostim în deghizarea sa ca ho şi spun ând
asemenea cuvinte alese. Şi trebuie s ă plec ast ăzi mai
departe, spre Ţara Sf ântă. Vre i să mă lăsa i să trec?
Sire…
— Ruben! declară micu ul. Ruben Hood, la dispozi ia
dumneavoastră!
Fleur sări din dogcart.
— Nu are niciun fel de comoară! îl p ârî ea. Vrea doar
să o viziteze pe mama ta. Dar chiar vine de la Londra!
Gwyneira pomi din nou. Copiii vor g ăsi şi singuri
ferma.
— Era Ruben, îi explic ă ea lui George. Fiul lui Helen.
Un copil dezghe at, nu-i aşa?
George aprobă din cap. În ceea ce prive şte acest
lucru, ea a procedat bine, îi trecu prin cap. Avea iar ăşi
în fa a ochilor dup ă-amiaza aceea de un plictis f ără de
sfârşit cu fratele lui, William, pe care nu-l putea ajuta
nimeni, după-amiaza c ând Helen luase decizia. Dar
înainte de a putea spune ceva, ap ăru în fa a ochilor
ferma familiei O’Keefe. La vederea ei, George fu la fel
de îngrozit ca Helen în urmă cu şase ani. Mai ales că nu
mai era o construc ie nou ă, ci ar ăta primele semne de
paragină.
— Nu a şa şi-a închipuit ea via a de aici, spuse el
încet..
Gwyneira opri dogcartul în fa a fermei şi desh ămă
iapa. În acest timp, George se uit ă împrejur şi remarc ă
grajdurile mici, rare, vacile slabe şi cat ârul care trecuse
de mult de cei mai buni ani. V ăzu fântâna din curte –

evident
casă c ă Helen trebuia s ă-şi care apa cu g ăleata în
— Şi butucul de t ăiat lemnele pentru foc. Oare
stăpânul casei asigura proviziile de lemne pentru foc?
Sau Helen trebuia s ă pună mâna pe secure dac ă voia să
fie cald în casă?
— Veni i, şcoala este pe partea cealalt ă, îi întrerupse
Gwyneira gândurile şi merse dup ă col ul casei din
bârne. Trebuie s ă mergem o por iune prin tuf ăriş.
Maorii au ridicat câteva colibe în pădurice, între casa lui
Helen şi satul lor. Dar nu se v ăd de aici, de la cas ă –
Howard nu dore şte să aibă copiii prea aproape de el.
Oricum nu-i place toat ă afacerea aceasta cu şcoala. Ar
prefera s ă aibă mai mult ajutor la ferm ă. Dar totu şi aşa
este mai bine. C ând Howard are urgent nevoie de
cineva, Helen îi trimite pe unul din b ăie ii cei mari.
Sunt mult mai adecva i pentru muncă.
George putea s ă-şi imagineze acest lucru. La rigoare,
şHelen
i-o mai putea închipui pe Helen la munca din casă. Dar
la castrarea mieilor sau ajut ând la f ătat?
Niciodată!
Cărarea spre p ădurice era des umblat ă, dar George
vedea şi aici semnele pentru starea trist ă a fermei.
Câ iva berbeci şi oi gestante se aflau în arc, dar toate
animalele erau într-o stare proastă – slabe, cu lâna lipită
şi murdară. Gardurile erau ne între inute, s ârma era
prost întinsă iar por ile at ârnau str âmb în canaturi. Nu
se putea compara cu ferma familiei Beasley sau chiar
Kiward Station. Totul era mai mult decât dezolant.
Din pădurice se auzeau râsete de copii. Atmosfera de
acolo părea să fie bună.

— La început,
Dumnezeu citi o şvoce
făcu cerul i păm ântul, răăngi
cristalin cu un accent vesel,
şi papa.
Gwyneira îi zâmbi lui George.
— Helen se lupt ă iar cu versiunea maori a facerii
lumii, observ ă ea. Este destul de deosebit ă, dar acum
copiii o povestesc m ăcar în aşa fel, încât Helen s ă nu
roşească.
Pe când se povestea cu bun ă dispozi ie şi fără
prejudecă i despre zeii maori, înseta i de amor, George
privi printre crengi în colibele deschise, acoperite cu
frunze de palmier. Copiii şedeau pe jos şi ascultau
povestirea feti ei, care citea întâmplările din prima zi a
Facerii Lumii. Apoi veni la r ând urm ătorul copil. Şi
acum George o v ăzu şi pe Helen. St ătea la un pupitru
improvizat, la marginea scenei, dreapt ă şi supl ă, exact
cum şi-o amintea el. Rochia îi era purtat ă, dar curat ă şi
închisă până sus – cel pu in în aceast ă privin ă era
guvernanta corectă şi stăpână pe sine, pe care o avea în
minte. Inima bătea de să-i spargă pieptul, când strigă pe
un alt elev şi întoarse spre George capul. Helen…
pentru George, ea era tot frumoas ă şi va r ămâne
totdeauna aşa, indiferent de cum se va schimba şi
indiferent de c ât de în vârstă părea s ă fie. Acest din
urmă aspect îl sperie. Helen Davemport O’Keefe
îmbătrânise vizibil în ultimii ani. Soarele, care îi
bronzase tenul îngrijit, alb, nu îi era propice. În plus,
fa a ei odinioară palidă, părea acum mai ascu ită, parc ă
rănită. Doar p ărul era în continuare de un castaniu
strălucitor. Îl purta împletit într-o coad ă groasă, lung ă,
care îi cădea pe spate. Se desprinseser ă câteva şuvi e,
iar Helen, f ără s ă le dea prea mare aten ie, le îndepărtă

de pe fa şăi ;cu
William glumea
el, dupcu eleviiconstat
ă cum mai des dec âinvidios.
ă George t atunci cu
În
general, Helen p ărea mai pu in strict ă decât înainte,
orele cu copiii maori păreau să-i placă. Era evident că şi
micul ei „st ăpân” Ruben îi pria. Ruben şi Fleurette
tocmai intrau pe furi ş. Întârziaseră la lec ie, dar sperau
că Helen nu va observa. Era desigur o speran ă deşartă.
Helen întrerupse lec ia după a treia zi a Facerii Lumii.
— Fleurette Warden. Îmi pare bine, s ă te văd. Dar nu
crezi c ă o lady spune politicos „bun ă ziua”, c ând i se
alătură unei adunări. Iar tu,
Ruben O’Keefe – i-e rău, sau de ce e şti at ât de verde
la fa ă? Fugi repede la f ântână şi spal ă-te pentru ca s ă
ară i ca un gentleman. Unde este mama ta, Fleur? Sau ai
venit iar cu domnul Mckenzie?
Fleur încercă să nege d ând din cap şi în acela şi timp
să aprobe cu importan ă.
— Mama este la fermă cu domnul… ceva cu Wood…
spuse ea. Dar eu am alergat repede încoace, fiindcă
credeam c ă citi i mai departe povestea. Povestea
noastră, nu vechea prostie despre răngi şi papa.
Helen ridică ochii spre cer.
— Fleur, povestea Facerii Lumii nu poate fi ascultat ă
de destul de multe ori! Şi avem aici c â iva copii care nu
o cunosc, cel pu in nu versiunea cre ştină. Aşează-te şi
ascultă. Să vedem ce mai urmează…
Helen voia să strige următorul copil, dar Fleur tocmai
îşi descoperise mama.
— Acolo sunt mama şi domnul…
Helen privi printre crengi – şi păru că împietreşte
când îl recunoscu pe George Greenwood. Mai întâi păli

pu in, pentru
Sperietur ă? Rucaşine? s ă sespera
apoiGeorge înroşseasc
ă fieă. înEra bucurie?
mare parte
bucurie. Zâmbi.
Helen îşi strânse distrată căr ile.
— Rongo… Privirea ei trecu peste copiii aduna i
acolo şi se fix ă asupra unei fete mai mari, care p ână
acum nu urm ărise prea atent ă lec ia. Se pare c ă se
număra printre acei copii care cuno şteau povestea
facerii Lumii. Fata preferase s ă răsfoiască noua carte pe
care şi Fleur o g ăsea mult mai interesant ă. Rongo,
trebuie s ă v ă las c âteva minute singuri, am un oaspete.
Ai vrea s ă preiei tu conducerea lec iei? Fii atentă, copiii
să citească corect şi să nu povestească orice şi să nu sară
peste niciun cuvânt.
Rongo Rongo încuviin ă din cap şi se scul ă în
picioare. Av ând sentimentul importan ei sale ca
învă ătoare ajutătoare, se a şeză la pupitru şi strig ă
numele unei fete.
Pe când aceasta se chinuia s ă citească întâmplările
celei de a patra zi a Facerii Lumii, Helen merse pe
partea cealaltă, la Gwyn şi George. Întocmai ca pe
timpuri, George îi admir ă inuta. Orice alt ă femeie ar fi
încercat acum repede s ă-şi aranjeze p ărul, s ă-şi
netezească rochia sau orice altceva i-ar fi venit în minte
pentru a se aranja pu in. Helen nu f ăcu nimic din toate
astea. Veni lini ştită şi dreapt ă spre vizitator şi îi întinse
mâna.
— George Greenwood! Cât mă bucur să vă văd!
Lui George îi radia toat ă fa a şi deodat ă arăta iar ăşi
atât de plin de speran e şi silitor ca la v ârsta de
şaisprezece ani..
— M-a Nu
bucuros. i recunoscut,
a i uitat. domni şoară Helen! spuse el
Helen roşi pu in. Sesizase c ă George spusese „a i
uitat” şi nu „m-a i uitat”. Se referea la promisiunea lui
de atunci, la dragostea nebunească a flăcăului de atunci
şi la încercarea lui disperat ă de a o împiedica s ă plece
spre a-şi face o via ă nouă.
— Cum a ş putea s ă vă uit, George? spuse ea
prietenoasă. A i fost unul din cei mai promi ători elevi
ai mei. Şi acum v ă împlini i dorin a de a c ălători prin
toată lumea.
— Nu chiar toat ă lumea, domni şoară Helen… sau
trebuie să spun doamna O’Keefe?
George o privi cu vechea obrăznicie în ochi.
Helen ridică din umeri.
— To i îmi spun „domnişoară Helen”.
— Domnul Greenwood se află aici, pentru a deschide
la Christchurch o filial ă a întreprinderii sale, explic ă
Gwyneira. Va prelua comer ul cu l ână de la Peter
Brewster, când familia Brewster se va muta la Otago…
Helen z âmbi pu in chinuit. Nu ştia dac ă acest lucru
va fi bine sau rău pentru Howard.
— Este… bine, spuse ea, ezitând. Iar acum sunte i aici
pentru a v ă cunoaşte clien ii? Howard va veni abia
seara acasă…
George zâmbi obraznic.
— Sunt aici în primul r ând pentru a v ă revedea,
domnişoară Helen. Domnul Howard poate a ştepta. V-
am spus deja atunci, dar nu a i vrut să auzi i.
— George, ar trebui… chiar a şa! Vechea voce a
guvernantei. George se a ştepta la un „E şti

impertinent!”,
În schimb p ădar
ru cHelen se ab fiindc
ă se sperie inu. ă îl tutuise. George
se întrebă dacă asta avea de a face cu prezentarea pe
care o f ăcuse Gwyneira. Se temea oare Helen de noul
achizitor de l ână? Ar fi avut de ce, dac ă George ar fi
ascultat ce se spunea…
— Cum îi merge familiei, George? încercă Helen s ă
converseze. Aş vrea s ă vorbim mai am ănun it, dar
copiii au venit de la cinci kilometri distan ă, pentru a
participa la ore şi nu pot s ă-i dezam ăgesc. Pute i
aştepta?
George aprobă surâzând.
— Şti i că pot s ă aştept, domni şoară Helen. Iar ăşi o
aluzie. Şi mi-au pl ăcut totdeauna orele dumneavoastră.
Aş putea lua parte?
Helen păru că se relaxează.
— Educa ia nu i-a d ăunat încă nimănui, spuse ea.
Aşeza i-vă aici.
Copiii maori, mira i, îi făcură loc c ând George se
aşeză pe jos, între ei. Helen le explic ă în limba englez ă
şi în maori c ă este un fost elev din dep ărtata Anglie şi
că a avut cel mai lung drum de parcurs p ână la şcoală.
Copiii r âseră şi George remarc ă din nou c ât de mult se
schimbase stilul de predare al lui Helen. Pe vremuri,
făcea mult mai rar glume.
Copiii îl salutar ă pe noul elev pe limba lor şi George
învă ă primele cuvinte în limba maori. După oră, ştia să
citească primul paragraf al Facerii Lumii, copii
corectându-l r âzând. Apoi, elevilor mai mari le era
permis s ă-i pun ă întrebări şi George le povesti despre
anii s ăi de şcoală – mai întâi cu Helen, acas ă la Londra,

apoi
— laCecolegiul
i-a pl ădin Oxford.
cut mai mult? îl întrebă cu îndrăzneală
unul din băie ii mai mari.
Helen îl numea Reti, iar el vorbea foarte bine engleza.
Orele domni şoarei Helen, desigur. C ând vremea era
frumoasă, stăteam afar ă, exact ca aici. Iar mama mea
insista ca domnişoara Helen să joace cu noi crochet, dar
ea n-a ştiut să joace niciodată şi a pierdut mereu.
Îi făcu lui Helen cu ochiul.
Reti păru surprins.
— Când a venit aici, nu ştia nici s ă mulgă vaca,
divulgă el. Ce este crochetul, domnule George? Trebuie
să ştii a şa ceva dac ă vrei s ă lucrezi la Christchurch?
Vreau să lucrez la englezi şi să mă îmbogă esc.
George înregistră atent aceast ă remarcă. Va trebui s ă
vorbească cu Helen despre acest b ăiat promi ător. Un
maori care vorbea perfect cele dou ă limbi, putea fi
desigur folositor firmei Greenwood Enterprises.
— Dacă vrei s ă fi considerat gentleman şi vrei s ă
cunoşti o lady, ar trebui s ă joci cel pu in într-atât de
bine crochet, ca să po i pierde f ără să trebuiască să te
ruşinezi.

Helen îşi dădu ochii peste cap. Gwyneira remarc ă ce


tânără părea deodată.
— Po i să ne înve i? întrebă Rongo Rongo. Desigur că
şi o lady trebuie să cunoască acest joc.
— Neapărat! r ăspunse George serios. Dar nu ştiu
dacă am suficient timp. Eu…
— Eu vă pot învă a crochet! se amestec ă Gwyneira.
Jocul era o şansă nesperată de a o elibera pe Helen mai

devreme de şla
şi socotitul ore.face
i am s ă termin
Ce arînfischimb ăm şast
crose ăzi cu
i por cititul
i? Eu vă
arăt cum se face, iar domni şoara Helen are timp s ă se
ocupe de oaspetele ei. Desigur că vrea să-i arate ferma.
Helen şi George îi aruncar ă o privire recunoscătoare.
Ce-i drept, Helen se îndoia c ă Gwyn, pe c ând era fat ă,
s-ar fi interesat prea mult de acest joc lent, dar cu
siguran ă că se pricepea mai bine la el dec ât Helen şi
George la un loc.
— Deci ne trebuie o minge… Nu, nu a şa o minge
mare, Ruben, una mai mic ă… Da, putem lua şi piatra
aceea. Şi por i mici… bună idee să le împletim, Tani.
Copiii participau cu ardoare, pe c ând Helen şi
George se îndepărtară. Helen îl conduse pe acela şi
drum înapoi spre casă, pe care venise el cu Gwyneira.
Starea în care se găsea ferma îi era penibilă lui Helen.
— So ul meu nu a avut încă timp după trecerea iernii
să repare ocolurile, se scuz ă ea, c ând trecur ă pe lângă
izlazul îngrădit. Avem multe animale în mun i,
răspândite pe p ăşuni, iar acum, prim ăvara, se tot nasc
miei…
George nu coment ă aceste lucruri, de şi ştia c ât de
blânde erau iernile în Noua Zeeland ă. Howard ar fi
putut s ă repare f ără nicio problem ă ocolurile şi în
timpul iernii.
Ştia şi Helen acest lucru. T ăcu pu in, apoi se întoarse
spre el.
— Oh, George, mi-e at ât de ru şine! Ce ve i crede
despre mine după cele v ăzute aici în compara ie cu cele
scrise de mine în scrisori…
Expresia de pe fa a ei îi strânse inima lui George.

— Nu
spuse înând.
el bl elegAm
ce vre i săclspune
v ăzut ădirea i,unei
domni şoară nu
ferme… Helen,
este
mare, nici luxoas ă, dar construit ă solid şi amenajat ă cu
multă dragoste. Iar animalele nu arat ă, ce-i drept, gata
să fie premiate, dar sunt hr ănite şi vacile sunt mulse.
Clipi din ochi. Iar cat ârul pare pur şi simplu c ă vă
iubeşte!
Nepumuk scoase obi şnuitul s ău răget puternic c ând
Helen trecu pe lângă arcul lui.
— Desigur că îl voi cunoaşte pe so ul dumneavoastră
ca un gentleman, care se str ăduieşte din r ăsputeri s ă-şi
hrănească ca lumea familia şi să-şi administreze
exemplar ferma. Nu vă face i griji, domnişoară Helen.
Helen îl privi fară să-l creadă. Apoi zâmbi.
— Purta i ochelari cu lentile roz, George!
El ridică din umeri.
— Mă face i să fiu fericit, domni şoară Helen. Ori
unde vă afla i, pot vedea doar lucruri bune şi frumoase.
Helen se îmbujoră ca para focului.
— George, vă rog. Ar fi trebuit să treacă…
George zâmbi obraznic. Trecuse? într-un anumit sens
da, nu putea s ă nege. Inima îi bătuse mai tare c ând o
revăzuse pe Helen; se bucura s ă o vad ă, să-i aud ă
vocea, să-i observe ve şnicul balans între ceea ce se
cuvine şi originalitate. Dar nu mai lupta împotriva
dorului permanent, închipuindu-şi că o sărută şi face
dragoste cu ea. Asta apar inea trecutului. Pentru femeia
care se afla acum în fa a lui sim ea cel mult o vag ă
duioşie. Oare a şa s-ar fi întâmplat şi dac ă atunci nu l-ar
fi refuzat? Pasiunea s-ar fi transformat în prietenie şi
sim de responsabilitate? Poate chiar înainte de a- şi fi

terminat oare şicu


studiile
fi căsătorit de ea,
a sesau ar fic ăssperat
fi putut ători cucaea? Şi s-ar
iubirea
arzătoare să se aprindă fa ă de o altă femeie?
George nu ar fi putut r ăspunde ferm la niciuna din
aceste întrebări – în afară de ultima.
— Dacă spun pentru totdeauna, a şa şi gândesc. Dar
nu o s ă vă mai supăr cu asta. Doar nu ve i fugi cu mine,
nu-i aşa?
Vechiul zâmbet obraznic.
Helen scutur ă din cap şi îi dădu lui Nepumuk un
morcov.
— Nu aş putea să părăsesc niciodată catârul glumi ea
cu lacrimi în ochi. George era a şa de scump şi de
nevinovat. Cât de fericită o va face pe fata care va putea
să-i ia promisiunea în serios!
— Dar intra i, povesti i-m