Sarah Lark

Colectie
Saga
In Tara Norului Alb

In Tara Norului Alb / 1

Cantecul maorilor / 708
Strigatul pasarii kiwi / 1384
1
 Sarah Lark
În țara norului alb
Traducere din limba germană
ILDICO SCHAFFHAUSER

Editura RAO
2007

2
 PARTEA ÎNTÂI
Londra, Powys, Christchurch
1852
1

Biserica anglicană din Christchurch, Noua Zeelandă, caută tinere

oneste, pricepute în menaj și în creșterea copiilor, care să fie interesate în
contractarea unei căsătorii creștine cu membri ai comunității noastre,
înstăriți și cu renume bun, bine situați.

Privirea lui Helen poposi pentru scurt timp asupra acestui anunț
obscur de pe ultima pagină a foii bisericești. Învățătoarea trecuse
repede peste ziar, în timp ce elevii ei se îndeletniceau în tăcere cu un
exercițiu de gramatică. Helen ar fi preferat să citească o carte, dar
întrebările continue ale lui William o împiedicau să se concentreze.
Acum, din nou, capul cu păr șaten, cârlionțat, al tânărului în vârstă
de unsprezece ani se ridică de pe lucrare.
— Miss Davenport, în pasajul al treilea scriem ca sau că?
Suspinând, Helen puse lectura deoparte și îi explică pentru a
cin’șpea oară în această săptămână diferența dintre propoziția
relativă și cea conjunctivă. William, fiul mai tânăr al stăpânului ei,
Robert Greenwood, era un copil drăguț, dar nu tocmai înzestrat
intelectual. La fiecare lecție avea nevoie de ajutor, uita explicațiile
lui Helen mai repede decât i le putea da aceasta și se pricepea de
fapt doar la a privi impresionant de neajutorat și a-i prinde pe adulți
în mreje cu vocea lui dulce, de sopran. Lucinda, mama lui William,
îi cădea tot timpul în plasă. Dacă băiatul se lipea de ea și propunea o

3
mică acțiune comună oarecare, Lucinda, în mod regulat, suspenda
toate orele de meditații fixate de Helen. Din această cauză, William
nu putea citi nici astăzi fluent și până și niște reguli simple de
ortografie îl depășeau fără nicio speranță. Nici nu putea fi vorba ca
băiatul să frecventeze un colegiu precum Eaton sau Oxford, după
cum visa tatăl său.
George, fratele mai mare a lui William, în vârstă de șaisprezece
ani, nici nu-și mai dădea osteneala să arate înțelegere. El își dădu
într-un mod elocvent ochii peste cap și indică un pasaj din manual,
care cuprindea drept exemplu exact propoziția la care William
migălea de o jumătate de oră. George, un flăcău lălâu, înalt,
terminase deja traducerea din limba latină. El lucra întotdeauna
repede, chiar dacă nu lipsit de greșeli; materiile clasice îl plictiseau.
George de-abia putea aștepta să intre în firma de export-import a
tatălui său. El visa la călătorii în țări îndepărtate și expediții spre
noile piețe din colonii, piețe care pe timpul reginei Victoria se
deschideau aproape la fiecare oră. Fără niciun dubiu, George se
născuse spre a fi comerciant. Dădea dovadă de acum de abilitate în
tratative și știa să-și folosească cu scop precis destul de însemnatul
său șarm. Câteodată reușea s-o aburească până și pe Helen pentru a
reduce durata lecțiilor. O astfel de încercare făcu și astăzi, după ce
William înțelesese, în sfârșit, despre ce este vorba - sau, cel puțin, de
unde putea să copieze rezolvarea problemei. Helen luă caietul lui
George, pentru a controla lecția, dar băiatul îndepărtă caietul într-
un mod provocator.
— Oh, miss Davemport, chiar vreți să mai treceți o dată peste
toate acestea? Ziua este mult prea frumoasă pentru a învăța! mai
bine am juca o rundă de crochet... Ar trebui să vă îmbunătățiți
tehnica. Altfel, la sărbătoarea din grădină, veți sta iar pe margine și
niciunul dintre tinerii domni nu vă va acorda atenție. Astfel nu veți
avea noroc de o căsătorie cu un conte și veți fi nevoită să vă ocupați
până la sfârșitul zilelor dumneavoastră cu educația unor cazuri
4
lipsite de speranță, ca cel a lui Willy.
Helen își dădu ochii peste cap, aruncă o privire pe fereastră și, la
vederea norilor întunecați, se încruntă.
— Bună idee, George, dar vin nori de ploaie. Până o să strângem
toate aici să ieșim în grădină, norii se vor scutura chiar deasupra
capului nostru și aceasta nu mă va face mai atrăgătoare pentru
domnii nobili. Dar cum ai ajuns tu la ideea că eu aș avea asemenea
intenții?
Helen încercă să afișeze o mină pronunțat dezinteresată. Se
pricepea foarte bine la acest lucru. Dacă lucrai ca guvernantă într-o
familie londoneză din pătura superioară, învățai mai întâi să-ți
stăpânești mimica. Rolul lui Helen în cadrul familiei Greenwood nu
era nici cel de membru al familiei, nici cel de simplă angajată. Ea
participa la mesele luate în comun și adesea și la petrecerea
timpului liber al familiei, dar se ferea să-și exprime o părere fără să
fi fost întrebată sau să se comporte în vreun fel care să atragă
atenția. De aceea nici nu putea fi vorba ca la o petrecere în grădină,
Helen să se amestece fără griji printre oaspeții mai tineri.
Dimpotrivă, ea se ținea deoparte, sporovăia politicos cu doamnele și
își supraveghea fără ostentație elevii. Bineînțeles că privirile ei
treceau ocazional peste fețele oaspeților mai tineri, de sex bărbătesc,
și câteodată se deda la o scurtă visare romantică, iluzorie, în care se
plimba cu un viconte sau baronet chipeș prin parcul castelului. Dar
era imposibil ca George să fi observat acest lucru!
George ridică din umeri.
— Oricum, citiți anunțuri matrimoniale, spuse el obraznic și arătă
cu un rânjet împăciuitor către foaia bisericească. Helen se mustră pe
sine fiindcă lăsase foaia deschisă lângă pupitrul ei. Bineînțeles că
George, plictisindu-se în timp ce ea încerca să îl facă pe William să
înțeleagă tema, zărise ce scria în foaie.
— Și sunteți foarte drăguță, o linguși George. De ce nu v-ați
căsători cu un baronet?
5
 Helen își ridică ochii a dojană. Știa că ar fi trebuit să-l certe pe
George, dar era mai degrabă amuzată. Dacă flăcăul va continua
astfel, cel puțin la doamne va ajunge departe; lingușelile lui iscusite
vor fi apreciate și în lumea afacerilor. Dar îl vor ajuta oare la Eaton?
Helen se considera imună la asemenea complimente greoaie. Ea știa
că nu este frumoasă în sensul clasic. Trăsăturile ei erau regulate, dar
prea puțin remarcabile; gura era puțin prea îngustă, nasul prea
ascuțit și ochii ei liniștiți, cenușii priveau puțin prea sceptic și,
hotărât lucru, prea înțelept spre lumea înconjurătoare pentru a
putea trezi interesul unui tânăr monden bogat. Cel mai frumos
atribut al lui Helen era părul ei drept și mătăsos, care îi ajungea
până la șolduri și al cărui culoare brună bătea ușor spre roșcat.
Poate că ar fi putut atrage atenția cu el, dacă l-ar fi lăsat să fluture
liber în vânt, cum făceau unele fete la picnicurile și petrecerile în
grădină pe care le frecventase Helen, însoțind familia Greenwood.
În timpul plimbării cu admiratorii lor, cele mai curajoase dintre
tinerele doamne declarau uneori că le este prea cald și își scoteau
pălăria sau se prefăceau că vântul le smulge pălăria pe când erau
trecute de către un tânăr cu barca peste lacul din Hydepark. Atunci
își scuturau părul, îl eliberau ca din întâmplare de panglici și agrafe
și lăsau ca tinerii domni să le admire buclele.
Helen nu ar fi putut face niciodată un asemenea lucru. Ca fiică de
preot, fusese educată sever și purta părul împletit și prins de când
era fetiță. La aceasta se adăuga și faptul că a trebuit să se maturizeze
foarte devreme: mama ei murise când Helen avea doisprezece ani și
tatăl i-a încredințat, fiind fiica cea mai mare, conducerea
gospodăriei și educarea celor trei frați mai mici. Reverendul
Davemport nu se interesa de ceea ce se întâmpla în bucătărie și în
camera copiilor; îl interesau doar munca pentru parohia sa și
traducerea de texte religioase. Lui Helen îi acorda atenție doar dacă
i se alătura în aceste îndeletniciri - și numai prin evadarea în camera
de lucru a tatălui, situată sub acoperiș, putea Helen la rândul ei să
6
scape de agitația gălăgioasă din locuința familiei. Astfel a rezultat,
aproape de la sine, faptul că Helen citea Biblia în limba greacă pe
când frații ei se chinuiau să parcurgă primul abecedar. Cu scrierea
ei clară, frumoasă, ea transcria predicile tatălui ei și copia schițele
articolelor sale pentru foaia marii sale parohii din Liverpool. Nu
prea găsea timp pentru alte distracții. Pe când Susan, sora mai mică
a lui Helen, folosea bazarele de binefacere și picnicurile bisericești în
primul rând pentru a face cunoștință cu tinerii notabili din parohie,
Helen ajuta la vânzarea mărfurilor, cocea torturi și servea ceaiuri.
Rezultatul era de așteptat: Susan s-a căsătorit la șaptesprezece ani
cu fiul unui medic cunoscut, pe când Helen, după moartea tatălui
ei, a trebuit să se angajeze ca învățătoare particulară. Din venitul ei
îi ajuta pe cei doi frați în studiul dreptului și al medicinii.
Moștenirea rămasă de la tatăl lor nu era suficientă pentru a finanța
un studiu adecvat celor doi flăcăi, mai ales și fiindcă cei doi nu-și
prea dădeau silința să încheie repede studiile. Helen se gândi cu o
pornire de furie că fratele ei Simon iar a picat săptămâna trecută un
examen.
— Baronii se căsătoresc în mod normal cu baronese, îi răspunse
ea, puțin enervată, lui George. Și în ceea ce privește aceasta – arătă
spre foaia bisericească, am citit articolul, nu anunțul.
George renunță să răspundă, dar se hlizi cu subînțeles. Articolul
se referea la tratarea prin căldură a artritei. Desigur foarte interesant
pentru membrii mai în vârstă a parohiei, dar domnișoara
Davemport bineînțeles că nu suferea încă de dureri la încheieturi.
Oricum, profesoara sa își privi ceasul și ajunse la concluzia să
încheie orele de studiu de după-amiază. În mai puțin de o oră va fi
servită cina. Și, pe când lui George îi trebuiau doar cinci minute
pentru a se pieptăna și schimba pentru cină și nici lui Helen nu-i
trebuia mai mult timp, în cazul lui William era o procedură mai
îndelungată pentru a-l scoate din halatul de școală, plin de pete de
cerneală, și a-l îmbrăca într-un costum cu care să se poată arăta în
7
lume. Helen mulțumi cerului că nu era pedepsită să se ocupe de
felul în care apărea William în fața lumii. De aceasta se ocupa bona.
Tânăra guvernantă încheie ora cu considerații generale despre
importanța gramaticii, considerații pe care amândoi băieții le
ascultau doar cu jumătate de ureche. După aceea, William sări plin
de entuziasm în picioare, fără să mai acorde vreo privire caietelor și
cărților de școală.
— Trebuie să-i arăt lui mami ce am desenat, declară el, lăsând
astfel aranjarea lucrurilor în sarcina lui Helen.
Ea nu putea risca, făcându-l să se refugieze înecat în lacrimi la
mama lui și povestindu-i despre niște nedreptăți strigătoare la cer,
comise de educatoarea sa. George aruncă o privire pe desenul
stângaci, pe care mama lor îl va primi desigur imediat cu o explozie
de încântare, și dădu resemnat din umeri. Apoi își strânse repede
lucrurile înainte de a ieși și el. Helen observă că îi aruncă o privire
aproape miloasă. Se surprinse gândindu-se la remarca făcută
adineauri de George: „Dacă nu găsiți un bărbat, va trebui tot restul
vieții să vă necăjiți cu cazuri lipsite de speranță ca cel a lui Willy.”
Helen întinse mâna după foaia bisericească. De fapt voia să-o
arunce, dar se răzgândi. Aproape pe ascuns o băgă în geantă și o luă
cu sine în cameră.
Robert Greenwood nu avea mult timp pentru familia sa, dar cina
luată în comun cu soția și copiii era sfântă. Nu îl deranja prezența
tinerei guvernante. Dimpotrivă, găsea adesea că este palpitant să o
implice pe domnișoara Davemport în discuții și să afle părerea ei
despre probleme de importanță mondială, despre literatură și
muzică. Domnișoara Davemport se pricepea mult mai bine la aceste
lucruri decât soția lui, a cărei educație clasică lăsa mult de dorit.
Interesul Lucindei se limita la gospodărie, la divinizarea mezinului
ei și la munca în comitetele de femei ale diverselor organizații de
binefacere.
Și în seara aceasta, la intrarea lui Helen, Robert Greenwood
8
zâmbi amabil și, după ce o salută formal pe tânăra educatoare, îi
aranjă un scaun. Helen răspunse la zâmbet, dar avu grijă să o
includă și pe doamna Greenwood. În niciun caz nu putea da naștere
la bănuiala că ar flirta cu stăpânul ei, chiar dacă Robert Greenwood
era, fără nicio îndoială, un bărbat atrăgător. Era înalt și suplu, avea
o față îngustă, inteligentă, și ochi căprui, iscoditori. Costumul lui
din trei piese, cu lanțul de aur al ceasului, îi stătea minunat și
manierele sale nu erau mai prejos de cele ale gentilomilor din
familiile nobile cu care avea relații sociale. Familia Greenwood nu
era întru totul recunoscută în aceste cercuri, cei doi soți fiind
considerați ariviști. Tatăl lui Robert Greenwood clădise din nimic o
afacere prosperă și fiul său sporise bunăstarea și se străduise să
obțină recunoașterea socială. La aceasta a contribuit și căsătoria sa
cu Lucinda Raiford, care provenea dintr-o familie nobilă scăpătată -
ceea ce se datora în primul rând predilecției tatălui ei pentru jocuri
de noroc și curse de cai, după cum se șușotea în societatea bună.
Lucinda se conforma cu greu statutului burghez, și, ca reacție la
declasare socială, avea tendința să facă paradă. Astfel, recepțiile și
petrecerile în grădină ale familiei Greenwood erau totdeauna puțin
mai bogate decât evenimentele similare la alți notabili din societatea
londoneză. Celelalte doamne savurau petrecerile, dar cu toate
acestea și cleveteau pe măsură despre organizatoarea lor.
Și astăzi, pentru modesta cină în familie, Lucinda se aranjase
puțin prea festiv. Purta o rochie elegantă din mătase liliachie și
camerista ei trebuie să fi petrecut ore în șir cu aranjarea părului ei.
Lucinda sporovăia despre o întâlnire a comitetului de femei, la care
participase în această după-amiază și care era dedicată orfelinatului
din localitate, dar nu găsi ascultare: nici Helen, nici domnul
Greenwood nu se arătară prea interesați.
— Și ce ați făcut în această zi frumoasă? se adresă doamna
Greenwood în cele din urmă familiei. Pe tine nici nu trebuie să te
întreb, Robert, probabil au fost iar afaceri, afaceri, afaceri. Îi aruncă
9
soțului ei o privire ce se voia afectuos-înțelegătoare.
Doamna Greenwood era de părere că soțul manifesta prea puțină
atenție față de ea și față de obligațiile ei sociale. El se strâmbă
nemulțumit. Probabil că avea în vârful limbii un răspuns
neprietenos, fiindcă afacerile sale nu numai că hrăneau familia, dar
doar datorită lor putea Lucinda să activeze în cadrul diverselor
comitete ale femeilor. Helen se îndoia că doamna Greenwood a fost
aleasă doar datorită calităților ei organizatorice de excepție - mai
degrabă era vorba de generozitatea soțului ei de a face donații.
— Am avut o discuție foarte interesantă cu un producător de lână
din Noua Zeelandă și... începu Robert, privind spre fiul cel mare,
dar Lucinda își continuă vorba, îndreptând de data aceasta un
zâmbet înțelegător către William.
— Și voi, dragii mei fii? Desigur v-ați jucat în grădină, nu-i așa?
William, dragule, i-ai învins iar la crochet pe George și pe
domnișoara Davemport?
Helen privi încordată în farfurie, dar sesiză din colțul ochilor
cum George își ridică privirea spre cer în modul acela specific lui,
de parcă ar fi chemat un înger înțelegător în ajutor. În realitate,
William reușise doar o singură dată să facă mai multe puncte decât
fratele lui mai mare și atunci George era foarte răcit. De obicei, până
și Helen reușea să treacă mingea mai iscusit prin porți decât
William, deși se dădea mai neajutorată decât era, pentru a-l lăsa pe
cel mic să câștige. Doamna Greenwood știa să aprecieze acest lucru,
pe când domnul Greenwood o dojenea, dacă observa manevra.
— Băiatul trebuie să se obișnuiască cu faptul că viața este aspră
față de cei care eșuează, spunea el sever. Trebuie să învețe să piardă,
numai atunci va reuși în final să câștige.
Helen nu credea că William va învinge vreodată, indiferent de
domeniu, dar unda trecătoare de milă față de nefericitul copil
dispăru pe dată la auzul următoarei lui replici.
— Oh, mami, domnișoara Davemport nu ne-a lăsat deloc să ne
10
jucăm! spuse William afișând o mină tristă. Toată ziua am stat în
casă și am învățat, am învățat și iar am învățat.
Desigur, imediat doamna Greenwood îi aruncă lui Helen o
privire dezaprobatoare.
— Este adevărat, domnișoară Davemport? Copiilor le trebuie aer
proaspăt, doar știți! La această vârstă nu pot să stea toată ziua
aplecați asupra cărților.
Helen simți că fierbe, dar nu putea să declare că William minte.
Spre ușurarea ei, se amestecă George în discuție.
— Nu este adevărat. William a avut, la fel ca-n celelalte zile,
plimbarea sa de după prânz. Dar chiar atunci a început să plouă
puțin, iar el nu a vrut să iasă. Bona l-a cărat o dată în jurul parcului,
dar nu am ajuns să jucăm crochet înainte de orele de studiu.
— În schimb William a desenat, încercă Helen să distragă atenția.
Poate că doamna Greenwood va începe să vorbească despre
desenul lui, bun de expus în muzeu, și va uita de ieșire. Dar, din
păcate, socoteala nu se potrivi.
— Totuși, domnișoară Davemport, dacă la prânz vremea nu este
bună, trebuie să faceți o pauză după-amiaza. În cercurile pe care le
va frecventa William, călirea fizică este aproape la fel de importantă
ca și promovarea calităților spirituale.
William păru că savurează dojana adresată învățătoarei lui, iar
Helen se gândi din nou la acel anunț...
George păru că citește gândurile lui Helen. De parcă nici nu ar fi
avut loc discuția cu William și mama lui, el reveni la ultima remarcă
a tatălui său. Helen sesizase de repetate ori atât la tată, cât și la fiu
acest artificiu și admira de cele mai multe ori eleganța manevrei.
Dar de data aceasta remarca lui George o făcu să roșească.
— Domnișoara Davemport se interesează de Noua Zeelandă,
tată.
Helen înghiți cu greu, când toate privirile se îndreptară către ea.
— Într-adevăr? întrebă Greenwood degajat. Vă gândiți să
11
emigrați? Zâmbi. În acest caz, Noua Zeelandă este o alegere bună.
Nu este prea cald și nu sunt mlaștini purtătoare de malarie, ca în
India. Nu sunt băștinași însetați de sânge, ca în America. Nici
descendenți ai unor coloniști criminali, ca în Australia...
— Într-adevăr? întrebă Helen și se bucură că discuția se
deplasase iar pe un tărâm neutru. Noua Zeelandă nu a fost
colonizată de pușcăriași?
Domnul Greenwood negă, dând din cap.
— Nu vai. Satele de acolo au fost întemeiate aproape în
exclusivitate de către creștini britanici destoinici și astfel este
situația și în ziua de astăzi. Prin aceasta nu vreau să spun că nu
există și acolo personaje suspecte. Poate să fi ajuns și acolo niște
pungași, mai ales în taberele vânătorilor de balene pe Coasta de
Vest, și nici coloanele de tunzători de oi nu sunt alcătuite doar din
oameni de onoare. Dar cu siguranță că Noua Zeelandă nu este un
bazin de colectare a drojdiei sociale. Colonia este încă tânără. A
devenit independentă doar în urmă cu câțiva ani.
— Dar băștinașii sunt primejdioși! interveni George. Era vizibil că
dorea să se afirme și el cu ceea ce știa - și, după cum știa Helen de la
lecții, avea o slăbiciune și o memorie excelentă pentru disputele
războinice. Nu de mult au mai existat lupte, nu-i așa, tată? Nu ai
povestit tu că unui partener de afaceri i-au ars toată lâna?
Domnul Greenwood încuviință satisfăcut din cap.
— Corect, George. Dar asta e de domeniul trecutului - a fost
acum zece ani, chiar dacă mai au loc câteodată unele hărțuieli. Și, în
principiu, nu fusese vorba de prezența coloniștilor. În ceea ce
privește acest aspect, băștinașii au fost întotdeauna docili. Mai
degrabă se puneau sub semnul întrebării vânzări de terenuri - și
cine vrea să excludă faptul că oamenii noștri, care au cumpărat
terenuri, nu au tras pe sfoară căpetenii de trib? Dar de când regina
noastră l-a trimis acolo pe căpitanul Hobson, în calitate de
guvernator general, aceste certuri se rezolvă. Omul este un strateg
12
genial. În anul 1840, el i-a determinat pe patruzeci de șefi de trib să
semneze un contract, prin care se declară supuși ai reginei. Din acea
clipă, coroana are prioritate la cumpărarea tuturor terenurilor. Din
păcate, nu au participat toți șefii de trib, și nu sunt pașnici nici toți
coloniștii. De aceea, din când în când, au loc mici incidente. Dar în
fond țara este sigură - deci nu vă fie frică, domnișoară Davemport.
Domnul Greenwood îi făcu lui Helen cu ochiul.
Doamna Greenwood își încruntă fruntea.
— Doar nu vă gândiți serios să părăsiți Anglia, domnișoară
Davemport? întrebă ea prost dispusă. Doar nu vă gândiți serios să
răspundeți la acest anunț nefericit, pe care preotul l-a inserat în
foaia bisericească? Cu toate că noi, comitetul femeilor, ne-am
exprimat clar dezaprobarea, lucru pe care doresc să-l subliniez.
Helen se luptă din nou să nu se înroșească la față.
— Ce fel de anunț? se interesă Robert și se adresă direct lui
Helen. Dar ea dădu doar din colț în colț.
— Eu... nici nu știu exact, despre ce este vorba. A fost doar o
scurtă notă...
O comunitate din Noua Zeelandă caută fete dispuse să se
căsătorească, îl lămuri George pe tatăl său. După cum se pare, în
acest paradis din Marea Sudului este lipsă de femei.
— George! îl dojeni mama îngrozită.
Domnul Greenwood râse.
— Paradisul din Marea Sudului? Clima este mai degrabă
asemănătoare celei din Anglia îl corectă pe fiul lui. Dar nu este
niciun secret că în acele ținuturi sunt mai mulți bărbați decât femei.
Exceptând poate Australia, unde a ajuns drojdia feminină a
societății: escroace, hoațe, cu... ah, fete ușoare. Dar când este vorba
de emigrare benevolă, doamnele noastre sunt mai puțin dispuse să
se aventureze decât stăpânii creației. Ori merg cu soții lor, ori nu
merg deloc. O trăsătură specifică a sexului slab.
— Tocmai, îi dădu dreptate soțului ei doamna Greenwood, în
13
timp ce Helen își mușcă limba.
Nu era deloc convinsă de superioritatea masculină. Trebuia să se
uite doar la William sau să se gândească la studiul interminabil al
celor doi frați ai ei. Mai mult decât atât, bine ascunsă în camera ei,
Helen păstra o carte a lui Mary Wollstonecraft, luptătoare pentru
drepturile femeilor; dar acest lucru trebuia să-l țină în secret -
doamna Greenwood ar fi dat-o imediat afară.
— Este împotriva naturii feminine să urce pe vasele jegoase de
emigranți, fără a beneficia de un braț bărbătesc protector, să se
încartiruiască pe tărâmuri amenințătoare și să desfășoare chiar
activități pe care Dumnezeu le-a hărăzit bărbaților. Și să trimiți
femei creștine dincolo de mare, pentru a le mărita, este o acțiune
care se află la limita comerțului cu carne vie!
— Ei, femeile doar nu sunt trimise fără să fie pregătite, interveni
Helen. Anunțul prevede desigur contacte prealabile prin scrisori. Și
era vorba în mod explicit de domni înstăriți și cu un renume bun.
— Credeam că nici nu ați observat anunțul! o zeflemisi George,
dar zâmbetul lui înțelegător atenuă tăișul cuvintelor.
Helen se îmbujoră din nou.
— Eu... oh, s-ar putea să fi trecut repede peste el.
George zâmbi.
Se pare că doamna Greenwood nici nu înregistrase schimbul
acesta de cuvinte. Ea ajunsese de mult la un alt aspect al
problematicii neozeelandeze.
— Mult mai grav decât așa numita lipsă a femeilor în colonii mi
se pare problema personalului servitor, declară ea. Am dezbătut
astăzi, în cadrul comitetului orfelinatului, amplu această problemă.
Evident că familiile mai bune din... cum se cheamă această
localitate? Christchurch? În orice caz nu găsesc acolo personal
adecvat. Mai ales slujnicele sunt rare.
— Ceea ce poate fi interpretat ca un fenomen însoțitor al lipsei
femeilor în general, remarcă domnul Greenwood.
14
 Helen își stăpâni un zâmbet.
— În orice caz, comitetul nostru va trimite acolo câteva dintre
orfanele noastre, continuă Lucinda. Sunt patru sau cinci micuțe
cuminți, în jurul vârstei de doisprezece ani, care sunt destul de mari
ca să-și câștige singure existența. Aici nu găsim locuri de muncă
pentru ele. Oamenii de aici angajează mai degrabă fete ceva mai
mari. Dar acolo ar trebui să-și lingă degetele după ele...
— Acest lucru mi se pare mai degrabă a fi trafic de carne vie
decât mijlocirea de căsătorii, interveni soțul ei.
Lucinda îi aruncă o privire veninoasă.
— Procedăm doar în interesul fetelor! susținu ea și, prețioasă, își
strânse șervetul.
Helen își avea dubiile ei în această privință. Probabil că nimeni
nu și-a dat silința să le învețe pe aceste copile un minim de
deprinderi, așa cum se pretinde de la servitoare în casele bune. În
aceste condiții, în cel mai bun caz, micuțele puteau fi folosite ca
ajutoare la bucătărie, dar și aici bucătăresele preferau desigur fete
de la țară, în putere, și nu orfeline prost hrănite, în vârstă de
doisprezece ani.
— La Christchurch, fetele au posibilitatea să obțină niște posturi
bune. Și le trimitem, desigur, doar în familii cu reputație bună.
— Firește! remarcă Robert zeflemitor. Sunt sigur că veți purta cu
viitorii stăpâni ale fetelor o corespondență cel puțin la fel de
voluminoasă ca cea a tinerelor doamne dispuse să se căsătorească
cu viitorii lor soți.
Doamna Greenwood își încruntă indignată fruntea.
— Nu mă iei în serios, Robert! îl dojeni ea pe soțul ei.
— Firește că te iau în serios, draga mea. Domnul Greenwood
zâmbi. Cum aș putea să presupun că onorabilul comitet al
orfelinatului ar avea altceva, decât cele mai bune și mai curate
intenții. Afară de aceasta, desigur că nu veți trimite tinerele voastre
eleve fără nicio supraveghere peste ocean. Poate se găsește printre
15
tinerele dispuse să se căsătorească o persoană demnă de încredere,
care, primind pentru costurile de transport un aport bănesc din
partea comitetului, ar avea grijă de fete...
Doamna Greenwood nu răspunse, iar Helen privi din nou
încordată în farfurie. Abia dacă atinsese friptura gustoasă, cu
pregătirea căreia bucătăreasa probabil că pierduse jumătate de zi.
Dar desigur observase privirea piezișă, iscoditoare și amuzată pe
care i-o aruncase domnul Greenwood la ultima sa remarcă. Astfel se
aduceau pe tapet întrebări cu totul noi. De exemplu, Helen nici nu
se gândise până acum la faptul că o călătorie în Noua Zeelandă
trebuie să fie plătită. Putea oare, fără remușcări, să îl pună pe
viitorul ei soț să plătească drumul? Sau, prin aceasta, el câștiga
drepturi asupra unei femei, drepturi care altfel i-ar fi fost asigurate
doar după o discuție personală, față în față?
Nu, toată această poveste cu Noua Zeelandă era aiurită. Helen
trebuia să și-o scoată din cap. Nu îi era scris să aibă o familie
proprie. Sau totuși? Nu, nu avea voie să se mai gândească la așa
ceva!
Dar, în realitate, în zilele următoare Helen nu se mai gândi decât
la aceste lucruri...

16
 2

— Vreți să vedeți acum cireada, sau luăm mai întâi un păhărel?

Lordul Terence Silkham îl salută pe vizitatorul său cu o strângere
de mână puternică, pe care Gerald Warden i-o întoarse nu mai
puțin apăsat. Lordul Silkham nu prea știuse cum să-și imagineze
figura unui bărbat, pe care Uniunea Crescătorilor din Cardiff îl
recomanda drept baronul oilor din ținuturile transoceanice. Dar
ceea ce vedea acum, nu îi displăcea. Omul era îmbrăcat adecvat
vremii din Wales, dar totodată și modern. Pantalonii de sport,
bufanți, aveau o croială elegantă și erau dintr-un material bun,
pelerina de ploaie era produs englezesc. Ochii limpezi, albaștri,
priveau dintr-o față lată, puțin colțoasă, care era acoperită parțial de
o pălărie cu boruri late, tipică pentru această regiune. Dedesubt
ieșea părul șaten, plin, nici mai scurt, nici mai lung decât era
obiceiul în Anglia. Pe scurt, nimic din înfățișarea lui Herald Warden
nu amintea, nici pe departe, de cowboyul din broșurile de proastă
calitate, citite din când în când de unii dintre slujitorii lordului –
spre groaza soției și a nereușitei sale fiice Gwyneira! Scriitorii
acestei literaturi de proastă calitate descriau lupte sângeroase între
coloniști americani și băștinași plini de ură, iar desenele stângace
arătau tineri temerari, cu părul lung, sălbatic, cu pălărie Stetson,
pantaloni de piele și cizme de o formă stranie, pe care erau fixați
pinteni lungi, de oameni lăudăroși. În plus, acești văcari își scoteau
iute pistoalele Colt, din tecile lor atârnând de cingătorile prinse
lejer.
Însă oaspetele de astăzi al lordului Silkham nu purta armă la
cingătoare, ci o sticlă de buzunar cu whisky, pe care o deschise și i-o
oferi gazdei sale.
— Aș zice că este de ajuns pentru o primă întremare, spuse
Gerald Warden cu o voce joasă, plăcută, obișnuită să poruncească.
17
Ne rezervăm celelalte pahare pentru tratative, după ce voi fi văzut
oile. Iar în ceea ce privește acest lucru, aș zice să ne grăbim înainte
de a ploua din nou. Poftiți, vă rog.
Silkham dădu aprobator din cap și trase din sticlă o dușcă
puternică. Whisky scoțian de primă calitate! Nu vreo poșircă ieftină.
Acest lucru spori simpatia lordului înalt și roșcat pentru vizitatorul
său. Înclină din cap către Gerald, își luă pălăria și biciușca de călărie
și scoase un fluierat ușor. De parcă ar fi așteptat doar acest semnal,
ieșiră din colțurile grajdului, unde își găsiseră refugiu din fața
vremii schimbătoare, trei câini de pază vioi, de culoare neagră și
brun cu alb. Era vizibil că abia așteptau să se alăture călăreților.
— Nu sunteți obișnuit cu ploaia? se interesă lordul Terence în
vreme ce se suia în șa. Un slujitor îi adusese puternicul său armăsar
de vână, pe când îl salutase pe Gerald Warden. Calul lui Gerald
părea a fi încă proaspăt, deși parcursese de dimineața drumul lung
de la Cardiff la Powys. Desigur, un cal închiriat, dar care provenea
fără niciun dubiu dintr-unul din cele mai bune grajduri din oraș.
Încă un indiciu asupra felului în care s-a născut porecla de baron al
oilor. Cu siguranță că Warden nu era de origine nobilă, dar părea să
fie foarte bogat.
Acum râse și se urcă de asemenea în șaua elegantului său cal
brun.
— Dimpotrivă, Silkham, dimpotrivă...
Lordul Terence își înghiți replica, hotărând să nu se simtă jignit
pentru apelativul lipsit de respect al celuilalt. Se pare că acolo, de
unde venea el, apelativele mylord și mylady erau ceva necunoscut.
— Avem aproximativ trei sute de zile ploioase într-un an. Mai
exact, vremea din Canterbury Plains este foarte asemănătoare cu cea
de aici, cel puțin vara. Iernile sunt mai blânde, dar suficiente pentru
o calitate excelentă a lânii. Ori iarba bună îngrașă oile. Avem
surplus de iarbă, Silkham! Hectare peste hectare! Regiunea Plains
este un paradis pentru crescătorii de animale.
18
 În acest anotimp, nici în Wales nu te puteai plânge de lipsă de
iarbă. Verdele abundent acoperea ca un covor de catifea dealurile
până departe, spre munți. Se puteau bucura de ea până și poneii
sălbatici, nu trebuiau să coboare în văi, pentru a gusta pe furiș iarba
de pe pășunile lui Silkham. Oile sale, încă netunse, se umflaseră ca
niște mingi. Bărbații priviră plini de plăcere la o turmă de oi de
prăsilă, care erau ținute pentru fătare în apropierea conacului.
— Superbe animale! le lăudă Gerald Warden. Mai robuste decât
rasa Romney sau Cheviot. Și, cu toate acestea, se spune că dau o
lână de calitate cel puțin la fel de bună!
Silkham aprobă.
— Oi Welsh-Mountain. O parte din iarnă o petrec în munți. Nu
sunt ușor de răpus. Și unde se află paradisul rumegătoarelor
dumneavoastră? Vă rog să mă scuzați, dar lordul Bayliff mi-a vorbit
doar de „ținuturi transoceanice”.
Lordul Bayliff era președintele Uniunii Crescătorilor de Oi și îi
mijlocise lui Warden contactul cu Silkham. După cum scria în
scrisoarea sa, baronul oilor avea de gând să cumpere câteva oi din
rasa Herdbuch, pentru a-și înnobila propria rasă de peste mări.
Warden râse în hohote.
— Este spus într-un sens foarte larg! Lăsați-mă să ghicesc...
Probabil că v-ați văzut deja oițele undeva, în vestul sălbatic,
străpunse de sulițele indienilor! Nu trebuie să vă faceți griji.
Animalele rămân în siguranță, pe tărâmul Imperiului Britanic.
Ferma mea se află în Noua Zeelandă, în Canterbury Plains, în Insula
de Sud. Pășuni cât vezi cu ochii! Seamănă foarte mult cu ceea ce
aveți aici, doar că suprafața este mai întinsă, incomparabil mai
întinsă, Silkham.
— Ei da, nici aceasta nu este tocmai curtea unui țăran sărac,
remarcă lordul Terence cu indignare. „Ce își închipuie acest individ,
vorbind despre ferma Silkham ca despre o moșioară sărăcăcioasă”
Am aproximativ treizeci de hectare de pășune.
19
 Gerald Warden zâmbi din nou răutăcios.
— Kiward Station are patru sute! supralicită el. E drept că nu este
încă totul desțelenit, mai avem ceva de lucru. Dar, cu toate acestea,
este o gospodărie superbă. Și, dacă se mai adaugă un lot de oi de
primă calitate, va deveni într-o zi o mină de aur. Romney și Cheviot,
încrucișat cu Welsh-Mountain – aici se află viitorul, credeți-mă.
Silkham nu voia să-l contrazică. Era unul dintre cei mai buni
crescători de oi din Wales, dacă nu chiar din toată Marea Britanie.
Fără niciun dubiu că oile din crescătoria sa vor îmbunătăți oricare
populație de oi. Între timp văzu și primele exemplare din turmă, pe
care intenționa să i le ofere lui Warden. Erau gestante tinere, care
încă nu fătaseră. La acestea se mai adăugau doi berbeci de cea mai
bună proveniență.
Lordul Terence fluieră câinilor, care deîndată începură să strângă
oile răspândite pe o pășune imensă. Pentru aceasta, înconjurară
animalele la o distanță relativ mare și îmboldiră oile să se miște
aproape pe neobservate către cei doi bărbați. Totodată avură grijă ca
turma să nu înceapă să alerge – de îndată ce oile se mișcau în
direcția dorită, câinii se aruncau la pământ și așteptau, stând într-un
fel de pândă, să vadă dacă vreun animal ieșea din rând. Dacă se
întâmpla așa ceva, câinele care răspundea de segmentul respectiv,
intervenea prompt.
Gerald observă fascinat cât de independent lucrau câinii.
— Incredibil. Ce fel de rasă sunt? Câini ciobănești?
Silkham dădu aprobator din cap.
— Border Colie . Mânarea oilor o au în sânge, aproape că nu le
trebuie un dresaj special. Cei de aici nici nu sunt ceva deosebit. Ar
trebui să o vedeți pe Cleo – cățeaua de elită, care câștigă
concursurile unul după altul! Silkham se uită căutând de jur
împrejur. Unde se ascunde oare? Voiam să o iau cu mine. Am
promis acest lucru soției mele. Pentru ca Gwyneira să nu... oh nu!
Lordul se uitase în jurul lui căutând cățeaua, dar privirea i se opri
20
asupra unui cal și al călărețului său, care se apropiau cu repeziciune
din direcția conacului. Nu își dădeau osteneala să folosească
drumurile dintre izlazurile oilor sau să deschidă porțile și să treacă
astfel. Dimpotrivă, puternicul cal brun sărea fără nicio ezitare peste
toate gardurile și zidurile, care înconjurau ocolurile oilor lui
Silkham. Când se apropiară, Warden observă mica umbră neagră,
care își dădea toată silința să țină pasul cu calul și călărețul său.
Câinele când sărea peste obstacole, când urca cu mici sărituri, ca pe
niște trepte, zidurile, sau trecea pe sub ultima scândură din gard. În
orice caz, acea mogâldeață neagră, sârguincioasă, ce dădea din
coadă, ajunse înaintea călărețului în ocolul oilor și preluă imediat
conducerea trioului. Oile păreau să-i citească gândurile. Ca la o
comandă unică a cățelei, ele se strânseră într-un grup compact și se
opriră cuminți în fața bărbaților, fără a se agita câtuși de puțin.
Apoi, oile își aplecară capetele spre iarbă, păzite de cei trei câini
ciobănești ai lui Silkham. Micul nou-venit se îndreptă spre Silkham,
cerându-i parcă aprobarea, și păru că toată figura sa prietenoasă de
Colie strălucește. Ce-i drept, nu se uita direct la bărbați. Privirea ei
era ațintită mai degrabă spre călărețul de pe calul brun, care tocmai
ajunsese să meargă la pas și să se oprească în spatele bărbaților.
— Bună dimineața, tată! spuse o voce cristalină. Am vrut să ți-o
aduc pe Cleo. Am crezut că ai nevoie de ea.
Gerald Warden privi la rândul său către tânăr și voia tocmai să-i
adreseze câteva cuvinte de laudă, referitoare la stilul său elegant de
călărie. Dar apoi se opri, observând șaua de damă, la care se adăuga
un costum de călărie uzat, gri-închis și o cascadă de păr roșu ca
focul, prins lejer la ceafă. Poate că înainte de a pleca de acasă, fata își
prinsese buclele, după cum era obiceiul, dar nu pare să se fi ostenit
mult cu acest lucru. Pe de altă parte însă, un asemenea călărit
sălbatic ar fi dus la desfacerea oricărui coc, oricât de strâns ar fi fost
el.
Lordul Silkham privi fără entuziasm. Oricum, își aduse aminte să
21
o prezinte pe fată.
— Domnul Warden, fiica mea Gwyneira. Și Cleopatra, cățeaua ei,
pretextul venirii ei încoace. Ce faci aici, Gwyneira? Dacă îmi aduc
bine aminte, mama ta vorbea despre o lecție de franceză în după-
amiaza aceasta...
De obicei, lordul Terence nu-și amintea orarul fiicei sale, dar
madame Fabian, profesoara de franceză a Gwyneirei, suferea de o
pronunțată alergie la câini. De aceea, lady Silkham obișnuia să-i
aducă aminte soțului ei, ca înaintea lecției s-o îndepărteze pe Cleo
din preajma fiicei sale, lucru ce nu era deloc simplu. Cățeaua era
lipită tot timpul de stăpâna ei, ca marca de scrisoare, și putea fi
atrasă doar prin vreo sarcină de lucru cu oile, deosebit de
interesantă.
Gwyneira ridică grațios din umeri. Ședea impecabil, dar totodată
degajat și cu mare siguranță pe cal și își ținea mica și puternica iapă
lejer de căpăstru.
— Era prevăzut, într-adevăr. Dar săraca doamnă a avut un atac
greu de astm. A trebuit să o ducem la pat, nu putea să scoată niciun
cuvânt. De unde i-o veni oare aceste atacuri? Doar mama, într-un
mod foarte conștiincios, are grijă să nu-i vină niciun animal în
preajmă...
Gwyneira încercă să privească foarte dezinvolt în jur și să afișeze
părere de rău, dar fața ei expresivă degaja mai degrabă un anume
triumf. Warden avea acum timp să o privească mai atent pe fată.
Avea un ten foarte deschis, cu tendință spre pistrui, o față în formă
de inimă, care ar fi părut nevinovată și dulce, dacă nu ar fi fost gura
plină și lată, care împrumuta trăsăturilor Gwyneirei ceva senzual.
Apoi, chipul ei era stăpânit de doi ochi mari, de un albastru
neobișnuit. Albastru-indigo, își aminti Gerald Warden. Așa se
numea această culoare, aflată în cutiuțele cu vopsea ale fiului său,
cu care acesta își pierdea cea mai mare parte a timpului.
— După ce slujnica a îndepărtat fir cu fir fiecare păr de câine și
22
înainte ca madame să fi îndrăznit să iasă din încăperile ei, oare nu a
trecut, din întâmplare, Cleo încă o dată prin salon? întrebă Silkham
sever.
— Nu cred! răspunse Gwyneira cu un zâmbet suav, care
împrumuta culorii ochilor ei un ton mai cald. Înainte de începerea
orelor am dus-o personal la grajd și i-am explicat cât se poate de
server că trebuie să aștepte acolo. Când m-am întors, ședea încă în
fața boxei lui Igraine. Oare a bănuit ceva? Uneori, câinii sunt foarte
pătrunzători...
Lordul Silkham își aminti de rochia de catifea bleumarin, pe care
o purtase Gwyneira la masă. Dacă a dus-o pe Cleo la grajduri astfel
îmbrăcată și s-a ghemuit în fața ei, să-i dea indicații, s-au prins
suficiente fire de păr de ea, pentru a o îndepărta pe săraca madame
pentru trei săptămâni de pe câmpul de luptă.
— Vom vorbi mai târziu despre acest lucru, spuse Silkham în
speranța că soția lui va prelua rolul de acuzator și de judecător. Nu
voia s-o certe pe Gwyneira acum, față de oaspetele său. Cum găsiți
oile, Warden? Este ceea ce v-ați imaginat?
Gerald Warden știa că, măcar de formă, ar fi trebuit să treacă
acum de la un animal la altul și să aprecieze calitatea lânii, a
constituției animalului și a stării furajării sale. În realitate nu avea
niciun dubiu asupra calității superioare a oilor gestante. Toate erau
mari și păreau sănătoase și bine hrănite și, după tuns, lâna lor urma
să crească repede. Cinstea lordului Silkham nu iar fi permis acestuia
sub nicio formă să înșele un cumpărător transoceanic. Mai degrabă
i-ar fi încredințat cele mai bune exemplare, pentru ca să își păstreze
și în Noua Zeelandă renumele de crescător. Având în vedere acest
lucru, privirea lui George se opri mai degrabă asupra neobișnuitei
fiice a lui Silkham. I se părea mult mai interesantă decât animalele
de prăsilă.
Gwyneira se lăsă să alunece fără niciun ajutor din șa. O călăreață
atât de curajoasă putea să urce în șa probabil tot fără ajutor. De fapt,
23
Gerald se miră că ea alesese această șa; probabil că prefera să
călărească într-o șa bărbătească. Dar poate că acest lucru ar fi făcut
să se umple paharul. Nici așa lordul Silkham nu părea entuziasmat
să o vadă pe fată și nici comportamentul ei față de guvernantă nu
părea să fi fost vrednic de o lady.
Lui Gerald însă îi plăcu fata. Privi cu plăcere la silueta subțirică,
dar în locurile adecvate bine rotunjită, a Gwyneirei. Fără niciun
dubiu, deși încă foarte tânără, precis că nu mai mare de
șaptesprezece ani, fata era bine dezvoltată. Luată în general, Gwyn
părea să fie încă foarte copilăroasă; domnișoarele mature nu ar fi
manifestat atâta interes față de cai și câini. Este adevărat că felul în
care Gwyneira se purta cu animalele era departe de cochetăria tipic
feminină. Acum ea îndepărtă râzând calul care încercase să-și frece
capul expresiv de umărul ei. Iapa era mult mai mică decât Hunterul
lordului Silkham, foarte robustă, dar elegantă. Gâtul ei curbat și
spatele scurt îi aminteau lui Gerald caii spanioli și napolitani, care îi
fuseseră oferiți ocazional, în timpul călătoriilor sale pe continent. I
se păreau cu toții prea mari și poate și prea sensibili pentru Kiward
Station. Credea că nu ar fi putut pretinde de la ei nici trecerea
pasului Bridle, care lega locul de ancorare al vaselor de
Christchurch. Dar acest cal...
— Aveți un ponei drăguț, mylady! remarcă Gerald Warden.
Tocmai i-am admirat maniera de a sări peste obstacole. Participați
cu el și la vânători?
Gwyneira dădu aprobator din cap. La menționarea iepei sale,
ochii îi străluciră într-un mod asemănător ca atunci când fusese
vorba de cățeaua ei.
— O cheamă Igraine! răspunse ea degajată. Este un Cob. Un cal
tipic pentru aceste ținuturi, foarte sigur la mers și la fel de bun la
trasul trăsurii, ca și la călărit. Acești cai cresc liber în regiunea
muntoasă. Gwyneira arătă spre munții prăpăstioși, ce se ridicau în
fundalul pajiștilor – o lume aspră, care presupunea desigur o fire
24
robustă.
— Dar nu este tocmai un cal tipic pentru doamne, nu-i așa? spuse
Gerald zâmbind. Văzuse deja în Anglia alte tinere doamne călare.
Cele mai multe preferau cai ușori, pursânge.
— Asta depinde de cât de bine știe doamna să călărească, îi
răspunse Gwyneira. Eu nu mă pot plânge... Cleo, ia stai departe de
picioarele mele! strigă ea către cățelușă, după ce fusese cât pe ce să
se împiedice de ea. Ți-ai făcut bine munca, toate oile sunt aici. Dar
aceasta nu a fost o sarcină grea. Se adresă lui Silkham: Tată, să
strângă Cleo berbecii? Se plictisește.
Dar lordul Silkham dorea mai întâi să-și prezinte oile gestante. La
rândul său, Gerald se sili să privească mai atent animalele. Între
timp, Gwyneira își lăsă calul să pască și o scărpina pe cățelușă. În
cele din urmă, tatăl ei dădu aprobator din cap.
— Bine, Gwyneira, arată-i domnului Warden ce poate Cleo. Arzi
de nerăbdare să te dai mare. Veniți, domnule Warden, trebuie să ne
îndepărtăm puțin. Berbecii tineri sunt pe dealuri.
După cum Gerald se și așteptase, Silkham nu făcu niciun gest să
o ajute pe fiica sa în șa. Gwyneira rezolvă plină de grație și cu
naturalețe această problemă grea, de a pune întâi piciorul stâng în
scări, trecând apoi într-un mod elegant piciorul drept peste șa, în
timp ce iapa ei stătea nemișcată, ca o statuie. Când o luă din loc,
Gerald remarcă mișcările ei înalte, elegante. Îi plăcură în măsură
egală fata și calul, dar și cățelușa tricoloră îl fascină. În timpul
drumului spre berbeci află că însăși Gwyneira dresase singură
cățelușa și câștigase deja mai multe concursuri pentru câini
ciobănești.
— Oierii nu mă mai pot suferi! declară Gwyneira cu un zâmbet
nevinovat. Iar Asociația Femeilor a pus problema dacă se cade ca o
fată să prezinte un câine. Dar ce ar putea să fie lipsit de decență în
prezentarea unui câine? Doar stau acolo și eventual deschid și
închid o poartă.
25
 Într-adevăr, erau suficiente câteva mișcări ale mâinilor și o
comandă spusă în șoaptă, pentru a o pune la treabă pe cățeaua bine
dresată a lordului. Mai întâi, Gerald Warden nu văzu nicio oaie pe
toată aria înconjurată de un gard, a cărei poartă Gwyneira o
deschise, aplecându-se degajată din șa, fără a sări de data aceasta
peste gard. Iapa se dovedi și de această dată la înălțime; lui Silkham
și lui Warden le-ar fi fost greu să se aplece de pe caii lor înalți.
Cleo și ceilalți câini adunară în doar câteva minute turma, deși
tinerii berbeci se comportau mult mai rebel, decât liniștitele oi
gestante. Câțiva dintre ei scăpară în timpul mânării lor sau se
întorceau spre câini, gata de luptă, lucru care însă nu îi deranja pe
aceștia. Cleo, plină de entuziasm, dădea din coadă, iar apoi, la un
scurt ordin, se alătură iar stăpânei sale. Acum, toți berbecii se aflau
la o distanță relativ mică. Silkham îi arătă Gwyneirei doi dintre ei,
iar Cleo, într-o viteză uluitoare, îi separă de ceilalți.
— Pe aceștia i-am prevăzut pentru dumneavoastră! îi declară
lordul Silkham oaspetelui său. Cele mai bune animale cu
proveniență de primă calitate. Vă pot arăta mai târziu tații. Ar fi
rămas la mine în pepinieră și ar fi câștigat cu siguranță multe
premii. Dar așa... Cred că veți menționa în colonii numele meu de
crescător. Ori acest lucru este mai important pentru mine decât
următoarea medalie, pe care aș putea s-o obțin la Cardiff.
Gerald Warden aprobă serios, dând din cap.
— Vă puteți bizui pe acest lucru. Superbe animale! Abia pot
aștepta încrucișarea cu oile mele! Dar ar trebui să vorbim și despre
câini! Nu că nu am avea în Noua Zeelandă câini ciobănești. Dar aș fi
dispus să dau ceva bani pentru un animal ca această cățea, la care să
se adauge un mascul pe măsură.
Gwyneira, care o mângâia pe cățelușă recunoscător pe cap, auzi
această remarcă. Imediat se întoarse furioasă și privi cu ochi ce
aruncau fulgere spre neozeelandez.
— Dacă vreți să cumpărați câinele meu, este mai bine să tratați cu
26
mine, domnule Warden! Dar vă spun de pe acum: Nu puteți să o
obțineți pe Cleo nici pentru toți banii din lume. Este a mea! Fără
mine nu merge nicăieri. Nici nu ați putea s-o conduceți, fiindcă nu
ascultă de oricine.
Lordul Silkham scutură din cap a dojană.
— Gwyneira, cum te porți? o întrebă el sever. Bineînțeles că
putem să-i vindem domnului Warden câțiva câini. Nu trebuie să fie
neapărat favorita ta. Se uită spre Warden. Oricum, eu v-aș
recomanda câteva animale tinere din ultima fătare, domnule
Warden. Cleo nu este singurul câine, cu care câștigăm concursuri.
„Dar cel mai bun”, gândi Gerald. Ori pentru Kiward Station,
lucrul cel mai bun era doar suficient de bun. Atât în grajduri, cât și
în casă. Dacă fetele cu sânge albastru ar fi la fel de ușor de câștigat,
ca oile de rasă de proveniență garantată! Pe drumul de întoarcere
spre conac al celor trei, Warden își făcea deja planuri.
Pentru cină, Gwyneira se îmbrăcă cu grijă. Nu voia să atragă
atenția asupra sa după incidentul cu madame. Mama ei tocmai îi
făcuse o scenă de zile mari. Deși discursurile doamnei îi erau
cunoscute deja pe de rost: dacă se purta în continuare atât de
sălbatic și își petrecea mai mult timp la grajduri și călare decât la
lecții, nu își va găsi niciodată un soț. Nu se putea nega un fapt:
cunoștințele actuale de limbă franceză ale Gwyneirei lăsau de dorit.
Acest lucru era valabil și pentru capacitățile ei de gospodină. Lucrul
de mână produs de Gwyneira nu arăta niciodată așa cum ar fi
trebuit să fie pentru a putea înfrumuseța căminul – de fapt, preotul
le făcea să dispară de la bazarele de binefacere ale bisericii, în loc să
le pună la vânzare. Nici pentru organizarea unor agape de proporții
și pentru discuțiile detaliate cu bucătăreasa, când trebuia decis dacă
se va servi „somon sau șalău”, fata nu prea avea chemare. Gwyneira
mânca tot ceea ce se servea la masă; deși știa care furculiță și care
lingură să folosească la care fel de mâncare, considera toate aceste
lucruri drept prostii. De ce să împodobești ore în șir masa, dacă în
27
câteva minute totul era consumat? Și apoi, problema cu
aranjamentele florale! De câteva luni, decorarea cu flori ale
salonului și ale sufrageriei intra în sarcina Gwyneirei. Dar, din
păcate, de cele mai multe ori gustul ei nu făcea față pretențiilor – de
exemplu, când culegea flori de câmp și le punea în vase, așa cum îi
plăcea ei. Găsea că sunt drăguțe, dar mama ei era să leșine la
vederea lor. Cu atât mai mult, cu cât descoperi pe una din ierburi
un păianjen, adus din greșeală odată cu plantele. Din acea clipă,
Gwyneira trebuia să taie florile sub supravegherea grădinarului din
grădina de trandafiri de la Silkham Manor și le aranja cu ajutorul lui
madame. Astăzi scăpase de această obligație supărătoare. Familia
Silkham avea ca oaspete nu numai pe Gerald Warden, ci și pe
Diana, sora mai mare a Gwyneirei, împreună cu soțul ei. Diana
iubea florile și, de la căsătoria ei încoace, se ocupa aproape exclusiv
de amenajarea celei mai deosebite și mai îngrijite grădini de
trandafiri din toată Anglia. Astăzi, ea adusese pentru mama ei cele
mai frumoase flori și le pusese deja în glastre și în coșuri. Gwyneira
suspină. Niciodată nu va fi în stare de așa ceva. Dacă la alegerea
soțiilor lor bărbații s-ar lăsa într-adevăr conduși de acest principiu,
va trebui să moară fată bătrână. Dar Gwyneira avea impresia că
aranjamentul floral îi era indiferent atât tatălui ei, cât și lui Jeffrey,
soțul Dianei. Nici broderiile Gwyneirei nu atrăseseră privirea
vreunui bărbat – afară de cea prea puțin entuziasmată a preotului.
De ce să nu-i impresioneze pe tinerii domni mai degrabă cu
adevăratele ei talente? La vânătoare, de exemplu, ar fi trezit
admirație: de cele mai multe ori, Gwyneira urmărea vulpea mai
repede și cu mai mult succes decât restul grupului de vânători. Dar
acest lucru părea să-i impresioneze pe bărbați la fel de puțin ca și
iscusința ei în dresarea câinilor ciobănești. E drept că domnii își
exprimau admirația, dar adesea privirea lor era dezaprobatoare și la
balul de seară dansau cu celelalte fete. Acest lucru putea să fie și o
consecință a dotei ei sărăcăcioase. În privința aceasta, fata nu-și
28
făcea iluzii – fiind ultima dintre cele trei fiice, nu se putea aștepta la
ceva considerabil. Mai ales că și fratele ei John Henry depindea de
buzunarul tatălui lor. John Menry „studia” la Londra. Gwyneira se
întrebă doar în ce domeniu își făcea oare studiile. Cât timp trăise la
Silkham Manor, științele nu îl interesaseră mai mult ca pe sora lui
mezină și facturile pe care le trimitea de la Londra, erau mult prea
mari, ca să fi fost vorba doar de achiziționarea unor cărți. Tatăl ei
plătea totdeauna, fără nicio împotrivire, mormăind cel mult ceva
despre „a-și face mendrele”, dar Gwyneirei îi era clar că acești bani
proveneau din dota ei.
În pofida acestor adversități, nu-și făcea griji prea mari legate de
viitorul ei. Deocamdată îi mergea bine, iar mama ei sârguincioasă
cu siguranță îi va găsi cândva un soț. Deja de acum, invitațiile
pentru serate ale părinților ei se limitau aproape exclusiv la
asemenea familii prietene, care din întâmplare aveau fii de vârstă
potrivită. Aduceau câteodată cu sine și pe respectivii tineri domni,
dar mai des apăreau doar părinții, ori și mai des, veneau doar
mamele la ceai. Gwyneira ura în mod deosebit acest lucru, deoarece
cu această ocazie se testau toate calitățile pe care se pare că trebuiau
să le aibă neapărat tinerele care urmau să conducă un menaj în
societatea distinsă. Se așteptau ca Gwyneira să servească cu mare
artă ceaiul – ocazie cu care, odată, din păcate, o opărise pe lady
Bronsworth. Gwyneira se speriase când, tocmai în timpul acestei
tranzacții grele, mama ei spusese minciuna grosolană după care
Gwyneira ar fi copt ea însăși prăjiturile pentru ceai.
După ceai se scoaseră gherghefurile, iar pentru siguranță, lady
Silkham îi dădu Gwyneirei ghergheful ei, pe care lucrul în petit-
point era aproape terminat și discuta în acest timp despre ultima
carte a domnului Bulwer-Lytton. Pentru Gwyneira, această lectură
era mai degrabă un somnifer; nu reușise niciodată să termine
niciuna din cărțile lui. Cunoștea totuși câteva expresii precum
„înălțător” și „expresivitate de un nivel înalt”, care puteau fi folosite
29
în repetate rânduri în acest context. Afară de aceasta, doamnele
vorbeau desigur despre surorile Gwyneirei și despre minunații lor
soți, exprimându-și ocazional speranța că și Gwyneira va fi
binecuvântată în curând cu o partidă asemănătoare, reușită.
Gwyneira nu știa dacă își dorea acest lucru. Pe cumnații ei îi
considera plictisitori, iar soțul lui Diana era aproape de vârsta
tatălui ei. Se șușotea că aceasta ar fi poate cauza pentru care această
căsătorie nu era deocamdată binecuvântată cu copiii; Gwyneirei nu-
i erau prea clare legăturile dintre aceste fapte. Drept este, că și la oile
de prăsilă erau scoase exemplarele mai bătrâne... Chicoti când făcu
asemănarea dintre Jeffry, soțul Dianei, și berbecul Cesar, pe care
tatăl ei, ezitând, ce-i drept, tocmai îl scosese din rândul animalelor
de prăsilă.
Apoi Julius, soțul Larissei! Provenea, ce-i drept, dintr-una din
cele mai bune familii nobiliare, dar era groaznic de șters și de
anemic. Gwyneira își aminti că după prima întâlnire, care s-a aranjat
ca să se cunoască, tatăl ei a mormăit ceva de „căsătorii
consangvine”. Oricum, Larissa și Julius aveau deja un fiu – care la
rândul lui arăta ca o stafie. Nu, nu la astfel de bărbați visa
Gwyneira. Oare oferta transoceanică era mai bună? Acest Gerald
Warden făcea o impresie foarte bună, deși bineînțeles că era prea în
vârstă pentru ea. Dar măcar se pricepea la cai și nu-i făcuse
propunerea de a o ajuta să urce în șa. Oare femeile din Noua
Zeelandă călăreau în șa bărbătească, fără a fi pedepsite pentru
aceasta? Gwyneira, aplecată deasupra romanelor-foileton ale
slujitorilor, se surprinsese câteodată visând. Cum ar fi oare să
călărească întrecându-se cu unul din acei chipeși cowboy
americani? Sau, cu inima bătând de emoție, să urmărească un duel
cu pistoale? Iar femeile din Vestul Sălbatic puneau câteodată și ele
mâna pe arme! Gwyneira ar fi preferat oricând un fort înconjurat de
indieni grădinii cu trandafiri a surorii ei, Diana.
Acum se chinuia să intre într-un corset, care o strângea și mai și
30
decât vechiul corset, pe care îl purta la călărie. Ura aceste chinuri,
dar când se privea în oglindă, îi plăcea talia extrem de suplă.
Niciuna din surorile ei nu era așa de mlădioasă. Iar rochia de un
albastru ca cerul îi venea excelent. Făcea ca ochii să-i strălucească
mai puternic și sublinia roșul aprins al părului. Ce păcat că trebuia
să-și prindă sus părul. Și ce chin pentru cameristă, care era deja
pregătită cu pieptene și agrafe! Părul Gwyneirei era buclat natural;
dacă aerul era umed, se cârlionța și mai și, fiind greu de stăpânit.
Gwyneira trebuia să stea adesea ore în șir nemișcată, până când
camerista reușea să i-l aranjeze. Ori era cel mai mare chin pentru ea
să stea nemișcată.
Gwyneira se lăsă suspinând pe scaunul coafezei și se pregătea să
suporte o jumătate de oră de plictiseală. Dar apoi privirea îi căzu pe
un caiețel neînsemnat, aflat lângă ustensilele de coafat. În mâinile
pieii roșii suna titlul palpitant.
— M-am gândit că domnișoara va dori să se distreze puțin!
remarcă tânăra cameristă și îi zâmbi Gwyneirei prin oglindă. Dar
este foarte înfiorător! Sophie și cu mine nu am putut dormi toată
noaptea, după ce am citit cu voce tare din cărțulia aceasta!
Gwyneira întinsese deja mâna după cărțulie. Ea nu se înfiora așa
ușor.
În acest timp, Gerald Warden se plictisea în salon. Domnii luară
un păhărel înainte de masă. Lordul Silkham tocmai i-l prezentase pe
ginerele lui, Jeffrey Riddleworth. Lordul Riddleworth, explică el lui
Warden, a slujit în India, colonia coroanei, iar doar cu doi ani în
urmă s-a întors în Anglia cu decorații însemnate. Diana Silkham era
a doua sa soție, prima murise în India. Warden nu îndrăzni să
întrebe de ce a murit, dar cu siguranță că doamna nu murise nici de
malarie, nici de mușcătura vreunui șarpe – afară doar dacă era mai
curajoasă și mai dornică de mișcare decât soțul ei. Riddleworth se
pare că nu părăsise în tot timpul șederii sale în India cantonamentul
regimentului. Nu putea să povestească mai mult despre țară decât
31
că în afara refugiilor britanice era murdărie și gălăgie. Îi considera
pe toți băștinașii, în frunte cu maharajahii, o bandă de nemernici și,
oricum, în afara orașelor totul era infestat de tigrii și de șerpi.
— Am avut o dată o asemenea viperă chiar în sălașul nostru!
explică Riddleworth scârbit și își răsuci mustața îngrijită. Bineînțeles
că imediat am împușcat fiara, deși băiatul în casă zicea că nu era un
șarpe veninos. Dar poți să ai încredere în acești oameni? Cum este la
dumneavoastră, Warden? Servitorii dumneavoastră țin sub control
aceste creaturi respingătoare?
Gerald se gândi amuzat că pușcăturile lui Riddleworth au făcut
pagubă mai mare în casă decât ar fi reușit vreodată un tigru. Nu
avea încredere că acest colonel mic și bine hrănit ar fi fost în stare să
nimerească cu o împușcătură capul unui șarpe. În orice caz era
evident că omul își alesese greșit țara în care a activat.
— Slugile noastre sunt câteodată puțin... deh, lipsiți de
obișnuință! spuse Gerald. De cele mai multe ori folosim băștinași,
pentru care modul de viață englezesc este foarte străin. Dar nu
avem nimic de-a face cu șerpi și cu tigri. Nu există în toată Noua
Zeelandă șerpi. Inițial abia dacă existau mamifere. Misionarii și
coloniștii au fost cei care au adus pe insulă animale de folosință,
câini și cai.
— Nu sunt animale sălbatice? întrebă Riddleworth, încrețindu-și
fruntea. Ei haideți, Warden, doar nu vreți să ne spuneți că înainte de
colonizare acolo era ca în a patra zi a facerii lumii.
— Există păsări, relată Gerald Warden. Păsări mari, mici, grase,
slabe, zburătoare și alergătoare... ah da, și câțiva lilieci. Afară de
acestea, bineînțeles că există insecte, dar nici acestea nu sunt prea
primejdioase. Deci trebuie să vă dați silința, dacă vreți să fiți ucis în
Noua Zeelandă, mylord. Afară doar dacă apelați la hoți cu două
picioare și cu arme de foc.
— Probabil și la unii cu machete, pumnale și iatagane, nu-i așa?
întrebă Riddleworth râzând. Pentru mine este un mister, cum poate
32
cineva să meargă benevol într-o asemenea sălbăticie! Am fost
bucuros, când am putut părăsi coloniile.
— Băștinașii noștri maori sunt de obicei pașnici, răspunse cu
degajare Warden. Un popor ciudat... fatalist și ușor de mulțumit.
Cântă, dansează, sculptează lemnul și nu cunosc niciuna din
îndeletnicirile armelor, semnificativă. Mylord, sunt sigur că în Noua
Zeelandă mai degrabă v-ați fi plictisit, decât să vă fi fost teamă.
Riddleworth tocmai voia să explice mânios că bineînțeles că în
timpul șederii sale în India nu a pierdut din cauza temerii nicio
picătură de sudoare. Dar bărbații fură întrerupți de sosirea
Gwyneirei. Fata păși în salon și privi dezorientată când văzu că nu
sunt prezente nici mama, nici surorile ei.
— Am ajuns prea devreme? întrebă Gwyneira, în loc să-l salute
pe cumnatul ei, așa cum se cuvenea.
Acesta, jignit pe măsură, îi aruncă o privire, pe când Gerald
Warden nu putea să-și ia ochii de la înfățișarea Gwyneirei. Fata i se
păruse și înainte drăguță, dar acum, îmbrăcată în straiele festive,
constată că este o adevărată frumusețe. Mătasea albastră îi sublinia
tenul deschis și părul sănătos, roșcat. Coafura severă sublinie
trăsăturile nobile ale feței. La acestea se mai adăugau buzele
îndrăznețe și ochii albaștrii, strălucitori, cu expresia lor atentă,
aproape provocatoare! Gerald era fascinat.
Dar această fata nu-și avea locul aici. Nu putea nicicum să și-o
imagineze alături de un bărbat ca Jeffrey Riddleworth. Gwyneira
era mai degrabă tipul care își punea șerpi în jurul gâtului și
îmblânzea tigri.
— Nu, nu, fata mea, ești punctuală! spuse lordul Terence,
aruncând o privire spre ceas. Mama ta și surorile tale întârzie.
Probabil că au stat iar prea mult în grădină...
— Nu ați fost în grădină? o întrebă Gerald Warden pe Gwyneira.
De fapt ar fi crezut mai degrabă despre ea că stă la aer liber, decât
despre mama, pe care o cunoscuse adineauri ca fiind cam rigidă și
33
plictisită.
Gwyneira dădu din umeri.
— Nu mă prea interesează trandafirii! declară ea, deși prin
această afirmație își atrăgea încă o dată indignarea lui Jeffrey și
trezea și nemulțumirea tatălui ei. Dacă ar fi legume sau altceva care
nu înțeapă...
Gerald Warden râse, ignorând figurile acre ale lui Silkham și
Riddleworth. Baronul oilor o găsea pe fată încântătoare. Desigur că
nu era prima pe care o supunea unei cercetări discrete cu ocazia
acestei călătorii în vechea patrie, dar până acum niciuna dintre
tinerele domnișoare engleze nu se comportase atât de natural și
dezinvolt.
— Ei, ei, tânără mylady! o tachină el. Îmi arătați părțile întunecate
ale trandafirilor englezești? Oare în spatele pielii albe ca laptele și al
părului auriu-roșcat se ascund niște țepi?
Expresia de „trandafir englezesc”, care se referea la tipul de fete
cu pielea deschisă și părul roșu, răspândit pe insulele britanice, era
cunoscută și în Noua Zeelandă.
Gwyneira ar fi trebuit să se îmbujoreze la față, dar ea zâmbi doar.
— Este în orice caz mai sigur să porți mănuși, remarcă ea și văzu
cu coada ochiului că mama ei, surprinsă, rămăsese fără aer.
Lady Silkham și fiica ei mai mare, lady Riddleworth, tocmai
intraseră și auziseră scurtul schimb de cuvinte dintre Warden și
Gwyneira. Era evident că nu știa niciuna din ele ce a șocat-o mai
mult: neobrăzarea lui Warden sau răspunsul prompt a Gwyneirei.
— Domnule Warden, fiica mea Diana, lady Riddleworth.
Lady Silkham decisese în cele din urmă să treacă pur și simplu
peste incident. E drept că bărbatul acesta nu avea maniere elegante,
dar acceptase să plătească soțului ei o mică avere pentru o turmă de
oi și o serie de câini abia fătați. Aceasta i-ar garanta Gwyneirei dota
– și i-ar da ei mână liberă să o mărite cât mai repede pe fată, înainte
de a se afla în cercurile ei, cât este de obraznică.
34
 Diana îl salută plină de demnitate pe oaspetele din ținuturile
transoceanice. Fusese desemnată să stea lângă Gerald Warden, spre
părerea lui de rău. Masa cu familia Riddleworth se dovedi a fi mai
mult decât plictisitoare. Pe când Gerald aruncă câteva replici și se
prefăcu că o ascultă pe Diana povestind despre creșterea
trandafirilor și despre expoziții de horticultură, o observă în
continuare pe Gwyneira. Dincolo de gura ei slobodă, comportarea ei
era impecabilă. Știa cum trebuia să se comporte în societate și
discuta cu bună creștere, deși evident plictisită, cu vecinul ei de
masă, Jeffrey. Răspundea cuminte la întrebările surorii ei, referitor
la progresele făcute în domeniul conversației în limba franceză și la
starea prețioasei madam Fabian. Aceasta din urmă își exprimase
adâncul regret că, din motive de sănătate, nu putea să asiste la masa
din această seară. I-ar fi făcut plăcere să sporovăiască cu eleva ei
preferată, Diana.
Abia la servirea desertului, lordul Riddleworth reveni la
întrebarea pusă anterior. Era evident că până și el era enervat de
conversația din jurul mesei. Diana și mama ei trecuseră între timp la
un schimb de informații despre cunoștințe comune, găsindu-le pe
toate „încântătoare”, și pe fii lor „reușiți” îi luară eventual în
considerare pentru un mariaj cu Gwyneira.
— Tot nu ne-ați povestit cum ați ajuns în ținuturile transoceanice,
domnule Warden. Ați plecat acolo la ordinul Coroanei? Poate chiar
în anturajul fabulosului căpitan Hobson?
Gerald Warden scutură din cap râzând și îi permise servitorului
să-i umple din nou paharul cu vin. Până acum nu prea băuse din
licoarea aceasta deosebit de bună. Mai târziu se va servi suficient
din excelentul scotch al lordului Silkham și, dacă voia să aibă măcar
umbra unei șanse să-și realizeze planurile, îi trebuia un cap
limpede.
Ce-i drept, un pahar gol ar atrage atenția. De aceea dădu
aprobator din cap către servitor, dar apoi ridică paharul cu apă.
35
 — Am făcut drumul acela cu douăzeci de ani înaintea lui
Hobson, răspunse el. Pe atunci viața de pe insulă era mai aspră. Mai
ales în stațiunile vânătorilor de balene și la vânătorii de foci...
— Dar sunteți crescător de oi! interveni Gwyneira, dornică de
conversație. În sfârșit o temă interesantă! Nu ați vânat cu adevărat
balene, nu-i așa?
Gerald râse fioros.
— Sigur că am vânat balene, milady. Timp de trei ani la bordul
lui Molly Malone...
Nu voia să povestească mai mult despre acest subiect, dar lordul
Silkham își încreți fruntea.
— Ei, haideți, Warden, vă pricepeți mult prea bine la oi, ca să
cred aceste povești marinărești! Nu ați dobândit aceste cunoștințe la
bordul unui vas de vânat balene!
— Bineînțeles că nu! răspunse Gerald degajat. Lingușeala nu se
prinse deloc de el. În realitate provin din Yorkshire Dales, iar tatăl
meu a fost oier.
— Dar ați căutat aventura! exclamă Gwyneira. Ochii ei se
aprinseră de emoție. Ați plecat pe timp de noapte și prin ceață și ați
părăsit țara.
Din nou, Gerald era amuzat și totodată entuziasmat. Aceasta era
fata potrivită, chiar dacă era răsfățată și avea niște idei cu totul
greșite.
— Din unsprezece copii eram al zecelea, explică el. Și nu voiam
să-mi petrec viața păzind oile altora. Când am împlinit treisprezece
ani, tatăl meu voia să mă tocmească la stăpân. Dar eu m-am angajat
ca mus pe vas. Am văzut jumătate din lumea aceasta. Coastele
Africii, America, Capul... am navigat până în Marea Nordului. Și în
cele din urmă în Noua Zeelandă. Acolo mi-a plăcut cel mai mult.
Nu existau tigri, șerpi... Făcu cu ochiul către lordul Riddleworth.
Țara era în mare parte încă neexplorată, iar clima era ca pe
meleagurile mele natale. În cele din urmă, fiecare își caută
36
rădăcinile.
— Apoi ați vânat balene și foci? întrebă Gwyneira din nou,
neîncrezătoare. Nu ați început imediat cu creșterea oilor?
— Oile nu le obții fără bani, micuță lady! răspunse Warden
zâmbind. După cum am putut constata și astăzi. Pentru a cumpăra
turma tatălui dumneavoastră, nu ajunge să fie tranșată o singură
balenă! Iar pământul a fost ieftin, ce-i drept, dar căpeteniile maori
nu l-au dat chiar pe gratis...
— Băștinașii se numesc maori? întrebă avidă Gwyneira.
Gerald dădu aprobator din cap.
— Înseamnă „vânător-moa”. Moa, astfel s-au numit niște păsări
uriașe, dar evident că vânătorii au fost prea harnici. În orice caz,
aceste animale au dispărut. De altfel noi, coloniștii, ne numim
„kiwi”. Kiwi este tot o pasăre. Un animal curios, băgăreț și foarte
vioi. Nu poți scăpa de kiwi. În Noua Zeelandă o găsești
pretutindeni. Dar nu mă întrebați, cine a avut ideea să ne dea
tocmai acest nume.
O parte dintre cei adunați în jurul mesei, în frunte cu lordul
Silkham și cu Gwyneira, izbucniră în râs. Lady Silkham și cei doi
Riddleworth erau mai degrabă indignați că stăteau la masă cu un
fost cioban și vânător de balene, chiar dacă între timp ajunsese
baronul oilor.
La puțin timp după aceasta, lady Silkham se ridică de la masă și
se retrase cu fiicele sale în salon, Gwyneira părăsind cam fără voie
cercul bărbaților. În sfârșit, ajunseseră să poarte discuții pe teme mai
interesante decât despre veșnic aceeași societate și decât trandafirii
Dianei, îngrozitor de plictisitori. Acum ar fi dorit să se retragă în
camerele ei, unde o aștepta cartea pe jumătate citită, În mâinile pieii
roșii. Indienii tocmai o răpiseră pe eroina principală, fiica unui ofițer
de cavalerie. Dar în fața locului Gwyneirei așteptau cel puțin două
căni de ceai, pe care trebuia să le consume în societatea rudelor ei de
sex feminin. Oftând, Gwyneira se supuse sorții.
37
 În salonul bărbaților, lordul Terence oferi celor prezenți țigări de
foi. Gerald Warden convinse și în această privință, dovedindu-se un
cunoscător prin alegerea celui mai bun soi cubanez. Lordul
Riddleworth alese din cutie o țigară la întâmplare. Apoi petrecură o
jumătate de oră interminabilă, discutând ultima decizie a reginei
referitoare la agricultura britanică. Atât Silkham, cât și Riddleworth
găseau că este regretabil faptul că regina miza mai degrabă pe
industrializare și comerțul exterior, în loc să întărească economia
tradițională. Gerald Warden își exprimă doar niște păreri vagi. În
primul rând, fiindcă nu se prea pricepea și în al doilea rând îi era
relativ indiferent. Neozeelandezul se învioră abia când Riddleworth
aruncă o privire plină de regrete spre jocul de șah, care aștepta, gata
pregătit, pe o măsuță din apropiere.
— Păcat că nu jucăm astăzi o partidă, dar desigur că nu vrem să-l
plictisim pe oaspetele nostru! remarcă lordul.
Gerald Warden înțelegea aluziile. Dacă ar fi cu adevărat un
gentleman, încercă Riddleworth să-i transmită, s-ar retrage acum
sub niște pretexte în încăperile lui. Dar Gerald nu era un gentleman.
Jucase îndeajuns acest rol; trebuia să ajungă în sfârșit la treburile
sale.
— De ce să nu jucăm mai bine cărți? propuse el cu un zâmbet
nevinovat. Doar se joacă Black-Jack și în saloanele din Colonii, nu-i
așa, Riddleworth? Sau preferați un alt joc? Pocher?
Riddleworth îl privi îngrozit.
— Vă rog! Black-Jack... pocher... Așa ceva se joacă în speluncile
din porturi, dar nu între gentlemeni.
— Mie îmi place să joc din când în când o partidă! declară
Silkham. Nu părea să fi luat doar din curtoazie apărarea lui
Warden; privea într-adevăr cu jind la masa cu cărțile de joc. În
timpul efectuării stagiului militar am jucat adesea, dar aici nu prea
găsești un anturaj în care să se vorbească despre altceva decât
despre oi și cai. Jeffrey, poți să fixezi masa. Și nu fi zgârcit. Știu că ai
38
un salariu mare. Hai să vedem dacă pot să recuperez ceva din dota
Dianei!
Lordul vorbea cam fără perdea. În timpul mesei îi făcuse cinste
vinului, iar apoi dăduse repede peste cap primul scotch. Acum îi
îndemna cu sârg pe ceilalți bărbați să ia loc. Gerald Warden luă loc
mulțumit, Riddleworth ezitând. Preluă cărțile de joc în silă și le
amestecă mai degrabă stângaci.
Gerald își puse deoparte paharul. Trebuia să fie foarte treaz
acum. Observă cu bucurie că lordul Terence, puțin afumat, deschise
cu o sumă destul de mare. Gerald, săritor, îl lăsă să câștige. O
jumătate de oră mai târziu, în fața lordului Terence și a lui Jeffrey
Riddleworth se afla o mică avere în monede și bancnote. Acesta din
urmă se mai înmuiase, chiar dacă nu părea entuziasmat. Silkham îi
turnă plin de entuziasm whisky.
— Să nu pierdeți banii pentru oile mele! atrase el atenția lui
Warden. Tocmai ați mai pierdut un lot de câini!
Gerald Warden zâmbi.
— Cine nu îndrăznește, acela nu câștigă! răspunse el și ridică încă
o dată potul.
— Ei, Riddleworth, participați?
Nici colonelul nu mai era treaz, dar era neîncrezător din fire.
Gerald Warden știa că trebuie să scape de el, pe cât posibil fără să
piardă prea mulți bani. Când Riddleworth își puse tot câștigul pe o
carte, Gerald atacă.
— Black-Jack, prietene! spuse el aproape cu regret, punând cel
de-al doilea as pe masă. Trebuia să se termine odată și ghinionul
meu! În cinstea unei noi runde! Haideți, Riddleworth, luați-vă
îndoit banii înapoi!
Riddleworth se ridică supărat.
— Nu, ies din joc. Ar fi trebuit să fac adineauri deja acest lucru. Ei
da, cum au venit, așa s-au și dus banii. Nu vă mai umplu
buzunarele! Ar trebui să te oprești și tu, tată socrule. Rămâi măcar
39
cu un mic câștig.
— Vorbești și tu ca soția mea! remarcă Silkham cu voce nesigură.
Ce înseamnă „un mic câștig”? Nu am participat data trecută. Am
încă toți banii. Iar norocul îmi rămâne fidel! Astăzi este ziua mea
norocoasă, nu-i așa, Warden? Astăzi am cu adevărat noroc!
— Atunci vă doresc în continuare distracție plăcută! spuse
Riddleworth glacial.
După ieșirea lui din cameră, Gerald Warden răsuflă ușurat.
Acum avea cale liberă.
— Dublați-vă câștigul, Silkham! îl încurajă el pe lord. Cât de mare
este suma? Cincisprezece mii în total? Drace, m-ați ușurat până
acum de peste zece mii de lire sterline! Dacă dublați această sumă,
obțineți dublul prețului oilor dumneavoastră!
— Dar... dar dacă pierd, s-a dus totul!
Lordul avea totuși îndoieli.
Gerald Warden ridică din umeri.
— Acesta este riscul. Dar putem să diminuăm acest risc. Ia uitați-
vă cum facem: vă dau o carte și îmi dau și mie una. Vă uitați la ea,
eu dau pe față cartea mea și apoi dumneavoastră vă decideți. Dacă
nu mai vreți să continuați jocul, este în ordine. Dar și eu pot să refuz
să joc, după ce am văzut prima mea carte!
Zâmbi.
Silkham luă ezitând cartea. Nu contravenea această posibilitate
regulilor de joc? Un gentleman nu ar trebui să caute căi de scăpare
și nu ar trebui să se teamă de riscuri. Aruncă totuși, aproape pe
ascuns, o privire pe cartea sa.
Un decar! Exceptând un as, nu ar fi putut să fie o carte mai bună.
Gerald, care ținea banca, întoarse cartea. O damă. Valora trei
puncte. Un start mai degrabă neprielnic. Neozeelandezul își încreți
fruntea și păru să ezite.
— Norocul meu pare într-adevăr să nu țină! suspină el.
Dumneavoastră cum stați? Continuăm sau încheiem jocul?
40
 Silkham devenise brusc avid să continue jocul.
— Aș mai dori o carte! declară el.
Gerald Warden privi resemnat la dama lui. Păru că dă o luptă cu
sine, dar apoi mai dădu o carte.
Opt de pică. În total optsprezece puncte. Oare vor fi suficiente?
Silkham fu scăldat de transpirație. Dacă mai lua o carte, exista
primejdia să aibă prea mult. Deci trebuie trasă o cacialma. Lordul se
strădui să afișeze o față lipsită de expresie.
— Sunt gata! declară el scurt.
Gerald dădu pe față încă o carte. Un optar. Deci până acum
unsprezece puncte. Neozeelandezul întinse din nou mâna după
cărți.
Silkham spera din tot sufletul că va primi un as. Atunci Gerald ar
fi avut prea multe puncte. Dar nici altfel șansele nu stăteau prost.
Doar un optar sau un decar l-ar fi putut salva pe baronul oilor.
Gerald trase – încă o rigă.
Expiră zgomotos.
— Dacă aș fi clarvăzător... suspină el. Dar egal, nu aveți precis
mai puțin de cincisprezece, nu pot să-mi închipui așa ceva. Deci
merg la risc!
Când Gerald ridică ultima carte, Silkham tremura. Primejdia de a
aduna prea multe puncte era enormă. Dar veni un patru de inimă.
— Nouăsprezece! numără Gerald.
— Pasez. Cărțile pe masă, milord!
Resemnat, Silkham, dădu cărțile pe față. Un punct în minus. Și
fusese atât de aproape să câștige!
Gerald Warden păru să aprecieze situația în același fel.
— Diferență minimală, milord, diferență minimală! Asta strigă
după revanșă. Știu că sunt nebun, dar nu putem lăsa astfel lucrurile,
încă un joc!
Silkham negă din cap.
— Nu mai am bani. Era nu numai câștigul meu, era toată miza
41
mea. Dacă mai pierd, îmi creez greutăți serioase. Nu poate fi vorba,
termin jocul.
— Dar vă rog, milord! Gerald făcu cărțile. Cu cât crește riscul, cu
atât devine jocul mai palpitant! În ceea ce privește miza... ia stați,
jucăm pe oi! Da, oile pe care vreți să mi le vindeți! Chiar dacă nu ies
cărțile, nu aveți ce pierde. Dacă nu aș fi apărut eu să cumpăr oile, nu
ați fi avut banii aceștia!
Gerald afișă zâmbetul său cuceritor și trecu suplu cărțile prin
mâini.
Lordul Silkham își goli paharul și se pregăti să se ridice de la
masa de joc. Se clătină puțin, dar articulă clar cuvintele:
— V-ar conveni, nu-i așa, Warden? Douăzeci din cele mai bune oi
de prăsilă de pe insulă în schimbul unor trucuri la jocul de cărți?
Nu, mă opresc aici. Am pierdut îndeajuns. La dumneavoastră, în
sălbăticie, or fi la ordinea zilei asemenea jocuri, dar aici ne păstrăm
capul limpede!
Gerald Warden ridică sticla cu whisky și umplu încă o dată
paharele.
— Vă credeam mai curajos! spuse el cu regret. Sau, mai bine zis,
mai dispus să riscați. Dar așa ceva este, probabil, tipic pentru kiwi –
în Noua Zeelandă este considerat bărbat doar acela, care
îndrăznește să riște ceva.
Lordul Silkham își încreți fruntea.
— Nu puteți să-i acuzați pe cei din neamul Silkham de lașitate.
Am luptat totdeauna cu vitejie, am slujit coroana, și...
Lordului îi era evident dificil să găsească cuvintele potrivite și să
mai stea și drept în picioare. Se lăsă din nou pe scaun. Dar încă nu
era beat. Până acum putea să-i facă față acestui aventurier!
Gerald Warden râse.
— Și noi, cei din Noua Zeelandă, suntem slujitorii Coroanei.
Colonia se dezvoltă, devenind un factor economic important. Cu
timpul vom înapoia Angliei tot ceea ce Coroana a investit în noi.
42
Regina este mai curajoasă decât dumneavoastră, domnul meu. Își
joacă jocul și câștigă. Ei haideți, Silkham! Doar nu vreți să renunțați
acum? Câteva cărți bune, și oile dumneavoastră vor fi plătite dublu!
Cu aceste cuvinte aruncă două cărți cu fața în jos pe masă, în fața
lui Silkham. Lordul nu știa nici el de ce le ridică. Riscul era prea
mare, dar câștigul ademenitor. Dacă ar câștiga, nu numai că ar fi
asigurată dota lui Gwyneira, dar ar fi destul de substanțială pentru
a mulțumi chiar și cele mai bune familii din țară. Pe când ridica cu
grijă cărțile, își vedea fiica baroneasă... cine știe, poate că chiar
doamnă de onoare la curtea reginei...
Un decar. Era bine. Dacă cealaltă ar fi... inima lui Silkham bătu cu
putere, când după decarul de caro, ridică un decar de pică.
Douăzeci de puncte. Nu prea putea fi bătut.
Se uită triumfător la Gerald.
Gerald Warden ridică prima sa carte de pe pachetul cărților de
joc. As de pică. Silkham gemu. Dar asta nu înseamnă nimic.
Următoarea carte putea fi un doi sau un trei, atunci era foarte
posibil ca Warden să adune prea multe puncte.
— Puteți să vă retrageți! spuse Gerald.
Silkham râse.
— Nu, prietene, nu așa ne-a fost vorba. Faceți-vă jocul! Un
Silkham își respectă cuvântul.
Gerald ridică încet încă o carte.
Brusc, Silkham și-ar fi dorit să fi amestecat el cărțile. Pe de altă
parte... îl urmărise pe Gerald cu atenție, în timp ce acesta amesteca
cărțile, nu se făcuse nimic greșit. Orice s-ar întâmpla acum, Warden
nu putea fi acuzat de înșelătorie.
Gerald Warden întoarse cartea.
— Îmi pare rău, milord.
Silkham privi ca hipnotizat la zecele de inimă, aflat în fața lui pe
masă. Asul valora unsprezece punct, împreună cu decarul rezultau
douăzeci și unu de puncte.
43
 — Nu pot decât să vă felicit! spuse lordul înțepat.
În pahar mai avea whisky; îl bău repede. Când Gerald voi să-i
mai toarne, își acoperi paharul cu palma.
— Mulțumesc, am băut deja prea mult. E timpul să mă opresc...
cu băutul și cu jocul, înainte ca nu numai să fi pierdut dota fiicei
mele, dar să-l și privez pe fiul meu de casă și gospodărie.
Vocea lui Silkham suna înfundată. Încercă din nou să se ridice.
— Mă gândisem la așa ceva... remarcă Gerald pe un ton de
sporovăială și își turnă în propriul pahar. Fata este mezina
dumneavoastră, nu-i așa?
Silkham încuviință din cap, plin de amărăciune.
— Da, și în prealabil am măritat deja două fete. Aveți idee cât
costă așa ceva? Această ultimă nuntă mă va ruina. Mai ales acum,
când am pierdut la joc jumătate din capital.
Lordul voia să plece, dar Gerald scutură din cap și ridică sticla de
whisky. Tentația galben-aurie se scurse încet în paharul lui Silkham.
— Nu, milord! spuse Gerald. Nu putem să ne oprim aici. Nu a
fost intenția mea să o fac pe micuța Gwyneira să-și piardă dota. Să
îndrăznim un ultim joc, milord. Eu pun la bătaie încă o dată oile.
Dacă de această dată câștigați, este totul ca înainte.
Silkham râse zeflemitor.
— Și eu ce să pun la bătaie? Restul turmei mele? Nici nu vă
gândiți la asta!
— Ce ar fi să puneți mâna... mâna fiicei dumneavoastră?
Gerald Warden vorbea liniștit și cu sânge rece, dar Silkham sări
în sus, de parcă Warden l-ar fi lovit.
— Nu sunteți în toate mințile! Doar nu vreți în mod serios să o
cereți pe Gwyneira în căsătorie? Fata ar putea fi fiica
dumneavoastră!
— Tocmai acest lucru l-aș dori din tot sufletul! Gerald încercă să
dea vocii și privirii sale un maxim de sinceritate și căldură. Fiindcă
pețitul meu nu este, bineînțeles, pentru mine personal, ci pentru fiul
44
meu Lucas. El are douăzeci și doi de ani, este singurul meu
moștenitor, e bine crescut, cu un trup armonios și sprinten. Mi-o pot
foarte bine închipui pe Gwyneira alături de el.
— Dar eu nu! răspunse Silkham brutal, se împiedică și încercă să
se țină de fotoliul lui. Gwyneira aparține marii nobilimi. Ea ar putea
să se căsătorească cu un baron.
Gerald Warden râse.
— Aproape fără nicio dotă? Și nu vă mai amăgiți, am văzut fata.
Nu este tocmai ea persoana după care mamele baroneților și-ar
linge degetele.
Lordul Silkham răbufni.
— Gwyneira este o frumusețe!
— Este adevărat! încercă să-l liniștească Gerald. Și desigur că este
fala oricărei vânători de vulpi. Dar s-ar potrivi la fel de bine într-un
palat? Este o ființă sălbatică, tânără, milord. Vă va costa suma
dublă, să o măritați.
— Ar trebui să vă provoc la duel! răbufni Silkham mânios.
— Dar eu vă provoc deja. Gerald Warden luă cărțile. Ei hai, de
data aceasta le faceți dumneavoastră.
Silkham întinse mâna după pahar. Gândurile îi săgetau prin
minte. Situația aceasta contravenea tuturor regulilor bunei-cuviințe.
Nu putea să-și joace fata la cărți. Acest Warden și-a pierdut mințile!
Pe de altă parte... un asemenea troc nu putea fi valabil. Datoriile de
joc erau datorii de onoare, dar o fată nu era o miză acceptabilă. Dacă
Gwyneira refuza, nimeni nu o putea obliga să urce pe un vas
transoceanic. Și nu trebuia să se ajungă până acolo. De data aceasta
va câștiga. Trebuia să se întoarcă norocul și spre el.
Silkham făcu cărțile – nu cu chibzuială, ca altă dată, ci repede, ca
într-o amețeală, de parcă ar fi vrut să încheie cât mai repede acest
joc lipsit de demnitate.
Îi aruncă cu năduf lui Gerald o carte. Restul de cărți le ținea în
mâinile ce-i tremurau.
45
 Neozeelandezul arătă cartea, fără a arăta vreo emoție. As de
inimă.
— Această este... Silkham nu mai continuă. În schimb, luă o carte.
Decar de pică. Nu e rău. Lordul încercă să dea cărțile cu o mână
liniștită, dar tremura în așa hal, încât cartea căzu pe masă, în fața lui
Gerald, înainte ca neozeelandezul să o poată apuca.
Gerald Warden nici nu încercă să prindă cartea acoperită.
Alătură liniștit asului valetul de inimă.
— Black-Jack! spuse el liniștit. O să vă țineți de cuvânt, milord?

46
 3

Inima lui Helen bătea puternic, pe când stătea în fața biroului

preotului comunității din St. Clement. Deși nu se afla prima oară
aici, de fapt, de cele mai multe ori se simțea bine în aceste încăperi,
care semănau atât de mult cu încăperile oficiale ale tatălui ei. În
plus, reverendul Thorne era un vechi prieten al defunctului
reverend Davemport. În urmă cu un an, o ajutase pe Helen să
obțină slujba la familia Greenwood și chiar oferise fraților ei timp de
câteva săptămâni găzduire în cadrul familiei sale, până când mai
întâi Simon, apoi John găsiseră camere prin asociația studențească.
Băieții plecaseră încântați, dar Helen nu era la fel de entuziasmată
de această schimbare. Pe când Thorne și soția lui nu numai că le
dăduseră cazare gratuită, dar îi și supravegheaseră puțin, găzduirea
în casele destinate studenților costa bani și le dădea studenților
posibilitatea de a se distra, ceea ce nu era tocmai în favoarea
educației și formării lor.
Helen se plânsese adesea reverendului de aceste lucruri. Își
petrecea aproape fiecare după-amiază liberă în casa familiei Thorne.
Cu ocazia vizitei de astăzi nu se aștepta la un ceai relaxant cu
reverendul Thorne și familia sa, iar din încăperile oficiale nu răsună
puternicul și veselul strigăt: „Intră cu Dumnezeu!”, cuvinte cu care
reverendul obișnuia să-și salute oițele. În schimb, după ce Helen
reuși să-și învingă sfiala și să bată la ușă, răsună din birou o voce de
femeie, obișnuită să comande. În încăperile reverendului rezida
astăzi lady Juliana Brennan, soția unui locotenent ieșit la pensie,
care făcuse parte din comandamentul lui William Hobson, fost
membru fondator al comunității anglicane Christchurch și, mai nou,
chiar și stâlp de bază a societății londoneze. Doamna răspunsese la
scrisoarea lui Helen și fixase această dată pentru o întâlnire în
încăperile oficiale. Dorea neapărat să cunoască personal femeile
47
„cinstite, pricepute la gospodărie și în creșterea copiilor”, înainte de
a le netezi drumul spre „membrii cu renume bun și situație bună”
din colonia Christchurch. Din fericire era flexibilă. Helen nu avea
decât din două în două săptămâni o după-amiază liberă și nu dorea
să o roage pe doamna Greenwood să-i dea o după-amiază în plus
liber. Dar lady Brennan se declarase imediat de acord cu
propunerea lui Helen de a se întâlni în această după-amiază de
vineri.
O pofti pe tânăra femeie înăuntru și o privi cu plăcere pe Helen,
care, de cum intrase, făcuse o plecăciune plină de stimă.
— Lasă asta, fetițo, nu sunt regina! observă ea totuși cu voce rece,
ceea ce o făcu pe Helen să roșească.
Ea remarcă asemănările dintre severa regină Victoria și mai
degrabă rotofeia lady Brennan, îmbrăcată tot în straie închise la
culoare. Amândouă păreau să zâmbească doar în cazuri de excepție
și să privească viața doar ca pe o povară hărăzită de Dumnezeu, sub
care trebuiau să sufere cât mai vizibil. Helen își dădu silința să fie la
fel de severă și lipsită de expresie. Verificase în oglindă dacă pe
drumul parcurs prin vânt și ploaie pe străzile londoneze nu s-a
desprins vreo șuviță cât de mică din părul prins într-un coc strâns.
Cea mai mare parte a coafurii severe era oricum acoperită de pălăria
simplă, închisă la culoare, care o apărase cât de cât de ploaie și care
acum era pătrunsă total de apă. Măcar haina tot atât de udă o
putuse preda în anticameră. Dedesubt purta o fustă albastră din
postav și o bluză de culoare deschisă, cu volane, grijuliu apretată.
Helen voia neapărat să lase o impresie bună, pe cât posibil distinsă.
În niciun caz lady Brennan nu trebuia să o considere o aventurieră
superficială.
— Vreți deci să emigrați? o întrebă doamna direct. Fiica unui
preot, aflată într-o slujbă bună, după cum văd. Ce vă atrage spre
ținuturile de peste ocean?
Helen medită atent la răspuns.
48
 — Nu mă atrage aventura, milady răspunse ea. Sunt mulțumită
cu slujba mea și stăpânii se poartă frumos cu mine. Dar văd zi de zi
fericirea în familia lor și inima mea arde de dor să stea ea însăși în
centrul unei asemenea comunități pline de iubire.
Spera ca răspunsul să nu i se pară doamnei prea exagerat. Helen
era să izbucnească în râs când își pregătise aceste propoziții. Familia
Greenwood nu era tocmai un exemplu al armoniei – și ultimul lucru
pe care l-ar fi dorit Helen, era un vlăstar ca William.
Dar doamna Brennan păru destul de impresionată de răspunsul
lui Helen.
— Nu vedeți aici, în patrie, șanse pentru așa ceva? se interesă ea.
Credeți că nu veți găsi un soț, care să corespundă cerințelor
dumneavoastră?
— Nu știu, dacă cerințele mele sunt prea mari, răspunse Helen
precaută. De fapt plănuise să pună mai târziu niște întrebări
referitoare la „membrii cu bun renume, bine situați” ai comunității
din Christchurch. Dar dota mea este, desigur, foarte mică. Pot pune
doar foarte puțin deoparte, milady. Până acum mi-am ajutat frații să
studieze, nu prea rămânea mai nimic. Apoi am douăzeci și șapte de
ani. Nu îmi mai rămâne mult timp pentru căutarea unui soț.
— Frații dumneavoastră nu mai au nevoie de sprijin? dori să știe
lady Brennan.
Era vizibil că voia să vadă dacă Helen prin emigrare încerca să
scape de obligațiile familiale. În această privință, lady Brennan nu
greșea cu totul. Helen se săturase să îi finanțeze pe frații ei.
— Frații mei își încheie în curând studiile, susținu ea. Nici nu era
o minciună: dacă Simon mai pica încă o dată, era dat afară din
universitate și nici situația lui John nu era mai bună. Dar nu văd
nicio șansă ca ei să poată să-mi asigure mai târziu dota. Niciun
referent 1 din domeniul jurisprudenței, niciun medic asistent nu
câștigă mulți bani.

49
 Lady Brennan aprobă.
— Nu o să vă lipsească familia? întrebă ea posac.
— Familia mea va fi compusă din soțul, și, dacă va voi Domnul,
din copiii noștri, declară Helen cu fermitate. Doresc să fiu alături de
soțul meu la construirea casei sale pe meleagurile acelea străine. Nu
voi avea timp să plâng după vechea patrie.
— Păreți foarte hotărâtă! remarcă lady Brennan.
— Sper ca Dumnezeu să-mi călăuzească pașii, răspunse Helen și
își plecă cu umilință capul.
Întrebările referitoare la bărbați vor mai trebui să aștepte. Cel mai
important lucru acum era ca acest balaur îmbrăcat în dantelă neagră
să o ajute. Dacă domnii din Christchurch erau tot așa de sever
verificați ca femeile aici, nu se putea strecura nicio greșeală. Acum
lady Brennan se arătă mai deschisă și povesti câte ceva despre
comunitatea din Christchurch:
— Este o colonie pe cale de dezvoltare, întemeiată de coloniști
aleși, verificați de Biserica din Anglia. În cel mai scurt timp,
localitatea va deveni sediu episcopal. Se plănuiește ridicarea unei
catedrale și a unei universități. Nu vă va lipsi nimic, doamna mea.
Chiar și străzile au fost numite după episcopatele englezești.
— Iar râul care străbate orașul se numește Avon, ca acela din
orașul de baștină a lui Shakespeare adăugă Helen.
În ultimele zile se ocupase intensiv de toată literatura despre
Noua Zeelandă pe care o putuse găsi și își atrăsese chiar furia
doamnei Greenwood: William se plictisise de moarte în London
Library când Helen îi explicase băiatului cum trebuie să se descurce
în această bibliotecă imensă. George trebuie să se fi prins că nu
acesta era motivul real al vizitării acestei biblioteci, dar nu a
deconspirat-o pe Helen, ba chiar s-a oferit ieri să ducă înapoi, în
timpul lui liber, cărțile împrumutate de ea.
— Foarte adevărat confirmă lady Brennan satisfăcută. Ar trebui
să vedeți Avonul într-o după-amiază de vară, când oamenii stau pe
50
maluri și privesc la regatele conduse de vâslași. Atunci te simți ca în
buna, bătrâna Anglie...
Pe Helen o liniștiră aceste povestiri. Era ferm hotărâtă să
pornească în această aventură, dar aceasta nu însemna că în pieptul
ei se aprinsese adevăratul spirit de pionierat. Spera să găsească o
gospodărie prietenoasă, orășenească, un cerc de prieteni aleși – totul
ceva mai redus și mai puțin pompos ca la familia Greenwood, dar
totuși ceva cu care era obișnuită. Poate că acel „bărbat cu renume
bun” era un slujbaș al Coroanei sau un mic negustor. Helen era gata
să-i ofere oricui o șansă.
Dar când părăsi biroul cu scrisoarea și adresa unui anume
Howard O’Keefe, fermier în Haldon, Canterbury, Christchurch, era
totuși într-o oarecare măsură nesigură. Nu trăise niciodată la țară;
experiențele ei se limitau la vacanțe petrecute cu familia Greenwood
în Cornwall. Vizitaseră acolo o familie prietenă și totul se petrecuse
la modul cel mai civilizat. Este drept că despre casa de la țară a
domnului Mortimer nu vorbise nimeni ca despre o „gospodărie
țărănească” și domnul Mortimer nu se numise „gospodar”, dar...
„Fermier gentilom” își aduse aminte în cele din urmă Helen și se
simți imediat ceva mai bine. Da, așa vorbise despre sine cunoștința
aceea a familiei Greenwood. Iar acest lucru i se potrivește, desigur,
și lui Howard O’Keefe. Helen nu-și putea imagina, ca un țăran
simplu, chiar cu situație materială bună, să fie considerat un
membru al înaltei societăți din Christchurch.
Helen ar fi dorit să citească pe loc scrisoarea lui O’Keefe, dar se
sili să aibă răbdare. În niciun caz nu putea să deschidă scrisoarea în
anticamera reverendului, iar pe stradă s-ar fi udat. Așadar își purtă
comoara neatinsă până acasă și se bucură deocamdată de scrisul
clar, citeț, de pe plic. Nu, acesta nu era în niciun caz scrisul unui
țăran fără educație! Helen se gândi că poate ar fi cazul să ia o birjă
pe drumul de întoarcere la familia Greenwood, dar nu găsi niciuna;
în cele din urmă, își spuse că nici nu mai merită. Astfel se făcu
51
târziu și timpul îi permitea doar să-și scoată pălăria și paltonul
înainte de a se servi cina. Cu prețioasa scrisoare în buzunar, Helen
se grăbi la masă și încercă să ignore privirile curioase ale lui George.
Băiatul știa să pună lucrurile cap la cap! Avea cu siguranță o
bănuială despre felul în care își petrecuse Helen după-amiaza.
În schimb, doamna Greenwood nu bănuia nimic și nu puse alte
întrebări când Helen povesti despre vizita făcută la preot.
— O da, va trebui să-i fac săptămâna viitoare o vizită
reverendului, spuse distrată doamna Greenwood. Din cauza
copiilor orfani, aleși pentru Christchurch. Comitetul nostru a ales
șase fete, dar reverendul este de părere că jumătate din ele sunt prea
tinere pentru a fi lăsate să călătorească singure. Nu am nimic cu
reverendul, dar câteodată este rupt de lume! Nu își face socoteala
cât costă întreținerea copiilor aici, pe când dincolo și-ar putea face
norocul...
Helen nu comentă vorbele doamnei Greenwood și nici domnul
Greenwood nu păru să aibă chef de ceartă. Probabil că savura
atmosfera pașnică de la masă, care se datora cu siguranță faptului că
William era strașnic de obosit. Deoarece lecțiile fuseseră suspendate
și bona se scuzase invocând alte necesități, îi revenise celei mai
tinere slujnice obligația de a se juca cu el în grădină. În timpul
jocului cu mingea, făptura aceasta micuță și sprintenă îl făcu să
transpire serios, dar, înțeleaptă, îl lăsă să câștige la finele jocului.
Deci acum era liniștit și mulțumit.
Și Helen se scuză, invocând oboseala, pentru a scăpa de taifasul
care urma după cină. De cele mai multe ori, din amabilitate, mai
petrecea o jumătate de oră cu familia Greenwood în fața șemineului,
lucrând la gherghef, pe când doamna Greenwood povestea despre
nesfârșitele ședințe de comitet. Dar astăzi se retrase imediat și încă
pe drumul spre camera ei căuta să scoată scrisoarea din geantă. În
cele din urmă, se așeză solemn în balansoarul ei propriu, singura
mobilă din casa părintească, pe care o adusese cu sine la Londra, și
52
despături scrisoarea.
Deja după citirea primelor cuvinte, Helen simți cum, pornind de
la inimă, o năpădește căldura.

Mult stimată doamnă,

Abia îndrăznesc să vă adresez aceste cuvinte, atât de neverosimil pare
pentru mine faptul că mi s-a permis să vă trezesc interesul. Drumul pe
care l-am ales în acest scop, este desigur neconvențional, dar trăiesc într-o
țară încă tânără, în care apreciem vechile obiceiuri, dar trebuie să găsim
soluții noi și ieșite din comun, atunci când inima este frământată de o
problemă. În cazul meu este vorba de o singurătate profund resimțită și de
un dor care adesea nu mă lasă să dorm. Ce-i drept, locuiesc într-o casă
confortabilă, dar ceea ce lipsește este căldura care poate fi creată doar de
mâna unei femei. Ținutul ce mă înconjoară este de o frumusețe și o
întindere nesfârșită, dar pare să lipsească miezul, care ar aduce lumină și
dragoste în viața mea. Pe scurt, visez să găsesc un om care să împartă cu
mine această existență, care să împartă cu mine succesul construirii acestei
ferme, dar care să fie gata să mă ajute să suport eșecurile. Da, îmi este dor
de o femeie, care ar fi gata să își lege soarta de a mea. Ați putea oare să fiți
Dumneavoastră această femeie? Mă rog lui Dumnezeu pentru o ființă
feminină drăgăstoasă, a cărei inimă să fie îmbunată de cuvintele mele. Dar
desigur că vreți să știți mai multe despre mine, nu doar să aruncați o
privire asupra gândurilor și dorințelor mele. Deci, numele meu este
Howard O’Keefe și după cum arată numele, am rădăcini irlandeze. Dar a
trecut multă vreme de atunci. Abia pot număra anii de când cutreier,
departe de patrie, această lume adesea potrivnică. Nu sunt un flăcău lipsit
de experiență, draga mea. Am trăit și am suferit multe. Dar am găsit acum
aici, în Canterbury Plains, la poalele Alpilor Neozeelandezi, o patrie.
Ferma mea este mică, dar creșterea oilor are viitor în această țară și sunt
sigur că pot întreține o familie. Femeia de lângă mine ar trebui să fie
înțeleaptă și inimoasă, iscusită în treburile gospodăriei și dispusă să ne
crească copiii după principiile creștine. O voi sprijini după cea mai bună
53
știință și din toate puterile unei inimi iubitoare de soț.
S-ar putea oare, stimată cititoare a acestor rânduri, să împărtășiți aceste
dorințe și doruri? Atunci scrieți-mi! Voi sorbi fiecare din cuvintele
Dumneavoastră precum apa în deșert și chiar și pentru dispoziția de a fi
citit cuvintele mele vă voi păstra un loc în inima mea.
Al Dumneavoastră prea supus,
Howard O’Keefe

După citirea scrisorii, Helen avu ochii plini de lacrimi. Cât de

minunat putea să scrie acest bărbat! Cât de exact putea să exprime
ceea ce adesea mișca și sufletul lui Helen! Îi lipsea și ei acest centru
al vieții. Și ea dorea să se simtă undeva acasă, să aibă o familie
proprie și un cămin pe care să nu trebuiască să-l administreze
pentru alții, ci pe care să-l formeze după propria voință. E drept că
nu se gândise la o fermă, mai degrabă la o gospodărie la oraș. Dar
trebuie să accepți mici compromisuri, mai ales atunci când accepți
să pornești într-o asemenea aventură. Iar în casa de la țară a familiei
Mortimer se simțise foarte bine. Era chiar drăguț când doamna
Mortimer venea dimineața râzând în salon, aducând un coșuleț cu
ouă proaspete și un buchet de flori din grădină. Helen, care de
obicei se scula devreme, o ajuta să pună masa pentru micul dejun și
savura untul proaspăt și laptele cu smântână, provenite de la vacile
proprii ale familiei Mortimer. Domnul Mortimer, la rândul lui,
făcuse o bună impresie când se întorsese de la călăritul de dimineață
peste câmpuri, proaspăt și înfometat din cauza aerului rece, bronzat
de soare. Astfel, plin de viață și atractiv, și-l închipuia Helen și pe
Howard al ei. Howard al ei! Cum suna! Cum se simțea! Helen
aproape că dansa prin cămăruța ei. Oare va putea să-și ia și
balansoarul în noua patrie? Ar fi incitant să povestească într-o zi
copiilor ei despre această clipă în care vorbele tatălui lor ajunseseră
pentru prima dată la Helen și o impresionaseră imediat profund...

54
 Mult stimate domnule O’Keefe,
Am citit astăzi, plină de bucurie și de căldură sufletească, rândurile
Dumneavoastră. Și eu am pășit ezitând pe acest drum al cunoașterii către
Dumneavoastră, dar Dumnezeu știe de ce apropie doi oameni care trăiesc
în lumi atât de depărtate. Citind scrisoarea Dumneavoastră, mi se părea că
milele care ne despart se topesc tot mai repede. Se poate oare să ne fi
întâlnit de nenumărate ori în visele noastre? Sau sunt doar experiențe și
dorințe comune, care ne fac să părem apropiați? Nici eu nu mai sunt o
fetiță; după moartea mamei mele am fost silită de timpuriu să preiau
responsabilități. Astfel sunt obișnuită cu conducerea unei mari gospodării.
Mi-am crescut frații și astăzi sunt educatoare, angajată într-o casă din
Londra. Acest lucru îmi ocupă multe ore ale zilei, dar noaptea simt un gol
în inimă. Trăiesc într-o gospodărie plină de activitate, într-un oraș
zgomotos și intens populat, și mă simțeam cu toate acestea condamnată la
singurătate, până când a ajuns chemarea Dumneavoastră de peste mări.
Încă sunt nesigură dacă să-i dau curs sau nu. Aș vrea să știu mai multe
despre această țară și despre ferma Dumneavoastră, mai ales însă despre
Dumneavoastră, Howard O’Keefe! Aș fi fericită dacă am putea să
continuăm această corespondență. Dacă și Dumneavoastră ați simți că ați
găsit în mine un suflet înrudit. Dacă și Dumneavoastră, la citirea
rândurilor mele, ați simți un val de căldură și de ocrotire, pe care aș dori
să-l transmit unui soț iubitor, și, dacă Dumnezeu o vrea, unui cârd de
copii strașnici în tânăra Dumneavoastră țară!
Deocamdată rămân a Dumneavoastră plină de încredere,

Helen Davemport

Helen dusese în dimineața zilei următoare scrisoarea la poștă și

în pofida faptului că știa că trebuie să aștepte, deja după câteva zile
inima îi bătea mai repede, de fiecare dată când vedea poștașul în
fața casei. Abia putea aștepta să încheie lecțiile de dimineața și să se
grăbească în salon, unde stăpâna casei distribuia scrisorile
55
membrilor familiei și lui Helen.
— Nu trebuie să vă agitați așa de tare, nu se poate să fi scris deja!
remarcă George într-una din dimineți, trei săptămâni mai târziu,
când, cu fața înroșită și cu mișcări nesigure, Helen închise repede
cărțile, după ce-l zărise pe poștaș prin geamul de la camera de
studiu.
— Un vas navighează trei luni până în Noua Zeelandă. Asta
înseamnă pentru poștă trei luni dus, trei luni întors. În cazul în care
destinatarul răspunde imediat și vasul se întoarce direct. Vedeți,
poate dura o jumătate de an, până auziți de el.
Șase luni? Helen ar fi putut să facă singură acest calcul; dar acum
era chiar speriată. Având în vedere aceste intervale, cât timp va
dura, până va ajunge la o înțelegere cu domnul O’Keefe? Și de unde
știa George...?
— Cum ai ajuns să vorbești de Noua Zeelandă, George? Și cine
este „el”? se interesă ea severă. Câteodată ești impertinent! O să-ți
dau o lucrare de pedeapsă, care să te ocupe îndeajuns.
George râse ștrengărește.
— Poate vă citesc gândurile! răspunse el obraznic. În orice caz
îmi dau silința să o fac. Dar unele lucruri îmi rămân totuși ascunse.
Oh, tare aș vrea să știu cine este „el”! Un ofițer al Majestății Sale în
divizia Wellington? Sau un baron al oilor din insula de sud? Cel mai
bine ar fi un negustor din Christchurch sau Dunedin. Atunci, ați fi
sub ochii tatălui meu, iar eu aș ști totdeauna cum vă merge. Dar
desigur că nu ar trebui să fiu curios, în niciun caz în situații atât de
romantice. Deci dați-mi lucrarea de pedeapsă. O să mă dedic ei cu
smerenie și o să pocnesc din bici, ca să scrie și William. Atunci veți
avea timp să ieșiți și să vedeți de poștă.
Helen se făcu roșie ca focul. Dar trebuia să rămână calmă.
— Fantezia ta este debordantă! remarcă ea. Aștept doar o
scrisoare din Liverpool. S-a îmbolnăvit o mătușă.
George se hlizi.
56
 — Transmiteți-i cele mai bune urări de sănătate! spuse el scorțos.
Într-adevăr, răspunsul lui O’Keefe se lăsă așteptat timp de trei
luni de la întâlnirea cu lady Brennan, iar Helen era deja cât pe ce să-
și piardă speranța. În schimb, îi parveni o știre de la reverendul
Thorne. O invită pe Helen să vină cu ocazia următoarei după-
amiezi libere la ceai. Ar avea, după cum îi transmise lui Helen,
lucruri importante de discutat.
Helen nu se aștepta la nimic bun. Probabil că era vorba de John
sau de Simon. Cine știe ce făcuseră iar! Poate că răbdarea decanului
lor ajunsese într-adevăr la limită. Helen se întrebă ce vor face frații
ei dacă într-adevăr vor fi dați afară din facultate. Niciunul dintre ei
nu făcuse munci fizice. Deci putea fi vorba doar de o slujbă la birou,
la început probabil doar de om de serviciu la birou. Or acest lucru l-
ar privi amândoi ca fiind sub demnitatea lor. Helen ar fi dorit din
nou să fie cât mai departe. De ce nu-i scria acest Howard? Și de ce
erau navele atât de încete, că doar existau deja vapoare și navigația
nu mai era la cheremul vânturilor!
Reverendul și soția sa o primiră pe Helen, ca întotdeauna, cu
multă bucurie. Era o zi de primăvară caldă, minunată și doamna
Thorne pusese masa pentru ceai în grădină. Helen inspiră adânc
mirosul florilor și savură tăcerea. Față de grădina reverendului,
parcul familiei Greenwood era mult mai mare și amenajat cu stil,
dar acolo nu avea aproape nicio clipă de liniște.
Cu familia Thorne însă se putea tăcea. Cei trei își savurară
degajați ceaiul și sendvișurile cu castraveți ale doamnei Thorne
precum și tartele pregătite în casă. Dar apoi reverendul atacă
problema.
— Helen, vreau să vorbesc deschis. Sper să nu mi-o luați în nume
de rău. Fără îndoială că totul va fi tratat aici confidențial, mai ales
discuțiile între lady Brennan și tinerele ei... vizitatoare. Dar desigur
că Linda și cu mine știm despre ce este vorba. Și ar fi trebuit să fim
orbi să nu vedem vizita Dumneavoastră la lady Brennan.
57
 Helen făcu fețe fețe. Despre asta voia deci să vorbească
reverendul. Era desigur de părere că, dacă își părăsea familia și
renunța la existența ei pentru a se aventura în necunoscut, făcea de
rușine memoria tatălui ei.
— Eu...
— Helen, noi nu suntem paznicii conștiinței dumneavoastră, îi
spuse plină de prietenie doamna Thorne și îi puse mâna liniștitor pe
braț. Pot să înțeleg foarte bine ce o determină pe o tânără la acest
pas și nicidecum nu respingem angajamentul lui lady Brennan.
Altfel, reverendul nu i-ar fi pus la dispoziție încăperile oficiale.
Helen se liniști puțin. Deci nu va urma o dojană! Dar ce voia
familia Thorne de la ea?
Aproape ezitând, reverendul luă din nou cuvântul.
— Știu că următoarea mea întrebare este de o indiscreție
rușinoasă și abia îndrăznesc să o pun. Deci, Helen, a avut vreun
rezultat solicitarea Dumneavoastră la lady Brennan?
Helen își mușcă buzele. Pentru Dumnezeu, de ce voia reverendul
să știe acest lucru? Știa oare ceva despre Howard O’Keefe, ceva ce
trebuia să-i comunice și ei? Oare – Doamne apără – căzuse victimă
unui impostor? Nu ar putea supraviețui unei asemenea rușini!
— Am răspuns la o scrisoare răspunse ea rigid. Nu s-a întâmplat
nimic altceva.
Reverendul socoti repede timpul scurs de la apariția anunțului.
— Desigur, Helen, ar fi fost imposibil. Pe de o parte ar fi trebuit
să fie vânturi mai mult decât prielnice pentru drumul încolo, pe de
altă parte tânărul ar fi trebuit să aștepte practic la chei vasul și să
dea următorului căpitan scrisoarea sa. Drumul normal al poștei este
mult mai încet, credeți-mă. Sunt într-un schimb permanent de
scrisori cu un confrate din Dunedin.
— Dar... dar dacă știți acest lucru, ce doriți de la mine? răbufni
Helen. Dacă va rezulta într-adevăr ceva între mine și domnul
O’Keefe va dura un an ori și mai mult. Deocamdată.
58
 — Ne-am gândit să accelerăm puțin lucrurile, puse lucrurile la
punct doamna Thorne, jumătatea cu mult mai mult simț practic.
Ceea ce voia de fapt să întrebe reverendul... a reușit să vă
impresioneze scrisoarea domnului O’Keefe? Puteți realmente să vă
imaginați ca de dragul acestui bărbat să întreprindeți o asemenea
călătorie și să tăiați în urma dumneavoastră toate punțile?
Helen ridică din umeri.
— Scrisoarea era minunată, recunoscu ea și nu se putu abține să
nu zâmbească. O tot recitesc, în fiecare noapte. Ei da, și îmi pot
imagina să încep o nouă viață în ținutul de peste mări. Este singura
mea șansă să am o familie. Și sper din tot sufletul că Dumnezeu mă
va călăuzi... că El a fost cel care m-a făcut să citesc acest anunț... că a
făcut să-mi parvină tocmai această scrisoare și nu alta.
Doamna Thorne încuviință din cap.
— Poate că Dumnezeu diriguiește lucrurile într-adevăr în sensul
celor dorite de dumneata, copilă, spuse ea blând. Soțul meu ar vrea
să vă facă o propunere.
Când după o oră părăsi familia Thorne și se îndreptă spre familia
Greenwood, Helen nu știa dacă să danseze de bucurie sau să-și
strângă umerii de teama propriului curaj. În adâncul ei clocotea de
emoție, fiindcă un lucru era acum sigur: nu mai putea da înapoi. În
aproximativ opt săptămâni pleca vasul ei spre Noua Zeelandă.
— Este vorba de orfanele, pe care doamna Greenwood și
comitetul ei vor să le trimită neapărat peste mări. Helen își amintea
cuvânt cu cuvânt explicațiile reverendului Thorne. Sunt încă pe
jumătate copii – cea mai mare are treisprezece ani, cea mai mică
unsprezece. Fetele deja sunt pe jumătate moarte de frică, doar dacă
se gândeau să-și ia o slujbă aici, la Londra. Ori acum urmează să fie
trimise în Noua Zeelandă, la niște oameni total necunoscuți! Și apoi
băieții de la orfelinat nu au avut nimic mai bun de lucru decât să le
tachineze. Vorbesc toată ziua despre scufundări de vapoare și
despre pirații care răpesc copii. Cea mai mică este ferm convinsă că
59
în viitorul apropiat va sfârși în stomacul unor canibali și cea mai
mare își face gânduri că s-ar putea să fie vândută în Orient pentru a
deveni întreținuta unui sultan.
Helen râse, dar familia Thorne rămase serioasă.
— Și nouă ni se pare caraghios, dar fetele cred aceste lucruri,
spuse doamna Thorne cu un oftat. Dincolo de faptul că drumul cu
vaporul nu este deloc lipsit de primejdii. Ruta spre Noua Zeelandă
este parcursă în continuare doar de vase cu pânze, fiindcă drumul
este prea lung pentru vapoare. Deci navigarea depinde de vânturile
prielnice și pot apărea revolte, poate izbucni focul, epidemii... Pot
foarte bine să înțeleg faptul că acești copii se tem. Cu fiecare zi cu
care se apropie plecarea, se accentuează această isterie. Cea mai
mare a cerut ca înainte de plecare să i se facă ultima împărtășanie.
Doamnele din Comitet nu știu de aceste lucruri. Ele nici nu știu ce le
fac copiilor. Dar eu știu, și acest lucru îmi împovărează conștiința.
Reverendul încuviință din cap.
— Conștiința mea de asemenea. De aceea le-am dat doamnelor
un ultimatum. Căminul este de facto în proprietatea comunității,
ceea ce înseamnă că nominal eu sunt președintele. Doamnelor le
trebuie deci aprobarea mea pentru a putea trimite copiii. Această
aprobare am condiționat-o de trimiterea unei persoane, care să
supravegheze copiii. Iar aici sunteți Dumneavoastră implicată,
Helen. Am propus doamnelor ca una din tinerele care doresc să se
mărite și care au fost solicitate de Christchurch să călătorească pe
spezele comunității. Respectiva tânără doamnă preia în schimb
îngrijirea fetelor. A fost făcută deja o donație, astfel că suma este
asigurată.
Doamna Thorne și reverendul o priviră pe Helen, așteptându-i
consimțământul. Helen se gândi la domnul Greenwood, care
avusese cu câteva săptămâni în urmă o asemenea idee și se întrebă,
oare cine a fost donatorul. Dar în cele din urmă acest lucru nu avea
nicio importanță. Alte întrebări i se păreau mult mai presante!
60
 — Deci ar urma să fiu eu această însoțitoare? întrebă ea nedecisă.
Dar eu... după cum am spus, nu am auzit încă nimic din partea
domnului O’Keefe...
— Așa stau și celelalte solicitante, Helen, remarcă doamna
Thorne. Iar apoi aproape toate sunt foarte tinere, abia dacă sunt mai
mari decât fetele de la orfelinat. Doar una din ele mai are ceva
experiență cu copiii, cea care, chipurile, lucrează ca bonă. Dar mă
întreb care familie bună ar angaja o bonă de nici douăzeci de ani!
Fetele acestea mi se par a fi oricum mai degrabă de... o reputație
îndoielnică. Nici lady Brennan nu este convinsă că va da
binecuvântarea ei tuturor solicitantelor. Dumneavoastră însă sunteți
o personalitate puternică. Nu am niciun fel de îndoieli să vă
încredințez copiii. Riscul este minor. Chiar dacă nu se ajunge la
cununie – o tânără cu calificările Dumneavoastră va găsi imediat o
nouă slujbă.
— Ați fi cazată la început la confratele meu, la Christchurch,
declară reverendul Thorne. Sunt sigur că vă poate ajuta să găsiți o
slujbă într-o casă bună, în cazul în care domnul O’Keefe s-ar dovedi
a nu fi... un gentleman, după cum pare acum. Doar trebuie să vă
hotărâți, Helen. Vreți realmente să părăsiți Anglia, sau ideea cu
emigrarea a fost doar rodul fanteziei dumneavoastră? Dacă spuneți
acum da, plecați de la Londra la Christchurch la data de 18 iulie cu
vasul Dublin. Dacă nu... atunci această discuție nu a avut niciodată
loc.
Helen trase adânc aer în piept.
— Da, spuse ea.

61
 4

La neobișnuita cerere în căsătorie a lui Gerald Warden, Gwyneira

nu reacționă nici pe jumătate atât de îngrozită după cum se temuse
tatăl ei. După ce, doar în urma unei aluzii de a o mărita în Noua
Zeelandă, mama și sora ei reacționară prin atacuri de isterie, nefiind
sigure care din rele ar fi mai mare, mezalianța cu burghezul Lucas
Warden sau exilul în sălbăticie – lordul Silkham se așteptase la
lacrimi, și vaiete și din partea Gwyneirei. Fata păru mai degrabă
înveselită când lordul Terence i se confesă în legătură cu fatalul joc
de cărți.
— Desigur, nu trebuie să te duci! atenuă el imediat. Așa ceva este
contrar tuturor bunelor obiceiuri. Dar i-am promis domnului
Warden, să amintesc măcar propunerea lui...
— Ei, ei, tată! îi reproșă Gwyneira și îl amenință cu degetul,
râzând. Datoriile la joc sunt datorii de onoare! Aici nu poți scăpa așa
ușor. Ar trebui măcar să-i propui în schimb valoarea mea în aur –
sau încă câteva oi. Pe acelea poate le ia mai cu drag. Încearcă măcar!
— Gwyneira, trebuie să iei în serios aceste lucruri! o apostrofă
tatăl ei. Este de la sine înțeles că am încercat deja să îl fac pe om să
renunțe.
— Într-adevăr? întrebă Gwyneira curioasă. Cât i-ai oferit?
Lordul Terence scrâșni din dinți. Era un obicei urât, știa acest
lucru, dar Gwyneira îl făcu din nou să dispere.
— Desigur, nu am oferit nimic. Am apelat la înțelegerea și simțul
de onoare a lui Warden. Dar se pare că aceste calități nu sunt prea
pregnante la el.
Silkham se foi vizibil stânjenit.
— Deci vrei să mă măriți fără niciun fel de scrupule cu fiul unui
ticălos! constată Gwyneira amuzată. Dar serios, tată: Ce ar trebui să
fac după părerea ta? Să refuz cererea? Să o accept fără tragere de
62
inimă? Să fiu demnă sau umilă? Să plâng sau să țip? Poate aș putea
să fug! Ar fi cea mai onorabilă soluție. Dacă dispar în noapte și
ceață, ai scăpat!
Ochii Gwyneirei aruncară fulgere la ideea unei asemenea
aventuri. Și mai bine decât fuga de una singură ar fi fost dacă ar fi
sedus-o cineva...
Silkham strânse pumnii.
— Gwyneira, nici eu nu știu ce e de făcut! Desigur că mi-ar fi
penibil dacă ai refuza. Dar îmi este tot atât de penibil dacă te simți
doar obligată. Și nu mi-aș ierta-o niciodată dacă ai fi dincolo
nefericită. De aceea te rog... ei da, poate poți să... cum să spun, să
reflectezi cu bunăvoință asupra cererii?
Gwyneira ridică din umeri.
— Bine. Atunci să examinăm. Dar pentru asta ar trebui să-l
aducem încoace pe prezumtivul meu socru, nu-i așa? Și poate și pe
mama... sau mai bine nu, nervii ei nu rezistă la așa ceva. Pe mama o
lămurim mai târziu. Deci, unde este domnul Warden?
Gerald Warden așteptase într-o încăpere alăturată. După opinia
sa, evenimentele, care se petreceau în acea zi în casa Silkham erau
destul de distractive. Lady Sarah și lady Diana ceruseră deja în total
de șase ori sticluțele cu săruri; apoi se plângeau cu schimbul de o
neliniște nervoasă și de sleială. Cameristele nu mai reușeau să facă
față emoțiilor. Pe moment, lady Silkham, ținând o pungă cu gheață
pe frunte, se odihnea în salon, iar lady Riddleworth, în camera de
oaspeți, îl implora pe soțul ei să facă ceva pentru a o salva pe
Gwyneira, chiar dacă ar fi să-l provoace pe Warden la duel. În mod
firesc, colonelul nu înclina spre o asemenea soluție. Doar că îl trată
pe neozeelandez cu dispreț și păru să nu dorească nimic cu mai
multă ardoare decât să părăsească cât se poate de repede casa
socrului său.
La rândul ei, Gwyneira, după toate aparențele, trată situația cu
detașare. Era vizibil că Silkham refuzase să-l invite pe Warden la
63
prima discuție pe care o purta cu fiica sa, dar o ieșire plină de
temperament a fetei ar fi putut fi auzită și în încăperea alăturată.
Când Warden fu invitat în camera bărbaților, o găsi pe Gwyneira
fără nicio urmă de lacrimi, dar cu obrajii arzând. Se așteptase tocmai
la așa ceva: pentru Gwyneira, cererea lui era neașteptată, dar
desigur că nu i se împotrivea. Încordată, ea își îndreptă privirea
ochilor de un albastru fascinant spre bărbatul care o ceruse în acest
mod neobișnuit în căsătorie.
— Există o imagine sau așa ceva?
Gwyneira nu se opri la discuții preliminare, ci merse direct la
subiect. Warden o găsi la fel de fascinantă ca și în ziua precedentă.
Fusta ei albastră, simplă, îi sublinia silueta suplă, bluza cu volane o
făcea să pară mai adultă, dar de data aceasta nu se chinuise cu
prinderea superbei ei coame roșii. Camerista legase cu o panglică
albastră de catifea două șuvițe la ceafă, pentru a lăsa liberă fața. În
rest, părul cădea buclat și liber pe spate.
— O imagine? întrebă Gerald Warden uimit. Ei da... desene cu
așezarea fermei. Aș avea un desen, fiindcă doream să discut niște
detalii ale casei cu un arhitect englez.
Gwyneira râse. Nu se arătă deloc cutremurată sau măcar
înfricoșată.
— Nu la casă m-am gândit, domnule Warden! La fiul
dumneavoastră! La... Lucas. Nu aveți un dagherotip sau o
fotografie?
Gerald Warden scutură din cap.
— Îmi pare rău, doamnă. Dar Lucas vă va plăcea. Fosta mea soție
a fost o frumusețe și toată lumea spune că Lucas îi seamănă leit.
Este înalt, mai înalt ca mine, dar suplu. Are părul blond cenușiu,
ochi fumurii... și este foarte bine crescut, lady Gwyneira! M-a costat
o avere, pedagogi particulari din Anglia, unul după altul...
Câteodată mă gândesc că am exagerat puțin... Deh. Lucas este... în
orice caz, societatea este încântată de el. Vă va plăcea și Kiward
64
Station, Gwyneira! Casa este construită după modele englezești. Nu
obișnuitele cabane de lemn, nu, o casă boierească, construită din
gresie. Totul de cea mai bună calitate! Mobila o aduc din Londra, de
la cele mai bune tâmplării. Pentru a nu greși cu nimic, am angajat
special un decorator care să facă alegerea mobilelor. Nu vă va lipsi
nimic, milady! Desigur că personalul nu este atât de bine educat
cum este camerista dumneavoastră de aici, dar maorii noștri sunt
binevoitori și gata să învețe. Putem să amenajăm și o grădină de
trandafiri, dacă doriți.
Se opri, când o văzu pe Gwyneira strâmbându-se. Grădina de
trandafiri păru mai degrabă să o sperie.
— Pot să o iau pe Cleo cu mine? întrebă fata.
Mica cățea stătuse liniștită sub masă, dar acum, auzindu-și
numele, ridică capul. Se uită la Gwyneira cu acea privire
adoratoare, de Collie, de acum cunoscută lui Gerald.
— Pot să o iau și pe Igraine?
Gerald Warden se gândi puțin, până pricepu că este vorba de
iapa Gwyneirei.
— Gwyneira, nu și calul! interveni lordul Silkham înverșunat. Te
porți ca un copil! Este vorba de viitorul tău și tu te gândești doar la
jucăriile tale!
— Privești animalele mele drept jucării? răbufni Gwyneira,
vizibil jignită de observația tatălui ei. Un câine de pază, care câștigă
toate concursurile și cel mai bun cal de vânătoare din Powys?
Gerald Warden își văzu șansa.
— Milady, puteți să vă aduceți tot ceea ce doriți! spuse el
împăciuitor și se situa prin aceasta de partea Gwyneirei. Iapa va fi o
podoabă a grajdurilor mele. Dar ar trebui să ne gândim să
achiziționăm și un armăsar pe măsură. Iar cățeaua... doar știți că mi-
am manifestat deja de ieri interesul.
Gwyneira tot mai părea să fie supărată, dar se stăpâni din greu și
reuși chiar să facă glume.
65
 — Deci asta se ascunde în spatele demersurilor, remarcă ea cu un
zâmbet șăgalnic, dar cu ochi cam reci. Toată cererea în căsătorie s-a
făcut pentru ca să obțineți acest câine de pază performant. Acum
înțeleg. Dar cu toate acestea voi analiza cererea dumneavoastră cu
bunăvoință. Poate că vă sunt mai de preț dumneavoastră, decât lui.
Cel puțin se pare că puteți face diferența dintre un cal de călărie și o
jucărie, domnule Warden. Permiteți-mi acum să mă retrag. Și mă
vei scuza și tu, tată. Trebuie să meditez la toate acestea. Ne vedem
la ceai, cred.
Gwyneira ieși repede, plină de o furie imprecisă, dar arzătoare.
Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu va permite nimănui să vadă
acest lucru. Ca de fiecare dată când era furioasă și își făcea planuri
de răzbunare, o îndepărtă pe cameristă, se ghemui în colțul cel mai
îndepărtat al patului cu baldachin și trase perdelele. Cleo mai
verifică dacă într-adevăr camerista plecase. Apoi se strecură printr-
un fald și, mângâietor, se lipi de stăpână.
— Acum știm cel puțin ce gândește tatăl meu despre noi, remarcă
Gwyneira și scărpină ușor blana moale a lui Cleo. Tu ești doar o
jucărie, iar eu sunt o miză la Black-Jack.
Adineauri, când tatăl ei îi descrisese situația, nu i se părea a fi
chiar așa de rău să fii o miză. De fapt era mai degrabă amuzant că
tatăl ei sărise astfel calul, și desigur că această cerere în căsătorie nu
era gândită foarte serios. Pe de altă parte – nu prea ar fi fost pe
placul lordului Silkham, dacă Gwyneira pur și simplu ar fi refuzat
să ia în considerare propunerea lui Warden! Dincolo de faptul că
oricum tatăl ei i-a pierdut la joc viitorul, doar Warden câștigase oile,
cu sau fără Gwyneira! Ori banii obținuți de pe turmă ar fi fost dota
ei. Gwyneira nu ar fi insistat pentru o căsătorie. Dimpotrivă, de fapt
îi plăcea foarte mult să stea la Silkham Manor și cel mai mult i-ar fi
plăcut să preia într-o zi conducerea fermei. Cu siguranță că ar fi
făcut o treabă mai bună decât fratele ei, pe care din viața de la țară îl
interesa doar vânătoarea și, câteodată, concursurile. În copilărie,
66
Gwyneira își imaginase viitorul acesta în culori strălucitoare. Dorea
să trăiască cu fratele ei la fermă și să se ocupe de tot, pe când John
Henry s-ar fi distrat. Pe atunci, ambii copii găseau că este o idee
bună.
— Voi fi călăreț de curse! declarase John Henry. Și voi crește cai!
— Iar eu mă voi ocupa de oi și de ponei! declarase Gwyneira
tatălui ei.
Cât timp copiii au fost mici, lordul Silkham râsese de aceste idei
și o numise pe fiica lui „mica mea administratoare”. Dar cu cât
creșteau copiii, cu cât muncitorii de la fermă vorbeau mai
respectuos despre Gwyneira și cu cât mai des reușea Cleo să
întreacă la concursuri câinele de pază al lui John Henry, cu atât mai
puțin se bucura Silkham să o vadă pe fiica sa la grajduri.
Iar astăzi susținuse că munca ei acolo era doar joacă! Gwyneira
își mototoli perna cu furie. Dar apoi începu să reflecteze. Oare lord
Silkham chiar gândea astfel? Nu era mai degrabă vorba despre
faptul că vedea în Gwyneira o concurență pentru fiul și
moștenitorul lui?
Cel puțin ca ceva supărător și ca pe un obstacol în deprinderea cu
munca a viitorului stăpân al fermei? Dacă situația se prezenta astfel,
cu siguranță că nu avea niciun viitor la Silkham Manor! Cu sau fără
dotă, dar cel puțin la anul, când fratele ei va termina colegiul, tatăl
ei o va mărita. Mama ei oricum insista în acest sens; nu mai avea
răbdare să o vadă pe fiica ei cea sălbatică surghiunită definitiv în
fața șemineului, cu un gherghef în mână. Și, având în vedere
situația financiară, Gwyneira nu putea avea pretenții. Desigur că nu
s-ar fi, găsit un tânăr lord cu o gospodărie asemănătoare celei de la
Silkham Manor! Trebuia să se bucure dacă dădea de un bărbat de
factura colonelului Riddleworth. Și s-ar putea chiar să ajungă la o
gospodărie, la oraș, la o căsătorie cu al doilea sau al treilea fiu al
unei familii de nobili, care să-și ducă zilele ca medic sau avocat la
Cardiff. Gwyneira se gândi la ceaiurile din fiecare după-amiază, la
67
ședințe ale comitetelor de binefacere... și se scutură.
Dar mai era cererea în căsătorie a lui Gerald Warden! Până acum
văzuse în călătoria în Noua Zeelandă numai un joc al minții. Foarte
palpitant, dar cu totul imposibil! Însăși ideea de a se lega de un
bărbat aflat la capătul celălalt al pământului – cu un bărbat pe care
însăși tatăl lui nu-l putea descrie în mai mult de douăzeci de cuvinte
– i se părea o greșeală. Dar acum se gândi cu seriozitate la Kirward
Station.
O fermă, unde ar putea să fie stăpână, o soție de pionier, cum
erau descrise eroinele din acele cărțulii de două parale! Desigur că
Warden exagera în descrierea saloanelor sale și a fastului casei sale.
Doar voia să facă o bună impresie părinților ei. Probabil că ferma
mai era în construcție. Trebuia să fie așa, altfel de ce ar cumpăra
Warden oi? Gwyneira ar lucra alături de soțul ei. Ar putea ajuta la
strânsul oilor și ar putea amenaja o grădină în care să cultive
legume adevărate, nu niște trandafiri plictisitori. Se și vedea
mergând plină de sudoare în urma unui plug tras de un armăsar
Cob peste pământul tocmai desțelenit.
Iar Lucas... cel puțin era tânăr și se spunea că ar fi arătos. Nu
putea cere mai mult. Nici în cazul unei căsătorii în Anglia dragostea
nu ar fi jucat vreun rol.
— Ce zici de Noua Zeelandă? o întrebă pe cățelușa ei și o
scărpină pe burtă.
Cleo o privi vrăjită și îi dărui un zâmbet de „colie”.
Gwyneira zâmbi la rândul ei.
— Ei bine, acceptat în unanimitate! chicoti ea. De fapt... va trebui
să o întrebăm și pe Igraine. Dar facem pariu că va accepta, dacă îi
voi povesti de armăsar?
Alegerea trusoului Gwyneirei se transformă într-o lungă și
aprigă luptă între fată și lady Silkham. După ce își reveni din
multiplele leșinuri, ocazionate de decizia Gwyneirei, lady Silkham
se dedică plină de zel pregătirilor de nuntă. Și, desigur, se căină fără
68
sfârșit și cu un noian de cuvinte de faptul că acest eveniment nu
putea avea loc la Silkham Manor, ci se va desfășură undeva „în
sălbăticie”. În orice caz, descrierile viu colorate ale lui Gerald
Warden despre casa seniorială din Canterbury Plains erau mult mai
apreciate de lady Silkham decât de fiica ei. Apoi îi era de mare
ajutor faptul că Gerald participa cu tot sufletul la problemele legate
de trusou.
— Desigur că fiicei dumneavoastră îi trebuie o rochie superbă de
mireasă! declară el, după ce Gwyneira tocmai refuzase un vis din
volane albe și trena de câțiva metri, susținând că probabil va trebui
să meargă călare la cununie și această îmbrăcăminte ar deranja doar.
— Vom celebra acest eveniment fie în biserica de la Christchurch
sau – ceea ce mi-ar conveni mie personal mai mult – în cadrul unei
ceremonii la fermă. În primul caz, cununia ar fi desigur mai festivă,
dar pentru recepția ce ar urma ar fi greu de închiriat încăperi
adecvate și personal școlit. În această idee sper să-l pot convinge pe
reverendul Baldwin să facă o vizită la Kiward Station. Acolo pot să-i
servesc pe oaspeți într-un cadru mai stilat. Oaspeți iluștri, se
înțelege. Va fi prezent general-locotenentul, reprezentanți de frunte
ai Coroanei, ai negustorimii... toată societatea bună din Canterbury.
De aceea, rochia Gwyneirei nici nu poate fi destul de prețioasă. Vei
arăta minunat, copila mea!
Gerald o bătu pe Gwyneira ușor pe umăr și se retrase apoi pentru
a discuta cu lordul Silkham expedierea cailor și a oilor. Cei doi
bărbați ajunseseră de comun acord la hotărârea de a nu mai vorbi
niciodată despre acel fatal joc de cărți. Lordul Silkham trimise oile și
câinii ca dotă în ținutul de peste mări, iar lady Silkham prezenta
logodna cu Lucas Warden drept o legătură deosebit de reușită cu
una din cele mai vechi familii din Noua Zeelandă. Iar acest lucru era
chiar adevărat. Părinții mamei lui Lucas au făcut parte din primii
coloniști de pe Insula de Sud. Dacă totuși în saloane se clevetea pe
seama acestei situații, acest lucru nu a ajuns la urechile doamnei
69
Silkham sau a fiicelor ei.
Oricum Gwyneirei nu i-ar fi păsat. Se târa fără niciun fel de
plăcere la desele ceaiuri, unde, privitor la emigrarea ei, așa-zisele ei
prietene jubilau cu două fețe, pentru ca mai apoi să vorbească pline
de încântare despre viitori lor soți din Powys sau chiar de la oraș.
Dacă se întâmplă să nu fie prevăzută o vizită, mama Gwyneirei
insista ca ea să examineze mostre de stofe și apoi să stea ore în șir
model pentru croitorese. Lady Silkham îi comandă rochii festive și
pentru după-amiază, se îngriji să aibă îmbrăcăminte elegantă de
călătorie și abia putea crede că în primele luni în Noua Zeelandă,
Gwyneira va avea nevoie mai degrabă de lucruri ușoare, de vară, și
nu îmbrăcăminte de iarnă. Dar de partea cealaltă a globului terestru
anotimpurile erau inversate, o asigura neobosit Gerald.
Altfel trebuia veșnic să intermedieze, atunci când cearta legată de
„a doua rochie de după-amiază sau a treia rochie de călărit”
escalada.
— Nu se poate, se enervă Gwyneira, ca eu să fiu pasată de la un
ceai de după-amiază la altul, ca la Cardiff! Ați spus că este o țară
nouă, domnule Warden! Parțial încă nelocuită! Acolo nu îmi trebuie
rochii de mătase!
Gerald Warden le zâmbi ambelor adversare.
— Domnișoară Gwyneira, veți găsi la Kiward Station același
cadru social, ca aici, nu vă faceți griji, începu el, deși știa că mai
degrabă lady Silkham era cea care își făcea probleme în acest sens. E
drept că distanțele sunt mult mai mari. Cel mai apropiat vecin, cu
care întreținem relații sociale, stă la șaizeci de kilometri. Nu ne
vizităm la un ceai de după-amiază. Iar construcția șoselelor se află
încă în stadiu incipient. De aceea preferăm să mergem călare în
vizită la vecini, în loc să luăm o trăsură. Dar asta nu înseamnă că în
cazul contactelor noastre sociale, lucrurile s-ar desfășura mai puțin
civilizat. Doar că trebuie avute în vedere vizite de câteva zile,
fiindcă vizitele scurte nu rentează și desigur că vă trebuie o
70
garderobă adecvată. De altfel am rezervat biletele de călătorie.
Plecăm în data de 18 iulie de la Londra la Christchurch cu vasul
Dublin. O parte din spațiul de mărfuri va fi pregătită pentru
transportul animalelor. Doriți să veniți în această după-amiază să
vedeți armăsarul, domnișoară Gwyneira? Cred că în ultimele zile
nu prea ați ieșit din camera de probă.
Doamna Fabian, guvernanta franțuzoaică a Gwyneirei, își făcea
probleme legate de situația critică a culturii în colonii. Deplângea în
toate limbile care îi stăteau la dispoziție că Gwyneira nu va mai
putea să-și continue educația muzicală, deși cântatul la pian era
singura activitate recunoscută pe plan social pentru care fata avea
cât de cât aptitudini. Dar și aici Gerald reuși să aplaneze conflictul:
bineînțeles că exista un pian în casă; soția, care murise, a cântat
excelent la pian și l-a învățat și pe fiul ei această artă. Se spune că
Lucas era un pianist excelent.
În mod ciudat, tocmai madame Fabian a fost cea care a reușit să
smulgă de la neozeelandez mai multe informații despre viitorul soț
al Gwyneirei. Învățătoarea aceasta cu simț artistic a știut să pună
întrebările potrivite – ori de câte ori era vorba de concerte și cărți, de
teatru și de galeriile de la Christchurch, se amintea numele lui
Lucas. După cum reieșea, logodnicul Gwyneirei era foarte cultivat și
cu talent artistic. Picta, făcea muzică și întreținea o corespondență
detaliată cu oameni de știință din Anglia, fiind vorba mai ales de
continuarea cercetării faunei deosebite a Noii Zeelande. Gwyneira
spera să împărtășească acest interes, pe când celelalte descrieri ale
pasiunilor lui Lucas i se păreau aproape stranii. De la moștenitorul
unei ferme de oi de peste mări te aștepți la activități mai puțin
artistice. Cowboyii din cărțuliile de doi bani, garantat că nu s-ar fi
atins de un pian. Dar poate că Gerald Warden exagera și de această
dată. Desigur că baronul oierilor încerca să-și prezinte familia într-o
lumină mai prielnică. Realitatea va fi mai aspră și mai palpitantă! În
orice caz, Gwyneira își uită notele muzicale în momentul în care, în
71
sfârșit, veni timpul să împacheteze trusoul în valize și lăzi.
Doamna Greenwood reacționă surprinzător de relaxată la
demisia lui Helen. Dar, oricum, George urma să frecventeze după
vacanță un colegiu, nu avea deci nevoie de o educatoare, iar
William...
— În ceea ce îl privește pe William, o să încerc să găsesc eventual
o persoană mai înțelegătoare, reflectă doamna Greenwood. Este
încă atât de copilăros, trebuie ținut cont de acest lucru!
Helen se stăpâni și îi dădu dreptate, dar se gândea deja la noile ei
eleve de la bordul vasului Dublin. Doamna Greenwood, generoasă,
îi permise să lungească duminică timpul necesar frecventări misei
și, la școala de duminică, să facă cunoștință cu fetele. După cum era
de așteptat, erau firave, subnutrite și speriate. Toate purtau sarafane
gri, curate, peticite de repetate ori; dar nici la Dorothy, cea mai mare
dintre ele, nu se conturau dedesubt forme feminine. Fata tocmai
împlinise treisprezece ani și petrecuse, împreună cu mama, zece ani
din scurta ei viață la casa săracilor. La început, mama lui Dorothy
era angajată undeva, dar fata nu-și mai amintea de acest lucru. Știa
doar că mama ei se îmbolnăvise la un moment dat și că în cele din
urmă murise. De atunci trăia la orfelinat. De călătoria spre Noua
Zeelandă se temea ca de moarte, dar, pe de altă parte, era gata să
facă tot ce era imaginabil ca să intre în voia viitorilor stăpâni.
Dorothy învățase abia la orfelinat să scrie și să citească, dar se
străduia din răsputeri să depășească această rămânere în urmă.
Helen hotărî în sinea ei să îi dea în continuare lecții pe vas. Din
prima clipă o simpatiză pe această fată delicată, cu părul negru, care
va deveni cu siguranță o frumusețe dacă va fi hrănită cum trebuie și
dacă nu i se vor mai da motive să umble cu capul plecat și să se
supună în tăcere, ca un câine bătut, în fața tuturor. Daphne, a doua
ca vârstă, era mai curajoasă. Trebuise timp îndelungat să
supraviețuiască în stradă și desigur că se datora mai degrabă
norocului, decât nevinovăției, că nu a fost prinsă furând, ci a fost
72
găsită bolnavă și epuizată sub un pod. La orfelinat, a fost tratată cu
asprime. Directoarea considerase, se pare, părul ei de un roșu aprins
ca un semn indubitabil al poftei de viață, ba mai mult, a lăcomiei de
viață și o pedepsise pentru fiecare privire zburdalnică. Daphne a
fost singura dintre cele șase fete care se prezentase benevol pentru
expedierea peste mări. Pentru cele două fete gemene de cel mult
zece ani, Laurie și Mary din Chelsea, acest lucru cu siguranță că nu
era valabil. Nu erau prea deștepte, deși cuminți și puteau fi de folos,
dacă ajungeau să înțeleagă ce se dorește din partea lor. Laurie și
Mary credeau fiecare cuvânt pe care le spuseseră băieții rău
intenționați de la orfelinat despre îngrozitoarele primejdii ale
călătoriei pe mare; de aceea abia puteau s-o creadă pe Helen că nu
are rețineri față de acest voiaj. În schimb Elisabeth, o visătoare de
doisprezece ani, cu părul lung, blond, găsea că este romantic să te
așterni la drum către un soț necunoscut.
— Oh, domnișoară Helen, va fi ca un basm! șopti ea. Elisabeth
sâsâia puțin, din cauza aceasta era mereu luată peste picior și ridica
doar rar vocea. Un prinț, care vă așteaptă! Precis că se mistuie de
dorul dumneavoastră și vă visează în fiecare noapte!
Helen râse și încercă să se desprindă din îmbrățișarea celei mai
tinere dintre eleve, Rosemary. Se susținuse că Rosie ar fi avut
unsprezece ani, dar Helen aprecia că acest copil speriat la culme ar
putea avea, în cel mai bun caz, nouă ani. Era de neînțeles cum a
putut cineva avea ideea că această ființă răvășită ar putea să-și
câștige singură existența. Până acum, Rosemary se agățase de
Dorothy. Acum, dacă i se oferea un adult prietenos, trecu fără nicio
ezitare la Helen. Aceasta era înduioșată să simtă în mâna ei mâna
mică a lui Rosie, dar știa că nu are voie să încurajase atașamentul
fetei: copiii erau deja promiși unor stăpâni din Christchurch, iar ea
nu putea în niciun caz să alimenteze speranța lui Rosie că la
sfârșitul călătoriei ar putea rămâne la ea.
Cu atât mai mult, cu cât chiar soarta proprie a lui Helen era încă
73
nesigură. Nu primise nicio veste din partea lui O’Keefe.
Cu toate acestea, Helen își pregăti un fel de trusou. Își investi
puținii bani strânși în două rochii noi și în desuuri și cumpără ceva
lenjerie de pat și de masă pentru noul ei cămin. Contra unei mici
sume putea să-și ia cu ea și iubitul ei balansoar, așa că Helen
petrecu ore în șir împachetându-l cu grijă. Pentru a-și stăpâni
emoțiile, începu de timpuriu să se pregătească de călătorie și
ajunsese să termine împachetatul cu patru săptămâni înainte de
începerea călătoriei. Doar obligația neplăcută de a-și înștiința
familia despre plecarea ei, o amână până aproape de ultima clipă.
Dar la un moment dat nu se mai putea amâna – iar reacția era cea
așteptată: sora lui Helen era șocată, frații ei furioși. Dacă Helen nu
mai era dispusă să le finanțeze întreținerea, vor trebui să se
adăpostească iarăși la reverendul Thorne. Helen era de părere că le
va face bine și le și comunică această părere.
În ceea ce o privea pe sora ei, Helen nu luă nicio clipă în serios
tiradele acesteia. Susan explica în decursul unor întregi pagini cât
de mult îi va lipsi sora ei și în unele locuri scrisoarea prezenta și
urme de lacrimi, dar acestea erau probabil datorate faptului că
povara financiară a taxelor de studii ale lui John și Simon urma să
apese pe umerii lui Susan.
Când în cele din urmă Susan veni cu soțul ei la Londra, pentru „a
mai vorbi o dată despre această problemă”, Helen nu puse sub
semnul întrebării durerea lui Susan. În schimb, declară că plecarea
ei nu va schimba cu nimic relația ei cu Susan.
— Nu ne-am scris nici până acum mai des ca de două ori pe an,
spuse, puțin răutăcioasă, Helen. Ai suficient de lucru cu familia ta,
și cu siguranță că și pe mine mă așteaptă același lucru.
Dacă ar exista, în sfârșit, un prilej concret de a crede acest lucru!
Dar Howard tăcea în continuare. Doar cu o săptămână înainte de
plecarea lui Helen, când renunțase deja să-l pândească în fiecare
dimineață pe poștaș, George îi aduse un plic cu multe timbre
74
colorate.
— Domnișoară Davemport! spuse băiatul emoționat. Puteți să-l
deschideți imediat. Promit să nu vă dau în vileag și nu mă uit peste
umărul dumneavoastră. Mă joc cu William, OK?
Helen era cu elevii ei în grădină: terminaseră deja lecțiile.
William se juca de unul singur cu mingea, șutând-o fără nicio noimă
prin porțile de crochet.
— Să nu folosești cuvântul „OK”! îl apostrofă din obișnuință
Helen, întinzând, cu o grabă necuviincioasă, mâna după scrisoare.
De unde cunoști acest cuvânt? Din cărțuliile de două parale, pe care
le citește personalul de serviciu? Pentru numele lui Dumnezeu, nu
le lăsa împrăștiate pe ici și colo. Dacă William...
— William nu știe să citească, o întrerupse George. Știm amândoi
acest lucru, domnișoară Davemport, indiferent de ce crede mama. Și
nu voi mai spune niciodată „OK”, promit. Citiți acum scrisoarea?
Expresia de pe chipul smead a lui George era de o seriozitate
surprinzătoare. Helen s-ar fi așteptat mai degrabă la obișnuitul lui
rânjetul cu subînțeles.
Dar ce să-i faci? Chiar dacă i-ar fi spus mamei sale că Helen
citește în timpul lucrului scrisori particulare – peste o săptămână va
fi pe mare, dacă nu...
Helen deschise cu mâinile tremurând scrisoarea. Dacă domnul
O’Keefe o mai fi interesat de persoana ei...

Mult stimata mea domnișoară Davemport!

Cuvintele nu pot exprima, cât de mult mi-au mișcat sufletul rândurile
dumneavoastră. Scrisoarea dumneavoastră nu am mai lăsat-o din mâini de
când am primit-o cu câteva zile în urmă. Mă însoțește pretutindeni, în
timpul muncii la fermă, în timpul rarelor vizite la oraș – ori de câte ori duc
mâna la scrisoare, mă simt consolat și simt o bucurie debordantă că
undeva, departe de mine, bate o inimă pentru mine. Și trebuie să recunosc
că, în cele mai întunecate ore de singurătate, duc pe ascuns scrisoarea la
75
buze. Această hârtie, pe care ați atins-o, peste care a trecut răsuflarea
dumneavoastră, este pentru mine atât de sfântă ca puținele amintiri legate
de familia mea.
Pe care le păzesc ca pe niște comori.
Cum va continua relația noastră? Mult stimată domnișoară
Davemport, cel mai mult aș dori să vă strig chiar în acest moment: Veniți!
Să lăsăm amândoi în urma noastră singurătatea! Să ne debarasăm de
vechea piele a disperării și a întunericului! Să îndrăznim amândoi un nou
început!
Aici abia așteptăm primele adieri ale primăverii. Iarba începe să
încolțească, copacii înmuguresc. Cât de bucuros aș fi să împart cu
dumneavoastră această priveliște, acest sentiment îmbătător al trezirii noii
vieți! Dar sunt necesare reflecții mai prozaice decât zborul spre înălțimi a
unui simțământ de atracție ce înmugurește. Aș dori să vă trimit banii
pentru drum, mult stimată domnișoară Davemport. Dar ce zic: Dragă
Helen! Dar va mai trebui să aștept, până vor făta oile și va reieși câștigul
pe care l-a realizat ferma în acest an. În niciun caz nu vreau să încep viața
noastră comună împovărat de datorii.
Stimată Helen, aveți înțelegere pentru această situație? Puteți, vreți să
așteptați până când chemarea mea va putea definitiv să se îndrepte spre
dumneavoastră? Nu există nimic pe acest pământ ce mi-aș dori mai mult.
Rămân al dumneavoastră prea plecat,

Howard O’Keefe

Inima lui Helen bătea atât de tare, că avea impresia că îi va trebui

pentru prima dată în viață o sticluță cu săruri. Howard o voia, o
iubea! Putea să-i prilejuiască cea mai mare surpriză! În locul unei
scrisori, va merge ea însăși la el! Îi era infinit recunoscătoare
reverendului Thorne! Îi era infinit recunoscătoare lui lady Brennan!
Da, îi era recunoscătoare și lui George, care îi adusese adineauri
vestea...
76
 — Ați... ați terminat de citit scrisoarea, domnișoară Davemport?
Cu mintea dusă în altă parte, Helen nu observase că băiatul se
mai afla lângă ea.
— Ați primit vești bune?
De fapt, George nu arăta de parcă ar fi dorit să se bucure
împreună cu ea de veste. Dimpotrivă, băiatul părea răvășit.
Helen îl privi îngrijorată, dar apoi nu mai putea să-și ascundă
bucuria.
— Cele mai bune vești, pe care le poate primi cineva! spuse ea
plină de încântare.
George nu-i răspunse la zâmbet.
— Înseamnă... că vrea într-adevăr să va ia în căsătorie? Nu... nu
spune să rămâneți acolo unde sunteți? întrebă el încet.
— Ei, George! Cum ar putea? Cuprinsă de beatitudine, Helen
uitase cu desăvârșire că până atunci negase cu strășnicie față de
elevii el că ar fi dat curs anunțului. Ne potrivim de minune! Un
bărbat tânăr, deosebit de cult, care...
— Mai cult ca mine, domnișoară Davemport? izbucni băiatul.
Sunteți sigură că este mai bun ca mine? Mai înțelept? Mai citit?
Fiindcă... dacă este vorba doar de dragoste... eu... atunci el nu vă
poate iubi mai mult, decât vă iubesc eu.
George se întoarse cu spatele, speriat de propriul curaj. Helen
trebui să-l prindă de umăr și să-l întoarcă spre ea, pentru a-l putea
privi în ochi. El păru că se înfioră la atingerea ei.
— George, ce tot vorbești? Ce știi tu despre dragoste? Ai
șaisprezece ani! Ești elevul meu! izbucni consternată Helen, și-și
dădu seama în aceeași clipă, că vorbea prostii. De ce nu ar putea
cineva să aibă simțăminte profunde la șaisprezece ani?
— Uite ce e, George, eu nu v-am privit, pe tine și pe Howard,
niciodată comparativ! încercă ea să explice. Sau în calitate de
concurenți. Doar nu știam că tu...
— Nici nu puteați ști! În ochii înțelepți ai lui George se oglindi
77
ceva, care semăna a speranță. Ar fi... ar fi trebuit să vă spun mai din
timp. Încă înainte de această chestiune cu Noua Zeelandă. Dar nu
am îndrăznit.
Helen era să zâmbească. Băiatul părea atât de tânăr și de
vulnerabil, atât de serios în dragostea lui copilăroasă! Ar fi trebuit
să observe mai din timp! Privind acum înapoi, descoperi că au fost
multe situații care indicau în această direcție.
— A fost foarte corect și normal așa, George, spuse ea liniștitor.
Ai înțeles tu însuți că ești prea tânăr pentru astfel de sentimente, și
în mod normal nu ai fi vorbit despre ele. Acum vrem să uităm
aceste lucruri.
— Sunt cu zece ani mai tânăr ca dumneavoastră, domnișoară
Davemport, o întrerupse George. Și, desigur, sunt elevul
dumneavoastră, dar nu mai sunt copil! Îmi încep acum studiile și în
câțiva ani voi fi un comerciant respectat. Nimeni nu mă va întreb
atunci de vârsta mea și de cea a soției mele.
— Dar eu întreb de această vârstă, spuse Helen blând. Îmi doresc
un bărbat de vârsta mea, care să se potrivească cu mine. Îmi pare
rău, George.
— Și de unde știți, că cel care a scris această scrisoare corespunde
așteptărilor dumneavoastră? întrebă chinuit băiatul. De ce îl iubiți?
Ați primit doar acum o scrisoare de la el! Și-a menționat vârsta? Știți
dacă vă poate hrăni și îmbrăca corespunzător? Dacă există ceva
despre care să puteți discuta? Cu mine și cu tatăl meu ați putut
conversa totdeauna într-un mod foarte plăcut. Dacă mă veți aștepta
deci... doar câțiva ani, domnișoară Davemport, până să-mi termin
studiile! Vă rog, domnișoară Davemport! Dați-mi o șansă!
Băiatul nestăpânit o prinse de mână.
Helen se smulse.
— Îmi pare rău, George. Nu că nu te-aș îndrăgi, dimpotrivă. Dar
sunt profesoara ta și tu îmi ești elev. Nu poate fi vorba de mai
mult... mai ales că tu, în câțiva ani, vei gândi altfel.
78
 Oare observase Richard Greenwood că fiul lui este îndrăgostit
orbește? se întrebă Helen. Oare generoasa donație prin care i s-a
plătit drumul o datora și faptului că Richard voia să-i arate fiului
său cat de lipsită de speranță este patima lui oarbă?
— Niciodată nu voi gândi altfel! spuse plin de patimă George. În
clipa în care voi fi major, în momentul când voi putea întreține o
familie, voi fi prezent pentru dumneavoastră! Dacă ați vrea să
așteptați, domnișoară Davemport!
Helen clătină din cap. Trebuia să termine această discuție.
— George, chiar dacă te-aș iubi, nu pot aștepta. Dacă vreau să am
o familie, trebuie să profit acum de șansă. Howard, este șansa mea.
Și îi voi fi o soție credincioasă și devotată.
George o privi disperat. Fața sa îngustă reflecta toate chinurile
unei pasiuni refuzate și Helen avu senzația că vede în spatele
trăsăturilor, încă imprecise, fața bărbatului care va deveni într-o zi
acest flăcău. Un bărbat care merită să fie iubit, un bărbat înțelept,
care nu se pripește în privința asumării unor obligații, și care își
respectă promisiunile. Helen ar fi dorit să-l ia în brațe, pentru a-l
consola, dar desigur că nu putea fi vorba de așa ceva.
Ea așteptă în tăcere, până când George se adună. Helen se aștepta
să vadă în ochii lui lacrimi copilărești, dar George o privi liniștit și
ferm.
— Vă voi iubi totdeauna! declară el. Totdeauna! Indiferent unde
veți fi și ce veți face. Indiferent unde voi fi și ce voi face. Vă iubesc,
numai pe dumneavoastră. Să nu uitați acest lucru, domnișoară
Davemport.

79
 5

Dublin era un vas impunător, chiar dacă nu avea toate pânzele

ridicate. Lui Helen și orfanelor li se părea că este cât o casă, și într-
adevăr, în următoarele trei luni Dublin avea să găzduiască cu mult
mai mulți oameni decât un bloc ieftin cu locuințe de închiriat.
Helen spera să nu fie tot atât de expus incendiilor sau prăbușirii;
dar cel puțin vasele care navigau pe ruta Noua Zeelandă erau
verificate înainte de plecare dacă erau apte de a naviga. Proprietarii
trebuiau să dovedească controlorilor Coroanei că era asigurată o
aerisire adecvată a cabinelor și că aveau destule provizii de hrană la
bord.
O parte din provizii încă erau în curs de încărcare, iar Helen
bănuia deja ce o aștepta când văzu pe chei butoaiele pline de carne
sărată, micii de cartofi și pachetele de pesmeți. Auzise deja că masa
la bord nu era nici pe departe diversificată – cel puțin pentru
pasagerii de pe puntea intermediară. Oaspeții din cabinele de clasa
întâi erau hrăniți în cu totul alt mod. După cum se șușotea, pentru ei
va veni la bord un bucătar.
Îmbarcarea „poporului simplu” era supravegheată de un ofițer
bădăran de pe vas și de medicul de la bord. Acesta din urmă aruncă
o scurtă privire spre Helen și spre fete, atinse fruntea copiilor, gest
prin care voia să constate probabil existența unei boli cu febră și le
puse să scoată limba. Când nu rezultă nimic din aceste consultări,
încuviință din cap către ofițer, iar acesta bifă numele pe o listă.
— Cabina unu la pupa, anunță el și i se făcu lui Helen și fetelor
semn să meargă repede în direcția aceea.
Cele șapte înaintară pipăind prin culoarele strâmte, întunecate
ale vasului, care pe deasupra mai erau și înțesate de oameni agitați
și de bagajele lor. Helen nu avea multe bagaje, dar până și mica
valiză ajunse cu timpul să fie grea. Fetele aveau și mai puțin, doar
80
lenjeria de noapte și câte o rochie de schimb, puse într-o boccea.
În sfârșit, găsiră cabina și fetele se năpustiră înăuntru, răsuflând
ușurate. Dar Helen nu era deloc încântată de minuscula cămăruță
care urma timp de aproape trei luni să-i fie locuință. Mobilierul din
încăperea extrem de joasă și de întunecată consta dintr-o masă, un
scaun și șase boxe – paturi suprapuse, după cum constată Helen
îngrozită; și mai era și un pat în minus. Din fericire, Mary și Laurie
erau obișnuite să-și împartă patul. Ocupară imediat unul din
paturile de la mijloc și se ghemuiră acolo strâns una într-alta. Încă le
era frică de călătoria aceasta. Erau înspăimântate de mulțimea de
acolo și de zgomotul de la bord.
Pe Helen o deranja mai degrabă mirosul penetrant, ce venea de la
oile, caii și celelalte animale, care se aflau pe puntea de jos. Tocmai
lângă și sub sălașul lui Helen se amenajaseră țarcuri provizorii
pentru oi și porci, precum și ocoluri pentru o vacă și doi cai. Helen
găsea că este o situație insuportabilă și se hotărî să facă reclamație.
Le spuse fetelor să o aștepte în cabină și porni din nou la drum, spre
puntea superioară. Din fericire exista un drum mai scurt către aerul
proaspăt, decât cel prin puntea intermediară, pe care veniseră.
Chiar în fața cabinei lui Helen duceau treptele în sus. Între timp se
instalaseră și niște rampe provizorii, pentru a îmbarca animalele. Pe
partea din spate a punții nu se vedea nimeni din echipajul vasului;
spre deosebire de intrarea din celălalt capăt, partea aceasta nu era
păzită. Ori și aici era viermuială din cauza familiilor de emigranți,
care își cărau bagajul la bord și se despărțeau de rudele lor
plângând și văicărindu-se. Înghesuiala și larma erau de nesuportat.
Dar apoi, la scările pe care se aduceau la bord încărcătura și
animalele, mulțimea se despărți. Motivul era lesne de înțeles: tocmai
se încărcau doi cai și unul dintre ei era speriat. Bărbatul scund,
vânjos, ale cărui tatuaje albastre de pe ambele brațe dovedeau că
face parte din echipaj, era cu totul prins să țină animalul. Helen
reflectă dacă nu cumva omul a fost pedepsit să se ocupe de această
81
sarcină străină calificării lui. E sigur că nu avea experiență cu caii,
fiindcă se purta destul de neîndemânatic cu armăsarul negru,
puternic.
— Vino, diavole tuciuriu, nu am timp nelimitat! urlă el la animal,
dar acesta nu-l urmă ascultător.
Dimpotrivă, calul negru se smuci și mai hotărât înapoi și,
amenințător, își culcă urechile. Părea ferm hotărât să nu pună nicio
copită pe rampa care se clătina amenințător.
Al doilea cal, pe care Helen îl întrezări doar neclar în spatele
armăsarului, păru să fie mai liniștit. Înainte de toate, conducătoarea
lui părea mult mai curajoasă. Spre surprinderea ei, Helen recunoscu
o fată delicată, îmbrăcată într-un elegant costum de călătorie.
Nerăbdătoare, aștepta ținând de căpăstru o iapă solidă, brună. Când
armăsarul nu făcu nicio mișcare spre a înainta, fata interveni.
— Așa nu va merge, dați-mi-l mie! Helen observă mirată, cum
tânăra doamnă, hotărâtă, încredință iapa în grija unui emigrant,
care își așteptă rândul, și preluă armăsarul de la marinar. Helen se
aștepta ca animalul să se smucească; doar bărbatul acela abia putuse
să-l țină.
Dimpotrivă, când fata îl prinse mai din scurt și îi vorbi blând,
calul negru se liniști imediat.
— Așa, acum mergem pas cu pas, Madoc! Eu merg înainte, tu vii
după mine. Și să nu îndrăznești, să mă faci să cad!
Helen își ținu respirația, pe când armăsarul o urmă într-adevăr
pe tânăra lady – încordat, dar foarte manierat. Când ajunseră la
bord, în siguranță, fata îl lăudă și îl bătu prietenește pe spate. Ca
răspuns, armăsarul salivă pe costumul ei de călătorie din catifea
albastru-închis, dar păru că ea nici nu observă acest lucru.
— Ce faceți acum cu iapa! strigă ea către marinar, nici pe departe
cu maniera unei doamne. Igraine nu vă face nimic! Mergeți doar
înaintea ei!
Iapa brună se dovedi a fi într-adevăr mult mai liniștită decât
82
tânărul armăsar, deși juca și ea puțin din picioare. Marinarul ținea
căpăstrul de capătul cel mai îndepărtat. În acest timp, avea o față de
parcă ar fi balansat un drug de dinamită. În orice caz, reuși să aducă
iapa la bord și acum putu și Helen să vină cu reclamația. Pe când
bărbatul și fata, trecând prin fața cabinei ei, conduceau animalele la
puntea inferioară, se adresă marinarului.
— Probabil că nu este vina dumneavoastră, dar cineva trebuie să
facă ceva în această chestiune. Nu putem în niciun caz să locuim
lângă grajduri. Mirosul este de nesuportat. Și ce se întâmplă dacă
animalele scapă? Nu vom fi sigure de viața noastră!
Marinarul ridică din umeri.
— Nu este nimic de făcut, doamnă. Ordin de la căpitan.
Animalele trebuie să fie la bord. Iar împărțirea cabinelor este
totdeauna aceeași: bărbații singuri în față, familiile la mijloc și
femeile singure la pupa. Deoarece sunteți singurele femei neînsoțite,
nu puteți face schimb cu nimeni. Resemnați-vă.
Răsuflând din greu, bărbatul alergă după iapă, care se grăbea
acum să ajungă din urmă armăsarul și tânăra femeie. Fata îl
conduse întâi pe armăsar, apoi pe iapă în două boxe alăturate și îi
legă. Când reveni, fusta de catifea albastră era acoperită de fân și
paie.
— Lucruri nepractice! mormăi fata și încercă să scuture
îmbrăcămintea. Apoi renunță și i se adresă lui Helen. Îmi pare rău
că vă deranjează animalele. Dar nu vor putea scăpa. Rampele vor fi
îndepărtate... ceea ce nu este lipsit de primejdie. Dacă vasul se
scufundă, nu voi putea să o scot pe Igraine de aici! Dar căpitanul
insistă. Și va fi făcută curățenie în fiecare zi. Iar oile nu vor mai
mirosi așa puternic, dacă li se usucă blana. Apoi ne și obișnuim cu
mirosurile...
— Nu mă voi obișnui niciodată să trăiesc într-un grajd! răspunse
Helen cu distincție.
Tânăra râse.
83
 — Unde este simțul dumneavoastră de pionierat? Doar vreți să
emigrați, nu-i așa? Eu aș face schimb de cabine cu dumneavoastră.
Dar eu dorm sus de tot, domnul Warden a rezervat cabina-salon.
Acestea toate sunt fetele dumneavoastră?
Aruncă o privire spre fete, care, conform indicațiilor primite, se
retrăseseră în cabină, dar acum, auzind vocea lui Helen, priveau
afară, atente și puțin curioase. Mai ales Daphne se uită interesată
atât la cai, cât și la îmbrăcămintea elegantă a tinerei lady.
— Oh nu, mă ocup de fete doar pe timpul acestei călătorii. Sunt
orfane. Toate aceste animale sunt ale dumneavoastră?
Fata râse.
— Nu, numai caii... mai bine zis, unul din ei. Armăsarul este al
domnului Warden. Oile de asemenea. În rest, nu știu cui aparțin
animalele, dar eventual va putea fi mulsă vaca! Am avea lapte
proaspăt pentru copii. Arată de parcă ar avea nevoie de așa ceva.
Helen, nefericită, dădu din cap.
— Da, sunt foarte slăbuțe. Sper să supraviețuiască acestei
călătorii lungi, se vorbește atât de mult de epidemii și de
mortalitatea copiilor. Dar cel puțin avem un medic la bord. Sper să-
și cunoască meseria. De altfel, numele meu este Helen Davemport.
— Gwyneira Silkham, răspunse fata. Și aceștia sunt Madoc și
Igraine... Prezenta atât de firesc caii, de parcă ar fi fost participanți
la o societate de animale. Și Cleo... unde s-a ascuns oare? Ah, aici
este. Iar își face prieteni.
Helen urmări privirea Gwyneirei și văzu o mogâldeață de blană,
care păru să-i zâmbească prietenos. E drept că prezenta cu această
ocazie niște dinți impunători, ceea ce o făcu de temut în ochii lui
Helen. Se sperie când o văzu pe Rosie lângă animal. Fetița se
ghemui cu atâta încredere în blana lui, cum o făcea cu fustele lui
Helen.
— Rosemary! strigă Helen alarmată.
Fetița se sperie și se desprinse de câine. Acesta se întoarse cu o
84
privire întrebătoare spre ea și ridică o lăbuță, parcă rugând-o.
Gwyneira râse și făcu la rândul ei un gest liniștitor cu mâna.
— Lăsați-o pe cea mică să se joace liniștită cu ea, spuse degajată.
Cleo iubește copiii, nu-i va face nimic. Ei da, va trebui să plec.
Domnul Warden probabil că mă așteaptă. Și nu ar trebui să fiu aici,
ci să mai petrec ceva timp cu familia mea. Doar de aceea au venit
special la Londra părinții și frații și surorile. Iarăși așa o prostie. Mi-
am văzut familia în fiecare zi, timp de șaptesprezece ani. S-a spus
tot. Dar mama mea plânge tot timpul, iar surorile mele îi țin isonul.
Tatăl meu se scaldă în reproșuri față de sine, fiindcă mă trimite în
Noua Zeelandă, iar fratele meu este atât de invidios, că ar dori să-mi
sară la gât. De abia aștept, să ridicăm ancora. Ce este cu
dumneavoastră? Nu a venit nimeni pentru dumneavoastră?
Gwyneira privi în jur. Pe puntea intermediară era peste tot
vânzoleală, erau oameni care plângeau și se lamentau. Se schimbau
ultimele cadouri, se trimiteau salutări. Multe din aceste familii se
despărțeau cu această ocazie pentru totdeauna.
Helen scutură din cap. Plecase singură cu o trăsură de la casa
familiei Greenwood. Balansoarul, care ocupa mult loc, fusese urcat
cu o zi înainte la bord.
— Merg la soțul meu, la Christchurch, explică ea, de parcă acest
fapt ar fi o explicație pentru lipsa rudelor.
Dar în niciun caz nu dorea să fie compătimită de această tânără
bogată și, în mod vizibil, privilegiată.
— Așa deci! Atunci familia dumneavoastră este deja în Noua
Zeelandă? întrebă Gwyneira emoționată. Trebuie să-mi povestiți cu
altă ocazie despre ea, deoarece eu nu am fost niciodată... dar acum
chiar că trebuie să plec! Pe mâine, copii, să nu vă îmbolnăviți de rău
de mare! Hai, Cleo!
Gwyneira dădu să plece, dar micuța Dorothy o opri. Timidă, o
trase de fustă.
— Domnișoară, mă scuzați, dar rochia dumneavoastră este foarte
85
murdară. Mama dumneavoastră vă va certa.
Gwyneira râse, dar apoi își privi îngrijorată îmbrăcămintea.
— Ai dreptate, va face fețe, fețe! Sunt imposibilă. Nici la
despărțire nu mă pot purta ca lumea.
— Pot să vă perii îmbrăcămintea, domnișoară. Mă pricep la
catifea. Dorothy ridică o privire plină de sârguință spre Gwyneira și
arătă ezitând spre scaunul din cabina ei.
Gwyneira se așeză.
— Unde ai învățat așa ceva, micuțo? întrebă ea surprinsă, când
Dorothy, înarmată cu peria lui Helen, se apucă să-i curețe cu
iscusință haina; e clar că fata observase cum și-a pus Helen
ustensilele de întreținerea îmbrăcămintei în dulăpiorul minuscul,
care era lângă fiecare pat.
Helen suspină. Când achiziționase prețioasele perii, nu se
gândise că vor fi folosite la îndepărtarea urmelor de gunoi.
— La orfelinat primim adesea haine purtate ca donație. Dar nu le
păstrăm, se vând. Desigur, în prealabil trebuie curățate, iar eu ajut
întotdeauna. Vedeți, miss, acum hainele dumneavoastră sunt iar
frumoase!
Dorothy zâmbi sfioasă.
Gwyneira se căută prin buzunare după o monedă, pentru a o
recompensa pe fată, dar nu găsi nimic, costumul era încă prea nou.
— Vă aduc mâine un cadou drept mulțumire, promit! îi spuse ea
lui Dorothy, când se pregăti să plece. Iar tu vei deveni o bună
gospodină. Sau o cameristă la oameni foarte deosebiți! Ne mai
vedem!
Gwyneira flutură mâna către Helen și fete și, iute de picior, trecu
peste pod.
— Nici ea nu crede ce spune! declară Daphne și scuipă după ea.
Asemenea oameni fac tot timpul promisiuni, apoi nu-i mai vezi
niciodată. Trebuie să ai grijă, să-ți dea pe loc ceva, Dot! Altfel nu vei
obține nimic!
86
 Helen ridică ochii spre cer. Cum era oare chestiunea cu „fetele
alese, cuminți și educate spre a sluji cu modestie”? În orice caz,
trebuia să se arate acum hotărâtă.
— Daphne, să ștergi imediat scuipatul! Domnișoara Gwyneira nu
este obligată cu nimic față de voi. Dorothy s-a oferit singură să o
slujească. Era un gest amabil, nu o afacere. Iar domnișoarele nu
scuipă!
Helen căută din ochi o găleată pentru curățenie.
— Dar noi nu suntem domnișoare! chicotiră Laurie și Mary.
Helen le privi aspru.
— Când ajungem în Noua Zeelandă, veți fi! le promise. Cel puțin
vă veți purta ca atare!
Hotărâtă, începu să le educe.
Gwyneira răsuflă ușurată când fură depărtate ultimele pasarele
ce legau cheiul de Dublin. Orele de rămas-bun fuseseră obositoare,
doar râurile de lacrimi ale mamei ei umpluseră trei batiste. La
acestea se adăugau vaietele surorilor ei și atitudinea tristă a tatălui
ei, care ar fi fost mai nimerită la o execuție decât la o nuntă. Și, ca o
încununare a tuturora, invidia fățișă a fratelui ei irita nervii
Gwyneirei. El ar fost bucuros să schimbe moștenirea din Wales
contra aventurii ei! Gwyneira își stăpâni un chicotit isteric. Ce păcat
că John Henry nu putea să se căsătorească cu Lucas Warden!
Dar acum, în sfârșit, Dublin va ridica ancora. Un vâjâit puternic,
ca de furtună, anunță că se ridicaseră pânzele. Încă în seara aceasta,
vasul va ieși pe Canalul Mânecii și va naviga spre Atlantic.
Gwyneira ar fi vrut să rămână la cai, dar desigur că acest lucru nu
se cădea. Deci rămase cuminte pe punte și flutură cel mai mare șal
pe care îl avea, către familia rămasă jos, până când țărmul aproape
că se pierdu din vedere. Gerald Warden observă că nu pierdu nicio
lacrimă.
Micile eleve ale lui Helen plânseră cu atât mai amarnic, dar
oricum atmosfera de pe puntea intermediară era mai tensionată
87
decât cea de la călătorii avuți. Pentru emigranții mai săraci, această
despărțire era cu cea mai mare probabilitate pentru totdeauna; apoi,
cei mai mulți se îndreptau spre un viitor mult mai nesigur decât
Gwyneira și tovarășii ei de drum de pe puntea superioară. Helen își
duse mâna la buzunar, la scrisorile lui Howard, pe când le consola
pe fete. Cel puțin ea era așteptată...
Cu toate acestea, în prima noapte de la bord, dormi prost. Încă nu
se uscase lâna oilor; mirosul lor de bălegar și de lână udă deranjă în
continuare nasul sensibil a lui Helen. Dura o veșnicie până
adormeau copiii și chiar și atunci se trezeau la fiecare zgomot. Când
Rosie veni pentru a treia oară în patul lui Helen, aceasta nu mai
avea nici sufletul, dar nici energia s-o trimită înapoi. Laurie și Mary
se agățau una de alta, iar a doua zi de dimineață, Helen le găsi pe
Dorothy și pe Elisabeth strâns ghemuite una într-alta într-un colț al
patului lui Dorothy. Numai Daphne dormea adânc; dacă visa
cumva, trebuie să fi fost un vis frumos, fiindcă atunci când Helen se
porni s-o trezească, fata zâmbea în somn.
Prima dimineață pe mare se arătă neașteptat de prietenoasă.
Domnul Greenwood o avertizase pe Helen că primele săptămâni ale
călătoriei ar putea fi foarte agitate, deoarece marea dintre golful
Biskaya și Canalul Mânecii este de obicei aspră. Dar astăzi, vremea
le acordă emigranților un termen de grație. Soarele era cam palid
după o zi ploioasă. În lumina spălăcită marea era de un cenușiu ca
de oțel. Dublin se mișca greoi și lent pe suprafața netedă a apei.
— Nu mai văd niciun țărm, șopti Dorothy speriată. Dacă ne
scufundăm acum, nu ne găsește nimeni! Atunci trebuie să ne
înecăm cu toții!
— Te-ai fi înecat și dacă vasul s-ar fi scufundat în portul de la
Londra, remarcă Daphne. Doar nu ști să înoți și până ar fi salvat toți
pasagerii de pe puntea superioară, te-ai fi înecat de mult.
— Nici tu nu ști să înoți! îi răspunse Dorothy. Și tu te- ai fi înecat,
la fel ca mine!
88
 Daphne râse.
— Nu m-aș fi înecat. Am căzut o dată, pe când eram mică, în
Tamisa, dar am dat din mâini și din picioare, până când am ieșit.
Gunoiul plutește la suprafață, a spus babacul meu...
Helen decise să întrerupă discuția nu numai din motive
educaționale.
— A spus tatăl tău, Daphne! o corectă ea. Chiar dacă nu s-a
exprimat prea ales. Iar acum încetați să le mai speriați pe celelalte,
altfel le piere pofta de mâncare la micul dejun. Putem să îl aducem
acum. Deci, cine merge la cambuză? Dorothy și Elisabeth? Foarte
bine. Laurie și Mary au grijă să aducă apă pentru spălat. Da, da,
domnișoarelor, ne spălăm! O domnișoară are grijă de ordine și
curățenie și în timpul unei călătorii.
O oră mai târziu, când Gwyneira se grăbi pe puntea intermediară
să se îngrijească de cai, i se prezentă o imagine stranie. Spațiul
exterior al cabinelor era aproape gol, cei mai mulți pasageri erau
probabil ocupați cu micul dejun sau îi măcina durerea despărțirii.
Dar Helen și fetele scoseseră masa și scaunul din cabină. Pe acesta
din urmă trona Helen, mândră și dreaptă, doamnă din cap până în
picioare. În fața ei, pe masă, se afla un tacâm improvizat, compus
dintr-o farfurie de tablă, o lingură strâmbă, o furculiță și un cuțit
fără tăiș. Dorothy era pe cale să-i servească lui Helen de pe un
platou imaginar bucate, pe când Elisabeth se agita cu o sticlă veche,
de parcă ar fi fost vin în ea, pe care trebuia să-l servească într-un
mod stilat.
— Ce faceți aici? întrebă Gwyneira uluită.
Dorothy chicoti zeloasă.
— Exersăm, cum trebuie să ne purtăm la masă, domnișoară
Gwyn... Gwyn...
— Gwyneira. Dar puteți să-mi spuneți Gwyn. Și acum repetați,
vă rog, ce exersați?
Gwyneira se uită bănuitoare la Helen. Ieri, tânăra guvernantă îi
89
făcuse o impresie cu totul normală, dar poate că nu era întreagă la
minte.
Helen se îmbujoră puțin sub privirea Gwyneirei, dar se reculese
repede.
— A trebuit să constat în această dimineață că manierele de la
masă ale tinerelor fete lasă foarte mult de dorit, spuse ea. La
orfelinat, lucrurile se petreceau probabil ca în cușca animalelor
răpitoare. Copiii mănâncă cu degetele și își umplu fălcile, de parcă
ar fi vorba de masa cea din urmă de pe acest pământ!
Rușinate, Dorothy și Elisabeth se uitară în pământ. Pe Daphne,
dojana o afectă mai puțin.
— Probabil că altfel nu ar fi primit nimic, își exprimă părerea
Gwyneira. Dacă mă uit la cât de slabe sunt aceste fete... Dar ce să fie
aceasta?
Arătă încă o dată spre masă. Helen corectă puțin așezarea
cuțitului.
— Le arăt fetelor, cum trebuie să te comporți la masă ca o
doamnă și pe lângă aceasta le învăț cele mai importante deprinderi
ale unei serviri iscusite, răspunse ea. Cred că este neverosimil să
ajungă să fie angajate în gospodării mai mari, unde să aibă
posibilitatea să se specializeze ca subrete, bucătărese sau cameriste.
Se pare că situația personalului este foarte precară în Noua
Zeelandă. Deci le voi da copiilor o pregătire pe cât se poate de
cuprinzătoare, pentru a putea fi folositoare stăpânilor în cât mai
multe domenii.
Helen înclină din cap prietenoasă către Elisabeth, care turnase
într-un mod perfect apă în ceașca de cafea. Eventualele picături
scurse, le prinse cu un șervețel.
Gwyneira era în continuare sceptică.
— Folositoare? întrebă ea. Aceste copile? Voiam să întreb deja de
ieri, de ce sunt trimise peste mări, dar acum pricep unele lucruri.
Am dreptate că orfelinatul voia să scape de ele, dar la Londra nu
90
avea nimeni nevoie de servitoare atât de tinere, pe jumătate moarte
de foame?
Helen încuviință din cap.
— Se zgârcesc cu fiecare bănuț. Costă trei lire pe an întreținerea
unui copil la orfelinat, hrănirea, îmbrăcarea și trimiterea lui la
școală. Traversarea cu vasul costă patru lire, dar măcar scapă o dată
pentru totdeauna de copii. Altfel, cel puțin pe Rosemary și pe
gemene ar trebui să le țină încă doi ani la orfelinat.
— Dar reducerea la jumătate a prețului biletului este valabilă
doar la copiii până la doisprezece ani, răspunse Gwyneira, ceea ce o
miră pe Helen. Oare fata aceasta bogată se interesase într-adevăr de
prețul biletelor de la puntea intermediară? Iar fetele pot fi angajate
doar după împlinirea vârstei de treisprezece ani.
Helen ridică ochii, disperată.
— În practică, deja la doisprezece ani; și aș putea jura că
Rosemary abia a împlinit opt ani. Dar aveți dreptate: Dorothy și
Daphne ar fi trebuit să plătească prețul întreg. Dar onorabilele
doamne de la orfelinat le-au întinerit puțin, pentru durata
călătoriei...
— Iar de îndată ce ajungem, ca printr-o minune, micuțele vor
crește în vârstă, pentru a putea fi angajate la treisprezece ani!
Gwyneira râse și se scotoci în buzunarele rochiei de casă largi, peste
care aruncase doar o pelerină ușoară. Lumea este rea. Ia luați,
fetelor, ceva adevărat de mestecat. Este frumos să te joci de-a
servitul, dar cu așa ceva nu vă umpleți stomacul. Luați aici!
Bucuroasă, tânăra femeie scoase la iveală grămezi de prăjiturele
și de chifle dulci. Fetele uitară pe loc manierele tocmai învățate și se
năpustiră asupra bunătăților.
Helen încercă să restabilească ordinea și să împartă dulciurile cu
dreptate. Gwyneira radia de bucurie.
— A fost o idee bună, nu-i așa? o întrebă pe Helen, pe când cele
șase fete ședeau mestecând pe marginea unei bărci de salvare și
91
luau, conform indicațiilor, doar mici îmbucături și nu-și mai vârau
prăjiturelele întregi în gură. Pe puntea superioară se servește masa
ca la Grand Hotel și a trebuit să mă gândesc la șoriceii
dumneavoastră atât de slabi. Deci am golit masa cu micul dejun. Vă
convine, nu-i așa?
Helen aprobă din cap.
— În nici un caz nu o să se îngrașe de la mâncarea pe care o
primesc aici. Porțiile nu sunt prea mari și trebuie să ne aducem
mâncarea singure de la bucătărie. Fetele mai mari rețin pe drum
jumătate din porții – și în familiile de emigranți de la puntea
intermediară mai sunt câțiva flăcăi obraznici. Deocamdată sunt
intimidați, dar să vedeți – în două, trei zile vor pândi fetele și vor
vămui porțiile. Dar o să supraviețuim acestor câteva săptămâni. Și
încerc să le învăț pe aceste fete câte ceva. Este mai mult decât au
avut parte vreodată.
Pe când copiii mai întâi mâncară, apoi se jucară cu Cleo, tinerele
femei se plimbară discutând în sus și în jos pe punte. Gwyneira era
curioasă și voia să știe totul despre noua ei cunoștință. În cele din
urmă, Helen povesti despre familia ei și despre locul de muncă la
familia Greenwood.
— Înseamnă că nu locuiți deja cu adevărat în Noua Zeelandă?
întrebă Gwyneira, puțin decepționată. Nu ați spus ieri, că vă
așteaptă soțul acolo?
Helen se îmbujoră:
— Ei da, viitorul meu soț. Eu... veți găsi că este un lucru prostesc,
dar călătoresc în ținuturile de peste mări pentru a mă căsători acolo.
Cu un bărbat pe care nu îl cunosc decât din scrisori.
Privi rușinată în pământ. Doar în clipa aceea când povestea
cuiva, conștientiză Helen grozăvia aventurii sale.
— Atunci aveți aceeași soartă, ca și mine, spuse Gwyneira cam
ușuratic. Al meu nici măcar nu mi-a scris!
— Și dumneavoastră? se miră Helen. Și dumneavoastră dați curs
92
cererii în căsătorie a unui necunoscut?
Gwyneira dădu din umeri.
— Ei da, nu este necunoscut. Îl chemă Lucas Warden iar tatăl lui,
respectând toate uzanțele, mi-a cerut mâna în numele lui... Își
mușcă buzele. Respectând în mare măsură uzanțele, se corectă ea.
Astfel privind lucrurile, totul este în ordine. Dar în ceea ce îl
privește pe Lucas... sper că vrea să se căsătorească. Tatăl lui nu mi-a
destăinuit dacă l-a întrebat în prealabil. Helen râse, dar Gwyneira
vorbise aproape serios. În ultimele săptămâni l-a cunoscut pe
Gerald Warden ca pe o persoană care nu întreabă prea multe.
Baronul oilor lua deciziile repede și singur și putea reacționa destul
de nestăpânit dacă intervenea cineva. În acest fel reușise în cele
câteva săptămâni ale șederii sale în Europa să rezolve un volum
enorm de probleme. Începând cu achiziționarea oilor, trecând prin
înțelegeri cu importatori de lână, discuții cu arhitecți și specialiști în
forarea fântânilor, până la cererea în căsătorie în numele fiului său,
rezolvă totul cu sânge rece și viteză amețitoare. De fapt, Gwyneirei
îi plăcu felul lui hotărât, dar câteodată o înfricoșa puțin. Cu toată
condescendența, Warden avea o vână colerică, iar la tratativele de
afaceri manifesta câteodată un fel de șiretenie, care îl deranja mai
ales pe lordul Silkham. După părerea lui Silkham, neozeelandezul îl
păcălise pe crescătorul micului armăsar Madoc după toate regulile –
și se punea întrebarea, dacă jocul de cărți, prin care câștigase mâna
Gwyneirei, a fost întru totul cinstit. Gwyneira se întreba câteodată
ce părere avea Lucas. Era el oare atât de energic ca tatăl lui?
Administra ferma tot atât de eficient și fără compromisuri? Sau
acțiunile lui Gerald, făcute câteodată în pripă, își aveau explicația și
în faptul că dorea să scurteze cât mai mult atât șederea lui în Europa
ca să nu lase prea mult Kiward Station pe mâinile lui Lucas?
Îi povesti lui Helen o versiune mai diluată a relațiilor de afaceri a
lui Gerald cu familia ei, care au dus în cele din urmă la cererea în
căsătorie.
93
 — Știu că mă duc la o fermă în plină dezvoltare, cu patru sute de
hectare de pământ și un efectiv de cinci mii de animale, care
urmează să crească, încheie ea. Știu că socrul meu are relații sociale
și comerciale cu cele mai bune familii din Noua Zeelandă. Evident
că este bogat, altfel nu și-ar putea permite această călătorie și toate
celelalte lucruri. Dar nu știu nimic despre viitorul meu soț!
Helen o asculta cu atenție pe Gwyneira, dar îi era greu să o
compătimească. În realitate, Helen tocmai conștientiza dureros că
noua ei prietenă era mult mai bine informată despre viitoarea ei
viață, decât ea însăși. Howard nu-i scrisese nimic despre mărimea
fermei, despre numărul de animale și despre contactele sale sociale.
Despre situația lui financiară știa doar că nu are datorii, dar că nu-și
putea permite cheltuieli mai mari, cum ar fi banii pentru o călătorie
în Europa – chiar și pe puntea intermediară. Dar măcar scria scrisori
minunate. Înroșindu-se din nou, Helen scoase din buzunar cele
două scrisori, deja mototolite de atâta citit și răscitit și i le dădu
Gwyneirei. Între timp, cele două femei se așezaseră pe marginea
unei bărci de salvare. Gwyneira citi cu nesaț.
— Daaa, știe să scrie... spuse ea în cele din urmă cu reținere și
împături scrisorile.
— Găsiți ceva nefiresc la aceste scrisori? întrebă Helen cu frică.
Nu vă plac scrisorile?
Gwyneira ridică din umeri.
— Nu trebuie să-mi placă mie. Dacă este să fiu cinstită, mi se par
puțin patetice. Dar...
— Dar? insistă Helen.
— Deci, ceea ce găsesc eu ciudat... nu aș fi crezut niciodată că un
fermier poate scrie asemenea scrisori.
Gwyneira se suci. Găsea că scrisorile sunt mai mult decât ciudate.
Se putea ca Howard O’Keefe să fie foarte cult. Doar și tatăl ei era
gentleman și fermier totodată; în Anglia campestră și în Wales, așa
ceva nu era ieșit din comun. Dar cu toată educația școlară pe care o
94
avea lordul Silkham, nu ar fi formulat niciodată atât de patetic, ca
acest Howard. În afară de aceasta, tocmai la tratativele ce se duceau
în cazurile de cerere în căsătorie nobilii obișnuiau să-și pună cărțile
pe masă. Viitorii parteneri trebuiau să știe la ce se puteau aștepta,
ori aici Gwyneira simțea lipsa datelor referitoare la situația
economică a lui Howard. Era ciudat și faptul că nu întrebase de
dotă sau că nu renunțase explicit la ea.
Omul nu se așteptase ca Helen să vină cu următorul vapor
pentru a cădea în brațele sale. Poate că aceste lingușeli erau menite
doar să stabilească primele contacte. Dar i se păreau stranii.
— Este plin de sensibilitate! îl apără Helen pe viitorul ei soț. Scrie
așa, cum mi-am dorit.
Zâmbi fericită și visătoare.
Gwyneira îi întoarse zâmbetul.
— Atunci este bine! declară ea, dar se hotărî în sinea ei să îl
întrebe cu prima ocazie pe viitorul ei socru de Howard O’Keefe.
Doar și el era crescător de oi. S-ar putea ca cei doi bărbați să se
cunoască.
Mai întâi nu avu timp de așa ceva și fiindcă mesele, care
alcătuiau de obicei cadrul potrivit pentru a pune asemenea întrebări
ocazionale în majoritatea cazurilor nu puteau avea loc din cauza
mării furtunoase. Vremea frumoasă de la începutul călătoriei s-a
dovedit a fi înșelătoare. Cum ajunseră în Atlantic, se schimbă
direcția vântului și Dublin se lupta cu furtuna și cu vânturile. Mulți
pasageri aveau rău de mare și de aceea preferau să renunțe la mese
sau să le ia în cabine. Nici Gerald Warden, nici Gwyneira nu erau
sensibili, dar dacă nu era anunțat dineul oficial, mâncau la ore
diferite. Gwyneira făcea acest lucru cu bună știință, fiindcă era
sigură că viitorul ei socru nu ar fi fost de acord cu faptul că ea
comanda cantități enorme de mâncare pentru a le duce micilor eleve
ale lui Helen. Gwyn ar fi fost gata să hrănească și toți ceilalți
pasageri de pe puntea intermediară. Copiii cel puțin aveau nevoie
95
de fiecare îmbucătură pe care puteau s-o primească – măcar pentru
a-și ține cât de cât cald. E drept că era plină vară, iar în pofida ploii
temperatura de afară nu era prea scăzută. Dar când marea era
agitată, intra apa în cabinele de pe puntea intermediară și atunci
totul era umed; atunci nu prea exista niciun loc uscat unde te puteai
așeza. Lui Helen și fetelor le era frig în rochiile umede, dar Helen
ținea cu dinții de orele de educație, pe care le dădea zilnic elevelor
ei. Ceilalți copii de pe vas nu aveau deocamdată școală. Medicul
vasului, care ar fi trebuit să țină orele, avea la rândul lui rău de
mare și îl combătea consumând din greu gin din farmacia vasului.
Iar în rest situația de pe puntea intermediară era tot ce vrei, dar
nu plăcută. În spațiul destinat familiilor și bărbaților, toaletele
debordau, iar majoritatea pasagerilor se spălau rar sau deloc. La
temperaturile care erau, chiar și lui Helen îi era greu să facă acest
lucru, dar ea insista constant ca fetele ei să folosească o parte din
porția zilnică de apă pentru igiena corporală.
— Aș spăla cu drag și îmbrăcămintea, dar nu se usucă, nu există
nicio speranță, se plânse ea, iar Gwyneira îi promise că o va ajuta cel
puțin pe ea personal cu o rochie de împrumut. Cabina ei era
încălzită și izolată perfect. Nici pe cea mai furtunoasă mare nu intra
aici strop de apă care să deterioreze preșurile moi și mobilele
elegante, tapisate. Gwyneira avea mustrări de conștiință, dar nu
putea în niciun caz să-i propună lui Helen să se mute cu copiii la ea.
Gerald nu ar fi permis niciodată așa ceva. Câteodată, sub pretextul
că trebuie ceva aranjat la rochiile ei, le lua pe Dorothy și Daphne sus
la ea.
— De ce nu ții lecțiile jos, la animale? o întrebă în cele din urmă,
când o întâlni pe Helen pe punte tremurând, pe când fetele citeau
alternativ din Oliver Twist. Era rece, dar uscat și aerul proaspăt era
mai plăcut decât aerul umed de pe puntea intermediară. Acolo se
face curat în fiecare zi, chiar dacă marinarii blestemă. Domnul
Warden verifică dacă oile și caii sunt ținuți cum se cuvine. Iar șeful
96
aprovizionării este pedant în ceea ce privește animalele pentru
tăiere. Doar nu le cară cu el ca să-i moară și să trebuiască să le
arunce carnea.
După cum a reieșit, porcii și păsările erau proviziile vii pentru
pasagerii de la clasa întâi, iar vacile erau mulse într-adevăr în
fiecare zi. Pasagerii de pe puntea intermediară nu vedeau nimic din
toate aceste bunătăți – până când Daphne îl surprinse pe unul din
băieți că mulgea noaptea, pe ascuns. Fără niciun fel de scrupule îl
dădu în vileag, dar nu fără a-l fi observat mai întâi, pentru ca apoi
să copieze mișcările de muls. De atunci, fetele aveau lapte proaspăt.
Iar Helen se prefăcu că nu vede nimic.
Daphne aprobă entuziasmată propunerea Gwyneirei. Constatase
de mult, în timpul mulsului și al furatului de ouă, cât de cald era în
grajdurile improvizate de sub punte. Corpurile mari ale vitelor și
cailor emanau o căldură plăcută, paiele erau moi și adesea mai
uscate decât saltelele din paturile fetelor. La început, Helen se
împotrivi, dar apoi cedă. În total ținu timp de trei săptămâni lecții în
grajd, până când o surprinse șeful aprovizionării, care o suspectă de
furt de alimente și o dădu afară de acolo. Între timp Dublin ajunsese
în golful Biscaya. Marea deveni mai liniștită, vremea caldă.
Răsuflând ușurați, pasagerii de pe puntea intermediară își duseră
afară hainele umede și așternuturile, pentru a le usca la soare. Îi
mulțumiră lui Dumnezeu pentru căldură, dar echipajul îi avertiză:
peste puțin timp vor ajunge în Oceanul Indian și vor blestema
căldura dogoritoare.

97
 6

Acum când prima și cea mai grea parte a călătoriei se sfârșise, la

bordul lui Dublin se trezi viața de societate.
În sfârșit se apucă și medicul de munca lui de învățător, astfel că
odraslele emigranților aveau altceva de făcut decât să se necăjească
unii pe alții, să-și necăjească părinții și mai ales să supere fetele lui
Helen. Acestea din urmă putură străluci la ore, iar Helen era
mândră de ele. La început sperase ca prin orele de școală să câștige
ceva timp pentru ea, dar apoi preferă să-și supravegheze elevele în
timpul orelor. Era cazul: cele două mari clevetitoare, Mary și Laurie,
veniră deja a doua zi de școală cu noutăți îngrijorătoare din clasă.
— Daphne l-a sărutat pe Jamie O’Hara! dădu raportul Mary cu
respirația tăiată.
— Iar Tommy Sheridan voia să o prindă pe Elisabeth, dar ea a
spus că așteaptă un prinț și apoi au râs cu toții, adăugă Laurie.
Helen discută mai întâi cu Daphne, care nu manifesta niciun
sentiment de vinovăție.
— Jamie mi-a dat în schimb o bucată de cârnat bun declară ea
liniștită. ÎI are de acasă. Și a mers și foarte repede, nici nu știe să
sărute cu adevărat!
Helen era îngrozită de evidentele cunoștințe mai profunde ale lui
Daphne. O certă aspru, dar știu că nu rezolvă nimic prin asta.
Simțul moral și sentimentul cuviinței puteau fi educate doar în
timp.
Deocamdată ajuta doar controlul. Deci Helen asista mai întâi la
lecțiile fetelor, apoi preluă din ce în ce mai multe obligații în cadrul
școlii și la pregătirile slujbei de duminică. Medicul de la bord îi era
recunoscător pentru acest lucru; el nu avea chemare nici pentru
funcția de educator, nici pentru cea de predicator.
De acum răsună aproape în fiecare noapte muzică pe puntea
98
intermediară. Oamenii se obișnuiseră cu gândul pierderii vechii
patrii – sau cel puțin se consolară cântând vechi cântece englezești,
irlandeze și scoțiene. Unii aduseseră instrumente la bord; răsunau
viori, fluiere și armonici. Vineri și sâmbătă se dansa și Helen trebuia
s-o strunească mai ales pe Daphne. Le permitea fetelor mai mari să
asculte muzica și să privească vreo oră și dansurile. Dar apoi
trebuiau să se culce, iar Dorothy o asculta cuminte – pe când
Daphne găsea scuze sau chiar încerca mai târziu, când credea că
Helen doarme, să se strecoare înapoi.
Pe puntea superioară activitățile de societate se desfășurau într-
un stil mai cultivat. Se organizau concerte și jocuri, iar cina se servea
în sala de mese, într-un cadru festiv. Gerald Warden și Gwyneira
împărțeau masa cu un cuplu din Londra, al cărui fiu mezin era
staționat într-o garnizoană la Christchurch și plănuia să se
stabilească definitiv acolo. Tânărul avea intenția să se căsătorească
și să se apuce de comerțul cu lână. ÎI rugase pe tatăl lui să-i acorde
un avans din moștenire. Domnul și doamna Brewster – oameni
agili, în jur de cinzeci de ani, capabili de a lua hotărâri – rezervaseră
în consecință bilete de călătorie spre Noua Zeelandă. Înainte de a da
bani, declară cu voce puternică domnul Brewster, voia să vadă
regiunea aceea și pe viitoarea sa noră.
— Este pe jumătate maori, ne scrie Peter, spuse cu îndoială în
glas doamna Brewster. Și este așa de frumoasă ca una dintre aceste
fete din Mările Sudului, a cărei fotografie o putem vedea câteodată.
Dar nu știu ce să spun, o băștinașă...
— Poate fi foarte folositor la achiziționarea de teren, fu de părere
Gerald. Un cunoscut de-al meu a primit drept cadou pe fiica unui
șef de trib, iar ca dotă zece hectare de pășune de cea mai bună
calitate. Prietenul meu s-a îndrăgostit pe loc.
Gerald făcu semnificativ cu ochiul.
Domnul Brewster râse în hohote și din toată inima de gluma lui,
Gwyn și doamna Brewster mai degrabă în silă.
99
 — Această mică prietenă a fiului dumneavoastră ar putea să fie
fiica prietenului meu, medită Gerald în continuare. Ar trebui să aibă
acum cincisprezece ani, o vârstă adecvată măritișului la băștinași.
Iar corciturile sunt de obicei foarte frumoase. Maorii pursânge, în
schimb... nu ar fi pe gustul meu. Prea mici de statură, prea îndesați
și apoi tatuajele... dar fiecare cu ale sale. Nu poți să te cerți cu cineva
în privința gustului.
Din întrebările soților Brewster și din răspunsurile lui Gerald,
Gwyneira află ceva mai mult despre viitoarea ei patrie. Până acum îl
auzise pe baronul oilor vorbind în primul rând despre posibilitățile
economice, despre creșterea animalelor și despre pășunile din
Canterbury Plains, dar acum auzi pentru prima oară că Noua
Zeelandă ca atare era compusă din două insule mari, iar
Christchurch și Canterbury se aflau pe Insula de Sud. Auzi de
munți și de fiorduri, dar și de o junglă de tipul pădurii tropicale, de
stațiuni pentru prinderea balenelor și de căutarea aurului.
Gwyneira își aminti că Lucas, parese, face cercetări legate de flora și
fauna țării și înlocui pe dată visul ei cu ochii deschiși despre arat și
semănat alături de soțul ei cu o fantezie poate chiar mai
tulburătoare despre expediții în ținuturile încă necunoscute ale
insulelor.
La un moment dat se epuizară atât curiozitatea celor doi
Brewster, cât și disponibilitatea lui Gerald de a povesti. Era clar că
Warden cunoaște Noua Zeelandă foarte bine, dar animalele și
peisajele îl interesau doar sub aspect economic. Familia Webster era
orientată asemănător. Pentru ei era în primul rând important dacă
ținutul oferea siguranță și dacă în eventualitatea creării unei afaceri
se putea obține profit. În cadrul discutării acestor probleme se
rostiră numele diferiților oameni de afaceri și fermieri, iar Gwyneira
folosi prilejul de a pune în aplicare planul îndelung pregătit, de a
întreba, ca din întâmplare, de un „fermier gentleman” cu numele de
O’Keefe.
100
 — Poate îl cunoașteți. Se spune că locuiește undeva, în
Canterbury Plains.
Reacția lui Gerald Warden o surprinse. Viitorul ei socru se înroși
la față și ochii păreau să-i sară din cap.
— O’Keefe? Fermier gentleman? Gerald scuipă aceste cuvinte și
pufni revoltat. Cunosc un ticălos și pungaș, cu numele de O’Keefe,
continuă el cu voce ridicată. Scursură, care ar trebui trimisă cât mai
repede înapoi, în Irlanda. Sau în Australia, în colonia pușcăriașilor,
deoarece vine de acolo! Fermier gentleman! Hai să nu râd? Spuneți-
mi, Gwyneira, de unde ați aflat de acest nume?
Gwyneira ridică mâna, încercând să-l liniștească, iar domnul
Brewster se grăbi să-i umple din nou paharul cu whisky. Se pare că
spera să-l liniștească astfel. Doamna Brewster se cutremurase de-a
dreptul când Warden începuse să țipe.
— Precis că eu vorbesc de un alt O’Keefe, spuse Gwyneira
repede. O tânără femeie de pe puntea intermediară, o guvernantă
din Anglia, este logodită cu el. Spune că el face parte dintre
notabilitățile din Christchurch.
— Așa deci? întrebă Gerald suspicios. Curios lucru că nu știu de
el. Un fermier gentleman, din ținutul Christchurch, care are același
nume ca acest fiu de cățea... oh, iertați-mă, doamnelor... care are
ghinionul să-și împartă numele cu acest subiect dubios, O’Keefe, ar
trebui să-mi fie cunoscut.
— O’Keefe este un nume destul de frecvent, îl liniști domnul
Brewster. Poate că există doi O’Keefe la Christchurch.
— Iar acel O’Keefe a lui Helen scrie scrisori foarte frumoase,
adăugă Gwyneira. Trebuie să fie foarte cult.
Gerald râse răsunător.
— Atunci este cu siguranță altcineva. Bătrânul Howie abia poate
să-și scrie fără greșeală numele! Dar nu-mi convine, Gwyn, că te
duci pe puntea intermediară! Ține oamenii de acolo la distanță,
inclusiv pe această așa-zisă guvernantă. Toată această poveste mi se
101
pare suspectă, deci nu mai vorbi cu ea.
Gwyneira își încruntă fruntea. În restul serii tăcu supărată. Mai
târziu, în cabină, se înfurie de-a binelea.
Ce își închipuie Warden? A progresat destul de repede de la
„milady” la „lady Gwyneira” și acum la mica „Gwyn”, pe care
putea s-o tutuiască fără nicio jenă și să o comande de colo colo! La
naiba, nu va întrerupe legătura cu Helen! Tânăra femeie era singura
de la bord cu care putea vorbi deschis și fără frică. Cu toate că
proveneau din medii sociale diferite și aveau interese diferite, cele
două tinere deveniseră prietene apropiate.
Apoi, Gwyneirei îi plăcură cele șase fete. Mai ales Dorothy cea
serioasă îi era pe plac, dar și visătoarea Elisabeth, micuța Rosie și
Daphne, care câteodată era cam dubioasă, dar cu siguranță
înțeleaptă și răzbătătoare. Dacă ar fi fost după ea, le-ar fi luat pe
toate cu ea la Kiward Station și de fapt avusese de gând să
vorbească cu Gerald măcar despre o nouă slujnică. Acum nu prea
părea să mai aibă șanse în acest sens, dar călătoria era lungă și
desigur că Warden se va liniști. Gwyneirei îi dădeau mult mai mult
bătăi de cap cele aflate despre Howard O’Keefe. Ei da, numele era
frecvent și precis că nu era neobișnuit să existe doi O’Keefe într-o
regiune. Dar doi Howard O’Keefe?
Oare ce avea Gerald cu viitorul soț a lui Helen?
Gwyn ar fi vrut să împartă aceste gânduri cu Helen, dar apoi se
abținu. Cui ar fi fost de folos să distrugă liniștea sufletească a lui
Helen și să-i alimenteze temerile? Toate speculațiile erau de prisos.
Între timp, vremea se încălzise, la bordul lui Dublin era aproape
caniculă. Soarele ardea adesea din înaltul cerului. La început,
emigranții savurară acest lucru, dar acum, după aproape opt
săptămâni la bord, atmosfera se schimbă. Pe când frigul din primele
săptămâni îi făcuse pe oameni apatici, căldura și aerul înecăcios din
cabine îi făcea acum din ce în ce mai irascibili.
Pe puntea intermediară, oamenii se frecau unul de altul și se
102
supărau pentru orice fleac. Avură loc bătăi serioase între bărbați,
chiar și între călători și membri ai echipajului, atunci când cineva se
simțea nedreptățit la distribuirea hranei sau a apei. Medicul de la
bord folosea cu prisosință gin pentru a curăța rănile și a liniști
spiritele. Apoi, existau certuri în aproape toate familiile; lipsa de
activitate afecta nervii. Doar Helen păstra ordinea și liniștea în
cabina ei. Le dădea în continuare lecții interminabile fetelor despre
muncile ce trebuie făcute într-o gospodărie din pătura de sus.
Gwyneirei însăși îi vâjâia câteodată capul când asculta cele
prezentate.
— O Doamne, ce noroc am să fi scăpat de astea toate! mulțumi ea
sorții, râzând. Nu aș fi fost o stăpână potrivită pentru un asemenea
menaj. Aș fi uitat permanent jumătate din toate acestea. Și nici nu aș
fi putut să pun fetele, să curețe zilnic argintăria! Este o muncă cu
totul inutilă! Și de ce trebuie să se împăturească șervețelele atât de
complicat? Doar sunt folosite în fiecare zi...
— Este o problemă de frumusețe și de bună-cuviință! decise
Helen severă. Apoi va trebui să ai grijă de aceste lucruri. După cele
auzite, la Kiward Station te așteaptă o curte seniorială. Doar tu ai
spus, că domnul Warden s-a orientat în construcția casei după
conacele din Anglia și că spațiile de locuit au fost amenajate de un
decorator din Londra. Crezi că el a renunțat la tacâmurile de argint,
la sfeșnice, tăvi și vase pentru fructe? Iar lenjeria de masă face parte
din zestrea ta!
Gwyneira suspină.
— Ar fi trebuit să mă mărit în Texas. Dar serios, cred... sper... că
domnul Warden exagerează. Vrea să fie un gentleman, dar sub toate
aceste fasoane distinse se ascunde un tip aspru. Ieri l-a bătut pe
domnul Brewster la Black-Jack. Ce spun că l-a bătut, l-a curățat ca
pe o gâscă de Crăciun! Și la urmă, ceilalți domni i-au reproșat că ar
fi trișat. Ca urmare, a vrut să-l provoace la duel pe lordul
Barrington! Îți spun că a fost ca la o crâșmă din port! În cele din
103
urmă, căpitanul a intervenit, rugând să se abțină. În realitate,
Kiward Station este probabil o construcție din bușteni și va trebui să
mulg vacile.
— Ți-ar conveni! râse Helen, care între timp reușise să o cunoască
destul de bine pe prietena ei. Dar nu-ți fă iluzii. Ești și vei rămâne o
lady, în caz de dubiu, chiar și la grajdul de vite – și acest lucru este
valabil și pentru tine, Daphne! Nu sta dezordonată și cu picioarele
desfăcute doar fiindcă nu mă uit chiar la tine. Mai bine ai coafa-o pe
domnișoara Gwyneira. Se observă că îi lipsește camerista. Serios,
Gwyn, părul tău este buclat, de parcă ar fi fost prelucrat cu fierul de
ondulat părul. Nu îl piepteni niciodată?
Sub controlul sever a lui Helen și cu câteva indicații a Gwyneirei,
referitoare la cea mai nouă modă, atât Dorothy, cât și Daphne
deveniseră niște cameriste destul de dibace. Amândouă erau
politicoase și învățaseră cum să ajute o lady la îmbrăcat și la
aranjatul părului. Uneori Helen ezita să o trimită pe Daphne singură
în încăperile Gwyneirei, deoarece nu avea încredere în fată. I se
părea într-u totul posibil ca Daphne să se folosească de fiecare prilej
pentru a fura ceva. Dar Gwyneira o liniști.
— Nu știu dacă este cinstită, dar cu siguranță că nu este proastă.
Dacă fură aici, se află acest lucru. Cine altcineva ar fi putut să fie? Și
unde să ascundă lucrurile furate? Cât timp este aici, pe vas, se va
comporta bine. Nu am nicio îndoială.
Cea de-a treia fată mai mare ca vârstă, Elisabeth era și ea
ascultătoare, cinstită și fermecătoare. Dar nu se dovedi prea iscusită.
Îi plăcea mai mult să citească și să scrie decât să lucreze cu mâinile.
Astfel deveni pentru Helen un copil-problemă.
— În fond, ar trebui să continue școala și să frecventeze mai
târziu, poate, un seminar pentru educatoare, îi spuse ea Gwyneirei.
Așa ceva i-ar plăcea. Îi plac copiii și are multă răbdare. Dar cine să-
și asume cheltuielile? Și oare există în Noua Zeelandă un institut
adecvat? Nu este bună de cameristă. Dacă trebuie să curețe
104
dușumeaua, inundă jumătate și cealaltă jumătate o uită.
— Poate că ar fi o bonă bună, reflectă Gwyn cea practică. Probabil
că voi avea nevoie în curând de una...
Helen se înroși la această remarcă. În legătură cu viitoarea ei
căsătorie nu se gândea cu plăcere la nașterea și mai ales la
procrearea copiilor. A admira stilul elevat de scris a lui Howard și a
se bucura de adorarea lui, era un lucru. Dar gândul de a se lăsa
atinsă de un bărbat cu totul necunoscut... Helen avea doar niște idei
imprecise despre ceea ce se întâmplă noaptea între un bărbat și o
femeie, dar se aștepta mai degrabă la dureri decât la bucurii. Iar
acum, Gwyneira vorbea cu totul degajat despre nașterea copiilor!
Oare voia să vorbească despre acest subiect? Poate știa mai multe
despre asta decât ea? Helen se întrebă cum să abordeze subiectul,
fără a depăși în mod penibil, cu primul cuvânt, granițele bunei-
cuviințe. Iar acest lucru era doar atunci posibil, când nu era niciuna
dintre fete în apropiere. Constată cu ușurare, că Rosie se juca în
imediata lor apropiere cu Cleo.
Dar Gwyneira nici nu ar fi putut să-i răspundă la întrebările
stăruitoare. E drept că vorbea deschis despre facerea copiilor, dar
deocamdată nu irosi niciun gând pe nopțile cu Lucas. Nu avea nicio
idee, ce o aștepta – mama ei, rușinată, făcuse doar niște aluzii vagi
că era soarta femeilor, să suporte aceste lucruri cu umilință. Cu voia
lui Dumnezeu, vor fi răsplătite cu un copil. Gwyneira se întreba
câteodată dacă va trebui chiar să considere un bebeluș cu obrazul
roșu, care urlă, drept un noroc, dar nu își făcu iluzii. Gerald Warden
se aștepta de la ea să-i nască cât mai repede un nepot. Nu se va
eschiva de acest lucru nici dacă ar ști cum trebuie procedat.
Călătoria cu vasul se lungi. La clasa întâia pasagerii luptau
împotriva plictiselii, deoarece ajunseseră să fie schimbate toate
amabilitățile, să fie povestite toate întâmplările. Pasagerii de la
puntea intermediară se luptară mai degrabă cu vicisitudinile
crescânde ale existenței. Hrana săracă, unilaterală, dusese la boli și
105
lipsuri, strâmtoarea cabinelor și vremea, acum permanent caldă,
favoriza apariția paraziților. Între timp, vasul era însoțit de delfini și
adesea se vedeau și pești mai mari, ca de exemplu rechini. Bărbații
de pe puntea intermediară făceau planuri cum să îi prindă cu
cârlige sau cu harpoane, dar aveau rar succes. Femeilor le era dor de
un minim de igienă și adunau pe timp de ploaie apă, pentru a-și
spăla copiii și îmbrăcămintea. Helen era de părere că rezultatul nu
era satisfăcător.
— În zeama aceea, lucrurile vor deveni și mai murdare! ocărî ea,
privind la apa strânsă într-o barcă de salvare.
Gwyneira dădu din umeri.
— Bine că nu trebuie să bem această apă. Și avem noroc cu
vremea, spune căpitanul. Până acum nu am avut acalmie, deși
ajungem în curând în zona... în zona de acalmie. Acolo nu bate
vântul așa cum ar trebui și uneori vasele își termină rația de apă.
Helen dădu din cap.
— Marinarii povestesc că aceste meridiane se numesc și
„meridianele cailor”, deoarece mai demult trebuiau adesea
sacrificați caii, pentru a nu muri de foame.
Gwyneira răsuflă cu putere.
— Înainte de a o sacrifica pe Igraine, aș mânca marinarii! declară
ea. Dar, după cum am spus, se pare că avem noroc.
Din păcate, norocul lui Dublin avea să se epuizeze în curând.
Vântul sufla în continuare, dar o boală parșivă amenința viața
pasagerilor. Mai întâi, un marinar se plânse că are febră, ceea ce
nimeni nu luă prea în serios. Medicul vasului recunoscu primejdia
doar când i se prezentară primii copii cu febră și erupții. Dar apoi
boala se propagă cu repeziciunea focului pe puntea intermediară.
Helen speră la început că fetele ei vor fi scutite, deoarece nu prea
aveau contact cu ceilalți copii, afară de orele de școală. Datorită
ajutorului din partea Gwyneirei și a prădăciunilor regulate ale lui
Daphne în grajdul vacilor și a cotețului păsărilor, erau într-o stare
106
generală cu mult mai bună decât copiii emigranților. Dar apoi
Elisabeth făcu febră, iar la scurt timp după aceea și Laurie și
Rosemary. Daphne și Dorothy se îmbolnăviră într-o formă foarte
ușoară, iar Mary, spre mirarea tuturor, nu se infectă, deși împărțea
tot timpul patul cu geamăna ei, o ținea pe Laurie strâns îmbrățișată
și o plângea deja de pe acum. Febra nu o chinui prea tare pe Laurie,
pe când Elisabeth și Rosemary se zbătură câteva zile între viață și
moarte. Medicul vasului le trată, la fel ca pe toți ceilalți bolnavi, cu
gin, iar cei care răspundeau de copii puteau să decidă dacă acest
mijloc de tratament se administra exterior sau interior. Helen decise
să se facă spălături și comprese și astfel fetele bolnave ajunseseră să
se răcorească puțin. În cele mai multe familii, băutura ajunse în
stomacurile taților, iar atmosfera deja încărcată deveni și mai
explozivă.
Până la urmă muriră doisprezece copii de epidemie și din nou se
auzeau vaiete și bocete de pe puntea intermediară. Căpitanul ținu o
slujbă de înmormântare foarte impresionantă pe puntea principală,
la care veniră toți pasagerii, fără excepție. Gwyneira, cu lacrimile
curgându-i pe față, cântă la pian, bunele-i intenții depășind vizibil
cunoștințele ei. Fără note, era pierdută. În cele din urmă, Helen
preluă cântatul la pian și câțiva dintre pasagerii de pe puntea
intermediară își aduseră de asemenea instrumentele. Cântecul și
plânsul oamenilor răsunară departe peste mare și pentru prima oară
se uniră emigranții bogați și cei săraci într-o comunitate. Jeleau
împreună și încă la câteva zile după slujbă, atmosfera era în general
mai temperată și mai împăcată. Căpitanul, un bărbat liniștit și cu
înțelepciunea vieții, începând cu această dată, stabili slujbele de
duminică pentru toți pe puntea principală. Vremea nu mai prezenta
probleme. Era mai degrabă prea cald decât prea rece și ploios.
Numai la trecerea pe la Capul Bunei Speranțe se iscă o furtună și
marea deveni agitată; după aceea, călătoria se desfășură liniștită.
Între timp, Helen exersa cu elevii ei cântece bisericești. Când,
107
într-o dimineață de duminică, reușiseră să interpreteze un coral
deosebit de bine, soții Brewster o atraseră în discuția pe care o
purtau cu Gerald și Gwyneira. O felicitară pe tânăra femeie pentru
performanța elevilor ei și în cele din urmă, Gwyneira folosi ocazia
să le facă oficial cunoștință prietenei și socrului ei.
Spera ca socrul ei să nu înceapă iar să bodogănească, dar de data
aceasta el nu-și pierdu cumpătul, ci se purtă destul de șarmant.
Calm, făcu obișnuitul schimb de amabilități cu tânăra femeie și găsi
cuvinte de laudă la adresa interpretării oferite de elevi.
— Așa deci, și vreți să vă căsătoriți... mormăi el, când nu mai era
nimic de spus.
Helen încuviință din cap cu sârg.
— Da domnule, dacă va voi și Dumnezeu. Am încredere că
Domnul mă va îndruma spre o căsnicie fericită. Poate că nu vă este
necunoscut viitorul meu soț? Howard O’Keefe din Haldon,
Canterbury. Are o fermă.
Gwyneira își ținu respirația. Poate că totuși ar fi trebuit să-i
vorbească lui Helen de răbufnirea lui Gerald la pomenirea numelui
logodnicului ei! Dar grija ei se dovedi neîntemeiată. Astăzi Gerald
se controlă cu fermitate.
— Sper că vă veți păstra credința, remarcă el cu un zâmbet
strâmb. Câteodată Domnul își permite niște feste ciudate cu cele
mai neprihănite oițe ale sale. Iar în ceea ce privește întrebarea
dumneavoastră... nu. Nu, un „gentleman” cu numele de Howard
O’Keefe îmi este cu totul necunoscut.
Dublin naviga acum peste Oceanul Indian, ultima și cea mai
primejdioasă porțiune a călătoriei. E drept că se întâmpla rar ca
marea să fie agitată, dar ruta se întindea departe peste mare. De
săptămâni de zile, pasagerii nu mai văzuseră uscatul și conform
spuselor lui Gerald Warden, țărmurile cele mai apropiate se aflau la
o distanță de multe sute de kilometri.
Între timp, viața la bordul vasului urmă un anume tipic și din
108
cauza vremii tropicale toți pasagerii se aflau mai mult pe punte,
decât în cabinele strâmte. Iar delimitarea strictă între clasa întâi și
puntea intermediară se diluă din ce în ce mai vizibil. Afară de
slujbele religioase, se țineau și concerte și seri de dans comune.
Bărbații de pe puntea intermediară munceau în continuare să-și
îmbunătățească tehnica de pescuit și în cele din urmă avură succes.
Prinseră cu harponul rechini și baracude și prinseră albatroși,
trăgând în urma vasului funii cu un fel de cârlige, având drept
momeală pești. Mirosul de pește sau pasăre la grătar străbătu toată
puntea, iar familiilor care nu luau parte li se strângea apa în gură.
Helen primea câteodată niște porții drept cadou. Era foarte
apreciată în calitate de educatoare, iar între timp aproape toți copiii
de pe puntea intermediară știau să citească și să scrie mult mai bine
ca părinții lor. Apoi, Daphne reuși aproape de fiecare dată să obțină
o porție de pește sau de carne. Dacă Helen nu era cu ochii în patru,
ea se furișa încă de la începutul pescuitului prin preajma pescarilor,
le admiră măiestria și reușea, clipind din gene și făcând un botic, să
atragă atenția.
Mai ales bărbații tineri se întrecură pentru a-i intra în grații și se
dedară câteodată la probe de curaj primejdioase. Daphne bătea din
palme, aparent încântată, când își scoteau cămașa, pantofii și
șosetele, pentru ca, prinși cu niște funii, să fie lăsați de către
echipajul urlând la apă. Nici Helen, nici Gwyneira nu aveau
senzația că Daphne ar fi interesată realmente de vreunul dintre
băieți.
— Speră că îl va mușca un rechin, remarcă Gwyneira, când un
tânăr scoțian se aruncă cu capul înainte în apă și se lăsă apoi tractat
de Dublin, ca o momeală prinsă într-un cârlig. Facem pariu, că nu ar
avea niciun fel de scrupule să mănânce după aceea din animal?
— Ar fi timpul să se sfârșească această călătorie, suspină Helen.
Altfel mă transform din educatoare în paznică de penitenciar.
Aceste apusuri de soare, de exemplu... da, sunt minunat de
109
frumoase și de romantice, dar acest lucru îl știu atât băieții, cât și
fetele. Elisabeth vorbește tot timpul de Jamie O’Hara, la care
Daphne a renunțat de mult, după ce i-a mâncat toți cârnații. Iar pe
Dorothy o invită zilnic cel puțin trei bărbați tineri să meargă să
privească cu ei marea fosforescentă.
Gwyneira râse și se jucă cu pălăria ei de soare.
— În schimb Daphne nu-l caută pe prințul ei din vis pe puntea
intermediară. Ieri m-a întrebat dacă nu poate privi de pe puntea
superioară apusul de soare, de acolo ar avea o perspectivă mult mai
bună. În acest timp l-a privit pe vicontele Barring cu niște ochi, ca
rechinul momeala.
Helen își dădu ochii peste cap.
— Ar trebui în curând măritată. Oh, Gwyn, mi se face frică, dacă
mă gândesc că în doar două sau trei săptămâni va trebui să predau
aceste fete unor oameni necunoscuți și apoi poate că nu le voi mai
vedea niciodată.
— Adineauri voiai să scapi de ele! strigă Gwyneira râzând.
Oricum, știu să scrie și să citească. Puteți coresponda. Și noi de
asemenea! Dacă aș ști cât de departe este Haldon de Kiward Station!
Amândouă sunt în Canterbury Plains, dar pe unde se află? Nu
vreau să te pierd, Helen! Nu ar fi frumos dacă am putea să ne
vizităm?
— Putem face acest lucru cu siguranță! răspunse Helen plină de
încredere. Howard trebuie să trăiască în apropiere de Christchurch,
altfel nu ar face parte din comunitatea de acolo. Iar domnul Warden
are cu siguranță multe de rezolvat la oraș. Ne vom vedea, Gwyn, cu
siguranță!

110
 7

Călătoria se apropia într-adevăr de sfârșit. Dublin naviga pe apele

Mării Tasmaniei, între Australia și Noua Zeelandă, iar pasagerii de
pe puntea intermediară se întreceau în zvonuri despre cât de
aproape erau de noul pământ. Unii se aflau deja de dimineață,
înainte de răsăritul soarelui, pe punte, pentru a arunca o primă
privire asupra noii lor patrii.
Elisabeth se arătă încântată când Jamie O’Hara o trezi o dată
pentru acest lucru, dar Helen îi porunci aspru să rămână în pat. Știa
de la Gwyneira că va mai dura două sau trei zile până când se va
vedea uscatul, iar căpitanul le va informa din timp.
În cele din urmă, acest lucru se întâmplă în plină zi, înainte de
masă. Căpitanul puse să se tragă sirena vasului și în câteva minute
se adunară toți pasagerii pe puntea principală. Gwyneira și Gerald
stăteau, bineînțeles, în primul rând, dar nu văzură deocamdată
nimic altceva, decât niște nori. Norii de ceață acopereau țărmul.
Dacă echipajul nu ar fi dat emigranților asigurări că în spatele
norilor se ascunde Insula de Sud, nu ar fi dat niciun fel de
importanță deosebită acestui strat de nori.
Abia când se apropiară de țărm, se profilară prin ceață munții și
contururi aspre de stânci, în spatele cărora se buluceau din nou
nori.
Arăta ciudat, de parcă munții ar fi plutit în albul acela strălucitor
ca vata.
— Oare este totdeauna atât de cețos? întrebă Gwyneira, prea
puțin entuziasmată. Oricât de frumoasă era priveliștea, ea își putea
imagina cât de umed și de rece va fi drumul călare peste pasul care
despărțea Christchurch de locul de acostare a vaselor marine.
Portul, explicase Gerald, se numește Lyttelton. Dar locul era încă în
amenajare și chiar până la primele case trebuia parcurs un urcuș
111
greu. Până la Christchurch trebuia să mergi sau să călărești – iar pe
câte o porțiune drumul era atât de abrupt și greu că cei ce cunoșteau
locurile trebuiau să își ducă caii de căpăstru. De acolo venea și
numele drumului: Bridle Pass.
Gerald scutură din cap.
— Nu. Este mai degrabă neobișnuit că li se oferă călătorilor o
asemenea priveliște. Și desigur aduce noroc... Zâmbi, evident
satisfăcut de a-și revedea patria. Se spune că tot astfel s-a prezentat
acest pământ primilor călători veniți în canoe, oameni din Polinezia,
care au ajuns în Noua Zeelandă. De aceea, Noua Zeelandă are
numele în limba maori aotea-roa, țara marelui nor alb.
Helen și fetele ei priviră fascinate acest spectacol al naturii.
E drept că Daphne era neliniștită.
— Nu există case, spuse ea stupefiată. Unde sunt docurile și
amenajările portuare? Unde sunt turnurile bisericilor? Nu văd decât
nori și munți! Este cu totul altfel, ca la Londra!
Helen încercă să râdă, dându-le curaj, deși, în fond, împărțea
temerile lui Daphne. Și ea era un copil de oraș, iar această
exuberanță a naturii i se părea stranie. Dar ea mai văzuse diverse
peisaje englezești, pe când fetele nu cunoșteau decât străzile din
marele oraș.
— Bineînțeles că nu este Londra, Daphne, explică ea. Orașele de
aici sunt mult mai mici. Dar și Christchurch are un turn de biserică,
i se va construi și o mare catedrală, ca Westminster Abbey! Nu poți
încă vedea casele, fiindcă nu acostăm direct în oraș. Va trebui... deh,
va trebui să mergem puțin până...
— Să mergeți puțin? Gerald Warden o ascultase și izbucni într-un
râs puternic. Pot doar să sper pentru dumneavoastră, domnișoară
Davemport, că logodnicul dumneavoastră grozav vă va trimite un
catâr. Altfel vă veți toci încă de astăzi talpa pantofiorilor
dumneavoastră de oraș. Bride Pat este un drum de munte, alunecos
și umed din cauza ceții. Iar când se ridică ceața, se face al naibii de
112
cald. Dar ia te uită, Gwyneira, se vede Lyttelton Harbour!
Oamenii de pe Dublin erau la fel de emoționați ca și Gerald, când
ceața se risipi, lăsând să se vadă un golf marin retras, cu formă de
pară. Conform celor spuse de Gerald, bazinul portuar natural era de
origine vulcanică. Golful era înconjurat de munți și se vedeau și
câteva case și pasarele de acostare.
— Nu vă lăsați intimidată, îi spuse medicul vasului lui Helen.
Mai nou există zilnic transport dus-întors de la Lyttelton la
Christchurch. Puteți să închiriați un catâr. Nu mai trebuie să urcați
tot drumul ca primii coloniști.
Helen ezită. Poate că ar fi putut să închirieze un catâr, dar ce era
de făcut cu fetele?
— Cât... cât de departe este? întrebă ea indecisă, pe când Dublin
se apropia repede de coastă. Și trebuie să cărăm toate bagajele?
— Cum doriți, răspunse Gerald. Puteți căra bagajele și cu barca,
în susul râului Avon. Dar asta costă, bineînțeles, bani. Cei mai mulți
emigranți își cară bagajele peste Pasul Bridle. Sunt optsprezece
kilometri.
Helen hotărî să comande doar transportarea iubitului ei
balansoar. Restul bagajelor le va căra ca și toți ceilalți emigranți.
Optsprezece kilometri, atâta putea să meargă – cu siguranță că
putea! Deși nu încercase încă niciodată așa ceva...
Între timp se golise puntea principală; pasagerii se grăbiseră spre
cabine, pentru a-și împacheta calabalâcul. Acum, când ajunseseră în
sfârșit la țintă, voiau să părăsească cât mai repede bordul vasului.
Pe puntea intermediară era o aglomerație la fel de mare ca în ziua
plecării.
La clasa întâi se proceda mai relaxat. Aici, de regulă, bagajul era
preluat; domnii și doamnele se foloseau de serviciile întreprinderii
de transport, care căra cu catârii persoane și mărfuri spre interiorul
țării. Doamna Brewster și lady Barrington tremurau deja de teama
drumului călare peste pas. Niciuna din ele nu era obișnuită să se
113
deplaseze călare pe cal sau pe catâr și mai și auziseră povești de
groază despre primejdiile drumului. Dar Gwyneira abia aștepta să
urce pe Igraine și ajunse la niște dispute aprige cu Gerald.
— Să mai rămân o noapte aici? întrebă ea mirată, când el făcu
aluzia că vor folosi modesta casă de oaspeți din Lyttelton, de curând
dată în folosință. Dar de ce?
— Fiindcă nu putem termina descărcarea animalelor decât în cel
mai bun caz târziu după-amiaza, explică Gerald. Și fiindcă trebuie
să angajez oameni, care să mâne oile prin trecătoare.
Gwyneira scutură din cap, fără să înțeleagă.
— De ce vă trebuie ajutor? Pot să mân oile și singură. Avem și
doi cai. Nu trebuie să așteptăm nici măcar catârii.
Gerald râse în hohote, iar lordul Barrington îi ținu isonul.
— Vreți să mânați oile prin trecătoare, micuță lady? Călare, ca și
acei cowboy americani?
Lordului i se părea că este cea mai bună glumă, pe care a auzit-o
în ultimul timp.
Gwyneira își dădu ochii peste cap.
— Nu eu personal mân oile, răspunse ea. Acest lucru îl fac Cleo și
ceilalți câini, pe care i-a cumpărat domnul Warden de la tata. Sigur,
câinii tineri sunt încă mici și nu sunt suficient de mult antrenați. Dar
nu sunt decât treizeci de oi. Asta rezolvă Cleo fără niciun ajutor,
dacă trebuie.
Cățelușa își auzise numele și veni din colțul ei. Dând din coadă și
cu ochii strălucitori de atașament, ea se opri în fața stăpânei sale.
Gwyneira o mângâie și o anunță că plictiseala de pe vas se va
termina încă în cursul zilei de azi.
— Gwyneira, spuse Gerald supărat, nu am cumpărat aceste oi și
acești câini și i-am transportat în jurul pământului pentru ca să cadă
aici într-o prăpastie! Ura, când cineva din familia sa se făcea de râs.
Și îl enerva și mai mult dacă cineva punea sub semnul întrebării sau
chiar ignora indicațiile sale. Nu cunoști trecătoarea Bridle. Este un
114
drum perfid și primejdios! Nu poate niciun câine să treacă singur
oile și nici nu poți să treci pur și simplu călare. Pentru noaptea
aceasta, am dispus să se pregătească țarcuri pentru oi. Mâine las să
fie trecuți caii, iar tu iei un catâr.
Gwyneira își aruncă capul pe spate cu un gest autoritar. Ura când
cineva desconsidera capacitățile ei și ale animalelor ei.
— Igraine trece peste orice drum și are un pas mai sigur decât
oricare catâr îl asigură ea cu voce fermă. Iar Cleo nu a pierdut
niciodată o oaie, nu i se va întâmpla nici acum. O să vedeți, în seara
aceasta suntem la Christchurch!
Bărbații tot mai râdeau, dar Gwyneira era ferm hotărâtă. De ce
avea ea pe cel mai bun câine de păzit oile din tot ținutul Powys,
dacă nu chiar din toată regiunea Wales? Și de ce erau crescuți de
sute de ani caii Cob spre a fi abili și cu pasul sigur? Gwyneira ardea
de nerăbdare să le arate domnilor aceste lucruri. Aceasta era o lume
nouă! Aici nu se va erija în rolul soțioarei bine educate, care ascultă
fără împotrivire comenzile bărbaților!
Helen se simțea amețită când, în sfârșit, la ora trei după-amiaza,
puse piciorul pe pământ neozeelandez. Pontonul de acostare,
mișcător, nu i se părea cu nimic mai sigur decât podelele vasului
Dublin, dar trecu plină de curaj peste el și se afla, în sfârșit, pe
pământ solid! Era atât de ușurată, încât ar fi vrut să îngenuncheze și
să sărute pământul, cum o făcuseră, fără jenă, doamna O’Hara și alți
câțiva emigranți. Fetele lui Helen și alți copii de pe puntea
intermediară dansau frenetic și doar cu greu puteau fi liniștiți,
pentru a spune, împreună cu ceilalți supraviețuitori ai călătoriei, o
rugăciune de mulțumire. Dar Daphne tot mai era decepționată.
Puținele case care înconjurau golful de la Lyttelton nu
corespundeau imaginii pe care o avea ea despre un oraș.
Helen dăduse încă pe vas comanda să-i fie transportat
balansoarul. Acum urca, cu geanta de călătorie în mână și umbrela
de soare peste umăr, o pantă largă spre primele case. Fetele,
115
purtându-și boccelele, o urmau ascultătoare. Până acum, urcușul i
se părea anevoios, dar nu primejdios sau chiar de neumblat. Dacă
drumul nu se va înrăutăți, va reuși să-l parcurgă până la
Christchurch. Acum se aflau în centrul așezării Lyttelton. Exista un
local, o prăvălie și un hotel, care nu inspira prea multă încredere.
Dar era oricum doar pentru cei bogați. Aceia dintre pasagerii de pe
puntea intermediară care nu voiau să meargă imediat mai departe
spre Christchurch puteau să se adăpostească în niște barăci
primitive și în corturi. Mulți dintre noii coloniști se folosiră de
aceste posibilități. Unii emigranți aveau rude la Christchurch și se
înțeleseseră cu ele să le trimită animale de povară, de îndată ce va
sosi vasul Dublin.
Și Helen nutrea niște speranțe slabe când văzu că așteaptă niște
catâri ale întreprinderii de transport înaintea localului. E drept că
Howard deocamdată nu ar fi avut cum să știe de sosirea ei, dar
preotului din Christchurch, reverendul Baldwin, i se comunicase că
cele șase orfane vor sosi cu vasul Dublin. Poate că a luat el măsuri
pentru transportul lor mai departe. Helen se informă la persoanele
care mânau catârii, dar aceștia nu primiseră indicații în acest sens. E
drept că trebuiau să preia mărfuri pentru reverendul Baldwin și au
fost avizați și de sosirea soților Brewster, dar preotul nu spusese
nimic despre fete.
— Ei bine, copii, nu ne rămâne altceva de făcut decât să pornim
la drum, se supuse Helen în cele din urmă sorții. Și cel mai bine ar
fi, să pornim imediat, fiindcă atunci scăpăm mai repede.
Corturile și barăcile, care ar fi fost alternativa, nu i se păreau lui
Helen prea de încredere. Desigur că și aici femeile și bărbații
dormeau separat, dar nu existau uși care puteau fi închise și precis
că și la Lyttelton era penurie de femei, ca și la Christchurch. Cine
putea ști ce le venea în minte bărbaților, dacă li se ofereau aici, pe o
tavă de argint, șapte femei și fete singure?
Helen porni deci la drum, împreună cu alte familii de imigranți,
116
care voiau să meargă imediat mai departe spre Christchurch. Din
grup făceau parte soții O’Hara, iar Jamie se oferi cavalerește să ia
alături de bagajele sale și pe cele ale lui Elisabeth. Mama lui îi
interzise cu strășnicie așa ceva – familia O’Hara trebuia să-și
transporte toate lucrurile de casă peste deal și fiecare avea mai mult
decât suficient de cărat. Într-un astfel de caz, era de părere energica
femeie, amabilitatea era un lux de prisos.
După primii kilometri parcurși sub soare, Jamie vedea lucrurile
într-un fel asemănător. Ceața se retrăsese, după cum preconizase
Gerald, iar trecătoarea Bridle era scăldată de soarele de primăvară.
Pentru imigranți, acest lucru era în continuare greu de înțeles.
Acasă, în Anglia, acum ar fi început primele furtuni de toamnă, dar
aici, în Noua Zeelandă, acum răsărea iarba și se ridica soarele mai
sus pe cer. De fapt, vremea era foarte plăcută, dar urcușul
îndelungat în hainele grele, de călătorie, te făcea să transpiri, fiindcă
emigranții își îmbrăcaseră mai multe piese de îmbrăcăminte, unele
peste altele, pentru a avea mai puțin de cărat. Până și bărbații își
pierdeau repede răsuflarea. Trei luni de inactivitate pe mare l-au
făcut până și pe cel mai puternic muncitor să-și piardă condiția
fizică. Iar drumul nu numai că devenea din ce în ce mai abrupt, dar
și mai primejdios. Fetele plângeau de frică când au trebuit să treacă
de-a lungul marginii unui crater. Mary și Laurie se agățaseră atât de
disperate una de alta, încât erau în primejdie să cadă tocmai din
acest motiv. Rosemary se agățase de fusta lui Helen și își ascundea
capul în cutele costumului de călătorie, atunci când prăpastia era
prea primejdioasă. Helen, la rândul ei, își închisese de mult umbrela
de soare. O folosea ca toiag de drumeție – și nu avea nici energia s-o
mai poarte cum se cuvine și se cade unei doamne, peste umăr. Îi era
indiferent cum va arăta tenul ei.
După o oră de marș, călătorii obosiseră și le era sete, dar nu
parcurseseră decât trei kilometri.
— Sus pe deal se vând băuturi răcoritoare, le consolă Jamie pe
117
fete. Așa ne-au spus la Lyttelton. Iar pe parcursul coborâșului sunt
hanuri, la care te poți odihni. Doar trebuie să ajungem sus, și am
scăpat de ce este mai rău.
Acestea fiind spuse, atacă următoarea porțiune de drum, iar
fetele îl urmară peste pământul plin de grohotiș.
În timpul urcușului, Helen nu avusese timp să se uite la peisaj,
dar ceea ce văzu, era descurajator Munții păreau golași, cenușii cu
foarte puțină vegetație.
— Tuf vulcanic, comentă domnul O’Hara, care lucrase deja în
minerit. Dar Helen se gândea la „munții iadului” dintr-o baladă, pe
care o cânta uneori sora ei. Exact așa – golaș, fără culoare și nesfârșit
– își închipuise ea fundalul pentru veșnica condamnare.
Într-adevăr, Gerald Warden reuși să-și descarce animalele doar
după ce plecaseră toți pasagerii de la bord. E drept că și angajații de
la societatea de transport pregăteau abia acum catârii pentru
plecare.
— Reușim înainte de a se lăsa întunericul! le asigurară ei pe
doamnele temătoare, pe care tocmai le ridicaseră în șei, pe catâri.
Sunt aproximativ patru ore de mers. În jurul orei opt seara vom
ajunge la Christchurch. Punctuali, pentru a lua masa de seară la
hotel.
— Auziți! îl atenționă Gwyneira pe Gerald. Am putea să ne
alăturăm lor. Deși singuri am fi, bineînțeles, mai rapizi. Igraine nu
va merge cu plăcere după catâri.
Spre supărarea lui Gerald, Gwyneira înșeuase deja caii, pe când
el supraveghea descărcarea oilor. Gerald trebui să se stăpânească
din greu să nu o repeadă pentru acest lucru. Oricum era în toane
proaste. Nimeni de aici nu se pricepea la oi; nu se pregătiseră
țarcuri, iar turma se împrăștie pitoresc peste movilele din Lyttelton.
Animalele se bucurau de libertate după o ședere atât de îndelungată
în cala vasului și săreau nestăpânite, ca iezii, pe iarba rară din fața
așezării. Gerald se certă cu doi marinari, care îl ajutaseră la
118
descărcat, și le ordonă sever, să adune animalele și să le păzească,
până când el va organiza amenajarea țarcurilor provizorii. Însă cei
doi își considerară munca încheiată. Remarcând obraznic că ei sunt
marinari, nu oieri, se îndreptară către birtul deschis de curând.
După abstinența îndelungată de la bord, le era sete. Nu îi interesau
oile lui Gerald.
În schimb, răsună un fluierat ascuțit, care îi făcu să tresară nu
numai pe lady Barrington și doamna Brewster, ci și pe Gerald și
însoțitorii catârilor. Mai ales că sunetul nu venea de la vreun băiat
de stradă, ci din partea unei doamne cu sânge albastru, pe care o
consideraseră până atunci ca fiind o fetișcană bine crescută. Dar
acum se arătă o altă Gwyneira. Fata își dăduse seama de dilema lui
Gerald privitoare la oi și luă măsuri de rezolvare. Fluieră puternic
după cățeaua ei, iar Cleo o urmă plină de entuziasm. Ca un mic
fulger negru, alergă pe dealuri în sus și în jos și strânse oile, care se
strânseră imediat în turmă. Ca mânate de o mână nevăzută,
animalele așezate în rând se întoarseră spre Gwyneira, care aștepta
destinsă – în contradicție cu câinii tineri ai lui Gerald, care ar fi
trebuit să fie duși cu barca, într-o ladă, la Christchurch. Când
prinseră mirosul de oi, micii Collie se purtară atât de sălbatic, că
sparseră fără efort lada ușoară, făcută din scânduri. Cei șase câini se
rostogoliră afară și se năpustiră imediat spre turmă. Dar înainte ca
oile să se sperie, câinii se lăsară să cadă, ca la comandă, jos.
Respirând iute, cu limba scoasă, cu fețele de Collie încordate,
întoarse spre turmă, rămaseră culcați – gata de a interveni, dacă o
oaie ar fi ieșit din rând.
— Ei, să fie! spuse Gwyneira cu calm. Cățelandri se arată a fi de
soi foarte bun. Masculul acela mare, cu acela formăm o nouă linie,
după care englezii o să-și lingă degetele. O pornim acum, domnule
Gerald?
Fără a aștepta răspunsul, urcă pe iapa ei. Igraine juca agitată. Și
ea se grăbea să se poată, în sfârșit, mișca. Marinarul, care ținuse
119
tânărul armăsar, dădu – respirând ușurat – animalul nervos lui
Gerald.
Gerald ezita între furie și admirație. Reprezentația dată de
Gwyneira fusese impresionantă, dar totuși ea nu avea dreptul să
ignore ordinele lui! Ori acum Gerald nu prea mai putea s-o
strunească în prezența soților Brewster și Barrington.
Nemulțumit, luă hățurile micului armăsar. Trecuse Bridle Path
de mai multe ori și îi cunoștea primejdiile. Era totdeauna un risc să
pornești la drum după-amiaza târziu. Chiar dacă nu trebuia să treci
și o turmă de oi și stăteai pe un catâr cuminte, nu pe un armăsar
tânăr, care doar ce se deprinsese să fie călărit.
Pe de altă parte nu știa aici, la Lyttelton, unde să ducă oile. Fiul
lui nepricopsit iar uitase să ia măsuri pentru cazarea lor în port, iar
acum cu siguranță că nu mai era nimeni de găsit care să încropească
un țarc înainte de lăsarea întunericului. De furie, degetele lui Gerald
se cramponară de frâu. Când va învăța oare Lucas să gândească și
dincolo de pereții camerei sale de studiu!
Furios, Gerald așeză un picior în scări. Desigur că, în cursul vieții
sale zbuciumate, învățase să stăpânească mulțumitor un cal, dar nu
era mijlocul de transport preferat. Să treacă Bridle Path călare pe un
armăsar tânăr era pentru Gerald o probă de curaj – și aproape că o
ura pe Gwyneira pentru faptul că îl silea să facă acest lucru! Spiritul
ei rebel, pe care Gerald îl admirase cât timp era îndreptat împotriva
tatălui ei, devenea din ce în ce mai mult o sursă de enervare.
Gwyneira, care ședea pe iapa ei, degajată și binedispusă, nu
bănuia nimic despre gândurile lui Gerald. Mai degrabă se bucura că
viitorul ei socru nu spusese nimic despre șaua bărbătească pe care o
pusese pe Igraine. Tatăl ei ar fi făcut cu siguranță un circ îngrozitor,
dacă, de față cu lume, ar fi îndrăznit să se așeze cu picioarele
desfăcute pe un cal. Dar Gerald păru că nu observă cât de puțin se
cădea faptul că fusta ei de călărie se ridicase și îi dezgolise gleznele.
Gwyneira încercă să tragă fusta în jos, dar apoi uită de acest lucru.
120
Avea destul de lucru cu Igraine, care ar fi vrut să depășească catârii
și să urce trecătoarea în galop. Câinii însă nu aveau nevoie de
supraveghere. Cleo știa ce avea de făcut și mâna turma de oi cu
pricepere pe potecă, chiar și când drumul se îngustă. Cățelandrii o
urmară în ordine descrescândă spre amuzamentul doamnei
Brewster:
— Arată oarecum ca domnișoara Davemport și orfanele ei.
Când, la două ore după plecare, Helen auzi în urma ei sunetul
unor copite, ajunsese la limita puterii. Drumul tot mai urca și nu era
nimic altceva în jur decât peisajul muntos, golaș și neprimitor. Unul
dintre ceilalți emigranți încercă să le facă curaj. Navigase câțiva ani
pe mare și în 1836 fusese cu una din primele expediții în această
regiune. Cu grupul căpitanului Rhodes, unul din primii coloniști,
urcase Port Hills și se îndrăgostise într-atât de priveliștea șesului de
la Canterbury, că revenise acum cu soția și copiii, pentru a se stabili
aici. El comunică familiei epuizate sfârșitul urcușului. Doar câteva
curbe ale drumului și vor fi ajuns pe vârful dealului.
Dar drumul într-acolo era în continuare strâmt și abrupt, iar
conducătorii catârilor nu puteau să-i depășească pe drumeți.
Mârâind, se aliniară în urma lor. Helen se întrebă dacă Gwyneira se
afla printre călăreți. Asistase la schimbul de replici dintre ea și
Gerald și era interesată să afle cine reușise să se impună. Dar nasul
ei fin îi semnală că Gwyneira reușise să se impună. Mirosea a oi și,
când continuă înaintarea, se auziră din spate behăituri de protest.
Dar, în sfârșit, se ajunsese la punctul cel mai înalt al trecătorii.
Drumeții erau întâmpinați pe un fel de platformă de negustorii care
ridicaseră ștanduri cu băuturi răcoritoare. Se pare că aici era locul
de popas tradițional – chiar și doar pentru că de aici te puteai
desfăta în tihnă cu o primă privire asupra noii patrii. Dar
deocamdată Helen nu se ocupa de așa ceva. Se târî la primul ștand
și luă o cupă mare de bere din ghimbir. Abia după ce bău berea, se
duse la locul de unde avea o priveliște largă și unde se adunaseră
121
deja mulți alții, privind cu evlavie.
— Cât este de frumos! șopti Gwyneira entuziasmată.
Era călare și putea privi peste capetele celorlalți imigranți. Helen
vedea doar puțin, aflându-se în al treilea rând. Dar era suficient să-i
tempereze puternic entuziasmul. Departe sub ei, peisajul muntos
lăsă loc unor suprafețe acoperite cu iarbă proaspătă, prin care se
unduia un mic râu. Pe malul opus se afla așezarea Christchurch, dar
era cu totul altceva, decât un oraș înfloritor, după cum se așteptase
Helen să fie. E drept că se vedea un mic turn de biserică, dar oare nu
fusese vorba de o catedrală? Nu urma să devină reședință
episcopală? Helen se așteptase să vadă cel puțin un șantier, dar
deocamdată nu se vedea nimic de acest gen. Christchurch nu era
altceva decât o îngrămădire de case colorate, de cele mai multe ori
din lemn și doar puține din gresia de care vorbise domnul Warden.
Amintea mai degrabă de Lyttelton, orășelul portului, pe care îl
lăsaseră în urmă. Și probabil că nu oferea mai mult din punctul de
vedere al vieții sociale și al confortului.
Gwyneira, în schimb, abia dacă aruncă localității o a doua privire.
E drept că așezarea era foarte mică, dar era obișnuită, fiindcă și
satele din Wales erau astfel. Ceea ce o fascina era ținutul din spatele
așezării: întinderi nesfârșite, acoperite de iarbă, scăldate de soarele
după-amiezii târzii, iar în spatele lor se ridicau maiestuos, parțial
acoperiți de zăpadă, munții. Cu siguranță că erau la mulți kilometri
distanță, dar aerul era atât de curat, încât părea că poți să îi atingi.
Câțiva dintre copii întinseră mâinile după ei.
Priveliștea amintea de peisajul din Wales sau din alte părți ale
Angliei, unde se învecinau pășunile cu regiuni deluroase; de aceea
Gwyneirei și altor coloniști, ținuturile li se păreau vag cunoscute.
Dar totul era mai clar, mai mare, mai întins. Nu existau ocoluri,
zidurile nu îngrădeau peisajul și doar arareori se vedea câte o casă.
Gwyneira încercă un sentiment al libertății. Aici putea să galopeze
la nesfârșit, iar oile puteau să se răspândească pe un teritoriu imens.
122
Nu va mai trebui vorbit niciodată despre faptul că iarba s-ar putea
să nu ajungă sau că va trebui să se reducă numărul animalelor.
Exista pământ cu prisosință!
Supărarea lui Gerald față de fată se evaporă când îi văzu fața
radiind de bucurie. Reflecta sentimentul de fericire pe care îl simțea
și el de fiecare dată când își privea pământul. Gwyneira se va simți
aici ca acasă. Poate că nu îl va iubi pe Lucas, dar va iubi cu
siguranță pământul acesta!
Helen ajunse la concluzia că va trebui să se aranjeze. Nu era ceea
ce își închipuise, pe de altă parte primise din toate părțile asigurări
că Christchurch ar fi o așezare în plin avânt. Orașul va crește.
Cândva vor exista școli și biblioteci – poate va putea să-și aducă
aportul spre a construi toate acestea. Howard părea să fie un om
interesat de cultură; cu siguranță că o va sprijini. Și oricum: ea nu
trebuia să iubească acest ținut, ci pe soțul ei. Hotărâtă, își înghiți
dezamăgirea și li se adresă fetelor:
— Tot înainte, copii. V-ați refăcut, acum trebuie să ne continuăm
drumul. Dar drumul la vale nu mai este atât de greu. Și putem
vedea de aici ținta. Haideți, cele mici fac un concurs de alergări!
Cine ajunge prima la următorul han, va primi o limonadă în plus!
Următorul han nu era departe. La marginea câmpului se găseau
primele case. Drumul se lăți și călăreții puteau să-i depășească pe
pietoni. Cleo mână cu iscusință turma de oi, depășind coloniștii, iar
Gwyn o urmă pe Igraine, care tot mai sălta. Adineauri, pe cărările
într-adevăr primejdioase, câinii tineri se comportaseră exemplar de
liniștiți. Chiar și micul Madoc se cățărase iscusit pe cărările
pietroase, iar Gerald se simțise în curând sigur de sine. Între timp,
era hotărât să uite episodul puțin îmbucurător cu Gwyneira. Ei da,
fata reușise să-și impună voința, dar acest lucru nu se va mai
întâmpla. Sălbăticiei acestei mici prințese din Weles trebuiau să i se
pună hățuri. În această privință, Gerald era optimist: Lucas va
pretinde din partea soției sale un comportament ireproșabil, iar
123
Gwyneira fusese educată pentru un trai alături de un gentleman. S-
ar putea ca ei să-i placă mai mult vânătorile călare și dresajul de
câini, dar cu timpul își va accepta soarta.
Călătorii ajunseră la râul Avon în amurgul zilei și călăreții trecură
imediat cu bacul pe celălalt mal. Înainte de a ajunge cei ce veneau
pe jos, mai era timp suficient și pentru a încărca oile pe bac, astfel că
însoțitorii lui Helen nu putură să se plângă de vreo întârziere, doar
de murdărirea bacului cu excrementele oilor.
Fetele din Londra priviră cu încântare apa limpede a râului;
cunoscuseră până atunci doar Tamisa, plină de gunoaie și urât
mirositoare. Între timp, lui Helen totul îi era indiferent; îi era doar
dor de un pat. Spera ca reverendul să fie ospitalier, să le primească.
Trebuia să fi pregătit ceva pentru fete; era imposibil să le împartă
astăzi deja la familiile care le solicitaseră.
În fața hotelului și a grajdului de închiriat cai, Helen, epuizată, se
interesă de drumul spre casa parohială. Îi văzu pe Gwyneira și pe
domnul Warden ieșind de la grajduri. Reușiseră să adăpostească
animalele și erau așteptați la un dineu festiv. Helen privi cu jind.
Cât de mult își dorea ca mai întâi să se fi schimbat într-o cameră
curată de la hotel și apoi să se fi așezat la masă! Dar mai avea de
parcurs străzile din Christchurch și de purtat negocierile cu preotul.
Fetele din spatele ei mârâiau, cele mici plângeau de epuizare.
Din fericire, drumul până la biserică nu era lung: deocamdată nu
existau la Christchurch drumuri lungi. Helen le conduse pe fete la o
distanță de trei colțuri de stradă și se și aflau în fața casei parohiale.
În comparație cu casa părintească a lui Helen și cu casa familiei
Thorne, casa din lemn, vopsită în galben, părea sărăcăcioasă, dar
nici biserica alăturată nu era mai răsărită. Dar exista măcar un
frumos mâner de alamă pentru bătut în ușă, având forma unui cap
de leu. Daphne, plină de îndrăzneală, îl mânui.
Mai întâi nu se întâmplă nimic. Apoi apăru în cadrul ușii o fată
cu fața lătăreață, prost dispusă.
124
 — Dar voi ce vreți? întrebă ea neprietenoasă.
Toate fetele, în afară de Daphne, se retraseră speriate. Helen ieși
în față.
— Mai întâi vrem să vă dorim o seară bună, domnișoară!
răspunse ea hotărâtă. Apoi aș dori să vorbesc cu reverendul
Baldwin. Numele meu este Helen Davemport. Lady Brennan
trebuie să mă fi amintit într-una din scrisorile ei. Și acestea sunt
fetele pe care reverendul le-a solicitat de la Londra pentru a le oferi
aici un loc de muncă.
Tânăra femeie încuviință din cap și se arătă puțin mai
prietenoasă. Dar încă nu era în stare să răspundă la salut, ci le
aruncă orfanelor priviri dezaprobatoare.
— Cred că mama mea vă aștepta abia mâine. Mă duc să o anunț.
Tânăra voia să plece, dar Helen o chemă înapoi.
— Domnișoară Baldwin, fetele și cu mine am parcurs o distanță
de douăzeci și cinci de mii de kilometri până aici. Nu credeți că
amabilitatea vă impune să ne poftiți înăuntru și să ne oferiți niște
locuri de stat?
Fata se strâmbă.
— Dumneavoastră puteți să intrați spuse ea. Dar bastarzii nu.
Cine știe ce paraziți au adunat în timpul călătoriei de pe puntea
intermediară. Mama mea desigur că nu va accepta așa ceva în casă.
Helen spumegă de furie, dar se abținu.
— Atunci aștept și eu aici afară. Am împărțit cu fetele cabina.
Dacă ele au paraziți, atunci am și eu.
— Cum doriți, răspunse fata fără urmă de interes; se târșâi înapoi
în casă și trase ușa după sine.
— O adevărată lady! spuse Daphne hlizindu-se. Domnișoară
Davemport, pesemne că am înțeles greșit ceva din educația pe care
ne-ați dat-o.
Helen ar fi trebuit să o certe, dar îi lipsea energia. Iar dacă mama
se va purta la fel de creștinește ca fiica, mai avea nevoie de putere
125
de luptă.
În orice caz, doamna Baldwin apăru foarte repede și își dădu
silința să se poarte prietenește. Era mai mică și nu atât de plinuță ca
fiica ei. Înainte de toate nu avea fața aceea de lună plină. Trăsăturile
ei aminteau de un uliu, cu ochii mici, apropiați și o gură care trebuia
să se forțeze să zâmbească.
— Asta da surpriză, domnișoară Davemport! Doamna Brennan
v-a amintit într-adevăr – și foarte favorabil, dacă îmi permiteți să o
spun. Vă rog să intrați, Belinda pregătește camera de oaspeți pentru
dumneavoastră. Ei da, și fetele vor trebui și ele găzduite pentru o
noapte. Deși... Se gândi puțin și păru că trece în revistă o listă de
nume. Lavenderii și doamna Godewind locuiesc în apropiere. Pot să
trimit pe cineva până acolo. Poate doresc să-și ia în primire fetele
încă de astăzi. Ceilalți copii pot dormi în grajd. Dar acum vă rog să
intrați, domnișoară Davemport. Se face frig afară!
Helen suspină. Ar fi dorit să dea curs invitației, dar evident că
așa nu mergea.
— Doamnă Baldwin, și fetelor le este frig. Au mers pe jos
optsprezece kilometri și au nevoie de un pat și de o mâncare caldă.
Și până vor fi predate stăpânilor lor, răspund eu de ele. Astfel s-a
stabilit cu conducerea orfelinatului și pentru aceasta sunt eu plătită.
Arătați-mi deci mai întâi locul unde vor fi adăpostite fetele, apoi voi
fi bucuroasă să beneficiez de ospitalitatea dumneavoastră.
Doamna Baldwin se strâmbă, dar nu mai spuse nimic. În schimb,
scotoci în buzunarele șorțului larg, pe care îl purta peste o rochie de
casă scumpă, scoase la iveală o cheie și le conduse pe fete și pe
Helen după colțul casei. Aici se găsea un grajd pentru un cal și o
vacă. Aerul era aromat de fânul adunat acolo și cu câteva pături se
puteau amenaja locuri de dormit. Helen acceptă inevitabilul.
— Ați auzit, fetelor. În noaptea aceasta veți dormi aici, le spuse
copiilor. Întindeți-vă cearșafurile cu mare atenție, fiindcă altfel
rochiile voastre se vor umple de fân. Cu siguranță, există apă de
126
spălat la bucătărie. O să am grijă să vi se pună la dispoziție. Și voi
veni mai târziu să văd dacă v-ați pregătit pentru noapte ca niște fete
creștine bine educate! Întâi vă spălați, apoi vă spuneți rugăciunea!
Helen voia să fie severă, dar astăzi nu prea reușea. Nici ea nu ar fi
avut chef să se dezbrace pe jumătate în acest grajd și să se spele cu
apă rece. În consecință, controlul din această zi nu va fi prea sever.
Nici fetele nu părură să ia prea în serios indicațiile date. În loc să
răspundă cuminte: „Da, domnișoară Helen”, o asaltară pe
educatoarea lor cu o serie de întrebări și proteste.
— Nu primim nimic de mâncare, domnișoară Helen?
— Nu pot să dorm pe fân, domnișoară Helen, mi-e silă!
— Cu siguranță e plin de purici!
— Nu putem veni cu dumneavoastră, domnișoară Helen? Și ce
este cu acești oameni care poate că nu mai vin? Vor să ne ia,
domnișoară Helen?
Helen suspină. Încercase pe tot parcursul călătoriei să le
pregătească pe fete pentru despărțirea care urma să aibă loc în ziua
următoare sosirii lor. Dar ca să despartă grupul de astăzi deja, nu i
se părea a fi un lucru înțelept. În același timp însă nu voia să o incite
și mai mult pe doamna Baldwin împotriva ei și a fetelor. De aceea
răspunse evaziv.
— Mai întâi aranjați-vă și odihniți-vă, fetelor. Toate celelalte se
vor aranja, nu vă faceți griji.
Își trecu mâna consolator peste capetele blonde ale lui Laurie și
Mary. Se vedea că acești copii erau la capătul puterilor. Dorothy
tocmai pregătea așternutul pentru Rosemary, care aproape că
dormea deja. Helen înclină aprobator din cap.
— O să vin la voi mai târziu, declară ea. Promit!

127
 8

— Am impresia că fetele sunt cam răsfățate, remarcă doamna

Baldwin cu o expresie crispată. Sper să fie într-adevăr de folos
viitorilor lor stăpâni.
— Sunt copii! suspină Helen. Oare nu purtase această discuție
deja cu doamna Greenwood de la comitetul orfelinatului din
Londra? De fapt doar două dintre ele au vârsta necesară pentru a
avea o slujbă. Dar toate sunt cuminți și pot fi folositoare. Cred că nu
se va plânge nimeni.
Doamna Baldwin păru că este deocamdată mulțumită. O
conduse pe Helen în camera de oaspeți și pentru prima oară în
această zi, tânăra femeie se simți plăcut surprinsă. Camera era
luminoasă și curată, amenajată cu tapet înflorat și perdele în stil
rustic, iar patul era larg și confortabil. Helen suspină ușurată. E
drept că ajunsese într-o regiune rustică, dar nu departe de orice
urme de civilizație. În plus, apăru fata rotofeie și aduse o vadră
mare de apă caldă, pe care o goli în ligheanul pus la dispoziția lui
Helen.
— Aranjați-vă mai întâi, domnișoară Davemport, spuse doamna
Baldwin. După aceea vă așteptăm la dineu. Nu avem nimic
deosebit, nu ne așteptam să primim oaspeți. Dar dacă va place pui
cu tocană de cartofi...
Helen zâmbi.
— Sunt așa de înfometată, că aș fi în stare să mănânc carnea de
pui și cartofii cruzi. Iar fetele...
Doamna Baldwin păru că este gata să-și piardă răbdarea.
— Ne vom îngriji și de fete! declară ea rece. Ne vedem în curând,
domnișoară Davemport.
Helen își luă timp suficient pentru a se spăla bine, a-și despleti
părul și a-l prinde din nou. Se gândi dacă merită să-și schimbe
128
hainele. Helen avea puține haine, dintre care două rochii erau
murdare. Îmbrăcămintea cea mai bună voia de fapt să o păstreze
pentru întâlnirea cu Howard. Pe de altă parte nu putea să apară la
dineul familiei Baldwin cu hainele atât de jerpelite și transpirate. În
cele din urmă se hotărî să îmbrace rochia de mătase bleumarin. Era
adecvat să îmbrace ceva festiv în prima seară din noua ei patrie.
Când păși în cele din urmă în sufrageria familiei Baldwin, tocmai
se servea mâncarea. Și aici așteptările ei erau întrecute de realitate.
Bufetul, masa și scaunele erau din lemn greu, de tec, împodobite cu
sculpturi artistice. Baldwinii fie aduseseră mobila din Anglia, fie că
Christchurch dispunea de excelenți tâmplari, sculptori în lemn.
Acest ultim gând o mai consolă pe Helen. În caz de forță majoră se
va putea obișnui cu o casă de lemn dacă interiorul ar fi amenajat
confortabil.
Întârzierea îi provocă o ușoară indispoziție, dar în afară de fiica
puțin cam răsfățată a familiei Baldwin, toți se sculară în picioare să
o salute. În afară de doamna Baldwin și Belinda, la masă mai erau
reverendul și un tânăr vicar. Reverendul Baldwin era un bărbat
înalt, slab, care părea să fie foarte sever. Era îmbrăcat formal –
hainele lui din postav închis, formate din trei piese, păreau puțin
prea alese pentru masa în cadrul familiei – și nu zâmbi când Helen
îi întinse mâna. În schimb, păru să o examineze.
— Sunteți fiica unui confiate într-ale meseriei? întrebă el cu o
voce puternică, ce era desigur capabilă să umple interiorul unei
biserici.
Helen dădu afirmativ din cap și povesti de Liverpool.
— Știu că circumstanțele vizitei mele în casa dumneavoastră sunt
puțin cam neobișnuite, recunoscu ea, roșind. Dar noi toți urmăm
căile Domnului și el nu ne indică totdeauna căile umblate.
Reverendul Baldwin încuviință din cap.
— Este adevărat, domnișoară Davemport declară el cu
importanță. Cine ar putea ști mai bine, ca noi. Nici eu nu m-am
129
așteptat ca biserica mea să mă trimită la capătul lumii. Dar acesta
este un loc promițător. Cu ajutorul lui Dumnezeu, îl vom
transforma într-un oraș viu, cu amprentă creștină. Probabil că știți,
Christchurch urmează să devină sediu episcopal...
Helen dădu repede din cap. Mai mult de atât, bănuia de ce
reverendul Baldwin nu se opusese la numirea sa în Noua Zeelandă,
deși vorba lui nu suna de parcă de bunăvoie ar fi întors spatele
Angliei. Se pare că era un bărbat ambițios – deși nu dispunea de
relațiile de care aveai neapărat nevoie în Anglia, pentru a obține
postul de episcop. Dar aici... Neîndoielnic, Baldwin își făcea
speranțe. Oare era la fel de bun ca îngrijitor de suflete, cum ar fi fost
ca actor al politicii bisericești?
În orice caz, tânărul vicar, așezat lângă Baldwin, îi era lui Helen
mult mai simpatic. Îi zâmbi deschis când Baldwin îl prezentă ca
fiind William Chester, iar strângerea lui de mână era caldă și
prietenoasă. Chester era de statură delicată, subțire și palid, cu o
față osoasă comună, cu un nas prea lung și o gură prea lată. Dar
toate acestea erau contracarate de ochii lui căprui vii și inteligenți.
— Domnul O’Keefe mi-a vorbit plin de pasiune de
dumneavoastră! declară el zelos, după ce se așezase lângă Helen și
îi umpluse farfuria de piure de cartofi și pui. Era atât de fericit după
primirea scrisorii dumneavoastră... Pun pariu că va veni imediat, în
zilele următoare, de îndată ce va auzi de sosirea vasului Dublin.
Spera să primească o scrisoare. Și cât va fi de surprins, să vă
găsească aici!
Vicarul Chester părea atât de încântat, de parcă el ar fi mediat
întâlnirea tinerei perechi.
— În zilele următoare? întrebă Helen surprinsă.
Contase ferm pe faptul că îl va cunoaște pe Howard mâine. Doar
nu putea să fie o problemă, să se trimită un curier la casa lui.
— Ei da, veștile nu ajung atât de repede la Haldon, fu de părere
Chester. Trebuie să luați în calcul o săptămână de așteptare. Dar
130
poate să meargă și mai repede! Nu a sosit astăzi și Gerald Warden
cu vasul Dublin? Fiul lui a amintit faptul că este pe drum. Când
sosește el încoace, vestea aceasta se răspândește repede. Nu vă
faceți probleme!
— Și până vine logodnicul dumneavoastră, sunteți bine-venită
aici! o asigură doamna Baldwin, cu toate că fața ei exprima orice
altceva decât cordialitate.
Cu toate acestea, Helen se simți nesigură. Haldon nu era o
suburbie a orașului Christchurch? Cât de departe o va purta oare
călătoria?
Tocmai voia să întrebe, când ușa fu dată de perete. Fără a cere
permisiunea de a intra sau fără măcar să salute, Daphne și
Rosemary se năpustiră înăuntru. Amândouă își desprinseseră părul,
gata de culcare, iar în buclele castanii ale lui Rosie se prinseseră fire
de fân. Șuvițele roșii, rebele încadrau fața lui Daphne, de parcă ar fi
izbucnit vâlvătăi. Și ochii îi aruncau scântei când își aruncă privirea
spre masa bogată a reverendului. Helen se simți imediat chinuită de
remușcări. După expresia de pe fața lui Daphne, fetele nu primiseră
încă nimic de mâncare.
Dar era vizibil că cele două fete aveau acum alte griji. Rosemary
se năpusti spre Helen și o trase de haină.
— Domnișoară Helen, domnișoară Helen, au venit să o ia pe
Laurie! Vă rugăm, trebuie să faceți ceva! Mary țipă și urlă, și Laurie
face la fel!
— Și vor să o ia și pe Elisabeth! se tângui Daphne. Vă rugăm,
domnișoară Helen, faceți ceva!
Helen sări în sus. Dacă Daphne cea liniștită era atât de alarmată,
trebuie să se fi întâmplat ceva îngrozitor.
Se uită suspicioasă în jur.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea.
Doamna Baldwin își dădu ochii peste cap.
— Nimic, domnișoară Davemport. Doar v-am spus că putem să
131
luăm încă astăzi legătura cu doi dintre viitorii stăpâni ale
orfelinelor. Acum au venit, să ia fetele. Scoase o fițuică din buzunar.
Aici este: Laurie Alliston merge la familia Lavender și Elizabeth
Beans la doamna Godewind. Totul este foarte corect. Nu înțeleg, de
ce se face un asemenea scandal.
Se uită cu reproș la Daphne și la Rosemary. Cea mică plângea.
Daphne însă îi întoarse privirea cu ochii arzând.
— Laurie și Mary sunt gemene, explică Helen. Era furioasă, dar
se forță să rămână calmă. Nu au fost încă niciodată despărțite. Nu
înțeleg cum pot fi date la familii diferite! Trebuie să fie o greșeală.
Iar Elisabeth desigur că nu dorește să plece fără a-și lua rămas-bun.
Veniți, vă rog, domnule reverend, și clarificați aceste lucruri!
Helen se decise să nu mai trateze cu doamna Baldwin, cea cu
inima de piatră. Copiii cădeau în sarcina reverendului, deci va
trebui să se ocupe de aceste probleme.
Preotul, vizibil prost dispus, se ridică în cele din urmă.
— Nimeni nu ne-a spus ceva despre gemene, declară el, mergând
cu pasul măsurat alături de Helen spre grajd. Desigur, era de
presupus că este vorba de surori, dar este imposibil să fie distribuite
amândouă la aceeași familie. Aici abia dacă se găsesc servitori din
Anglia. Există o listă de așteptare pentru aceste fete. Nu putem da
unei familii două fete.
— Dar una singură nu le va fi de folos, fetele se țin scai una de
alta! argumentă Helen.
— Vor trebui să se despartă, răspunse reverendul scurt.
Înaintea grajdului așteptau două vehicule, unul era pentru
livrări; în fața lui erau prinși doi cai bruni, puternici, așteptând
plictisiți. Celălalt vehicul, o trăsură neagră, elegantă, cu un singur
cal, era tras de un ponei vioi, care nu prea voia să stea locului. Un
bărbat înalt, slab, îl ținea ușor de hățuri și, din când în când, îi
murmura cuvinte liniștitoare. Dar și el dădea impresia de enervare.
Dând din cap, se uită de repetate ori spre grajd, unde plânsul și
132
vaietele fetelor nu mai conteneau. Helen avea impresia că descoperă
milă în privirea lui.
Printre pernele micii trăsuri ședea o doamnă delicată, mai în
vârstă. Era îmbrăcată în negru, iar părul ei alb, prins ordonat sub o
bonetă, oferea un contrast interesant. Și tenul îi era foarte deschis,
clar ca porțelanul și străbătut de riduri minuscule, ca o mătase
veche. În fața ei se afla Elisabeth, făcând cuminte o plecăciune.
Bătrâna doamnă părea că se întreține prietenoasă și plină de grație
cu fata. Doar din când în când priveau amândouă cu iritare și cu
regret spre grajd.
— Jones, i se adresă în cele din urmă doamna vizitiului ei, când
Helen și reverendul trecură pe lângă ei. Nu puteți intra și opri
aceste vaiete? Ne deranjează foarte mult. Copiii aceștia plâng de li
se scurg ochii! Vă rog să încercați să aflați despre ce este vorba și
rezolvați problema.
Vizitiul fixă hățurile pe capră și se ridică. Nu părea să fie prea
entuziasmat. Probabil că îmbărbătarea copiilor care plâng nu făcea
parte din sarcinile lui obișnuite.
Între timp, bătrâna doamnă îl observă pe reverendul Baldwin și îl
salută cu prietenie.
— Bună seara, domnule reverend! E bine că vă văd. Dar nu vreau
să vă rețin; evident că acolo, înăuntru, este nevoie de prezența
dumneavoastră.
Arătă spre grajd, iar vizitiul ei, răsuflând ușurat, se lăsă să cadă
înapoi pe capră. Dacă însuși reverendul se ocupa de caz, el nu mai
trebuia să intervină.
Baldwin păru că stă în dubiu, dacă, înainte de a intra în grajd, ar
trebui să le prezinte oficial una alteia pe Helen și pe doamnă. Dar
apoi renunță la asta și intră în miezul agitației.
În mijlocul așternutului pregătit în fân, Mary și Laurie se țineau
îmbrățișate plângând, pe când o femeie puternică încerca să le
despartă, trăgând de ele. Un bărbat robust, evident pașnic, stătea
133
neajutorat alături. Dorothy, la rândul ei, părea să stea în cumpănă,
dacă ar fi mai bine să intervină fizic sau să se roage și să implore.
— De ce nu le luați pe amândouă? întrebă ea disperată. Vă rog,
doar vedeți că așa nu merge.
Bărbatul părea să fie de acord. I se adresă soției sale cu o voce
insistentă.
— Da, Anna, cel puțin să-l rugăm pe reverend, să ne dea ambele
fete. Micuța este încă atât de tânără și de firavă. Nici nu poate face
treaba de una singură. Dar dacă cele două se ajută...
— Dacă rămân împreună, clevetesc doar și nu lucrează! răspunse
nemiloasă soția. Helen privi în niște ochi reci, albaștri, dintr-o față
clară, plină de sine. Am solicitat doar una – și luăm doar una!
— Atunci luați-mă pe mine! se oferi Dorothy. Sunt mai mare și
mai puternică, și...
Anna Lavender păru că agreează această soluție. Privi bucuroasă
spre silueta mai viguroasă a lui Dorothy.
Dar Helen clătină din cap.
— Este un gest creștinesc din partea ta, Dorothy, spuse ea,
aruncând o privire piezișă spre cei doi Lavenderi și spre reverend.
Dar problema nu se rezolvă astfel, ci se amână doar pentru o zi.
Mâine vin stăpânii tăi, și atunci ar trebui să meargă Laurie cu ei.
Nu, domnule reverend, domnule Lavender – trebuie să găsim o
posibilitate, să lăsăm gemenele să rămână împreună. Nu există
două familii vecine care să caute slujnice? Atunci, cel puțin în
timpul liber, cele două fete ar putea să se vadă.
— Iar în timpul zilei să bocească fără întrerupere una după
cealaltă! interveni doamna Lavender. Nu poate fi vorba de așa ceva.
Iau această fată ori alta. Dar numai una.
Helen se uită la reverend, cerându-i ajutorul. Dar acesta nu făcu
niciun demers, să o susțină.
— De fapt, trebuie să îi dau dreptate doamnei Lavender, spuse el
în schimb. Cu cât mai repede sunt despărțite aceste fete, cu atât mai
134
bine. Deci luați aminte, Laurie și Mary. Dumnezeu va adus
împreună în această țară, ceea ce a fost deja mărinimos din partea
Lui – ar fi putut alege doar pe una dintre voi și să o fi lăsat pe
cealaltă în Anglia. Dar acum vă poartă pe cărări diferite. Asta nu
înseamnă o despărțire pe vecie, cu siguranță vă veți vedea la
slujbele de duminică sau cel puțin la marile sărbători religioase.
Dumnezeu se arată îngăduitor față de voi și el știe ce face. Nouă ne
este dată obligația de a ne supune poruncilor sale. Laurie, tu vei fi o
bună slujnică a familiei Lavender. Iar Mary va merge mâine cu
familia Willard. Amândouă sunt familii bune, creștine. Veți primi
suficient de mâncare și de îmbrăcat și veți fi învățate cu un trai în
spirit creștin. Nu există nimic de care să-ți fie teamă, Laurie, dacă
mergi acum cu soții Lavender. Dar dacă nu merge altfel deloc,
domnul Lavender te va pedepsi.
Domnul Lavender nu arăta deloc a fi un om care ar putea bate
fete mici. Dimpotrivă, privea cu simpatie pronunțată către Mary și
Laurie.
— Uite ce e, micuțo, locuim în Christchurch, se adresă el liniștitor
către copilul care sughița de plâns. Toate familiile din împrejurimi
vin din când în când încoace să-și facă cumpărături și să participe la
slujbele din biserică. Eu nu îi cunosc pe alde Willard, dar cu
siguranță putem să luăm legătura cu ei. Când vin încoace, noi îți
dăm liber și poți petrece o zi întreagă cu sora ta. Nu este acest
aranjament o consolare?
Laurie dădu aprobator din cap, dar Helen se întrebă dacă
înțelegea cu adevărat despre ce este vorba. Cine știa unde trăiește
familia Willard – nu era un semn bun că domnul Lavender nici nu-i
cunoștea! Și or fi atât de înțelegători ca el față de o mică slujnică? Ar
aduce-o pe Mary în oraș, dacă veneau doar din când în când la
cumpărături?
În orice caz, Laurie era doborâtă de epuizare și tristețe. Fără nicio
împotrivire, se lăsă dusă de sora ei. Dorothy îi dădu domnului
135
Lavender bocceaua ei. La despărțire, Helen o sărută pe frunte.
— Noi toate îți vom scrie! promise ea.
Laurie, apatică, încuviință din cap, iar Mary tot mai plângea.
Lui Helen i se frângea inima când cei doi Lavender o conduseră
pe micuță afară. Și în plus mai auzi cum Daphne îi șopti lui Dorothy
la ureche:
— Ți-am spus doar că domnișoara Helen nu poate face nimic!
șopti fata. Este drăguță, dar are aceeași soartă ca noi. Mâine vine
individul și o ia și va trebui să meargă cu acest domn Howard, așa
cum trebuie să meargă Laurie cu soții Lavender...
Helen simți că o cuprinde furia, dar apoi simți o neliniște
arzătoare.
Daphne avea dreptate. Ce va face dacă Howard nu va dori să o ia
de soție? Ce se va întâmpla dacă el nu îi va plăcea? Nu putea să se
întoarcă în Anglia. Existau oare într-adevăr locuri de muncă pentru
guvernante sau educatoare?
Helen nu voia să se mai gândească la aceste probleme. Ar fi vrut
să se ascundă într-un colț și să plângă, așa cum făcuse când era
mică. Dar, după moartea mamei sale, se terminase cu acest lucru.
De atunci a trebuit să fie tare. Ceea ce înseamnă acum, să aibă
răbdare și să fie prezentată bătrânei doamne, care se pare că venise
pentru Elisabeth.
Reverendul luă poziție. Se pare că nu urmau să aibă loc și alte
drame. Dimpotrivă, Elisabeth era veselă și în vervă.
— Domnișoară Helen, dânsa este doamna Godewind, făcu ea
prezentările, înainte ca reverendul să fi putut spune ceva. Vine din
Suedia! Aceasta se află departe, în nord. Toată iarna este zăpadă
acolo, toată iarna! Soțul ei a fost căpitan pe un vas mare și câteodată
o lua cu sine în călătoriile sale. A fost în India! Și în America! Și în
Australia!
Doamna Godewind râse de zelul lui Elisabeth. Avea o față plină
de bunătate, care nu prea îi arăta vârsta.
136
 Prietenoasă, întinse mâna spre Helen.
— Hilda Godewind. Deci dumneavoastră sunteți educatoarea lui
Elisabeth. Este entuziasmată de dumneavoastră, știți acest lucru? Și
de un anume Jamie O’Hara.
Făcu semn din ochi.
Helen îi răspunse la zâmbet și la semnele făcute din ochi și se
prezentă cu numele întreg.
— Înțeleg eu bine, vreți să o luați pe Elisabeth în slujba
dumneavoastră? se interesă ea apoi.
Doamna Godwin dădu aprobator din cap.
— Dacă Elisabeth dorește acest lucru. În niciun caz nu vreau să o
iau cu forța cum au făcut-o adineauri acei oameni cu fata aceea
mică. Este dezgustător! Oricum crezusem că fetele sunt mai mari...
Helen aprobă din cap. Ar fi dorit să-și descarce inima față de
această mică și simpatică doamnă. Era gata să izbucnească în plâns.
Doamna Godewin o privi cercetător.
— Văd că nu vă plac toate acestea, remarcă ea. Și sunteți la fel de
doborâtă de oboseală, ca fetele – ați venit pe jos prin trecătoarea
Bridle? Nu putea fi pretins așa ceva! Ar fi trebuit să vă trimită catâri!
Iar eu ar fi trebuit să vin abia mâine. Desigur că fetele ar fi vrut să
mai stea o noapte împreună. Dar când am auzit că urmau să
doarmă în grajd...
— Vin cu plăcere cu dumneavoastră, doamnă Godewind! spuse
Elisabeth cu fața radiind de bucurie. Și pot să vă citesc deja mâine
din Oliver Twist. Închipuiți-vă, domnișoară Helen, doamna
Godewind nu-l cunoaște pe Oliver Twist! I-am povestit că am citit
cartea în timpul călătoriei.
Doamna Godewind încuviință din cap prietenoasă.
— Atunci ia-ți lucrurile, copilă, și ia-ți rămas-bun de la prietenele
tale. Vă place și dumneavoastră, Jones, nu-i așa? i se adresă
vizitiului ei, care desigur că aprobă cu sârg.
După scurt timp, când Elisabeth cu bocceaua ei cu tot se așezase
137
confortabil lângă doamna Godewind și cele două erau prinse într-o
discuție antrenantă, acesta o luă pe Helen de o parte.
— Domnișoară Helen, fata aceasta face o impresie bună, dar este
într-adevăr demnă de încredere? Mi s-ar frânge inima dacă doamna
Godewind ar fi dezamăgită. Se bucurase atât de mult că va veni o
mică englezoaică.
Helen îl asigură că nu și-ar putea închipui o fată mai înțeleaptă și
mai plăcută, ca Elisabeth.
— Are nevoie de fată pentru companie? Cred că... pentru așa
ceva se angajează tinere mai mari și cu mai multă educație se
interesă ea apoi.
Slujitorul dădu aprobator din cap.
— Da, dar asemenea tinere trebuie găsite. În plus, doamna
Godewind nu poate plăti prea mult, are o pensie mică. Soția mea și
cu mine îi îngrijim gospodăria, dar soția mea este maori, știți...
poate să o coafeze, să îi gătească și să o îngrijească, dar nu poate să-i
citească și să îi spună povești. De aceea ne-am gândit la o fată
englezoaică. Va locui la mine și la soția mea și va ajuta puțin în
gospodărie, dar mai ales îi va ține companie doamnei Godewind.
Puteți fi sigură, nu va duce lipsă de nimic!
Helen aprobă din cap consolată. Cel puțin Elisabeth urma să fie
bine îngrijită. Un strop de lumină la sfârșitul unei zile îngrozitoare.
— Veniți poimâine la noi, la ceai, o invită doamna Godewind pe
Helen, înainte de plecarea trăsurii.
Elisabeth, veselă, făcu semne de adio cu mâna.
Helen în schimb nu mai avu puterea să se întoarcă în grajd și să o
consoleze pe Mary și nu avu nici puterea de a face în continuare
conversație la masa reverendului Baldwin. Îi era încă foame, dar se
consolă cu faptul că resturile nemâncate vor ajunge, cu ceva noroc,
la fete. Se scuză cu amabilitate și căzu în patul ce-i fusese pregătit. A
doua zi nu putea să fie mai rău.
În dimineața următoare, soarele strălucea deasupra orașului
138
Christchurch și învăluia totul într-o lumină caldă, prietenoasă. Din
camera lui Helen puteai arunca o privire ce îți lua respirația asupra
lanțului de munți ce se înălțau deasupra Câmpiei Canterbury, iar
străzile micului oraș erau curate și îmbietoare în lumina soarelui.
Din sufrageria familiei Baldwin venea un miros de prăjituri
proaspete și ceai. Helen simți că i se adună saliva în gură. Spera ca
acest bun început să fie un semn bun. Precis că ieri și-a închipuit
doar că doamna Baldwin ar fi neprietenoasă și ar avea inima rece,
fiica ei ar fi răutăcioasă și prost crescută, iar reverendul Baldwin ar
fi bigot și cu totul dezinteresat de binele enoriașilor săi. În lumina
noii dimineți va aprecia mai indulgent familia pastorului, cu
siguranță. Dar mai întâi trebuia să vadă de fetele ei.
În grajd îl întâlni pe vicarul Chester, care îi vorbea consolator, dar
fără efect lui Mary, care tot se mai văita. Micuța plângea și întreba
printre sughițuri de sora ei. Nu luă nici prăjitura pentru ceai ce i-o
oferea tânărul preot, de parcă puțin zahăr ar putea să aline toate
suferințele lumii. Copila arăta foarte istovită; era clar că nu dormise
toată noaptea. Nici nu putea fi vorba ca Helen să predea fata
imediat altor oameni total necunoscuți.
— Dacă Laurie se vaită la fel de mult și nu mănâncă nimic, precis
că soții Lavender o trimit înapoi, spuse Dorothy plină de speranță.
Daphne își dădu ochii peste cap.
— Nici tu nu crezi asta. Bătrâna mai degrabă o va bate sau o va
închide în dulapul pentru mături. Și dacă nu mănâncă nimic, se
bucură că a economisit o porție de mâncare. Femeia aceea este rece,
ca un bot de câine, scârba... oh, bună dimineața, domnișoară Helen.
Sper ca măcar dumneavoastră să fi dormit bine!
Daphne o privi pe educatoarea ei cu ochi scânteietori, lipsiți de
respect și nu făcu nicio încercare de a se scuza pentru cuvântul
scârbă.
— După cum ai spus tu însăți ieri, răspunse Helen rece ca gheața,
nu am avut posibilitatea de a face ceva pentru Laurie. Dar voi
139
încerca astăzi să iau legătura cu familia. În afară de acestea, am
dormit foarte bine, iar tu de asemenea, desigur. Oricum ar fi prima
oară că te-ar fi influențat sentimentele oamenilor din jur.
Daphne plecă capul.
— Îmi pare rău, domnișoară Helen.
Helen se miră. Să fi avut totuși un oarecare succes în munca ei
educativă?
Înainte de masă, la o oră târzie, apărură și viitorii stăpâni ai
micuței Rosemary. Lui Helen îi era teamă de predare, dar de data
aceasta avu parte de o surpriză plăcută. Soții McLaren – un bărbat
scund, rotofei, cu o față blajină, cu obrajii bucălați și soția lui, cu
nimic mai puțin bine hrănită, care părea a fi o păpușă cu obrăjorii ca
două mere coapte și ochii albaștri – veniră pe jos la ora unsprezece.
După cum reieși, erau proprietarii brutăriei din Christchurch –
chiflele proaspete și prăjiturile pentru ceai, a căror aromă o trezise
pe Helen, erau din producția lor. Deoarece domnul McLaren își
începea munca dis-de-dimineață, înainte de a cădea roua și, în
consecință, se culca devreme, doamna Baldwin nu mai dorise să
deranjeze ieri familia și o anunțase abia astăzi dimineață de sosirea
fetelor. Acum închiseseră prăvălia pentru a o prelua pe Rosemary.
— O Doamne, dar este încă un copil! se miră doamna McLaren,
când Rosemary, speriată, făcu o reverență în fața ei. Și trebuie să te
punem pe picioare, sfrijită mică. Cum te cheamă?
Doamna McLaren se adresă mai întâi cu un ușor reproș doamnei
Baldwin, care notă observația fără niciun comentariu. Când i se
adresă lui Rosemary, se lăsă în fața ei pe vine și îi zâmbi.
— Rosie... șopti micuța.
Doamna McLaren își trecu palma peste părul lui Rosie.
— Este un nume frumos. Rosie, ne gândisem că poate vrei să stai
la noi și să mă ajuți puțin în gospodărie și la bucătărie. Bineînțeles
că și la brutărie. Îți place să faci prăjituri, Rosemary?
Rosie se gândi puțin.
140
 — Îmi place să mănânc prăjituri, răspunse ea.
Cei doi McLaren izbucniră în râs; râsul lui suna ca un cloncănit,
al ei ca un ciripit vesel.
— Este cea mai bună premisă! declară domnul McLaren serios.
Doar cel care mănâncă cu plăcere, poate să gătească bine! Ce zici,
Rosie, vii cu noi?
Helen răsuflă ușurată când Rosemary dădu serioasă din cap. Cei
doi McLaren nu păreau să fie surprinși de faptul că le venea în casă
mai degrabă un copil, ce trebuia îngrijit, decât o slujnică.
— La Londra am avut ca învățăcel un băiat venit de la orfelinat,
elucidă domnul McLaren misterul. Mai discută puțin cu Helen, în
timp ce soția sa o ajuta pe Rosie să-și împacheteze lucrurile.
Meșterul meu solicitase un băiat de paisprezece ani, care să pună
mâna la treabă. Ne-au trimis un chiștoc, care arăta de zece ani. Dar
era un băiat gata să facă treabă. Soția meșterului l-a hrănit bine și
între timp este o calfă de brutar destoinică. Dacă Rosie a noastră se
va dezvolta la fel, nu ne vom plânge de cheltuielile de întreținere!
râse către Helen și îi dădu lui Dorothy o pungă cu prăjituri, pe care
o adusese special pentru fete. Dar să le împărțiți cu dreptate, fetelor!
le atrase el atenția. Știam eu că vor mai fi și alți copii aici, iar
doamna pastor nu prea este renumită pentru mărinimia ei.
Daphne, pofticioasă, întinse mâna după dulciuri. Cu siguranță că
nu apucase să mănânce de dimineață sau nu suficient. Mary în
schimb era tot neconsolată și hohoti și mai tare când plecă și
Rosemary.
Helen se hotărî să încerce să îi distragă atenția și le spuse fetelor
că va ține astăzi ore, așa ca pe vas. Cât timp fetele nu erau încă la
familiile în cauză, era mai bine să învețe decât să stea fără să facă
nimic. Având în vedere că se aflau în gospodăria unui pastor, Helen
se folosi pentru lecturi de Biblie.
Daphne începu să citească plictisită istoria nunții din Canaan, dar
închise bucuroasă cartea când intră doamna Baldwin. Era însoțită
141
de un bărbat înalt, greoi.
— Este foarte de apreciat, domnișoară Davemport, că vă dedicați
înălțării sufletești ale fetelor! declară ea. Dar între timp ați fi putut
să o faceți pe această copilă să tacă.
Se uită dezaprobator la Mary, care scâncea.
— Dar acum este oricum indiferent. Acesta este domnul Willard;
o va lua pe Mary Alliston cu sine la fermă.
— Să trăiască singură cu un fermier? se indignă Helen.
Doamna Baldwin ridică privirea spre cer.
— Doamne Dumnezeule! Ar fi împotriva bunei-cuviințe! Nu, nu,
domnul Willard are, bineînțeles, o soție și șapte copii.
Domnul Willard încuviință mândru din cap. Părea să fie
simpatic. Fața lui, brăzdată de riduri arăta urmele muncii grele în
aer liber, pe orice timp. Mâinile sale erau niște labe mari, bătătorite,
iar sub haine i se conturau pachete de mușchi.
— Băieții mai mari lucrează deja serios la câmp! declară
fermierul. Dar soția mea are nevoie de ajutor pentru cei mici. În
gospodărie și la grajduri, desigur. Și nu îi plac femeile maori. Copiii
ei să fie crescuți de creștini de treabă, spune ea. Care este fata
noastră? Trebuie să fie zdravănă, dacă se poate, munca este dură!
Domnul Willard păru la fel de îngrozit, ca și Helen când doamna
Baldwin i-o prezentă pe Mary.
— Asta mică? Este desigur o glumă, doamnă pastor! Ne-am
aduce al optulea copil în casă.
Doamna Baldwin îl privi severă.
— Dacă nu o răsfățați pe fată, poate munci din greu. La Londra
ne-au asigurat, că fiecare fată a trecut de vârsta de treisprezece ani și
poate fi folosită nelimitat. Deci, o vreți pe fată, sau nu?
Domnul Willard păru să ezite.
— Soția mea are urgent nevoie de ajutor spuse el, oarecum
scuzându-se, în direcția lui Helen. De Crăciun se naște următorul
copil, deci trebuie să o ajute cineva. Ei bine, vino, micuțo, o să ne
142
descurcăm noi. Ei hai, ce mai aștepți? Și de ce plângi? Doamne
Dumnezeule, chiar că nu am nevoie de alte greutăți!
Fără a mai privi spre Mary, domnul Willard ieși din grajd.
Doamna Baldwin îi puse micuței bocceaua în mână.
— Mergi cu el. Și să-i fi o bună slujnică! îi ordonă copilului.
Mary îl urmă, fără să protesteze. Doar că mai plângea. Plângea și
iar plângea.
— Să sperăm că măcar soția lui va avea puțină milă, suspină
vicarul Chester.
Privise la scena care avusese loc tot atât de neajutorat ca Helen.
Daphne pufni.
— Arătați compasiune atunci când atârnă opt neastâmpărați de
fusta dumneavoastră! se răsti ea la preot. Și în fiecare an, omul ei îi
mai face unul! Bani nu sunt, puținul care e îl bea. Vi se oprește mila
în gât. Nici de dumneavoastră nu îi este nimănui milă!
Vicarul Chester o privi speriat. Era vizibil că tocmai își pusese
întrebarea cum va juca această fată rolul de slujnică umilă în casa
unei notabilități din Christchurch. Pe Helen însă nu o mai mira
izbucnirea lui Daphne și se surprinse că avea din ce în ce mai multă
înțelegere față de ele.
— Ei, ei, Daphne. Domnul Willard nu dă impresia că își
cheltuiește banii pe băutură, încercă ea să o tempereze pe fată.
Dar lăsând asta la o parte, nu putea să o certe pe fată; neîndoios
că avea dreptate. Doamna Willard nu o va menaja pe Mary. Avea
destui copii proprii, de care trebuia să se ocupe. Mica slujnică nu va
fi pentru ea altceva decât o forță de muncă ieftină. Probabil că
vicarul vedea și el astfel lucrurile. În orice caz nu mai comentă
obrăznicia lui Daphne, ci făcu doar față de fată un gest scurt, de
binecuvântare, înainte de a părăsi grajdul. Desigur că își neglijase
deja de timp îndelungat obligațiile, astfel că probabil își va atrage
reproșurile reverendului.
Helen voia să deschidă din nou Biblia, dar de fapt nici ea, nici
143
elevele ei nu aveau gândurile îndreptate spre texte pioase.
— Sunt curioasă ce ne va mai aștepta, exprimă Daphne gândurile
fetelor rămase acolo. Oamenii aceia trebuie să stea departe, dacă
încă nu au apărut, spre a-și prelua sclavele. Dorothy, exersează
mulsul vacilor!
Arătă spre vaca pastorului, pe care cu siguranță că o ușurase deja
în noaptea trecută de câțiva litri de lapte. Căci doamna Baldwin nu
le dăduse fetelor resturile de la cină, ci le trimisese în grajd doar o
zeamă subțire și niște pâine veche. Cu siguranță că fetelor nu le va fi
dor de casa prea puțin ospitalieră a reverendului.

144
 9

— Cât durează oare drumul călare de la Kiward Station la

Christchurch? se interesă Gwyneira.
Ședea împreună cu Gerald Warden și soții Brewster la micul
dejun, în fața unei mese bogate în hotelul White Hart. Acesta din
urmă nu era elegant, dar ordonat, iar după ziua atât de obositoare
de ieri dormise buștean într-un pat confortabil.
— Ei, asta depinde de om și de cal, răspunse Gerald cu toane.
Sunt în jur de șaptezeci de kilometri, cu oile vor fi necesare două
zile. Dar un călăreț de poștă, care se grăbește și care schimbă pe
parcurs de câteva ori caii ar putea fi aici în câteva ore. Drumul nu
este întărit, dar destul de neted. Un călăreț bun poate să circule în
galop.
Gwyneira se întrebă dacă Lucas Warden era un bun călăreț și de
ce dracului nu se urcase de ieri pe cal pentru a-și vedea mireasa la
Christchurch! Desigur că se putea să nu fi aflat încă nimic de sosirea
lui Dublin. Dar tatăl lui îi comunicase data plecării vasului și era
îndeobște cunoscut faptul că vasele necesită între 75 și 120 de zile
pentru parcurgerea acestei rute. Voiajul lui Dublin durase 104 zile.
De ce nu îi așteptase Lucas aici? Era atât de indispensabil la
Kiward Station? Sau nici nu era atât de ahtiat să-și cunoască
viitoarea soție? Gwyneira însăși ar fi plecat mai degrabă astăzi,
decât mâine, să ajungă la noul ei cămin și să stea în sfârșit în fața
bărbatului cu care o logodiseră pe nevăzute. Lucas trebuia să facă la
fel!
Gerald râse, când ea făcu o remarcă în acest sens.
— Lucas al meu are răbdare, remarcă el apoi. Și are simțul
stilului și al marilor momente. Probabil că nici în cele mai
îndrăznețe vise nu se gândește să apară pentru prima oară în fața ta
în hainele de călărie, pline de sudoare. Este un gentleman
145
desăvârșit...
— Dar pe mine nu m-ar deranja! răspunse Gwyneira. Și ar putea
să stea aici, la hotel, și ar putea să se schimbe în prealabil dacă este
de părere că eu aș ține atât de mult la formalități!
— Cred că acest hotel nu are clasa care i se potrivește, mormăi
Gerald. Așteaptă, Gwyneira, o să îți placă!
Lady Barrington zâmbi și puse delicat tacâmurile deoparte.
— De fapt este foarte frumos dacă tânărul își impune o anume
reținere, remarcă ea. Doar nu suntem printre sălbatici. Nici în
Anglia nu l-ați fi cunoscut pe viitorul dumneavoastră soț la un
hotel, ci mai degrabă la un ceai la dumneavoastră sau la el acasă.
Gwyneira trebuia să accepte acest lucru, dar nu se putea hotărî să
renunțe la toate visele despre soțul ca pionier întreprinzător, ca
fermier legat de pământ și gentleman cu avânt de cercetător. Lucas
trebuia să fie altfel decât viconții și baroneții lipsiți de vlagă din
patria ei!
Apoi însă prinse din nou să spere. Poate că această timiditate nu
spunea nimic despre Lucas însuși, ci se datora doar creșterii sale
exagerat de alese! Precis că o considera pe Gwyneira tot atât de
bățoasă și complicată ca fostele sale guvernante sau pedagogii
particulari. Și mai era și de viță nobilă. Desigur că Lucas se temea de
cea mai mică greșeală comisă în prezența ei. Poate că îi era chiar
puțin frică de ea.
Gwyn încerca să se consoleze cu aceste gânduri, dar nu reuși pe
deplin. La ea, curiozitatea ar fi triumfat repede asupra fricii. Dar
poate că Lucas era într-adevăr timid și îi trebuia un anume timp de
acomodare. Gwyneira se gândi la experiența ei cu câinii și caii. Cele
mai timide și reținute animale erau adesea cele mai bune dacă
reușeai să găsești calea spre ele. De ce ar fi altfel în cazul bărbaților?
După ce Gwyneira îl va fi cunoscut pe Lucas, acesta se va deschide!
Dar deocamdată răbdarea Gwyneirei fu pusă în continuare la
încercare. Gerald Warden nu intenționa nicidecum să pornească în
146
aceeași zi spre Kiward Station, după cum sperase ea. Mai avea
unele lucruri de aranjat la Christchurch și trebuia să organizeze
transportul mobilei și ale celorlalte ustensile, cumpărate în Europa.
Toate acestea, îi explică el decepționatei Gwyneira, vor necesita
desigur două sau trei zile. Între timp, ea putea să se odihnească;
precis că lunga călătorie a obosit-o.
Călătoria mai degrabă o plictisise pe Gwyneira. Încă o perioadă
de inactivitate era lucrul pe care și-l dorea cel mai puțin. Deci folosi
dimineața pentru un tur călare și cu această ocazie se și certă cu
Gerald. De fapt începuse ziua bine: la început, Warden nu spusese
nimic când ea ceru să i se pună șaua pe Igraine. Abia când doamna
Brewster remarcă îngrozită că o doamnă nu poate să călărească
neînsoțită, baronul oilor o întoarse. În niciun caz nu dorea să îi
permită viitoarei sale nurori ceva ce era considerat de cercurile alese
ca fiind nepotrivit. Din păcate nu existau aici grăjdari și desigur în și
mai mică măsură cameriste care s-o însoțească pe fată. Însăși ideea i
se păru proprietarului hotelului stranie: îi explică foarte clar
doamnei Brewster că la Christchurch oamenii nu călăresc de
plăcere, ci ca să ajungă undeva. Putea înțelege explicația Gwyneirei
că după lunga perioadă de stat pe vas, voia să își pună calul să se
miște, dar nu era de acord și nici nu putea să îi pună la dispoziție un
însoțitor. În cele din urmă, lady Barrington îl propuse pe fiul ei și
acesta se declară imediat de acord să o însoțească, călărindu-l pe
Madoc. Vicontele în vârstă de paisprezece ani nu era nicidecum
compania ideală, dar Gerald nu observă acest lucru, iar doamna
Brewster își ținu gura pentru a nu o supăra pe lady Barrington. În
timpul călătoriei, Gwyneira îl considerase pe tânărul Charles un
individ plictisitor, dar acum se dovedi a fi un bun călăreț și suficient
de tăcut. Astfel nu îi dezvălui mamei sale îngrozite că șaua de damă
a Gwyneirei sosise de mult, ci confirmă faptul că fata nu avea, din
păcate, la dispoziție decât șaua bărbătească. Apoi se făcu că nu
poate să îl stăpânească pe Madoc, îl lăsă pe armăsar să iasă în
147
trombă din curtea hotelului și îi dădu astfel Gwyneirei șansa de a-l
urma fără alte discuții despre ce se cade și ce nu. Râseră amândoi,
când, în trap alert, lăsară în urmă Christchurch.
— Cine va ajunge mai repede la casa aceea din fund! strigă
Charles și îl mână pe Madoc la galop.
Nu aruncă nicio privire spre fustele ridicate ale Gwyneirei. O
alergare peste nesfârșitele întinderi acoperite de iarbă îl îmbăta
deocamdată mult mai mult decât formele unei femei.
Spre prânz se întorseseră amândoi, după ce se amuzaseră copios.
Caii fornăiau mulțumiți, Cleo păru să râdă cu toată fața, iar Gwyn
găsi răgazul să își îndrepte fustele înainte de a parcurge orașul.
— Trebuie să găsesc ceva pentru o perioadă mai lungă, mormăi
ea și își drapă pudic fusta peste glezna din dreapta. Bineînțeles că în
stânga fusta se ridică și mai sus. Poate că pur și simplu o să tai în
spate un șliț!
— Asta se potrivește doar atât timp, cât nu bate vântul. Tânărul
ei însoțitor rânji. Și cât timp nu galopați. Altfel, fusta zboară în sus și
vi se vede... eh... ei da, ceea ce purtați dedesubt. Mama mea probabil
că ar leșina!
Gwyneira chicoti.
— E drept. Aș dori să îmbrac pur și simplu pantaloni. Voi
bărbații nici nu știți ce bine vă merge!
După-amiază, punctual la ora ceaiului, plecă să o caute pe Helen.
Riscă, desigur, să dea de Howard O’Keefe, ceea ce ar fi fost
dezaprobat de Gerald. Dar în primul rând ardea de curiozitate, în al
doilea rând Gerald nu putea avea nimic împotrivă ca ea să facă o
vizită de politețe preotului din localitate. Doar omul urma să o
cunune, deci o vizită de prezentare era chiar o obligație de
curtoazie.
Gwyn găsi imediat casa parohială și fu desigur primită cu
ospitalitate. În realitate, doamna Baldwin se învârtea servil în jurul
vizitatoarei ei, de parcă aceasta ar fi făcut parte cel puțin din familia
148
regală. Helen nu credea că acest lucru se datora descendenței ei
nobile. Soții Baldwin nu făceau curte familiei Silkham, pentru ei
personajul important din sfera socială era Gerald Warden! E drept
că păreau să îl cunoască bine și pe Lucas. Și pe cât se abținuseră
când se făcuseră niște remarci la adresa lui Howard O’Keefe, nu mai
conteneau cu laudele la adresa viitorului soț al Gwyneirei.
— Un tânăr deosebit de cult! îl aprecie doamna Baldwin.
— Cu o creștere excelentă și foarte educat! Un om foarte matur și
serios! adăugă reverendul.
— Extrem de interesat de artă! declară vicarul Chester cu ochii
strălucitori. Citit, inteligent! Când a fost ultima oară aici, am
petrecut toată noaptea în discuții atât de antrenante, că era să
întârzie la slujba de dimineață!
La auzul acestor descrieri, Gwyneira simți că i se strânge
stomacul. Unde era fermierul cowboy din visele ei? Eroul ei din
cărțuliile de trei parale? E drept că aici nu existau femei care să
trebuiască să fie eliberate din ghearele pieilor roșii. Dar eroul
trăgătorilor de elită și-ar fi pierdut oare nopțile discutând cu
preotul?
Și Helen era tăcută. Se întreba de ce nu spunea Chester imnuri
înălțătoare asemănătoare la adresa lui Howard; apoi nu putea uita
plânsetele lui Laurie și Mary. Își făcea griji pentru fetele rămase,
care tot mai așteptau în grajd sosirea stăpânilor lor. Nu ajuta nici
faptul că o revăzuse pe Rosemary. Micuța venise în după-amiaza
aceea la casa parohială, aducând un coș cu prăjituri pentru ceai și
făcu o reverență cu sentimentul celei mai mari importanțe. Acest
comision era prima însărcinare pe care o primise de la doamna
McLaren și era deosebit de mândră s-o ducă la bun sfârșit spre
mulțumirea tuturor.
— Rosie dă impresia că este fericită, se bucură și Gwyneira, care
asistase la scena cu micuța Rosie.
— Dacă celelalte ar nimeri la fel de bine...
149
 După ceai, sub pretextul de a avea nevoie de puțin aer proaspăt,
Helen o conduse pe prietena ei afară și cele două femei se plimbară
pe străzile destul de largi ale orașului și putură, în sfârșit, să discute
deschis. Helen era cât pe ce să-și piardă cumpătul. Cu ochii în
lacrimi, îi relată Gwyneirei despre Mary și Laurie.
— Și nu am senzația că o să treacă cumva peste asta, încheie ea.
Se spune că timpul vindecă toate rănile, dar în acest caz... Cred că se
prăpădesc, Gwyn! Sunt încă atât de mici. Și nu îi mai pot vedea în
ochi pe bigoții de Baldwin! Reverendul ar fi putut face ceva pentru
fete. Au o listă de așteptare cu familiile care caută servitoare! Cu
siguranță s-ar fi găsit două case învecinate. În loc de aceasta, o trimit
pe Mary la familia Willard. Micuța este cu totul depășită acolo.
Șapte copii, Gwyneira! Și al optulea pe drum. Mary va urma,
probabil, să dea ajutor și la naștere.
Gwyneira suspină.
— Dacă aș fi fost de față! Poate că domnul Gerald ar fi putut face
ceva. Precis că este nevoie de personal și la Kiward Station. Iar eu
am nevoie de o cameristă! Uite-te la părul meu – așa arată, dacă îl
îngrijesc singură.
Gwyneira arăta într-adevăr puțin sălbatică.
Helen zâmbi printre lacrimi și se îndreptă către casa familiei
Baldwin.
— Vino și tu, o invită pe Gwyn. Daphne poate să-ți aranjeze
părul. Și dacă nu se va găsi astăzi nimeni pentru ea și pentru
Dorothy, ar trebui poate să vorbești cu domnul Warden. Facem
pariu că alde Baldwin nu scot o vorbă dacă el le-o cere pe Daphne
sau pe Dorothy.
Gwyneira dădu afirmativ din cap.
— Iar tu ai putea să o iei pe cealaltă! propuse ea. O gospodărie
serioasă are nevoie de o slujnică, asta ar putea să înțeleagă Howard
al tău. Trebuie doar să ne înțelegem cine o ia pe Dorothy și cine va
trebui să se bată cu gura mare a lui Daphne...
150
 Înainte de a putea propune o partidă de Black-Jack spre
clarificarea acestei probleme, cele două femei ajunseră la casa
parohială, în fața căreia stătea o trăsură. Helen își dădu seama că
planul ei frumos nu putea fi concretizat. În curte, domnul Baldwin
discuta cu o pereche mai în vârstă, pe când Daphne aștepta cuminte
alături. Fata arăta ca o mostră de virtute. Rochie ei era curată ca
lacrima, iar părul adunat atât de sever și de ordonat, cum nu prea
mai văzuse Helen. Daphne trebuia să se fi pregătit în mod special
pentru această întâlnire cu noii ei stăpâni; se pare că în prealabil se
informase ce fel de oameni sunt. Apariția ei păru că o
impresionează mai ales pe femeie, care la rândul ei era îmbrăcată
îngrijit și simplu. Sub pălăria mică, împodobită decent cu un voal
minuscul, se vedea o față clară, cu ochi căprui, liniștiți. Zâmbetul ei
era deschis și prietenos și se pare că abia putea să se liniștească
asupra faptului cât de perfect aranjase soarta întâlnirea cu noua ei
slujnică.
— Abia alaltăieri am venit de la Haldon și ieri voiam deja să
plecăm. Dar apoi croitoreasa mea mai avea să facă unele modificări
la comenzile date și i-am spus lui Richard: hai să mai rămânem și să
ne permitem un dineu la hotel! Richard era de-a dreptul
entuziasmat când a auzit de toți acei oameni interesanți, care
sosiseră cu vasul Dublin și am avut o seară foarte antrenantă. Și ce
bine că Richard a avut ideea să întrebe de fata noastră!
Pe când vorbea, doamna avea o mimică vioaie și se folosea
parțial de mâini, pentru a sublinia cele spuse. Helen o găsea
deosebit de simpatică. Richard, soțul care stătea și o asculta, părea
mai așezat, dar tot prietenos și binevoitor.
— Domnișoara Davemport, domnișoara Silkham – domnul și
doamna Candler! făcu doamna Baldwin prezentările și întrerupse
astfel discursul doamnei Candler, care evident o deranja.
Domnișoara Davemport le-a însoțit pe fete în timpul voiajului. Ea
vă poate spune mai multe despre Daphne, decât mine. Deci v-o dau
151
în grijă și caut la rândul meu hârtiile necesare. Apoi puteți să o luați
pe fată.
Doamna Candler i se adresă lui Helen, la fel de bucuroasă ca
înainte soției pastorului. Lui Helen nu-i fu greu să afle de la această
pereche niște informații legate de viitorul loc de muncă a lui
Daphne. Cei doi îi dădură chiar o scurtă descriere a vieții lor de
până acum în Noua Zeelandă. Domnul Candler descrise amuzant
primii ani petrecuți în Lyttelton, care pe atunci se numea încă Port
Cooper. Gwyneira, Helen și fetele îi ascultau fascinate povestirile
despre vânătoarea balenelor și a focilor. E drept că domnul Candler
nu se aventurase, plin de îndrăzneală, pe mare.
— Nu, nu, așa ceva este pentru nebunii care nu au nimic de
pierdut! Dar eu o aveam de pe atunci pe Olivia a mea și pe băieți –
doar nu era să mă lupt cu peștii imenși ce voiau să mă termine!
Cumva îmi pare rău de aceste animale. Mai ales de foci, care te
privesc cu atâta credință...
În schimb, domnul Candler își deschisese o băcănie, care îi
producea un asemenea venit, încât atunci când primii coloniști
începură să construiască în Canterbury Plains, el își putuse cumpăra
o frumoasă suprafață de pământ pentru o fermă.
— Dar am observat repede că nu mă pricep la oi! recunoscu el
deschis. Toate aceste animale nu sunt pentru mine și nici pentru
Olivia mea! O privi pe soția sa drăgăstos. Deci am vândut iarăși
totul și am deschis un magazin în Haldon. Asta ne place – asta este
viață, astfel poți face bani buni, iar localitatea se dezvoltă. Cele mai
bune premise pentru băieții noștri.
Băieții – cei trei fii ai lui Candler – erau între vârsta de
șaisprezece și douăzeci și trei de ani. Helen observă cum străluciră
ochii lui Daphne, când domnul Candler vorbi despre fii lui. Dacă
fata se purta cu înțelepciune și își folosea farmecul, precis că unul
dintre ei va fi prins în mrejele ei. Iar dacă Helen nu și-o putuse
niciodată închipui pe îndărătnica ei elevă drept o slujnică
152
ascultătoare, i-ar fi plăcut s-o vadă devenind soție de comerciant,
respectată și neîndoielnic adorată de clienții de sex bărbătesc.
Helen era gata să se bucure din toată inima pentru Daphne, când
doamna Baldwin veni din nou în curtea din fața grajdurilor, de data
aceasta însoțită de un bărbat înalt, lat în umeri, cu trăsături colțoase
și ochi albaștri, iscoditori. Percepură imediat scena din curte,
aruncară o scurtă privire soților Candler, ochii bărbatului oprindu-
se în mod evident cu mult mai mult asupra doamnei Candler decât
asupra soțului ei; apoi el privi spre Gwyneira, Helen și fete. Era
vizibil că Helen nu putea să-i capteze atenția. Gwyn, Daphne și
Dorothy i se păreau mult mai interesante. Cu toate acestea ajunsese
o privire fugară, pentru ca Helen să se simtă de-a dreptul penibil.
Poate că se datora faptului că nu o privi în față, ca un gentleman, ci
păru mai degrabă să îi examineze silueta. Dar s-ar fi putut să se
înșele sau să-și închipuie doar acest lucru... Helen îl privi cu
suspiciune, dar nu putu să-i reproșeze nimic altceva. Zâmbea chiar
foarte atrăgător, deși puțin țeapăn.
Drept este că Helen nu era singura care reacționă tulburată la
apariția lui. Cu coada ochiului văzu că Gwyn se retrăsese instinctiv
din fața bărbatului, iar vioaiei doamne Candler i se vedea clar pe
față sentimentul de repulsie. Soțul ei îi puse brațul după umeri, de
parcă ar fi vrut să arate clar că erau împreună. Bărbatul se hlizi, plin
de aluzii ofensatoare, când observă gestul.
Când Helen se întoarse spre fete, văzu că Daphne părea alarmată.
Dorothy privea speriată. Doar doamna Baldwin păru că nu simte
efectul straniu, pe care îl produsese vizitatorul ei.
— Așa, și aici îl avem pe domnul Morrison, prezentă ea calmă.
Viitorul stăpân a lui Dorothy Carter. Spune bună ziua, Dorothy,
domnul Morrison vrea să te ia imediat cu el.
Dorothy nu se mișcă. Păru să fi împietrit de frică. Păli la față,
pupilele i se dilatară.
— Eu... Cu vocea sugrumată, fata încercă să vorbească, dar
153
domnul Morrison o întrerupse cu un râs răsunător.
— Nu atât de repede, doamnă Baldwin, mai întâi vreau să-mi
văd pisicuța! Nu pot să-i duc soției mele o fată oarecare în casă. Deci
tu ești Dorothy.
Bărbatul se apropie de fată, care, în continuare, nu se mișcă deloc.
Nici atunci când îi dădu la o parte de pe față o șuviță de păr și își
trecu mâna, ca din întâmplare, peste pielea fină a gâtului.
— O fata drăguță, soția mea va fi încântată. Ai mâini
îndemânatice, micuță Dorothy?
Întrebarea părea să fie inofensivă, dar până și lui Helen, care era
fără experiență în problemele sexuale, îi era clar că aici este vorba de
mai mult, decât de interesul pentru dexteritatea lui Dorothy.
Gwyneira, care cel puțin citise deja cuvântul voluptate, remarcă
expresia aproape pofticioasă din ochii lui Morrison.
— Arată-mi mâinile, Dorothy.
Bărbatul desprinse degetele încleștate ale lui Dorothy și trecu
ușor peste mâna ei dreaptă. Era mai mult o mângâiere decât
verificarea bătăturilor. În mod vizibil, îi ținu mâinile prinse un timp
prea îndelungat, pentru a rămâne măcar oarecum în limitele
decenței. La un moment dat, acest lucru o desprinse pe Dorothy din
amorțeală. Abrupt, își retrase mâna și se refugie un pas în spate.
— Nu! spuse ea. Nu, eu... eu nu merg cu dumneavoastră... Nu vă
plac!
Speriată de propriul curaj, își plecă ochii în jos.
— Ei, ei, Dorothy! Dar nici măcar nu mă cunoști!
Domnul Morrison se apropie de fată, care sub privirea lui
revendicatoare se strânse ghem și se strânse și mai mult la auzul
cuvintelor dojenitoare pe care le spuse în continuare doamna
Baldwin:
— Ce fel de comportare este aceasta, Dorothy? Să te scuzi
imediat!
Dorothy scutură puternic din cap. Mai degrabă era gata să moară
154
decât să meargă cu acest bărbat. Nu putea să spună în cuvinte
imaginile care îi răsăreau în minte la vederea ochilor săi lacomi,
imagini de la casa săracilor, imagini ale mamei ei în brațele unui
bărbat, pe care trebuia să îl numească unchi. Își aducea aminte vag
de mâinile sale vânjoase, dure, care într-o zi o prinseseră, i se
băgaseră sub rochie... Dorothy plânsese și încercase să se apere. Dar
bărbatul a continuat, a mângâiat-o și a pipăit regiuni ale corpului,
care nu puteau fi numite și care nu se dezvăluiau total nici măcar la
spălat. Dorothy credea că va muri de rușine – dar apoi veni mama
ei, scurt timp înainte ca durerea și frica să devină insuportabile. L-a
dat deoparte pe bărbat și a apărat-o pe fiica ei. Mai târziu a ținut-o
pe Dorothy în brațe, a legănat-o, a consolat-o și a prevenit-o:
— Nu trebuie să permiți asta niciodată, Dottie! Nu lăsa să se
pună mâna pe tine, indiferent ce ți se promite în schimb! Să nu lași
nici măcar să te privească astfel! Asta de adineauri a fost greșeala
mea. Ar fi trebuit să îmi dau seama cum te privește. Să nu rămâi
niciodată singură cu bărbații de aici, Dottie! Niciodată! Îmi promiți?
Dorothy îi promisese și se ținuse de cuvânt, până când, la scurt
timp după aceea, mama ei muri. După aceea a fost dusă la orfelinat,
unde era în siguranță. Dar acum se uita acest bărbat la ea. Și mai
pofticios decât unchiul. Și nu putea să spună nu. Nu avea voie, îi
aparținea, însuși reverendul ar fi pedepsit-o, dacă se apăra. Imediat
va trebui să plece cu acest Morrison. Cu trăsura sa, în casa sa.
Dorothy plânse cu suspine.
— Nu! Nu, nu merg cu el. Domnișoară Helen! Vă rog,
domnișoară Helen, trebuie să mă ajutați! Nu mă trimiteți cu el.
Doamnă Baldwin, vă rog... vă rog!
Fata se sprijini de Helen plângând și fugi mai departe spre
doamna Baldwin, când Morrison se apropie de ea, râzând.
— Ce are oare? întrebă el, aparent mirat, când soția pastorului se
feri brutal de Dorothy. Poate că este bolnavă? O s-o ducem imediat
în pat.
155
 Dorothy se uită cu o privire aproape dementă în jur.
— Este diavolul! Nu vede nimeni acest lucru? Domnișoară
Gwyn, vă rog, domnișoară Gwyn! Luați- mă cu dumneavoastră!
Aveți nevoie de o cameristă. Vă rog! O să fac totul! Nu am nevoie de
bani, eu...
În disperarea ei, fata căzu în genunchi în fața Gwyneirei.
— Dorothy, liniștește-te! spuse Gwyn nesigură. Desigur că o să-l
întreb pe domnul Warden.
Morrison păru supărat.
— Putem scurta toată această afacere? întrebă el scurt,
ignorându-le total pe Helen și pe Gwyneira și adresându-se doar
doamnei Baldwin. Fata este total ieșită din minți! Dar soția mea are
nevoie de ajutor, deci totuși o voi lua. Nu-mi veniți acum cu o alta!
Am venit special din Plaines, călare.
— Călare? întrebă Helen. Cum vreți să o luați pe fată?
— Pe cal, în spatele meu, bineînțeles. O să îi facă plăcere. Trebuie
doar să te ții bine de mine, micuțo...
— Eu... eu nu fac așa ceva, se bâlbâi Dorothy. Vă rog, vă rog
frumos, nu cereți asta de la mine!
Era acum căzută în genunchi în fața doamnei Baldwin, pe când
Helen și Gwyn o priviră îngrozite, iar domnul și doamna Candler
păreau că simt de-a dreptul repulsie.
— Este îngrozitor! spuse domnul Candler în cele din urmă. Ei
hai, spuneți ceva, doamnă Baldwin! Dacă fata nu vrea nicidecum,
trebuie să îi găsiți alt loc de muncă. Poate veni cu noi. La Haldon
sunt precis încă două sau trei familii, care au nevoie de ajutor.
Soția lui dădu aprobator din cap.
Domnul Morrison trase puternic aer în piept.
— Doar nu o să dați curs mofturilor micuței? o întrebă el, cu o
expresie neîncrezătoare, pe doamna Baldwin.
Dorothy scânci.
Daphne urmărise până acum scena cu o expresie aproape neutră.
156
Știa exact, ce o aștepta pe Dorothy, fiindcă trăise – și supraviețuise
vreme destul de îndelungată pe stradă și putea să interpreteze
privirea lui Morrison mai bine decât Helen sau Gwyn. Bărbați ca el
nu-și puteau îngădui să țină slujnice. În schimb, se găseau destui
copii pe malurile Tamisei, care făceau orice pentru o bucată de
pâine. Așa ca Daphne. Știa exact cum să se desprindă de senzația de
frică, de durere și de rușine, cum să despartă mintea de corp, atunci
când un asemenea tip parșiv voia să se joace. Dar Dorothy va fi
distrusă.
Daphne privi spre domnișoara Helen, care tocmai învăța – destul
de târziu, după părerea lui Daphne –, că nu se putea schimba
mersul lumii, chiar dacă te purtai ca o lady. Apoi privi spre Gwyn,
care la rândul ei trebuia să învețe acest lucru. Dar domnișoara
Gwyn era puternică. În alte condiții, de exemplu ca soția unui mare
baron al oilor, ar fi putut face ceva. Dar încă nu era atât de departe.
Și apoi soții Candler. Oameni agreabili, drăguți, care i-ar da ei, lui
Daphne cea venită din rigolă, o dată în viață o șansă. Dacă și-ar juca
iscusit cărțile, s-ar căsători cu unul din moștenitorii lor, ar duce o
viață respectabilă, ar avea copii și ar fi una din notabilitățile așezării.
Daphne era cât pe ce să izbucnească în râs. Lady Daphne Candler –
suna ca una din basmele lui Elisabeth. Prea frumos, pentru a fi
adevărat.
Daphne se desprinse abrupt din visări și i se adresă prietenei ei.
— Scoală-te, Dorothy! Nu mai boci aici! se răsti la fată. Este de
nesuportat, cum te comporți. Dar din partea mea putem face
schimb. Mergi tu cu soții Candler. Merg eu cu el...
Daphne arătă spre domnul Morrison.
Helen și Gwyn își ținură respirația, în timp ce doamna Candler
abia putea să tragă aer în piept. Dorothy ridică încet capul și lăsă să
se vadă fața plânsă, rumenă și umflată. Domnul Morrison își încreți
fruntea.
— Este un joc? Hai să schimbăm pomișorul? Cine spune că aș fi
157
de acord să schimb fata? întrebă el furios. Mi-a fost promisă aceasta!
Întinse mâna după Dorothy, care țipă îngrozită.
Daphne îl privi, iar pe fața ei drăguță apăru o urmă de zâmbet.
Ca din întâmplare, își trecu mâna prin coafura severă și desprinse o
șuviță din părul ei roșu, strălucitor.
— Nu va fi spre dezavantajul dumneavoastră! murmură ea, pe
când bucla îi căzu peste umăr.
Dorothy se refugie în brațele lui Helen.
Morrison zâmbi cu răutate, și de data aceasta nu purta masca.
— Ei, dacă este așa. spuse el și se prefăcu că vrea să îi ajute lui
Daphne, să-și prindă la loc părul. O pisicuță roșcată. Soția mea va fi
încântată. Și desigur că îi vei fi o slujnică supusă.
Vocea lui sună ca mătasea, dar Helen avea senzația că până și
sunetul acestei voci ar fi murdărit-o. Se pare că și celelalte femei
simțeau la fel. Doar doamna Baldwin era imună la sentimente, de
orice fel ar fi fost ele. Își încreți dezaprobator fruntea și păru să
reflecteze serios dacă să accepte acest schimb. Dar apoi înmână
soților Carter hârtiile lui Daphne, gata pregătite.
Fata își ridică încă o dată scurt privirea, înainte de a-l urma pe
bărbat afară.
— Ei, domnișoară Helen? întrebă Daphne. M-am purtat ca o
lady?
Fără a spune un cuvânt, Helen o îmbrățișă.
— Te iubesc și mă rog pentru tine! îi șopti ea, când o lăsă să plece.
Daphne râse.
— Mulțumesc pentru dragoste. Dar rugăciunile le puteți uita
spuse ea cu amărăciune. Stați să vedeți mai întâi, ce carte a scos din
mânecă pentru dumneavoastră Dumnezeu.
Helen plânse în această noapte, până adormi, după ce lipsise de
la dineul familiei Baldwin, invocând motive cam slabe. Dacă ar fi
putut, ar fi părăsit casa parohială imediat și s-ar fi culcat în grajd,
învelindu-se în păturile lui Daphne, pe care aceasta, în marea grabă,
158
le uitase. Îi venea să țipe doar dacă privea spre doamna Baldwin, iar
rugăciunile reverendului erau ca o batjocorire a acelui Dumnezeu
pe care îl slujise tatăl ei. Trebuia să plece de aici! Dacă ar fi putut să-
și permită să stea la hotel! Și dacă ar fi căzut cât de cât cuviincios să-
l primească pe viitorul ei soț acolo, fără intermediar și fără damă de
companie! Dar nu mai putea dura mult. Dorothy și soții Candler
erau în drum spre Haldon. Mâine, Howard va afla de sosirea ei.

159
 CEVA
ASEMĂNĂTOR IUBIRII...
Canterbury Plains
1852-1854

Gerald Warden și caravana lui înaintară doar încet, deși Cleo și

tinerii câini ciobănești țineau oile într-o mișcare alertă. Dar Gerald
trebuise să închirieze trei vehicule pentru a putea să transporte toate
mobilele și celelalte cumpărături spre Kiward Station, printre ele,
bineînțeles și bogata dotă în mobilier mic, argintărie și lenjerie fină
de masă și de pat a Gwyneirei. În această privință, lady Silkham nu
a făcut economie și s-a folosit parțial și de proviziile din propria
dotă. Gwyneira a observat abia la despachetat câte lucruri prețioase,
nefolositoare în fond, împachetase mama ei în lăzi și coșuri –
lucruri, care nu fuseseră folosite în treizeci de ani nici la Silkham
Manor. Ce era să facă Gwyn cu ele aici, la capătul pământului, era
un mister, dar se pare că Gerald aprecia aceste lucruri și voia să le ia
neapărat imediat la Kiward Station. Astfel, trei atelaje cu cai grei și
catâri se târau pe drumurile din Canterbury Plains, devenite parțial
mocirloase după ploaie, ceea ce întârzia sensibil înaintarea. Acest
lucru nu le convenea cailor de călărie, vioi, Igraine trebuia ținută
încă de dimineață în frâu. Dar, spre propria ei mirare, Gwyneira nu
se plictisea deloc. Era vrăjită de ținuturile nesfârșite prin care
călărea, de covorul de iarbă mătăsoasă pe care oile ar fi adăstat cu
plăcere și de priveliștea din fundal a Alpilor maiestuoși. După ce în

160
ultimele zile plouase din nou, astăzi era o zi cam tot atât de senină,
ca la sosirea lor, și iarăși munții păreau atât de aproape, că aveai
tendința să întinzi mâna după ei. Aici, aproape de Christchurch,
ținutul era încă destul de plat, dar devenea din ce în ce mai deluros.
Era în primul rând pășune, care se întindea cât vedeai cu ochii, doar
din când în când întreruptă de rânduri de tufăriș sau de stânci, care
ieșeau atât de brusc din verdele pajiștii, de parcă un copil uriaș le-ar
fi aruncat la întâmplare. Din când în când trebuiau trecute pâraie și
râuri, care însă nu erau tumultuoase, ci se puteau trece fără nicio
primejdie cu piciorul. Din când în când se ocoleau dealuri
nesemnificative – și brusc erai recompensat cu priveliștea unui mic
lac cu apa limpede ca cristalul, în care se oglindeau cerul și stâncile
din jur. După spusele lui Warden, cele mai multe dintre aceste
lacuri erau de origine vulcanică, dar astăzi nu mai existau vulcani
activi în regiune.
Pe alocuri, nu departe de lacuri și râuri, se aflau modeste case ale
fermierilor, iar pe pășunile lor pășteau oi. Când coloniștii îi
observau pe călăreți, de cele mai multe ori veneau din casele și
grajdurile lor, sperând să mai schimbe o vorbă. Dar Gerald discuta
doar puțin cu ei și nu accepta niciuna din invitații de a se odihni și a
se întrema.
— Dacă începem cu așa ceva, nu ajungem nici poimâine la
Kiward Station, spuse el, când Gwyneira îl apostrofă din cauza
asprimii sale. Ea ar fi dorit să arunce o privire într-una din aceste
case de lemn, drăguțe, fiindcă presupunea că viitoarea ei casă arăta
cam la fel. Gerald opri de fiecare dată doar pentru scurt timp pe
malul unui râu sau pe lângă un tufăriș și în rest îi zori să meargă
mai departe. Abia în seara primei zile de drum se încartirui la o
fermă, care era vizibil mai mare și mai îngrijită decât casele
fermierilor de pe drum.
— Familia Beasley este bine situată. Un timp, Lucas și fiul lor cel
mare au avut același profesor particular, iar noi îi invităm din când
161
în când, îi explică Gerald Gwyneirei. Beasley a fost timp îndelungat
pe mare, ca prim subofițer de marină. Un excelent marinar. Însă nu
are mână pentru creșterea oilor, altfel ar fi mult mai departe. Dar
soția lui voia neapărat o fermă. Vine probabil din zona rurală a
Angliei. De aceea, Beasley își încearcă norocul cu agricultura. Un
fermier gentilom... Din gura lui Gerald, această remarcă suna cam
depreciativ.
Dar apoi zâmbi. Cu accentul pe gentleman. Dar își pot permite,
asta e. Și datorită lor, avem puțină viață culturală și socială pe aici.
Anul trecut au organizat chiar și o vânătoare de vulpi.
Gwyneira își încreți fruntea.
— Nu spuneați că aici nu există vulpi?
Gerald zâmbi răutăcios.
— Asta a făcut să sufere puțin tot aranjamentul. Dar fiii lui sunt
călăreți iscusiți. Ei au dat tonul.
Gwyneira trebui să râdă. Acest domn Beasley părea să fie un
original și se pricepea la cai. Caii pursânge, care pășteau în padocul
din fața casei, erau desigur importați din Anglia, iar amenajarea
drumului de acces spre casă era de factură englezească veche.
Beasley se dovedi a fi un domn cu obrajii roșii, bonom, care îi
amintea Gwyneirei vag de tatăl ei. Și el mai mult rezida la țară decât
să prelucreze pământul cu mâna proprie, dar îi lipsea iscusința
nobililor de la țară, dobândită dea lungul generațiilor, să conducă
ferma cu eficiență chiar și din salon. Drumul de acces dădea
impresia de eleganță, dar gardurile de la pășunile cailor ar fi trebuit
vopsite. Gwyneira remarcă și faptul că pășunile erau epuizate și
căzile pentru adăpat erau murdare.
Beasley păru că se bucură sincer de vizita lui Gerald. Destupă
imediat sticla cu cel mai bun whisky și se întrecu în complimente –
când cu privire la frumusețea Gwyneirei, când cu privire la
iscusința câinilor ciobănești și calitatea lânii oilor de Welsh-
Mountain. Și soția sa, o femeie îngrijită, de vârstă medie, o primi pe
162
Gwyneira cu multă căldură.
— Trebuie să-mi povestiți de moda din Anglia! Dar mai întâi vă
arăt grădina mea. Am ambiția de a cultiva cei mai frumoși trandafiri
din Plains. Dar nu mă supăr dacă mă întreceri, milady! Cu siguranță
ați adus cei mai frumoși butași din grădina mamei dumneavoastră
și ați fost tot drumul ocupată de îngrijirea lor!
Gwyneira trebui să înghită în sec. Nici măcar lady Silkham nu se
gândise să îi dea fiicei sale butași de trandafiri. Dar acum admiră
cuminte florile, care semănau întru totul celor ale mamei și ale
surorii ei. Doamna Beasley era să leșine când Gwyn, fără să
bănuiască ceva, spuse acest lucru și aruncă din întâmplare numele
de Diana Riddleworth. Se pare că era încoronarea carierei ei de
cultivatoare de trandafiri să fie comparată cu vestita soră a
Gwyneirei. Gwyneira o lăsă să savureze această bucurie. Ea însăși
precis că nu va avea ambiția de a o întrece pe doamna Beasley la
expozițiile horticole. Se interesă mult mai mult de plantele locale,
care creșteau în jurul grădinii îngrijite, decât de trandafiri.
— Oh, sunt copaci Cabbage, explică doamna Beasley, destul de
dezinteresată, când Gwyneira arătă spre o plantă asemănătoare
palmierului. Arată ca un palmier, dar se pare că face parte din
liliacee. Crește ca buruienile. Vedeți să nu aveți prea multe în
grădină, drăguță. Nici din acesta...
Arătă spre un tufiș în floare, care Gwyneirei îi plăcu mai mult
decât trandafirii doamnei Beasley. Florile sale, de un roșu aprins,
străluceau și formau un contrast incitant față de frunzele de un
verde saturat; iar după ploaie, se deschiseseră splendid.
— Un rata, declară doamna Beasley. Cresc sălbatici pe toată
insula. Nu pot fi distruși. Trebuie tot timpul să fiu atentă, să nu
intre între trandafiri. Iar grădinarul meu nu îmi este de mare folos.
Nu înțelege de ce unele plante sunt îngrijite, iar altele îndepărtate.
După cum reieși, tot personalul familiei Beasley consta din maori.
Doar pentru oi angajaseră câțiva aventurieri albi, care susțineau că
163
se pricep la oierit. Gwyneira văzu pentru prima oară un băștinaș și
fu mai întâi puțin speriată. Grădinarul doamnei Beasley era mic de
statură și îndesat. Părul îi era închis și buclat, pielea maronie, dar
fața îi era urâțită de tatuaje – așa i se părea Gwyneirei. Bărbatului
probabil că îi plăceau ghirlandele și colțurile, căci își scrijelise în
piele astfel de motive, chiar dacă procesul era dureros. Când
Gwyneira se obișnui cu aspectul lui, găsi că are un zâmbet simpatic.
Se și pricepea la gesturi de politețe, o salută cu o înclinare adâncă și
le ținu doamnelor poarta deschisă să poată trece. Îmbrăcămintea lui
nu se deosebea cu nimic de îmbrăcămintea slujitorilor albi, dar
Gwyneira presupuse că familia Beasley îi impusese acest lucru.
Înainte de apariția albilor, cu siguranță că maori se îmbrăcau altfel.
— Îți mulțumesc, George! îi spuse doamna Beasley plină de
bunăvoință, pe când George închidea poarta în urma ei.
Gwyneira se miră.
— Îl cheamă George? întrebă ea uimită. Aș fi crezut că... dar
oamenii dumneavoastră desigur că au fost botezați și au primit
nume englezești, nu-i așa?
Doamna Beasley ridică din umeri.
— Sinceră să fiu, nici nu știu, recunoscu ea. Nu mergem regulat
la slujba religioasă. Ar fi de fiecare dată o zi de drum la
Christchurch. De aceea, în fiecare duminică țin pentru noi și pentru
personalul casei un scurt serviciu divin. Dar dacă oamenii vin,
fiindcă sunt creștini sau fiindcă îi chem eu... habar nu am.
— Dar dacă îl cheamă George... insistă Gwyn.
— Ei, copilă, numele acesta i l-am dat eu. Nu o să învăț niciodată
limba acestor oameni. Deja numele lor sunt pentru mine de nerostit.
Iar pe el nu pare să-l afecteze, nu-i așa, George?
Bărbatul aprobă din cap și zâmbi.
— Numele adevărat Tonganui! spuse el apoi și arătă spre sine, pe
când Gwyneira tot mai părea consternată. Înseamnă fiul zeului mării.
Nu suna prea creștinește, dar Gwyneirei nu i se părea că este un
164
nume de nerostit. Hotărî să nu schimbe în niciun caz numele
personalului ei.
— De fapt de unde știu maori limba engleză? îl întrebă ea pe
Gerald a doua zi, când își continuară drumul.
Familia Beasley nu prea voia să-i lase să plece, dar înțelesese că
după lunga călătorie Gerald trebuia să vadă de toate cele la Kiward
Station. Nu puteau povesti prea multe despre Lucas – în afară de
obișnuitele osanale. Se pare că, pe timpul lipsei lui Gerald, nu a
părăsit ferma. Cel puțin nu le-a făcut soților Beasley onoarea de a-i
vizita.
Gerald păru în această dimineață prost dispus. Cu o seară înainte
cei doi bărbați băuseră din plin whisky, pe când Gwyneira,
invocând lungul drum călare, pe care îl parcurseseră și cel care îi
mai aștepta a doua zi, își luase devreme rămas-bun. Monologul
doamnei Beasley despre trandafiri o plictisise și știa încă de la
Christchurch, că Lucas era un om cultivat și un compozitor
înzestrat, care în plus mai avea totdeauna de împrumutat una din
cele mai recente lucrări ale domnului Bulwer-Lytton și a unor
scriitori tot atât de geniali.
— Ah, maorii... reluă Gerald nemulțumit întrebarea. Nu se știe
niciodată, ce înțeleg și ce nu. Tot timpul prind câte ceva de la
stăpânii lor, iar femeile transmit aceste lucruri copiilor. Vor să fie ca
noi. Asta ne este de mare ajutor.
— Nu merg la școală? se interesă Gwyneira.
Gerald râse.
— Cine să-i învețe pe maori? Cele mai multe soții de coloniști
sunt fericite dacă reușesc să le bage în cap propriilor odrasle puțină
civilizație! E drept că există câteva așezăminte ale misionarilor, iar
Biblia este tradusă în limba maori. Dacă simți nevoia să predai
câtorva bastarzi negri engleză de Oxford – eu nu te împiedic!
Gwyneira nu simțea de fapt acest imbold, dar poate că se
deschidea aici un domeniu de activitate pentru Helen. Zâmbi când
165
se gândi la prietena ei, care tot mai stătea la familia Baldwin, la
Christchurch. Howard O’Keefe încă nu se prezentase – dar vicarul
Chester o asigura în fiecare zi că acest lucru nu era îngrijorător. Nu
era nicidecum sigur, că vestea sosirii lui Helen ajunsese la el și apoi
mai trebuia să și poată pleca.
— Ce înseamnă să poată pleca? întrebase Helen. Nu are personal
la fermă?
Vicarul nu răspunse la această întrebare. Gwyn spera că pe
prietena ei nu o așteptau surprize neplăcute.
Gwyneira era acum foarte mulțumită de noua ei patrie. Acum,
când se apropiau de Alpi, peisajul deveni mai deluros și mai divers,
era însă în continuare un ținut plăcut și ideal pentru creșterea oilor.
Spre prânz, Gerald îi comunică radiind de bucurie că tocmai
trecuseră granița spre Kiward Station și că de acum încolo se mișcau
pe teren propriu. Pentru Gwyneira, acest ținut era aidoma Grădinii
Raiului: iarbă în abundență, pentru animale apă potabilă bună,
curată, din când în când câțiva copaci și chiar și o pădurice, care să
dea umbră.
— După cum am spus, încă nu este totul defrișat, explică Gerald,
lăsând să-i treacă privirea peste întinderi. Dar se poate lăsa o parte
din pădure. Parțial este lemn nobil, mult prea prețios pentru a-l
arde. Poate chiar să devină cândva valoros. S-ar putea ca râul să
poată fi folosit pentru plutărit. Deocamdată lăsăm copacii în
picioare. Uite, acolo sunt primele oi! Se pune întrebarea, ce caută
animalele aici? Ar fi trebuit să fi fost mânate de mult sus, în
regiunea dealurilor.
Gerald își încreți fruntea. Între timp, Gwyneira îl cunoștea destul
de bine, ca să știe că acum medita la pedepse groaznice pentru cei
vinovați. De cele mai multe ori nu avea rețineri să-și etaleze aceste
gânduri în fața ascultătorilor, dar astăzi se abținu. Poate fiindcă
Lucas era cel care purta răspunderea acestei situații? Nu voia să-și
denigreze fiul în fața logodnicei sale – chiar înainte de prima lor
166
întâlnire?
Între timp, Gwyneira abia mai putea suporta încordarea. Voia să
vadă casa – și mai ales pe viitorul ei soț. Pe parcursul ultimilor
kilometri își imagina cum râzând le va veni în întâmpinare din casa
principală a unei ferme impozante ca aceea a soților Beasley. Între
timp trecuseră deja de niște clădiri secundare de la Kiward Station.
Gerald lăsase să fie ridicate pretutindeni pe terenurile sale locuri de
adăpost pentru oi, precum și ocoluri, unde se tundeau oile.
Gwyneira găsi acest lucru foarte înțelept, dar se miră de
dimensiunile amenajărilor. În Wales, numărul de patru sute de oi de
prăsilă a tatălui ei era considerat ca fiind mare. Dar aici se socoteau
cu miile.
— Ei, Gwyneira, și acum sunt curios ce vei spune!
Era după-amiaza târziu și lui Gerald îi strălucea toată fața când
își mână calul lângă Igraine. Iapa își pusese tocmai copita de pe
drumurile pline de noroi pe un drum întărit de acces, care ducea de
la un mic lac pe după o colină. Câțiva pași mai încolo se vedea
clădirea principală a fermei.
— Am ajuns, lady Gwyneira! spuse Gerald mândru. Bun venit la
Kiward Station!
Gwyneira ar fi trebuit să fie pregătită, dar totuși, din cauza
surprizei, era cât pe ce să cadă de pe cal. În fața ei, în strălucirea
soarelui, în mijlocul întinderii nesfârșite de iarbă și în fața culiselor
Alpilor, văzu o curte seniorială englezească. Nu atât de mare ca
Silkham Manor și cu mai puține turnulețe și clădiri laterale, dar de
altfel în orice privință asemănătoare. În fond, Kiward Station era
mai frumos, deoarece fusese planificat perfect de un arhitect, în loc
să fi fost făcute schimbări și adăugiri în repetate rânduri, cum era
cazul celor mai multe reședințe englezești. Clădirea era ridicată din
gresie cenușie, după cum spusese Gerald. Avea bovindouri mari,
parțial prevăzute cu ferestre cu mici balcoane; în față se afla un
drum lat de acces, mărginit de straturi pentru flori, care însă nu
167
erau încă sădite. Gwyneira hotărî să planteze tufișuri de rata. Ar da
un aspect plăcut și reconfortant fațadei și mai erau și ușor de
întreținut.
Dar în rest totul i se părea un vis. Cu siguranță că se va trezi
imediat și va constata că nu a existat niciodată acel joc ciudat de
Black-Jack. În schimb, cu dota rezultată din comerțul cu oile, tatăl ei
o măritase cu un nobil oarecare din Welles și acum urma să se
instaleze într-un conac din Cardiff.
Doar personalul care se adunase în fața portalului, ca în Anglia,
pentru a-i întâmpina pe stăpâni, nu se potrivea în peisaj. Servitorii
purtau livrele, fetele din casă șorțuri și scufii, dar pielea le era
întunecată și pe multe fețe erau tatuaje.
— Bun venit, domnule Gerald! îl salută pe stăpânul lui un bărbat
îndesat, scund și râse cu toată fața lui lată, care forma pânza ideală
pentru tatuajele tipice. Cu un gest larg cuprinse cerul, care era tot
albastru, și peisajul luminat de soare. Și bun venit, domnișoară!
Vedeți – rangi strălucește, cerul bucuros de sosire și dăruiește papa,
pământ, un zâmbet, fiindcă dumneavoastră pășiți aici!
Gwyneira era impresionată de această primire caldă. Spontan îi
întinse micului bărbat mâna..
— Este Witi, servitorul nostru, îl prezentă Gerald. Iar aici este
grădinarul nostru, Hoturapa, și fetele din casă și de la bucătărie,
Moana și Kiri.
— Domnișoară... Gwa... ne...
Moana voia să facă o reverență și să o salute pe Gwyneira după
toate regulile, dar evident că numele celtic era de nerostit pentru ea.
— Domnișoara Gwyn, scurtă Gwyneira. Numiți-mă pur și
simplu domnișoara Gwyn!
Nu îi fii greu să rețină numele personalului maori și se hotărî să
învețe cât se poate de repede câteva expresii de curtoazie pe limba
lor.
Deci acesta era personalul. Gwyneirei i se părea cam redus ca
168
număr față de o asemenea casă mare. Și unde era Lucas? De ce nu
stătea aici, pentru a o saluta și a-i ura bun venit?
— Unde este... începu Gwyneira să pună întrebarea arzătoare,
referitoare la viitorul ei soț, dar Gerald i-o luă înainte.
Și el păru să fie la fel de nemulțumit ca și Gwyn de lipsa lui
Lucas.
— Unde este fiul meu, Witi? Ar putea să-și pună fundul în
mișcare pentru a o cunoaște pe viitoarea lui soție... eh, voiam să
spun... domnișoara Gwyn așteaptă cu nerăbdare ca el să-și prezinte
omagiile.
Servitorul zâmbi.
— Domnul Lucas plecat călare, control pășuni. Domnul James
spus, trebuie cineva de la casă aprobat material pentru ocol cai. Așa
că acum caii nu stau acolo. Domnul James foarte supărat. De aceea
plecat domnul Lucas.
— În loc să-i întâmpine pe tatăl și pe mireasa lui? Începe bine! o
trânti Gerald.
Dar Gwyneira găsi că este scuzabil. Nu ar fi avut o clipă de
liniște, dacă Igraine s-ar fi aflat pe un izlaz îngrădit, care nu era
sigur. Iar un drum de control, călare peste pajiști, se potrivea mult
mai bine cu imaginea bărbatului visat decât cititul și cântatul la
pian.
— Ei da, Gwyneira, nu ne rămâne altceva de făcut, decât să avem
răbdare, se liniști Gerald în cele din urmă. Dar poate că nici nu este
așa de rău. În Anglia nu l-ai fi întâlnit pentru prima oară pe viitorul
tău soț, îmbrăcată în costum de călărie și cu părul despletit.
El personal era de părere că Gwyneira era încântătoare cu buclele
care iarăși se desprinseseră pe jumătate și cu fața ușor îmbujorată de
călăritul sub soare, dar s-ar putea ca Lucas să vadă altfel lucrurile...
— Kiri îți va arăta acum camera ta și te va ajuta să te speli și să-ți
aranjezi părul. Ne întâlnim cu toții peste o oră la ceai. Până la ora
cinci, fiul meu ar trebui să fie aici – în general nu își lungește
169
drumurile călare. Deci prima voastră întâlnire va avea loc într-un
mod atât de stilat cum nu s-ar putea mai bine.
Dorințele Gwyneirei erau altele, dar se supuse situației
inevitabile.
— Poate lua cineva bagajul meu? întrebă ea, privind personalul.
O nu, este prea grea pentru tine, Moana. Îți mulțumesc, Hotaropa...
Hoturapa? Iartă-mă, de acum încolo o să rețin. Cum se spune de
fapt pe limba maori mulțumesc, Kiri?

Helen rămăsese fără tragere de inimă la familia Baldwin. Oricât îi

era de neplăcută această familie, până la sosirea lui Howard nu avea
nicio alternativă. Deci își dădu silința să fie prietenoasă. Îi oferi
reverendului Baldwin să scrie textele pentru foaia bisericească și să
le ducă la tipografie. Pe doamna Baldwin o degrevă de niște
cumpărături și încercă să fie utilă în menaj, preluând mici munci de
cusut și supraveghind lecțiile lui Belinda. Această ultimă sarcină o
făcu în cel mai scurt timp persoana cea mai urâtă din casă. Fetei nu
îi convenea deloc să fie supravegheată și se plânse de fiecare dată
mamei ei. Helen observă cu claritate cât de slabe trebuie să fi fost
cadrele de învățământ din școala care tocmai se deschisese la
Christchurch. Se gândi să se prezinte pentru un post acolo, în cazul
în care treaba cu Howard nu va funcționa. Dar vicarul Chester îi
făcu în continuare curaj: putea să dureze până afla O’Keefe de
sosirea ei.
— Ei da, Candlerii sigur că nu îi vor trimite un sol la fermă.
Probabil așteaptă până vine la Haldon, la cumpărături, iar asta
poate dura câteva zile. Dar dacă aude că sunteți aici, va veni, sunt
sigur!
Pentru Helen, aceasta era încă o informație care să o pună pe
gânduri. Între timp se obișnuise cu gândul că Howard nu locuia în
imediata apropiere a localității Christchurch. Era clar că Haldon nu
era o suburbie a lui Christchurch, ci un oraș de sine stătător, aflat tot
170
în plin avânt. Helen se putea obișnui și cu asta. Dar acum vicarul
vorbea de faptul că ferma lui Howard era în afara localității Haldon.
Deci unde va trăi ea? Ar fi vrut să vorbească cu Gwyn despre acest
lucru; poate ar fi putut să-l tragă pe domnul Gerald al ei pe
neobservate de limbă. Dar Gwyn plecase ieri la Kiward Station.
Helen nu avea habar când și dacă o va revedea pe prietena ei.
Cel puțin în după-amiaza aceasta avea ceva plăcut în program.
Doamna Godewind repetase și formal invitația și la ora ceaiului
trăsura cu domnul Jones pe capră aștepta să o ia pe Helen. Jones o
întâmpină cu fața radiind de bucurie și o ajută să urce în trăsură.
Reuși să îi facă un compliment pentru noua ei rochie de după-
amiază, de culoare liliachie. Apoi, pe tot parcursul drumului, îi
ridică lui Elisabeth osanale.
— Miss a noastră a devenit alt om, domnișoară Davemport, nu
vă vine să credeți. Pare să întinerească zi de zi, râde și glumește cu
fata. Iar Elisabeth este un copil atât de încântător, tot timpul gata să
preia ceva din munca soției mele și tot timpul este binedispusă. Și
știe să citească fata! Pe sufletul meu, dacă pot să fac cumva, găsesc
ceva de muncit în casă, atunci când micuța îi citește doamnei
Godewind. O face cu o voce și o intonație atât de frumoase – ai
impresia că faci parte din poveste.
Elisabeth nu uitase nici lecțiile de servit și de comportament la
masă, date de Helen. Cu îndemânare și grijă turna ceaiul și servea
prăjiturile; în acest timp arăta încântător în noua ei rochie albastră și
cu scufița albă.
Plânse însă când auzi de Laurie și Mary și păru să înțeleagă mai
mult din povestea lui Daphne și Dorothy, redată de Helen într-o
versiune mai moderată, decât ar fi presupus aceasta. E drept că
Elisabeth era o visătoare, dar și pe ea o aduseseră de pe străzile
Londrei. Acum plânse lacrimi fierbinți pentru Daphne și arătă cea
mai mare încredere față de noua ei stăpână, pe care o imploră să
ajute.
171
 — Nu putem să-l trimitem pe domnul Jones să o ia pe Daphne?
Și gemenele? Vă rog, doamnă Godewind, găsim cu siguranță muncă
pentru ele. Trebuie să se poată face ceva!
Doamna Godewind clătină din cap.
— Din păcate nu, fetițo. Acești oameni au încheiat contracte de
muncă cu orfelinatul, ca și mine. Fetele nu pot pur și simplu să fugă.
Și am ajunge în mare încurcătură, dacă le-am mai și ajuta! Îmi pare
rău, draga mea, dar fetele trebuie să vadă singure cum
supraviețuiesc!
Trebuie să spun că pe baza celor afirmate de dumneavoastră –
doamna Godewind i se adresă lui Helen – nu prea îmi fac griji
pentru micuța Daphne. Ea va răzbate. Dar gemenele... oh, este trist.
Mai toarnă-ne ceai, Elisabeth. Să spunem o rugăciune pentru ele,
poate că vor fi ajutate măcar de Dumnezeu.
Dar Dumnezeu făcu cărțile pentru Helen, în timp ce ea stătea în
salonul plăcut al doamnei Godewind și savura prăjiturile pentru
ceai din brutăria domnului și doamnei McLaren. Vicarul Chester o
aștepta emoționat în fața casei familiei Baldwin, când Jones îi ținu
lui Helen deschisă ușa trăsurii.
— Unde ați fost, domnișoară Davemport? Aproape că am
renunțat deja la speranța de a vă putea prezenta încă astăzi. Arătați
deosebit de drăguță, de parcă ați fi presimțit! Veniți repede! În salon
vă așteaptă domnul O’Keefe.

Portalul de la Kiward Station ducea mai întâi într-un hol de

intrare spațios, în care oaspeții puteau să-și depună hainele și
doamnele să-și aranjeze repede coafura. Gwyneira observă amuzată
un dulap cu oglinzi și cu obligatorul bol de argint pentru cărți de
vizită. Oare cine își prezenta aici atât de formal omagiile? De fapt ar
trebui să te gândești că nu veneau oaspeți neanunțați și cu atât mai
puțin străini. Și dacă se rătăcea într-adevăr un străini încoace –
așteptau oare Lucas sau tatăl său până ce fata în casă îl anunța pe
172
Witi, care la rândul lui îi înștiința pe stăpânii casei? Gwyneira se
gândi la familiile fermierilor, care veniseră în fugă din case, doar ca
să vadă niște străini trecând călare și la entuziasmul evident al
familiei Beasley, când le făcuseră o vizită. Nu întrebase nimeni de
cărțile lor de vizită. Nici maori nu cunoșteau, probabil, schimbul de
cărți de vizită. Gwyneira se întrebă cum iar fi explicat Gerald lui
Witi.
Din holul de la intrare se deschidea o sală de primire,
deocamdată puțin mobilată – și aceasta modelată după sensul și
utilitatea celor din curțile senioriale britanice. Oaspeții puteau să
aștepte aici într-o atmosferă plăcută, până ce stăpânul casei își făcea
timp pentru ei. Un cămin și un bufet cu veselă de ceai se aflau deja
acolo, fotolii și sofale potrivite tocmai adusese Gerald din Anglia.
Va arăta drăguț, dar pentru Gwyneira era o enigmă la ce ar putea
folosi.
Kiri, fata maori, o conduse repede în salon, care era deja amenajat
cu mobilier greu, vechi, englezesc. Dacă nu ar fi fost ușa pe jumătate
deschisă spre o terasă mare, ar fi fost de-a dreptul întunecat. În orice
caz nu era aranjat după cea mai nouă modă, mobilele și covoarele
intrau mai degrabă în categoria antichităților. Poate dota mamei lui
Lucas? Dacă da, familia lui trebuie să fi fost bogată. Dar acest lucru
era oricum de așteptat. Putea fi Gerald un crescător de oi plin de
succes, pe timpuri cu siguranță un marinar curajos și desigur cel
mai iscusit jucător de cărți pe care l-a dat vreodată colonia de
vânători de balene. Dar ca să așezi o casă, precum Kiward Station,
în plină sălbăticie, îți trebuiau mai mulți bani decât ce se putea
câștiga prin vânătoarea de balene și comerțul cu oi. Precis că aici se
afla și moștenirea doamnei Warden.
— Veniți, domnișoară Gwyn? întrebă Kiri prietenoasă, dar puțin
îngrijorată. Eu să ajut, dar și ceai să fac, și să servesc. Moana nu
bună cu ceaiul, este mai bine, noi gata, înainte să lase să cadă ceașcă.
Gwyneira râse. Moana putea fi scuzată pentru asta.
173
 — Eu voi turna de această dată ceaiul, explică ea fetei mirate.
Veche tradiție englezească. Am exersat ani de zile. Face parte din
lucrurile pe care trebuie să le știi neapărat pentru a putea să te
măriți.
Kiri o privi cu fruntea încrețită.
— Dumneavoastră gata pentru bărbat, dacă faceți ceai? La noi
important sângerarea...
Gwyneira se îmbujoră la față. Cum putea Kiri să vorbească atât
de deschis despre ceva despre care nu se putea vorbi! Pe de altă
parte, Gwyneira era recunoscătoare pentru fiecare informație.
Sângerarea lunară era condiția pentru o căsnicie – asta era valabil și
pentru cultura ei. Gwyneira își mai amintea exact cum suspinase
mama ei când acest lucru i s-a întâmplat și ei. Oh, copilă, a spus ea,
acum te ajunge și acest blestem. Va trebui să căutăm un bărbat
pentru tine.
Dar nu îi explicase nimeni fetei cum se legau lucrurile. Gwyneira
își opri pornirea de a chicoti isteric, când se gândi la fața mamei ei
dacă s-ar fi pus asemenea întrebări. Când Gwyn amintise o dată
niște posibile paralele cu căldurile cățelelor, lady Silkham ceruse
sărurile de mirosit și se retrăsese toată ziua în camera ei.
Gwyneira o căută din ochi pe Cleo, care bineînțeles că o urmă.
Lui Kiri, acest lucru i se părea puțin ciudat, dar nu spuse nimic.
Din salon urca o scară lată, răsucită, spre camerele de locuit ale
familiei. Spre surprinderea ei, camera Gwyneirei era deja complet
aranjată.
— Camera a fost pentru soția de la domnul Gerald, îi explică Kiri,
dar apoi murit. Camera totdeauna goală. Dar acum domnul Lucas
făcut gata pentru dumneavoastră!
— Domnul Lucas a aranjat camera pentru mine? întrebă
Gwyneira uimită.
Kiri dădu afirmativ din cap.
— Da. Ales mobile din magazie și trimis după... cum zice? Pânză
174
pentru geam?
— Perdele, Kiri, o ajută Gwyneira, care nu mai contenea cu
miratul. Mobilele defunctei doamne Warden erau din lemn deschis,
covoarele în culorile roz antic, bej și albastru. La acestea Lucas sau
altcineva asortase perdele din mătase albastră și de culoare roz
antic, cu tiv bej și le drapase iscusit în fața ferestrelor și a patului ei.
Lenjeria de pat era din pânză de in, albă ca neaua; o cuvertură de zi
făcea culcușul confortabil. Lângă dormitor era o garderobă și un mic
salon, și acesta amenajat cu foarte mult gust cu mici fotolii, o masă
pentru ceai și un dulăpior pentru cusut. Pe pervazul căminului se
aflau obișnuitele rame de argint, sfeșnice și farfurioare. Într-una din
rame era dagherotipul unei femei suple, cu păr deschis. Gwyneira
luă poza în mână și o privi cu atenție. Gerald nu exagerase.
Defuncta lui soție fusese de o frumusețe desăvârșită.
— Dumneavoastră acum schimbat, miss Gwyn? insistă Kiri.
Gwyneira dădu aprobator din cap și se apucă, împreună cu fata
maori, să despacheteze cufărul. Plină de respect pentru nobilele
materiale, Kiri scoase îmbrăcămintea de gală și de după-amiază a
Gwyneirei.
— Atât de frumos, domnișoară Gwyn! Atât de neted și moale!
Dar dumneavoastră subțire, domnișoară Gwyn. Nu bun pentru
făcut copii!
Kiri chiar că spunea lucrurilor pe nume. Gwyneira îi explică
râzând că nu era chiar așa de subțire, ci acest aspect se datora
corsetului pe care îl purta. Pentru rochia de mătase, pe care o
alesese, corsetul trebuia strâns și mai mult. Kiri se străduia din
răsputeri, după ce Gwyneira îi arătase manevrările necesare, dar
evident că avea scrupule să îi cauzeze dureri noii ei stăpâne.
— Nu face nimic, Kiri, sunt obișnuită, gemu Gwyn. Mama mea
spunea totdeauna: cine vrea să fie frumoasă, trebuie să sufere.
Acest lucru, Kiri păru să-l înțeleagă. Cu un râs jenat, își duse
mâna la fața tatuată.
175
 — Aha, așa! Este ca mokcu, da? Numai în fiecare zi din nou!
Gwyneira aprobă. De fapt așa era. Talia ei de viespe era tot atât
de nenaturală și dureroasă ca podoaba de neșters de pe fața lui Kiri.
Aici, în Noua Zeelandă, Gwyn avea de gând să facă aceste obiceiuri
mai lejere. Una din fete trebuia să învețe să-i lărgească rochiile,
atunci nu mai trebuia să se chinuie chiar așa când își punea corsetul.
Iar dacă devenea gravidă...
Kiri o ajută cu pricepere să-și îmbrace rochia albastră de mătase,
dar se împotmoli la coafură. Era o sarcină grea să-i descurce
Gwyneirei părul buclat, iar să i-l prindă, era și mai greu. În cele din
urmă, Gwyn ajută din plin, iar dacă rezultatul nu corespundea
regulilor stricte ale artei coafatului și Helen ar fi fost fără niciun
dubiu îngrozită. Gwyneira găsi că este foarte atrăgătoare. Reușise să
îmblânzească cea mai mare parte a podoabei ei capilare de un roșu
auriu; cele câteva șuvițe rebele care îi încadrau chipul, făcură ca
trăsăturile ei să fie mai moi, mai feciorelnice. Pielea lui Gwyn
strălucea după călăritul sub soare, ochii ei ardeau în așteptare.
— A sosit între timp domnul Lucas? o întrebă ea pe Kiri.
Fata dădu din umeri. De unde era să știe: Doar fusese tot timpul
aici, cu Gwyneira.
— Cum este domnul Lucas, Kiri?
Gwyn știa că mama ei ar fi certat-o sever pentru această
întrebare. Nu inciți personalul să clevetească despre stăpâni. Dar
Gwyneira nu se putu stăpâni.
Kiri ridică în același timp umerii și sprâncenele, ceea ce arăta
hazliu.
— Domnul Lucas? Nu știu. Este pakeha. Pentru mine toți la fel.
Era evident că fata maori nu-și pusese încă niciodată întrebarea ce
calități deosebite au stăpânit ei. Dar apoi, când observă expresia
decepționată de pe fața Gwyneirei, mai reflectă o dată. Domnul
Lucas... este drăguț. Nu țipat niciodată, nu supărat. Drăguț. Doar
cam subțire.
176
 2

Helen abia știa ce se întâmplă, dar în niciun caz nu mai putea să

amâne prima întâlnire cu Howard O’Keefe. Emoționată, își netezi
rochia și își trecu mâinile prin păr. Să-și scoată pălărioara sau să o
lase? Oricum, era o oglindă în camera de primire a doamnei
Baldwin, iar Helen aruncă nesigură o privire spre ea, încă înainte de
a-l examina pe bărbatul de pe sofa. Acesta era întors cu spatele spre
ea, garnitura de fotolii a lui doamna Baldwin era îndreptată spre
cămin. Astfel Helen avea cel puțin timp să arunce o scurtă privire,
pe furiș, asupra figurii lui, înainte de a se face remarcată. Howard
O’Keefe era masiv și încordat. Vizibil reținut, balansa în mâinile sale
mari, pline de bătături, o ceșcuță cu peretele subțire, din serviciul de
ceai al doamnei Baldwin.
Helen voia deja să-și dreagă vocea, pentru a atrage atenția soției
pastorului și a vizitatorului ei. Dar apoi o observă doamna Baldwin.
Soția pastorului zâmbi fără nicio expresie, ca întotdeauna, dar în
aparență prietenoasă.
— Oh, aici este, domnule O’Keefe! Vedeți, știam eu că nu va lipsi
multă vreme! Intrați, domnișoară Davemport! Vreau să vă prezint
pe cineva!
Vocea doamnei Baldwin suna aproape glumeț.
Helen se apropie. Bărbatul se ridică atât de abrupt de pe sofa, că
era cât pe ce să măture de pe măsuță serviciul de ceai.
— Domnișoară... eh, Helen?
Helen trebuia să-și ridice ochii către viitorul ei soț. Howard
O’Keefe era mare și greu – nu gras. Dar cu osatura puternică. Iar
fața îi era mai degrabă dură, dar nu lipsită de simpatie. Pielea
bronzată și tăbăcită povestea despre ani lungi de muncă grea în aer
liber. Era străbătută de riduri adânci, care indicau o mimică vie,
chiar dacă acum trăsăturile sale nu arătau decât o expresie de
177
mirare sau chiar de admirație. În ochii săi de un albastru de oțel se
citea apreciere favorabilă – Helen părea să-i placă. Ea remarcă în
primul rând părul lui; era închis, plin și tăiat foarte ordonat.
Probabil că înainte de prima întâlnire cu viitoarea lui soție făcuse o
vizită la bărbier. Ce-i drept, părul se rărea pe la tâmple. Howard era
cu mult mai în vârstă decât își închipuise Helen.
— Domnule... domnule O’Keefe... spuse ea cam fără voce, și ar fi
vrut să-și dea palme pentru asta.
Doar el o numise domnișoara Helen, așa că ar fi putut să-i spună și
ea imediat domnule Howard.
— Eu... eh, ei bine, acum sunteți aici! remarcă Howard cam brusc.
Aceasta... a fost o surpriză!
Helen se întrebă dacă era spus ca reproș. Se îmbujoră la față.
— Da. Situația. Dar... dar mă bucur să vă cunosc.
Ea îi întinse mâna lui Howard, iar acesta o prinse și o scutură cu
o puternică strângere de mână.
— Și eu mă bucur. Îmi pare rău, că a trebuit să aștepți.
„Ah, la asta s-a referit!” Helen zâmbi ușurată.
— Nu face nimic, domnule Howard. Mi s-a spus că s-ar putea să
dureze până aflați de sosirea mea. Dar acum sunteți aici.
— Acum sunt aici.
Acum zâmbi și Howard, ceea ce făcu ca fața să-i pară mai moale
și mai atrăgătoare. După stilul cizelat din scrisori, Helen se
așteptase la o conversație mai elevată. Dar bine, poate era timid.
Helen preluă conducerea discuției.
— De unde exact veniți, domnule Howard? Credeam că Haldon
se află aproape de Christchurch. Dar este probabil un oraș de sine
stătător. Iar ferma dumneavoastră se află în afara lui.
— Haldon de află la Lacul Benmore, explică Howard, de parcă
acest lucru i-ar spune lui Helen ceva. Nu știu dacă se poate numi
oraș. Dar există câteva prăvălii. Puteți cumpăra acolo cele mai
importante lucruri. Ceea ce este necesar, deci.
178
 — Și cât de departe este până acolo? se interesă Helen și i se păru
că se poartă prostește.
Stătea aici cu un bărbat, cu care probabil că se va căsători și
vorbeau despre distanțe și prăvălii de la țară.
— Două zile de mers cu căruța, spuse după o scurtă gândire
Howard.
Helen ar fi preferat un răspuns în kilometri, dar nu voia să mai
continue. Rămase tăcută, ceea ce avu ca rezultat o pauză penibilă.
Apoi, Howard își drese glasul.
— Și... ați avut o călătorie plăcută?
Helen răsuflă ușurată. În sfârșit o întrebare la care putea
răspunde. Descrise călătoria cu fetele.
Howard încuviință din cap.
— Îhî, o călătorie lungă.
Helen speră că el va povesti ceva despre propria lui emigrare, dar
el rămase tăcut.
Din fericire li se alătură vicarul Chester. În timp ce îl salută pe
Howard, Helen găsi în sfârșit timp să tragă aer și să-l privească mai
îndeaproape pe viitorul ei soț. Fermierul era îmbrăcat simplu, dar
curat. Purta pantaloni de piele, cu care călărise desigur de multe ori
și, peste o cămașă albă, o jachetă din material impregnat. O
cataramă de curea din alamă, superb împodobită, era singura piesă
de valoare a costumației sale. Afară de asta, purta un lănțișor de
argint la gât, de care atârna o pietricică verde. Ținuta lui fusese
rigidă și nesigură, dar acum se relaxă și deveni dreaptă și sigură de
sine. Mișcările lui deveniră mai mlădioase, erau aproape grațioase.
— Mai povestiți domnișoarei Helen de ferma dumneavoastră! îl
încurajă vicarul. Despre animale, despre casă...
O’Keefe ridică din umeri.
— Este o casă frumoasă, domnișoară. Foarte solidă, am construit-
o eu însumi. Iar animalele... avem un catâr, un cal, o vacă și câteva
găini. Și, bine înțeles, oi. Cam o mie.
179
 — Sunt... sunt multe, remarcă Helen și și-ar fi dorit să fi ascultat
cu mai mare atenție poveștile fără sfârșit ale Gwyneirei referitoare la
creșterea oilor. Câte oi spunea ea că are domnul Gerald al ei?
— Nu sunt multe, domnișoară, dar se vor înmulți. Iar pământ
există destul, se va face treaba. Și acum... cum procedăm?
Helen își încreți fruntea.
— Ce facem cum, domnule Howard? întrebă ea și duse mâna la o
șuviță de păr, care se desprinsese din coafura severă.
— Ei da... Howard se jucă fâstâcit cu cea de-a doua ceașcă de
ceai. Chestia cu căsătoria.

În cele din urmă, cu acordul Gwyneirei, Kiri se retrase la

bucătărie, pentru a o ajuta pe Moana. Gwyn petrecu ultimele
minute dinaintea ceaiului cu o inspecție amănunțită a încăperilor ei.
Totul era amenajat excelent, până la articolele de toaletă din
garderobă, alese cu o grijă plină de dragoste. Gwyneira admiră
pieptene din fildeș cu perii asortate. Săpunul mirosea a trandafiri și
cimbru – desigur nu era un produs al tribului autohton maori;
săpunul trebuia să fi fost din Christchurch sau chiar să fi fost
importat direct din Anglia. O ceșcuță din salon, care era umplută cu
petale uscate de flori, emana mirosuri plăcute. Fără nicio îndoială,
nici chiar o gospodină perfectă de talia mamei sau a surorii ei Diana
nu ar fi putut aranja camera mai îmbietor ca... Lucas Warden?
Gwyneira pur și simplu nu-și putea închipui că persoana căreia i se
datorau toate aceste lucruri minunate era un bărbat!
Între timp abia mai suporta încordarea. Își spunea că nu trebuie
să aștepte până la ora ceaiului; poate că Lucas și Gerald stăteau de
mult în salon. Gwyneira își căută drumul prin holurile și saloanele
acoperite cu covoare prețioase până la trepte – și auzi voci enervate,
care răsunau din camerele de locuit prin jumătatea casei.
— Poți să-mi spui de ce trebuia să controlezi aceste pășuni tocmai
astăzi? tună Gerald. Nu ai fi avut timp și mâine? Micuța va crede că
180
nu te interesează!
— Te rog să mă scuzi, tată. Vocea era liniștită și cultivată. Dar
domnul McKenzie nu a vrut să mai aștepte. Și era urgent. Caii au
scăpat deja de trei ori...
— Caii au făcut ce? zbieră Gerald. Au scăpat de trei ori?
Înseamnă că am plătit oamenii mei timp de trei zile ca să-și prindă
din nou caii? De ce nu ai intervenit mai devreme? Cu siguranță că
McKenzie voia să repare imediat, nu-i așa? Și fiindcă suntem deja la
tema staulelor – de ce la Lyttelton nu a fost pregătit nimic pentru oi?
Fără viitoarea ta soție și câinii ei, ar fi trebuit să-mi petrec noaptea
păzind personal animalele!
— Am avut mult de făcut, tată. Doar trebuia terminat portretul
mamei pentru salon. Și trebuia să mă ocup de încăperile lui lady
Gwyneira.
— Lucas, când vei învăța oare că picturile în ulei, spre deosebire
de cai, nu fug! Iar în ceea ce privește încăperile Gwyneirei... tu le-ai
amenajat?
Gerald păru că înțelege acest lucru tot atât de puțin, ca și
Gwyneira.
— Cine să o fi făcut? Una din fetele maori? Atunci am fi găsit,
desigur, rogojini din frunze de palmier și o vatră deschisă!
Lucas păru la rândul lui puțin enervat. E drept, doar atât cât își
permitea un gentleman să o facă în societate.
Gerald suspină.
— Da, bine. Să sperăm că va ști să aprecieze acest lucru. Dar hai
să nu ne mai certăm, trebuie să coboare în fiecare clipă...
Gwyneira hotărî că acest moment este cuvântul-cheie. Cu pas
măsurat, umerii drepți și capul ridicat, coborî treptele. Asemenea
scene repetase zile întregi pentru balul ei de debutantă. Acum, în
sfârșit, putea să se folosească de aceste cunoștințe.
După cum era de așteptat, bărbații din salon rămăseseră fără
cuvinte. Pe fundalul treptelor întunecate, silueta fină a Gwyneirei,
181
îmbrăcată în mătase bleu-deschis, părea să fi ieșit dintr-un tablou
pictat în ulei. În lumina lumânărilor din salon fața îi strălucea,
șuvițele de păr, care o încadrau, păreau a fi țesute din aur și cupru.
În jurul gurii juca un zâmbet sfios. Plecase puțin ochii, ceea ce însă
nu o împiedica să privească pe sub genele lungi, arămii. Trebuia pur
și simplu să arunce o privire asupra lui Lucas înainte de a-i fi fost
prezentată oficial.
Ceea ce văzu o făcu să-i fie greu să păstreze o ținută demnă. Era
cât pe ce să caște ochii și gura, pentru a se holba la acest exemplar
desăvârșit al speciei masculine.
Gerald nu exagerase în descrierea lui Lucas. Fiul lui era
prototipul unui gentleman și în plus înzestrat cu toate atributele
frumuseții masculine. Tânărul era înalt, depășindu-l cu mult pe
Gerald, era suplu, dar musculos. Nu avea nimic din blegeala
tânărului Barrington sau din gingășia lipsită de putere a vicarului
Chester. Fără doar și poate Lucas Warden făcea sport, chiar dacă nu
atât de excesiv, ca să fi avut corpul plin de pachetele de mușchi ale
unui atlet. Fața lui îngustă era pătrunsă de spirit, dar era mai ales
proporțională și nobilă. Gwyneirei îi amintea de statuile zeilor greci,
care mărgineau drumul spre grădina de trandafiri a surorii ei
Diana. Buzele lui Lucas erau arcuite fin, nici prea late și senzuale,
nici prea înguste și strânse. Ochii îi erau limpezi și de un cenușiu
atât de intens, cum Gwyneira nu mai văzuse niciodată. De cele mai
multe ori, ochii cenușii dădeau într-un albastru, dar ochii lui Lucas
dădeau impresia de parcă s-ar fi amestecat doar culorile negru și
alb. Părul blond deschis, puțin creț, îl purta tăiat scurt, cum era
moda în saloanele englezești. Lucas era îmbrăcat conform uzanțelor,
alesese pentru această întâlnire un costum din trei piese, dintr-un
postav de cea mai bună calitate. La acesta asortase pantofi negri,
lucitori.
Când Gwyneira se apropie, îi zâmbi. Fața lui deveni și mai
atrăgătoare. Dar ochii rămăseseră inexpresivi.
182
 În cele din urmă se înclină și apucă mâna Gwyneirei cu degetele
sale lungi, suple, pentru a schița o perfectă sărutare de mână.
— Doamna mea... sunt încântat.

Howard O’Keefe o privi pe Helen mirat. Era evident că nu

înțelegea de ce întrebarea lui o lăsase mută.
— Cum... cum așa cu căsătoria? se bâlbâi ea în cele din urmă.
Eu... eu am crezut.
Helen trase de o șuviță de păr.
— Iar eu credeam că ați venit ca să vă căsătoriți cu mine, spuse
Howard și păru aproape supărat. Nu ne-am înțeles oare?
Helen clătină din cap.
— Da, sigur că da. Dar totul vine atât de brusc. Nici... nici nu știm
nimic unul despre altul. De... de obicei se întâmplă așa, că bărbatul
îi face viitoa... viitoarei sale soții curte, iar apoi.
— Domnișoară Helen, de aici până la ferma mea este cale de
două zile, răspunse Howard sever. Doar nu vă așteptați cu adevărat
să fac acest drum de mai multe ori numai ca să vă aduc flori! În ceea
ce mă privește, am nevoie de o soție. V-am văzut și mi-ați plăcut.
— Vă mulțumesc! murmură Helen, înroșindu-se.
Howard nu reacționă.
— Din partea mea, totul ar fi clar. Doamna Baldwin mi-a spus că
sunteți foarte maternă și casnică, și asta îmi place. Nu trebuie să știu
mai multe. Dacă mai aveți întrebări – vă rog, vă răspund cu plăcere.
Dar apoi să vorbim despre... despre modalități. Reverendul Baldwin
ne-ar cununa, nu-i așa?
Această ultimă întrebare o adresă vicarului Chester, care aprobă
sârguincios.
Helen se gândi cu înfrigurare la niște întrebări. Ce trebuia știut
despre un om cu care urma să se lege o căsnicie? În cele din urmă
începu cu familia sa.
— Proveniți inițial din Irlanda, domnule Howard?
183
 O’Keefe încuviință din cap.
— Da, domnișoară Helen, din Connemara.
— Și familia dumneavoastră.?
— Richard și Bridie O’Keefe, părinții mei, precum și cinci frați și
surori – sau și mai mulți, nu știu, fiindcă am plecat devreme de
acasă.
— Fiindcă... pământul nu putea hrăni ațâți copii? întrebă Helen
precaută.
— Am putea spune că da. În orice caz eu nu am fost întrebat.
— Oh, îmi pare rău, domnule Howard! Helen reprimă impulsul
de a-i pune mâna consolator pe braț. Desigur, aceasta era greaua
soartă, despre care scrisese în scrisorile sale.
— Și ați venit în Noua Zeelandă?
— Nu, am... am colindat mult prin lume.
— Pot să-mi închipui, răspunse Helen, deși nu avea nici cea mai
mică idee, încotro se putea îndrepta un flăcău alungat de familia sa.
Dar în tot acel timp... în tot acel timp nu v-ați gândit niciodată la o
căsătorie?
Se înroși.
— Domnișoară, acolo, unde am colindat, nu existau multe femei,
Stațiuni ale vânătorilor de balene, ale vânătorilor de foci. O dată
însă...
Fața lui luă o expresie blândă.
— Da, domnule Howard? Mă scuzați, dacă sunt insistentă. Dar
eu...
Helen era ahtiată după o reacție afectivă, vizibilă pe fața
partenerului ei de discuție, care să fi ușurat aprecierea pe care
trebuia să i-o facă lui O’Keefe.
Fermierul tânji cu gura până la urechi.
— E bine, domnișoară Helen. Vreți să mă cunoașteți. Ei, nu prea
este mult de povestit. S-a căsătorit cu altcineva... ceea ce este încă un
motiv, pentru care vreau să aranjez acum lucrurile cât mai repede.
184
Chestia dintre noi, vreau să spun...
Helen era mișcată. Deci nu era o sărăcie a sentimentelor, ci doar o
teamă explicabilă că ea ar putea să fugă, așa cum a făcut-o prima
fată pe care o iubise. E drept că tot nu pricepea cum acest bărbat atât
de scump la vorbă, dând și impresia de duritate, putea scrie scrisori
atât de frumoase, dar credea că-l înțelege acum mai bine. Howard
O’Keefe era o apă liniștită, dar adâncă.
Dar voia ea oare să se arunce pe nevăzute în această situație?
Helen se gândi febril la alternative. Nu mai putea locui la familia
Baldwin; nu ar fi înțeles de ce îl amână pe Howard. Iar Howard
însuși ar privi o amânare drept un refuz și poate că s-ar retrage cu
totul. Iar atunci? Angajarea la școala locală – ceea ce nu era deloc
sigur? Să educe copii de teapa Belindei Baldwin și să devină cu
timpul fată bătrână? Nu putea risca acest lucru. Poate că Howard
nu era tocmai ceea ce își închipuise, dar era direct și cinstit, îi oferea
o casă și o patrie, își dorea o familie și muncea din greu, pentru a-și
clădi ferma. Nu puteai să pretinzi mai mult.
— Bine, domnule Howard. Dar trebuie să-mi acordați două sau
trei zile pentru pregătiri. O astfel de nuntă...
— Bineînțeles că vom aranja o mică petrecere, declară doamna
Baldwin, dulce ca zahărul. Cu siguranță vreți să participe Elisabeth
și celelalte fete, care au rămas la Christchurch. Prietena
dumneavoastră, domnișoara Silkham, probabil că a plecat deja...
Howard își încreți fruntea.
— Silkham? O nobilă? Acea Gwenevere Silkham, care urmează să
se căsătorească cu fiul bătrânului Warden?
— Gwyneira, îl corectă Helen. Chiar ea. Ne-am împrietenit în
timpul călătoriei.
O’Keefe se întoarse spre ea, iar fața lui, adineauri atât de
prietenoasă, se strâmbă de furie.
— Ca să fie clar, Helen – nu vei primi o Warden în casa mea! Nu
cât trăiesc eu! Stai departe de această stirpe! Bătrânul este un
185
pungaș, iar tânărul un papă-lapte! Nici fata nu poate fi mai bună,
altfel nu s-ar fi lăsat cumpărată! Întreg soiul ar trebui stârpit! Deci să
nu îndrăznești să o aduci la ferma mea! Nu am eu banii pe care îi
are ăl bătrân, dar pușca mea trage la fel de bine!

Gwyneira făcea de două ore conversație, ceea ce o epuiză mai

mult, decât dacă ar fi petrecut acest timp călare în șa sau dresând
câini. Lucas Warden aborda toate temele despre care Gwyn știa încă
din salonul mamei ei că trebuie abordate; dar el avea pretenții mult
mai mari decât lady Silkham.
Totul începuse foarte bine. Gwyneira reușise să toarne ceaiul
perfect – și asta, deși mâinile îi mai tremurau. Prima privire,
aruncată asupra lui Lucas, era prea mult pentru ea. Însă între timp
bătăile inimii se domoliră. Tânărul gentleman nu dădu prilej pentru
alte emoții. Nu făcu nimic, nu o privi plin de dorințe, nu îi mângâie
accidental degetele, pe când amândoi – din pură întâmplare – se
întinseră după cutia cu zahăr, sau să o fi privit măcar mai
îndelungat în ochi, cât o bătaie de inimă. Privirea lui Lucas staționa,
după cum prevedea și codul bunelor maniere, pe lobul urechii
stângi, iar ochii lui străluceau doar atunci când punea o întrebare
presantă.
— Cântați la pian, după cum am auzit, lady Gwyneira. La ce ați
lucrat în ultimul timp?
— Oh, cânt destul de slab la pian. Doar pentru propriul
amuzament, domnule Lucas. Cred... cred că sunt foarte lipsită de
talent.
Privire jenată de jos în sus, ușoare încruntare a frunții. Cei mai
mulți bărbați ar fi abandonat tema cu un compliment. Nu și Lucas.
— Nu pot să-mi imaginez, doamna mea. Nu, dacă vă face
plăcere. Tot ceea ce facem cu plăcere va reuși, sunt convins.
Cunoașteți Cărticica cu note a lui Bach? Menuete și dansuri – vi s-ar
potrivi!
186
 Lucas zâmbi.
Gwyneira încercă să-și amintească cine a compus studiile cu care
o chinuise madame Fabian. În orice caz auzise deja numele de Bach.
Nu compusese muzică bisericească?
— Deci privindu-mă, vă gândiți la corale? întrebă ea glumeață.
Poate reușea să reducă conversația la nivelul unor schimburi
lejere de complimente și înțepături. Ar fi fost mai degrabă în spiritul
Gwyneirei, decât o discuție despre artă și cultură. Dar Lucas nu
marjă.
— De ce nu, milady? Coralele ar trebui să redea jubilarea
corurilor îngerilor spre lauda lui Dumnezeu. Și cine nu ar vrea să-L
preamărească pe Dumnezeu pentru o făptura atât de uluitor de
frumoasă ca dumneavoastră? La Bach mă fascinează claritatea
aproape matematică a compoziției, unită cu o credință resimțită din
străfunduri. Desigur că muzica nu își arată adevărata valoare decât
în cadrul adecvat. Ce nu aș da să pot asculta un concert de orgă într-
una din marile catedrale ale Europei! Este...
— Înălțător, observă Gwyneira.
Lucas aprobă cu entuziasm.
După muzică se entuziasmă pentru literatura contemporană, mai
ales pentru scrierile lui Bulwer-Lytton. „Reconfortante”, comentă
Gwyneira, pentru ca apoi să treacă la domeniul lui favorit, pictura.
Aici vorbi cu aprindere despre motivele mitologice ale artiștilor
Renașterii. „Mărețe”, comentă Gwyn, cât și despre jocul de lumini și
umbre din lucrările lui Velasquez și Goya. „Primenitoare”,
improviză Gwyneira, care nu auzise niciodată de ei.
După două ore, Lucas părea entuziasmat de ea, Gerald lupta
vizibil cu oboseala, iar Gwyneira nu voia decât să plece. În cele din
urmă, își duse mâna ușor la frunte și privi, scuzându-se, spre
bărbați.
— Mi-e teamă că după drumul lung și căldura din fața căminului
mă apucă durerile de cap. Ar trebui să ies puțin la aer proaspăt...
187
 Când încercă să se ridice, sări și Lucas imediat în sus.
— Sigur că da, probabil că vreți să vă odihniți înainte de dineu. A
fost greșeala mea! Am lungit prea mult ceaiul cu această conversație
antrenantă!
— De fapt aș dori să fac mai degrabă o mică plimbare, spuse
Gwyneira. Nu departe, doar până la grajduri, asta și pentru a vedea
de calul meu.
Cleo, plină de entuziasm, dansa deja în jurul ei. Se plictisise și
cățeaua. Lătratul ei voios trezi în Gerald spiritul de viață.
— Ar trebui să mergi și tu, Lucas, îl pofti pe fiul lui. Arată-i
domnișoarei Gwyn grajdurile și ai grijă ca ciobanii să nu îi
zâmbească provocator.
Lucas îl privi indignat.
— Te rog, nu asemenea expresii în fața unei lady...
Gwyneira își dădu silința să roșească, dar în fond căuta un
pretext pentru ca Lucas să nu o însoțească.
Spre bucuria ei, avea și Lucas îndoieli.
— Nu știu, tată, dacă o asemenea ieșire nu depășește cumva
granițele bunei-cuviințe, adăugă el. Este imposibil să stau singur cu
lady Gwyneira la grajdul cailor.
Gerald trase zgomotos aerul pe nas.
— La grajduri este acum un du-te vino, ca la crâșmă! Pe o
asemenea vreme, ciobanii stau la căldură și joacă cărți!
După-amiaza târziu începuse ploaia.
— Chiar de aceea, tată. Mâine și-ar rupe gura, cum că stăpânii s-
ar fi retras la grajduri pentru acțiuni ce nu se cuvin.
Se vedea că doar la gândul unor asemenea clevetiri, Lucas nu se
simțea bine.
— Oh, mă descurc singură! spuse Gwyneira repede. Nu îi era
frică de muncitori, doar reușise să câștige respectul oierilor tatălui
ei. Iar limbajul dur al ciobanilor îi era în momentul de față mult mai
agreabil decât continuarea conversației elevate cu un gentleman.
188
 În drum spre grajd s-ar putea să vrea să o examineze în domeniul
arhitecturii! Grajdurile le găsesc cu siguranță!
De fapt ar fi dorit să-și ia un palton, dar mai bine își lua imediat
rămas-bun, înainte ca Gerald să aibă obiecții.
— A fost foarte re... reconfortant să discut cu dumneavoastră,
domnule Lucas îi spuse zâmbind viitorului ei soț. Ne vedem la
cină?
Lucas încuviință din cap și schiță o nouă plecăciune.
— Bineînțeles, milady. Peste o oră se va servi masa în sufragerie.
Gwyneira alergă prin ploaie. Nici nu se gândi ce va face
umezeala cu rochia ei de mătase. Și dacă te gândești că vremea
fusese adineauri atât de frumoasă! Ei da, fără ploaie nu creștea
iarba. Clima umedă a noii ei patrii era ideală pentru creșterea oilor,
iar cu asemenea vreme era obișnuită din Wales. Doar că acolo nu ar
fi alergat îmbrăcată elegant prin mocirlă; acolo drumurile din jurul
clădirilor administrative erau pavate. La Kiward Station nu se
făcuse deocamdată acest lucru. Doar drumul de acces fusese întărit.
Dacă ar fi fost după Gwyneira, ea ar fi lăsat să se amenajeze mai
întâi suprafața dinaintea grajdurilor, apoi drumul superb de acces la
intrarea principală, care era oricum folosit rar. Dar probabil că
Gerald avea alte priorități, iar Lucas avea cu siguranță altele. Cu
siguranță plănuia deja o grădină cu trandafiri... Gwyneira era
bucuroasă că din grajduri venea lumină; nu ar fi știut unde să
găsească un felinar. Din hambare și grajdurile cailor se auzeau voci.
Se pare că într-adevăr aici se adunaseră ciobanii.
— Black-Jack, James! tocmai striga cineva râzând. Jos nădragii,
prietene! Astăzi îți iau leafa.
„Cât timp bărbații nu jucau cu altă miză”, gândi Gwyneira, trase
aer în piept și deschise ușa grajdului. Culoarul care se deschidea în
fața ei, ducea în stânga spre grajdurile cailor, în dreapta se afla un
mic depozit, unde stăteau bărbații în jurul unui foc. Gwyneira
numără cinci, toți flăcăi aspri, care nu arătau de parcă s-ar fi spălat
189
deja astăzi. Parțial aveau bărbi sau cel puțin în ultimele zile
renunțaseră la bărbierit. Lângă un bărbat înalt, suplu, cu fața
puternic bronzată, cam colțuroasă, străbătută de riduri de expresie,
se făcuseră colac trei dintre tinerii câini ciobănești.
Un alt bărbat îi întinse sticla cu whisky.
— Ia, spre consolare!
Deci acesta era James, care tocmai pierduse jocul.
Un uriaș blond, care făcea din nou cărțile, ridică din întâmplare
privirea și o văzu pe Gwyneira.
— Ei, oameni buni, există aici stafii? De obicei văd doamne atât
de frumoase doar după a doua sticlă de whisky!
Bărbații râseră.
— Ce strălucire sub modestul nostru acoperiș! spuse cu o voce nu
tocmai sigură bărbatul, care dăduse sticla mai departe. Un... un
înger!
Iar râsete.
Gwyneira nu știa ce să spună.
— Ia tăceți din gură, o faceți să se jeneze! luă cel mai în vârstă
dintre bărbați cuvântul. După cum se vedea, era încă treaz și tocmai
își îndesa pipa. Nu este nici înger, nici stafie, doar tânăra lady! Pe
care a adus-o domnul Gerald, pentru ca să-l ia pe domnul Lucas...
doar știți!
Chicote jenate.
Gwyneira se hotărî să ia inițiativa.
— Gwyneira Silkham, se prezentă ea. Ar fi dat mâna cu bărbații,
dar deocamdată nu se ridică niciunul. Voiam să văd de calul meu.
Între timp, Cleo inspectase grajdul, salută tinerii câini ciobănești
și alergă, dând din coadă, de la un bărbat la celălalt, oprindu-se în
final la James, care o mângâie cu mâini pricepute.
— Și cum se numește această tânără lady? Un animal superb! Am
auzit deja de ea și de minunile stăpânei ei la mânatul oilor. Îmi
permiteți: James McKenzie!
190
 Tânărul se ridică și îi întinse Gwyneirei mâna. În acest timp o
privi hotărât cu ochii lui căprui. Părul îi era tot brun, bogat și puțin
cam ciufulit, de parcă în timpul jocului de cărți ar fi tras nervos de
el.
— Ei, James! Nu te arunca așa! îi zise în glumă unul dintre
ceilalți. Îi aparține șefului, ai auzit doar!
McKenzie își roti ochii.
— Nu-i ascultați pe vagabonzii ăștia, nu au cultură. Dar măcar au
fost botezați: Andy McAran, Dave O’Toole, Hardy Kennon și Poker
Livingston. Cel din urmă are mult succes și la Black-Jack...
Poker era blondul, Dave era bărbatul cu sticla, iar Andy, uriașul
mai în vârstă, cu părul închis. Hardy părea să fie cel mai tânăr și
băuse astăzi deja prea mult whisky pentru a mai putea da un semn
de viață.
— Îmi pare rău, suntem cu toții deja cam băuți, spuse McKenzie
sincer. Dar dacă domnul Gerald trimite o sticlă, spre sărbătorirea
norocoasei întoarceri.
Gwyneira zâmbi plină de grație.
— E bine. Dar la urmă să stingeți focul. Să nu cumva să dați foc la
grajduri.
Între timp, Cleo sări în sus în fața lui McKenzie, care continuă să
o scarpine. Gwyneira își aduse aminte că McKenzie o întrebase de
numele ei.
— Se numește Silkham Cleopatra. Iar cățelandrii sunt Silkham
Daisy, Silkham Dorit, Silkham Dinah, Dafiy, Daimon și Dancer.
— Vai, toți nobili! se sperie Poker. Trebuie să facem de fiecare
dată o plecăciune, ca la curte?
Prietenos, dar hotărât, îl îndepărtă în acest timp pe Dancer, care
încerca să-i mănânce cărțile de joc.
— Ar fi trebuit să faceți plecăciunea deja la primirea calului meu,
răspunse degajată Gwyneira. Are un arbore genealogic mai lung
decât noi toți.
191
 James McKenzie râse și ochii săi străluciră.
— Dar nu trebuie să mă adresez animalelor de fiecare dată cu
numele întreg, nu-i așa?
Ochii Gwyneirei jucau poznaș.
— Cu Igraine trebuie să vă înțelegeți personal, declară ea. Dar
cățeaua nu este de loc încrezută. Răspunde la numele de Cleo.
— La ce nume răspundeți dumneavoastră? întrebă McKenzie,
lăsând să-i alunece privirea cu plăcere, dar fără aluzii jignitoare,
peste silueta Gwyneirei.
Ea se cutremură. După drumul prin ploaie, i se făcuse frig.
McKenzie observă acest lucru imediat.
— Ia stați, vă dau mai întâi pelerina. Vine vara, dar afară este
deocamdată destul de neplăcut. Întinse mâna spre haina lui
impregnată.
— Luați aici, domnișoară...
— Gwyn, spuse Gwyneira. Mulțumesc mult. Unde este calul
meu?
Igraine și Madoc erau bine instalați în boxe curate, dar iapa tot
scurma neliniștită când o vizită Gwyneira. Călăritul lent de
dimineață nu o obosise; ardea de nerăbdare să facă mișcare.
— Domnule McKenzie, spuse Gwyneira, dimineața aș dori să ies
călare, dar domnul Gerald este de părere că nu se cade să ies
singură. Nu vreau să fiu nimănui o povară, dar există posibilitatea
de a vă însoți pe dumneavoastră și pe oamenii dumneavoastră la o
muncă? La inspecția pajiștilor, de exemplu? Aș vrea să vă arăt și
cum se antrenează tinerii câini. Prin natura lor, au un bun instinct
pentru oi, dar cu câteva mici trucuri, cunoștințele lor pot fi
îmbunătățite.
Domnul McKenzie scutură din cap cu regret.
— Desigur, în principiu acceptăm cu plăcere oferta
dumneavoastră, domnișoară Gwyn. Dar pentru mâine avem deja
sarcina de a pune pentru dumneavoastră șaua pe doi cai. Domnul
192
Lucas vă va însoți și vă va arăta ferma. McKenzie se hlizi. Desigur
că preferați această ieșire unui tur de inspecție cu niște ciobani
nespălați?
Gwyneira nu știa ce să spună – sau, și mai rău, nu știa nici ce
gândea. În cele din urmă, se adună.
— Îmbucurător, observă ea.

193
 3

Lucas Warden era un bun călăreț, chiar dacă nu călărea din

pasiune. Tânărul gentleman stătea lejer și corect în șa, mânuia cu
mare siguranță căpăstrul și se pricepea să țină calul liniștit lângă
însoțitoarea sa, pentru a discuta foarte interesat cu ea. Spre mirarea
Gwyneirei însă, nu avea cal propriu și nu arăta niciun interes de a
încerca noul armăsar, pe când Gwyn, încă de când cumpărase
Warden calul, ardea de nerăbdare să facă acest lucru. Până acum,
călăritul pe Madoc i se refuzase cu argumentul că un armăsar nu
este un cal pentru doamne. Ori, deși nu era obișnuit cu șaua de
damă, era vizibil că micul cal negru avea un temperament mult mai
liniștit decât Igraine cea încăpățânată a Gwyneirei. Dar în această
privință, Gwyn era optimistă. Ciobanii, care din lipsă de rândași de
cai, lucrau și ca grăjdari, nu aveau nicio idee despre ceea ce se
cuvine. Astfel, Lucas trebui să-i ceară în mod special miratului
McKenzie să pună pe iapa Gwyneirei șaua laterală. Pentru sine, luă
unul din caii de la fermă, care erau cu toții mai mari, dar erau și mai
ușori, decât caii Cob. Cei mai mulți păreau să fie și vioi, dar Lucas
alesese cel mai liniștit animal.
— Măcar pot să intervin dacă doamna va avea greutăți și nu
trebuie să mă lupt cu propriul cal, îi explică el uluitului McKenzie
alegerea sa.
Gwyneira ridică ochii spre cer. Dacă ar avea într-adevăr greutăți,
înainte ca liniștitul cal bălan a lui Lucas să o pornească la fugă,
Igraine ar fi dispărut deja cu ea la orizont. Dar acest argument îl
cunoștea din cărțile de bună purtare și de aceea se prefăcu că
apreciază grija pe care i-o purta Lucas. Drumul călare prin Kiward
Station se desfășură foarte armonios. Lucas purtă cu Gwyneira o
discuție agreabilă despre vânători de vulpi și se miră de
participarea ei la concursuri de dresaj de câini.
194
 — Mi se pare o preocupare destul de... deh, de neconvențională
pentru o tânără doamnă, o dojeni el cu blândețe.
Gwyneira își mușcă ușor buzele. Începea deja Lucas să o
tuteleze? Atunci era mai bine să-l tempereze de pe acum.
— În cazul meu, va trebui să vă obișnuiți cu așa ceva, răspunse ea
rece. Tot neconvențional este și să dai curs unei cereri în căsătorie în
Noua Zeelandă. Mai ales dacă nici nu-l cunoști pe viitorul soț.
— Touché! Lucas zâmbi, dar deveni apoi serios. Trebuie să
recunosc că la început nu am agreat modul de acțiune al tatălui
meu. Dar aici este într-adevăr foarte greu să se aranjeze o legătură
potrivită. Vă rog să mă înțelegeți exact. Noua Zeelandă nu a fost
populată de răufăcători, ca Australia, ci de oameni întru totul onești.
Dar cei mai mulți coloniști... ei bine, nu au clasă, educație, cultură.
Având în vedere aceasta, mă consider mai mult decât fericit că am
acceptat această neconvențională cerere în căsătorie, care mi-a adus
o mireasă atât de încântător de neconvențională! Pot îndrăzni să
sper că și eu corespund cerințelor dumneavoastră, Gwyneira?
Gwyn dădu aprobator din cap, chiar dacă trebui să se forțeze să
zâmbească.
— Sunt plăcut impresionată să găsesc aici un gentleman atât de
perfect ca dumneavoastră, spuse ea. Nu aș fi găsit nici în Anglia un
soț mai cultivat și mai educat.
Era cu siguranță adevărat. În cercurile nobilimii de la țară, din
Weles, în care se învârtise Gwyneira, exista o anumită educație de
bază, dar în saloane se vorbea mai des de curse de cai decât de
cantate de Bach.
— Sigur că trebuie să ne cunoaștem și mai îndeaproape, înainte
de a fixa data căsătoriei, spuse Lucas. Orice altceva nu ar fi decent, i-
am spus și tatălui meu acest lucru. El ar fi dorit să fixeze data
ceremoniei, dacă se putea, chiar poimâine.
Gwyneira găsi că s-au spus destule, dar fu de acord și se arătă
entuziasmată de invitația de a-l vizita pe Lucas după-amiază în
195
atelierul lui.
— Sunt doar un pictor neînsemnat, sper însă să mă pot dezvolta,
îi explică el, pe când parcurseră la pas o porțiune de drum, care
îmbia la galop. Acum lucrez la un portret al mamei mele. I se va
găsi un loc în salon. Din păcate, trebuie să lucrez pe bază de
dagherotipuri, fiindcă abia îmi amintesc de mama mea. A murit
când eram încă mic. Dar în timpul lucrului îmi vin din ce în ce mai
multe amintiri și am senzația că mă apropii de mama mea. Este o
experiență foarte interesantă. Aș dori să vă pictez și pe
dumneavoastră, Gwyneira.
Gwyneira acceptă pe jumătate. Tatăl ei pusese să i se facă un
portret înainte de plecare și se plictisise de moarte, stând model.
— În primul rând ard de nerăbdare, să vă aud părerea referitoare
la munca mea. Desigur că ați vizitat în Anglia multe galerii și
sunteți mult mai la curent cu noile dezvoltări, decât noi aici, la
capătul lumii.
Gwyneira spera doar că o să-i vină în minte câteva cuvinte
potrivite impresionante. De fapt epuizase de ieri stocul din acest
domeniu, dar poate că tablourile îi dădeau idei noi. În realitate nu
văzuse încă niciodată o galerie pe dinăuntru, iar noile dezvoltări în
domeniul artei îi erau total indiferente. Predecesorii ei – ca și cei ai
vecinilor și prietenilor – strânseseră timp de generații destule picturi
ca să împodobească pereții. Tablourile arătau mai ales strămoși și
cai, iar calitatea lor era dată doar de criteriul asemănării. Termenii
precum căderea luminii și perspectivă, despre care Lucas putea
sporovăi la nesfârșit, Gwyneira îi auzi acum pentru prima oară.
Dar în schimb o vrăjiră peisajele. Dimineața fusese cețoasă; dar
acum pătrundea soarele, iar cețurile dezvăluiau Kiward Station, de
parcă natura i-ar face Gwyneirei un cadou deosebit. Desigur, Lucas
nu o duse departe, până la pintenii muntelui, unde oile pășteau
lăsate liber, dar și pământul din apropierea fermei era minunat.
Lacul reflecta formațiunile de nori de pe cer, iar stâncile de pe
196
pajiște arătau de parcă tocmai ar fi străpuns covorul de iarbă, ca
niște dinți uriași sau ca o armată de uriași, care ar putea învia în
fiecare clipă.
— Nu există o poveste, în care eroul seamănă pietre și din ele
cresc soldați pentru oastea sa? întrebă Gwyneira.
Lucas se arătă entuziasmat de cultura ei.
— Așa este, dar nu sunt pietre, ci dinți de zmeu, pe care Iason din
mitologia greacă îi sădește în pământ, o corectă el. Iar armata de fier
care crește din ei, se ridică împotriva lui. Oh, este minunat să discuți
la același nivel cu oameni cu o cultură clasică, nu găsiți?
Gwyneira se gândise mai degrabă la cercurile de piatră care se
găseau în patria ei și despre care dădaca ei îi spusese o poveste
plină de aventuri. Dacă își aducea bine aminte, niște preotese
pietrificaseră aici soldați romani sau cam așa ceva. Dar această
povestire desigur că nu era destul de clasică pentru Lucas.
Printre pietre pășteau primele oi din efectivul lui Gerald – oi care
de curând fătaseră. Gwyneira era încântată de mieii foarte frumoși.
Gerald avusese dreptate: o porție de sânge din rasa Welsh-
Mountain va îmbunătăți calitatea lânii.
Lucas își încreți fruntea când Gwyn îi spuse că ar trebui să
împerecheze imediat oile cu un berbec din Wales.
— În Anglia este ceva obișnuit ca tinerele doamne să vorbească
atât de... atât de fără perdea despre lucruri legate de sex? întrebă el
prevăzător.
— Cum altfel să mă exprim?
Gwyneira niciodată nu asociase cumsecădenia și creșterea oilor.
Nu avea habar cum ajungea o femeie să aibă bebeluși, dar la
împerecherea oilor asistase de mai multe ori, fără ca cineva să fi
avut ceva împotrivă.
Lucas roși puțin.
— Acest întreg domeniu... deh, nu prea este temă de discuție
pentru doamne, nu-i așa?
197
 Gwyneira ridică din umeri.
— Sora mea Larissa crește terieri Highland, cealaltă soră crește
trandafiri. Vorbesc toată ziua despre aceste lucruri. Care este
diferența față de oi?
— Gwyneira! Lucas se făcu roșu ca focul. Să abandonăm această
temă. Nu este adecvată, mai ales în situația noastră deosebită! Mai
bine să privim încă puțin jocul mieilor. Nu sunt drăgălași?
Gwyneira taxase mieii doar sub aspectul cantității de lână, pe
care ar fi adus-o, dar ca toți mieii nou-născuți, erau drăgălași. ÎI
aprobă pe Lucas și nu avu niciun fel de obiecții, când el propuse să
încheie turul.
— Cred că ați văzut suficient pentru a vă putea descurca și
singură la Kiward Station, spuse el, când, în fața grajdurilor, o ajută
pe Gwyneira să coboare de pe cal – o remarcă, care o făcu să se
împace cu toate curiozitățile sale.
Era clar că nu avea de obiectat dacă logodnica lui pleca singură
călare! Cel puțin nu amintise tema damă de companie – fie pentru că
trecuse peste acest capitol în cartea bunelor maniere, fie fiindcă nu
își putea închipui că o fată ar putea dori să iasă singură călare.
În orice caz, Gwyneira profită de șansă imediat. Abia îi întorsese
Lucas spatele, i se adresă ciobanului mai în vârstă, care luase caii în
primire.
— Domnule McAran, mâine-dimineață aș dori să ies călare
singură. Pregătiți-mi calul pentru ora zece – cu șaua domnului
Gerald!

Nunta lui Helen cu Howard O’Keefe nu se desfășură atât de

lipsită de pretenții cum se temuse la început tânăra femeie. Pentru a
nu celebra cununia într-o biserică goală, reverendul Baldwin o fixă
odată cu slujba de duminică, așa că șirul persoanelor care îi
felicitară pe Helen și Howard a fost destul de lung. Domnul și
doamna McLaren făcuseră tot ce era posibil ca slujba să fie
198
sărbătorească, iar doamna Godewind oferi florile pentru
împodobirea bisericii și le prinse împreună cu Elisabeth în
aranjamente florale superbe. Domnul și doamna McLaren îi dăruiră
lui Rosemary o rochiță roz de duminică; îmbrăcată în ea, copila
aruncă flori în jur și arătă ea însăși ca un boboc de trandafir.
Domnul McLaren preluă obligația de a o conduce pe mireasă, iar
Elisabeth și Belinda Baldwin o urmară pe Helen în calitate de
domnișoare de onoare. Helen sperase că la slujba de duminică le va
vedea și pe celelalte fete, dar niciuna din familiile care locuiau mai
departe nu veni la slujba religioasă. Nu veniră nici stăpânii lui
Laurie. Helen era neliniștită, dar nu voia să-și strice prin asta marea
zi. Se împăcase cu gândul căsătoriei făcute în pripă și era ferm
hotărâtă să facă tot ce se putea face mai bun din această situație. În
ultimele două zile mai putea să-l și observe exact pe Howard, care
rămăsese în oraș și era practic la fiecare masă oaspete al familiei
Baldwin. Atitudinea lui ostilă la amintirea numelui Warden o
surprinsese în mod neplăcut, ba chiar o speriase, dar dacă nu se
vorbea pe această temă, părea un om echilibrat. Se folosi de șederea
la oraș, pentru a face cumpărături destul de generoase pentru
fermă, deci se pare că financiar nu-i mergea prea rău. În hainele lui
de duminică, din țesătură de lână gri, pe care le îmbrăcase pentru
cununie, arăta foarte solid, deși hainele nu se potriveau anotimpului
și transpira puternic în ele.
Helen purta o rochie de vară de un verde crud, pe care încă de la
Londra pusese să-i fie ajustată în vederea nunții. E drept că o rochie
albă din dantelă ar fi fost mai frumoasă, dar renunțase la ea, ca la o
cheltuială fără sens. Doar nu mai puteai să porți niciodată un
asemenea vis din mătase. Părul strălucitor îi cădea lui Helen pe
spate – o coafură, pe care doamna Baldwin o privi cu suspiciune,
dar pentru care insistaseră doamna McLaren și doamna Godewind.
Îndepărtaseră părul de pe fața lui Helen doar cu ajutorul unei
bentițe și îl împodobiseră cu flori. Helen era de părere că nu arătase
199
niciodată atât de frumoasă și chiar și tăcutul Howard îi făcu un
compliment.
— Este... foarte drăguț, Helen.
Helen se juca cu scrisorile sale, pe care tot le mai purta cu sine.
Oare când va fi soțul ei atât de degajat, încât să repete aceste cuvinte
frumoase și personal, stând față în față?
Ceremonia în sine fu foarte sărbătorească. Se dovedi că
reverendul Baldwin era un vorbitor nemaipomenit, care știa să-și
capteze enoriașii. Când vorbi de dragoste în zilele bune și cele rele,
plânse până și cea din urmă femeie din biserică, iar bărbații își
șterseră nasul. Alegerea nașei de cununie deveni un strop de pelin
pentru Helen. Și-ar fi dorit-o pe doamna Godewind, dar doamna
Baldwin se băgă insistent, astfel că ar fi fost lipsit de amabilitate să o
refuze. În schimb, nașul de cununie, vicarul Chester, îi era deosebit
de simpatic.
Howard produse o surpriză spunând formula de cununie pe de
rost și cu voce hotărâtă și privind-o pe Helen aproape drăgăstos.
Helen însăși nu reuși atât de perfect – trebuia să plângă.
Dar apoi răsună orga, comunitatea cântă și Helen se simți peste
măsură de fericită când păși la brațul soțului ei din biserică. Afară
așteptau deja cei ce voiau să-i felicite.
Helen o sărută pe Elisabeth și se lăsă îmbrățișată de doamna
McLaren, care plângea. Spre surprinderea ei veniseră și doamna
Beasley și toată familia O’Hara, deși cea din urmă nu aparținea
bisericii anglicane. Helen strânse mâini, râse și plânse în același
timp, până când, la urmă, rămăsese doar o femeie tânără, pe care
însă Helen nu o mai văzuse niciodată. Se uită spre Howard – poate
că tânăra venise pentru el –, dar Howard discuta deja cu preotul.
Părea să nu o fi văzut pe ultima persoană care voia să-i felicite.
Helen îi zâmbi.
— Știu că este de neiertat, dar pot să vă întreb, de unde vă
cunosc? În ultimul timp am avut parte de atâtea impresii noi, se mai
200
întâmplă...
Femeia înclină prietenoasă din cap. Era mică și delicată, avea o
față comună, cam copilăroasă și păr blond, subțire, pe care și-l
prinsese ordonat, sub o scufie. Îmbrăcămintea era portul simplu, de
biserică, al unei gospodine din Christchurch.
— Nu trebuie să vă scuzați, nu mă cunoașteți, spuse ea. Am vrut
doar să mă prezint fiindcă... avem ceva comun. Numele meu este
Christine Lorimer. Eu am fost prima.
Helen o privi mirată.
— Prima ce? Veniți aici, la umbră. Doamna Baldwin a pregătit în
casă băuturi răcoritoare.
— Nu vreau să mă bag, spuse doamna Lorimer repede. Dar sunt,
ca să zic așa, predecesoarea dumneavoastră. Prima, care a venit din
Anglia pentru a fi măritată aici.
— Este interesant, se miră Helen. Credeam că eu sunt prima. Se
spunea că celelalte femei nu au primit încă răspuns la cererea lor, iar
eu am călătorit fără să fi avut o înțelegere prealabilă.
Tânăra dădu din cap.
— Eu la fel, mai mult sau mai puțin. Nici eu nu am răspuns la un
anunț. Dar aveam douăzeci și cinci de ani și nu aveam nicio șansă să
mă mărit. Cum să fi avut, fără nicio dotă? Trăiam la fratele meu și
familia sa, pe care reușea cu chiu și vai s-o întrețină. Am încercat să
câștig și eu ceva, cosând, dar nu sunt prea folositoare. Am ochii
slabi, în fabrici nu m-au primit. Și atunci i-a venit ideea fratelui meu
și cumnatei mele să emigreze. Dar ce să se întâmple cu mine? Ne-a
venit ideea să îi scriem preotului de aici o scrisoare. Oare nu s-ar
găsi un creștin cumsecade în Canterbury, care caută o soție?
Răspunsul a venit de la o doamnă Brennan. Foarte hotărât. Voia să
știe totul despre mine. Se pare că i-a plăcut. În orice caz am primit o
scrisoare de la domnul Thomas Lorimer. Și ce să spun – m-am
îndrăgostit pe loc!
— Serios? întrebă Helen, care nu voia în niciun caz să recunoască
201
faptul că ea o pățise la fel. De o scrisoare?
Doamna Lorimer chicoti.
— O da! A scris atât de minunat! Știu și astăzi cuvintele pe de
rost: Mi-e dor de o femeie, care ar fi gata să-și lege soarta de a mea. Mă rog
lui Dumnezeu pentru o ființă feminină iubitoare, a cărei inimă să poată fi
înmuiată de cuvintele mele.
Helen privi uimită.
— Dar... dar asta este din scrisoarea mea, se agită ea. Tocmai asta
mi-a scris Howard mie! Nu pot să cred ce îmi spuneți, doamnă
Lorimer! Este o glumă proastă?
Mica femeie o privi consternată.
— O nu, doamnă O’Keefe! Și nu voiam în niciun caz să vă lezez!
Nu puteam ști, că au făcut-o din nou!
— Ce să fi făcut din nou? întrebă Helen, deși avea deja o
bănuială.
— Ei chestia cu scrisorile, explică Christine Lorimer. Thomas al
meu este un om deosebit de bun. Serios, nu aș putea să-mi doresc
un soț mai bun. Dar este tâmplar, nu poate ține mari discursuri și
nici nu scrie scrisori romantice. Spunea că încercase de repetate ori,
dar nicio scrisoare către mine nu i-a plăcut destul pentru a o trimite.
Doar voia să ajungă la inima mea, înțelegeți? Ei da, și atunci i s-a
adresat vicarului Chester...
— Vicarul Chester a scris scrisorile? întrebă Helen, care nu știa
dacă să râdă sau să plângă. În orice caz, acum i se lămuriră niște
lucruri. Scrierea îngrijită, frumoasă, tipică pentru un preot. Alegerea
cuvintelor – și lipsa informațiilor practice, observată de Gwyneira.
Și desigur interesul deosebit al micului vicar pentru reușita cererii
în căsătorie.
— Nu aș fi crezut că vor mai îndrăzni a doua oară! spuse doamna
Lorimer. Fiindcă bineînțeles că i-am certat cum se cuvine, când am
auzit de toată chestiunea. Oh, îmi pare atât de rău, doamnă O’Keefe!
Howard al dumneavoastră ar fi trebuit să aibă șansa să vă spună
202
singur acest lucru. Dar acum îl prind eu pe acest vicar Chester! Va
avea ce să audă!
Hotărâtă, Christine Lorimer se puse în mișcare, pe când Helen
rămase îngândurată. Cine era bărbatul cu care tocmai se căsătorise?
Oare Chester îl ajutase doar să-și exprime sentimentele în cuvinte,
sau lui Howard îi era în fond egal cu ce își atrage viitoarea soție la
capătul pământului?
Va afla în curând. Dar nu era sigură că voia asta.
Căruța se legăna de opt ore peste drumuri mocirloase. Helen
avea senzația că această călătorie nu se va sfârși niciodată. Apoi,
întinderea nesfârșită a ținutului o deprimă. De mai bine de o oră, nu
mai trecuseră de nicio casă. Iar căruța, cu care Howard își
transporta la Haldon tânăra soție, lucrurile ei și propriile lui
cumpărături de la Christchurch, era cel mai incomod mijloc de
locomoție pe care îl folosise vreodată Helen. Spatele o durea de la
scaunul lipsit de arcuri, iar ploaia ușoară, ciobănească, îi provoca
dureri de cap. Nici Howard nu-i făcu călătoria mai suportabilă,
stând cu ea de vorbă. De cel puțin o jumătate de oră nu îi mai
adresase niciun cuvânt și mormăia cel mult o poruncă adresată
calului brun sau catârului cenușiu, care trăgeau căruța.
De aceea, Helen avea tot timpul din lume pentru a-și urmări
gândurile, iar acestea nu erau cele mai îmbucurătoare. Chestiunea
cu scrisorile era încă cea mai mică problemă. Ieri, Howard și vicarul
se scuzaseră amândoi pentru mica înșelăciune, o considerau însă un
păcat scuzabil. Doar reușiseră să încheie acțiunea cu succes.
Howard avea o soție, iar Helen avea un soț. Mai rea era vestea pe
care o auzise ieri seară de la Elisabeth. Doamna Baldwin nu
povestise – poate fiindcă îi era rușine sau fiindcă nu voia s-o
neliniștească pe Helen. Dar Belinda Baldwin nu a putut să-și țină
gura și îi încredință lui Elisabeth că micuța Laurie fugise de la soții
Lavender pentru prima oară chiar în a doua zi. Sigur că o găsiseră
repede și o certaseră sever, dar în seara următoare, Laurie încercase
203
din nou să fugă. A doua oară o bătuseră. Iar acum, după a treia
încercare, a fost închisă în cămara pentru mături.
— Cu apă și pâine! declarase Belinda dramatic.
Încă de dimineață, înainte de plecare, Helen îi vorbise în această
chestiune reverendului, iar el o asigurase că bineînțeles o să se
ocupe de Laurie. Dar se va ține oare de cuvânt dacă Helen nu va fi
acolo, pentru a-i aminti de obligații?
Apoi mai era și plecarea împreună cu Howard. Helen petrecuse
noaptea trecută pudic, în patul ei, la familia Baldwin. Nu intra în
discuție să-și ia soțul în casa parohială, iar Howard nu putea sau nu
voia să-și permită o noapte la hotel.
— O să fim toată viața împreună, declarase el și, stângaci, o
sărutase pe Helen pe obraz. Noaptea aceasta nu mai contează.
Helen se simțea ușurată, dar și puțin decepționată. În orice caz ar
fi preferat facilitățile unei camere de hotel culcușului de pături din
căruța cu coviltir, care o va aștepta, probabil, în timpul călătoriei.
Cămașa de noapte cea bună și-o pusese în geanta de călătorie,
deasupra de tot, dar nu putea să-și imagineze unde va putea să se
schimbe în condiții de bună-cuviință. Iar apoi mai și ploua fără
încetare, iar îmbrăcămintea – desigur și păturile – totul era rece și
amorțit. Orice ar fi așteptat-o în noaptea următoare, aceste condiții
nu erau favorabile unei reușite!
Dar Helen fu scutită de culcușul improvizat în căruța cu coviltir.
Cu puțin timp înainte de a se întuneca, când era deja total epuizată
și nu-și dorea decât să înceteze scuturatul căruței, Howard se opri
înaintea unei ferme modeste.
— Putem înnopta aici, la acești oameni, îi spuse lui Helen și,
cavalerește, o ajută să coboare de pe capră. Pe bărbat, Wilbur, îl
cunosc din Port Cooper. S-a căsătorit și el și s-a stabilit aici.
În casă, începu să latre câinele, iar Wilbur și soția sa ieșiră curioși
să vadă cine-i vizita.
Când bărbatul scund, vânjos, îl recunoscu pe Howard, urlă și îl
204
îmbrățișă tumultuos. Cei doi se bătură pe umeri, își amintiră de
fapte comune de vitejie și ar fi vrut să deschidă prima sticlă chiar
acolo, în ploaie.
Helen privi după femeie, căutând ajutor. Aceasta zâmbi deschis
și prietenos, ceea ce o liniști pe Helen.
— Trebuie să fiți noua doamnă O’Keefe! Abia ne venea să
credem, când am auzit, că Howard vrea să se căsătorească! Dar mai
întâi intrați, sunteți desigur înghețată. Și drumul cu căruța – veniți
de la Londra, nu-i așa? Desigur că sunteți obișnuită cu birje alese!
Femeia râse, de parcă nu ar fi spus în serios această ultimă remarcă.
Sunt Margaret.
— Helen, se prezentă Helen. Se pare că aici nu se țineau de
formalisme.
Margaret era ceva mai înaltă decât soțul ei, slabă și dădea
impresia că era cam tristă. Purta o rochie gri, simplă, peticită de
multe ori. Amenajarea casei, în care o conduse pe Helen, era destul
de primitivă: masă și scaune din lemn necioplit și un cămin deschis,
la care se și gătea. Dar mâncarea, care fierbea într-un ceaun mare,
mirosea plăcut.
— Aveți noroc, am tăiat adineauri o găină, le spuse Margaret. Nu
mai era tânără, dar face supa bună. Așezați-vă la foc, Helen, și
ștergeți-vă. Aveți aici cafea și oi găsi și o gură de whisky.
Helen privi dezorientată. Nu băuse în viața ei whisky, dar
Margaret nu păru să se sinchisească. Îi turnă lui Helen într-o ceașcă
emailată cafea amară ca fierea, care fusese ținută de foarte mult
timp în apropierea focului, pentru a se menține cald. Helen nu
îndrăzni să ceară zahăr sau lapte, dar Margaret, serviabilă, puse
amândouă ingredientele în fața ei, pe masă.
— Luați mult zahăr, asta trezește spiritele vieții. Și un strop de
whisky!
Într-adevăr, băutura îmbunătăți gustul cafelei. Cu zahăr și lapte,
amestecul era acceptabil. Cu atât mai mult, cu cât se spune că
205
alcoolul alungă grijile și relaxează mușchii încordați. Privit astfel,
Helen putea să-l considere un medicament. Nu spuse nu când
Margaret turnă pentru a doua oară.
Când supa de găină fu gata, Helen vedea totul ca prin ceață. În
sfârșit îi era din nou cald, iar camera luminată de foc era îmbietoare.
Dacă era să i se întâmple pentru prima oară acel lucru despre care nu
se vorbește – de ce nu?
Supa contribui la rândul ei la sporirea bunei dispoziții. Era
excelentă, dar o obosi. Helen ar fi vrut să se bage imediat în pat, deși
era evident că lui Margaret îi făcea plăcere să discute cu ea.
Dar se pare că și Howard dorea să încheie în curând seara
aceasta. Golise mai multe pahare cu Wilbur și râse răsunător când
acesta îi propuse un joc de cărți.
— Nu, bătrâne, astăzi nu. Astăzi am de gând să fac altceva, ce
este în strânsă legătură cu încântătoarea femeie, care mi-a venit din
vechea patrie!
Se plecă galant în fața lui Helen, care se înroși.
— Deci unde ne putem retrage? Aceasta este... ca să zic așa.
noaptea nunții noastre!
— Oh, atunci trebuie să aruncăm orez! țipă Margaret. Nu știam
că legătura este atât de proaspătă! Din păcate, nu vă pot pune la
dispoziție un pat adevărat. Dar în grajd este destul fân proaspăt,
este cald și moale. Stați să vă dau cearșafuri și pături, ale voastre
sunt țepene de la drumul prin ploaie. Și un felinar, ca să vedeți ceva.
deși pentru prima oară e plăcut să o faci în întuneric.
Chicoti.
Helen era îngrozită. Să-și petreacă noaptea nunții într-un grajd?
Dar când Helen și Howard – ea având brațul plin de pături, el
purtând felinarul – intrară în șopron, vaca mugea îmbietor. Și era
destul de cald. Împreună cu atelajul lui Howard, în grajd se aflau o
vacă și trei cai. Corpurile animalelor încălzeau oarecum încăperea,
dar o și umpleau cu mirosuri pătrunzătoare. Helen își întinse
206
păturile pe fân. Trecuseră într-adevăr doar trei luni de când chiar și
vecinătatea îndepărtată a ocolului oilor o deranjase? Pe Gwyneira ar
distra-o cu siguranță această poveste. Dar Helen... dacă era să fie
sinceră, îi era doar frică.
— Unde... pot să mă dezbrac? întrebă ea sfioasă.
Doar era imposibil să se dezbrace în mijlocul grajdului, în fața lui
Howard.
Howard își încreți fruntea.
— Ești nebună, femeie? Vreau să fac tot ce pot ca să-ți țin cald,
dar acesta nu este un loc pentru cămășuțe de dantelă! Noaptea se
răcește și precis că în fân sunt purici. Mai bine lasă rochia pe tine.
— Dar... dar dacă noi...
Helen se făcu roșie ca focul.
Howard râse vesel.
— De asta mă ocup eu! Liniștit, își desfăcu catarama de la
centură. Iar acum repede sub pătură, ca să nu răcești. Să te ajut să-ți
desfaci corsetul?
Era clar că Howard nu făcea toate astea pentru prima dată. Și nu
părea să fie nesigur, dimpotrivă, fața lui exprima bucurie anticipată.
Cu toate acestea, Helen, rușinată, refuză să-i primească ajutorul.
O să reușească ea să desfacă șireturile. Dar trebuia, desigur, să-și
descheie rochia, ceea ce nu era ușor, deoarece închizătoarea era pe
spate. Se cutremură când simți degetele lui Howard. Destoinic,
deschise un nasture după celălalt.
— Mai bine așa? întrebă cu un fel de zâmbet.
Helen aprobă din cap. Nu-și dorea altceva decât să fi trecut
această noapte. Dar apoi, cu o hotărâre disperată, se întinse pe
culcușul de paie. Indiferent de ceea ce o aștepta, voia doar să știe că
a trecut. Liniștită se culcă pe spate și închise ochii. Mâinile ei se
cramponară de cearșaf, după ce trăsese pătura peste ea. Howard se
băgă lângă ea și își desfăcu cingătoarea. Helen îi simți buzele pe fața
ei. Soțul ei îi sărută obrajii și gura. Bine, acest lucru i-l permisese și
207
înainte. Dar apoi încercă să-și bage limba între buzele ei. Helen
deveni imediat rigidă și se simți ușurată că el îi observase reacția și
renunță. În schimb, îi sărută gâtul, îi dădu jos rochia și corsajul și
începu stângaci să-i mângâie sânii.
Helen abia îndrăznea să ia aer, pe când Howard răsufla din ce în
ce mai repede, ajungând să gâfâie. Helen se întrebă dacă acest lucru
este normal – și se sperie de moarte, când el își băgă mâna sub
rochia ei.
Poate că pe un suport mai confortabil ar fi fost mai puțin dureros.
Pe de altă parte, poate că niște condiții mai comode ar fi înrăutățit
totul și mai mult. Așa, situația avea ceva ireal. Era beznă totală, iar
păturile și fustele voluminoase ale lui Helen, ridicate acum până la
coapse, o opreau să vadă ce făcea Howard cu ea. Dar chiar și ceea ce
simțea era destul de îngrozitor! Soțul ei îi vârî ceva între picioare,
ceva tare, pulsând, ceva viu. O speria, îi făcea silă și o durea. Helen
țipă când păru că se rupe ceva în ea. Observă că sângerează, ceea ce
nu-l împiedică pe Howard s-o chinuiască în continuare. Era ca
apucat, gemea și se mișca ritmic, ridicându-se și pătrunzând în ea,
părea chiar că îi face plăcere. Helen trebuia să strângă din dinți,
pentru a nu țipa de durere. În cele din urmă, simți revărsarea unei
umezeli calde și câteva clipe mai târziu Howard păru că se
prăbușește peste ea. Trecuse. Soțul ei se lăsă să alunece de pe ea.
Răsuflarea lui tot mai era agitată, dar se liniști repede. Helen plânse
încet, pe când își aranja fustele.
— Data viitoare nu va mai durea așa, o consolă Howard și o
sărută stângaci pe obraz.
Părea să fie mulțumit de ea. Helen se forță să nu se retragă de
lângă el. Howard avea dreptul să facă ceea ce făcuse cu ea. Era soțul
ei.

208
 4

A doua zi, călătoria se dovedi să fie și mai grea decât în prima zi.
Pântecele o durea atât de tare, că abia putea să șadă. Apoi îi era atât
de rușine că nici nu-l putea privi pe Howard. Iar micul dejun din
casa gazdelor se dovedi o tortură. Margaret și Wilbur nu făceau
economie de remarci echivoce și de tachinări, la care Howard
răspundea glumeț. Margaret remarcă abia spre sfârșitul mesei cât
de palidă este Helen și că nu are poftă de mâncare.
— Va fi mai bine, fetițo! i se adresă ea confidențial, după ce
bărbații ieșiră, pentru a înhăma caii. Bărbatul trebuie mai întâi să te
deschidă. Asta doare și sângerează puțin. Dar apoi intră ușor și nu
mai doare. Poate chiar să facă plăcere, crede-mă!
Lui Helen nu îi va face niciodată plăcere la așa ceva, era convinsă.
Dar dacă bărbaților le plăcea, trebuiau să fie lăsați, pentru a le
menține buna dispoziție.
— Și altfel nu poți avea copii, spuse Margaret.
Helen nu prea putea să-și închipuie cum din această acțiune
indecentă, din dureri și teamă pot să rezulte copii, dar apoi își
aminti de istorii din mitologia greacă. Și acolo se întâmplă să fie
batjocorite femei și apoi nășteau copii. Poate că era cu totul normal.
Apoi, nici nu era indecent, doar era măritată.
Helen își impuse să vorbească cu Howard cu vocea liniștită și să
îi pună întrebări legate de pământurile și de animalele lui. Abia
asculta răspunsurile, dar în niciun caz el nu trebuia să creadă că ar fi
supărată. Însă Howard nu păru să se teamă de așa ceva. Era vizibil
că nu îi era rușine pentru noaptea trecută.
După-amiaza târziu trecură în sfârșit granița spre ferma lui
Howard. Era formată de un pârâu, care acum era plin de noroi.
Căruța rămase înțepenită acolo, astfel că Helen și Howard trebuiră
să coboare și s-o împingă. Când se urcară în sfârșit iar pe capră,
209
erau uzi, iar tivul rochiei lui Helen era plin de noroi. Dar apoi apăru
în zare clădirea fermei și Helen uită pe loc de rochie, de dureri și
chiar de teama de noaptea următoare.
— Am ajuns, spuse Howard și opri atelajul în fața unei colibe. Cu
bunăvoință s-ar fi putut numi casă din bârne; era o construcție dură,
din bârne. Intră, eu mă duc la grajd, să văd de cele trebuincioase.
Helen era consternată. Asta să fie casa ei? Chiar și grajdurile din
Christchurch erau mai confortabile, nemaivorbind de Londra.
— Ei hai, mișcă-te. Nu este închis. Aici nu există hoți.
În casa lui Howard nu prea ar fi fost nimic de furat. Când Helen,
tot fără grai, deschise ușa, intră într-o încăpere față de care până și
bucătăria lui Margaret era de-a dreptul confortabilă. Casa consta
doar din două camere – o combinație între bucătărie și sufragerie,
mobilată sumar, cu o masă, patru scaune și o ladă. Bucătăria era
ceva mai bine amenajată; spre deosebire de cea a lui Margaret,
exista o sobă adevărată. Helen nu va trebui să gătească pe un foc
deschis.
Nervoasă, deschise ușa spre camera alăturată – cum era de
așteptat, dormitorul lui Howard. Nu, dormitorul lor, se corectă ea.
Și va trebui neapărat să îl facă mai confortabil!
Acum avea doar un pat cioplit din topor, făcut neglijent și cu
lenjerie grosolană. Helen mulțumi cerului pentru cumpărăturile
făcute la Londra. Cu noile garnituri de pat, va arăta mai bine. De
îndată ce Howard va aduce înăuntru cufărul, va schimba lenjeria de
pat.
Howard intră, purtând sub braț un coș cu lemne pentru foc. Pe
bucățile de lemn balansa câteva ouă.
— Adunătură leneșă, acești bastarzi de maori! înjură el. Au muls
vaca până ieri, dar astăzi nu. Stă cu ugerul plin, bietul animal și
mugește de-i sare sufletul din piept. Poți, te rog s-o mulgi? Oricum,
va fi de acum încolo sarcina ta, deci ar fi bine să te înveți de pe acum
cu ea.
210
 Helen îl privi dezorientată.
— Eu să... mulg? Acum?
— Păi până poimâine dimineața, animalul a crăpat răspunse
Howard. Dar poți să îmbraci mai întâi haine uscate, îți aduc imediat
lucrurile. Așa poți răci de moarte în camera rece. Aici sunt lemne
pentru foc.
Ultimele cuvinte sunau ca un îndemn. Dar Helen avea
deocamdată problema cu vaca.
— Howard, nu știu să mulg, recunoscu ea. Nu am făcut niciodată
așa ceva.
Howard își încreți fruntea.
— Cum adică, nu ai muls niciodată? întrebă el. În Anglia nu
există vaci? Mi-ai scris că ai condus ani de zile gospodăria tatălui
tău!
— Dar am locuit la Liverpool! În plin oraș, lângă biserică. Nu am
avut animale!
Howard o privi supărat.
— Atunci vezi de învață! Astăzi mai fac eu această treabă. Tu
șterge între timp pe jos. Vântul bagă tot praful înăuntru. Iar apoi
îngrijește-te de sobă. Am adus deja lemne, trebuie doar să faci focul.
Ai grijă cum stivuiești lemnele, altfel se umple casa de fum. Dar asta
știi doar. Sau nu există sobe la Liverpool?
Expresia disprețuitoare a lui Howard o făcu pe Helen să renunțe
la alte obiecții. L-ar supăra doar și mai mult dacă i-ar povesti că la
Liverpool au avut o fată în casă pentru muncile grele din
gospodărie? Sarcinile lui Helen se reduseseră la educarea fraților și
surorilor mai mici, ajutorul dat la oficiul parohial precum și
conducerea cercului biblic. Și ce ar spune dacă ar descrie casa
seniorială de la Londra?
Familia Greenwood avea o bucătăreasă, o slugă, care făcea focul
în sobe, slujnice care le citeau stăpânilor fiecare dorință din ochi. Iar
Helen, în calitate de guvernantă, e drept că nu făcea parte dintre
211
stăpânii casei, dar nimeni nu i-ar fi cerut să atingă măcar un lemn
pentru foc.
Helen nu știa cum să facă. Dar nu îi veni în minte nicio cale de
ieșire.

Gerald Warden era bucuros la culme că Gwyneira și Lucas

ajunseseră să se înțeleagă atât de repede. Fixă ziua nunții la sfârșitul
celei de a doua săptămâni de Advent. Era în plină vară și recepția
putea avea loc parțial în grădină. Aceasta mai trebuia amenajată, ce-
i drept. Hoturapa și alți doi servitori maori, care fuseseră angajați
special pentru această treabă, munciră din greu, pentru a planta
semințele și puieții aduși de Gerald din Anglia. La amenajarea
grădinii, supravegheată strict de Lucas, își găsiră locul și câteva
plante autohtone. Deoarece ar fi durat prea mult până ce arțarii și
castanii ajungeau la înălțimea dorită, trebuia recurs la fagul din sud,
la palmierul de Nicau și la copaci Cabbage, dacă se dorea ca în scurt
timp oaspeții lui Gerald să se plimbe la umbră. Pe Gwyneira, acest
lucru nu o deranja. Găsea că flora și fauna autohtonă erau
interesante
— În sfârșit un domeniu, în care se întâlneau predilecțiile ei cu
cele ale viitorului ei soț. E drept, cercetările lui Lucas se reduceau la
ferigi și insecte, primele fiind de găsit mai ales în regiunea de vest a
Insulei de Sud, care era ploioasă. Gwyneira putu să admire doar în
desenele destul de reușite ale lui Lucas sau în cărțile sale de studiu
diversitatea lor și formele lor filigrane. Dar când văzu pentru prima
oară în realitate un exemplar al unei specii de insecte autohtone,
până și Gwyneirei a fost cât pe ce să-i scape un țipăt. Lucas,
gentleman atent, se grăbi să-i vină în ajutor. Priveliștea păru mai
degrabă să-l bucure decât să-i facă scârbă.
— Este o veta, se entuziasmă el, și îmboldi cu un bețigaș animalul
cu șase picioare, pe care Hoturapa tocmai îl scosese din pământul
grădinii. Sunt poate cele mai mari insecte din lume. Cu o lungime
212
de opt centimetri și chiar mai mult, nu este o raritate.
Gwyneira nu putea să împartă cu logodnicul ei bucuria aceasta.
Dacă animalul ar fi arătat ca un fluture, o albină sau o viespe... Dar
veta semăna mai degrabă cu o lăcustă grasă, lucind umed.
— Face parte din familia lăcustelor! vorbi Lucas pe un ton
didactic. Mai exact, din familia lăcustelor cu tentacule lungi. În afară
de veta de peșteră, care face parte din familia rafidoforidelor.
Lucas cunoștea numele latinești ale tuturor subgrupelor de veta.
Gwyneira era de părere că numele în limba maori a acestor animale
era mult mai nimerit.
Kiri și ai ei le numeau wetapunga, adică Dumnezeul lucrurilor urâte.
— Înțeapă? întrebă Gwyneira.
Animalul nu părea prea vioi, iar când Lucas îl îmboldi, înaintă
doar alene. Dar avea o țeapă impunătoare pe abdomen. Gwyneira
păstră distanța.
— Nu, nu, în mod normal sunt inofensive. Doar uneori mușcă.
Este asemănător înțepăturii viespilor, explică Lucas. Țeapa este...
trebuie să... ei da, înseamnă că avem aici o femelă, și...
Lucas se chinui ca întotdeauna când era vorba de ceva sexual.
— Este pentru depunerea ouălor, domnișoară Gwyn, îi explică
într-o doară Hoturapa. Asta aici grasă și groasă, în curând depune
ouă. Mult ouă, o sută, două sute. Mai bine nu luat în casă, domnul
Lucas. Nu cumva depus ouă în casă.
— Doamne ferește! Doar ideea de a împarte pe viitor casa cu
două sute din descendenții acestui animal deloc simpatic o făcu pe
Gwyn să aibă frisoane. Să o lași aici. Dacă fuge...
— Nu fugit repede, domnișoară Gwyn. Sărit. Zvup, și aveți
wetapuga în brațe! explică Hoturapa.
Precaută, Gwyneira mai făcu un pas înapoi.
— Atunci o desenez aici, la fața locului, fu de acord Lucas, cu un
ușor regret. Aș fi luat-o cu plăcere la mine, în camera de lucru, și aș
fi comparat-o direct cu pozele din cărțile de specialitate. Dar acum
213
trebuie să fie suficient desenul făcut de mine. Gwyneira, vreți să știți
desigur și dumneavoastră dacă este vorba de o veta de sol sau o veta
care trăiește în copaci...
Rar îi fusese Gwyneirei ceva atât de indiferent.
— De ce nu se interesează de oi, ca tatăl său? își întrebă ea
imediat publicul răbdător, constând din Cleo și Igraine. Pe când
Lucas desena veta, Gwyneira se retrăsese în grajd și își țesăla iapa.
Dimineața, în timpul călăritului, calul transpirase, iar fata nu lăsa în
seama altuia să-i netezească blana, între timp uscată. Sau pentru
păsări! Dar acelea nu stau probabil destul timp nemișcate, pentru a
se lăsa desenate.
Gwyneira găsea că lumea autohtonă a păsărilor era mult mai
interesantă decât târâtoarele preferate ale lui Lucas. Muncitorii de la
fermă îi arătaseră și explicaseră între timp câteva specii. Majoritatea
dintre ei știau destul de bine rosturile în noua lor patrie; desele
înnoptări sub cerul liber, în timpul mânatului oilor, îi
familiarizaseră și cu păsările alergătoare, care erau active noaptea.
Așa de exemplu, James McKenzie putea să-i prezinte omonimul
imigranților europeni în Noua Zeelandă: pasărea kiwi. Era mică și
îndesată, iar Gwyn o găsea foarte exotică cu penele ei brune, care
parcă erau o blană și cu ciocul mult prea lung față de mărimea
corpului și pe care pasărea îl folosea adesea ca al cincilea picior.
— Are ceva în comun cu câinele dumneavoastră, declară
McKenzie vesel. Poate mirosi. La păsări, așa ceva este o raritate!
În ultimul timp, McKenzie o însoți adesea pe Gwyneira în ieșirile
ei călare prin ținut. După cum era de așteptat, câștigase repede
respectul ciobanilor. Deja prima demonstrație despre calitățile lui
Cleo la mânatul oilor îi entuziasmă pe bărbați.
— Pe cuvântul meu, acest câine economisește la mânatul oilor
doi ciobani! se minună Poker și se coborî într-adevăr până acolo, să
o mângâie pe Cleo în semn de apreciere pe cap. Cei mici vor deveni
tot așa?
214
 Gerald Warden însărcină toți bărbații cu antrenarea a câte unui
câine ciobănesc. Desigur că era mai bine dacă animalul învăța cu
omul cu care urma să lucreze. Practic însă era McKenzie cel ce făcea
aproape toată treaba cu cățeii, cel mult îl mai ajutau McAran și
tânărul Hardy. Pe ceilalți bărbați îi plictisea să tot repete comenzile;
apoi li se părea inutil să aducă oile doar pentru antrenarea câinilor.
McKenzie în schimb arăta interes și adevărat talent în relația cu
animalele. Sub îndrumarea lui, performanțele tânărului Daimon
aproape că le ajunseseră din urmă pe cele ale lui Cleo. Gwyneira
supraveghea exercițiile, chiar dacă Lucas dezaproba acest lucru. Dar
Gerald o lăsă să acționeze. Știa că astfel câinii câștigau zilnic în
valoare în folosul fermei.
— Poate că puteți să faceți cu ocazia nunții o mică demonstrație,
McKenzie, spuse Gerald mulțumit, după ce îi văzuse din nou pe
Cleo și Daimon în acțiune. Îi va interesa pe cei mai mulți vizitatori...
ei da, ceilalți fermieri vor muri de invidie, dacă vor vedea așa ceva!
— În rochia de mireasă nu prea pot să prezint câinele! răspunse
Gwyneira, râzând.
Lauda îi făcu plăcere, mai ales că avea impresia că în casă este cu
totul nefolositoare. Până acum era considerată oaspete, dar era de
pe acum previzibil că în calitate de stăpână la Kiward Station va
trebui să facă exact ceea ce urâse deja la Silkham Manor: conducerea
unei mari case senioriale cu servitori și cu tot tacâmul. Aici se mai
adăugă și faptul că niciunul dintre servitori nu avea nici pe jumătate
pregătirea necesară. În Anglia se putea ascunde lipsa talentului
organizatoric prin angajarea unui majordom sau a unor femei în
casă destoinice, nesocotind personalului fiecare para și aducând în
casă doar personal cu cele mai bune referințe. Atunci gospodăria
casei mergea aproape de la sine. Dar aici se așteptau de la Gwyneira
să învețe servitorii maori, ori ei îi lipseau entuziasmul și puterea de
convingere.
— De ce curățat argint fiecare zi? puse spre exemplu Moana
215
întrebarea, care pentru Gwyn era absolut logică.
— Fiindcă altfel se înnegrește, răspunse Gwyn.
Până aici mai ajungea ea.
— Dar de ce luat fier, care înnegrește? Moana învârtea nefericită
argintul în mână. Luat lemn! E simplu, poate spăla, curat!
Fata privi spre Gwyneira, așteptându-i încuviințarea.
— Lemnul nu este neutru... în privința gustului! își aminti Gwyn
un răspuns al mamei ei. Și devine urât, dacă este folosit de mai
multe ori.
Moana dădu din umeri.
— Atunci simplu cioplit altele noi. Merge ușor, pot arăta lu’
domnișoara!
Cioplitul era o artă pe care băștinașii din Noua Zeelandă o
stăpâneau foarte bine. De curând, Gwyneira găsise satul maori, care
aparținea de Kiward Station. Nu era departe, dar era ascuns după
stânci și după o pădurice, dincolo de lac. Probabil că Gwyneira nu l-
ar fi găsit niciodată, dacă nu ar fi remarcat femei la spălatul rufelor
și o hoardă de copii aproape goi, care se scăldau în lac. La vederea
Gwyneirei, micii oameni bruni se retrăseseră sfioși, dar la
următoarea întâlnire împărți copilașilor goi pușcă dulciuri și le
câștigă încrederea. Femeile, făcând o mulțime de semne, o invitară
în tabără și Gwyn le admirau adăposturile și locurile pentru făcut
grătar, dar mai ales casa comunității, bogat ornamentată cu
cioplituri, unde se adunau.
Încetul cu încetul înțelegea și câteva cuvinte maori.
Kia ora însemna bună ziua, tone însemna bărbatul, wahine femeia.
Află că nu se spune mulțumesc, ci mulțumirea se arăta prin fapte, iar
maori nu își dădeau mâna, pentru a se saluta, ci își frecau nasurile.
Acest ceremonial se numea hongi și Gwyneira îl exersă cu copiii care
chicoteau. Lucas o privi îngrozit când îi povesti acest lucru, iar
Gerald o atenționă:
— În niciun caz nu trebuie să ne înfrățim prea tare. Acești oameni
216
sunt primitivi, trebuie să-și cunoască limitele.
— Cred că este totdeauna bine dacă poți să te înțelegi mai bine, îi
răspunse Gwyn. De ce să învețe tocmai primitivii limbajul
civilizaților? Invers ar trebui să meargă mult mai ușor.

Helen stătea ghemuită lângă vacă și îi vorbi frumos. Drept

urmare, animalul păru să fie foarte prietenos, ceea ce nu era de la
sine înțeles, dacă pricepuse ea, ce spusese Daphne pe vas. Se spune
că la unele vaci de lapte trebuie să ai grijă ca la muls să nu dea cu
copita.
Dar nici cea mai binevoitoare vacă nu putea rezolva mulsul de
una singură. Era nevoie și de Helen – dar pur și simplu nu mergea.
Indiferent de cum trăgea și frământa ugerul, nu ieșeau niciodată
mai mult de o picătură sau două de lapte. Ori la Howard păruse a fi
atât de simplu. Dar este drept că îi arătase doar o singură dată; tot
mai era prost dispus după dezastrul din seara trecută. Când se
întorsese de la muls, soba transformase bucătăria într-o peșteră
înecată în fum. Helen, cu lacrimile curgându-i șiroaie, stătea în fața
monstrului de fier și bineînțeles că nu apucase să măture. Howard,
tăcând încruntat, făcu focul în sobă și în vatră, sparse niște ouă într-
o tigaie de fier și îi puse lui Helen mâncarea pe masă.
— De mâine gătești tu! spuse el și cuvintele lui sunară de parcă
chiar nu ar mai accepta nicio scuză. Helen se întrebă ce să gătească.
În afară de lapte și ouă nu era nici mâine nimic în casă. Și trebuie să
faci pâine. Grâul este aici, în stelaj. Mai este și fasole, sare... te vei
descurca tu. Înțeleg că astăzi ești obosită, Helen, dar așa nu-mi ești
de niciun folos.
Noaptea se repetă evenimentul de ieri. De data aceasta, Helen
purta cea mai frumoasă cămașă de noapte și erau culcați între
cearșafuri curate, dar toate astea nu făcură experiența mai plăcută.
Helen era rănită și îi era îngrozitor de rușine. Fața lui Howard, care
exprima voluptate pură, o sperie. Dar de data aceasta știa cel puțin
217
că trecea repede. După aceea, Howard adormea imediat.
În această dimineață pornise la drum, să inspecteze turmele de
oi. Îi spuse lui Helen că nu se va întoarce înainte de lăsatul serii. Iar
atunci se aștepta să găsească o casă încălzită, o mâncare bună și o
cameră curată.
Deja la muls, Helen dădu greș. Dar acum, când trase din nou de
ugerul vacii, răsună din direcția ușii grajdului un chicotit reținut.
Cineva șopti ceva. Desigur că Helen s-ar fi temut, dacă vocile nu ar
fi fost clare și copilăroase. Dar așa se ridică doar.
— Ieșiți, că vă văd! susținu ea.
Iar chicote.
Helen merse la ușă, dar văzu doar două figuri mici, întunecate,
dispărând ca fulgerul prin ușa pe jumătate deschisă.
Ei, departe nu vor alerga, erau prea curioși.
— Nu vă fac nimic! strigă Helen. Ce ați vrut să faceți, să furați
ouă?
— Noi nu furat, missy! O voce mică, revoltată. Se pare că Helen
jignise onoarea cuiva. De după colțul grajdului ieși o făptură mică,
cu păr castaniu, îmbrăcată doar cu o fustiță. Noi mulgem, când
domnul Howard plecat!
Aha! Deci lor le datorează Helen scandalul de ieri!
— Dar ieri nu ați muls! spuse ea severă. Domnul Howard a fost
foarte supărat.
— Ieri waiata-a-ringa...
— Dans adăugă al doilea copil, de data aceasta un băiat îmbrăcat
cu șorț purtat în jurul șalelor. Tot poporul dans. Nu timp pentru
vacă!
Helen renunță să explice că o vacă trebuie mulsă zilnic, indiferent
de festivități. Nici ea nu știuse până ieri acest lucru.
— Dar astăzi mă puteți ajuta, explică ea. Puteți să-mi arătați cum
se face.
— Ce cum se face? întrebă fata.
218
 — Mulsul. Treaba cu vaca, suspină Helen.
— Tu nu știut cum muls?
Iar râsete.
— Ce tu făcut aici? se interesă băiatul zâmbind. Furat ouă?
Helen trebui să râdă. Micuțul era uns cu toate alifiile. Dar nu
puteai fi supărat pe el. Helen îi găsi pe ambii copii adorabili.
— Sunt noua doamnă O’Keefe se prezentă ea. M-am căsătorit cu
domnul Howard la Christchurch.
— Domnul Howard căsătorit wahine, care nu știe să mulgă?
— Ei, am alte calități, spuse Helen râzând. De exemplu știu să
gătesc bomboane. Știa într-adevăr; fusese totdeauna cel mai bun
mijloc de a-i convinge pe frații ei să facă ceva. Iar Howard avea
sirop în casă. Cu celelalte ingrediente va trebui să improvizeze, dar
trebuia să-i atragă pe cei doi în grajd. Desigur doar pentru copii
cuminți.
Pentru cei doi maori, cuvântul cuminți nu păru să însemne prea
mult, dar cuvântul bomboane îl cunoșteau. Astfel afacerea fu
repede încheiată. Helen află că cei doi copii se numeau Rongo
Rongo și Reti și că veneau dintr-un sat maori, aflat în josul râului.
Cei doi mulseră vaca repede ca vântul, găsiră ouă în locuri unde ea
nici nu căutase și, curioși, o urmară în casă. Deoarece gătirea
siropului pentru bomboane ar fi durat ore în șir, Helen decise să le
ofere copiilor gogoși cu sirop. Cei doi priveau fascinați cum făcu
aluatul și cum întoarse gogoșile în tigaie.
— Ca takakau, lipia! explică Rongo.
Helen își văzu șansa.
— Știi să faci așa ceva, Rongo? Mă refer la lipii? Și îmi arăți cum
se face?
De fapt era foarte ușor. Nu trebuia mai mult decât grâu și apă.
Helen spera că va corespunde așteptărilor lui Howard, cel puțin era
ceva de mâncat. Spre surprinderea lui Helen, se găsiră lucruri
comestibile și în grădina din spatele casei, lăsată în paragină. La
219
prima inspecție, Helen nu găsise nimic ce ar fi corespuns imaginii
pe care o avea ea despre legume, dar Rongo și Ret scormoniră doar
câteva clipe și îi întinseră câteva rădăcini indefinibile. Helen găti din
ele o supă consistentă, care avea un gust foarte bun.
După-amiaza deretică prin cameră, în timp ce Rongo și Reti îi
inspectară dota. Cel mai mare interes treziră cărțile.
— Este vrăjitorie! declară plină de importanță Reti. Nu pus mâna,
Rongo, altfel te mănâncă!
Helen râse.
— De ce crezi asta, Reti? Sunt doar cărți, în care se găsesc povești.
Nu sunt primejdioase. Când terminăm aici, pot să vă citesc ceva.
— Dar poveștile sunt în cap la kuia, răspunse Rongo. La
povestitor.
— Ei, dacă cineva știe să scrie, poveștile curg din cap prin braț și
mână într-o carte, spuse Helen, și atunci poate oricine să citească, nu
numai cel, căruia îi spune kuia povestea.
— Magie! deduse Reti.
Helen scutură din cap.
— Nu, nu. Uite, așa se scrie numele tău. Luă o coală de hârtie din
topul de hârtii de scris și scrise mai întâi numele lui Reti, apoi cel al
lui Rongo.
Copiii o urmăriră cu gurile căscate.
— Vedeți, acum puteți să vă citiți numele. Și astfel se poate scrie
orice altceva. Tot ceea ce se poate spune.
— Dar atunci avut putere! declară Reti cu importanță. Povestitor
avut putere!
Helen râse.
— Da. Știți ceva? Eu vă învăț să citiți, iar voi îmi arătați, cum se
mulge o vacă și ce crește în grădină. O să-l întreb pe domnul
Howard, dacă există cărți în limba voastră. Eu învăț maori, iar voi
învățați mai bine engleza.

220
 5

Gerald avea să aibă dreptate. Nunta Gwyneirei se dovedi

evenimentul cel mai strălucit care a avut loc vreodată în viața
socială a localității Canterbury Plains. Cu câteva zile înainte deja
sosiră oaspeți de la ferme îndepărtate precum și de la colonia din
Dunedin. Oricum era prezentă jumătate din populația din
Christchurch. Camerele de oaspeți de la Kiward Station se umplură
repede, dar Gerald dispuse ridicarea unor corturi în jurul casei, așa
încât se găsi pentru fiecare un loc de dormit confortabil. Îl angajă pe
bucătarul hotelului din Christchurch, pentru a le putea oferi
oaspeților bucatele obișnuite și totodată alese. Gwyneira urma să
școlească fetele maori să devină servitoare perfecte, dar această
sarcină o depășea. Apoi își aduse aminte că datorită prezenței lui
Dorothy, Elisabeth și Daphne, ar trebui să existe personal bine școlit
în regiune. Doamna Godewind o puse cu plăcere la dispoziție pe
Elisabeth, iar soții Candler, stăpânii lui Dorothy, erau oricum
invitați și puteau să o aducă pe aceasta cu ei. Daphne însă rămânea
dispărută. Gerald nu avea nicio idee unde se afla ferma lui
Morrison, așa că nu exista nicio speranță de a lua direct legătura cu
fata. Doamna Baldwin susținea că a încercat, dar că nu venise
răspuns de la Morrison. Din nou, Gwyneira se gândi cu regret la
Helen. Poate că ea știa ceva despre eleva ei pierdută. Dar nu sosise
nicio veste de la prietena ei și ea nu avusese nici timp, nici ocazie să
facă cercetări.
Dorothy și Elisabeth păreau să fie fericite. Arătau foarte drăguțe
și îngrijite în rochiile de serviciu albastre, cu șorțuri și bonete din
dantelă albă, cusute special pentru nuntă, și nu uitaseră nimic din
cele învățate.
Totuși, din cauza emoției, Elisabeth scăpă două farfurii din
valorosul porțelan, dar Gerald nu observă acest lucru, fetelor maori
221
le era indiferent, iar Gwyneira trecu cu vederea incidentul. Își făcea
mai multe griji pentru Cleo, care îl asculta pe James McKenzie doar
condiționat. Spera ca la prezentarea câinilor ciobănești totul să
meargă bine.
Vremea era excelentă, astfel că ceremonia cununiei se desfășură
sub un baldachin ridicat special în acest scop în grădina în care totul
creștea și înflorea. Gwyneira cunoștea cele mai multe plante încă
din Anglia. Pământul era roditor și, după cum se vedea, gata să se
deschidă tuturor plantelor și animalelor pe care doreau să le aibă
coloniștii.
Rochia de nuntă a Gwyneirei, adusă din Anglia, trezi admirație și
comentarii. Mai ales Elisabeth era încântată.
— O astfel de rochie aș dori și eu, atunci când mă mărit! suspină
ea plină de dor, dar între timp nu mai era atrasă de Jamie O’Hara, ci
mai degrabă de vicarul Chester.
— Poți s-o împrumuți! răspunse Gwyn mărinimoasă. Bineînțeles
că și tu, Dot!
Dorothy tocmai îi prindea părul, cu mult mai multă dibăcie,
decât Kiri sau Moana, dar nu atât de bine ca Daphne. Dorothy nu
spuse nimic la oferta atât de generoasă a Gwyneirei, dar Gwyn
văzuse că îl privea cu interes pe cel mai tânăr fiu al familiei Candler.
Cei doi se potriveau ca vârstă – poate că în câțiva ani se va aranja
ceva.
Gwyneira era o mireasă deosebit de frumoasă, iar Lucas,
îmbrăcat festiv, nu era cu nimic mai prejos. Purta un frac gri-
deschis, asortat perfect cu culoarea ochilor săi și, cum era și de
așteptat, prestația lui era fără cusur. Pe când Gwyn greși de două
ori textul, Lucas spuse formula de căsătorie cu voce sigură și
așezată, puse iscusit prețiosul inel în degetul soției sale și o sărută
sfios pe gură, când reverendul Baldwin îl îndemnă să o facă. În mod
ciudat, Gwyneira se simți dezamăgită, deși se chemă imediat la
ordine. Oare ce așteptase? Că Lucas o va strânge în brațe și o va
222
săruta pătimaș, ca în romanele de două parale acei cowboy pe
eroina eliberată?
Gerald nu mai putea de mândrie privind tânăra pereche.
Șampania și whisky-ul curgeau râuri. Meniul, alcătuit din mai
multe feluri, era delicios, oaspeții entuziasmați și plini de admirație.
Gerald strălucea de bucurie, pe când Lucas rămase surprinzător de
indiferent – ceea ce o supăra oarecum pe Gwyneira. Ar fi putut să se
prefacă puțin că este îndrăgostit de ea! Dar se pare că așa ceva nu
era de așteptat din partea lui. Gwyn încercă să treacă peste asta, ca
peste un vis romantic, nerealizabil; cu toate acestea, calmul aproape
indiferent a lui Lucas o enervă. Pe de altă parte, părea să fie singura
care observase acest comportament ciudat al soțului ei. Oaspeții se
exprimară doar laudativ la adresa frumoasei perechi și erau
încântați de cât de bine se potriveau mireasa și mirele. Poate că se
aștepta la prea mult.
În cele din urmă, Gerald anunță demonstrația cu câinii
ciobănești, iar oaspeții îl urmară la grajdurile din spatele casei.
Gwyneira privi cu jind spre Igraine, care stătea împreună cu
Madoc pe un islaz îngrădit. De zile întregi nu mai ajunsese să
călărească, și nici în viitor nu se prefigura o situație mai bună. După
cum era obiceiul de aici, unii dintre oaspeți vor rămâne zile în șir și
trebuiau să fie omeniți și distrați.
Ciobanii aduseseră o turmă de oi pentru demonstrația prevăzută,
iar James McKenzie se pregăti să trimită câinii la lucru. Cleo și
Daimon trebuiau să meargă în spatele oilor, care pășteau libere în
apropierea casei. Era necesară o poziție de pornire, aflată exact în
față. Cleo stăpânea această lecție la perfecție, dar Gwyneira observă
că se așezase prea la dreapta lui McKenzie. Gwyn măsură cu
privirea distanța și prinse totodată privirea cățelușei. Cleo o privi
interogativ – nu făcu niciun gest de reacție la ordinul lui McKenzie.
Aștepta comenzile de la Gwyn.
Acest lucru nu trebuia să constituie o problemă. Gwyneira se afla
223
în primul rând al spectatorilor, deci nu era prea departe de
McKenzie. El le dădu câinilor comanda să preia turma de oi – de
obicei punctul critic al unor astfel de demonstrații. Dar Cleo își
formă cu multă iscusință grupul, iar Daimon colaboră excelent.
McKenzie îi aruncă Gwyneirei o privire, care îi cerea aprecierea, iar
ea îi răspunse cu un surâs. Omul lui Gerald făcuse o treabă
excelentă cu antrenarea lui Daimon. Nici Gwyn nu l-ar fi putut
învăța mai bine.
Cleo mână turma, așa cum scrie la carte, spre cioban – și
deocamdată nu era nicio problemă faptul că, în locul lui James, o
fixa pe Gwyneira. Pe drumul spre ei, trebuia să treacă printr-o
poartă, iar mai întâi oile trebuiau mânate încolo. Cleo se mișcă într-
un ritm egal, iar Daimon avea grijă de oile care rămâneau în urmă.
Totul merse perfect, până ce trecură de poartă și turma urma să fie
mânată în spatele ciobanilor. Cleo se îndreptă spre Gwyneira și era
iritată. Chiar să mâne oile în acest grup de oameni, care se așezaseră
în spatele stăpânei ei? Gwyneira observă descumpănirea lui Cleo și
știa că acum trebuie să acționeze. Își prinse liniștită fustele, părăsi
grupul de nuntași și merse către James.
— Încoace, Cleo!
Cățelușa mână turma repede în ocolul pregătit în stânga lui
James. Aici câinele urma să despartă de turmă o oaie însemnată
dinainte.
— Dumneavoastră întâi! îi șopti Gwyn lui James.
Acesta părea să fie la fel de iritat ca și cățeaua, dar apoi, când
Gwyneira se postă lângă el, zâmbi. Acum îi fluieră lui Daimon și îi
arătă o oaie. Cleo rămase cuminte întinsă pe jos, pe când tânărul
câine scoase oaia indicată. Daimon își făcu bine treaba, dar îi
trebuiră trei încercări.
— Acum eu! strigă Gwyneira în febra întrecerii. Scoate-o, Cleo!
Cleo sări în sus și scoase oaia din prima încercare.
Publicul aplaudă.
224
 — Am câștigat! strigă Gwyneira, râzând.
James McKenzie îi privi fața radiind de bucurie. Obrajii i se
îmbujoraseră, ochii străluceau triumfător, iar zâmbetul ei era
încântător. Adineauri, în fața altarului, nu arătase nici pe departe
atât de fericită.
Gwyn, la rândul ei, observă strălucirea din ochii lui McKenzie și
fu dezorientată. Ce era oare? Mândrie? Admirație? Sau poate ceea
ce lipsise toată ziua din privirea soțului ei?
Dar acum, câinii trebuiau să mai îndeplinească o ultimă sarcină.
La semnalul lui James, trebuiau să mâne oile într-un ocol. McKenzie
trebuia să închidă în urma lor poarta, și cu asta se termina
demonstrația.
— Eu plec acum... spuse Gwyn cu regret, când el păși spre
poartă.
McKenzie clătină din cap.
— Nu, acest gest îi revine învingătorului.
O lăsă pe Gwyn să o ia înainte, iar ea nici nu observă că își târăște
tivul rochiei prin praf. Triumfătoare, închise poarta. Cleo, care
așteptase până la încheierea exercițiului și, conștientă de obligațiile
ei, ținuse oile sub observație, sări în sus, cerând aprecierea
Gwyneirei. Aceasta o lăudă și observă plină de vinovăție că acest
gest îi termină cu totul rochia albă de mireasă.
— Era cam neconvențional, observă Lucas acru, când în cele din
urmă Gwyneira se așeză din nou în dreapta lui.
Era evident, oaspeții se amuzaseră copios și o copleșiră cu
complimentele, dar soțul ei nu se arătă impresionat.
— Ar fi frumos, dacă data viitoare te-ai comporta mai degrabă ca
o doamnă!
Între timp se răcorise prea tare ca să mai poată sta în grădină, dar
oricum era timpul să se deschidă dansul. În salon cânta un cvartet
de coarde, iar Lucas făcu observația că se comiteau adesea greșeli.
Gwyn nu observase deloc așa ceva. Dorothy și Kiri îi curățaseră, pe
225
cât fusese posibil, rochia și Gwyn fu purtată de Lucas într-un vals
prin sală. După cum era de așteptat, tânărul Warden era un
dansator excelent, dar și Gerald se mișcă cu grație pe parchet. Gwyn
dansă mai întâi cu socrul ei, apoi cu lordul Barrington și cu domnul
Brewster.
De această dată, Brewsterii îi aduseseră pe fiul lor și pe tânăra lui
soție, iar mica maori era într-adevăr atât de încântătoare pe cât o
descriseseră.
Mai dansă din timp în timp și cu Lucas, iar la un moment dat, pe
Gwyn o dureau picioarele de atâta dansat. În cele din urmă, Lucas o
conduse pe terasă, la aer proaspăt. Ea luă o gură dintr-o cupă de
șampanie și se gândi la noaptea care o aștepta. Acum nu mai putea
să ignore cele ce urmau să vină. Astăzi se va întâmpla acel lucru
care va „face din ea femeie”, după cum îi spusese mama.
Se auzi răsunând muzică și de la grajduri. Fermierii sărbătoreau,
ce-i drept nu cu un cvartet de coarde și nu cu valsuri – aici se cântau
la vioară, armonică și fluier dansuri populare vesele. Gwyneira se
întreba dacă McKenzie cânta la vreunul dintre aceste instrumente.
Oare era blând cu Cleo, care în noaptea aceasta trebuia să rămână
afară? Lucas nu era încântat de faptul că micul câine o urma pe
stăpâna sa pas cu pas. Nu ar fi avut nimic de obiectat dacă Gwyn ar
fi avut un cățeluș de salon, dar după părerea lui un câine ciobănesc
își avea locul în grajd. Astăzi va mai fi permisibil față de Gwyn, dar
mâine se vor împarte altfel cărțile. James se va ocupa cum trebuie
de Cleo... Gwyn se gândi la mâinile lui bronzate, puternice, care
mângâiau blana cățelușei. Animalele îl iubeau... iar ea trebuia să se
ocupe acum de alte lucruri.
Nunta era în toi, când Lucas îi propuse soției sale să se retragă.
— Mai târziu bărbații vor fi beți și s-ar putea să vrea să ne
însoțească până în iatacul nupțial, spuse el. Aș vrea să evităm
amândoi glumele deocheate pe care le fac cu asemenea ocazii.
Gwyneira era de acord. Îi ajunsese cât dansase și voia să scape o
226
dată de ceea ce o aștepta. Oscila între frică și curiozitate. Conform
observațiilor discrete ale mamei ei, urma să o doară. Dar în
romanele de două parale, femeia cădea de fiecare dată plină de
entuziasm în brațele cowboyului. Gwyn aștepta surpriza.
Nuntașii se despărțiră cu multe urale, dar fără glume deocheate,
de tânăra pereche, iar Kiri era acolo, pentru a o ajuta pe Gwyneira
să-și scoată rochia de mireasă. În fața iatacului ei, Lucas o sărută
delicat pe obraz.
— Ia-ți timp pentru pregătiri, draga mea. Vin mai târziu la tine.
Kiri și Dorothy scoaseră rochia de pe Gwyneira și îi despletiră
părul. Kiri chicoti și glumi tot timpul, pe când Dorothy plânse. Fata
maori păru să se bucure sincer pentru Gwyn și Lucas și era doar
surprinsă de faptul că tinerii însurăței se retrăseseră atât de
devreme de la sărbătoare. La maori, împărțirea culcușului de față cu
toată familia era un semn al încheierii căsătoriei. Când Dorothy auzi
acest lucru, plânse și mai tare.
— Ce este atât de trist, Dot? întrebă Gwyneira iritată. Parcă am fi
la o înmormântare.
— Nu știu, domnișoară, dar mama mea a plâns întotdeauna la
nunți. Poate că aduce noroc.
— Nu adus noroc plânsu’, adus noroc râsu’! era de părere Kiri.
Așa. Gata, domnișoară! Foarte frumos, domnișoara! Foarte frumos.
Noi mers acum și bătut la ușă domn Lucas. Frumos bărbat, domn
Lucas! Foarte drăguț! Doar puțin subțire!
Chicoti, pe când Dorothy o scoase pe ușă.
Gwyneira se privi. Cămașa de noapte era din cea mai fină
dantelă; știa că îi vine bine. Dar ce să facă acum? Nu putea să-l
primească pe Lucas aici, la măsuța de toaletă. Și dacă a înțeles-o
bine pe mama ei, lucrul se petrecea în pat...
Gwyn se culcă și se acoperi cu cuvertura de mătase. De fapt este
păcat că nu se mai vede deloc cămașa de noapte. Dar poate că Lucas
o va dezveli?
227
 Își opri respirația, când auzi clanța ușii. Lucas intră, ținând în
mână o lampă. Păru dezorientat, fiindcă Gwyn nu stinsese lumina.
— Iubito, cred că... ar fi mai decent să reducem lumina.
Gwyneira aprobă din cap. Oricum, Lucas nu era o priveliște prea
agreabilă în cămașa lungă de noapte. Ea își imaginase totdeauna, că
îmbrăcămintea de noapte a bărbaților... ar fi mai bărbătească.
Lucas alunecă lângă ea, sub cuvertură.
— O să încerc să nu te doară, șopti el și o sărută blând.
Când el îi acoperi umerii, gâtul și sânii cu sărutări și mângâieri,
Gwyneira rămase nemișcată. Apoi trase în sus cămașa de noapte.
Respirația îi era mai agitată și Gwyn observă că și pe ea o cuprinse
emoția, care se intensifică când degetele lui Lucas își găsiră drum
spre regiunile cele mai intime ale corpului ei, pe care nici ea nu le
explorase vreodată. Mama ei ținuse totdeauna ca ea să poarte chiar
și la scăldat o cămașă și nu prea îndrăznise să se uite la partea de jos
a corpului – la părul roșu, și mai cârlionțat ca cel de pe cap. Lucas o
atinse blând, iar Gwyneira simți niște furnicături plăcute, excitante.
În cele din urmă, el își retrase mâna și se culcă pe ea, iar Gwyneira îi
simți între picioare mădularul, care se umflă, deveni mai tare și se
băgă mai adânc în acele regiuni ale corpului ei, care îi erau chiar și
ei necunoscute. Deodată, Lucas păru că dă de un obstacol și își
pierdu excitarea.
— Îmi pare rău, iubito, a fost o zi epuizantă, se scuză el.
— A fost foarte frumos... spuse Gwyneira cu precauție și îl sărută
pe obraz.
— Poate încercăm mâine din nou.
— Dacă vrei tu, spuse Gwyn, puțin zăpăcită, dar și ușurată.
În ceea ce privește chestia cu obligația conjugală, mama ei
exagerase mult. Ceea ce se întâmplase, nu era ceva pentru care
trebuia căinat cineva.
— Atunci îmi voi lua rămas-bun, spuse Lucas scorțos. Cred că
dormi mai bine singură.
228
 — Dacă vrei spuse Gwyneira. Dar nu se obișnuiește ca femeia și
bărbatul să petreacă împreună noaptea nunții?
Lucas încuviință din cap.
— Ai dreptate. Rămân aici. Patul este destul de lat.
— Da. Gwyn îi făcu loc și se făcu ghem în partea stângă a patului.
Lucas se culcă în partea dreaptă, crispat și înțepenit.
— Atunci îți urez noapte bună, iubito!
— Noapte bună, Lucas.
A doua zi de dimineața, când se trezi Gwyneira, Lucas se sculase
deja. Witi îi pusese în cabina de îmbrăcat a lui Gwyn un costum
deschis, pentru dimineață. Lucas era deja gata îmbrăcat pentru a
merge jos, la micul dejun.
— Pot să te aștept, iubito, spuse el și se sili să nu o privească pe
Gwyneira, care, îmbrăcată în cămașa ei de dantelă, se ridicase în
pat. Dar poate că este mai bine să suport deocamdată singur
observațiile grosolane ale oaspeților noștri.
De fapt, Gwyneirei nu îi era frică de faptul că îi va întâlni atât de
devreme pe cei mai aprigi băutori din seara trecută, dar dădu
aprobator din cap.
— Trimite-mi-o pe Kiri, te rog, și, dacă se poate, și pe Dorothy, să
mă ajute la îmbrăcat și la aranjarea părului. Va trebui desigur să ne
îmbrăcăm și astăzi festiv, deci am nevoie să-mi tragă cineva sforile
corsetului, spuse ea prietenoasă.
Lucas păru că se simte penibil la auzul cuvântului corset. În
schimb, Kiri aștepta deja în fața ușii. Trebuia trimisă doar Dorothy.
— Ei, doamnă! A fost frumos?
— Te rog, spune-mi în continuare domnișoară, atât tu, cât și
ceilalți, o rugă Gwyn. Îmi place mai mult.
— Cu plăcere, domnișoară. Dar acum povestit! Cum fost? Prima
dată nu totdeauna frumos. Dar va fi mai bine, domnișoară! spuse
Kiri cu sârg și îi potrivi lui Gwyn rochia.
— Ei da... frumos... mormăi Gwyn.
229
 Și în această privință se exagera. După ea, ceea ce făcuse Lucas cu
ea noaptea trecută nu era nici frumos, nici groaznic. Dar era practic
dacă bărbatul nu era prea greu. Chicoti cu gândul la Kiri, care era
atrasă mai degrabă de bărbați mai corpolenți.
Când apăru Dorothy, Kiri o ajutase deja să îmbrace o rochie de
vară cu flori mici, colorate. Fata preluă aranjarea părului, pe când
Kiri schimbă așternuturile. Gwyn era de părere că este o exagerare,
doar nu dormise decât o singură dată în așternuturile acestea. Dar
nu voia să spună nimic, poate că acesta era obiceiul la maori.
Dorothy nu mai plângea, dar era liniștită și nu o putu privi pe
Gwyn în ochi.
— Vă merge bine, domnișoară Gwyn? întrebă ea îngrijorată.
Gwyn aprobă.
— Desigur, de ce nu? Așa, cu agrafa, este foarte drăguț, Dorothy.
Trebuie să ții minte, Kiri.
Kiri păru că este ocupată cu alte gânduri. Privi așternuturile cu o
expresie de îngrijorare. Gwyn observă acest lucru doar după ce o
trimisese pe Dorothy din cameră cu comanda pentru micul dejun.
— Ce este Kiri? Cauți ceva în paturi? A pierdut domnul Lucas
ceva?
Gwyn se gândi la o bijuterie sau poate chiar la verighetă. Aceasta
stătuse destul de lejer pe degetul subțire a lui Lucas.
Kiri scutură din cap.
— Nu, nu, domnișoară. Doar că... doar că nu este sânge pe
cearșaf.
O privi pe Gwyn rușinată și descumpănită.
— De ce ar trebui să fie sânge acolo? întrebă Gwyneira.
— După prima noapte totdeauna sânge. Doare puțin, apoi sânge
și doar după aceea frumos.
Gwyn pricepu că a omis ceva.
— Domnul Lucas este foarte... foarte gingaș, spuse ea vag.
Kiri încuviință din cap.
230
 — Și desigur foarte obosit după sărbătoare. Nu tristă, va fi mâine
sânge!
Gwyneira se hotărî să abordeze această problemă doar când va fi
iar cazul. Acum merse la micul dejun, unde Lucas îi distra în modul
cel mai plăcut pe oaspeți. Glumea cu doamnele, asculta binevoitor
glumele bărbaților și era atent, ca întotdeauna, când i se alătură
Gwyn. Următoarele ore se scurseră cu conversația obișnuită și,
făcând abstracție de faptul că sentimentala doamnă Brewster îi
aruncă un: „Sunteți atât de vitează! Atât de veselă! Dar e drept că
domnul Warden este un bărbat plin de menajamente!”, nimeni nu
făcu aluzie la noaptea trecută.
Abia la amiază, când cei mai mulți oaspeți se odihneau, putu
Gwyn să meargă la grajduri, să-și viziteze calul și să-și ia, în sfârșit,
în primire cățelușa.
Ciobanii o întâmpinară cu răcnete.
— Oh, doamna Warden! Felicitări! Ați avut o noapte plăcută? o
întrebă Poker Livingston.
— Evident una mai bună ca a dumneavoastră, domnule
Livingston, răspunse Gwyneira. Bărbații erau cu toții cam mahmuri.
Dar mă bucur, că ați băut din belșug în sănătatea mea.
James McKenzie o privi mai degrabă examinator, decât lasciv.
Părea să fie o expresie de compătimire în privirea sa – lui Gwyn îi fu
greu să citească în ochii săi căprui, adânci, a căror expresie se
schimba continuu. Între timp apăru în ei un zâmbet, când observă
cum o întâmpină Cleo pe stăpâna sa.
— Și ați avut necazuri? întrebă McKenzie.
Gwyneira negă din cap.
— De ce? Din cauza concursului? Nu. În ziua nunții, o fată mai
poate să sară peste cal! Clipi din ochi către el. De mâine, soțul meu
mă va lua din scurt. Oaspeții noștri mă țin de pe acum din scurt. Tot
timpul vrea cineva câte ceva de la mine. Nici azi nu voi ajunge să ies
călare.
231
 McKenzie păru că se miră de faptul că ea voia să iasă călare, dar
nu spuse nimic; privirea lui cercetătoare se schimbă, luă o expresie
zburdalnică.
— Atunci trebuie să găsiți o posibilitate să scăpați. Ce ar fi, dacă
mâine, la această oră, vă pregătesc calul? Cele mai multe doamne se
odihnesc la această oră.
Gwyn aprobă entuziasmată.
— Bună idee. Dar nu la ora aceasta, fiindcă am treabă la
bucătărie, trebuie să supraveghez strângerea mesei după dejun și
pregătirile pentru ceaiul de după-amiază. Bucătarul insistă –
Dumnezeu știe de ce. Dar ar fi posibil dimineața devreme. Dacă mi-
o pregătiți pe Igraine la ora șase, pot să ies călare, înainte de a se
scula primii oaspeți.
James o privi iritat.
— Dar ce va spune domnul Lucas dacă dumneavoastră... Iertați-
mă, desigur că acest lucru nu mă privește.
— Și nici pe domnul Lucas, spuse Gwyn nepăsătoare. Dacă nu-
mi neglijez obligațiile de gazdă, pot să călăresc, când îmi place.
Este mai puțin vorba de obligațiile de gazdă, se gândi James, dar
nu-și exprimă această părere. În niciun caz nu voia să o deranjeze pe
Gwyneira, dar se pare că noaptea nunții nu decursese prea pasional.
Seara, Lucas o vizită din nou pe Gwyneira. Acum, când știa ce o
așteaptă, chiar savura atingerile lui duioase. O trecură fiorii, când îi
sărută sânii, iar atingerea pielii fine de sub părul pubian era mai
excitantă, ca prima oară. De data aceasta aruncă o privire spre
mădularul lui, care era mare și tare – dar din nou se înmuie repede,
ca și ultima dată. Gwyneira fu cuprinsă de un ciudat sentiment de
neîmplinire, pe care nu și-l putea explica. Dar poate că era normal
așa. Va afla ea mai încolo.
A doua zi de dimineață, Gwyn se înțepă cu un ac în deget, îl
apăsă să iasă sângele și mânji cu el cearșaful. Să nu creadă Kiri că ea
și Lucas făceau ceva greșit.
232
 6

Helen se obișnui într-un fel cu viața alături de Howard. Tot îi mai

era oarecum penibil ceea ce se întâmpla noaptea, în patul conjugal,
dar între timp vedea acel act cumva detașat de cotidianul ei și în
timpul zilei avea cu Howard o relație cu totul normală.
Dar nu era totdeauna simplu. Howard aștepta anumite lucruri de
la soția sa și se enerva repede dacă Helen nu corespundea acestor
așteptări. Ajunse să se înfurie când ea își exprima dorințe și cereri,
fie că era vorba de mai multe mobile sau de vase de gătit mai bune,
fiindcă vasele lui erau toate vechi și atât de murdare de la resturile
de mâncare, că nu ajuta niciun fel de curățat.
— Data viitoare, când o să mergem la Haldon, o consola el de
fiecare dată.
Părea că localitatea era prea îndepărtată, ca să se facă drumul
până acolo doar pentru niște ustensile de bucătărie, mirodenii și
zahăr. Ori lui Helen îi era un dor teribil după contactul cu
civilizația. Tot îi mai era frică de viața în sălbăticie – putea să-i
spună Howard ori de câte ori că nu există animale primejdioase în
Canterbury Plains. Apoi îi lipseau variația și discuțiile pline de
spirit. Cu Howard nu prea se putea vorbi despre altceva decât
despre munca la fermă. Și nu mai era dispus să dea informații
despre viața sa de dinainte, în Irlanda sau pe când vâna balene.
Această tema era epuizată – Helen știa ceea ce trebuia să știe, iar
Howard nu avea chef să mai vorbească despre așa ceva.
Singura rază de lumină în această existență ternă erau cei doi
copii maori. Reti și Rongo apăreau aproape în fiecare zi, iar după ce
Reti se grozăvise în sat cu noile ei cunoștințe de citit – amândoi
copiii învățau repede și știau deja tot alfabetul pe de rost, știau chiar
să-și scrie și să citească numele – veniră și alți copii.
— Și noi studiat magie! spuse cu importanță un băiat, iar Helen
233
scrise alte pagini cu prenume ciudate, cum ar fi Ngapini și Wiramu.
Câteodată îi părea rău de prețioasa hârtie de scris, pe de altă
parte nu avea trebuință de ea pentru altceva. Scria ea cu zel scrisori
către rude și către familia Thorne din Anglia și către fetele de aici,
din Noua Zeelandă. Dar atât timp cât nu ajungeau la Haldon, nu era
posibil să le predea la poștă. Cu ocazia vizitei la Haldon avea de
gând să comande și o Biblie în limba maori. Howard îi spusese că
Sfânta Scriptură fusese deja tradusă, iar Helen ar fi studiat-o cu
plăcere. Dacă învăța puțin maori, putea eventual să se înțeleagă cu
mamele copiilor. Rongo o luase deja o dată cu el în sat și toți
fuseseră foarte prietenoși. Dar numai bărbații, care lucrau mai des
cu Howard, sau, în timpul mânării animalelor, intrau în slujbă la
alte ferme vorbeau câteva cuvinte engleză. Copiii învățaseră de la
tații lor, apoi mai fusese un timp un cuplu de misionari în sat.
— Dar ei nu drăguți, declară Reti. Tot timpul scuturat deget și
spus: Vai, vai, păcătuit, păcătuit! Ce este „păcătuit”, domnișoară
Helen?
Helen extinse temele educaționale și citi mai întâi în engleză din
Biblie. Cu această ocazie se iviră probleme ciudate. Povestea genezei
spre exemplu îi zăpăci profund pe copii.
— Nu, nu, asta altfel! declară Rongo, a cărui bunică era o
povestitoare respectată. Mai întâi erau papatuanuku, pământul și
ranginui cerul. Și se iubeau atât, că nu vrut desparte. Înțeles? Rongo
făcu un gest a cărui obscenitate îngheță sângele în venele lui Helen.
Dar copilul era cu totul neprihănit. Dar copiii celor doi vrut să existe
lumea cu păsări și pești și nori și lună și tot. De aceea se rupe unul
de altul. Iar papa plâns și plâns și din asta râu și mare și lac. Dar
odată oprit. Rangi tot mai plâns, aproape fiecare zi...
După cum destăinuise Rongo mai demult, lacrimile lui rangi
cădeau din cer în chip de ploaie.
— Este o poveste foarte frumoasă murmură Helen. Dar știți că
pakeha vin din țări străine mari, unde totul se cercetează și se știe. Iar
234
povestea din Biblie a povestit-o Dumnezeul Israelului profeților și
aceasta este adevărul.
— Sincer, domnișoara Helen? Dumnezeu povestit? La noi nu
glăsuit niciodată un Dumnezeu!
Reti era fascinată.
— Ei, ați văzut! declară Helen cu conștiința cam încărcată. Doar
rar se întâmpla ca rugăciunile ei să fie ascultate.
Astfel, excursia la Haldon se tot amâna.
În sfârșit, plecaseră oaspeții Gwyneirei, iar viața de la Kiward
Station se normaliză. Gwyn spera să ajungă iar la acea libertate
relativă, de care beneficiase în prima parte a șederii ei la fermă.
Până la un anumit grad, chiar că era așa: Lucas nu-i făcea niciun fel
de prescripții. Nici măcar nu reclamă faptul că Cleo dormea iar în
suita Gwyneirei, chiar și atunci când își vizita soția. Ori în primele
nopți, cățelușa era chiar deranjantă, deoarece credea că stăpâna ei
era agresată și protesta cu lătrături puternice. Trebuia atenționată și
trimisă înapoi pe pătura ei. Lucas asista la asta fără niciun murmur.
Gwyn se întreba de ce și nu putea scăpa de sentimentul că Lucas se
simțea față de ea cumva vinovat. Ca și înainte, în timpul actului
intim nu avea niciun fel de dureri și nu sângera. Dimpotrivă – cu
timpul se bucură de tandrețea manifestată și se surprinse câteodată
mângâindu-se și după plecarea lui Lucas și savurând să se frece și
să se gâdile, umezindu-se simțitor. Dar ceea ce ieșea nu era sânge.
Cu timpul deveni mai îndrăzneață și se pipăi mai profund cu
degetele, sentimentul devenind și mai intensiv. Desigur că ar fi tot
atât de frumos dacă Lucas și-ar introduce mădularul – ceea ce el
evident că încerca, dar niciodată nu rămânea vreme destul de
îndelungată țeapăn. Gwyn se întrebă de ce nu se folosea și el de
mână.
La început, Lucas o vizita în fiecare seară, după culcare, apoi din
ce în ce mai rar. El făcea totdeauna introducerea prin întrebarea
politicoasă:
235
 — Ei, să mai încercăm și în noaptea aceasta, draga mea? și nu
protesta niciodată dacă Gwyneira trebuia să- l refuze.
Până acum, viața conjugală i se părea Gwyneirei fără probleme.
Gerald în schimb îi complică viața. Avea pretenția ca Gwyn să
preia în mod serios atribuțiile unei gospodine – Kiward Station
trebuia să fie condus ca o gospodărie foarte distinsă din Europa.
Witi ar trebui să se transforme într-un majordom discret, Moana
într-o bucătăreasă perfectă iar Kiri într-o fată în casă ca la carte.
Angajații maori erau plini de bunăvoință și cinstiți și o iubeau pe
noua lor stăpână, dându-și silința să-i citească fiecare dorință din
ochi. Dar Gwyn era de părere ca totul să rămână cum a fost, chiar
dacă unele lucruri mai trebuiau să devină obișnuință. De exemplu,
fetele refuzau să poarte în casă încălțăminte. Se simțeau îngrădite.
Kiri îi arătă lui Gwyn umflăturile și bătăturile de la picioare, cauzate
după o zi întreagă de muncă de încălțările de piele neobișnuite. Nici
uniformele nu li se păreau practice, iar Gwyn trebuia să le dea
dreptate. Vara, această îmbrăcăminte era prea caldă; ea însăși
transpira în fustele ei voluminoase. Dar ea era obișnuită să sufere
pentru buna-cuviință. Însă fetele maori nu văzură rostul acestei
neplăceri. Cel mai greu era când Gerald avea cereri concrete, care se
refereau de cele mai multe ori la meniu, care până acum era mai
degrabă modest, după cum trebuia să recunoască și Gwyneira.
Bucătăria populației maori nu era prea variată. Moana gătea cartofi
dulci și alte legume în sobă sau prăjea carne sau pește cu mirodenii
exotice. Câteodată, aceste mâncăruri aveau un gust ciudat, dar erau
întru totul comestibile. Gwyneira, care nu știa să gătească, mânca
toate mâncărurile fără să crâcnească. Dar Gerald dorea îmbogățirea
meniului.
— Gwyneira, doresc ca pe viitor să te preocupi mai intens de
bucătărie, spuse el într-o dimineață, la micul dejun. M-am săturat de
aceste mâncăruri maori și aș mânca o tocană irlandeză, irish-stew.
Ai putea să-i spui acest lucru bucătăresei?
236
 Gwyn aprobă din cap, cu mintea deja la strângerea turmei,
planificată împreună cu McKenzie și cu câinii tineri. Câteva animale
tinere părăsiseră pășunile de pe podiș și ajunseseră pe pășunile din
apropierea curții, iar tinerii berbeci cauzau neliniște în turmă. De
aceea, Gerald le poruncise păstorilor să strângă animalele și să le
mâne înapoi, ceea ce până acum era o treabă anevoioasă. Cu noii
câini ciobănești ar trebui făcută treaba într-o singură zi, iar
Gwyneira dorea să vadă primele încercări în acest sens. Asta însă nu
o va împiedica să vorbească înainte de acțiune cu Moana despre
dejun.
— Pentru tocana irlandeză se ia varză și carne de berbec, nu-i
așa? întrebă ea pe cei din jur.
— Ce altceva? mormăi Gerald.
Gwyn avea vaga impresie că cele două ingrediente se pun în strat
unul peste celălalt, și se fierb.
— Carne de berbec mai avem, iar varză... avem varză în grădină,
Lucas? întrebă ea nesigură.
— Ce crezi, ce sunt frunzele acelea verzi care se fac căpățână? se
răsti Gerald la ea.
— Eu, eh...
Gwyn constatase de mult, că nici munca în grădină nu era ceva
care să o atragă, chiar dacă rezultatele se puteau mânca. Pur și
simplu nu avea răbdarea să aștepte până ce din semințe se făceau
verze sau castraveți, iar între timp se scurgeau ore fără de sfârșit cu
plivitul buruienilor. De aceea onora doar arar grădina de zarzavat
cu prezența ei – Hoturapa se ocupa de cele necesare.
Moana privi destul de dezorientată când Gwyn îi dădu sarcina să
gătească împreună carnea de berbec și varza.
— Eu nu făcut niciodată, explică ea. Varza era oricum ceva cu
totul nou pentru fată. Cum să aibă gustul?
— Ca... ca o tocană irlandeză. Gătește pur și simplu, apoi vezi tu
spuse Gwyneira.
237
 Era fericită să se poată refugia la grajduri, unde James îl înșeuase
deja pe Madoc pentru ea. Gwyneira călărea acum cu schimbul caii
Cob.
Tinerii câini erau excelenți, și însuși Gerald se întrecu în laude,
când, împreună cu Gwyneira, se întoarse deja la prânz cu jumătate
dintre oieri. Oile fuseseră strânse cu succes, iar Livingston și
Kennon le mânară cu ajutorul a trei câini, înapoi în munți.
Cleo sărea veselă pe lângă stăpâna ei, iar Daimon pe lângă
McKenzie. Din când în când, călăreții râseră. Le făcea plăcere
această muncă împreună, iar Gwyn avea uneori senzația că se poate
înțelege natural și fără cuvinte cu acest muncitor fermier bronzat,
ceea ce i se mai întâmpla doar cu Cleo. James știa totdeauna exact
care oaie dorea ea să fie scoasă din turmă sau reintrodusă în turmă.
Părea că îi presimte acțiunile și adesea îl fluieră pe Daimon în
același moment, în care Gwyneira voia să-i ceară ajutorul.
Acum, în fața grajdurilor, îi preluă armăsarul.
— Mergeți, domnișoară Gwyn, altfel nu mai reușiți să vă
schimbați la timp pentru masă. Ori domnul Gerald se bucură atât
de tare... doar a comandat un fel de mâncare din vechea patrie, nu-i
așa?
Gwyneira aprobă din cap, dar simți că i se strânge stomacul. Era
oare Gerald chiar așa de ahtiat după această tocană irlandeză, încât
le povestise chiar și muncitorilor de la fermă? Spera că îi va place.
Gwyneira ar fi vrut să se convingă în prealabil, dar era într-
adevăr în întârziere și abia apucă să-și schimbe rochia de călărie cu
una de casă, înainte ca familia să se adune la masă. Gwyn considera
de fapt această schimbare de haine ca pe un lucru cu totul de prisos.
Gerald venea de fiecare dată cu aceleași haine la masa de prânz, în
care supraveghea muncile la grajduri și pe pășuni. Lucas în schimb
dorea în timpul meselor o atmosferă stilată, iar Gwyneira nu voia să
se certe. Acum purta o rochie bleu, drăguță, cu tiv galben la poale și
la mâneci. Își aranjase oarecum părul și îl prinsese cu niște piepteni
238
într-o coafură.
— Arăți astăzi iar încântătoare, draga mea, spuse Lucas.
Gwyn îi zâmbi.
Gerald privi scena cu bunăvoință.
— Adevărate turturele! remarcă el bucuros. Putem deci să ne
așteptăm în curând la urmași, nu-i așa, Gwyneira?
Gwyn nu știa ce să răspundă. Dar eșecul nu se va datora lipsei de
silință din partea ei și a lui Lucas. Dacă putea rămâne gravidă de la
ceea ce făceau ei doi noaptea în iatacul ei, era mulțumită.
Dar Lucas se înroși.
— Suntem căsătoriți doar de o lună, tată!
— Dar ajunge o singură împușcătură, nu-i așa? Gerald râse
răsunător. Lucas se arătă jenat, iar Gwyneira nu înțelesese nimic. Ce
avea în comun facerea copiilor cu trasul cu arma?
Dar apăru Kiri cu un bol de servit, ceea ce puse capăt acestei
discuții penibile. După cum o învățase Gwyneira, fata se plasă la
dreapta farfuriei domnului Gerald și îl servi mai întâi pe stăpânul
casei, apoi pe Lucas și pe Gwyneira. Se arătă îndemânatică;
Gwyneira nu găsi nimic de obiectat și răspunse încurajator
zâmbetului fetei, când aceasta se așeză lângă masa de serviciu, gata
să sară la prima solicitare.
Gerald privi stupefiat supa subțire, galben-roșiatică, în care
înotau bucăți de varză și de carne, înainte de a exploda.
— La dracu, Gwyn, era varză de primă calitate și cea mai bună
carne de berbec de pe această parte a globului! Doar nu poate fi așa
de greu să gătești un irish-stew ca lumea! Dar nu, tu lași totul în
seama acestei zburdalnice fete maori, iar ea gătește din aceste
ingrediente aceeași mâncare, pe care trebuie să o înghițim zi de zi!
Învaț-o, cum se face, Gwyneira!
Kiri părea rănită, Gwyn jignită. Ea era de părere că mâncarea era
bună la gust – chiar dacă puțin cam exotică. Era un mister pentru ea
cu ce mirodenii obținuse Moana acest gust. Cum era și rețeta
239
originală pentru mâncarea de berbec cu varză, pe care Gerald o
aprecia atât de mult.
Lucas ridică din umeri.
— Ar fi trebuit să angajezi o bucătăreasă irlandeză, tată, nu o
prințesă din Welles, spuse el malițios. E clar că Gwyneira nu a
crescut la bucătărie.
Liniștit, tânărul mai luă o lingură din tocană. Nici pe el nu păru
să-l deranjeze gustul, dar oricum Lucas nu dădea importanță
mâncării. Păru să fie de fiecare dată fericit, când, după mese, putea
să se întoarcă la studiul cărților lui sau în atelierul său.
Gwyn mai gustă o dată mâncarea și încercă să-și amintească
gustul tocanei irlandeze. Bucătăreasa de acasă pusese rar pe masă
acest fel de mâncare.
— Cred că se face fără cartofi dulci, îi spuse ea lui Kiri.
Fata maori își încreți fruntea. Era clar că nu putea să-și imagineze
că se poate pune pe masă un fel de mâncare din care să lipsească
cartofii dulci.
Gerald sări în sus.
— Desigur că se face fără cartofi dulci! Și nu se îngroapă spre a
fierbe, și nu se învelește în frunze sau ce or mai face femeile acestea
din trib, pentru a-și otrăvi stăpânul! Lămurește-o, Gwyn! Trebuie să
existe undeva o carte de bucate. Poate că o traduce careva. Cu Biblia
au fost foarte rapizi!
Gwyn suspină. Auzise că femeile maori din Insula de Nord
foloseau izvoare subterane fierbinți sau activitatea vulcanică pentru
a găti mâncarea. Dar la Kiward Station nu exista așa ceva și nici nu
o văzuse pe Moana sau pe celelalte femei maori să sape gropi de
gătit. Dar ideea cu cartea de bucate era bună.
Gwyn își petrecu după-amiaza în bucătărie, cu Biblia maori și cu
cartea de bucate a defunctei soții a lui Gerald. Dar studiile ei
comparate avură un succes limitat. În cele din urmă abandonă și se
refugie la grajduri.
240
 — Acum știu cum se spune în limba maori la păcat și dreptate
cerească, le spuse bărbaților și răsfoi Biblia. Kennon și Livingston
tocmai se întorseseră de la pășunile din munți și își îngrijeau caii, pe
când McKenzie și McAran curățau harnașamentele. Dar aici nu scrie
cuvântul cimbru.
— Poate că are gust și cu fumul de la tămâie și cu mirt, observă
McKenzie.
Bărbații râseră.
— Spuneți-i pur și simplu domnului Gerald, că lăcomia este un
păcat capital, o sfătui McAran. Dar spre siguranța dumneavoastră
spuneți acest lucru în limba maori. Dacă încercați în limba engleză,
s-ar putea să vă zboare capul de pe umeri.
Suspinând, Gwyneira puse șaua pe iapa ei. Îi trebuia aer
proaspăt. Vremea era mult prea frumoasă, pentru a răsfoi cărți.
— Nici voi nu îmi sunteți de folos! îi dojeni ea pe bărbații care tot
mai glumeau și o conduse pe Igraine afară. Dacă întrebă socrul
meu, spuneți-i că adun ierburi. Pentru stew-ul lui.
Gwyneira își lăsă mai întâi calul la pas. Ca întotdeauna,
priveliștea ținutului întins mărginit de Alpi, de o frumusețe ce-ți
tăia respirația, o liniști. Munții păreau iar atât de apropiați, de parcă
ar putea, călărind timp de o oră, să ajungă la ei, iar Gwyneira se
amuză călărind la trap spre ei și luându-și drept țintă un vârf de
munte. Abia când nici după două ore nu păru să se fi apropiat, se
întoarse spre casă. Așa îi plăcea viața! Dar ce să facă cu bucătăreasa
maori? Gwyneira avea neapărat nevoie de sprijin feminin.
Următoarea albă locuia la o depărtare de treizeci de kilometri.
Oare era corect din punct de vedere social să-i facă doamnei
Beasley o vizită la o lună de la nuntă? Dar poate că era suficientă o
excursie la Haldon. Până acum, Gwyneira nu vizitase orășelul, dar
era timpul. Trebuia să ducă scrisori la poștă, voia să cumpere niște
fleacuri și mai ales să vadă alte fețe, decât cele ale familiei ei, al
angajaților maori și cele ale ciobanilor. În ultimul timp se săturase
241
de toți – afară de James McKenzie. Dar acesta o putea conduce la
Haldon. Nu spusese chiar ieri că ar trebui să preia de la soții
Candleri marfa comandată? Gândul la această excursie îmbunătăți
dispoziția Gwyneirei. Iar doamna Candler știa cu siguranță cum se
gătea irish-stew-ul...
Igraine, ascultătoare, galopă către casă. După lungul drum făcut,
o atrăgea nutrețul. Când ajunse în cele din urmă cu calul la grajd, îi
era foame și Gwyneirei. Din adăpostul muncitorilor pătrundea
mirosul aromat de carne și mirodenii. Gwyn nu se putu abține.
Plină de speranțe, bătu la ușă.
Era clar că era așteptată. Bărbații ședeau iar în jurul unui foc
deschis și dădeau din mână în mână o sticlă. Deasupra focului
fierbea un castron care răspândea arome îmbietoare. Nu era oare...?
Toți bărbații radiau, de parcă ar fi sărbătorit Crăciunul, iar
irlandezul O’Toole îi întinse zâmbind un castron cu tocană
irlandeză.
— Poftim, domnișoară Gwyn. Dați această porție fetei maori.
Oamenii aceștia se adaptează foarte bine. Poate că reușește să
gătească și ea tocana astfel.
Gwyneira mulțumi bucuroasă. Sigur că această mâncare era
tocmai ceea ce sperase Gerald. Mirosea atât de bine, că Gwyn mai că
ar fi cerut o lingură și ar fi golit castronul. Dar se abținu. Nu va
atinge mâncarea prețioasă înainte de a le da lui Kiri și Moana să
guste.
De aceea depuse castronul în siguranță, pe un balot de paie, pe
când o țesăla pe Igraine. Apoi era să dea buzna peste McKenzie,
care o aștepta la poarta grajdului cu un buchet de frunze, pe care îl
înmână atât de solemn, de parcă ar fi fost vorba de un buchet de
flori.
— Tăitma, spuse el cu o jumătate de zâmbet și clipi din ochi. În
loc de anafură și mirt.
Gwyneira luă zâmbind buchetul de cimbru. Oare de ce îi bătea
242
inima atât de puternic?

Helen se bucură când în sfârșit Howard anunță că vor pleca

vineri la Haldon. Trebuiau înnoite potcoavele calului, ceea ce era de
fiecare dată, pare-se, ocazia de a merge la oraș. Dacă Helen socotea
bine, atunci când Howard aflase despre sosirea ei, trebuia să se facă
de asemenea o vizită la potcovar.
— Cât de des trebuie potcovit calul? întrebă ea discret.
Howard dădu din umeri.
— Depinde, de cele mai multe ori la șase până la zece săptămâni.
Dar copitele calului brun cresc încet, merge și douăsprezece
săptămâni cu un rând de potcoave.
Mulțumit, bătu calul pe crupă.
Helen și-ar fi dorit un cal la care copitele să crească mai repede și
nu putu să se abțină de la o remarcă în acest sens.
— Mi-ar face plăcere să fiu mai des printre oameni.
— Poți lua catârul, răspunse el generos. Până la Haldon sunt cinci
mile, ajungi în două ore. Dacă pleci imediat după muls, poți ajunge
înapoi până seara și mai ai timp să și gătești.
Howard nu ar renunța în niciun caz la masa caldă de seara. Între
timp Helen îl cunoștea destul de bine. Dar era ușor de satisfăcut:
mânca lipia cu aceeași poftă, ca și gogoșile, omleta ori supa
consistentă cu carne. Nu îl deranja faptul că Helen nu putea să
gătească altceva, dar ea avea de gând să o întrebe la Haldon pe
doamna Candler și de alte rețete. Acest meniu îi devenise cam
monoton.
— Ai putea să tai o găină, îi propuse Howard la o remarcă a ei în
acest sens.
La care Helen se îngrozi – așa cum se îngrozi la gândul de a pleca
la Haldon singură și călare pe catâr.
— Acum reții drumul, îi spuse Howard degajat. Dacă vrei, poți să
și înhami catârul...
243
 Nici Gerald, nici Lucas nu aveau nimic împotrivă ca Gwyneira să
i se alăture lui McKenzie când acesta plecă la Haldon. E drept că
Lucas nu putea pricepe ce o atrăgea la această deplasare.
— Vei fi dezamăgită, draga mea. Este un orășel murdar, nu are
decât un magazin și un birt. Nimic cultural, nici măcar o biserică...
— Care este situația în privința medicului? se interesă Gwyneira.
Mă gândesc, dacă voi fi o dată...
Lucas se înroși. Gerald în schimb era entuziasmat.
— E deja cazul, Gwyneira? Sunt deja primele semne? Dacă este
așa, o să aducem desigur un medic de la Christchurch. Nu ne
asumăm riscul cu moașa aceasta de la Haldon.
— Tată, înainte de a ajunge medicul de la Christchurch,
bebelușul ar fi deja sosit, remarcă Lucas sarcastic.
Gerald îl privi mustrător.
— Îl voi chema pe medic din timp. Să stea aici, până vine sorocul,
indiferent cât ar costa.
— Și ceilalți pacienți ai lui? obiectă Lucas. Crezi că îi lasă de
izbeliște?
Gerald răsuflă zgomotos.
— Este o chestiune de sumă, fiule. Ori moștenitorul Wardenilor
merită orice sumă!
Gwyneira nu se implică. Nici nu ar fi recunoscut semnele unei
sarcini – de unde era să știe cum s-ar fi simțit într-un asemenea caz?
Iar apoi, deocamdată se bucura de excursia la Haldon.
Imediat după micul dejun, James McKenzie se duse să o ia.
Înhămase doi cai în fața unei căruțe lungi, grele.
— Dacă am merge călare, am ajunge mai repede, remarcă el, dar
pe Gwyneira nu o deranja să stea pe capră, alături de McKenzie, și
să admire peisajul. După ce va cunoaște drumul, va putea să
călărească mai des la Haldon; dar astăzi era mulțumită de călătoria
cu căruța. Iar McKenzie era un partener de discuție antrenant. Îi
244
spuse denumirile munților de la orizont, al râurilor și pâraielor pe
care le traversară. Adesea cunoștea atât numele în limba maori, cât
și cele englezești.
— Vorbiți bine limba maori, nu-i așa? remarcă Gwyn cu
admirație.
McKenzie negă din cap.
— Cred că nimeni nu vorbește bine maori. Băștinașii ne fac treaba
prea ușoară. Se bucură de fiecare cuvânt englezesc, pe care îl învață.
Cine mai are chef să-și bată capul cu cuvinte precum
taumataiuhatatangihangakoauauotamateaturipukakapiki
maungahoroukupokaiuihenuakitanatahu?
— Cel râse Gwyneira.
— Este un munte pe Insula de Nord. Chiar și printre maori se
consideră un cuvânt greu de pronunțat. Dar cu fiecare pahar de
whisky, devine mai ușor, credeți- mă!
James clipi din ochi către Gwyn și zâmbi iar plin de îndrăzneală.
— Deci ați învățat la focul de tabără? întrebă Gwyn.
James aprobă.
— Am umblat mult și am lucrat la ferme de oi. Pe drumurile
mele m-am aciuit adesea în sate maori – doar sunt foarte primitori.
— De ce nu ați lucrat la vânarea balenelor? voia să știe Gwyn. Se
pare că se câștigă mult mai bine. Domnul Gerald...
James rânji.
— Domnul Gerald se pricepe și la cărți, observă el.
Gwyneira se înroși. Oare povestea jocului de cărți între Gerald
Warden și tatăl ei ajunsese să fie cunoscut și aici?
— În mod normal nici cu vânătoarea de balene nu se câștigă o
avere, continuă McKenzie. Și nu era ceva pentru mine. Să mă
înțelegeți bine, nu sunt mofturos, dar această muncă în sânge și
unsoare... nu. Dar sunt un bun tunzător de oi, am învățat asta în
Australia.
— În Australia nu trăiesc doar pușcăriași? se interesă Gwyn.
245
 — Nu numai. Și descendenți ai ocnașilor și imigranți obișnuiți.
Iar pușcăriașii nu sunt cu toții ucigași. A nimerit acolo și câte un
sărman, care a furat pentru copiii săi o pâine. Sau toți acei irlandezi
care s-au răsculat împotriva Coroanei. Adesea erau niște bărbați
foarte cumsecade. Lichele există peste tot, iar în Australia nu am
întâlnit mai multe ca altundeva în lume.
— Dar unde ați mai fost? întrebă curioasă Gwyn, care îl găsea pe
McKenzie din ce în ce mai fascinant.
El zâmbi.
— În Scoția. De acolo vin. Un veritabil highlander. Dar nu un
lord de clan, stirpea mea a aparținut totdeauna infanteriei. Se
pricepea la oi, nu la săbiile lungi.
Gwyneirei îi cam părea rău de acest fapt. Un războinic scoțian ar
fi fost aproape tot atât de interesant ca un cowboy american.
— Și dumneavoastră, domnișoară Gwyn? Chiar ați crescut într-
un castel, cum se vorbește pe aici?
James o privi din nou dintr-o parte. Dar nu dădea impresia că s-
ar interesa de bârfe. Gwyn avea senzația că se interesează realmente
de ea.
— Am crescut la un conac, răspunse ea. Tatăl meu este un lord –
dar nu unul din cei care stau în sfatul Coroanei. Zâmbi. Într-un
anume fel avem ceva în comun: Și Silkhamii se ocupă mai degrabă
de oi, decât de săbii.
— Și nu este pentru dumneavoastră... iertați-mă că vă întreb, dar
am crezut totdeauna... O lady nu ar trebui să se căsătorească cu un
lord?
Era destul de indiscret, dar Gwyneira se hotărî să nu o ia în nume
de rău.
— O lady ar trebui să se căsătorească cu un gentilom, răspunse ea
vag; dar apoi temperamentul ei răbufni. Și desigur că în Anglia și-
au rupt gurile, că soțul meu este doar un baron al oilor, fără un titlu
nobiliar adevărat. Dar cum se spune: Este frumos să ai un cal de
246
rasă. Ori pe hârtii nu poți călări.
James trebui să râdă atât de tare că era să cadă de pe cal.
— Să nu spuneți această propoziție în societate, Gwyn! Ați oferi
un punct vulnerabil pentru toată viața! Dar încep să pricep că în
Anglia era mai greu de găsit un gentleman pentru dumneavoastră.
— Au existat destui pretendenți! minți Gwyneira jignită. Și
domnul Lucas nu s-a plâns niciodată.
— Ar fi fost prost și orb, dacă ar fi făcut-o! răbufni James, dar
înainte de a putea să-și dezvolte ideea, Gwyn recunoscu o așezare în
șesul de la poalele muntelui, pe care tocmai îl treceau.
— Acolo este Haldon? întrebă ea.
James aprobă.
Haldon semăna exact cu așezările pionierilor, descrise în
romanele de două parale ale lui Gwyn: o prăvălie, un bărbier, o
potcovărie, un hotel și un birt numit Pub și un Saloon. Toate erau
găzduite de case de lemn cu una sau două nivele, vopsite colorat.
James opri căruța în fața prăvăliei Candlerilor.
— Faceți-vă liniștită cumpărăturile, spuse el. Eu încarc mai întâi
lemne, apoi merg la bărbier și în cele din urmă la o bere la pub. Deci
nu ne grăbim. Dacă doriți, puteți lua cu doamna Candler ceaiul.
Gwyneira îi zâmbi complice.
— Poate îmi va mai destăinui câteva rețete. Nu de mult domnul
Gerald a cerut budincă de Yorkshire. Știți cum se prepară așa ceva?
James negă din cap.
— Cred că la așa ceva nu se pricepe nici măcar O’Toole. Deci pe
curând, domnișoară Gwyn!
Îi întinse mâna s-o ajute să coboare de pe capră, iar Gwyn se
întrebă de ce la atingerea lui o străbătu același fior pe care îl simțea
când se mângâia în ascuns...

247
 7

Gwyneira trecu strada prăfuită a satului; dacă ploua, se

transforma cu siguranță în mocirlă. Intră în băcănia familiei
Candler. Doamna Candler tocmai sorta bomboane colorate în
recipiente de sticlă înalte, dar se arătă foarte fericită să întrerupă
această activitate. O întâmpină pe Gwyneira radiind.
— Doamna Warden, ce surpriză! Și ce fericire! Aveți timp de o
ceașcă se ceai? Dorothy tocmai pregătește ceaiul. Este în spate, cu
doamna O’Keefe.
— Cu cine? întrebă Gwyneira, iar inima ei sări din loc. Doar nu
este vorba de Helen O’Keefe?
Nu-i venea să creadă.
Doamna Candler dădu voioasă din cap.
— Da, da, o cunoașteți sub numele de domnișoara Davemport.
Soțul meu și cu mine îl anunțaserăm pe viitorul ei soț de sosirea ei.
Iar după cum am auzit, s-a dus ca fulgerul la Christchurch și a și
adus-o. Mergeți tot înainte, până în spate, doamnă Warden. Vin și
eu imediat, după ce sosește Richard.
În spate se referea la locuința familiei Candler, care se învecina
direct cu băcănia spațioasă.
Încăperile nu dădeau impresia de provizorat, erau amenajate cu
gust, cu mobile scumpe din specii de lemn autohtone. Ferestre mari
lăsau să intre lumina soarelui și dădeau spre depozitul de lemne din
spatele casei, unde James tocmai prelua cele comandate. Domnul
Candler îl ajută la încărcat.
Iar în salon era într-adevăr Helen! Ședea pe un șezlong îmbrăcat
în catifea verde și vorbea cu Dorothy. Când o văzu pe Gwyn, sări în
sus. Fața ei oglindi un amestec de uluire și bucurie.
— Gwyn! Sau ești o stafie? Întâlnesc astăzi mai mulți oameni
decât în douăsprezece săptămâni dinainte. Încep să cred că văd
248
stafii!
— Putem să ne pișcăm reciproc! spuse Gwyn râzând.
Cele două prietene se îmbrățișară.
— De când ești aici? întrebă Gwyn, după ce se desprinse din
brațele lui Helen. Aș fi venit mult mai devreme, dacă aș fi știut că te
întâlnesc aici.
— M-am căsătorit acum trei luni, răspunse Helen rigid. Dar la
Haldon am venit astăzi pentru prima dată. Locuim... destul de
departe în afară...
Nu suna tocmai entuziasmat. Dar acum trebuia salutată Dorothy.
Fata tocmai intra cu cana de ceai și puse imediat încă un tacâm
pentru Gwyneira. Între timp, Gwyn avu ocazia să o privească cu
mai multă atenție pe prietena ei. Helen nu dădea impresia că ar fi
fericită. Slăbise, iar tenul ei deschis, păzit cu atâta strășnicie pe vas,
cedase unui bronz dezavuat. Iar mâinile îi erau mai aspre, unghiile
mai scurte ca altă dată. Chiar și îmbrăcămintea ei suferise. Rochia
era curățată și apretată cu grijă, dar tivul era mânjit cu noroi.
— Pârâul nostru, se scuză Helen, când văzu privirea Gwyneirei.
Howard voia să plece iar cu căruța grea, fiindcă mai trebuia să ia
material pentru harnașament. Dar caii nu pot să scoată căruța din
pârâu decât dacă împingem.
— De ce nu construiți un pod? se interesă Gwyneira. La Kiward
Station trecuse peste numeroase poduri noi.
Helen ridică din umeri.
— Probabil că Howard nu are bani. Nici oameni. Singur nu poate
construi un pod. Apucă ceașca de ceai. Mâinile ei tremurau ușor.
— Nu aveți de loc angajați? întrebă Gwyneira dezorientată. Nici
maori? Atunci ce faceți cu ferma? Cine îngrijește grădina, mulge
vacile?
Helen o privi. În ochii ei frumoși se citea un amestec de mândrie
și disperare.
— Ei cine?
249
 — Tu? Gwyn era alarmată. Nu poate fi adevărat. Nu era vorba de
un fermier-gentilom?
— Șterge cuvântul gentilom... nu zic că Howard nu este un om
de onoare. Mă tratează bine și muncește din greu. Dar este un
fermier și nimic mai mult. Astfel privind lucrurile, domnul Gerald
al tău avea dreptate. Howard îl urăște la fel de mult ca și invers.
Între ei doi trebuie să se fi întâmplat ceva... Helen ar fi vrut să
schimbe subiectul; nu îi convenea să se exprime denigrator despre
soțul ei. Pe de altă parte... dacă nu făcea măcar aluzii, nu va găsi
ajutor!
Dar Gwyn nu insistă. Războiul dintre O’Keefe și Warden îi era
deocamdată indiferent. Aici era vorba de Helen.
— Ai cel puțin vecini care să te ajute sau de la care poți cere un
sfat? Doar nu cunoști toate aceste lucruri! reveni Gwyn la muncile
de la fermă.
— Sunt gata să învăț, murmură Helen. Iar vecini... ei da, câțiva
maori. Copiii vin în fiecare zi la școală, sunt foarte drăguți, dar... dar
în rest sunteți primii albi, pe care... îi văd la față de când am sosit la
fermă...
Helen încercă să se adune, dar lupta cu lacrimile.
Dorothy se lipi consolator de Helen. Gwyneira în schimb croia
deja planuri, cum să-și ajute prietena.
— Cât de departe este ferma de aici? Nu pot să vin să te vizitez?
— Șapte kilometri răspunse Helen. Dar nu știu în care direcție.
— Asta ar trebui să învățați, doamnă O’Keefe. Dacă nu știți să
deosebiți punctele cardinale, sunteți pierdută aici! Doamna Candler
intră și aduse din băcănie prăjituri pentru ceai. Le pregătea o femeie
din localitate și le vindea prin băcănie. Privind de aici, ferma
dumneavoastră este la est, iar a dumneavoastră de asemenea,
doamnă Warden. Nu chiar în linie dreaptă. De la drumul principal
se bifurcă un drum. Dar vă pot explica, și soțul dumneavoastră
desigur de asemenea.
250
 Gwyn tocmai voia să spună că ar fi mai bine să nu fie întrebat un
Warden de drumul spre un O’Keefe, dar Helen se folosi de prilej să
schimbe subiectul.
— Cum este Lucas al tău? Este într-adevăr gentlemanul drept
care a fost descris?
Pentru o clipă, Gwyneira pierdu firul și privi pe fereastră. James
tocmai terminase încărcarea lemnului și ieși cu căruța din curte.
Helen observă că ochii lui Gwyn străluciră când îl privi pe bărbatul
de pe capra trăsurii.
— El este? Bărbatul chipeș de pe căruță? întrebă Helen cu un
surâs.
Gwyn păru că abia poate să se desprindă, dar făcu un efort.
— Ce? Scuză-mă, mă uitam după încărcătura noastră. Bărbatul
de pe capră este domnul McKenzie, șeful oierilor. Lucas este...
Lucas nu ar... deci, însăși ideea de a conduce o căruță pe aceste
drumuri și de a încărca fără ajutor lemne...
Helen o privi rănită. Howard desigur că își va încărca singur
materialul pentru gard.
Când Gwyn observă expresia din privirea lui Helen, se corectă
imediat.
— Oh, Helen, asta nu înseamnă că așa ceva ar leza onoarea
cuiva... sunt sigură că Gerald ar pune mâna la treabă. Dar Lucas este
un fel de estet, înțelegi? Scrie, pictează și cântă la pian. Dar nu se
arată aproape niciodată la fermă.
Helen își încreți fruntea.
— Și când va moșteni ferma?
Gwyneira era uimită. Helen pe care o cunoscuse acum două luni
nu s-ar fi gândit niciodată la așa ceva.
— Cred că domnul Gerald speră să aibă un alt moștenitor...
suspină ea.
Doamna Candler o privi cercetător.
— Dar până acum nu se vede nimic, spuse ea râzând. E drept că
251
sunteți căsătoriți doar de câteva săptămâni. Trebuie să vă acorde
puțin timp. Frumoasă pereche au fost cei doi!
Apoi începu să povestească plină de entuziasm despre nunta
Gwyneirei. Helen o asculta tăcută, pe când Gwyn ar fi dorit să o
întrebe de propria ei nuntă. Existau atât de multe lucruri despre
care trebuia să vorbească urgent cu prietena ei. Dar pe cât posibil
între patru ochi. Doamna Candler era drăguță, dar și bârfitoare.
Bine că se arătă mai mult decât dispusă să le ajute pe cele două
tinere cu rețete și alte sfaturi pentru conducerea unei gospodării:
— Nu puteți face pâine fără drojdie, îi spuse doamna Candler lui
Helen. Uite, vă dau eu puțină. Și am și o soluție de curățat rochia.
Trebuie să înmuiați tivul, altfel este pierdut. Iar dumneavoastră,
doamnă Warden, aveți nevoie de forme pentru prăjituri muffin,
altfel nu veți putea ajunge la niciun rezultat cu prăjiturile englezești
originale pentru ceai...
Helen cumpără o Biblie în limba maori. Doamna Candler avea
câteva în depozit; misionarii comandaseră Bibliile cu ani în urmă,
dar populația maori nu se arăta interesată de ele.
— Cei mai mulți nu știu să citească, spuse doamna Candler. Iar
apoi își au proprii zei.
Pe când Howard încărcă cele cumpărate, Gwyn și Helen găsiră
câteva minute timp pentru o discuție între ele.
— După părerea mea, domnul O’Keefe al tău arată bine, remarcă
Gwyn. Observase din prăvălie cum vorbise bărbatul cu Helen.
Acest bărbat corespundea în mult mai mare măsură imaginii pe care
și-o făcuse despre un pionier energic, decât Lucas cel ales. Îți place
căsătoria?
Helen se înroși.
— Nu cred că trebuie să placă. Dar este... suportabilă. Oh, Gwyn,
acum iar ne vom despărți pentru luni întregi. Cine știe dacă vei veni
în aceeași zi la Haldon ca mine și...
— Nu poți veni singură încoace? întrebă Gwyn. Fără Howard?
252
Pentru mine nu este greu. Cu Igraine ajung în mai puțin de două
ore.
Helen suspină și povesti de catâr.
— Dacă aș putea să-l călăresc.
Gwyneira radia.
— Sigur că poți să-l călărești! Te învăț eu! Îți fac o vizită, Helen,
de îndată ce pot. O să găsesc eu drumul!
Helen dorea să-i spună că Howard nu voia să accepte în casa lui
niciun Warden, dar se abținu. Dacă Howard și Gwyn ar da într-
adevăr unul peste altul, trebuia să inventeze ceva. Dar de cele mai
multe ori era ocupat toată ziua cu oile și pleca adesea departe, în
munți, pentru a căuta animale rătăcite și a se ocupa de garduri. Cel
mai ades nu ajungea acasă înainte de lăsatul întunericului.
— Te aștept! spuse plină de speranțe Helen.
Prietenele se sărutară pe ambii obraji, apoi Helen ieși în fugă.
— Ei da, soțiile micilor fermieri nu au o viață prea ușoară, spuse
doamna Candler cu regret. Muncă grea și mulți copii. Doamna
O’Keefe are noroc că soțul ei este mai în vârstă. Nu îi va face opt sau
nouă copii. Nici ea nu mai este foarte tânără. Sper doar să fie totul
bine. La fermele acestea îndepărtate, moașa nu merge niciodată...
James McKenzie apăru ceva mai târziu pentru a o lua pe
Gwyneira. Voios, îi încărcă cumpărăturile în căruță și o ajută să urce
pe capră.
— Ați avut o zi frumoasă, domnișoară Gwyn? Domnul Candler
spunea că v-ați găsit cu o prietenă.
Spre bucuria lui Gwyn, McKenzie cunoștea drumul spre ferma
lui Helen. Dar fluieră printre dinți, când ea se interesă de drum.
— Vreți să mergeți la O’Keefe? În bârlogul leului? Să nu cumva
să povestiți acest lucru domnului Gerald. Mă împușcă dacă află că
v-am descris drumul!
— Aș fi putut să-l aflu și din altă parte, răspunse Gwyn calmă.
Dar ce este între cei doi? Pentru domnul Gerald, domnul Howard
253
este dracul în persoană, iar invers pare să fie la fel.
James râse.
— Nu cunosc amănunte. Bârfele spun că au fost cândva
parteneri. Dar apoi s-au despărțit. Unii spun că din cauza banilor,
alții că ar fi la mijloc o femeie. Pământurile lor sunt vecine, dar
Warden are părțile cele mai bune. Partea lui O’Keefe este mai ales
muntoasă. Iar el nu este nici de meserie oier, deși se spune că vine
din Australia. Totul este foarte confuz. Mai exact știu doar cei doi,
dar ar spune oare ceva? Oh, aici este bifurcația...
James opri căruța la un drum, care ducea la stânga, în munți.
— O luați pe aici. Puteți să vă orientați după stânca de acolo.
Urmați drumul, nu există altul. Dar câteodată este greu de găsit,
mai ales vara, când nu prea se văd urmele lăsate de căruțe. Trebuie
trecute și o seamă de pâraie, unul este aproape un râu. Iar dacă ați
ajuns să vă orientați, există cu siguranță și drumuri mai directe între
ferme. Dar la început luați mai bine pe acesta. Nu cumva să vă
rătăciți.
Gwyneira nu se rătăcea așa ușor. Apoi, Cleo și Igraine ar fi găsit
în orice caz drumul înapoi, la Kiward Station. De aceea era
binedispusă, când peste trei zile porni la drum pentru a o vizita pe
prietena ei. Lucas nu avea nimic împotrivă ca ea să meargă la
Haldon, dar în acest moment el avea oricum alte griji.
Gerald Warden hotărâse nu numai ca Gwyn să-și ia mai în serios
îndatoririle de gospodină, dar era de părere că Lucas ar trebui să se
implice mai mult în treburile fermei. De aceea, în fiecare zi îi dădea
fiului său noi sarcini, pe care acesta trebuia să le execute împreună
cu angajații fermei – și adesea erau activități, care îl făceau pe estet
să roșească – sau duceau la reacții și mai puternice. Spre exemplu,
castrarea tinerilor berbeci provocă o asemenea indispoziție, că
domnul Lucas nu mai era abordabil toată ziua, după cum povesti
râzând Hardy Kennon la focul de tabără al oierilor. Gwyneira auzi
din întâmplare cele povestite și abia putea să-și rețină râsul. E drept
254
că nu știa, dacă nu ar fi pățit la fel ca Lucas. Existau chiar și la
Silkham activități, de la care tânăra și curioasa lady era exclusă.
Astăzi, Lucas și McKenzie erau plecați să mâne berbecii pe
pășunile din munți. Acolo urmau să rămână animalele în timpul
lunilor de vară și apoi urmau să fie tăiate. Lui Lucas îi era de pe
acum groază că va trebui să supravegheze și această activitate.
Gwyneira ar fi plecat cu plăcere cu ei, dar un sentiment nedefinit
o făcu să se abțină. Lucas nu trebuia să vadă, cât de natural colabora
ea cu oierii – trebuia neapărat evitată o situație concurențială, ca
atunci, cu fratele ei. Apoi nu avea niciun chef să călărească toată
ziua în șaua de damă. Nu mai era obișnuită să stea lateral, iar după
mai multe ore avea să o doară cu siguranță spatele.
Igraine înainta vioaie, iar după o oră bună, Gwyneira ajunse la
bifurcația care ducea spre ferma lui Helen. De aici mai erau două
mile, care însă se dovediră grele. Drumul era într-o stare
deplorabilă. Gwyneirei îi era groază la gândul de a conduce un
atelaj pe un asemenea drum – mai ales cu o căruță atât de grea, ca
aceea a lui Howard. Nu este de mirare că Helen arăta epuizată.
Pentru Igraine drumul nu prezenta greutăți. Iapa puternică era
obișnuită cu drumul plin de pietriș, iar trecerile dese peste pâraie îi
făceau plăcere și o reconfortau. Pentru starea vremii din Noua
Zeelandă, era o zi fierbinte de vară, iar iapa transpirase. Cleo în
schimb încerca de fiecare dată să treacă apa pe cât posibil fără să se
ude. Gwyneira râse de fiecare dată când nu-i reușea acest lucru și în
urma unei sărituri nereușite cățelușa ateriză în apa rece, la care
aceasta se uită jignită la stăpâna ei.
În cele din urmă, apăru casa, deși la început Gwyneirei nu-i
venea să creadă că acea colibă de lemn era ferma lui O’Keefe. Dar
trebuia să fie așa; în ocolul din față păștea catârul. La vederea lui
Igraine, scoase un sunet ciudat, care începea ca un nechezat și se
transforma într-un zbierat. Gwyneira scutură din cap. Ciudate
animale. Nu înțelegea de ce le prefera cineva cailor.
255
 Legă iapa de gard și porni s-o caute pe Helen. În grajd se afla
doar vaca. Dar apoi auzi din casă țipătul disperat al unei femei.
Evident că era Helen; țipa atât de disperată, că lui Gwyn îi îngheță
sângele. Căută speriată o armă, pentru a o putea apăra pe prietena
ei, dar se hotărî să folosească cravașa și să se grăbească imediat în
ajutorul lui Helen.
Nu se vedea niciun agresor. Dar Helen dădu impresia de parcă
tocmai ar fi măturat camera – până când o priveliște oarecare a
făcut-o să înmărmurească.
— Helen! strigă Gwyn. Ce s-a întâmplat?
Helen nu făcu niciun gest s-o salute sau să se uite măcar spre ea.
Privea în continuare îngrozită spre un lucru aflat într-un colț.
— Acolo... acolo... acolo! Ce este, pentru numele lui Dumnezeu?
Ajutor, sare!
Helen, panicată, fugi înapoi și era să se lovească de un scaun.
Gwyneira o prinse și se retrase de asemenea din fața lăcustei grase,
lucitoare, care sări în altă direcție. Animalul era un exemplar superb
– cu siguranță măsura zece centimetri.
— Este o weta explică ea liniștită. Probabil una de sol, dar ar
putea fi și de copac; s-a rătăcit. În orice caz nu este o weta uriașă,
acelea nu pot să sară...
Helen se uită la ea de parcă ar fi evadat dintr-un ospiciu.
— Și este un mascul. Asta pentru cazul că vrei să-i dai un nume.
Gwyneira chicoti. Nu te mai uita așa, Helen. Sunt dezgustătoare,
dar nu îți fac nimic. Du animalul afară, și...
— Nu... nu poate fi omorâtă? întrebă Helen, tremurând.
Gwyn scutură din cap.
— Aproape imposibil. Nu pot fi omorâte. Se zice că nici dacă se
fierb... ceea ce, e drept, n-am încercat încă. Lucas poate ține ore în șir
prelegeri despre ele. Sunt, ca să spun așa, animalele lui preferate. Ai
un pahar sau ceva asemănător? Gwyneira privise o dată cum
prinsese Lucas o weta și acoperise cu dibăcie animalul cu un borcan
256
de marmeladă. Prinsă! se bucură ea. Dacă închidem capacul
borcanului, l-aș putea duce cadou lui Lucas.
— Nu glumi, Gwyn! Credeam că este un gentleman!
Helen se adună, încetul cu încetul, dar tot se mai uita țintă, cu
fascinație și repulsie, la insecta uriașă captivă.
— Asta nu exclude interesul său pentru insecte, remarcă Gwyn.
Bărbații au preferințe ciudate...
— Pot s-o spui tare. Helen se gândi la plăcerile nocturne ale lui
Howard. Le exersa aproape zilnic, dacă Helen nu era tocmai la
ciclu. Acesta se întrerupsese după un scurt timp – singurul lucru
pozitiv al vieții conjugale.
— Să fac un ceai? întrebă Helen. Lui Howard îi place mai mult
cafeaua, dar am cumpărat ceai pentru mine. Darjeeling din Londra.
Vocea ei avea o rezonanță plină de dor.
Gwyneira privi în jur în camera sărăcăcioasă. Două scaune
șubrede, masa cu tăblia curată, dar uzată, pe care se afla Biblia în
limba maori. Ceaunul de pe soba urâtă, în care fierbea o supă
groasă. Toate acestea nu aveau atmosfera ideală pentru un ceai. Se
gândi la căminul confortabil al doamnei Candler. Apoi scutură din
cap, hotărâtă..
— Putem face ceai mai târziu. Acum pui șaua pe catâr. În total îți
acord... ei, hai să spunem, trei ore de lecții de călărie. Apoi ne
întâlnim la Haldon.
Catârul se dovedi a fi prea puțin cooperant. Când Helen voia să-l
prindă, fugi și mușcă spre ea. Helen răsuflă ușurată când apărură
Reti, Rongo și încă doi copii. Fața încinsă a lui Helen, ocările ei și
lipsa de speranțe a acțiunii ei de prindere a catârului le dădu
copiilor maori ocazia să chicotească iar, dar Reti îi puse catârului
căpăstrul în câteva secunde. Apoi o ajută pe Helen să pună șaua, pe
când Rongo hrănea animalul cu cartofi dulci. Dar apoi nu o mai
putea ajuta nimeni. Helen trebuia să urce în șa.
Gwyneira se așeză pe gardul ocolului, pe când încerca să pună
257
animalul în mișcare. Copiii își dădeau coate și chicoteau iar, pe când
catârul nu făcu niciun gest de a pune un picior înaintea celuilalt.
Doar când Helen îl apăsă cu călcâiele în șale, scăpă un fel de geamăt
și se urni. Dar Gwyneira nu era mulțumită.
— Așa nu facem nicio treabă! Dacă îi bați șalele, nu va merge
înainte, ci se va înfuria doar!
Gwyneira era cocoțată pe gard, ca un băiat de-al păstorilor și își
sublinia cuvintele cu mișcări diriguitoare ale cravașei. Singura ei
concesie față de buna-cuviință era ridicarea picioarelor astfel ca
tivul rochiei să le acopere decent, ceea ce făcea ca poziția ei să fie
destul de labilă. Ori acest act de balans nu ar fi trebuit efectuat.
Copiii, puși pe glume, nu s-ar fi uitat a doua oară la picioarele ei,
chiar dacă nu ar fi fost concentrați la cele ce se întâmplau în padoc.
Doar mamele lor alergau totdeauna în picioarele goale, cu fuste de
lungime medie sau chiar pe jumătate goale.
Dar Helen nu avea acum timp să se gândească la așa ceva.
Trebuia să se concentreze, să-și conducă catârul recalcitrant în jurul
padocului. Spre mirarea ei, nu era chiar așa de greu să rămână în șa;
vechea șa a lui Howard îi dădea suficientă stabilitate. Dar din
păcate, animalul avea tendința de a se opri la fiecare smoc de iarbă.
— Dacă nu îl bat cu călcâiele, nu se mișcă deloc! se plânse ea și
împunse din nou catârul cu călcâiele în coaste. Poate... dacă îmi dai
bețigașul. Atunci aș putea să-l lovesc!
Gwyneira ridică ochii spre cer.
— Cine te-a angajat ca educatoare? Să bați, să împungi... doar nu
te porți cu copiii astfel! Le aruncă micilor maori glumeți, care
evident că savurau lupta învățătoarei lor cu catârul, o privire.
Trebuie să iubești catârul, Helen! Fă-l să-i facă plăcere să lucreze cu
tine. Ei hai, spune-i ceva drăguț!
Helen suspină, se gândi puțin și apoi, nu prea dispusă, se aplecă
înainte.
— Ce urechiușe frumoase și moi ai! gânguri ea și încercă să
258
mângâie urechile imense, ca două pungi, ale catârului. Animalul
răspunse la această apropiere cu o mușcătură furioasă în dreptul
picioarelor ei. Helen, speriată, era cât pe ce să cadă de pe catâr, iar
Gwyneira de pe gard de râs.
— Să-l iubesc! se stropși Helen. Mă urăște!
Unul din copiii maori mai mari făcu o remarcă, la care ceilalți
râseră, pe când Helen se înroși.
— Ce a spus! se interesă Gwyn.
Helen își mușcă buzele.
— Doar un citat din Biblie, murmură ea.
Gwyn dădu din cap cu admirație.
— Ei, dacă reușești să-i faci pe acești mucoși să citeze pe de rost
din Biblie, ar trebui să poți să faci să meargă și un catâr! Catârul este
singurul tău bilet de călătorie la Haldon. De fapt, cum îl cheamă?
Gwyneira scutură cravașa, dar era evident că nu avea de gând să
i-o pună la dispoziție prietenei ei pentru animarea catârului.
Helen recunoscu că va trebui să boteze catârul...
După ora de călărit, băură totuși ceai, iar Helen povesti de micii
ei elevi.
— Reti, cel mai mare băiat, e foarte vioi, dar destul de obraznic.
Iar Rongo Rongo este încântător. Sunt cu toții niște copii drăguți.
Tot poporul maori este prietenos.
— Știi deja destul de bine limba maori, nu-i așa? spuse Gwyn cu
admirație. Eu, din păcate, știu doar câteva cuvinte. Dar nici nu am
timp să învăț limba. Sunt prea multe de făcut.
Helen ridică din umeri, dar se bucură de lauda primită.
— Am învățat și înainte limbi, astfel mi-e mai ușor. Apoi nu am
pe nimeni care să vorbească cu mine. Dacă nu vreau să fiu cu totul
singură, trebuie să învăț.
— Dar nu vorbești cu Howard? întrebă Gwyn.
Helen încuviință din cap.
— Ba da... dar... dar noi... noi nu avem prea multe în comun.
259
 Gwyn se simți cuprinsă de remușcări. Cât de mult iar plăcea
prietenei ei lungile discuții cu Lucas despre artă și cultură –
nemaivorbind de cântatul la pian și de pictură. Ar trebui să fie
recunoscătoare că are un soț cultivat. Dar de cele mai multe ori nu
simțea decât plictiseală.
— Și femeile din sat sunt foarte binevoitoare, continuă Helen. Mă
întreb, dacă una din ele este moașă.
— Moașă? strigă Gwyn. Helen! Să nu spui că tu... nu cred! Ești
gravidă, Helen?
Helen ridică o privire chinuită.
— Nu știu exact. Dar doamna Candler m-a privit ieri așa ciudat și
a făcut câteva remarci. Apoi mă simt câteodată așa de ciudat.
Se înroși.
Gwyn voia să știe exact. Howard deci... vreau să zic, își pune
acea...
— Cred că da, șopti Helen. O face în fiecare noapte. Nu știu dacă
voi ajunge vreodată să mă obișnuiesc.
Gwyn își mușcă buzele.
— De ce nu? Vreau să spun... doare?
Helen o privi de parcă și-ar fi pierdut mințile.
— Desigur, Gwyn. Nu ți-a spus mama ta? Dar noi femeile trebuie
să suportăm. Cum de întrebi? Pe tine nu te doare?
Gwyneira dădu din colț în colț, până când Helen, rușinată,
abandonă subiectul. Dar reacția ei îi confirmă presupunerile. Ceva
nu era în regulă între ea și Lucas. Își punea pentru prima oară
întrebarea dacă era ceva în neregulă cu ea.
Helen îi dădu catârului numele de Nepumuk și îl răsfață cu sfeclă
și cartofi dulci. Deja după câteva zile, de cum ieșea din casă, era
întâmpinată cu răgete de bun venit ce-i spărgeau urechile, iar în
padoc, catârul abia aștepta să îi pună căpăstrul – fiindcă înainte și
după primea bunătăți. La a treia lecție de călărit, Gwyneira era
foarte mulțumită și la un moment dat Helen prinse curaj, îl înșeuă
260
pe Nepumuk și plecă în direcția Haldon. Când ajunse pe străzile
satului, avea impresia că a trecut cel puțin oceanul. Catârul merse
drept la potcovărie, fiindcă acolo primea de obicei ovăz și fân.
Fierarul se arătă prietenos și îi promise lui Helen, să îi țină catârul,
în timp ce ea o vizita pe doamna Candler. Doamna Candler și
Dorothy nu mai terminau cu laudele, iar Helen se bucura de noua ei
libertate.
Seara îl răsfață pe Nepumuk cu o porție de ovăz și porumb în
plus. El bolborosi prietenos și dintr-odată lui Helen nu i se mai păru
atât de greu să-l considere drăguț.

261
 8

Vara se apropia de sfârșit, iar la Kiward Station se putea

consemna un sezon plin de succes în creșterea animalelor. Toate oile
de prăsilă erau gestante; noul armăsar montase trei iepe și micul
Damon toate cățelele apte de montă din curte și o serie de cățele de
la alte ferme. Chiar și burtica lui Cleo se rotunjea. Gwyneira se
bucura că va avea căței. În ceea ce privește propriile încercări de a
rămâne gravidă, nu existau până acum niciun fel de schimbări –
doar atât că Lucas nu mai încerca decât o dată pe săptămână să se
culce cu ea. Și de fiecare dată rezultatul era același: Lucas era amabil
și atent și se scuza dacă avea impresia că s-a apropiat prea mult de
ea, dar nu durea nimic, nu sângera nimic – în timp ce aluziile
domnului Gerald ajunseseră să o enerveze. Socrul ei susținea că
după câteva luni de căsnicie ar trebui să te aștepți din partea unei
femei tinere și sănătoase să fie gravidă. Această afirmație îi întări lui
Gwyn convingerea că ceva nu este în ordine cu ea. În cele din urmă
i se confesă lui Helen.
— Mie îmi este indiferent, dar domnul Gerald este îngrozitor.
Vorbește deja cu personalul de acest lucru, chiar și în fața păstorilor.
Să mă vântur mai puțin pe la grajduri, spune, și să mă ocup mai
mult de soțul meu. Atunci ar veni cu timpul un bebeluș. Dar nu
rămân gravidă dacă îl privesc pe Lucas în timp ce pictează!
— Dar el... te vizitează cu regularitate? întrebă Helen precaută.
Ea însăși era sigură acum, că era ceva schimbat la ea, deși nu
confirmase încă nimeni că este gravidă.
Gwyneira dădu din cap și se trase de lobul urechii.
— Da, Lucas își dă silința. Înseamnă că eu sunt de vină. Dacă aș
ști pe cine să întreb.
Lui Helen îi veni o idee. Trebuia să meargă în curând în satul
băștinașilor, iar acolo... Nu știa de ce, dar îi era mai puțin rușine să
262
spună femeilor maori de sarcina ei decât să vorbească cu doamna
Candler sau cu o altă femeie din localitate. De ce să nu întrebe cu
această ocazie și de problema Gwyneirei?
— Știi ce, o întreb pe vrăjitoarea maori, sau ce o fi, spuse ea
hotărâtă. Bunica micuței Rongo. Este foarte prietenoasă. Când am
fost ultima oară la ea, mi-a dăruit o bucată de jad drept semn de
mulțumire că educ copiii. Maori o consideră tohunga, adică femeie
înțeleaptă. Poate știe ceva de problemele femeiești. Nu poate să facă
mai rău, decât să mă dea afară de acolo.
Gwyneira era sceptică.
— Eu de fapt nu cred în vrăji, spuse ea, dar merită o încercare.
Matahorua, tohunga populației maori, o întâmpină pe Helen în
fața wharenui, a casei de întâlniri, ornamentată cu sculpturi bogate.
Era o construcție aerisită, a cărei arhitectura amintea de o ființă,
după cum știau Helen și Rongo. Coama acoperișului constituia șira
spinării, scândurile acoperișului coastele. În fața casei exista un loc
acoperit, kauta, unde se făcea grătar, unde se gătea pentru toți,
fiindcă maori trăiau într-o comunitate strânsă. Dormeau împreună
în case mari de dormit, care nu erau împărțite în încăperi separate și
practic nu cunoșteau mobila.
Matahorua îi oferi lui Helen un loc de stat pe una din pietrele
care ieșeau din covorul de iarbă de lângă casă.
— Cum pot ajuta? întrebă ea fără a se opri la introduceri.
Helen căută în vocabularul ei maori, care se baza în primul rând
pe Biblie și pe dogmele papale.
— Ce făcut, dacă nu concepție? întrebă ea și spera că nu a folosit
și cuvântul imaculată.
Bătrâna râse și o podidi cu un torent de cuvinte de neînțeles.
Helen făcu un gest de neînțelegere.
— Cum nu bebe? încercă Matahorua la rândul ei în engleză. Tu
vei avea bebe! Iarna, când foarte rece. Eu venit și ajutat, dacă vrei.
Bebe frumos, bebe sănătos!
263
 Lui Helen nu-i venea să creadă. Deci era adevărat – va avea un
copil!
— Eu vin și ajutat, dacă vrut, îi propuse Matahoura din nou
prietenoasă.
— Eu... mulțumesc, tu ești... bine-venită, formulă Helen cu greu.
Vrăjitoarea zâmbi.
Dar Helen trebuia să revină cumva la întrebarea adresată. Încercă
din nou în limba maori.
— Eu concepție, explică ea și arătă spre burta ei, fără a se înroși
de această dată. Dar prietenă nu concepție. Ce poate face?
Bătrâna ridică din umeri și dădu iar explicații ample în limba ei
maternă. În cele din urmă o chemă pe Rongo Rongo, care se juca în
apropiere cu alți copii.
Fetița se apropie dezinvoltă și era evident gata să ajute
traducând. Helen se înroși de rușine să confrunte un copil cu
asemenea probleme, dar pe Matahorua nu păru că o deranjează.
— Asta nu putut așa spus, explică Rongo, după ce tohunga
repetase cele spuse. Pot motive multe fi. La bărbat, la femeie, la
amândoi... Trebuie văzut femeia sau, mai bine, bărbat și femeie. Așa
doar ghicit. Și ghicit nu are valoare.
În orice caz, Matahorua îi dărui lui Helen încă o bucată de jad
pentru prietena ei.
— Prietenii domnișoarei Helen totdeauna bine-venit! remarcă
Rongo.
Helen scoase drept cadou câțiva cartofi de sămânță din sacul ei.
Howard o va ocărî fiindcă făcea cadou prețiosul material de
sămânță, dar bătrâna maori se bucură vizibil. Cu câteva cuvinte o
îndrumă pe Rongo să aducă niște ierburi, pe care i le înmână lui
Helen.
— Aici, pentru rău de dimineață. Pus în apă, băut înainte de
sculat.
Seara, Helen îi spuse soțului ei că va deveni tată. Howard
264
mormăi mulțumit în barbă. Era clar că se bucura, dar Helen și-ar fi
dorit ceva mai multe cuvinte de laudă. Ceva bun era în această
situație: din acea clipă, Howard o lăsă pe soția lui în pace. Nu se
atingea de ea, ci dormea lângă ea ca un frate, ceea ce pentru Helen
constituia o uriașă ușurare. Se emoționase până la lacrimi când a
doua zi de dimineață Howard veni la patul ei cu o ceașcă de ceai.
— Ia. Asta trebuie să bei, a spus vrăjitoarea. Ori femeile maori se
pricep la așa ceva. Fată copii ca mâțele.
Gwyn se bucură împreună cu prietena ei, dar la început refuză să
meargă la Matahorua.
— Nu ajută la nimic, dacă nu e și Lucas de față. Poate face o vrajă
de pereche sau așa ceva. Iau mai întâi piatra de jad. Poate pot să mi-
o atârn într-o punguță de gât. Și ție ți-a adus noroc.
Gwyneira arătă spre pântecul lui Helen și părea atât de plină de
speranță, încât Helen preferă să nu-i explice că nici maorii nu
credeau în vrăji și amulete. Piatra de jad era mai degrabă un cadou,
un semn al recunoștinței și prieteniei.
Vraja nu avu efect, cu atât mai mult cu cât Gwyn nu îndrăzni să
pună jadul prea vizibil – aproape de – sau chiar în pat. Nu voia ca
Lucas să-și bată joc de superstițiile ei sau să se supere. În ultimul
timp încercă din ce în ce mai înverșunat să-și ducă eforturile sexuale
la un final încununat de succes. Aproape fără nicio tandrețe încerca
imediat să pătrundă în Gwyn. Câteodată durea într-adevăr, dar
Gwyn tot nu credea că face ceea ce trebuia să facă.
Începură lunile de primăvară, iar noii imigranți trebuiau să se
obișnuiască cu faptul că în martie pe emisfera sudică a pământului
începe iarna. Lucas plecă cu James McKenzie și oamenii săi în
munți, pentru a aduna oile. O făcea fără nicio plăcere, dar Gerald
insistase, iar lui Gwyn i se oferi neașteptatul prilej să participe la
mânarea turmei de pe pășuni. Cu Witi și Kiri alcătuia echipajul
căruței de aprovizionare.
— Avem tocană irlandeză! le spuse ea bărbaților, când se
265
întorseseră în prima seară în tabără.
Maori știau între timp rețeta pe de rost, iar Gwyneira ar fi putut
să gătească ea însăși această mâncare. Ce-i drept, ziua de azi nu o
petrecuse curățând cartofi și gătind varză, ci fusese cu Igraine și
Cleo să caute câteva oi rătăcite în văile dintre pintenii munților.
James McKenzie o rugase în mare secret să facă acest lucru.
— Știu că domnul Warden nu vede cu ochi buni, domnișoara
Gwyn, și aș face eu însumi această treabă sau aș pune pe unul
dintre băieți să o facă. Dar avem nevoie de fiecare om la turmă,
suntem prea puțini, nu este nicio speranță să se schimbe. În anii
trecuți am avut totdeauna măcar un ajutor din tabăra maori. Dar
fiindcă de data aceasta vine și domnul Lucas...
Gwyn știa ce vrea să spună și înțelegea și nuanțele.
Gerald economisea astfel banii pentru hăitașii angajați din afară
și era foarte fericit. Asta înțelesese ea din discuțiile de la masa
familială. Dar Lucas nu putea suplini hăitașii maori de profesie. Nu
se pricepea la munca de la fermă și nu era destul de dur pentru a
încasa. Deja după amenajarea taberei, gemuse în fața Gwyneirei că
îl dor toate oasele; ori mânarea oilor încă nici nu începuse. Bărbații
nu se plângeau pe față de incapacitatea tânărului lor șef, dar Gwyn
auzi observații de genul: „Am fi fost mult mai rapizi, dacă nu ar fi
scăpat de trei ori oile”, și își făcu părerea despre întreaga situație.
Când Lucas era absorbit de priveliștea unei formații de nori sau a
unei insecte, sigur nu ar întoarce capul doar fiindcă treceau în galop
niște oi.
Așa că pe Lucas nu-l puneau la treabă decât împreună cu încă un
păstor; lipsea deci cel puțin un om. Gwyneirei îi făcea plăcere să
ajute la această muncă. Când bărbații reveniră în tabără, Cleo aduse
cincisprezece oi la turmă, pe care Gwyn le găsise în munți. Tânăra
femeie era puțin îngrijorată de ce va spune Lucas, dar el nici nu
observă. Mânca tăcut tocana și se retrase în curând în cortul său.
— Eu am să ajut să facem ordine, susținu Gwyn cu atâta
266
importanță, de parcă ar fi fost vorba de a spăla tacâmurile de la o
masă cu cinci feluri de mâncare.
De fapt lăsă vesela în seama ajutoarelor maori și li se alătură
bărbaților, care povesteau acum pățaniile lor. Desigur că o sticlă
făcea ocolul și atmosfera încingându-se, povestirile deveneau mai
dramatice, mai primejdioase.
— Pe Dumnezeul meu, dacă nu aș fi fost de față, berbecul l-ar fi
luat de-a dreptul în coarne! chicoti tânărul Dave. În orice caz alerga
drept spre el, iar eu strigam: „Domnule Lucas!”, dar el tot nu vedea
jivina. Așa că am fluierat câinelui, iar acesta a alergat punându-se
între el și animal și a mânat berbecul de acolo... Dar credeți că
individul mi-a mulțumit? Vezi să nu, m-a ocărât! Tocmai observase
un kea, mi-a spus, iar câinele alungase pasărea. Ori berbecul era să-l
lovească, vă spun eu! Atunci ar fi avut în nădragi, și mai puțin ca
acum!
Bărbații râseră în hohote. Doar James McKenzie privi indispus.
Gwyn își dădu seama că ar fi cazul să se retragă, dacă nu voia să
audă și alte lucruri compromițătoare despre soțul ei. Când se ridică,
James o urmă.
— Îmi pare rău, domnișoară Gwyn, spuse el când ieșiră din
lumina focului de tabără la umbră.
Noaptea nu era întunecată: era lună plină și stelele străluceau.
Mâine va fi o zi limpede – un cadou pentru păstori, care adesea
trebuiau să-și facă treaba pe ceață și ploaie.
Gwyneira dădu din umeri.
— Nu trebuie să vă pară rău. Doar nu dumneavoastră erați cel
care era să fie luat în coarne?
James își stăpâni râsul.
— Aș fi dorit ca oamenii să fi fost mai discreți...
Gwyneira zâmbi.
— Atunci ar trebui să le explicați, ce înseamnă discreția. Nu, nu,
domnule McKenzie. Pot să-mi imaginez foarte bine cele întâmplate
267
și înțeleg și faptul că bărbații sunt furioși. Domnul Lucas este... ei
bine, nu este făcut pentru astfel de treburi. Cântă bine la pian și
pictează frumos, dar să călărească și să mâne oile...
— De fapt îl iubiți?
De cum îi scăpară aceste cuvinte, James și-ar fi dat palme. Nu ar
fi vrut să întrebe. Niciodată – nu era treaba lui. Dar băuse și el,
avusese și el o zi lungă, iar pe Lucas îl ocărâse și el, nu numai o
dată!
Gwyneira știa ce îi datora stării și numelui ei:
— Îl stimez și îl respect pe soțul meu, răspunse ea cuminte. M-am
căsătorit cu el de bună voie și mă tratează bine. Ar fi trebuit să mai
spună, că acest lucru nu este treaba lui McKenzie, dar nu era în
stare. Ceva îi spunea, că el avea dreptul să o întrebe. Este acesta un
răspuns la întrebarea dumneavoastră, domnule McKenzie? întrebă
ea în schimb cu voce înceată.
James McKenzie înclină din cap.
— Îmi pare rău, domnișoară Gwyn. Noapte bună!
Nu știa de ce îi întinse mâna. Nu era ceva obișnuit și nici nu se
cuvenea să-și ia rămas-bun cu atâtea formalități, după ce stătuseră
câteva ore în jurul focului de tabără. Doar mâine, la micul dejun, se
vor revedea. Dar Gwyn îi luă cu naturalețe mâna. Mâna ei mică,
îngustă, dar puternică de la călărit și de la munca cu animalele
poposi ușor în mâna lui. James abia putu să-și înfrâneze dorința de
a o duce la buze.
Gwyneira ținea privirea plecată. Era un sentiment plăcut când
mâna lui i-o cuprinse pe a ei, un sentiment plăcut de siguranță.
Pretutindeni în corpul ei se degajă o căldură – mai ales acolo, unde
nu era deloc cuviincios. Ridică privirea încet și văzu reflexul
bucuriei ei în ochii întunecați, cercetători, ai lui McKenzie. Dintr-
odată zâmbiră amândoi.
— Noapte bună, James, spuse Gwyn cu blândețe.
Reușiră în trei zile să adune oile; atât de repede ca nicicând
268
înainte. Kiward Station pierduse în timpul verii puține oi; cele mai
multe erau într-o stare excepțională, iar berbecii se vândură la
prețuri bune. La câteva zile după întoarcerea la fermă, Cleo fătă.
Gwyn privi încântată cei patru puișori micuți, culcați în coșul lor.
Gerald în schimb era prost dispus.
— Se pare că oricine este în stare – în afară de voi doi! mormăi el
și privi supărat spre fiul lui.
Lucas ieși fără să spună un cuvânt. De săptămâni de zile era
această tensiune între tată și fiu. Gerald nu-i putea ierta lui Lucas
incapacitatea sa la muncile de la fermă, iar Lucas era furios pe
Gerald fiindcă acesta îl obliga să meargă cu bărbații de la fermă la
lucru. Gwyneira avea adesea impresia că stă între fronturi. Și avea
din ce în ce mai mult sentimentul că Gerald este supărat pe ea.
Iarna erau mai puține lucrări de făcut pe pășuni, ca să poată ajuta
Gwyneira, iar Cleo nu putea lucra timp de câteva săptămâni. Cu
atât mai des își îndrepta Gwyn iapa către ferma familiei O’Keefe. În
timpul mânării animalelor, găsise un drum mult mai scurt, peste
câmpuri, și o vizita pe Helen de mai multe ori pe săptămână. Helen
era fericită de aceste vizite. Odată cu înaintarea sarcinii, munca la
fermă devenea din ce în ce mai grea și era și mai dificil să meargă
călare pe catâr. Abia mai ajungea la Haldon, pentru a bea un ceai cu
doamna Candler. Cel mai mult îi plăcea să-și petreacă timpul cu
studiul Bibliei în limba maori și cu confecționarea îmbrăcămintei
pentru copil.
Desigur că ținea în continuare lecții pentru copiii maori, care o
ajutau mult la treabă. Dar în cea mai mare parte a zilei era singură.
Asta și fiindcă lui Howard îi plăcea să meargă spre seară la Haldon,
să bea o bere și revenea adesea târziu. Din această cauză, Gwyneira
era îngrijorată.
— Cum vrei să o înștiințezi pe Matahorua, când începe travaliul?
se interesă ea. Nu o să poți în niciun chip să mergi atunci acolo!
— Doamna Candler vrea să mi-o trimită pe Dorothy. Dar nu îmi
269
place... casa este atât de mică, ar trebui să doarmă în grajd. Apoi,
după cum știu, copiii se nasc întotdeauna noaptea. Asta înseamnă
că Howard este acasă.
— Este sigur? întrebă Gwyneira mirată. Sora mea a născut copilul
la prânz.
— Dar durerile trebuie să fi pornit noaptea, declară Helen cu
convingere.
Între timp aflase măcar lucrurile de bază despre sarcină și
naștere. După ce Rongo Rongo îi povestise într-o engleză stricată
cele mai aventuroase povești, Helen își adunase tot curajul și o
rugase pe doamna Candler să o lămurească. Ceea ce aceasta făcuse
cu cea mai mare obiectivitate. Doar născuse trei băieți, și nu în
condițiile cele mai civilizate. Helen știa acum care erau semnele
prevestitoare ale nașterii și ce trebuia pregătit.
— Dacă tu crezi. Gwyneira tot nu era convinsă. Dar ar trebui să
mai reflectezi la propunerea cu Dorothy. O să supraviețuiască ea
câtorva nopți petrecute în grajd. Dar dacă ar trebui să naști copilul
de una singură, ai putea muri.
Cu cât se apropia sorocul, cu atât mai mult era Helen dispusă să
accepte propunerea doamnei Candler. Asta și fiindcă Howard era
din ce în ce mai rar acasă. Starea ei părea să-i creeze un sentiment de
penibilitate; era evident că nu mai voia să împartă patul cu ea.
Târziu în noapte, când revenea de la Haldon, mirosea a bere și
whisky și adesea făcea așa un zgomot la urcarea în pat, încât Helen
se îndoia că la nevoie ar fi găsit drumul spre satul maori. Așa că la
începutul lui august, Dorothy veni la ea. E drept că doamna Candler
refuzase să-i permită lui Dorothy să doarmă în grajd.
— Cu toată dragostea, domnișoară Helen, dar așa ceva nu se
poate. Doar văd în ce stare pleacă domnul Howard noaptea spre
casă. Iar dumneavoastră sunteți... vreau să spun că el... Cred că duce
lipsa împărțirii patului cu o femeie, dacă mă înțelegeți. Dacă ajunge
în grajd și găsește acolo o fată.
270
 — Howard este un om de onoare! îl apără Helen pe soțul ei.
— Omul de onoare este și el bărbat, răspunse doamna Candler
sec, iar un bărbat beat este primejdios. Dorothy va dormi în casă.
Voi vorbi cu domnul Howard.
Helen își făcu griji din cauza acestor discuții, dar se dovedi că nu
era cazul. După ce o adusese pe Dorothy, Howard, cu cea mai mare
naturalețe, își duse așternutul în grajd și se instală acolo.
— Nu înseamnă nimic pentru mine, spuse el gentil. Am dormit
eu și în condiții mai proaste. Iar buna reputație a fetei trebuie
păstrată, doamna Candler are dreptate. Să nu ajungă să se
clevetească despre ea.
Helen admiră simțul diplomatic al doamnei Candler. E clar,
argumentase că Dorothy ar avea nevoie de o doamnă de companie
și că nici după naștere nu va putea să se ocupe de ea și de copil,
dacă Howard era în casă.
Astfel, în ultimele zile dinaintea nașterii, Helen își împărți
așternutul cu Dorothy și de dimineața și până seara trebuia să o
liniștească pe fată. Lui Dorothy îi era groaznic de frică de naștere –
atât de mult, că Helen ajunsese să bănuiască că mama ei nu murise
de vreo boală misterioasă, ci la nașterea unui nefericit frățior.
Gwyneira în schimb era oarecum optimistă și în acea zi cețoasă
de la finele lui august, în care Helen se simțea deosebit de rău și de
deprimată. Howard plecase încă de dimineață la Haldon; voia să
construiască un nou șopron și în sfârșit sosiseră scândurile. Cu
siguranță că nu va încărca pur și simplu materialul de construcție și
va pleca spre casă, ci va intra în pub pentru o bere și un joc de cărți.
Dorothy mulse vaca, pe când Gwyneira îi ținu companie lui Helen.
După călăritul prin ceață, îmbrăcămintea îi era umedă și îi era frig.
Cu atât mai mult îi făcea bine căldura din căminul lui Helen și
ceaiul.
— Matahorua va rezolva, spuse ea, când Helen îi povesti de
temerile lui Dorothy. Ah, aș dori să fiu în locul tău! Știu că în acest
271
moment te simți mizerabil, dar ar trebui să vezi, cum o duc eu. Între
timp, domnul Gerald face zilnic aluzii și nu este singurul. Și
doamnele din Haldon mă privesc atât de... de cercetător, de parcă aș
fi o iapă la o paradă a crescătorilor. Iar Lucas pare să fie supărat pe
mine. Dacă aș ști ce fac greșit! Gwyneira se juca cu ceașca de ceai.
Era să izbucnească în lacrimi.
Helen își încreți fruntea.
— Gwyn, în această situație o femeie nu poate face nimic greșit!
Doar nu îl respingi, nu-i așa? Îl lași să facă!
Gwyn își dădu ochii peste cap.
— Ce crezi! Știu că trebuie să stau liniștită, culcată pe spate. Și
sunt prietenoasă, îl îmbrățișez și tot... ce să mai fac?
— Este mai mult decât ceea ce am făcut eu, remarcă Helen. Poate
îți trebuie mai mult timp. Ești cu mult mai tânără ca mine.
— Ar trebui să meargă cu atât mai simplu, suspină Gwyn, cel
puțin așa zicea mama mea. Poate că totuși Lucas este de vină? Ce
înseamnă de fapt „tip fără vlagă”?
— Gwyn, cum poți să!? Helen era îngrozită să audă așa ceva din
gura prietenei ei. Nu se spune așa ceva!
— Bărbații o spun când vorbesc de Lucas. Desigur doar dacă el
nu-i ascultă. Dacă aș ști ce înseamnă.
Helen se ridică și voia să apuce ceainicul de pe plită. Dar apoi
scoase un strigăt și se apucă de pântece.
— Oh nu!
La picioarele lui Helen se întinse o băltoacă.
— Doamna Candler spune că așa începe, articulă ea. Dar este
doar unsprezece dimineața. Este atât de penibil... poți să ștergi asta,
Gwyn?
Merse amețită spre un scaun.
— Este lichidul amniotic spuse Gwyn. Nu mai fă atâtea figuri,
Helen, nu este penibil. Te duc în pat și o trimit pe Dorothy la
Matahorua.
272
 Helen se strânse.
— Doare, Gwyn, doare!
— Asta trece imediat susținu Gwyn; o luă pe Helen energic de
braț și o duse în dormitor.
Acolo o dezbrăcă, o îmbrăcă cu cămașa de noapte, o mai liniști o
dată și alergă la grajd, pentru a o trimite pe Dorothy în satul maori.
Fata izbucni în lacrimi și ieși în fugă din grajd. Era de sperat că
merge în direcția bună! Gwyneira se gândi dacă nu ar fi fost mai
bine să meargă ea călare, dar surorii ei i-au trebuit ore în șir pentru
a naște copilul. Deci nu va merge nici la Helen atât de repede. Iar ea
o putea încuraja mai bine, cu siguranță, decât Dorothy, care se tot
văita.
Gwyn șterse dușumeaua în bucătărie și făcu ceai proaspăt, pe
care-l duse la patul lui Helen. Aceasta avea regulat dureri. Țipa la
câteva minute și se crispa. Gwyneira îi luă mâna și vorbi blând cu
ea. Între timp, trecuse o oră. Unde era Dorothy cu Matahorua?
Helen nu păru să observe cum trecea timpul, dar Gwyn deveni
din ce în ce mai nervoasă. Dacă Dorothy se rătăcise? Abia după mai
mult de două ore auzi pe cineva la ușă. Foarte nervoasă, Gwyneira
tresări brusc. Dar era doar Dorothy. Tot mai plângea. Și nu o
însoțea, după cum sperase, Matahorua, ci Rongo Rongo.
— Nu poate veni! plânse cu sughițuri Dorothy. Nu încă. Ea...
— Mai vine un bebe, explică Rongo liniștită. Și este greu. Este
devreme. Mama bolnavă. Trebuie rămas. Ea spus, domnișoara
Helen tare, bebe sănătos. Ajut eu.
— Tu? întrebă Gwyn.
Rongo avea doar maximum unsprezece ani.
— Da. Eu deja văzut și ajutat kuia. În familia mea mulți copii!
spuse Rongo mândră.
Gwyneirei nu i se părea că este ajutorul optim la naștere, dar
evident că avea mai multă experiență decât toate celelalte fete și
femei, care stăteau la dispoziție.
273
 — Ei bine, ca facem acum, Rongo? se interesă ea.
— Nimic răspunse fata. Așteptăm. Durează ore. Matahorua spus,
vine când terminat.
— Este un adevărat ajutor, suspină Gwyneira. Dar bine, să
așteptăm.
Nici nu i-ar fi venit altceva în gând.
Rongo avea dreptate. Dura ore în șir. Câteodată era mai rău și
Helen țipa la fiecare val de durere; apoi era liniștită, părea chiar să
doarmă minute în șir. Dar spre seară, durerile deveniră mai intense
și veniră la intervale mai scurte.
— Asta normal, remarcă Rongo. Pot face gogoși cu sirop?
Dorothy era îngrozită de faptul ca micuța se putea gândi măcar la
mâncare, dar Gwyn găsi că ideea nu este rea. Îi era și ei foame și
poate o putea convinge și pe Helen să mănânce o îmbucătură.
— Mergi și ajut-o, Dorothy! ordonă ea.
Helen o privi disperată.
— Ce se va întâmpla cu copilul, dacă mor? șopti ea.
Gwyneira îi șterse sudoarea de pe frunte.
— Nu vei muri. Iar copilul va trebui să fie întâi aici, înainte de a
ne face griji pentru el. Unde este Howard al tău? Nu ar fi trebuit să
fie deja acasă? Ar putea merge la Kiward Station, să spună că
întârzii. Cei de acolo își vor face desigur griji!
În pofida durerilor, Helen era să izbucnească în râs.
— Howard? Înainte de a merge el la Kiward Station, ar trebui să
cadă Crăciunul și Paștele în aceeași zi. Poate eventual Reti... sau alt
copil...
— Nu îi las să se urce pe Igraine. Iar măgarul cunoaște drumul la
fel de puțin, ca și copiii.
— Este un catâr... o corectă Helen și gemu. Să nu-i spui măgar, că
se supără.
— Știam eu că îl vei iubi. Ia ascultă, Helen, ridic cămașa ta de
noapte și mă uit dedesubt. Poate că micuțul se uită deja afară.
274
 Helen negă din cap.
— Aș fi simțit așa ceva. Dar... dar acum...
Helen se încordă sub un nou val de durere. Își aminti că doamna
Candler spusese ceva despre presat, deci încercă și scânci de durere.
— Poate că acum...
Următorul val de durere veni, înainte de a apuca să-și termine
vorba. Helen își ridică genunchii.
— Merge mai bine dacă vă lăsați în genunchi, domnișoara Helen,
remarcă Rongo cu gura plină. Tocmai intra cu o farfurie plină de
gogoși. Ajută și mișcarea. Fiindcă bebe trebuie să vină în jos,
înțelegeți?
Gwyneira o ajută pe Helen, care gemea și protesta, să se ridice.
Dar ea nu reuși să facă decât câțiva pași, înainte de a se prăbuși sub
valul următor de durere. Gwyn îi ridică puțin cămașa de noapte și
văzu ceva întunecat între picioarele ei.
— Vine, Helen, vine! Ce să fac acum, Rongo? Dacă acum scapă,
cade pe dușumea!
— Nu cade așa repede afară, observă Rongo și își mai îndesă o
gogoașă în gură. Hm, bun. Poate domnișoara Helen să mănânce,
când bebe a sosit.
— Vreau din nou în pat! se văită Helen.
Gwyneira o ajută, deși nu i se părea că este un lucru prea înțelept.
Procesul era vizibil mai rapid când Helen stătuse în picioare sau în
genunchi.
Dar apoi nu mai avea timp să se gândească. Helen mai strigă o
dată puternic, și micul vârf al capului, pe care-l văzuse Helen, se
transformă într-un căpșor de bebeluș, care se împinse spre afară.
Gwyneira își aminti de acele multe fătări ale oilor, pe care le
observase într-ascuns și la care păstorul ajuta. Asta nu putea strica
nici aici. Prinse cu curaj capul și trase, pe când Helen gâfâi și țipă
sub următorul val de durere. Împinse capul afară, iar Gwyneira
trase, văzu umerii – apoi copilul era afară și Gwyn privi o fețișoară
275
boțită.
— Acum tăiat, spuse Rongo degajată. Tăiat cordon. Copil frumos,
domnișoara Helen, băiat!
— Un băiețel? gemu Helen și încercă să se ridice. Adevărat?
— Așa arată... fu de părere și Gwyn.
Rongo apucă un cuțit, pe care îl pregătise în prealabil și tăie
cordonul ombilical.
— Acum trebuie să răsufle!
Bebelușul nu numai că respira, dar începu chiar să țipe.
Gwyneira radia. Arată de parcă ar fi sănătos!
— Sigur sănătos... eu spus, sănătos.
— Vocea venea de la ușă. Matahorua, tohunga tribului maori,
intră. Pentru a se apăra de frig și umezeală, își înfășurase corpul
într-o pătură, pe care o fixase cu un cordon. Multele ei tatuaje erau
mai vizibile ca altă dată, fiindcă bătrâna era palidă din cauza
frigului, poate și din cauza oboselii. Mie pare rău, dar alt bebeluș...
— Este și celălalt bebeluș sănătos? întrebă Helen sleită.
— Nu. Murit. Dar mama trăiește. Tu fiu frumos!
Matahorua preluă conducerea în camera lăuzei. Îl șterse pe micuț
și o puse pe Dorothy să încălzească apa pentru o baie. Dar mai întâi
puse bebelușul în brațele lui Helen.
— Micuțul meu fiu... șopti Helen. Cât este de micuț... Îl voi numi
Ruben, după tatăl meu.
— Nu are și Howard un cuvânt de spus? întrebă Gwyneira. În
cercurile ei era obiceiul ca tatăl să dea numele, măcar la băieți.
— Unde este Howard? întrebă Helen cu dispreț. Știa că în zilele
acestea urma să vină copilul. Dar în loc să stea cu mine, stă la
cârciumă și bea banii pe care i-a câștigat cu berbecii săi. Nu are
dreptul să-i dea fiului meu un nume!
Matahorua încuviință din cap.
— Corect. Este fiul tău.
Gwyneira, Rongo și Dorothy îmbăiară bebelușul. În sfârșit,
276
Dorothy se oprise din plâns și nu mai putea să se sature privind
copilul.
— Este așa de dulce, domnișoară Gwyn! Ia uitați-vă, râde deja!
Gwyneira se gândi mai puțin la strâmbăturile pe care le făcea
micuțul ca la procesul nașterii. În afară de faptul că a durat mai
mult, nu s-a deosebit cu nimic de nașterea mânjilor sau a mieilor,
nici cele ce au urmat nașterii. Matahorua o sfătui pe Helen, să
îngroape placenta într-un loc deosebit de frumos și să sădească un
pom.
— Whenua cu whenua – pământ, spuse ea.
Helen promise să se conformeze tradiției, pe când Gwyneira se
gândea în continuare.
Dacă nașterea unui pui de om se desfășoară asemănător cu cea a
animalelor, acest lucru era valabil, probabil, și pentru zămislire.
Gwyneira se înroși dacă își imagina procesul respectiv, dar acum
bănuia destul de exact ce nu mergea cum trebuie la Lucas...
În cele din urmă, Helen, fericită, stătea întinsă în patul cu
așternuturile schimbate, cu bebelușul în brațe. Acesta băuse deja –
Matahorua insistase să îl pună la sân, deși procedeul îi era penibil.
Ar fi preferat să crească copilul cu lapte de vacă.
— Este bun pentru bebeluș. Lapte de vacă este pentru vițel,
declară Matahorua categoric.
Încă o paralelă cu animalele. Gwyn învățase mult în această
noapte.
Între timp, Helen găsi timp să se ocupe și de alții. Gwyn fusese
minunată. Ce ar fi făcut fără ajutorul ei? Dar acum avea ocazia să se
revanșeze puțin.
— Matahorua, se adresă ea lui tohunga. Aceasta este prietena
mea, de care am vorbit nu de mult. Cea cu... cu...
— Care crede că nu primește bebe? întrebă Matahorua și îi
aruncă lui Gwyn o privire cercetătoare, se uită la piept, la pântece.
Ceea ce văzu, păru să-i placă. Da, da spuse ea în cele din urmă.
277
Frumoasă femeie. Sănătoasă. Poate avea mulți bebeluși, buni
bebeluși.
— Dar încearcă de atâta timp... spuse Helen cu dubiu în glas.
Matahorua dădu din umeri.
— Încearcă cu alt bărbat, o sfătui ea degajată.
Gwyneira se întreba, dacă era cazul să meargă acum acasă. Era
de mult întuneric, rece și cețos. Pe de altă parte, Lucas și ceilalți o să
se teamă de moarte dacă va lipsi pur și simplu. Și ce va spune
Howard O’Keefe când va apărea beat acasă și va găsi o Warden în
casa sa?
Răspunsul la această întrebare se contura deja. În grajd se mișca
cineva. E drept că Howard nu ar fi bătut la ușă în propria lui casă.
Acest vizitator însă se anunța cum se cuvine.
— Deschide, Dorothy! comandă Helen mirată.
Gwyn era deja la ușă. Oare venise Lucas să o caute? Îi povestise
de Helen, iar el reacționase foarte prietenos, chiar își exprimase
dorința de a o cunoaște pe prietena lui Gwyn. Animozitatea dintre
cei din neamul Warden și cei din neamul O’Keefe păru să nu
însemne nimic pentru el.
Dar în fața ușii nu se afla Lucas, ci James McKenzie.
Ochii lui străluciră când o văzu pe Gwyn. Ori trebuie să fi văzut
încă din grajd că se află aici. Doar Igraine aștepta acolo.
— Domnișoară Gwyn! Slavă Domnului că v-am găsit!
Gwyn simți cum se înroșește în obraji.
— Domnule James... intrați. Ce drăguț să veniți după mine.
— Este drăguț că vin să vă iau? întrebă el supărat. Vorbim aici de
o invitație la ceai? Cum v-ați gândit să lipsiți toată ziua? Domnul
Gerald este înnebunit de grijă și ne-a supus pe toți unor interogări
penibile. Eu am povestit ceva de o prietenă la Haldon, pe care o
vizitați poate. Și am venit încoace, înainte ca el să trimită pe cineva
la doamna Candler și să afle.
— Sunteți un înger, James! Gwyneira radia, neimpresionată de
278
tonul de dojană din voce. De neînchipuit, dacă ar ști că am ajutat să
vină pe lume fiul celui mai mare dușman al său. Veniți! Faceți
cunoștință cu Ruben O’Keefe!
Helen se simți penibil când Gwyn îl conduse pe acest bărbat
necunoscut în cameră, dar McKenzie se purtă foarte cuviincios,
salută amabil și se arătă entuziasmat de micul Ruben. Gwyneira
văzuse deja mai des această strălucire pe fața lui. McKenzie păru de
fiecare dată entuziasmat când ajuta să vină pe lume un miel sau un
mânz.
— Ați făcut asta singură? întrebă el cu admirație.
— Helen a avut și ea un aport neesențial, spuse Gwyn râzând.
— Ați făcut în orice caz o treabă bună! James radia. Amândouă!
Dar acum aș dori să vă conduc acasă, domnișoară Gwyn. Ar fi mai
bine și pentru dumneavoastră, doamnă... I se adresă lui Helen. Soțul
dumneavoastră...
— Nu ar fi încântat că o Warden a moșit nașterea fiului său.
Helen aprobă. Îți mulțumesc de mii de ori, Gwyn!
— Oh, cu plăcere. Poate te poți revanșa vreodată.
Gwyneira îi făcu cu ochiul. Nu știa de ce era acum mult mai
optimistă în privința unei viitoare sarcini. Dar toate acele cunoștințe
noi îi dăduseră aripi. Acum, fiindcă cunoștea problema, va găsi o
soluție.
— Am înșeuat deja calul, domnișoară Gwyn, o zori James. Chiar
ar trebui...
Gwyneira zâmbi.
— Să ne grăbim ca să se liniștească socrul meu! spuse ea voioasă
și își aduse aminte că Lucas nu spusese nicio vorbă despre Lucas.
Soțul ei nu-și făcea griji?
Matahorua se uită după Gwyn când aceasta ieși după McKenzie.
— Cu acest bărbat copil bun, remarcă ea.

279
 9

— O idee încântătoare a domnului Warden, să dea o sărbătoare

în grădină, nu-i așa? spuse doamna Candler.
Gwyneira tocmai îi adusese invitația pentru sărbătoarea Anului
Nou. Deoarece schimbarea de an se întâmplă în Noua Zeelandă în
plină vară, se ținea sărbătoarea în grădină, cu un foc de artificii la
miezul nopții ca punct culminant.
Helen dădu din umeri. Ca întotdeauna, nu primiseră nici ea, nici
soțul ei invitație, dar Gerald nu îi va onora nici pe ceilalți mici
fermieri cu așa ceva. Nici Gwyneira nu dădea impresia că ar
împărtăși acest entuziasm. Ca și până acum, se simțea copleșită de
conducerea gospodăriei de la Kiward Station, iar o sărbătoare
presupunea noi performanțe organizatorice la cel mai înalt nivel.
Ori acum ea era preocupată să-l facă pe micul Ruben să râdă,
strâmbându-se la el și gâdilindu-l. Fiul lui Helen împlinise între
timp patru luni, iar catârul Nepumuk legăna mama și copilul în
vizite ocazionale la oraș. În săptămânile ce urmară nașterii, Helen
nu îndrăznise așa ceva și ajunsese să fie din nou destul de
însingurată, dar cu bebelușul izolarea la fermă nu mai era așa greu
de suportat. La început, micul Ruben o solicita douăzeci și patru de
ore și ea era entuziasmată de fiecare dintre manifestările lui. Se
dovedi că nu e un copil dificil. Deja la patru luni dormi de cele mai
multe ori toată noaptea – cel puțin atunci când putea rămâne în
patul mamei sale. Lui Howard nu-i plăcea acest lucru; ar fi vrut să
reia „distracțiile” nocturne cu Helen. Dar de îndată ce se apropia de
ea, Ruben țipa tare și continuu. Lui Helen mai să-i frângă inima, dar
era destul de ascultătoare să stea totuși nemișcată și să aștepte până
termina Howard. Abia după aceea se ocupa de bebeluș. Dar lui
Howard nu-i plăceau nici ilustrația sonoră, nici crisparea evidentă,
nici nerăbdarea lui Helen. De cele mai multe ori se retrăgea de cum
280
începea să plângă Ruben, iar dacă venea târziu acasă și vedea că
bebelușul este în brațele lui Helen, dormea în grajd. Din această
cauză, Helen avea mustrări de conștiință, dar îi era totuși
recunoscătoare lui Ruben.
Peste zi, copilul nu țipa aproape niciodată, ci stătea cuminte în
coșulețul său, în timp ce Helen făcea lecții cu copiii maori. Dacă nu
dormea tocmai, privea atât de serios și atent la învățătoare, de parcă
ar fi înțeles despre ce este vorba.
— Va deveni profesor, spuse Gwyneira râzând. Îți seamănă leit,
Helen!
Cel puțin în ceea ce privește exteriorul nu greșea. Ochii albaștri ai
lui Ruben deveniră cu timpul cenușii, ca ai lui Helen, iar părul păru
că se închide, ca al lui Howard, dar era drept, nu cârlionțat.
— Îi seamănă tatălui meu! decise Helen. După el a primit și
numele. Dar Howard este ferm hotărât că îl va face fermier, în
niciun caz reverend.
Gwyneira chicoti.
— S-au înșelat și alții. Gândește-te la domnul Gerald și Lucas al
meu!
Gwyn își aduse aminte de această discuție în timp ce împărțea
invitații la Haldon. Petrecerea Anului Nou în acest fel nu era ideea
lui Gerald, ci a lui Lucas – dar născută din intenția de a-l ocupa pe
Gerald și de a-l satisface. Lucrurile mergeau prost la Kiward Station
și cu fiecare lună în care Gwyn nu rămânea gravidă, păreau să se
înrăutățească. La lipsa progeniturii, Gerald reacționa agresiv, chiar
dacă știa care dintre cei doi soți trebuia învinovățit. Gwyneira avea
o atitudine reținută. Între timp putea să țină într-o oarecare măsură
frâiele gospodăriei și astfel nu prea îi oferea lui Gerald motiv de a o
ataca. Apoi mai intuia bine și toanele sale. Dacă deja de dimineață
critica prăjiturile – și bea după ele whisky, nu ceai, ceea ce se
întâmpla din ce în ce mai des –, ea dispărea la grajduri și își petrecea
toată ziua cu câinii și oile decât să fie paratrăsnetul proastei lui
281
dispoziții. Pe Lucas, furia tatălui său îl lovea din plin și aproape
totdeauna pe neașteptate. Ca și înainte, tânărul trăia în lumea sa
proprie, dar Gerald îl smulgea din ce în ce mai lipsit de scrupule din
această lume și îl îmboldea să se facă folositor la fermă. Merse atât
de departe că o dată rupsese o carte, cu care îl găsise pe Lucas în
camera sa, deși ar fi trebuit să supravegheze tunsul oilor.
— Trebuie doar să numeri, fir ar să fie! spumega Gerald. Altfel
oierii socotesc greșit! În hambarul numărul trei tocmai s-au bătut
doi indivizi, fiindcă amândoi cereau plata tunderii a o sută de oi, și
nu poate să-i împace nimeni, fiindcă nimeni nu a comparat cifrele!
La hambarul numărul trei erai tu responsabil, Lucas! Acum vezi
cum rezolvi problema!
Gwyneira ar fi preluat cu plăcere hambarul numărul trei, dar ea,
în calitate de gospodină, avea obligația de a asigura hrana, nu de a
supraveghea muncitorii sezonieri, care erau angajați la tunsul oilor.
De aceea, aprovizionarea bărbaților era excelentă: Gwyneira tot
apărea cu răcoritoare, fiindcă nu se sătura să privească munca
oierilor. Acasă, la Silkham, tunsul oilor era o treabă făcută în tihnă,
cele câteva sute de oi erau tunse de însăși ciobanii lor în câteva zile.
Aici era vorba de a tunde câteva mii de oi, care erau aduse de la
pășunile îndepărtate și erau înghesuite într-un loc strâmt. Astfel,
tunsul deveni o muncă în acord, făcută de specialiști. Cele mai bune
grupe de lucru tundeau opt sute de oi pe zi. La fermele mari, cum
era și Kiward Station, se făceau totdeauna și concursuri – iar James
McKenzie era în acest an pe cale să câștige concursul! Era foarte
strâns aproape de un tunzător de elită din hambarul numărul unu,
și asta, deși nu numai că tundea și el, dar mai supraveghea și
tunzătorii din hambarul doi. Când venea Gwyneira, îl degreva de
această treabă și îi ținea astfel spatele liber. Prezența ei păru că-i dă
aripi; foarfeca sa se deplasa atât de repede și aluneca peste corpurile
oilor, că animalele abia apucau să behăie a protest împotriva acestui
tratament dur.
282
 Lucas găsea că o asemenea tratare a oilor este barbarism. Suferea
când animalele erau prinse, aruncate pe spate și tunse repede ca
fulgerul, operație la care, atunci când un tunzător nu avea
experiență sau când oaia se zbătea prea tare, se mai întâmpla să fie
tăiată și pielea. Apoi, Lucas nu putea suporta mirosul intens de
lanolină, care pusese stăpânire pe aerul din hambarele în care se
tundeau oile; în loc ca după tuns să mâne oile printr-o baie, care
curăța rănile mici și distrugea paraziții, el tot lăsa să-i scape câte o
oaie.
— Câinii nu-mi dau ascultare, se apără el împotriva unui nou
atac de furie al tatălui său. Ascultă de McKenzie, dar dacă strig eu
după ei...
— După acești câini nu se strigă, Lucas, ci se fluieră! explodă
Gerald. Sunt doar trei sau patru fluierături. Ar fi trebuit să le înveți
până acum. Doar faci atâta caz de muzicalitatea ta!
Lucas se retrase jignit.
— Tată, un gentleman...
— Să nu-mi spui că un gentleman nu fluieră! Aceste oi îți
finanțează pictura, cântatul la pian și așa numitele tale studii.
Gwyneira, care auzise din întâmplare discuția, se refugie în
următorul hambar. Ura ca Gerald să îl certe pe soțul ei în fața ei – și
era și mai rău, dacă se aflau de față ca martori McKenzie sau
muncitorii de la fermă. Gwyneirei, totul îi era penibil și păru să aibă
un efect negativ asupra „încercărilor” lor nocturne, care eșuau din
ce în ce mai des. Între timp, Gwyneira încerca să privească eforturile
lor comune doar sub aspectul perpetuării speciei, fiindcă în final nu
era altceva decât ceea ce se întâmpla între armăsar și iapă, dar nu-și
făcea iluzii: trebuia să fie ajutată de întâmplare. Începu să se
gândească la alternative și îi tot venea în minte bătrânul berbec al
tatălui ei, care fusese scos din efectiv din cauza slabei prestații în
fertilizarea oilor.
— Încearcă cu alt bărbat, îi spusese Matahorua.
283
 Dar de îndată ce-i veneau în minte aceste cuvinte, avea mustrări
de conștiință. Era cu totul de neconceput, ca o Silkham să-și înșele
bărbatul.
Și acum era petrecerea din grădină. Lucas se dedica total
pregătirilor. Planificarea focului de artificii de exemplu necesita zile
întregi, pe care le petrecea aplecat peste cataloage de specialitate,
pentru a face apoi comanda la Christchurch. Preluă și amenajarea
grădinii și aranjarea meselor și a scaunelor. Se renunțase la un
banchet mare, în schimb se frigeau miei și oi la foc deschis, și pe
piatră, după tradiția maori legume, carne de păsări și scoici. Pe
mese lungi se aflau salate și alte garnituri, care se serveau oaspeților
la cerere. Kiri și Moana se pricepeau între timp la această muncă;
vor purta din nou acele uniforme drăguțe care fuseseră făcute
pentru nuntă. Gwyneira se rugă de ele să încalțe pantofi.
În rest nu se băgă în pregătiri; era un act de curaj pe o sârmă de
balans la mare înălțime să iei hotărâri, trecând peste tată și fiu.
Lucas savura pregătirea petrecerii și spera să-i fie apreciate
eforturile. Gerald în schimb găsea eforturile fiului său ca fiind
„lipsite de bărbăție” și ar fi preferat să lase totul în sarcina lui
Gwyn. Nici muncitorii nu știură să aprecieze eforturile casnice ale
lui Lucas, ceea ce nu-i scăpă nici Gwyneirei, nici lui Gerald.
La întrebarea lui McKenzie unde ar putea fi Lucas, Poker
răspunse:
— Molâul împăturește șervețele.
Gwyneira se prefăcu a nu înțelege. Între timp avea idei destul de
clare despre ce înseamnă cuvântul „coadă molâie”, dar nu-și putea
explica din ce deduceau bărbații de la grajd eșecul lui Lucas în pat.
În ziua petrecerii, grădina de la Kiward Station strălucea în toată
splendoarea. Lucas comandase lampioane, iar maori puseseră făclii.
Când sosiseră oaspeții, fusese destulă lumină ca să se poată vedea
straturile de trandafiri, gardurile vii, tăiate ca lumea, și drumurile
întortocheate și porțiunile de pajiște amenajate după modelul artei
284
englezești clasice de aranjament. Gerald organizase și o nouă
întrecere de câini – de data aceasta nu numai pentru a se mândri cu
cunoștințele de pomină ale câinilor lui, dar și ca un fel de reclamă.
Erau de vânzare primii descendenți ai lui Daimon și Dancer, iar
crescătorii de oi din împrejurimi plăteau prețurile cele mai mari
pentru câinii de rasă Border Collies. Chiar și corciturile cu vechii
câini ciobănești ai lui Gerald erau căutate. Pentru realizarea unei
demonstrații perfecte, oamenilor lui Gerald nu le mai trebuia ajutor
din partea Gwyneirei și a lui Cleo. La semnul fluierat a lui
McKenzie, tinerii câini mânau oile fără nicio dificultate, pe tot
parcursul. Astfel rochia elegantă a Gwyneirei, un vis din mătase
albastră ca cerul, cu aplicații de broderii aurii, rămase curată, iar
Cleo urmărea cele ce se întâmplau de la margine, scâncind jignită.
Puii ei erau înțărcați, iar cățelușei îi era dor de muncă. Dar astăzi era
iar exilată la grajduri. La petrecerea sa, Lucas nu dorea prezența
unor câini care să se joace pe acolo, iar Gwyneira era cu totul prinsă
de întreținerea oaspeților. Dar plimbarea ei prin mulțime și
discuțiile prietenoase cu doamnele din Christchurch semănau din ce
în ce mai mult cu trecerea prin furcile caudine. Simțea că era
observată și că oaspeții priveau cu un amestec de curiozitate și
compasiune la talia ei, în continuare zveltă. La început se auzi doar
din când în când o observație, dar apoi bărbații, mai ales Gerald,
băură din ce în ce mai mult whisky și limba li se slobozi.
— Ei, lady Gwyneira, sunteți căsătorită deja de un an! se auzi
lordul Barrington. Ce se aude despre urmași?
Gwyneira nu știa ce să răspundă. Se înroși la fel de mult, ca și
tânărul viconte, căruia îi era penibilă atitudinea tatălui său. Acesta
încercă imediat să schimbe subiectul și o întrebă pe Gwyneira de
Igraine și de Madoc, de care își amintea cu plăcere. Până acum nu
găsise în noua patrie niciun cal asemănător. Imediat, Gwyneira se
învioră. Avuseseră succes cu creșterea cailor și i-ar fi vândut cu
plăcere tânărului Barrington un mânz. Astfel, prinse ocazia de a
285
scăpa de lordul Barrington, ducându-l pe viconte la pășune. Igraine
îi dăruise viață unui mânz mascul negru, de mare frumusețe și
Gerald adusese caii aproape de casă, ca oaspeții să-i poată admira.
Lângă padocul în care pășteau iepele și mânjii, McKenzie tocmai
supraveghea pregătirile pentru petrecerea personalului. Angajații
de la Kiward Station mai aveau de lucru, dar după terminarea
mesei și deschiderea balului, puteau și ei să se amuze. Gerald,
generos, le pusese la dispoziție două oi, bere și whisky din belșug;
acum se aprindeau și aici focurile, pentru a găti carnea.
McKenzie îi salută pe Gwyn și pe viconte, iar Gwyneira se folosi
de prilej să-l felicite pentru concursul reușit.
— Cred că domnul Gerald a vândut astăzi deja cinci câini, spuse
ea cu multă apreciere.
McKenzie îi răspunse la zâmbet.
— Cu toate acestea nu se compară cu show-ul lui Cleo a
dumneavoastră, domnișoară Gwyn. Dar mie îmi lipsește șarmul
conducătoarei câinelui...
Gwyn întoarse capul. Avea iar acea strălucire în ochi, care pe de
o parte îi plăcea, dar pe de altă parte îi dădu un sentiment de
nesiguranță. Dar cum de-i făcea complimente aici, de față cu
vicontele? Așa ceva nu prea se cădea.
— Data viitoare să îmbrăcați o rochie de mireasă! încercă Gwyn
să devieze tema spre ridicol.
Vicontele râse în hohote.
— Este îndrăgostit de dumneavoastră, lady Gwyn! chicoti el cu
toată obrăznicia celor cincisprezece ani ai săi. Vedeți să nu-l
provoace soțul dumneavoastră!
Gwyneira privi sever spre băiat.
— Nu vorbiți asemenea tâmpenii, viconte! Știți cât de repede se
răspândesc clevetirile! Dacă apare un astfel de zvon...
— Nicio grijă! La mine secretul dumneavoastră este în siguranță!
Drăcușorul râse. De altfel ați tăiat între timp un șliț în rochia de
286
călărie?
Gwyneira era bucuroasă când, în sfârșit, începu dansul, astfel că
era scutită de obligația de a face conversație. Condusă ca
întotdeauna perfect de către Lucas, plutea peste parchetul de dans,
pus chiar în acest scop în grădină. Muzicanții angajați special de
Lucas, erau de data aceasta mai buni decât cei de la nuntă. Dar
astfel, selecția dansurilor era și mai convențională. Gwyn era
aproape invidioasă când auzi din direcția petrecerii organizate
pentru angajați melodii vesele. Tocmai cânta cineva la vioară – nu
totdeauna corect, dar măcar cu avânt.
Gwyneira dansă cu cei mai importanți oaspeți, unul după altul.
Drept este că de data aceasta era scutită de a dansa cu Gerald; acesta
era de mult prea beat pentru a se putea ține drept în timpul
valsului. Petrecerea era un succes total; totuși, Gwyneira spera că se
va termina cât mai repede. Ziua fusese lungă, iar mâine trebuiau
distrați oaspeții de dimineața și până cel puțin la prânz. Cei mai
mulți vor rămâne până poimâine. Dar Gwyn mai trebuia să reziste
cât timp ținea jocul de artificii, înainte de a se putea retrage. Lucas
se scuzase cu aproape o oră înainte și mersese să mai verifice o dată
construcțiile. Tânărul Hardy Kennon urma să îl ajute, dacă nu se
îmbătase deja prea tare. Gwyneira controlă rezervele de șampanie.
Witi aducea sticlele din patul de gheață, în care fuseseră depozitate
până atunci.
— Sper să nu împușcat pe careva, spuse el îngrijorat.
Pocnetul dopurilor la deschiderea sticlelor de șampanie îl enerva
pe servitorul maori.
— Este cu totul lipsit de primejdie, Witi! îl liniști Gwyn. Dacă faci
mai des...
— Da, da... dacă ar avea mai de... des motiv! Era Gerald, care
mergea clătinându-se spre bar pentru a deschide o nouă sticlă de
whisky. Dar tu nu ne dai nici... niciun motiv de a sărbători, prințesa
mea din We... Welles! Am crezut că nu ești atât de pudică, ar... arăți
287
de parcă ai avea foc cât zece muieri și de parcă ai putea să-l pui pe
jar chiar și pe Lu... Lucas, acest ble... acest bloc de gheață! se corectă
Gerald în ultima clipă, privind șampania. Dar acum a tre... trecut un
an, Gwyn... Gwyneira, și tot nu vine nepotul.
Gwyn respiră ușurată când Gerald fu întrerupt de o rachetă de
artificii, care urcă șuierând spre cer – o împușcătură de verificare
pentru spectacolul ce va urma. Witi lăsă să pocnească dopurile,
închizând totuși speriat ochii. Gwyneira își aminti într-o
străfulgerare de cai. Igraine și celelalte iepe nu asistaseră niciodată
la un foc de artificii, iar padocul era relativ mic. Ce se întâmpla dacă
animalele intrau în panică?
Gwyneira privi spre ceasul mare, care fusese special adus în curte
și pus într-un loc la vedere. Poate că mai avea timp să ducă caii în
grajd. Îi venea să-și dea palme că nu i-a dat lui McKenzie mai
devreme dispoziții în acest sens. Murmurând scuze, Gwyn se
strecură prin mulțimea oaspeților și fugi spre grajd. Dar padocul
din fața lor era gol, McKenzie tocmai scotea ultima iapă. Inima
Gwyneirei tresări. Oare chiar îi citea gândurile?
— Mi se părea că animalele au devenit neliniștite, așa că m-am
gândit să le duc înăuntru, spuse James, când Gwyn îi deschise lui și
iepei ușa de la grajd.
Cleo sări bucuroasă în sus, pe lângă stăpâna ei.
Gwyn zâmbi.
— Ciudat, m-am gândit la același lucru.
McKenzie o privi gânditor și șugubăț totodată.
— Ar trebui să ne gândim de unde vine acest lucru, spuse el. O
înrudire a sufletelor poate? În India există credința în
metempsihoză. Cine știe, poate că în ultima viață am fost...
Se prefăcu că se gândește intens.
— Ca buni creștini, nu ar trebui să vorbim deloc despre așa ceva,
îl apostrofă Gwyn cu severitate, dar James râse.
În bună înțelegere, încărcară ieslele cailor cu fân, iar Gwyn îi mai
288
aruncă lui Igraine câțiva morcovi. După aceasta, rochia ei nu mai
arăta prea bine. Gwyn o privi cu părere de rău. Ei da, la lumina
felinarelor nu va observa nimeni.
— Sunteți gata aici? Atunci ar trebui poate să urez personalului
un An Nou fericit, dacă tot sunt aici.
James zâmbi.
— Poate aveți timp de un dans? Când se aprinde marele foc de
artificii?
Gwyn dădu din umeri.
— La ora douăsprezece, după ce s-a liniștit agitația. Zâmbi. Mai
bine zis, când fiecare i-a urat fiecăruia tot norocul din lume, chiar
dacă, poate, nici nu dorește acest lucru.
— Ei, ei, domnișoară Gwyn, așa cinică astăzi? Doar este o
petrecere minunată!
James o privi cercetător. Gwyn cunoștea între timp și aceste
priviri – și chiar și acestea o treceau prin tot corpul.
— Asezonat cu o bună porție de bucurie de necazul altuia!
suspină ca. În zilele următoare își vor rupe cu toții gura, iar domnul
Gerald mai și înrăutățește situația – cu discursurile, pe care le ține!
— Cum așa, bucurie de necazul altuia? întrebă James. Kiward
Station înflorește. Din profitul pe care îl face de data aceasta domnul
Gerald poate da în fiecare lună o astfel de petrecere! De ce este în
continuare nemulțumit?
— Să nu vorbim despre asta... murmură Gwyn. Să începem anul
cu ceva îmbucurător. Spuneați ceva despre dans? Dacă nu este vals.
McAran cânta la vioară un dans irlandez, jig. Doi servitori maori
băteau toba, ceea ce nu prea se potrivea, dar evident că era
distractiv.
Poker și Dave dansau cu fetele maori. Moana și Kiri, chicotind, se
lăsau conduse prin dansurile pe care nu le cunoșteau. Lui
Gwyneira, celelalte perechi care dansau îi erau necunoscute sau
aproape necunoscute. Erau servitorii oaspeților de vază. Camerista
289
englezoaică a lui lady Barrington se uita dezaprobatoare când
oamenii de la Kiward Station o întâmpinară pe Gwyneira cu urale.
James îi întinse mâna, pentru a o conduce pe „ringul” de dans.
Gwyn o apucă și simți din nou acel șoc blând, care îi provoca valuri
de emoții – ca de fiecare dată, când o atingea James. El râse, o
sprijini când ea se dezechilibră puțin. Apoi se înclină în fața ei –
doar atâta avea în comun acest dans cu valsurile pe care le tot
dansase adineauri până la saturație.
She is handsome, she is pretty, she is the Queen of Belfast City! Poker
și alți câțiva bărbați cântau și ei melodia, pe când James o învârti pe
Gwyneira până o ameți. Și de fiecare dată când zbura dintr-un
vârtej plin de elan în brațele sale, ea văzu aceeași lucire în ochii săi,
admirația și... și ce? Dorință nestăpânită?
În mijlocul dansului, racheta care anunța începerea Anului Nou
se ridică la cer –, iar apoi se desfășură jocul de artificii. Bărbații din
jurul lui McAran se opriră din cântatul jigului și Poker intonă Old.
Long syne. Toți ceilalți imigranți începură să cânte, iar maori, mai
mult cu entuziasm, decât corect, le ținură isonul. Dar James și
Gwyneira nu aveau nici urechi pentru cântec, nici ochi pentru focul
de artificii. Muzica încetase când se ținuseră de mână și acum
încremeniseră în acea mișcare. Niciunul nu voia să-i dea drumul
celuilalt. Parcă stăteau pe o insulă, departe de zgomot și de râsete.
Exista doar el, exista doar ea.
În cele din urmă, Gwyn se desprinse. Nu dorea să piardă
minunea, dar știa că aici nu avea voie să se împlinească.
— Ar trebui... să vedem de cai, spuse ea foarte slab.
James îi ținea mâna în drum spre grajduri.
Înainte de intrare el o reținu o clipă.
— Priviți! șopti el. Nu am văzut încă niciodată așa ceva. Ca o
ploaie de stele!
Focul de artificii al lui Lucas era spectaculos. Dar Gwyn vedea
doar stelele din ochii lui James. Ceea ce făcea aici era o prostie, era
290
interzis și deloc ceea ce se cuvenea. Dar totuși se sprijini de umărul
său.
James îi îndepărtă blând părul de pe față; se desprinsese în
timpul dansului sălbatic. Degetele sale trecură ușor, ca o pană, peste
obrajii ei, de-a lungul buzelor.
Gwyneira luă o hotărâre. Era Anul Nou. Oamenii aveau voie să
se sărute. Deci se ridică cu atenție în vârful picioarelor și îl sărută pe
James pe obraz.
— Un An Nou fericit, domnule James, spuse ea încet.
McKenzie o luă în brațe, încet, tandru – Gwyn s-ar fi putut
elibera oricând, dar nu o făcu. Nici atunci când buzele sale le găsiră
pe ale ei. Gwyneira se deschise cu pasiune și naturalețe sărutului.
Era un sentiment de parcă ar fi ajuns acasă – un acasă, unde o
aștepta o lume plină de minuni și de surprize.
Când el îi dădu drumul, era ca vrăjită.
— Un An Nou fericit, Gwyneira, spuse James.
Reacția oaspeților în timpul petrecerii și nu în ultimul rând
ieșirile lui Gerald o întăriră pe Gwyneira în hotărârea de a ajunge la
o sarcină și fără aportul lui Lucas. Desigur că acest lucru nu avea
nimic de făcut cu James și cu sărutul de la miezul nopții – acela
fusese o scăpare, a doua zi nici Gwyn nu știa ce o apucase. Din
fericire, McKenzie se comportă ca întotdeauna.
Chestiunea cu sarcina o va aborda fără niciun sentimentalism. Ca
și creșterea animalelor. Se forță să nu izbucnească în râsul acela
prostesc, isteric. Nu era cazul de prostie acum. Trebuia judecat la
rece cine ar fi putut să devină tatăl copilului. Era pe de o parte o
chestiune de discreție, dar mai ales de genetică. Wardenii, mai ales
Gerald, în niciun caz nu aveau voie să aibă dubii că moștenitorul
era din neamul lor. La Lucas, problema se punea altfel, dar dacă era
rezonabil, va tăcea. Gwyneira nu-și făcea griji în privința aceasta. ÎI
cunoscuse pe soțul ei ca pe un individ extrem de prevăzător, rigid și
care nu poate fi împovărat, dar niciodată nu se arătase a fi lipsit de
291
judecată. Apoi era în interesul lui strict să înceteze aluziile și
tachinările la adresa lui și a soției sale.
Gwyneira începu deci să judece lucid, cum ar arăta copilul ei și al
lui Lucas. Mama și toate surorile ei erau roșcate; deci asta se
moștenea. Lucas era blond deschis, dar James brunet... însă și
Gerald era brunet. Și avea ochi căprui. Deci dacă copilul i-ar semăna
lui James, se putea susține că îi seamănă bunicului.
Ochii: albastru și cenușiu... și căprui, dacă se lua în considerare și
Gerald. Statura... se potrivea. James și Lucas erau aproximativ la fel
de înalți, Gerald cu mult mai scund și mai îndesat. Și ea era cu mult
mai mică. Dar va fi cu siguranță un băiat și sigur că îi va semăna
tatălui său. Acum trebuia doar să-l facă pe James... dar de ce adică
James? Gwyneira hotărî să mai amâne puțin decizia. Poate că mâine
inima nu îi va mai bate așa de tare când se gândea la James
McKenzie.
A doua zi ajunse la concluzia că în afară de James nu putea intra
nimeni în discuție să devină tatăl copilului ei. Sau poate un străin?
se gândi la „lonesome cowboys” din romanele de două parale.
Aceștia veneau și plecau și nu ar fi aflat niciodată de existența
copilului, dacă li s-ar oferi undeva, în fân. Un tunzător de oi poate?
Nu, de așa ceva nu ar fi fost în stare. Afară de aceasta, tunzătorii
reveneau o dată pe an. De neînchipuit dacă bărbatul ar fi pălăvrăgit
și s-ar fi mândrit cu faptul că s-a culcat cu stăpâna de la Kiward
Station. Nu, nu putea fi vorba de așa ceva. Îi trebuia un bărbat
cunoscut, înțelegător, discret, care în plus lăsa moștenire copilului
doar trăsături de caracter pozitive.
Gwyneira luă încă o dată în considerare toți pretendenții.
Sentimentele, încercă ea să-și impună, nu au nicio relevanță.
Alegerea ei se opri la James.

292
 10

— Deci mai întâi... Nu sunt îndrăgostită de dumneavoastră!

Gwyneira nu știa dacă era un început bun, dar îi scăpase când în
sfârșit era singură cu James McKenzie. De la petrecere trecuse cam o
săptămână. Ultimii oaspeți plecaseră abia ieri, iar astăzi Gwyneira
putea în sfârșit să iasă călare. Lucas începuse un nou tablou.
Grădina plină de culori îl inspirase și lucra acum la o scenă festivă.
În ultimele zile Gerald aproape că doar băuse, iar acum dormea, să-i
treacă beția – iar McKenzie plecase în munți, pentru a duce înapoi
oile care fuseseră aduse pentru programul de prezentare. În ultima
săptămână, câinii trebuiră să-și dovedească în repetate rânduri
destoinicia și cinci oaspeți cumpăraseră în total opt cățelandri.
Copiii lui Cleo nu erau printre ei, ci rămăseseră pentru creștere la
Kiward Station și o însoțeau acum pe mama lor la mânatul oilor. E
drept că se mai încurcau în propriile picioare, dar talentul lor era de
netăgăduit.
James se bucurase când Gwyneira i se alăturase la mânatul oilor.
Dar deveni atent când ea călărind alături de el trase adânc aer în
piept pentru a deschide discuția. Ceea ce spuse părea să-l amuze.
— Sigur că nu sunteți îndrăgostită de mine, domnișoară Gwyn.
Cum aș putea să cred așa ceva, spuse el și își reprimă un zâmbet.
— Nu vă distrați pe seama mea, domnule James! Trebuie să
discut ceva foarte serios cu dumneavoastră...
McKenzie privi consternat.
— V-am jignit oare? Nu doream acest lucru. Credeam că este și
pe placul dumneavoastră... mă refer la sărut. Dar dacă doriți să plec.
— Uitați sărutul, răspunse Gwyneira. Este vorba de cu totul alt
ceva, domnule James... eh, James. Eu... voiam să vă rog să mă
ajutați.
McKenzie opri calul.
293
 — Tot ceea ce doriți, domnișoară Gwyn. Nu v-aș refuza nimic.
O privi drept în ochi, ceea ce făcu dificilă continuarea discuției.
— Dar este destul de... nu este ceva ce se cuvine.
James zâmbi.
— Nu prea le am pe acestea cu ceea ce se cuvine. Nu sunt un
gentleman, domnișoară Gwyn. Cred că am mai discutat despre
acest lucru.
— Este păcat, domnule James, fiindcă... Ceea ce vreau să vă rog...
presupune discreția unui gentleman.
Gwyneira se înroși deja de pe acum. Ce se va întâmpla când va
deveni mai explicită?
— Poate este suficient și un om de onoare, propuse James.
Cineva, care se ține de cuvânt.
Gwyneira se gândi, apoi încuviință din cap.
— Atunci va trebui să-mi promiteți, că nu veți spune nimănui,
indiferent dacă dumneavoastră... dacă noi... o vom face sau nu.
— Dorința dumneavoastră este poruncă pentru mine. Voi face
orice îmi cereți.
Ochii lui James străluciră iar în acel mod deosebit, care astăzi nu
exprima veselie sau nesăbuință, ci aproape o implorare.
— Este o lipsă de prevedere, îl dojeni Gwyneira. Nici nu știți ce
doresc. Ia imaginați-vă că vă cer să comiteți o crimă.
James izbucni în râs.
— Ei, spuneți în sfârșit despre ce este vorba, Gwyn! Ce doriți? Să-
l omor pe soțul dumneavoastră. Ar fi de meditat la așa ceva. Atunci
v-aș avea doar pentru mine.
Gwyneira îi aruncă o privire îngrozită.
— Să nu spuneți așa ceva! Este îngrozitor!
— Ideea de a vă omorî soțul sau aceea de a-mi aparține?
— Niciuna... amândouă... oh, m-ați zăpăcit total!
Gwyneira era cât pe ce să renunțe.
James le fluieră câinilor, opri calul și descălecă. Apoi o ajută pe
294
Gwyneira să coboare din șa. Ea îl lăsă să o ajute. Era incitant, dar și
consolator să îi simtă brațele.
— Așa, Gwyn. Acum ne așezăm aici și îmi povestiți calmă ce
aveți pe suflet. Și apoi voi putea spune un „da” sau un „nu”. Și nu
voi râde, promit!
McKenzie desprinse o pătură de la șa, o întinse pe jos și îi oferi
Gwyneirei un loc.
— Ei bine, spuse ea șoptit. Trebuie să am un copil.
James zâmbi.
— Nu vă poate obliga nimeni la așa ceva.
— Vreau să am un copil, se corectă Gwyneira. Și am nevoie de un
tată.
James își încreți fruntea.
— Nu înțeleg... doar sunteți măritată.
Gwyneira simți apropierea sa și căldura pământului sub ea. Era
frumos să stea aici, la soare, și era bine să poată în sfârșit vorbi
despre aceste probleme. Dar nu putu să se abțină și izbucni în plâns.
— Lucas... nu reușește. Este un... nu, nu pot să spun. În orice
caz... nu am sângerat încă niciodată în timpul actului și nici nu a
durut.
McKenzie zâmbi și o cuprinse duios în brațe. O sărută tandru pe
tâmplă.
— Nu pot să-ți garantez, Gwyn, că nu va durea. Mai degrabă m-
ar bucura să-ți placă.
— Important este să procedezi bine ca să fac un copil, șopti
Gwyneira.
James o mai sărută o dată.
— Poți să ai încredere în mine.
— Deci ai mai făcut-o? întrebă Gwyn serioasă.
James trebuia să-și muște buzele să nu izbucnească în râs.
— Chiar de mai multe ori, Gwyn. După cum ziceam, nu sunt un
gentleman.
295
 — Bine. Fiindcă trebuie să meargă repede. Este prea mare riscul
să fim descoperiți. Când o facem? Și unde?
James îi mângâie părul, o sărută pe frunte și îi gâdilă lobul
urechii cu limba.
— Nu trebuie să meargă repede, Gwyneira. Și nici nu poți fi
sigură că funcționează de prima dată. Nici dacă facem totul cum
trebuie.
Gwyneira îl privi cu suspiciune.
— De ce nu?
James suspină.
— Uite ce e, Gwyn, tu te pricepi la animale... Cum este la o iapă și
un armăsar?
Ea dădu din cap.
— Dacă a venit timpul, ajunge o singură montă.
— Dacă a venit timpul. De asta este vorba.
— Armăsarul observă acest lucru... înseamnă că tu nu observi așa
ceva?
James nu știa dacă să râdă sau să se simtă jignit.
— Nu Gwyneira, la oameni este altfel. Noi ne bucurăm totdeauna
când facem dragoste, nu numai în zilele în care femeia poate
rămâne însărcinată. De aceea poate că va trebui să încercăm în
repetate rânduri.
James se uită împrejur. Locul lor de popas era bine ales, destul de
sus în podiș. Nu ar trece nimeni pe acolo. Turma de oi se
împrăștiase să pască, câinii o supravegheau. Legase caii de un
copac, care le putea asigura și umbră.
James se sculă și îi întinse mâna Gwyneirei. Când ea se ridică
mirată, el întinse pătura în penumbră. O îmbrățișă pe Gwyneira, o
ridică și o puse pe pătură. Deschise cu precauție bluza pe care o
purta la fusta groasă de călărie și o sărută. Sărutările lui o puseră pe
jar, iar atingerea locurilor ei cele mai intime declanșară senzații pe
care Gwyneira nu le mai trăise niciodată și care o purtată într-o
296
lume a fericirii. Când în cele din urmă pătrunse în ea, simți o scurtă
durere, care apoi dispăru într-un delir al simțurilor. Era de parcă s-
ar fi căutat din totdeauna și s-ar fi găsit în sfârșit – era o împlinire a
„înrudirii sufletelor”, de care nu demult își bătuse joc. În cele din
urmă, stăteau culcați, unul lângă celălalt, pe jumătate goi și epuizați,
dar pe deplin fericiți.
— Ai ceva împotrivă dacă va trebui să facem acest lucru de mai
multe ori? întrebă James.
Gwyneira radia de bucurie.
— Aș zice, spuse ea, să o facem de câte ori va fi necesar.
O făcură ori de câte ori se ivi prilejul. Mai ales Gwyneira trăia cu
teama de a fi descoperiți și prefera să se abțină decât să accepte
chiar și cel mai mic risc. Se găseau rar scuze bune pentru a dispărea
împreună, așa că dură câteva săptămâni până ce Gwyneira rămase
gravidă. Erau cele mai fericite săptămâni din viața ei.
Când ploua, James o iubea în grajdul pentru tuns oile, care acum,
după tuns, era părăsit. Se țineau în brațe și ascultau picăturile de
ploaie, căzând pe acoperiș, se strângeau unul într-altul și își
spuneau povești. James râse la auzul legendei maori despre rangi și
papa și propuse să mai facă o dată dragoste, pentru a consola zeii.
Când soarele strălucea, se iubeau în iarba tussak de pe dealuri,
aurie, mătăsoasă, înconjurați de zgomotul făcut de caii care rupeau
iarba, păscând în apropiere. Se sărutau în umbra imenselor stânci
din Plains și Gwyneira povesti despre soldații vrăjiți, pe când James
susținea că cercurile de pietre din Wales erau parte a unei vrăji
legate de iubire.
— Cunoști legenda lui Tristan și a Isoldei? Ei se iubeau, dar soțul
ei nu trebuia să afle, așa că zânele au înălțat un cerc din stânci în
jurul lăcașului lor de pe câmp, astfel ca ei să nu fie văzuți de lume.
Se iubiră pe malul lacurilor de munte, reci ca gheața, străvezii ca
sticla și James reuși să o convingă o dată pe Gwyneira să se
dezbrace de tot și să intre cu el în apă. Gwyn se înroși toată. Nu își
297
putea aminti ca vreodată, după copilărie, să fi fost complet goală.
Dar James îi spuse că este atât de frumoasă, că rangi va deveni
geloasă, dacă va mai sta pe pământul solid a lui papa și o trase în
apă, unde ea se cramponă țipând la el.
— Nu știi să înoți? o întrebă el uimit.
Gwyneira scuipă apă.
— Unde să fi învățat? În cada de baie din Silkham Manor?
— Ai călătorit cu vasul în jurul jumătății globului și nu știai să
înoți? James dădu din cap, dar o ținu acum strâns. Nu ți-a fost frică?
— M-aș fi temut mai mult, dacă ar fi trebuit să înot! Și acum taci
din gură și învață-mă! Nu poate fi prea greu. Până și Cleo știe să
înoate!
Gwyneira învăță în cel mai scurt timp să se țină deasupra apei și
stătea apoi epuizată și înfrigurată pe malul lacului, pe când James
pescuia și prăjea peștii la un foc deschis. Gwyneirei i se părea
minunat când el găsea ceva de mâncare și o servea pe loc. Numea
acest lucru „jocul de-a supraviețuirea în sălbăticie”, iar James se
pricepea de minune la acest joc. Se părea că pentru el tufărișul era o
cămară imensă. Vâna păsări și iepuri, prindea pești și culegea
fructe. Semăna cu aventurierul din visele lui Gwyn. Câteodată ea se
gândea cum ar fi să fie măritată cu el și să conducă o mică fermă, ca
Helen și Howard. James nu ar fi lăsat-o toată ziua singură, ci ar fi
împărțit munca cu ea. Visa cum ar fi arat cu calul sau ar fi muncit
împreună în grădină și cum îl învăța James pe un băiețel roșcovan
să pescuiască.
Bineînțeles că o neglija pe Helen în acest timp, dar prietena ei nu
spunea nimic când Gwyn apărea la ea, strălucind de bucurie și cu
pete de iarbă pe rochie, după ce James pleca mai departe în munți.
— Trebuie să merg la Haldon, dar ajută-mă mai întâi să-mi curăț
rochia. S-a murdărit cumva...
Spunea că merge de trei, patru ori pe săptămână la Haldon.
Susținea că s-a alăturat clubului casnicelor. Gerald era bucuros,
298
fiindcă venea de repetate ori cu rețete de mâncare noi, pe care le
obținuse rapid de la doamna Candler. Lucas era puțin mirat, dar nu
avea nimic de obiectat; oricum era bucuros, când era lăsat în pace.
Gwyneira pretextă participarea la cercul femeilor, James căutarea
oilor rătăcite. Dădură nume locurilor din tufăriș, unde urmau să se
întâlnească și se așteptau reciproc; în zilele senine se iubeau în
peisajul străjuit de Alpii falnici sau, pe timp cețos, sub un cort
improvizat din haina impregnată cu ceară a lui James. Gwyn se
prefăcu că se cutremură de rușine sub privirile curioase ale unei
perechi de papagali de munte, kea, care le furaseră resturile
picnicului, iar James, pe jumătate gol, urmări două păsări kiwi, care
voiau să o șteargă cu catarama de la cureaua sa.
— Furăcioase ca niște coțofene! strigă el râzând. Nu este de
mirare că imigranții au fost denumiți după ele.
Gwyneira se uită mirată la el.
— Cei mai mulți imigranți pe care îi cunosc eu, sunt oameni
foarte cinstiți, replică ea.
James clătină din cap înverșunat.
— Față de alți imigranți. Dar privește numai cum se comportă
față de populația maori. Crezi că pământul de la Kiward Station a
fost plătit real?
— Începând cu Tratatul de la Waitangi nu aparține tot pământul
Coroanei? întrebă Gwyneira. Doar nu va permite regina să fie
înșelată!
James râse.
— Este greu de crezut. După tot ce se aude, este foarte iscusită în
domeniul comerțului. Dar cu toate acestea, pământul aparține
populației maori. Coroana are doar drept de preemțiune. Acest
lucru garantează oamenilor un preț minim. Dar pe de o parte nu
este cine știe ce și pe de altă parte nu au semnat toate căpeteniile
acest contract. De exemplu Kai Tahu, după știința mea, nu au
semnat...
299
 — Kai Tahu sunt oamenii noștri? întrebă Gwyn.
— Ei vezi, replică James. Bineînțeles că nu sunt „oamenii voștri”.
Doar că i-au vândut domnului Gerald pământul pe care se află satul
lor într-un mod neglijent, lăsându-se înșelați. Asta dovedește deja
faptul că populația maori nu a fost tratată cinstit.
— Dar par mulțumiți, replică Gwyn.
— Cu mine se poartă totdeauna foarte drăguț. Și adesea nici nu
vin.
După cum reieșise, din timp în timp triburi maori întregi
porneau în peregrinări îndelungate spre alte terenuri de vânătoare
sau ape bogate în pește.
— Încă nu și-au dat seama de câți bani au fost păgubiți, spuse
James. Dar totul este un butoi cu pulbere. Dacă maori vor avea
cândva o căpetenie, care învață să scrie și să citească, vor fi necazuri.
Dar acum uită aceste lucruri, draga mea. Să mai încercăm o dată?
La auzul formulării, Gwyn râse zburdalnic. Tocmai astfel suna
introducerea făcută de Lucas la ostenelile lor din patul conjugal. Dar
ce deosebire era între Lucas și James!
Gwyneira, cu cât mai des se afla în compania lui James, cu atât
mai mult învăță să savureze dragostea trupească. La început, el era
tandru și blând, dar când observă că în Gwyn se trezise pasiunea, se
juca cu plăcere cu tigroaica trezită în sfârșit. Gwyneirei îi plăcuseră
totdeauna jocurile sălbatice, iar acum îi plăcea când James se mișca
repede în ea și lăsă ca dansul lor intim să devină un crescendo al
pasiunii. Cu fiecare nouă întâlnire, ea aruncă peste bord alte și alte
prejudecăți ale bunei-cuviințe.
— Merge și dacă stau eu deasupra, în loc de invers? întrebă ea la
un moment dat. Ești destul de greu, știi...
— Ești născută să călărești, îi răspunse James, râzând. Ai știut din
totdeauna. Încearcă șezând, atunci ai mai multă libertate de mișcare.
— De unde știi toate acestea? întrebă mai târziu Gwyn
suspicioasă, stând îmbătată de amor și fericită cu capul sprijinit de
300
umărul lui și lăsând ca valurile din interiorul ei să se liniștească.
— Nu vrei să știi cu adevărat, se eschivă el.
— Ba da. Ai iubit deja o fată? Vreau să spun, cu adevărat, din
inimă... atât de tare, că ai fi vrut să mori pentru ea, așa cum se scrie
în cărți?
Gwyneira suspină.
— Nu, până acum nu. Și rar poți învăța ceva în acest sens de la
dragostea vieții tale. Este mai degrabă o educație, pentru care
trebuie să plătești.
— Bărbații pot fi educați în această privință? se miră Gwyn.
Trebuie să fi fost singura materie, la care Lucas a tras chiulul. Iar
fetele sunt aruncate pur și simplu în apa rece? Serios, James, nimeni
nu ne spune ce ne așteaptă.
James râse.
— Oh, Gwyn, ești atât de nevinovată, dar ai simț pentru lucrul
esențial. Aș putea să-mi închipui că posturile de profesor în acest
domeniu ar fi foarte căutate.
În următorul sfert de oră îi dădu o lecție despre amorul ce putea
fi cumpărat. Gwyn ezita între aversiune și fascinație.
— Fetele își câștigă banii proprii, spuse în cele din urmă. Dar aș
insista ca mai întâi pretendenții să se spele.
Când în a treia lună nu-i veni ciclul, Gwyneirei nu-i veni să
creadă. Sigur că observase și înainte semne – sânii ei se umflaseră și
avea atacuri violente de foame, dacă nu se afla cumva o mâncare de
varză pe masă. Dar acum era sigură de tot și primul ei impuls era de
bucurie. Dar apoi urma sentimentul amar al pierderii. Era gravidă,
deci nu mai avea niciun motiv să-l înșele în continuare pe soțul ei.
Chiar dacă gândul de a nu-l mai atinge niciodată pe James, de a nu
mai sta niciodată goală lângă el, sărutându-l, de a nu-l mai simți în
ea și de a nu mai țipa de plăcere la punctul culminant îi străpungea
inima ca un cuțit.
Gwyneira nu avu inima de a-l înștiința imediat pe James. Timp
301
de două zile ținu pentru ea vestea și păstră privirile tandre din viața
cotidiană, aruncate pe ascuns de James, ca pe niște comori.
Niciodată nu îi va mai face pe ascuns cu ochiul. Niciodată nu va
murmura ca din întâmplare: „Bună ziua, domnișoară Gwyn” sau:
„Dar desigur, domnișoară Gwyn”, când se întâlneau în societate.
Niciodată nu îi va mai fura repede un sărut când nu erau priviți
de nimeni și niciodată ea nu-l va mai dojeni că riscă asemenea
lucruri.
Dar apoi nu se mai putea. Gwyneira tocmai se întorsese de la
călărit, când James îi făcu semn cu mâna și o trase râzând într-o
boxă de cai liberă. Voia s-o sărute, dar Gwyn se desprinse din
îmbrățișarea lui.
— Nu aici, James...
— Dar mâine, în cercul războinicilor de piatră. Ies cu oile
gestante. Dacă vrei, poți să vii și tu. I-am pomenit domnului Gerald
că Cleo mi-ar fi de mare folos. Îi făcu cu ochiul plin de tâlc. Nici nu
a fost minciună. Îi încredințăm ei și lui Daimon oile și noi doi ne
jucăm puțin de-a „supraviețuirea în sălbăticie”.
— Îmi pare rău, James. Gwyn nu știa, cum să înceapă. Dar nu
mai merge.
James își încreți fruntea.
— Ce nu mai merge? Nu ai mâine timp? Vine iar cineva în vizită?
Domnul Gerald nu a spus nimic.
În ultimele luni, Gerald Warden păru să se simtă din ce în ce mai
singuratic. În orice caz invita din ce în ce mai des oaspeți la Kiward
Station, adesea negustori de lână sau noi coloniști bine situați,
cărora în timpul zilei le putea arăta ferma sa model, iar seara
chefuia cu ei.
Gwyneira clătină din cap.
— Nu, James, doar că... sunt gravidă.
Acum o spusese!
— Ești gravidă? Este minunat! Spontan o luă în brațe și o învârti.
302
Oh da, te-ai și îngrășat deja, o tachină el. În curând nu o să vă mai
pot ridica.
Când văzu că nu zâmbește, deveni brusc serios.
— Ce este, Gwyn? Nu te bucuri deloc?
— Sigur că mă bucur, spuse Gwyn și se înroși. Dar îmi și pare
puțin rău. Mi-a... mi-a făcut plăcere cu tine.
James râse.
— Deci nu există deocamdată niciun motiv să ne oprim. Voia să o
sărute, dar ea se eschivă.
— Nu este vorba de plăcere! spuse ea vehement. Este vorba de
morală. Nu mai avem voie să o facem.
Se uită la el. În privirea ei era tristețe, dar și hotărâre.
— Gwyn, înțeleg eu bine? întrebă James consternat. Vrei să
termini, să arunci tot ceea ce am avut împreună? Am crezut că mă
iubești!
— Nu este vorba de iubire, spuse Gwyn încet. Sunt căsătorită,
James. Nu am voie să iubesc un alt bărbat. Și ne-am înțeles de la
bun început că vrei doar să mă ajuți, pentru ca această căsnicie...
căsnicie a mea să fie binecuvântată cu un copil.
Ura acest patetism, dar nu știa cum să se exprime altfel. Și în
niciun caz nu voia să plângă.
— Gwyneira, te iubesc de când te-am văzut prima oară. S-a
întâmplat... pur și simplu, așa cum plouă sau strălucește soarele.
Acest lucru nu se poate schimba.
— Pe timp de ploaie te poți adăposti, spuse Gwyneira încet. Și
dacă arde soarele, te poți retrage la umbră. Nu pot să împiedic
ploaia sau căldura, dar nu trebuie să mă ud sau să-mi ard pielea.
James o trase spre el.
— Gwyneira, doar mă iubești și tu pe mine. Vino cu mine.
Plecăm de aici și începem o nouă viață altundeva.
— Și unde să mergem, James? întrebă ea zeflemitor, pentru ca să
nu se audă disperarea din glasul ei. La ce fermă de oi vrei să lucrezi
303
dacă se va afla că ai fugit cu nevasta lui Lucas Warden? Toată Insula
de Sud îi cunoaște pe Wardeni. Crezi că Gerald te va lăsa să scapi?
— Ești căsătorită cu Gerald sau cu Lucas? Și indiferent cu care
dintre cei doi – împotriva mea nu are niciunul dintre ei vreo șansă!
James strânse pumnii.
— Ah da? Și în ce domeniu vrei să te lupți cu ei? În lupta cu
pumnii sau trăgând cu pistoalele? Și apoi ne refugiem în sălbăticie
și trăim cu nuci și fructe de pădure?
Gwyneira ura să se certe cu el. Își dorise să rezolve totul pașnic,
încheind totul cu o sărutare – dulce-amar și purtând povara sorții,
ca într-un roman de Bulwer-Lytton.
— Dar îți place viața în sălbăticie. Sau ai mințit? Îți este mai
important luxul oferit de Kiward Station? Este important pentru
tine să fii soția unui baron al oilor, să dai recepții, să fii bogată?
James încercă să pară furios, dar din cuvintele lui răzbătu mai
degrabă amărăciune.
Dintr-odată, Gwyneira se simți obosită.
— James, să nu ne mai certăm. Știi bine că toate acestea nu au
nicio valoare pentru mine. Dar am făgăduit. Sunt soția unui baron
al oilor. Dar m-aș comporta la fel și dacă aș fi soția unui cerșetor.
— Ți-ai încălcat făgăduiala, când ai împărțit patul cu mine! se
zborși James. Ți-ai înșelat deja bărbatul!
Gwyneira se dădu un pas înapoi.
— Nu am împărțit niciodată patul cu tine, James McKenzie spuse
ea. Știi foarte bine. Nu te-aș fi dus niciodată în casă, ar... ar fi fost...
Așa a fost cu totul altceva.
— Și ce a fost? Gwyneira, te rog! Să nu-mi spui că mai folosit
doar ca pe un animal de prăsilă.
Gwyneira nu dorea decât să încheie în sfârșit discuția. Nu mai
putea suporta privirea lui imploratoare.
— Te-am întrebat, James, spuse ea blând. Ai fost de acord. Cu
toate condițiile. Și nu este vorba de ceea ce vreau eu. Ci este vorba
304
de ceea ce este corect. Sunt o Silkham, James. Nu pot fugi de
obligațiile mele. Înțelege sau nu înțelege. În orice caz, situația nu se
poate schimba. De acum încolo...
— Gwyneira? Ce s-a întâmplat? Nu voiai să fii de acum un sfert
de oră la mine?
Când Lucas intră în grajd, Gwyneira și James se depărtară unul
de altul. Rar se întâmpla să vină acolo de la sine, dar ieri Gwyn îi
promisese ca, începând cu ziua de azi, să îi stea model pentru un
portret în ulei – în primul rând fiindcă îi era milă de el, deoarece
Gerald iar îl certase, iar Gwyn știa că putea să pună capăt tuturor
acestor chinuri cu un singur cuvânt. Dar nu se putea decide să
vorbească despre sarcina ei înainte de a-l fi informat pe James. De
aceea găsise altceva pentru a-l consola pe Lucas. Cu atât mai mult,
cu cât în următoarele luni va avea timp și tihnă să stea liniștită pe
un scaun.
— Vin, Lucas. Doar că am avut o... o mică problemă și domnul
McKenzie m-a ajutat. Mulțumesc, domnule James.
Gwyneira spera că nu arată prea înfierbântată și emoționată, dar
reuși măcar să vorbească liniștit și să-l privească pe James într-un
mod nevinovat. Dacă James, la rândul lui, și-ar fi stăpânit la fel de
bine sentimentele! Dar expresia lui disperată, rănită, îi frângea
inima.
Din fericire, Lucas nu observă nimic. Vedea în fața ochilor doar
imaginea Gwyneirei, pe care urma să o alcătuiască.
Seara le spuse lui Lucas și lui Gerald că este însărcinată.
Gerald Warden era nespus de fericit. Lucas se achită de
îndatoririle sale de gentleman, asigurând-o pe Gwyneira că este
foarte bucuros și sărutând-o formal pe obraz. Câteva zile mai târziu
sosi de la Christchurch o bijuterie, un colier prețios de perle. Lucas
i-l înmână Gwyneirei, ca semn de recunoaștere și prețuire. Gerald
plecă la Haldon pentru a sărbători faptul că va deveni în sfârșit
bunic și oferi toată noaptea de băut tuturor clienților pubului – cu
305
excepția lui Howard O’Keefe, care fusese din fericire destul de treaz
ca să plece de urgență de acolo. De la el află Helen de sarcina
Gwyneirei, a cărei anunțare publică o considera mai mult decât
penibilă.
— Crezi că mie nu îmi este penibil? întrebă Gwyn, când, peste
două zile, o vizită și constată că prietena ei știa deja noutatea. Dar
așa este el. Opusul lui Lucas! Nu ai crede că cei doi sunt înrudiți.
Își mușcă buzele de cum termină propoziția.
Gwyn zâmbi.
— În orice caz, acum a sosit timpul. Trebuie să-mi povestești
exact cum va trebui să mă simt în lunile următoare ca să nu greșesc
ceva. Și ar trebui să croșetez hăinuțe de bebeluș. Crezi că așa ceva
poate fi învățat în nouă luni?

11

Sarcina Gwyneirei decurse fără niciun fel de incidente. Până și

renumita stare de greață din primele trei luni trecu aproape pe
neobservate. Așa că nu băgă în seamă nici sfaturile mamei ei, care
încă de la încheierea căsătoriei o conjura, ca pentru numele lui
Dumnezeu să înceteze cu călăritul. În loc să o asculte, Gwyn profita
de aproape fiecare zi senină, pentru a o vizita pe Helen sau pe
doamna Candler – și să-l evite astfel pe James McKenzie. La început
o durea fiecare privire pe care o arunca asupra lui, și pe cât era
posibil, încercară amândoi să nu se întâlnească. Dar dacă totuși
dădeau unul de altul, fiecare, încurcat, se uita în altă parte, silindu-
se să nu vadă durerea și tristețea în ochii celuilalt.
Astfel, Gwyn petrecea mult timp cu Helen și cu micul Ruben,
învăță să-l înfășeze și să-i cânte cântece de leagăn, pe când Helen
tricota jachete de bebeluș pentru Gwyneira.
— Doar roz să nu fie! spuse îngrozită Gwyn, când Helen se apucă
306
de niște ștrampi colorați, pentru a folosi resturile de lână. Doar va fi
un băiat!
— De unde vrei să știi? replică Helen. Și o fată ar fi nostimă.
Gwyneirei îi era groază la gândul că nu va putea să aducă pe
lume moștenitorul masculin dorit. Ea nu-și făcuse niciodată gânduri
despre un copil. Doar acum, când îi purta de grijă lui Ruben și
constată pe zi ce trecea că micuțul avea deja idei destul de sigure,
legate de ceea ce îi plăcea și ce nu, înțelese că nu poartă în pântece
doar pe moștenitorul de la Kiward Station. Ceea ce creștea în ea, era
o mică ființă cu o personalitate de sine stătătoare, care putea să fie și
feminină – și pe care o condamnase de pe acum să trăiască cu o
minciună. Când Gwyneira se gândea timp mai îndelungat, o
chinuiau remușcările față de copilul care urma să nu-și cunoască
niciodată adevăratul tată. Deci era mai bine, dacă nu se gândea, ci o
ajuta pe Helen la treburile interminabile ale gospodăriei – Gwyneira
știa să mulgă – și la lecțiile date copiilor maori, care veneau din ce în
ce mai mulți. Helen preda acum la două clase și, spre mirarea ei,
Gwyn întâlni trei copii golași, care de altfel se scăldau în lacul de la
Kiward Station.
— Fii căpeteniei și ai fratelui său, explica Helen. Tații lor vor ca ei
să învețe, de aceea au trimis copiii la rudele din satul de aici. Destul
de mult tămbălău. Copiilor li se cere destul de mult. Când le este
dor de casă, merg acasă – pe jos! Iar micuțului acestuia îi este tot
timpul dor de casă!
Arătă spre un băiat drăguț cu păr negru, cârlionțat.
Gwyneira își aminti de observațiile lui James legate de maori și
de faptul că niște copii prea deștepți ar putea deveni o primejdie
pentru albi.
Helen ridică din umeri, când Gwyn îi povesti de ele.
— Dacă nu îi educ eu, o să o facă altcineva. Și dacă nu învață
această generație, o va face următoarea. Apoi este imposibil să-i
privezi pe oameni de cultură!
307
 — Nu te enerva. Gwyn ridică mâna, încercând s-o liniștească.
Sunt ultima, care te-ar împiedica să o faci. Dar nu ar fi bine să
izbucnească războiul.
— Oh, maori sunt pașnici, dădu Helen din mână. Vor să învețe
de la noi. Cred că și-au dat seama că civilizația le ușurează viața.
Apoi aici este altfel, ca în celelalte colonii. Maorii nu sunt băștinași,
și ei sunt coloniști.
— Serios?
Gwyneira se minună. Nu auzise niciodată așa ceva.
— Da. Desigur că sunt de mult mai multă vreme aici, decât noi,
spuse Helen. Dar nu din timpuri imemorabile. Se spune că au venit
la începutul secolului al XIV-lea. Cu șapte canoe duble, știu exact
acest lucru. Fiecare familie poate să-și urmărească înapoi obârșia
până la echipajul de pe una din aceste canoe...
Între timp, Helen vorbea destul de bine maori și asculta
povestirile lui Matahorua, înțelegând din ce în ce mai mult.
— Deci nu le aparținea nici lor pământul? întrebă, plină de
speranță, Gwyneira.
Helen își dădu ochii peste cap.
— Dacă se va ajunge la o situație încordată, fiecare parte se va
prevala de dreptul descoperitorului. Să sperăm că se vor înțelege
pașnic. Așa, și acum îi învăț să socotească – indiferent dacă acest
lucru îi place sau nu soțului meu sau domnului Gerald al tău.
Dacă se făcea abstracție de răceala intervenită în relațiile dintre
Gwyneira și James, atmosfera de la Kiward Station era acum
excelentă. Perspectiva de a avea un nepot îi dădea lui Gerald aripi.
Se preocupa iarăși mai mult de fermă, vându mai mulți berbeci de
prăsilă unor crescători și câștigă bani buni cu această afacere. James
se folosi de prilej pentru a duce animalele la noii stăpâni și a lipsi
astfel zile întregi de la Kiward Station. Mai ordonă și alte defrișări,
pentru a obține pășuni mai întinse. Lucas se dovedi folositor la
calculele ce trebuiau făcute pentru a constata care dintre râuri era
308
adecvat plutăritului și care dintre esențele lemnoase avea valoare.
Se plângea de pierderea pădurilor, dar nu protesta energic – în fond
era bucuros că Gerald nu-și mai bătea joc de el. Nu punea niciodată
întrebarea de unde a rezultat copilul. Poate că spera să fi intervenit
întâmplarea, poate că pur și simplu nici nu voia să știe. Oricum se
întâmplă rar să fie în doi, astfel că nu aveau ocazia să poarte
asemenea discuții penibile. Lucas încetă pe dată să mai facă vizitele
sale nocturne, după ce Gwyneira anunțase că este însărcinată. Deci
„încercările” sale nu-i făcuseră de fapt niciodată plăcere. În schimb,
îl delecta să îi facă portretul frumoasei sale soții. Gwyneira ședea
cuminte pentru o pictură în ulei, și nici măcar Gerald nu îi certă
pentru această îndeletnicire. Ca mamă a viitoarelor generații,
portretul Gwyneirei trebuia să-și ocupe locul de onoare pe lângă
tabloul soției sale, Barbara. Când portretul fu gata, toți îl
considerară foarte reușit. Lucas însuși nu era prea mulțumit. Găsea
că nu nimerise perfect „expresia enigmatică” a Gwyneirei și nici
unghiul în care cădea lumina nu i se părea optim. Dar toți vizitatorii
lăudară peste măsură tabloul. Lordul Banningan îl rugă chiar pe
Lucas să îi facă portretul doamnei sale. Gwyneira află că în Anglia
se plăteau bani buni pentru așa ceva, dar bineînțeles că Lucas ar fi
considerat dezonorant să ceară fie și un penny de la vecinii și
prietenii săi. Gwyn nu vedea unde ar fi diferența dintre vânzarea
unui tablou și cea a unei oi sau a unui cal, dar nu se certă cu el și
constată cu ușurare că nici Gerald nu obiectă nimic referitor la lipsa
de spirit comercial al fiului său. Dimpotrivă, părea pentru prima
dată aproape mândru de Lucas. În casă era o atmosferă bună și
armonie deplină.
Apropiindu-se nașterea, Gerald încercă în zadar să găsească un
medic pentru Gwyneira, căci asta ar fi însemnat ca Christchurch să
rămână săptămâni de-a rândul fără doctor. Gwyn nu considera că
dacă renunță la medic situația ar fi gravă. După ce o văzuse pe
Matahorua la muncă, era oricând gata să se încredințeze unei moașe
309
maori. Dar Gerald declară că așa ceva este inacceptabil, iar Lucas
era și mai aprig în această privință.
— Nu se poate ca să te asiste o sălbatecă oarecare! Ești o lady și
trebuie să fii îngrijită cu atenția cuvenită. Oricum, totul este foarte
riscant. Ar trebui să naști la Christchurch!
Această afirmație îl aduse pe Gerald pe baricade. Moștenitorul
lui Kiward Station se va naște la fermă și nicăieri în altă parte,
declară el.
În cele din urmă, Gwyneira îi încredință problema doamnei
Candler, deși se temea ca aceasta să nu o propună pe Dorothy. Soția
comerciantului făcu imediat această ofertă, dar avu în plus și o
soluție mai bună.
— Moașa noastră de aici, din Haldon, are o fată care o ajută
adesea. După câte știu, a moșit și singură nașteri. Întrebați-o pur și
simplu, dacă nu ar fi dispusă să meargă pentru câteva zile la
Kiward Station.
Francine Hayward, fiica moașei, se dovedi a fi o tânără de
douăzeci de ani, isteață, optimistă. Avea un păr blond bogat și o față
rotundă, veselă, cu nasul în vânt și ochii verzi, ce se remarcau
imediat. Se înțelese din prima clipă foarte bine cu Gwyneira. Cele
două erau aproape de aceeași vârstă și, deja după primele două
cești de ceai, Francine îi mărturisi Gwyneirei dragostea ei ascunsă
față de cel mai vârstnic fiu al familiei Candler, pe când Gwyneira îi
povesti că, pe când fusese fată, visase cowboy și indieni.
— Într-unul din romane, o femeie năștea un copil, când pieile
roșii înconjuraseră casa! Și era singură cu soțul ei și cu fiica...
— Ei, eu nu aș găsi că este chiar atât de romantic, era de părere
Francine. Dimpotrivă, ar fi un coșmar. Închipuie-ți că bărbatul
aleargă tot timpul între ștandul de ochit și scutece, spunând
alternativ când soției „Împinge, draga mea!” și strigând spre afară:
„Te prind eu, piele Roșie afurisită!”
Gwyneira chicoti.
310
 — Soțul meu nu ar pronunța așa ceva în fața unei doamne.
Probabil ar spune: „Iartă-mă o clipă, draga mea, trebuie să elimin
degrabă una dintre aceste piei roșii”.
Francine izbucni în râs.
Deoarece era și mama ei de acord cu acest aranjament, ea merse
în aceeași seară călare în spatele Gwyneirei la Kiward Station. Stătea
lejer și fără frică pe spatele gol a lui Igraine, ignoră cu dezinvoltură
dojenile lui Lucas, precum: „Ce risc, să călărească două persoane pe
un cal! Am fi putut să o aducem noi pe tânăra doamnă!” – și se
stabili într-una din alesele camere de oaspeți. În timpul ce urmă, ea
se desfătă în luxul de a nu face nimic, afară de a-i ține companie
Gwyneirei până la nașterea „prințului moștenitor al coroanei”,
înfrumuseță piesele de îmbrăcăminte ale bebelușului, gata croșetate
și împletite, brodând coronițe aurii pe ele.
— Ești de viță nobilă, îi spuse Gwyneirei, când aceasta îi spuse că
i se pare penibil așa ceva. Bebelușul se află precis undeva pe lista
moștenitorilor tronului!
Gwyneira spera ca Gerald să nu audă acest lucru. Îl credea în
stare pe mândrul bunic să atenteze la viața reginei și a
descendenților ei. Dar deocamdată Gerald se limită să introducă
coronița în semnul cu care ardeau vitele la Kiward Station.
Cumpărase de curând câteva vite și îi trebuia un semn înregistrat.
La indicațiile lui Gerald, Lucas desenă un blazon, în care se uneau
coronița Gwyneirei și un scut, pe care Gerald îl deducea din numele
de „Warden” – „străjerul”.
Francine era glumeață și totdeauna binedispusă. Societatea ei îi
făcea bine Gwyneirei; nu lăsa să apară frica de naștere. Gwyneira
simțea mai degrabă o ușoară gelozie – Francine îl uitase între timp
pe tânărul Candler și nu mai înceta să vorbească de James
McKenzie.
— Se interesează de mine, cu siguranță! spuse ea emoționată. De
fiecare dată când mă vede, mă descoase. Despre munca mea și de
311
cum îți merge. Este așa de scump! Și este evident că încearcă să
găsească subiecte de discuție, care să mă intereseze! De ce s-ar
interesa altfel despre data la care vei naște!
Gwyneira se gândi la o serie de motive și găsi că este destul de
riscant din partea lui James să-și arate atât de deschis interesul. Dar
mai ales îi era dor de el și de apropierea lui consolatoare. Ar fi vrut
să-i simtă mâna pe burta ei și ar fi vrut să împartă cu el bucuria
simțind mișcările copilului în pântecele ei. Ori de câte ori micuțul
„boxa”, se gândi la fața lui strălucind de bucurie la vederea lui
Ruben, proaspăt născut, și își aduse aminte de o scenă din grajdul
de cai pe când Igraine era gestantă în ultima fază.
— Simțiți mânzul domnișoară Gwyn? întrebase el, radiind de
bucurie. Se mișcă. Trebuie să vorbiți cu el, domnișoară Gwyn!
Atunci, când se va naște, vă va cunoaște vocea!
Acum vorbea cu bebelușul ei, al cărui cuib era atât de perfect
pregătit. Leagănul lui, un vis din mătase albastră și aurie, aranjat de
Kiri după indicațiile lui Lucas, era așezat lângă patul ei. Chiar și
numele era deja stabilit: Paul Gerald Terence Warden – Paul după
numele tatălui lui Gerald.
— Fiul următor îl putem numi după bunicul tău, Gwyneira,
declară Gerald mărinimos. Dar doresc să impun o anume tradiție...
Gwyneirei, numele îi era de fapt indiferent. Copilul deveni pe zi
ce trecea mai greu; era timpul să vină pe lume. Se surprinse
numărând zilele și făcând comparație cu aventurile ei din anul
trecut. „Dacă se naște astăzi, a fost conceput pe malul lacului... Dacă
așteaptă până săptămâna viitoare, este un copil al ceții... Un mic
războinic, conceput în cercul de piatră al războinicilor.” Gwyneira
își aminti de fiecare nuanță a tandreții lui James și câteodată plânse
de dor, până ce adormi.
Durerile începură într-o zi târzie de noiembrie, când vremea era
ca în iunie în depărtata Anglie. După ce în ultimele săptămâni
plouase adesea, în această zi soarele se arătă strălucitor, trandafirii
312
din grădină înfloriră și florile de primăvară, pe care Gwyneira le
iubea mult mai mult, se desfăcuseră în toată splendoarea.
— Cât este de frumos! se entuziasmă Francine, care pusese
pentru protejata ei masa de mic dejun în fața ferestrei balconului
din încăperile Gwyneirei. Trebuie să o conving neapărat pe mama
mea, să pună niște flori; în grădina noastră cresc doar legume. Dar
măcar există o tufă de rata. Gwyneira tocmai voia să-i spună că deja
la venirea ei în Noua Zeelandă se îndrăgostise de această tufă cu
cascada ei de flori roșii, când simți durerea. Imediat după aceea i se
rupse apa. Gwyneira nu născu ușor. Cât era ea de sănătoasă, atât de
bine dezvoltată era și musculatura abdominală. Cu totul altfel de
cum presupusese mama ei, călăritul practicat atât de des nu a dus la
o naștere prematură, ci mai degrabă îi îngreună copilului trecerea
prin bazin. E drept că Francine o asigură tot timpul că totul este în
ordine și că poziția copilului este perfectă, dar aceasta nu o
împiedică pe Gwyneira să țipe, să blesteme chiar. Doar Lucas nu o
auzea. Bine că aici nu plângea nimeni – Gwyneira nu știa dacă ar fi
rezistat văicărelilor lui Dorothy. Kiri, care o ajuta pe Francine,
rămase liniștită.
— Copilul sănătos. Spus Matahorua. Totdeauna drept.
În schimb, în fața camerei se dezlănțuise iadul. Gerald fusese mai
întâi încordat, apoi îngrijorat și la sfârșitul zilei urla la toți cei ce se
apropiau și apoi se îmbătă până nu mai știu de sine. Ultimele ore ale
travaliului le dormi în fotoliul din salon. Lucas se îngrijoră și se
îmbătă cu măsură, după cum îi era felul. Și el adormi în cele din
urmă, dar somnul lui era ușor. Deîndată ce se mișca ceva pe sala din
fața camerelor Gwyneirei, ridica capul și Kiri trebui să-l pună la
curent cu știrile și în a doua jumătate a nopții.
— Domnul Lucas așa de atent! o informă ea pe Gwyneira.
În schimb, James McKenzie nu dormi. Își petrecuse ziua într-o
continuă încordare și noaptea se strecură în grădină, sub ferestrele
Gwyneirei. Astfel el fu singurul care îi auzi țipetele. Neajutorat, cu
313
pumnii strânși și cu lacrimi în ochi, aștepta. Nimeni nu-i spunea
dacă totul este în ordine, la fiecare plâns a Gwyneirei îi era teamă
pentru viața ei.
În cele din urmă se strecură lângă el ceva blănos, moale. Încă
cineva care fusese uitat. Francine o expulzase pe Cleo fără îndurare
din camera lui Gwyn și nu se ocupaseră de ea nici Lucas, nici
Gerald. Acum scâncea, auzind țipetele Gwyneirei.
— Îmi pare rău, Gwyn, îmi pare atât de rău... șopti James în părul
mătăsos a lui Cleo.
În cele din urmă o ținu pe cățea în brațe, când în fine se auzi un
alt sunet, mai încet, dar puternic și destul de indignat. Copilul
salută prima rază de soare a noii dimineți. Și Gwyn o însoți cu un
ultim strigăt plin de durere.
James plânse de ușurare în blana moale a lui Cleo.
Lucas se trezi imediat când Kiri ieși pe trepte, cu copilul în brațe.
Stătea acolo ca o stea a varietăților, deplin conștientă de importanța
ei. Lucas se întrebă de ce nu-i prezintă Francine copilul, dar lui Kiri
îi strălucea toată fața, astfel că se putea presupune că mama și
copilul sunt în ordine.
— Este... totul în ordine? întrebă el totuși, după cum era obligația
și se sculă pentru a merge în întâmpinarea tinerei femei.
Se sculă și Gerald.
— A sosit? întrebă el. Cu toții sănătoși?
— Da, domnule Gerald! se bucură Kiri. Un copil minunat de
frumos. Minunat! Păr roșu, ca mama!
— Un micuț aprig! spuse Gerald râzând. Primul Warden cu păr
roșu.
— Cred că nu se spune „micuț”, îl corectă Kiri. Se spune
„micuță”. Este fată, domnule Gerald. Fată minunată!
Francine propuse să fie numită „Paulette”, dar Gerald nu fu de
acord. „Paul” urma să rămână la dispoziția moștenitorului
masculin. Lucas, gentleman din cap până în picioare, apăru la o oră
314
după naștere la patul Gwyneirei, cu un trandafir roșu din grădină,
și o asigură pe un ton ponderat că micuța i se pare un copil
adorabil. Gwyneira aprobă doar din cap. Cum altfel decât adorabila
putea fi această mică creatură perfectă, pe care o ținea mândră în
brațe? Nu se putea sătura privind degețelele minuscule, năsucul cât
un nasture și genele lungi, arămii din jurul ochilor mari, albaștri.
Micuța avea deja relativ mult păr. Indiscutabil o roșcovană, ca și
mama ei. Gwyneira își mângâie bebelușul, iar micuța creatură
întinse mâna după degetul ei. Surprinzător de puternică de pe
acum. Siguranță în mânuirea frâului... Gwyn va începe în curând s-
o învețe să călărească. Lucas propuse numele de „Rose” și trimise
un buchet imens de trandafiri roșii și albi în camera Gwyneirei, care
se umplu imediat de parfumul lor îmbătător.
— Rar am văzut trandafirii să înflorească atât de fermecător,
draga mea. De parcă grădina s-ar fi împodobit special pentru a o
întâmpina pe fata noastră.
Francine îi pusese bebelușul în brațe; îl ținea neîndemânatic, de
parcă nu ar ști prea bine ce să facă cu el. Dar cuvintele „fiica
noastră” le spusese cu naturalețe. Deci nu părea să aibă suspiciuni.
Gwyneira, care se gândea la grădina de trandafiri a lui Diana,
replică:
— Este mult mai frumoasă ca oricare trandafir, Lucas! Este cea
mai frumoasă de pe lume!
Îi luă copilul. Era o nebunie, dar simți că o înțeapă ghimpele
geloziei.
— Atunci va trebui să găsești singură un nume, draga mea, spuse
Lucas blând. Sunt sigur că găsești unul potrivit. Dar acum trebuie să
vă las pentru a mă ocupa de tatăl meu. Încă nu se poate acomoda cu
ideea că nu este un băiat.
Lui Gerald îi trebuiră ore întregi ca să se adune și să le facă o
vizită Gwyneirei și fiicei sale. Cu inima îndoită, o felicită pe mamă
și privi bebelușa. Abia când aceasta îl prinse de deget cu un gest
315
acaparator, și clipi din ochi, izbuti să îi zâmbească.
— Ei da, măcar are tot ceea ce îi trebuie, mormăi el nemulțumit.
Deci următorul o să fie băiat. Acum știți, cum se face...
Când Warden închise ușa în urma lui, Cleo se strecură înăuntru.
Mulțumită de a fi reușit în sfârșit, merse la patul Gwyneirei, puse
lăbuțele pe cuvertură și își arătă zâmbetul de Collie.
— Unde ai stat ascunsă? o întrebă Gwyn încântată și o mângâie.
Uite, vreau să-ți prezint pe cineva!
Spre groaza lui Francine, o lăsă pe cățea să miroasă bebelușa.
Observă un buchețel de flori de primăvară, prinse de cineva de
zgarda lui Cleo.
— Cât de original! remarcă Francine, când Gwyn desprinse cu
precauție buchețelul. Cine putea să fie? Unul dintre bărbați?
Gwyneira ar fi putut să-i dezvăluie numele. Nu spuse nimic, dar
inima îi fu năpădită de fericire. Știa deci de fiica lor – și desigur că
alesese flori de câmp, nu tăiase trandafiri.
Bebelușa strănută când florile îi atinseră năsucul. Gwyneira
zâmbi.
— O voi numi Fleurette.

316
 UN FEL DE URĂ...
Canterbury Plains – Westcoast
1858-1860

George Greenwood își cam pierduse răsuflarea după urcușul din

strâmtoarea Bridle. Bău încet berea de ghimbir, care se vindea aici,
la punctul culminant, pe drumul dintre Lyttelton și Christchurch, și
savură priveliștea orașului și a ținutului Canterbury Plains.
Acesta era deci ținutul în care trăia Helen. Pentru asta părăsise
Anglia... Era un ținut frumos, nimic de zis, recunoscu George.
Christchurch, orașul în apropierea căruia trebuia să se afle ferma ei,
era considerată o așezare în plină dezvoltare. Ca primă așezare din
Noua Zeelandă, primise anul trecut dreptul de oraș și era acum și
reședință episcopală.
George își aminti de ultima scrisoare a lui Helen în care îl
informa răutăcioasă că speranțele reverendului antipatic Baldwin
nu se împliniseră. Arhiepiscopul de Canterbury numise în funcția
de episcop pe un prelat pe nume Henry Chitty Harper, care venea
din țara-mamă. Avea familie și pare să fi fost iubit în parohia sa. La
început, Helen nu scrisese mai mult despre caracterul lui, ceea ce îl
miră destul de mult pe George. Doar ar fi trebuit să-l fi cunoscut de
mult pe acest bărbat, având în vedere toate acțiunile bisericești,
despre care tot scria. Helen Davemport-O’Keefe se angajă în
cercurile doamnelor pentru citirea Bibliei și în munca cu copiii
băștinașilor. George spera ca ea să nu fi devenit atât de bigotă și de
convinsă de propria dreptate ca mama lui. Dar nu și-o putea
imagina pe Helen stând în rochie de mătase la ședințele de comitet
317
și scrisorile ei sunau de parcă ar fi avut contact direct cu copiii și cu
mamele lor.
Și-o mai putea imagina pe Helen? Trecuseră atâția ani și îl
asaltaseră atât de multe impresii. Colegiul, călătoriile sale prin
Europa, India și Australia – ar fi trebuit să ajungă pentru a șterge
din memoria sa imaginea unei femei mult mai în vârstă, cu părul
castaniu, strălucitor și ochi cenușii. Dar George o vedea și astăzi
înaintea lui, de parcă ar fi plecat doar ieri. Fața ei îngustă, coafura
severă, mersul drept – chiar și când el știa că este obosită. George își
amintea de furia ei bine ascunsă și de nerăbdarea strunită anevoie
când avea de a face cu mama și cu William, fratele lui, dar și de
zâmbetul ascuns, când el reuși cu vreo obrăznicie să-i străpungă
platoșa stăpânirii de sine. Pe atunci îi citea fiecare emoție din privire
– în spatele acelei expresii liniștite, indiferente, pe care o arăta celor
din jur. Un foc, care ardea pe sub apele liniștite, pentru a erupe la
citirea unui anunț nebunesc, venit de la capătul celălalt al lumii!
Oare îl iubea într-adevăr pe acest Howard O’Keefe? În scrisori era
vorba de înalta considerație față de soțul ei, care își dădea toată
silința de a face ferma cât mai confortabilă pentru ea și de a o
gospodări rentabil. Dar George citea printre rânduri că soțul ei nu
reușea totdeauna să atingă aceste țeluri. George Greenwood era de
un timp destul de lung angrenat în afacerile tatălui său, pentru ca să
știe că între timp aproape toți primii coloniști din Noua Zeelandă
deveniseră bogați. Indiferent dacă se ocupau de pescuit, de comerț
sau de creșterea animalelor – afacerile înfloreau. Cine nu era total
lipsit de îndemânare, făcea profit, ca de exemplu Gerald Warden la
Kiward Station. O vizită la el, cel mai mare producător de lână din
Insula de Sud, era în fruntea listei activităților, care îl purtau pe fiul
lui Robert Greenwood la Christchurch. Familia Greenwood avea de
gând să deschidă aici o filială a casei lor de comerț internațional.
Comerțul de lână cu Noua Zeelandă devenea din ce în ce mai
interesant – cu atât mai mult cu cât în curând pe ruta dintre Anglia
318
și Noua Zeelandă vor circula vapoare cu aburi. George călătorise
deja pe un vas, care pe lângă tradiționalele vele era acționat și de un
motor cu aburi. Acesta făcea ca vasul să fie independent de
capriciile vântului din zona de acalmie, iar drumul dura doar opt
săptămâni..
Și trecătoarea Bridle își mai pierduse din caracterul ei
amenințător, pe care îl descrisese Helen în prima ei scrisoare către
George. Fusese amenajată într-atât, că putea fi trecută cu carele și
George ar fi putut să evite drumul anevoios, parcurs pe jos. Dar
după acea călătorie îndelungată cu vasul, simțea nevoia mișcării și îl
incita să reconstituie experiențele lui Helen la venirea ei încoace. Pe
timpul studiului, George era de-a dreptul posedat de Noua
Zeelandă. Chiar dacă nu venea timp mai îndelungat o scrisoare de
la Helen, el înghițea orice informație despre acest ținut pentru a se
simți mai aproape de ea.
Reconfortat în sfârșit, porni să coboare drumul. Poate că o va
vedea chiar mâine pe Helen! Dacă va putea să-și închirieze un cal și
dacă ferma se afla atât de aproape de oraș, după cum se putea
deduce din scrisorile lui Helen, nimic nu contrazicea o mică vizită
de curtoazie. În orice caz, va merge în curând la Kiward Station, ori
aceasta trebuie să se afle în imediata vecinătate a lui Helen. Doar era
prietenă cu stăpâna fermei, Gwyneira Warden. Cele două ferme nu
puteau fi mai departe una de alta decât o scurtă deplasare cu
trăsura. George trecu cu bacul peste Avon River și străbătu ultimii
kilometri până la Christchurch și se cază la hotelul din localitate.
Modest, dar curat – și desigur că proprietarul auzise de familia
Warden.
— Desigur. Domnul Gerald și domnul Lucas trag totdeauna aici
când au ceva de rezolvat la Christchurch. Domni foarte cultivați,
mai ales domnul Lucas și încântătoarea sa soție! Doamna Warden
comandă la Christchurch rochiile ei, de aceea o vedem de două și
trei ori pe an. În schimb, hotelierul nu auzise de Howard și Helen
319
O’Keefe. Nici nu înnoptaseră la el, nici nu îi cunoștea din cadrul
comunității bisericești.
— Dar nici nu ar fi posibil dacă sunt vecini cu familia Warden,
explică hotelierul. Atunci aparțin de Haldon și acolo au mai nou o
biserică. Ar fi mult prea departe să vină în fiecare duminică încoace.
George înregistră mirat aceste informații și întrebă de un grajd,
de unde ar putea închiria un cal. În ziua următoare va face mai întâi
o vizită la Union Bank of Australia, prima filială de bancă din
Christchurch.
Directorul băncii fu foarte politicos și se bucură de planurile lui
Greenwood, legate de Christchurch.
— Ar trebui să vorbiți cu Peter Brewster, îl sfătui el. El s-a ocupat
până acum de comerțul cu lână de aici. Dar după cum aud, este
atras de Queenstown – febra aurului, știți. Deși Brewster nu va
căuta el însuși aur, ci se gândește mai degrabă la comerțul cu aur.
George își încreți fruntea.
— Găsiți că este cu mult mai rentabil decât comerțul cu lână?
Bancherul ridică din umeri.
— Dacă mă întrebați pe mine: lâna crește în fiecare an. Dar cât
aur se află acolo sus, la Otago, sub pământ, nu știe nimeni. Dar
Brewster este tânăr și dornic de noi afaceri. Apoi are și motive
familiale. Familia soției sale provine de acolo – maori. Și ea a
moștenit pământ. În orice caz, nu va fi supărat dacă îi preluați
clienții de aici. Asta v-ar facilita mult înființarea afacerii.
George nu putea decât să-i dea dreptate și îi mulțumi pentru
informații. Apoi se folosi de prilej să întrebe în treacăt de familiile
Warden și O’Keefe. Despre Wardeni nu auzi din gura directorului
altceva decât laude.
— Bătrânul Warden este un vechi războinic, dar se pricepe la
creșterea oilor! Tânărul este mai degrabă un estet, nu le are cu
ferma. De aceea bătrânul speră să aibă un nepot, care să fie mai
interesat, dar până acum în zadar. Tânăra femeie este superbă. Păcat
320
că nu prea se străduiește cu facerea copiilor. În aproape șase ani de
căsnicie doar o fetiță... Ei da, sunt tineri, mai există speranțe. Ei da,
și familia O’Keefe... Bancherul își căută cuvintele. Ce să spun?
Secretul bancar, știți.
George înțelegea. Howard O’Keefe nu era un client prea apreciat.
Probabil că avea datorii. Iar fermele se aflau la două zile de mers
călare de la Christchurch, deci Helen mințise în scrisorile ei când se
referea la viața de la oraș – sau cel puțin exagerase mult. Haldon,
următoarea așezare mai mare din apropiere de Kiward Station, abia
dacă era mai mult decât un sat. Ce a mai trecut oare sub tăcere și de
ce? Îi era penibil felul în care trăia? Poate că nici nu se va bucura de
această vizită de peste mări? Dar trebuia să o vadă! La naiba,
călătorise 25 000 de kilometri pentru a o vedea!
Se dovedi că se putea vorbi cu Peter Brewster; îl invită pe George
pentru a doua zi la masă. Asta însemna că trebuia să amâne din nou
planurile sale, dar i se părea că întâlnirea cu Brewster este
inevitabilă; în realitate, întâlnirea se desfășură în armonie deplină.
Soția lui Brewster, frumoasă ca o cadră, servi un prânz după tradiția
maori, cu pește proaspăt din Avon și cartofi dulci, preparați într-un
mod rafinat. Copiii săi îl asaltară pe vizitator cu întrebări despre
buna bătrână Anglie, și bineînțeles că Peter cunoștea atât familia
Warden, cât și familia O’Keefe.
— Dar să nu cumva să întrebați pe unul despre celălalt! îl
avertiză el, râzând. Sunt precum câinele cu pisica, deși cândva au
fost parteneri. Kiward Station le aparținuse la amândoi, de unde
vine și numele compus din Kee și Ward. Dar amândoi au fost și
jucători, iar Howard și-a pierdut partea sa. Nu se știe prea exact
cum a fost, dar amândoi își poartă reciproc ranchiună.
— De înțeles din partea lui O’Keefe, remarcă George. Dar
câștigătorul nu ar trebui să fie supărat!
— După cum am spus, nu cunosc nimic exact. Iar în final lui
Howard i-au ajuns banii pentru o fermă. Dar îi lipsește know-how-
321
ul. În acest an a pierdut practic toți mieii – i-a scos prea de timpuriu,
înainte de ultimele furtuni. Totdeauna îngheață câțiva sus în munți,
dacă mai vine un val de iarnă. Dar să-i scoți la început de
octombrie...? Înseamnă să-l pui pe Dumnezeu la încercare!
George își aminti că luna octombrie îi corespundea lunii martie,
ori în acea perioadă era destul de frig și în munții din Țara Galilor.
— De ce face așa ceva? întrebă el fără să înțeleagă.
ÎI preocupa mai mult întrebarea de ce îi permitea Helen soțului ei
o asemenea prostie. E drept că ea nu se interesase niciodată de
agricultură, dar dacă supraviețuirea ei economică depindea de
aceasta, s-ar fi preocupat și de agricultură.
— Ah, este un cerc vicios suspină Brewster și oferi trabuce.
Ferma este prea mică sau pământul prea sărac pentru numărul
animalelor ce trebuie hrănite. Dar un număr mic de animale nu
aduce suficient pentru trai, de aceea se crește numărul animalelor la
noroc. În anii buni, iarba este suficientă, în anii slabi se termină
furajele pentru iarnă. Atunci trebuie cumpărate nutrețuri – și atunci
nu ajung banii. Sau animalele sunt mânate în munți și se speră că nu
va mai ninge. Dar să vorbim de ceva mai plăcut. Vă interesează să
preluați clienții mei. Foarte frumos, aș vrea să vă fac cunoștință cu
toții. Ne vom putea înțelege asupra unei sume de despăgubire. Ați
fi eventual interesat și de oficiul nostru? Birouri și antrepozite la
Christchurch și Lyttelton? Aș putea să vă închiriez casele și să vă
garantez dreptul de preemțiune... Sau devenim parteneri și păstrez
o parte din afacere în calitate de comanditar. Ar reprezenta o
siguranță, în cazul în care febra aurului ar trece repede.
Bărbații petrecură după-amiaza cu vizitarea bunurilor imobiliare
și George era foarte impresionat de afacerile lui Brewster. În cele din
urmă, se înțeleseră ca după vizita lui George în Canterbury Plains
să discute condițiile exacte ale preluării. George își părăsi foarte
binedispus partenerul de discuții și îi scrise imediat o scrisoare
tatălui său. Greenwood Enterprises nu ajunsese niciodată într-un
322
mod atât de simplu să intre în posesia unei dependințe într-o țară
nouă. Acum se punea doar problema de a găsi un administrator
destoinic. Brewster însuși ar fi fost ideal, dar el voia să plece...
George puse deocamdată aceste gânduri deoparte. Mâine va
putea să plece fără grijă la Haldon. O va vedea din nou pe Helen.

— Din nou vizită? întrebă Gwyneira indispusă.

De fapt plănuise să folosească această zi superbă de primăvară
pentru a o vizita pe Helen. Fleurette se smiorcăia de zile întregi,
voia să se joace cu Ruben; apoi atât mama, cât și copilul terminaseră
materialul de citit. Fleurette era înnebunită după povești. Îi plăcea
ca Helen să-i citească și făcea deja încercări proprii să deseneze
literele când asista la lecțiile ținute de Helen.
— Curat tatăl ei! spuneau oamenii din Haldon, când Gwyneira
comanda din nou cărți pentru a-i citi micuței.
Doamna Candler găsea la rândul ei tot timpul asemănări fizice cu
Lucas, ceea ce Gwyn nu reuși să înțeleagă. În ochii ei, Fleurette nu
avea practic nimic în comun cu Lucas. Fata era grațioasă și roșcată,
ca Gwyn, dar albastrul inițial al irisului se transformase după câteva
luni într-un căprui deschis cu pete de culoarea chihlimbarului. În
felul lor, ochii lui Fleur erau la fel de fascinanți ca ochii Gwyneirei.
Chihlimbarul din ei părea să arunce scântei când se emoționa și
puteau să ardă de-a dreptul, când micuța se înfuria. Și acest lucru se
întâmpla adesea, ceea ce trebuia să recunoască și îndrăgostita ei
mamă. Fleurette nu era un copil liniștit, ușor de mulțumit, ca
Ruben. Era vivace, avea pretenții mari și se înfuria dacă ceva nu-i
reușea imediat. Atunci înjura în gura mare și se înroșea, și în cazuri
extreme scuipa. Fleurette Warden, fetița de aproape patru ani, nu
era cu siguranță o lady.
Cu toate acestea avea o relație bună cu tatăl ei. Lucas era încântat
de temperamentul ei și ceda mult prea des toanelor ei. Nu prea
arăta tendințe de pedagog; părea s-o încadreze pe Fleurette mai
323
degrabă în categoria „obiect de studiu de cel mai mare interes”. Cu
rezultatul că la Kiward Station erau acum doi locuitori, care
colecționau, desenau și observau cu pasiune insecte weta. E drept că
Fleur era mai degrabă interesată de cât de departe sar ele și i se
părea o idee bună să le picteze în diferite culori. Gwyneira dezvoltă
o adevărată dexteritate în a aduna imensele insecte din nou în
borcane.
Acum se întreba cum să îi explice copilului că excursia călare
promisă nu va avea loc.
— Da, iarăși un oaspete! mormăi Gerald. Dacă doamna permite.
Un negustor din Londra. Și-a petrecut noaptea la familia Beasley și
va ajunge către seară aici. Reginald Beasley a fost atât de amabil, să
trimită un mesager. Deci putem să-l primim pe acest domn în felul
adecvat. Desigur, doar dacă doamna permite!
Gerald se ridică clătinându-se. Încă nu era ora prânzului, dar se
pare că nici nu ajunsese să se trezească din beție de ieri-seara. Și cu
cât bea mai mult, cu atât mai răuvoitoare deveneau observațiile
făcute la adresa Gwyneirei. În ultimele luni ea devenise ținta
preferată a batjocurii sale – ceea ce se datora desigur faptului că
fusese iarnă. Iarna Gerald era mai degrabă înclinat să-i permită
fiului său să stea în camera de studiu decât să se ocupe de fermă și o
întâlnea mai des pe Gwyneira, care era ținută în casă de timpul
ploios. Vara, când trebuiau tunse oile, se nășteau mieii și erau tot
felul de alte munci de făcut la fermă, Gerald avea să se concentreze
din nou asupra lui Lucas, pe când Gwyneira făcea oficial lungi
drumuri călare – și în realitate se refugia la Helen. Gwyneira și
Lucas cunoșteau acest ciclu din anii trecuți, dar asta nu făcea
situația mai suportabilă. În fond, exista doar o singură posibilitate
de a întrerupe acest cerc. Gwyneira trebuia să-i dăruiască lui Gerald
moștenitorul dorit. Dar la Lucas energiile de acest fel păreau să
scadă cu trecerea anilor. Gwyneira pur și simplu nu-l excita. Nici nu
se puteau gândi la facerea unui copil. Și incapacitatea din ce în ce
324
mai accentuată a lui Lucas de a avea o relație sexuală cu soția făcea
imposibilă repetarea trișării folosite la procrearea lui Fleur.
Gwyneira nici nu-și făcea iluzii. James McKenzie nu ar fi acceptat
încă o dată o asemenea înțelegere. Și nici ea nu ar fi fost în stare să
se despartă după aceea pentru a doua oară de el. După nașterea lui
Fleurette a durat luni de zile până când pe Gwyneira nu o mai
chinuia dorul și disperarea, care o apuca, ori de câte ori îl vedea sau
chiar îl atingea pe James. Aceasta din urmă nu putea fi evitată
totdeauna – ar fi fost ciudat dacă James nu i-ar mai fi întins mâna
pentru a o ajuta să urce în căruță sau nu ar fi scos de pe Igraine
șaua, după ce Gwyneira o ducea în grajd. Dacă mâinile lor se
atingeau, era ca o explozie a dragostei și a dorinței, stinse de
permanentul „niciodată, niciodată”, care făcea ca Gwyneirei cât pe
ce să-i crape capul. Slavă Domnului, cu trecerea timpului situația se
mai amelioră. Gwyn învăță să se controleze, iar amintirile păliră.
Dar era de neconceput să repete totul. Iar un alt bărbat? Nu, așa
ceva nu era cu putință. Înainte de James, îi era indiferent. Un bărbat
era ca oricare altul. Dar acum...? Era fără nicio speranță. Dacă nu se
întâmpla o minune, Gerald va trebui să se consoleze cu faptul că
Fleur rămânea singura lui nepoată.
Pe Gwyneira nu o preocupa acest lucru. O iubea pe Fleurette și
recunoștea în ea atât propria ei ființă, cât și tot ceea ce iubise la
James McKenzie. Fleur era dornică de aventură și înțeleaptă,
încăpățânată și plină de umor. Printre copiii maori găsea destui
prieteni de joacă, fiindcă stăpânea fluent limba maori. Dar îl iubea
mai ales pe Ruben, fiul lui Helen. Micuțul, care era cu un an și ceva
mai mare, era eroul și modelul ei. Cu el reușea chiar să stea cuminte
la orele de curs ale lui Helen, fără să se bage în vorbă.
Ei, astăzi nu vor reuși să meargă. Suspinând, Gwyn o strigă pe
Kiri pentru a debarasa masa de micul dejun. Probabil că Kiri nu s-ar
fi gândit de la sine la așa ceva. Se măritase de curând și nu avea
nimic altceva în cap decât pe bărbatul ei. Gwyn aștepta doar să-i
325
anunțe că este însărcinată – și Gerald să explodeze la această veste.
Apoi Kiri trebuia să fie convinsă să curețe argintăria, iar Gwyn
trebuia să discute cu Moana meniul pentru prânz. Ceva din carne
de miel. Și nu ar fi fost rău să facă și o budincă de Yorkshire. Dar
mai întâi Fleur...
Fleurette nu stătuse liniștită, cât timp părinții ei luaseră micul
dejun. Doar voia să pornească repede, deci calul trebuia să fie
înșeuat sau înhămat. De obicei, Gwyneira o așeza pe fiica ei în fața
ei, pe Igraine, dar Lucas prefera ca „doamnele sale” să meargă cu
trăsura.
Comandase special pentru Gwyn un dogcart, pe care aceasta îl
stăpânea excelent. Carul ușor, pe două roți, era extrem de mobil și
Igraine îl trăgea fără nicio dificultate pe drumuri grele. Direct peste
câmp nu se putea merge și nici nu se putea sări cu el. Deci nu se
putea merge pe scurtătura prin tufăriș. Nu era de mirare că Gwyn și
Fleur preferau să meargă călare, și Fleurette decisese astfel și pentru
ziua de astăzi.
— Poți să pui șaua pe Igraine, domnule James? se interesă ea la
McKenzie.
— Cu șaua de damă, sau cu altă șa, domnișoară Fleur? întrebă
James serios. Știți ce a spus tatăl dumneavoastră.
Lucas se gândise serios să-i cumpere lui Fleurette un ponei din
Anglia, pentru ca să învețe călăritul corect, cu șaua de damă. E
drept că Gwyneira declarase că, până când va sosi acesta, fata va fi
trecut de vârsta călăritului pe ponei. Deocamdată o învăța pe fiica ei
să călărească pe Madoc, în șaua bărbătească. Armăsarul fiind foarte
binevoitor, problema rezida mai degrabă în ținerea în secret a
situației.
— Cu o șa pentru oameni adevărați! declară Fleur.
James trebui să râdă.
— O șa adevărată, prea bine, milady! Vreți să mergeți astăzi
singură?
326
 — Nu, mama vine imediat. Dar mai trebuie să joace rolul de
„țintă” pentru bunicul. Așa i-a spus lui tata. Chiar va trage în ea,
domnule James?
„Nu, dacă pot să-l împiedic”, gândi McKenzie înverșunat.
Nimănui de la fermă nu-i scăpase cum o chinuia Gerald pe nora sa.
Spre deosebire de Lucas, căruia toți muncitorii îi purtau pică,
Gwyneira beneficia de compasiunea lor. Și câteodată băieții erau
primejdios de aproape de adevăr, când făceau glume referitoare la
stăpâni.
— Dacă domnișoara Gwyn ar avea un bărbat ca lumea, era una
din observațiile obișnuite, atunci bătrânul ar fi deja de zece ori
bunic!
Destul de des, glumind, bărbații se ofereau drept „tauri de
prăsilă” și se supralicitau în propuneri cum ar putea fi făcuți fericiți
atât stăpâna, cât și socrul.
James încerca să pună stavilă acestor glume proaste, dar nu era
întotdeauna simplu. Dacă Lucas și-ar fi dat măcar silința să se facă
folositor la fermă! Dar nu învăța nimic și când Gerald îl obliga să
iasă la grajduri și pe câmp, devenea pe an ce trecea mai morocănos
și mai puțin dispus să facă ceva.
Pe când James o înșeua pe Igraine, mai vorbi puțin cu Fleur. Știa
să se ascundă bine, dar își iubea fata și nu reușea s-o privească ca pe
o Warden. Această vijelie roșcată era copilul său – și pentru el nu
avea nicio importanță că era „doar” o fată. Așteptă răbdător până
când fetița se urcă pe o ladă, de unde putea să perie coama lui
Igraine.
Gwyneira intră în grajduri tocmai când James fixa cureaua de la
șa și la vederea lui reacționă ca întotdeauna necontrolat. O
străfulgerare a ochilor, puțină roșeață în obraji... apoi din nou
control strict.
— Oh, James, ați pus deja șaua? întrebă Gwyneira cu regret. Din
păcate nu pot să merg cu Fleur, așteptăm o vizită.
327
 James aprobă din cap.
— O da, acel negustor englez. Ar fi trebuit să mă gândesc că nu
veți putea ieși. Începu să scoată șaua de pe iapă.
— Nu mergem la școală? întrebă Fleur jignită. Dar atunci rămân
proastă, mamă!
Era cel mai nou argument pentru a merge, pe cât posibil zilnic, la
Helen. Helen folosise acest argument față de un copil maori, căruia
îi plăcea să tragă chiulul, iar Fleur reținuse observația.
James și Gwyneira izbucniră în râs.
— Ei, așa ceva nu putem risca, spuse James cu o mină serioasă.
Dacă îmi permiteți, domnișoară Gwyn, o voi duce eu la școală.
Gwyn îl privi mirată.
— Aveți timp de așa ceva? întrebă ea. Credeam că vreți să
controlați ocolurile pentru oile gestante.
— Se află în drum, declară James și îi făcu cu ochiul. În realitate
ocolurile nu se aflau pe drumul spre Haldon, ci doar pe scurtătura
secretă prin tufăriș, folosită de Gwyneira. Desigur că va trebui să
mergem călare. Dacă înham, chiar că pierdem timp.
— Te rog, mamă! o imploră Fleur.
Și se pregătea de un acces de furie pentru cazul în care Gwyn ar
fi îndrăznit să refuze.
Din fericire nu era greu să o convingă pe mama ei. Munca oricum
neplăcută avea să meargă mai repede dacă nu avea alături copilul
dezamăgit, văicărindu-se continuu.
— Bine spuse ea. Să vă distrați bine! Aș vrea să vă pot însoți.
Gwyneira se uită invidioasă cum scoate James roibul său și o
ridică pe Fleur în fața sa în șa. Stătea frumos și drept pe cal, iar
buclele ei roșcate se mișcau în tactul mersului calului. James se
așeză la rândul lui dezinvolt în șa. Gwyn era aproape îngrijorată
când cei doi plecară.
Chiar nu observa nimeni asemănarea dintre bărbat și fetiță?
Lucas Warden, pictorul și observatorul cu ochi experimentat, se
328
uită din fereastra camerei sale după călăreți, observă în curte figura
însingurată a Gwyneirei și credea că-i citește gândurile.
Era mulțumit de lumea lui, dar câteodată... câteodată ar fi dorit
să o poată iubi pe această femeie.

329
 2

George Greenwood fu bine primit în Canterbury Plains. Numele

lui Peter Brewster îi deschise ușile fermierilor, dar probabil că și fără
recomandare ar fi fost bine primit. Cunoștea deja această situație de
la fermele din Australia și Africa – cel ce trăiește atât de izolat, ca
acești coloniști, se bucură de fiecare vizită din afară. De aceea
ascultă cu răbdare lamentările doamnei Beasley referitoare la
personal, îi lăudă trandafirii și călări cu soțul ei peste pășuni, pentru
a admira oile. Familia Beasley făcuse totul pentru ca ferma ei să
devină un mic colț al Angliei, iar George trebui să zâmbească,
ascultând-o pe doamna Beasley, ce eforturi făcuse să scoată de pe
lista produselor folosite în bucătăria ei cartofii dulci.
Kiward Station era cu totul altfel, după cum observă imediat.
Casa și grădina constituiau un ciudat amestec al formelor: pe de o
parte cineva încerca să imite aici pe cât posibil viața nobilimii
engleze de la țară, pe de altă parte se impunea cultura maori. Astfel,
în grădina înfloreau pașnic una lângă alta tufele de rata și cele de
trandafiri; sub arborii cabbage erau așezate bănci cu sculpturi tipice
maori, iar șopronul pentru scule era acoperit de frunzele
palmierului nikau, în tradiția maori. Fata în casă, care îi deschise lui
George ușa, era îmbrăcată într-o uniformă decentă de servitoare,
dar nu purta încălțăminte, iar servitorul îl salută prietenos prin haere
mai, cuvintele de bun venit în limba maori.
George își aminti de ceea ce auzise despre familia Warden.
Tânăra femeie provenea dintr-o familie nobilă din Anglia – și avea,
evident, bun gust, după cum o dovedea mobilarea camerelor de
primire. Dar se pare că încerca o anglicanizare și mai pregnantă
decât doamna Beasley: oare de câte ori își depunea un oaspete
cartea de vizită în bolul de argint de pe măsuța delicată? George își
dădu silința să o facă, ceea ce o determină pe tânăra femeie roșcată,
330
care tocmai intrase, să îi zâmbească. Purta o rochie de după-amiază
elegantă, de culoare bej, cu broderii de culoarea indigoului, în ton
cu culoarea ochilor ei. E drept că tenul ei nu corespundea palorii la
modă printre doamnele din Londra. Fața ei era ușor bronzată și era
evident că nu încerca să-și ascundă pistruii. Nici coafura artistică nu
corespundea literei cărții de conduită, fiindcă o parte din bucle se
desprinseseră deja.
— O s-o lăsăm să stea pe veci aici declară ea, privind spre cartea
de vizită. O să-l facă fericit pe socrul meu! Bună ziua și bine ați venit
la Kiward Station. Sunt Gwyneira Warden. Intrați și faceți-vă
comod. Socrul meu ar trebui să sosească curând. Sau vreți mai întâi
să vă spălați și să vă schimbați pentru cină? Se pare că va fi o mare
cină...
Gwyneira știa că făcând aceste apropouri directe, depășise
granița bunei comportări. Dar tânărul acesta nu arăta deloc, de
parcă s-ar aștepta în cadrul unei vizite în pădurea tropicală să fie
servit cu o cină compusă din mai multe feluri de mâncare, la care
gazdele să apară în ținută de seară. Dacă ar apărea în pantalonii de
călărie și cu geaca de piele pe care le purta acum, Lucas ar fi
consternat și Gerald s-ar putea să se simtă jignit.
— George Greenwood! se prezentă George zâmbind. Era bine că
nu părea să fie rău. Vă mulțumesc pentru informații, aș dori să mă
spăl mai întâi. Aveți o casă minunată, doamnă Warden.
O urmă pe Gwyneira în salon și stătea privind cu admirație la
mobila impresionantă și la șemineul mare.
Gwyn înclină din cap.
— Eu personal consider că este puțin prea mare, dar socrul meu a
încredințat proiectarea celor mai mari arhitecți. Mobila toată vine
din Anglia. Cleo, ieși de pe covorul de mătase! Și uită de ideea de a-
ți făta acolo puii!
Gwyn vorbise unei cățele Collie rotofeie, care se afla întinsă în
fața șemineului, pe un covor oriental ales. Acum cățelușa se sculă
331
jignită și se duse la o altă carpetă, cu nimic mai puțin prețioasă.
— Se simte importantă când este gestantă, spuse Gwyneira și
mângâie cățeaua. Dar și are de ce. Dă naștere la cei mai buni câini
de pază din regiune; între timp, Canterbury Plains este plin de mici
Cleo. E drept, în cea mai mare parte nepoți, o las doar foarte rar să
se împerecheze. Să nu se îngrașe!
George se miră. După povestirile directorului de bancă și a lui
Peter Brewster și-o închipuia pe stăpâna aproape lipsită de copii de
la Kiward Station ca fiind o lady foarte distinsă și pudică. Dar acum
Gwyneira vorbea cu toată naturalețea de creșterea câinilor și nu
numai că îi permitea unui câine ciobănesc să intre în casă, dar să
mai și stea pe covoarele de mătase! Fără a mai vorbi de faptul că nu
amintise de picioarele goale ale servitoarei.
Discutând prietenos, tânăra femeie îl conduse pe vizitatorul ei
într-o cameră de oaspeți și îi dădu indicații servitorului să-i aducă
bagajele.
— Și spune-i lui Kiri să se încalțe! Pe Lucas îl apucă toate cele
dacă servește astfel la masă!
— Mamă, de ce trebuie să mă încalț? Nici Kiri nu se încalță!
George le întâlni pe Gwyneira și pe fiica ei pe coridor, în fața
camerei sale, când se pregătea să coboare la masă. Făcuse tot ceea ce
putea în privința ținutei de seară. Costumul brun deschis era puțin
șifonat, dar făcut la comandă și mult mai elegant decât pantalonii de
piele și geaca impregnată, pe care le cumpărase în Australia.
Dar și Gwyneira și încântătoarea fetiță roșcată, care se certa cu
voce tare, erau elegante.
Gwyneira purta o rochie de seară de culoare turcoaz, nu cea mai
nouă modă, dar atât de rafinat croită, că ar fi atras atenția și în
saloanele cele mai bune din Londra, cel puțin atunci când era
purtată de o femeie atât de frumoasă ca Gwyneira. Fetița era
îmbrăcată cu un sarafan verde-deschis, care era aproape complet
acoperit de un șuvoi de bucle roșii-aurii. Dacă părul lui Fleur era
332
lăsat desfăcut, stătea depărtat de cap și buclat, ca părul din paiete
aurii ale unui îngeraș. La rochia drăguță se asortau pantofiorii
verde-deschis, dar era evident că micuța îi purta mai degrabă în
mână, decât în picioare.
— Mă jenează! susținu ea.
— Fleur, nu te jenează! declară mama ei. I-am cumpărat doar
acum patru săptămâni și erau aproape prea mari. Atât de repede nu
crești nici măcar tu! Și chiar dacă te jenează: o lady suportă durerea
ușoară, fără să se plângă!
— Ca indienii? Ruben spune că în America au stâlpi de tortură și
își provoacă dureri doar așa, ca să se distreze și să vadă cine este cel
mai viteaz. I-a povestit tatăl lui. Dar Ruben găsește că așa ceva este
o prostie, și eu găsesc la fel.
— Asta despre tema de a „fi doamnă”, remarcă Gwyneira și privi
spre George, cerând ajutor. Vino, Fleurette. Aici este un gentleman.
Vine din Anglia, ca și mine și mama lui Ruben. Dacă te comporți
distins, poate te va saluta cu un sărut al mâinii și ți se va adresa cu
apelativul „milady”. Dar numai, dacă te încalți!
— Domnul James îmi spune totdeauna „milady” și dacă sunt
desculță.
— Dar el sigur că nu vine din Anglia, intră George în joc. Și sigur
că nu i-a fost încă prezentat reginei... Familia Greenwood
beneficiase anul trecut de această onoare, iar mama lui George cu
siguranță va trăi din asta toată viața. Pe Gwyneira nu păru să o
impresioneze prea tare – spre deosebire de fiica ei:
— Serios? Reginei? Ai văzut o prințesă?
— Toate prințesele susținu George. Și toate erau încălțate.
Fleurette suspină.
— Ei bine, zise ea și se încălță.
— Mulțumesc mult spuse Gwyneira, făcând cu ochiul spre
George. M-ați ajutat cu adevărat. Fleurette în acest moment nu știe
sigur dacă va deveni regina indienilor în Vestul Sălbatic sau dacă
333
mai degrabă se va mărita cu un prinț și va crește la castel ponei.
Apoi îl consideră pe Robin Hood foarte atrăgător și se gândește la o
viață în afara legii. Mi-e teamă că se va hotărî pentru ultima
variantă. Îi place la nebunie să mănânce cu degetele și face deja
antrenamente de tras cu arcul.
De curând, Ruben meșterise pentru el și mica lui prietenă arcuri.
George ridică din umeri.
— Ei da, lady Marian mânca desigur cu cuțitul și furculița. Și în
Sherwood Forest nu ajungi departe dacă ești descălțat.
— Este un argument! spuse Gwyn râzând. Haideți, socrul meu vă
așteaptă deja.
Cei trei coborâră în bună înțelegere scara.
James McKenzie îl însoțise pe Gerald Warden în salon. Se
întâmpla rar, dar astăzi trebuiau semnate niște facturi, pe care
McKenzie le adusese de la Haldon. Warden voia să rezolve repede
acest lucru – soților Candler le trebuiau banii, iar McKenzie urma să
plece a doua zi, dis-de-dimineață, pentru a aduce următoarea
livrare. Kiward Station tot mai era în construcție; acum se amenaja
un grajd pentru vaci. De când cu febra aurului la Otago, creșterea
vitelor era în floare, toți căutătorii de aur voiau să fie aprovizionați
și nu apreciau nimic mai mult ca o friptură bună de vită. Fermierii
din Canterbury mânau la câteva luni cirezi întregi de vite spre
Queenstown. Acum, bătrânul ședea în fața șemineului și verifica
facturile. McKenzie privi în jur, în încăperea luxos amenajată, și se
întreba cum era oare să locuiești aici. Între toate aceste mobile
strălucitoare, covoarele moi... cu un șemineu, care învăluia
încăperea într-o căldură plăcută și care nici măcar nu trebuia
alimentat la sosirea acasă. Că doar aveai servitori! James găsea toate
acestea atrăgătoare, dar destul de străine lui. Lui nu îi trebuiau și
nici nu îi era dor de ele. Gwyneira poate le dorea. Ei, dacă reușea s-o
câștige prin așa ceva, va construi și el o asemenea casă și va îmbrăca
costume precum Lucas și Gerald Warden.
334
 Se auziră voci de pe trepte. James privi încordat în sus. Vederea
Gwyneirei în rochia de seară îl vrăji și făcu să-i bată inima mai
repede – la fel și vederea fiicei lor, pe care o vedea rar în rochie de
ocazie. Îi păru că-l recunoaște pe Lucas în bărbatul care le însoțea.
Ținută dreaptă, un costum de seară maro, elegant... dar apoi văzu că
cel care coboară treptele este altcineva. De fapt ar fi trebuit să
observe imediat, fiindcă nu pomenise niciodată ca Gwyneira să râdă
din inimă și să facă glume alături de Lucas. Dar se părea că acest
bărbat o amuza. Gwyneira îl tachină pe el, pe fiica ei sau pe
amândoi, și el îi întoarse tot atât de vesel gluma. Pe James îl
cuprinse gelozia. La naiba, cine era bărbatul?
Ce îl îndreptățea să facă glume cu Gwyneira a lui?
În orice caz, străinul arăta bine. Avea o față îngustă, bine tăiată, și
ochi căprui înțelepți, privind puțin ironici. Corpul lui părea lălâu,
dar era mare și puternic și se mișca grațios. Toată atitudinea lui
exprima conștiință de sine și curaj.
Și Gwyn? James observă scânteierea obișnuită a ochilor ei la
vederea lui în salon. Dar era oare într-adevăr acea scânteie, care la
fiecare întâlnire a lor sărea din cenușa vechii lor iubiri, sau de data
aceasta în privirea Gwyneirei se reflecta doar surpriza?
Neîncrederea lui James ardea ca văpaia. Gwyneira nu lăsă să se
vadă că a observat privirea lui morocănoasă.
— Domnule Greenwood! Între timp îi observase și Gerald
Warden pe cei trei pe trepte. Vă rog să mă scuzați că nu am fost
acasă la sosirea dumneavoastră. Dar după cum văd, Gwyneira v-a
familiarizat deja cu casa.
Gerald îi întinse vizitatorului mâna.
Desigur, trebuia să fie comerciantul din Anglia, cel care
răsturnase planurile Gwyneirei pentru ziua aceasta. Acum nu mai
părea să fie supărată, ci prietenoasă și îi indică lui Greenwood un
loc.
Pe James îl lăsară acolo... Gelozia lui McKenzie se transformă în
335
furie.
— Facturile, domnule Gerald! observă el.
— Da, corect, facturile. Este în ordine, McKenzie, le semnez
imediat. Un whisky, domnule Greenwood? Trebuie să povestiți de
buna bătrână Anglie!
Gerald semnă distrat hârtiile și avu apoi ochi doar pentru oaspete
– și pentru sticla de whisky. Sticla plată de buzunar, pe care o purta
permanent cu sine, trebuie să se fi golit încă după-amiaza devreme
– și dispoziția lui Gerald era proastă pe măsură. McAran îi spusese
lui James de o altercație urâtă între Gerald și Lucas, desfășurată în
grajd. Era vorba de o vacă pe cale să fete, la care apăruseră în timpul
travaliului complicații. Lucas iarăși nu era la înălțimea
evenimentelor; omul pur și simplu nu putea vedea sânge. De aceea
nu era desigur cea mai bună idee din partea bătrânului Warden să-i
încredințeze lui Lucas ca îndeletnicire principală tocmai creșterea
vitelor. După părerea lui McKenzie, lui Lucas i s-ar fi potrivit mult
mai bine îngrijirea culturilor. Hotărât lucru, Lucas le avea mai
degrabă în cap decât în mâini. Și dacă era vorba de calcularea
recoltelor, de folosirea orientată a îngrășămintelor și de calcule de
costuri și rentabilitate în achiziționarea de mașini agricole, Lucas
judeca foarte bine, orientat spre profit.
Dar femelele gestante agitate îl scoteau din fire, iar astăzi situația
trebuia să fi escaladat iar. Oricum – un noroc pentru Gwyn. Dacă
furia lui Gerald se descărca asupra lui Lucas, rămânea ea scutită.
Dar e drept că își vedea foarte bine de sarcinile ei. Acest oaspete cel
puțin părea să se distreze minunat.
— Mai este ceva, McKenzie? întrebă Gerald și turnă whisky.
James se scuză grăbit. Fleur îl urmă când ieși.
— Ai văzut? întrebă ea. Am încălțăminte în picioare, ca o
prințesă.
James râse, îmblânzit pe loc.
— Sunteți într-adevăr drăguță, milady. Dar sunteți totdeauna o
336
apariție încântătoare, indiferent de ce încălțăminte purtați.
Fleurette își încreți fruntea.
— O spui doar fiindcă nu ești un gentleman declară ea.
Gentlemanii respectă doar atunci o doamnă când ea este încălțată.
Așa spune domnul Greenwood.
De obicei, pe James l-ar fi amuzat o asemenea remarcă, dar acum
furia i se înteți. Ce își permitea persoana aceea să-o instige pe fiica
lui împotriva sa? James abia mai putea să se stăpânească.
— Ei, milady, atunci aveți grijă să vă înconjurați de bărbați
adevărați, în loc de purtători de costume cu nume mari, dar lipsiți
de vlagă! Fiindcă dacă stima depinde de încălțăminte, ea se tocește
repede!
Adresă cuvintele copilului speriat, dar ele o atinseră pe
Gwyneira, care o urmase pe fiica ei.
Ea se uită la el derutat, dar James îi întoarse o privire întunecată
și se retrase la grajduri. Astăzi va bea și el o porție zdravănă de
whisky. Ea nu are decât să bea vin cu filfizonul ei bogat!
Felul de bază al cinei era carne de miel și un sufleu din cartofi
dulci, ceea ce îi confirmă lui George observațiile făcute până atunci.
Gospodina nu ținea la păstrarea tradițiilor, chiar dacă servitoarea
purta acum încălțăminte și servea corect. În acest timp, arăta atâta
respect față de Gerald Warden, că era aproape teamă. Domnul în
vârstă părea să aibă o fire colerică și avea evident un temperament
agitat. Discuta animat, chiar dacă puțin băut, despre orice și,
indiferent de temă, avea o părere proprie. Tânărul domn, Lucas
Warden, era mai degrabă liniștit, aproape suferind. Când tatăl său
enunța vederi prea radicale, părea să sufere aproape fizic. În rest,
soțul Gwyneirei era simpatic, foarte bine educat, gentlemanul
perfect. Prietenos, dar ferm, el corectă manierele de la masă ale fiicei
sale – părea că se pricepe cum să se poarte cu un copil. Fleur nu se
certa cu el, așa cum se certa cu mama ei, ci despături cuminte
șervețelul pe genunchi și duse carnea de miel cu furculița la gură, în
337
loc să apuce cu mâna, ca sălbaticii camarazi din Sherwood Forest.
Dar poate că asta se datora și prezenței lui Gerald. De fapt, când
bătrânul era de față, în această familie nu ridica nimeni vocea.
Cu toată tăcerea din jurul lui, George se distră destul de bine în
această seară. Gerald știa să povestească antrenant despre viața de
la fermă – George constată că cele auzite de la oamenii din
Christchurch erau adevărate. Bătrânul Warden se pricepea la oi și la
producerea lânii, avusese un bun simț comercial când cumpărase
vitele și știa să se ocupe de fermă. George ar fi preferat să vorbească
în continuare cu Gwyneira, iar Lucas nu i se părea nici pe jumătate
atât de plictisitor, cum lăsaseră să se înțeleagă Peter Brewster și
Reginald Beasley. Gwyneira îi spusese adineauri că portretele din
salon fuseseră pictate de soțul ei. Spusese această informație cu
oarecare nesiguranță, chiar cu puțină zeflemea în voce, dar George
privi portretele cu multă apreciere. Nu s-ar fi numit pe el însuși un
cunoscător într-ale artei, dar la Londra fusese adesea invitat la
vernisaje și licitații. Un artist precum Lucas Warden și- ar fi găsit cu
siguranță adepți acolo și cu ceva noroc ar fi putut chiar ajunge
celebru și bogat. George se gândea dacă ar merita să ia cu el la
Londra câteva lucrări. Cu siguranță că s-ar fi putut vinde tablourile
acolo. Pe de altă parte, risca să se pună rău cu Gerald Warden. Cu
siguranță că bătrânul nu dorea nicidecum să aibă în familie un
artist.
În această seară nici nu se discută despre artă. Gerald îl acapară
pe oaspetele din Anglia întru totul, bău între timp o sticlă întreagă
de whisky și nu păru să observe deloc că Lucas se retrase cât mai
curând posibil. Gwyneira fugi de la masă imediat după servirea
bucatelor, pentru a o culca pe copilă. Deci aici nu se angaja o
îngrijitoare la copil, lucru care i se părea straniu lui George. Doar
era evident că fiul casei parcursese etapele unei educații pur
englezești. De ce nu aplică Gerald acest lucru și la nepoata lui? Nu îi
plăcea rezultatul? Sau era vorba de faptul că Fleurette era „doar” o
338
fată?
A doua zi avu loc o discuție amplă cu tânăra pereche Warden.
Gerald nu coborî la micul dejun – cel puțin nu la ora obișnuită.
Chefuirea din ziua precedentă își cerea tributul. Din această cauză,
Gwyneira și Lucas păreau mai degajați. Lucas se interesă de viața
de club din Londra și era în mod evident bucuros de faptul că
despre această temă George putea să spună mai mult decât
„înălțător” și „reconfortant”. Când fură lăudate portretele sale,
Lucas păru să crească de-a dreptul și pe loc îl invită pe oaspete în
atelierul său.
— Puteți veni când doriți! Astăzi-dimineață o să vizitați ferma,
presupun, dar după-amiaza...
George încuviință nesigur din cap. Gerald îi promisese că-i arată
ferma, iar George era foarte interesat. Doar se spunea că toate
celelalte ferme din Insula de Sud trebuiau comparate cu Kiward
Station. Dar Gerald nu apăruse încă.
— Oh, pot să vin eu cu dumneavoastră! se oferi spontan
Gwyneira, când George făcu o remarcă delicată în acest sens.
Desigur și Lucas... dar eu nu am ieșit ieri toată ziua din casă. Deci
dacă compania mea v-ar fi acceptabilă.
— Cine nu s-ar bucura de compania dumneavoastră? întrebă
George galant, chiar dacă nu credea să aibă prea mult de câștigat
dintr-o vizitare a fermei alături de această lady.
De fapt se așteptase să primească indicații de specialitate și
informații despre creșterea animalelor și întreținerea pășunilor. Era
cu atât mai mirat, când, la scurt timp după aceea, o întâlni pe
Gwyneira la grajduri.
— Puneți șaua pe Morgaine, domnule James, ceru ea. Trebuie
urgent dresată, dar când este și Fleur prezentă, nu îmi place s-o iau,
este prea intempestivă.
— Credeți că tânărul domn din Londra va putea face față acestui
temperament? se interesă păstorul zeflemitor.
339
 Gwyneira își încreți fruntea. George se întrebă de ce nu-l pune la
punct pe acest ins obraznic.
— Sper, atât era răspunsul ei. Altfel va trebui să vină în urma
mea. Nu cred că va cădea. Pot să v-o las aici pe Cleo? Nu o să-i
placă, dar va fi un drum mai lung și Cleo este deja destul de
greoaie...
Cățelușa, care ca întotdeauna o urmase pe Gwyneira, păru să o fi
înțeles și, nemulțumită, își trase coada între picioare.
— Vor fi ultimii pui, Cleo, îți promit! o consolă Gwyneira. Merg
cu domnul George până la războinicii de piatră. Poate că o să
vedem câțiva din tinerii berbeci. Pot să rezolv ceva în drum?
La una din remarcile ei, tânărul păru să-și strâmbe fața de durere.
Sau era zeflemea? Reacționa astfel la propunerea ei de a se face utilă
în munca de la fermă?
În orice caz nu răspunse, pe când un alt lucrător reacționă la
întrebare.
— O da, domnișoară Gwyn, unul din berbecuți, frumosul acela
pe care domnul Gerald îl promisese domnului Beasley, tot fuge. Se
tot învârte pe la oile gestante și ne înnebunește turma. Dacă ați
putea să-l aduceți înapoi? Sau aduceți-i totodată și pe cei doi pentru
Beasley, atunci va fi liniște acolo sus. Este în ordine, James?
Șeful păstorilor încuviință din cap.
— Săptămâna următoare oricum vor trebui să plece. Îl vreți pe
Daimon, domnișoară Gwyn?
La pronunțarea numelui de Daimon, se ridică un mascul mare,
negru.
Gwyneira negă din cap.
— Nu, le iau pe Cassandra și Catriona. Să vedem cum se
comportă. Am făcut destule exerciții.
Amândouă cățelele arătau ca Cleo. Gwyneira le prezentă lui
George, drept fiicele lui Cleo. Și iapa ei foarte vioaie era o
descendentă a doi cai, pe care îi adusese din Anglia. Gwyneira
340
călărea în șa bărbătească și păru să schimbe cu șeful păstorilor iar
priviri ciudate, atunci când acesta îi aduse calul.
— Aș fi putut să călăresc fără nicio problemă în șa de damă,
remarcă Gwyneira.
În fața oaspetelui din Anglia ar fi dorit să păstreze aparențele.
George nu înțelese ce răspunsese bărbatul, dar văzu că Gwyneira
se înroși de furie.
— Veniți, se pare că ieri, la această fermă, mult prea mulți au
băut mult prea mult! exclamă ea supărată și își mână calul la trap.
Dezorientat, George o urmă.
McKenzie rămase locului. Ar fi putut să-și dea palme. Cum a
putut să se lase astfel mânat de furie? Își tot repeta în gând
observația obraznică de adineauri. „Fiica dumneavoastră a spus că
preferați șei pentru „oameni adevărați”. Dar dacă milady dorește să
joace astăzi rolul de femeie...”
Era de neiertat! Și dacă până acum Gwyneira nu ajunsese de la
sine să știe ce valoare poate avea un asemenea filfizon, acum cu
siguranță o făcuse să observe acest lucru.
George era surprins de prezentarea profesională făcută de
Gwyneira – după ce se liniștise și își strunise iapa într-atât, încât
calul închiriat a lui George să poată ține pasul cu ea. Era clar că
Gwyneira cunoștea foarte bine programul de creștere a animalelor
de la Kiward Station, dădea informații detaliate despre descendența
animalelor în cauză și comenta greșeli și succese ale creșterii.
— Creștem în continuare rasa pură Welsh Mountain și o
încrucișăm cu rasa Cheviot – rezultă un amestec perfect. Amândouă
rasele sunt down type. La rasa Welsh Mountain se pot toarce 36
până la 48 de suluri dintr-o livră de lână, la rasa Cheviot 48 până la
56 de suluri. Se completează. Calitate lânii este uniformă, pe când
lucrul cu rasa Merinos nu este atât de ideal. Spunem totdeauna
acest lucru acelor oameni, care vor să cumpere oi Welsh Mountain
de rasă pură, dar cei mai mulți se cred mai deștepți. Oile Merinos
341
livrează „fine wool” – lână fină, din care rezultă 60 până la 70 de
suluri dintr-o livră. Foarte frumos, dar nu pot fi crescute ca rasă
pură aici, nu sunt destul de robuste. Și combinate cu alte rase nu
rezultă ceva de calitate constantă.
George înțelegea doar jumătate din cele spuse, dar era suficient
de impresionat – ba chiar mai mult când ajunseră la poalele
podișului, unde pășteau berbecii tineri în libertate. Câinii ciobănești
ai Gwyneirei strânseră mai întâi turma laolaltă, separară apoi cele
două animale vândute – pe care Gwyneira le recunoscu de la prima
vedere – și le însoțiră liniștiți la vale. Gwyn își ținu iapa și merse în
ritmul oilor. George se folosi de prilej, pentru a scăpa în sfârșit de
tema „oilor” și a pune o întrebare care îi stătea mult mai mult pe
inimă.
— La Christchurch mi s-a spus că o cunoașteți pe Helen
O’Keefe... se interesă el precaut – și obținu imediat o a doua
întâlnire cu stăpâna de la Kiward Station.
Îi va spune lui Gerald că a doua zi dorește să meargă la Haldon și
Gwyneira îl va însoți pe o parte din drum, pentru a o duce pe Fleur
la școala lui Helen. De fapt o va urma până la ferma familiei
O’Keefe.
George simți că inima îi bătea în gât. Mâine o va revedea pe
Helen!

342
 3

Dacă Helen ar fi trebuit să-și descrie viața dusă în ultimii ani –

cinstit și fără înfrumusețările cu care se consola și cu care spera să îi
impresionează pe cititorii scrisorilor ei, trimise în Anglia – ar fi ales
cuvântul „supraviețuire”.
Dacă la sosirea ei ferma lui Howard părea să fie o întreprindere
foarte promițătoare, începând cu nașterea lui Ruben, treburile
mergeau în declin. Ce-i drept, creștea numărul oilor de prăsilă, dar
calitatea lânii părea să scadă, iar pierderile din primăvară fuseseră
zdrobitoare. Apoi, având în vedere rezultatele obținute de Gerald,
Howard încercă și el creșterea bovinelor.
— O nebunie! comenta Gwyneira față de Helen. Vitelor le trebuie
mult mai multă iarbă și nutreț pentru iarnă, decât oilor, explică ea.
La Kiward Station aceasta nu reprezintă o problemă. Chiar cu
pământul care a fost desțelenit am putea hrăni de două ori mai
multe oi. Dar pământul vostru este sărac, este situat la mai mare
înălțime. Acolo nu crește atât de multă iarbă, abia puteți hrăni oile.
Dar apoi vitele! Este o situație fără speranță. Ați putea face o
încercare cu capre. Dar cel mai bine ar fi să vindeți toate animalele
care se află aici și să începeți de la început cu câteva oi de rasă bună.
Să mergeți pe calitate, nu pe cantitate!
Helen, pentru care o oaie era doar o oaie, trebui să asculte
prelegeri despre rase și încrucișări și, dacă la început asculta mai
mult plictisită, începu să urmărească din ce în ce mai atentă de câte
ori Gwyneira dădea explicații. Dacă era să o creadă pe prietena ei, la
cumpărarea oilor sale, Howard căzuse victimă unor comercianți
destul de dubioși – sau pur și simplu nu voise să cheltuie bani. În
orice caz, oile sale erau niște corcituri îndrăznețe și nu se putea
obține de la ele o lână de calitate uniformă. Indiferent de cât de
atent se selecta nutrețul și se organiza pășunatul.
343
 — Se vede și după culoare, Helen! explică Gwyneira. Fiecare
arată diferit. Pe când oile noastre seamănă una alteia ca niște ouă
între ele. Așa trebuie să fie, atunci poți vinde cantități mari de lână
de bună calitate și obții un preț bun.
Helen înțelese aceste probleme și încercase deja cu multă
prudență să-l influențeze pe Howard. Dar el se dovedi foarte puțin
deschis față de propunerile ei. Ba chiar o puse aspru la punct de
îndată ce începu să vorbească despre așa ceva. Nu putea să suporte
de loc critica – ceea ce nu-i aduse prieteni nici printre crescătorii de
animale, nici printre negustorii de lână. În final se certase cu
aproape toții – în afară de răbdătorul Peter Brewster, care e drept că
nu-i dădea un preț de vârf pentru lâna lui de calitatea a treia, dar
măcar o cumpăra. Helen nici nu îndrăzni să se gândească ce se va
întâmpla dacă Brewster va pleca într-adevăr la Otago. Atunci vor
depinde de succesorul lui și nu se putea aștepta la un
comportament diplomatic din partea lui Howard. Cu toate acestea,
oare va arăta noul comerciant înțelegere sau le va evita ferma?
În orice caz, de pe acum familia trăia de la mână până la gură și
fără ajutorul membrilor tribului maori, care le dădeau tot timpul
elevilor să ducă vânat, pește sau legume, pentru a plăti astfel orele
de școală, Helen adesea nu ar fi știut ce să pună pe masă. În niciun
caz nu se putea gândi la un ajutor la grajd sau în gospodărie –
dimpotrivă, Howard o punea pe Helen tot mai des să-l ajute la
muncile de la fermă, fiindcă nu-și putea permite nici măcar un
ajutor maori. Iar Helen, de cele mai multe ori, nu făcea față și
Howard o certa aspru dacă la fătarea mieilor roșea în loc să ajute, iar
la tăiatul oilor izbucnea în plâns.
— Nu te mai da așa! o apostrofa el și o sili să privească și să pună
mâna.
Helen încercă să înghită sila și teama și, cu un dispreț de moarte,
făcu ceea ce i se cerea. Dar nu putea suporta, dacă îl trata și pe fiul ei
astfel, ori asta se întâmpla din ce în ce mai des. Howard abia putea
344
aștepta ca băiatul să crească și să devină „folositor”, deși era de pe
acum de văzut că nici Ruben nu era potrivit pentru munca la fermă.
Copilul îi semăna oarecum lui Howard ca înfățișare – era mare, cu
bucle pline, întunecate, și va fi cu siguranță un flăcău puternic. Dar
ochii cenușii, visători, îi moștenise de la mama lui și nici firea lui
Ruben nu se potrivea cu duritatea muncii de la fermă. Băiatul era
toată mândria lui Helen: prietenos, curtenitor și plăcut în societate,
pe deasupra foc de inteligent. La cei cinci ani ai lui, știa deja să
citească bine și înghițea chiar și volume groase, ca Robin Hood sau
Ivanhoe. Îi uluia pe cei de la școală, rezolvând probleme de
matematică pentru elevii de doisprezece sau treisprezece ani și
vorbea, desigur, fluent maori. Dar nu se descurca la lucrul de mână;
chiar și micuța Fleur era mai iscusită, făcând săgeți pentru arcurile
confecționate și trăgându-le în jocul de-a Robin-Hood.
Dar Ruben era gata să ajute. Dacă Helen îl ruga ceva, își dădea
toată silința să ducă la bun sfârșit ceea ce fusese rugat. Dar tonul
aspru a lui Howard îl speria, iar poveștile sângeroase pe care i le
povestea tatăl său îl înspăimântau. De aceea, relația dintre Ruben și
Howard se strica an de an – și Helen prevedea deja un dezastru
similar, ca cel între Gerald și Lucas la Kiward Station. Dar din
păcate fără averea care îi va da posibilitatea lui Lucas să angajeze un
administrator destoinic.
Când Helen se gândea la toate acestea, uneori îi părea rău că nu
era binecuvântată cu mai mulți copii. Ce-i drept, cândva, după
nașterea lui Ruben, Howard reluase vizitele la ea, dar nu mai
rămase gravidă. Poate că de vină era vârsta lui Helen sau poate
fiindcă Howard nu se mai culca cu ea atât de regulat, ca în primul
an de căsnicie. Neplăcerea evidentă a lui Helen, prezența copilului
în dormitor și consumul crescut de alcool a lui Howard nu erau
prea stimulative. Howard căuta să se distreze mult mai des la masa
de joc în pubul din Haldon decât în patul soției sale. Helen nici nu
dorea să știe dacă acolo existau și femei, dacă vreun câștig la joc nu
345
sfârșea în buzunarele vreunei târfe.
Astăzi însă era o zi bună. Howard rămăsese ieri treaz și plecase
dimineața devreme în munți, înainte de a cădea roua și a se face zi,
pentru a vedea de oile gestante. Helen mulsese vacile, Ruben
adunase ouăle și imediat vor veni copiii maori la școală. Helen
spera că va veni în vizită și Gwyneira. Fleurette se va smiorcăi dacă
iar nu va avea voie să vină la școală – de fapt era încă prea mică, dar
ardea de nerăbdare să învețe să citească și să nu mai trebuiască să i
se citească, fiind astfel legată de nerăbdarea mamei ei. În privința
aceasta, tatăl ei avea mai multă răbdare, dar cărțile sale nu îi
plăceau lui Fleur. Nu voia să știe nimic de fetițe mici, cuminți, care
sărăceau și ajungeau într-o stare nefericită și scăpau de acolo doar
prin noroc sau întâmplare. Ea probabil că ar fi aprins mai degrabă
casa scârboaselor de mame vitrege, părinților adoptivi sau
vrăjitoarelor decât să le facă focul! Îi plăcea mai degrabă să citească
despre Robin Hood și camarazii săi sau să meargă cu Guliver în
călătorie. Helen zâmbi, gândindu-se la mica persoană furtunoasă.
Părea de necrezut ca liniștitul Lucas Warden să fie tatăl ei.
George Greenwood avea junghiuri de la drumul parcurs în
viteză. Gwyneira se conformase de data aceasta normelor de
conduită și pusese să i se înhame calul. Eleganta iapă Igraine trase
dogcartul cu elan; ar fi putut să câștige orice concurs de atelaje.
Calul luat cu chirie de George nu putea să-i țină isonul decât
mergând din timp în timp la galop, dar se străduia din răsputeri și îl
scutură pe George destul de tare. În plus, Gwyneira avea chef de
pălăvrăgeală și îi divulgă multe despre Howard și Helen O’Keefe,
ceea ce îl interesa mult pe George. De aceea încercă să țină pasul cu
ea, chiar dacă îl dureau toate cele.
Nu departe de fermă însă, Gwyn își struni calul. Nu voia să calce
pe vreunul din copiii maori, care veneau la școală. Și nici micului
tâlhar de drumul mare, care îi aștepta imediat după trecerea râului,
nu trebuia să i se întâmple ceva. Gwyneira păru că se așteptase la
346
așa ceva, dar George era de-a dreptul speriat când micul băiat cu
bucle închise, cu fața mânjită în verde, ieși din tufiș, ținând în mână
un arc și săgeți.
— Stai! Ce căutați aici, în pădurile mele? Cum vă numiți și ce
vreți!
Gwyneira râse.
— Dar mă cunoașteți, stăpâne Robin! declară ea. Uitați-vă la
mine! Nu sunt eu dama de companie a lui lady Fleurette, doamna
inimii voastre?
— Nu este adevărat! Eu sunt Little John! strigă Fleur. Iar el este
un mesager al reginei! Arătă spre George. Vine de la Londra!
— Vă trimite bunul nostru rege Inimă de Leu? Sau veniți de la
John, trădătorul? se interesă Ruben suspicios. Sau poate de la regina
Eleanor, aducând comoara pentru a-l elibera pe rege?
— Exact! spuse George cu importanță. Micuțul era prea nostim în
deghizarea sa ca hoț și spunând asemenea cuvinte alese. Și trebuie
să plec astăzi mai departe, spre Țara Sfântă. Vreți să mă lăsați să
trec? Sire...
— Ruben! declară micuțul. Ruben Hood, la dispoziția
dumneavoastră!
Fleur sări din dogcart.
— Nu are niciun fel de comoară! îl pârî ea. Vrea doar să o viziteze
pe mama ta. Dar chiar vine de la Londra!
Gwyneira porni din nou. Copiii vor găsi și singuri ferma.
— Era Ruben, îi explică ea lui George. Fiul lui Helen. Un copil
dezghețat, nu-i așa?
George aprobă din cap. În ceea ce privește acest lucru, ea a
procedat bine, îi trecu prin cap. Avea iarăși în fața ochilor după-
amiaza aceea de un plictis fără de sfârșit cu fratele lui, William, pe
care nu-l putea ajuta nimeni, după-amiaza când Helen luase decizia.
Dar înainte de a putea spune ceva, apăru în fața ochilor ferma
familiei O’Keefe. La vederea ei, George fu la fel de îngrozit ca Helen
347
în urmă cu șase ani. Mai ales că nu mai era o construcție nouă, ci
arăta primele semne de paragină.
— Nu așa și-a închipuit ea viața de aici, spuse el încet..
Gwyneira opri dogcartul în fața fermei și deshămă iapa. În acest
timp, George se uită împrejur și remarcă grajdurile mici, rare, vacile
slabe și catârul care trecuse de mult de cei mai buni ani. Văzu
fântâna din curte – evident că Helen trebuia să-și care apa cu găleata
în casă – și butucul de tăiat lemnele pentru foc. Oare stăpânul casei
asigura proviziile de lemne pentru foc? Sau Helen trebuia să pună
mâna pe secure dacă voia să fie cald în casă?
— Veniți, școala este pe partea cealaltă, îi întrerupse Gwyneira
gândurile și merse după colțul casei din bârne. Trebuie să mergem o
porțiune prin tufăriș. Maorii au ridicat câteva colibe în pădurice,
între casa lui Helen și satul lor. Dar nu se văd de aici, de la casă –
Howard nu dorește să aibă copiii prea aproape de el. Oricum nu-i
place toată afacerea aceasta cu școala. Ar prefera să aibă mai mult
ajutor la fermă. Dar totuși așa este mai bine. Când Howard are
urgent nevoie de cineva, Helen îi trimite pe unul din băieții cei mari.
Sunt mult mai adecvați pentru muncă.
George putea să-și imagineze acest lucru. La rigoare, și-o mai
putea închipui pe Helen la munca din casă. Dar Helen la castrarea
mieilor sau ajutând la fătat?
Niciodată!
Cărarea spre pădurice era des umblată, dar George vedea și aici
semnele pentru starea tristă a fermei. Câțiva berbeci și oi gestante se
aflau în țarc, dar toate animalele erau într-o stare proastă – slabe, cu
lâna lipită și murdară. Gardurile erau neîntreținute, sârma era prost
întinsă iar porțile atârnau strâmb în canaturi. Nu se putea compara
cu ferma familiei Beasley sau chiar Kiward Station. Totul era mai
mult decât dezolant.
Din pădurice se auzeau râsete de copii. Atmosfera de acolo părea
să fie bună.
348
 — La început, citi o voce cristalină cu un accent vesel, Dumnezeu
făcu cerul și pământul, rangi și papa.
Gwyneira îi zâmbi lui George.
— Helen se luptă iar cu versiunea maori a facerii lumii, observă
ea. Este destul de deosebită, dar acum copiii o povestesc măcar în
așa fel, încât Helen să nu roșească.
Pe când se povestea cu bună dispoziție și fără prejudecăți despre
zeii maori, însetați de amor, George privi printre crengi în colibele
deschise, acoperite cu frunze de palmier. Copiii ședeau pe jos și
ascultau povestirea fetiței, care citea întâmplările din prima zi a
Facerii Lumii. Apoi veni la rând următorul copil. Și acum George o
văzu și pe Helen. Stătea la un pupitru improvizat, la marginea
scenei, dreaptă și suplă, exact cum și-o amintea el. Rochia îi era
purtată, dar curată și închisă până sus – cel puțin în această privință
era guvernanta corectă și stăpână pe sine, pe care o avea în minte.
Inima bătea de să-i spargă pieptul, când strigă pe un alt elev și
întoarse spre George capul. Helen... pentru George, ea era tot
frumoasă și va rămâne totdeauna așa, indiferent de cum se va
schimba și indiferent de cât de în vârstă părea să fie. Acest din urmă
aspect îl sperie. Helen Davemport O’Keefe îmbătrânise vizibil în
ultimii ani. Soarele, care îi bronzase tenul îngrijit, alb, nu îi era
propice. În plus, fața ei odinioară palidă, părea acum mai ascuțită,
parcă rănită. Doar părul era în continuare de un castaniu strălucitor.
Îl purta împletit într-o coadă groasă, lungă, care îi cădea pe spate. Se
desprinseseră câteva șuvițe, iar Helen, fără să le dea prea mare
atenție, le îndepărtă de pe față; glumea cu elevii mai des decât
atunci cu William și cu el, după cum constată George invidios. În
general, Helen părea mai puțin strictă decât înainte, orele cu copiii
maori păreau să-i placă. Era evident că și micul ei „stăpân” Ruben îi
pria. Ruben și Fleurette tocmai intrau pe furiș. Întârziaseră la lecție,
dar sperau că Helen nu va observa. Era desigur o speranță deșartă.
Helen întrerupse lecția după a treia zi a Facerii Lumii.
349
 — Fleurette Warden. Îmi pare bine, să te văd. Dar nu crezi că o
lady spune politicos „bună ziua”, când i se alătură unei adunări. Iar
tu, Ruben O’Keefe – ți-e rău, sau de ce ești atât de verde la față?
Fugi repede la fântână și spală-te pentru ca să arăți ca un
gentleman. Unde este mama ta, Fleur? Sau ai venit iar cu domnul
McKenzie?
Fleur încercă să nege dând din cap și în același timp să aprobe cu
importanță.
— Mama este la fermă cu domnul... ceva cu Wood... spuse ea.
Dar eu am alergat repede încoace, fiindcă credeam că citiți mai
departe povestea. Povestea noastră, nu vechea prostie despre rangi
și papa.
Helen ridică ochii spre cer.
— Fleur, povestea Facerii Lumii nu poate fi ascultată de destul de
multe ori! Și avem aici câțiva copii care nu o cunosc, cel puțin nu
versiunea creștină. Așază-te și ascultă. Să vedem ce mai urmează.
Helen voia să strige următorul copil, dar Fleur tocmai își
descoperise mama.
— Acolo sunt mama și domnul.
Helen privi printre crengi – și păru că împietrește când îl
recunoscu pe George Greenwood. Mai întâi păli puțin, pentru ca
apoi să se înroșească. Era bucurie? Sperietură? Rușine? George
spera să fie în mare parte bucurie. Zâmbi.
Helen își strânse distrată cărțile.
— Rongo... Privirea ei trecu peste copiii adunați acolo și se fixă
asupra unei fete mai mari, care până acum nu urmărise prea atentă
lecția. Se pare că se număra printre acei copii care cunoșteau
povestea facerii Lumii. Fata preferase să răsfoiască noua carte pe
care și Fleur o găsea mult mai interesantă. Rongo, trebuie să vă las
câteva minute singuri, am un oaspete. Ai vrea să preiei tu
conducerea lecției? Fii atentă, copiii să citească corect și să nu
povestească orice și să nu sară peste niciun cuvânt.
350
 Rongo Rongo încuviință din cap și se sculă în picioare. Având
sentimentul importanței sale ca învățătoare ajutătoare, se așeză la
pupitru și strigă numele unei fete.
Pe când aceasta se chinuia să citească întâmplările celei de a patra
zi a Facerii Lumii, Helen merse pe partea cealaltă, la Gwyn și
George. Întocmai ca pe timpuri, George îi admiră ținuta. Orice altă
femeie ar fi încercat acum repede să-și aranjeze părul, să-și
netezească rochia sau orice altceva i-ar fi venit în minte pentru a se
aranja puțin. Helen nu făcu nimic din toate astea. Veni liniștită și
dreaptă spre vizitator și îi întinse mâna.
— George Greenwood! Cât mă bucur să vă văd!
Lui George îi radia toată fața și deodată arăta iarăși atât de plin
de speranțe și silitor ca la vârsta de șaisprezece ani..
— M-ați recunoscut, domnișoară Helen! spuse el bucuros. Nu ați
uitat.
Helen roși puțin. Sesizase că George spusese „ați uitat” și nu „m-
ați uitat”. Se referea la promisiunea lui de atunci, la dragostea
nebunească a flăcăului de atunci și la încercarea lui disperată de a o
împiedica să plece spre a-și face o viață nouă.
— Cum aș putea să vă uit, George? spuse ea prietenoasă. Ați fost
unul din cei mai promițători elevi ai mei. Și acum vă împliniți
dorința de a călători prin toată lumea.
— Nu chiar toată lumea, domnișoară Helen... sau trebuie să spun
doamna O’Keefe?
George o privi cu vechea obrăznicie în ochi.
Helen ridică din umeri.
— Toți îmi spun „domnișoară Helen”.
— Domnul Greenwood se află aici, pentru a deschide la
Christchurch o filială a întreprinderii sale, explică Gwyneira. Va
prelua comerțul cu lână de la Peter Brewster, când familia Brewster
se va muta la Otago.
Helen zâmbi puțin chinuit. Nu știa dacă acest lucru va fi bine sau
351
rău pentru Howard.
— Este... bine, spuse ea, ezitând. Iar acum sunteți aici pentru a vă
cunoaște clienții? Howard va veni abia seara acasă.
George zâmbi obraznic.
— Sunt aici în primul rând pentru a vă revedea, domnișoară
Helen. Domnul Howard poate aștepta. V-am spus deja atunci, dar
nu ați vrut să auziți.
— George, ar trebui... chiar așa! Vechea voce a guvernantei.
George se aștepta la un „Ești impertinent!”, dar Helen se abținu.
În schimb păru că se sperie fiindcă îl tutuise. George se întrebă
dacă asta avea de a face cu prezentarea pe care o făcuse Gwyneira.
Se temea oare Helen de noul achizitor de lână? Ar fi avut de ce,
dacă George ar fi ascultat ce se spunea.
— Cum îi merge familiei, George? încercă Helen să converseze.
Aș vrea să vorbim mai amănunțit, dar copiii au venit de la cinci
kilometri distanță, pentru a participa la ore și nu pot să-i
dezamăgesc. Puteți aștepta?
George aprobă surâzând.
— Știți că pot să aștept, domnișoară Helen. Iarăși o aluzie. Și mi-
au plăcut totdeauna orele dumneavoastră. Aș putea lua parte?
Helen păru că se relaxează.
— Educația nu i-a dăunat încă nimănui, spuse ea. Așezați-vă aici.
Copiii maori, mirați, îi făcură loc când George se așeză pe jos,
între ei. Helen le explică în limba engleză și în maori că este un fost
elev din depărtata Anglie și că a avut cel mai lung drum de parcurs
până la școală. Copiii râseră și George remarcă din nou cât de mult
se schimbase stilul de predare al lui Helen. Pe vremuri, făcea mult
mai rar glume.
Copiii îl salutară pe noul elev pe limba lor și George învăță
primele cuvinte în limba maori. După oră, știa să citească primul
paragraf al Facerii Lumii, copii corectându-l râzând. Apoi, elevilor
mai mari le era permis să-i pună întrebări și George le povesti
352
despre anii săi de școală – mai întâi cu Helen, acasă la Londra, apoi
la colegiul din Oxford.
— Ce ți-a plăcut mai mult? îl întrebă cu îndrăzneală unul din
băieții mai mari.
Helen îl numea Reti, iar el vorbea foarte bine engleza.
— Orele domnișoarei Helen, desigur. Când vremea era frumoasă,
stăteam afară, exact ca aici. Iar mama mea insista ca domnișoara
Helen să joace cu noi crochet, dar ea n-a știut să joace niciodată și a
pierdut mereu.
Îi făcu lui Helen cu ochiul.
Reti păru surprins.
— Când a venit aici, nu știa nici să mulgă vaca, divulgă el. Ce
este crochetul, domnule George? Trebuie să știi așa ceva dacă vrei
să lucrezi la Christchurch? Vreau să lucrez la englezi și să mă
îmbogățesc.
George înregistră atent această remarcă. Va trebui să vorbească
cu Helen despre acest băiat promițător. Un maori care vorbea
perfect cele două limbi, putea fi desigur folositor firmei Greenwood
Enterprises.
— Dacă vrei să fi considerat gentleman și vrei să cunoști o lady,
ar trebui să joci cel puțin într-atât de bine crochet, ca să poți pierde
fără să trebuiască să te rușinezi.
Helen își dădu ochii peste cap. Gwyneira remarcă ce tânără părea
deodată.
— Poți să ne înveți? întrebă Rongo Rongo. Desigur că și o lady
trebuie să cunoască acest joc.
— Neapărat! răspunse George serios. Dar nu știu dacă am
suficient timp. Eu...
— Eu vă pot învăța crochet! se amestecă Gwyneira. Jocul era o
șansă nesperată de a o elibera pe Helen mai devreme de la ore. Ce
ar fi să terminăm astăzi cu cititul și socotitul și am face în schimb
crose și porți? Eu vă arăt cum se face, iar domnișoara Helen are
353
timp să se ocupe de oaspetele ei. Desigur că vrea să-i arate ferma.
Helen și George îi aruncară o privire recunoscătoare. Ce-i drept,
Helen se îndoia că Gwyn, pe când era fată, s-ar fi interesat prea mult
de acest joc lent, dar cu siguranță că se pricepea mai bine la el decât
Helen și George la un loc.
— Deci ne trebuie o minge... Nu, nu așa o minge mare, Ruben,
una mai mică. Da, putem lua și piatra aceea. Și porți mici... bună
idee să le împletim, Tani.
Copiii participau cu ardoare, pe când Helen și George se
îndepărtară. Helen îl conduse pe același drum înapoi spre casă, pe
care venise el cu Gwyneira.
Starea în care se găsea ferma îi era penibilă lui Helen.
— Soțul meu nu a avut încă timp după trecerea iernii să repare
ocolurile, se scuză ea, când trecură pe lângă islazul îngrădit. Avem
multe animale în munți, răspândite pe pășuni, iar acum, primăvara,
se tot nasc miei.
George nu comentă aceste lucruri, deși știa cât de blânde erau
iernile în Noua Zeelandă. Howard ar fi putut să repare fără nicio
problemă ocolurile și în timpul iernii.
Știa și Helen acest lucru. Tăcu puțin, apoi se întoarse spre el.
— Oh, George, mi-e atât de rușine! Ce veți crede despre mine
după cele văzute aici în comparație cu cele scrise de mine în
scrisori...
Expresia de pe fața ei îi strânse inima lui George.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți, domnișoară Helen, spuse el
blând. Am văzut clădirea unei ferme... nu este mare, nici luxoasă,
dar construită solid și amenajată cu multă dragoste. Iar animalele
nu arată, ce-i drept, gata să fie premiate, dar sunt hrănite și vacile
sunt mulse. Clipi din ochi. Iar catârul pare pur și simplu că vă
iubește!
Nepumuk scoase obișnuitul său răget puternic când Helen trecu
pe lângă țarcul lui.
354
 — Desigur că îl voi cunoaște pe soțul dumneavoastră ca un
gentleman, care se străduiește din răsputeri să-și hrănească ca
lumea familia și să-și administreze exemplar ferma. Nu vă faceți
griji, domnișoară Helen.
Helen îl privi fără să-l creadă. Apoi zâmbi.
— Purtați ochelari cu lentile roz, George!
El ridică din umeri.
— Mă faceți să fiu fericit, domnișoară Helen. Ori unde vă aflați,
pot vedea doar lucruri bune și frumoase.
Helen se îmbujoră ca para focului.
— George, vă rog. Ar fi trebuit să treacă.
George zâmbi obraznic. Trecuse? Într-un anumit sens da, nu
putea să nege. Inima îi bătuse mai tare când o revăzuse pe Helen; se
bucura să o vadă, să-i audă vocea, să-i observe veșnicul balans între
ceea ce se cuvine și originalitate. Dar nu mai lupta împotriva
dorului permanent, închipuindu-și că o sărută și face dragoste cu
ea. Asta aparținea trecutului. Pentru femeia care se afla acum în fața
lui simțea cel mult o vagă duioșie. Oare așa s-ar fi întâmplat și dacă
atunci nu l-ar fi refuzat? Pasiunea s-ar fi transformat în prietenie și
simț de responsabilitate? Poate chiar înainte de a-și fi terminat
studiile și de a se fi putut căsători cu ea? Și s-ar fi căsătorit oare cu
ea, sau ar fi sperat ca iubirea arzătoare să se aprindă față de o altă
femeie?
George nu ar fi putut răspunde ferm la niciuna din aceste
întrebări – în afară de ultima.
— Dacă spun pentru totdeauna, așa și gândesc. Dar nu o să vă
mai supăr cu asta. Doar nu veți fugi cu mine, nu-i așa?
Vechiul zâmbet obraznic.
Helen scutură din cap și îi dădu lui Nepumuk un morcov.
— Nu aș putea să părăsesc niciodată catârul glumi ea cu lacrimi
în ochi. George era așa de scump și de nevinovat. Cât de fericită o
va face pe fata care va putea să-i ia promisiunea în serios!
355
 — Dar intrați, povestiți-mi despre familia dumneavoastră.
Interiorul clădirii corespundea așteptărilor lui George: mobilă
simplă, dar confortabilă prin strădaniile unei gospodine neobosite,
curate și zeloase. Masa era acoperită de o cuvertură colorată, pe care
se afla un vas cu flori; scaunele erau mai comode, datorită unor
perne cusute în casă. În fața căminului stătea o roată de tors și
vechiul balansoar a lui Helen – iar pe o policioară se înșiruiau în
ordine cărțile ei. Existau chiar unele noi, cadouri din partea lui
Howard, sau mai degrabă „împrumuturi” de la Gwyneira? Kiward
Station avea o bibliotecă vastă, deși George nu-și putea închipui că
Gerald citea mult.
George povesti de Londra, pe când Helen pregătea ceaiul. Lucra
întoarsă cu spatele la el; sigur că nu dorea ca el să-i vadă mâinile.
Mâini aspre, muncite; nu mai erau degetele delicate, îngrijite, ale
vechii sale guvernante.
— Mama se ocupă în continuare de organizațiile ei de binefacere
– a părăsit doar comitetul orfelinatului după scandalul de atunci. Vă
poartă până astăzi pică, Helen. Doamnele sunt convinse că ați
stricat fetele în timpul traversării.
— Ce am făcut eu? întrebă Helen surprinsă.
— În orice caz – citez – felul dumneavoastră „emancipat” ar fi
făcut fetele să uite de smerenia și devotamentul față de stăpân. Doar
din această cauză se putea ajunge la acest scandal. Fără a mai vorbi
de faptul că ați dezvăluit această chestiune pastorului Thorne.
Doamna Baldwin nu spusese niciun cuvânt despre cele întâmplate.
— George, erau niște fetițe dezorientate! Una a fost dată unui
afemeiat, cealaltă vândută ca sclavă pentru muncă. O familie cu opt
copii, unde ar fi trebuit să facă menajul o fetiță de cel mult zece ani!
Inclusiv servicii de moașă. Nu este de mirare că fata a fugit! Iar așa-
numiții stăpâni ai lui Laurie nu erau mai breji. O mai aud și astăzi
pe această imposibilă doamnă Lavender: „Nu, dacă luăm două, nu
fac decât să vorbească toată ziua în loc să muncească”. Iar micuța
356
plângea de i se scurgeau ochii...
— S-a mai auzit ceva despre fete? se interesă George. Nu ați mai
scris nimic.
Aveai impresia că tânărul știa pe de rost fiecare din scrisorile lui
Helen.
— Se știe doar că Mary și Laurie au dispărut în aceeași zi. Exact
la o săptămână după ce fuseseră despărțite. Se crede că treburile
fuseseră aranjate. Eu nu cred. Lui Mary și lui Laurie nu le trebuiau
aranjamente. Totdeauna știa una ce gândește cealaltă – era aproape
înfricoșător. După aceea nu s-a mai auzit nimic despre ele. Mă tem
că au pierit. Două fetițe singure în sălbăticie... doar nu locuiseră la
câțiva kilometri distanță să se poată întâlni lesne. Acești... acești
creștini – părea că scuipă această vorbă – au dus-o pe Mary la o
fermă aflată după Haldon, iar Laurie rămăsese la Christchurch.
Între ele se întindeau aproape șaptezeci de kilometri de pădure
deasă, tropicală. Nici nu vreau să mă gândesc, prin ce au trecut
copilele.
Helen turnă ceaiul. Și se așeză la masă, lângă George.
— Și a treia? întrebă el. Ce s-a întâmplat cu ea?
— Daphne? Oh, a fost un scandal, noi am aflat la câteva
săptămâni după cele întâmplate. A fugit. Dar mai înainte i-a turnat
stăpânului ei, domnul Morrison, apă clocotită peste față. La început
se părea că nu va supraviețui. Dar apoi a reușit să scape cu viață,
însă a rămas orb, iar fața îi este desfigurată de cicatrice. Dorothy
spune că Morrison arată acum ca un monstru, ceea ce a și fost
totdeauna. L-a văzut o dată, fiindcă familia Morrison vine la Haldon
după cumpărături. Femeia a înflorit, după ce bărbatul a avut... acest
accident. Daphne este dată în urmărire, dar dacă nu intră ea însăși
în clădirea jandarmeriei din Christchurch nu va fi găsită. Dacă mă
întrebați pe mine, a avut motive întemeiate pentru a fugi și pentru
fapta comisă. Dar nu știu ce viitor mai are acum...
George dădu din umeri.
357
 — Probabil același viitor care ar fi așteptat-o la Londra. Sărmanul
copil. Dar comitetul orfelinatului a primit ceea ce i se cuvenea.
Reverendul Thorne a avut grijă. Iar acest Baldwin...
Helen zâmbi aproape triumfător.
— I l-au așezat pe Harper în față, ca șef. S-a isprăvit cu visul lui
de a deveni episcop de Canterbury. Simt o bucurie deloc
creștinească pentru necazul lui! Dar povestiți mai departe! Tatăl
dumneavoastră.
— ... Este în continuare în serviciul lui la Greenwood Enterprises.
Firma crește și de dezvoltă. Regina susține comerțul exterior, iar în
colonii se fac averi imense, adesea pe spinarea băștinașilor. Am
văzut aceste lucruri. Maorii voștri ar trebui să se socotească fericiți
că atât imigranții albi, cât și ei înșiși sunt mai degrabă pașnici. Dar
tatăl meu și cu mine nu putem schimba lucrurile – și noi profităm
de exploatarea acestor țări. Iar în Anglia se dezvoltă
industrializarea, chiar dacă cu excrescențe, care îmi plac la fel de
puțin ca exploatarea brutală din ținuturile transoceanice. Condițiile
din unele fabrici sunt înspăimântătoare. Dacă mă gândesc bine, nu
mi-a plăcut nicăieri atât de mult, ca aici, în Noua Zeelandă. Dar
divaghez.
Pe când George se întorcea la temă, îi veni în minte că observația
de adineauri nu o făcuse doar pentru a o linguși pe Helen. Această
țară îi plăcea cu adevărat. Oamenii drepți, liniștiți, ținuturile întinse
cu munții maiestuoși, fermele mari cu oile și vitele bine hrănite pe
pășunile grase – și Christchurch, care tindea să devină un oraș tipic
englezesc, sediu episcopal și universitar la celălalt capăt al lumii.
— Ce face William? se interesă Helen.
George suspină, privind semnificativ.
— William nu a frecventat colegiul, dar nici nu v-ați așteptat la
așa ceva, nu-i așa?
Helen negă din cap.
— A avut o serie de profesori particulari, care la început erau dați
358
afară cu regularitate de către mama, deoarece erau, chipurile, prea
severi cu William, apoi de către tata fiindcă nu reușeau să-l învețe
nimic. De un an de zile lucrează și el în firmă, dacă se poate vorbi de
muncă. De fapt doar omoară timpul, activitate la care nu-i lipsesc
tovarăși, nici de sex bărbătesc, nici de cel feminin. După
descoperirea puburilor, a urmat descoperirea fetelor. Din păcate,
mai ales a celor din stradă. Nu are discernământ. Dimpotrivă.
Doamnele îl înspăimântă, dar fetele ușoare îl admiră. Pe tatăl meu îl
îmbolnăvește cu asta, dar mama nici nu își dă seama încă de această
situație. Dar cum o să fie într-o zi, când...
Nu mai continuă, dar Helen știa exact, ce gândea: Când tatăl lui
va muri, amândoi frații vor moșteni firma. Atunci George va trebui
să-i plătească partea lui William – ceea ce ar distruge o
întreprindere ca cea a lui Greenwood – sau va trebui să-l suporte în
continuare în firmă. Helen nu credea că va reuși să suporte mult
timp această din urmă situație.
Amândoi tăcură și, duși pe gânduri, își sorbiră ceaiul, când ușa se
dădu de perete, iar Fleur și Ruben năvăliră în cameră.
— Am câștigat! Fleurette radia și agita o crosă improvizată de
crochet. Ruben și cu mine suntem învingătorii!
— Ați trișat, o dojeni Gwyneira, care apăru în urma copiilor. Era
și ea înfierbântată și puțin murdară, dar se amuzase copios, pare-se.
Am văzut exact, cum ai împins pe furiș mingea lui Ruben prin
ultima poartă!
Helen își încreți fruntea.
— Este adevărat, Ruben? Și tu nu ai spus nimic?
— Cu aceste crose ciudate nu merge pre... pre... Cum se spune,
Ruben? îl apără Fleur pe prietenul ei.
— Precis, completă Ruben. Dar direcția era cea bună!
George zâmbi.
— Când ajung înapoi în Anglia, vă trimit crose adevărate,
promise el. Dar atunci nu se va mai trișa!
359
 — Sigur? întrebă Fleur.
Pe Ruben însă îl preocupau alte gânduri. Se uită cu ochii lui
căprui, înțelepți, la Helen și la oaspetele ei, care îi era în mod
evident atât de familiar lui Helen. În cele din urmă i se adresă lui
George.
— Ești din Anglia. Ești adevăratul meu tată?
Lui Gwyn i se tăie răsuflarea, pe când Helen se îmbujoră.
— Ruben! Nu vorbi asemenea prostii. Știi exact că ai doar un
singur tată! Scuzându-se, i se adresă lui George. Sper că nu gândiți
acum nimic greșit despre mine! Este vorba doar că Ruben... nu este
în cele mai bune relații cu tatăl său și mai nou se tot cramponează
de ideea că Howard... ei da, că poate mai are un tată undeva în
Anglia. Cred că se datorează faptului că i-am povestit atât de mult
despre bunicul lui. Știți, Ruben îi seamănă foarte mult. Și a înțeles
greșit situația. Scuză-te imediat, Ruben!
George zâmbi.
— Nu trebuie să se scuze. Dimpotrivă, mă simt flatat. Cine nu ar
vrea să fie rudă cu Ruben Hood, un haiduc viteaz și un jucător
excelent de crochet! Ce crezi Ruben, aș putea să fiu unchiul tău? Poți
să ai mai mulți unchi.
Ruben se gândi puțin.
— Ruben, vrea să ne trimită crose de crochet! E bine să ai un
asemenea unchi. Poți să fi unchiul meu, domnule Greenwood.
Fleur era fără îndoială pragmatică.
Gwyneira își dădu ochii peste cap.
— Dacă se va arăta și în continuare atât de deschisă față de
interesele economice, va fi ușor de măritat.
— Mă căsătoresc cu Ruben, declară Fleur. Iar Ruben se va
căsători cu mine, nu-i așa?
Scutură crosa de crochet. Era mai bine, dacă Ruben nu refuza
oferta.
Helen și Gwyneira se priviră descumpănite. Apoi râseră, iar
360
George le ținu isonul.
— Când pot să vorbesc cu tatăl mirelui? întrebă el în cele din
urmă, uitându-se și la poziția soarelui deasupra orizontului. I-am
promis domnului Warden să mă întorc până la cină și aș vrea să mă
țin de cuvânt. De aceea discuția cu domnul O’Keefe va trebui
amânată până mâine. Poate oare să mă primească mâine înainte de
masă, domnișoară Helen?
Helen își mușcă buzele.
— O să-i transmit cu plăcere și știu că această întâlnire ar trebui
să aibă prioritate. Dar Howard este uneori... ei da, încăpățânat. Dacă
i se fixează ideea că vreți să-i impuneți un termen... Era vizibil că o
deranja să vorbească despre încăpățânarea lui Howard și despre
falsa lui mândrie, mai ales că nu putea să recunoască cât de des
depindeau dispozițiile și deciziile sale de toane sau de whisky-ul
consumat.
Ca întotdeauna vorbea liniștită și stăpână pe sine, dar George
putea să-i citească în ochi ca atunci, la masa de seară a familiei
Greenwood. Vedea furie și răzvrătire. Disperare și dispreț. Pe
atunci, aceste sentimente se îndreptau împotriva mamei sale
superficiale – astăzi împotriva bărbatului, despre care Helen crezuse
că îl va putea iubi.
— Nu vă faceți griji, domnișoară Helen. Nu trebuie să spuneți că
vin de la Kiward Station. Spuneți-i doar că în drum spre Haldon voi
trece pe aici – și aș vrea să vizitez ferma și să-i fac unele propuneri
de afaceri.
Helen înclină din cap.
— Voi încerca.
Gwyneira și copiii ieșiseră deja pentru a înhăma calul. Helen auzi
vocile copiilor, certându-se pentru țesale și perii. George păru că nu
se grăbește chiar așa tare. Se mai uită o dată prin locuință, înainte de
a-și lua rămas-bun. Helen lupta cu sine. Să vorbească cu el sau ar
înțelege greșit rugămintea ei? În cele din urmă se hotărî să mai reia
361
tema „Howard”. Dacă George prelua comerțul cu lână, toată
existența lor ar depinde de el. Iar Howard s-ar putea să nu găsească
altceva mai bun de făcut, decât să bruscheze vizitatorul din Anglia.
— George... începu ea ezitând. Dacă vorbiți mâine cu Howard,
fiți, vă rog, îngăduitor. Este foarte mândru și se supără ușor. Viața l-
a lovit aspru și îi vine greu să se stăpânească. Este... este...
— „Nu este un gentleman”, voia să spună, dar nu reuși să
articuleze cuvintele.
George scutură din cap și zâmbi. În ochii lui adesea zeflemitori se
citeau doar blândețe și un ecou al vechii iubiri.
— Nu o spuneți, domnișoară Helen! Sunt sigur că voi ajunge cu
soțul dumneavoastră la o înțelegere, care să fie în avantajul ambelor
părți. În privința diplomației am trecut prin cea mai bună școală.
Îi făcu cu ochiul.
Helen zâmbi șovăielnic.
— Atunci pe mâine, George.
— Pe mâine, Helen!
George voia să-i dea mâna, dar apoi se răzgândi. O dată, o
singură dată o va săruta. O cuprinse ușor în brațe și îi atinse obrazul
cu buzele. Helen acceptă – și apoi cedă slăbiciunii proprii și se
sprijini pentru o clipă de umărul lui. Poate că o dată altcineva va fi
mai puternic decât ea. Poate că o dată cineva se va ține de cuvânt.

362
 4

— Vedeți, domnule O’Keefe, am vizitat mai multe firme în

această regiune, spuse George. Stătea cu Howard O’Keefe pe
veranda cabanei lui Helen și Howard turnase whisky în pahare.
Helen găsea acest gest liniștitor; soțul ei nu bea decât cu bărbații pe
care îi agrea. Înseamnă că premergătoarea vizită a fermei decursese
bine. Trebuie să recunosc, explică George în continuare cu vocea
cumpănită, că sunt îngrijorat...
— Îngrijorat? mormăi Howard. În ce măsură? Aici există pentru
afacerea dumneavoastră orice cantitate de lână pe care o doriți. Nu
trebuie să vă faceți griji. Și dacă a mea nu vă place... bine și așa, nu
trebuie să vă scuzați. Atunci îmi caut alt cumpărător.
Își bău paharul dintr-o sorbitură și își turnă din nou.
George ridică mirat sprâncenele.
— De ce aș refuza produsele dumneavoastră, domnule O’Keefe?
Dimpotrivă, sunt foarte interesat într-o colaborare. Chiar din cauza
temerilor mele. Vedeți, eu am vizitat acum mai multe ferme și mi se
pare că unii crescători de oi, în frunte cu Gerald Warden de la
Kiward Station, tind spre o situație de monopol.
— Asta așa e! se agită O’Keefe și mai luă o dușcă. Tipii vor toată
piața pentru ei... numai cele mai bune prețuri pentru cea mai bună
lână. Dacă te gândești numai cum se numesc: baroni ai oilor! Șleahtă
încrezută!
Howard se întinse după whisky.
George încuviință din cap cumpănit și sorbi din paharul său.
— M-aș exprima mai precaut, dar în esență aveți dreptate. Și este
foarte perspicace din partea dumneavoastră că amintiți prețurile –
Warden și ceilalți producători de elită le urcă. Desigur că se ridică și
pretențiile calitative, dar în ceea ce mă privește pe mine... poziția
mea la tratative ar fi desigur mai bună dacă ar exista o mai mare
363
varietate de oferte.
— Deci veți cumpăra mai mult de la micii producători? întrebă
Howard cu aviditate.
Ochii săi oglindeau interes, dar și neîncredere. Care comerciant
cumpăra cu bună știință marfa de mai proastă calitate?
— Aș dori acest lucru, domnule O’Keefe. Dar trebuie să
corespundă și calitatea. Dacă mă întrebați pe mine, ar trebui frânt
acest cerc vicios în care sunt prinși micii fermieri. Știți și
dumneavoastră – aveți teren puțin, multe animale, dar mai degrabă
de o calitate slabă, producția este cantitativ acceptabilă, dar calitativ
mediocră. Deci, după vânzare nu rămân niciodată suficienți bani
pentru a cumpăra animale de rasă mai bune și a mări astfel, în timp,
calitatea lânii.
O’Keefe încuviință din cap cu sârg.
— Aveți întru totul dreptate. Asta încerc să-i explic de ani de zile
bancherului din Christchurch! Îmi trebuie un împrumut...
George clătină din cap.
— Vă trebuie animale de rasă de primă calitate. Și nu numai
dumneavoastră, ci și celorlalte mici fermieri. O infuzie de bani poate
ajuta, dar nu este necesară. Gândiți-vă, cumpărați un berbec
premiat, iar în anul următor vă moare.
Lui George îi era mai degrabă teamă că un împrumut dat lui
Howard s-ar cheltui mai degrabă în pubul din Haldon decât să fie
folosit pentru achiziționarea unui berbec, dar el își pregătise
îndelung argumentele.
— Acesta este ri... riscul răspunse Howard, al cărui limbă se
învârtea din ce în ce mai greu.
— Un risc pe care nu vi-l puteți asuma, O’Keefe. Aveți familie!
Nu puteți risca să fiți alungat de pe ferma și din casa
dumneavoastră. Nu, propunerea mea este alta. Intenționez ca prin
firma mea, Greenwood Enterprises, să achiziționez un stoc de oi de
primă calitate și să le pun la dispoziție, cu împrumut, crescătorilor.
364
În ceea ce privește plata, o să ne înțelegem. Important este în primul
rând să se îngrijească de animale și peste un an să le dea sănătoase
și în bună formă mai departe. Un an, în care un berbec să monteze
toate oile de prăsilă ale dumneavoastră sau o oaie de prăsilă de rasă
pură să vă dea doi miei, care să formeze baza pentru o nouă turmă.
V-ar interesa o asemenea colaborare?
Howard rânji.
— Și cu timpul Warden va îmbătrâni, văzând că toți fermierii din
jur au oi de rasă.
Ridică paharul către George, de parcă ar fi vrut să toasteze.
George aprobă cu seriozitate.
— Domnul Warden nu va sărăci din cauza aceasta, sunt sigur.
Dar dumneavoastră și cu mine vom avea șanse comerciale mai
bune.
— De acord? îi întinse mâna soțului lui Helen.
Helen văzu de la geam că Howard bate palma. Nu putuse urmări
despre ce este vorba, dar rar se mai întâmplase ca Howard să arate
atât de mulțumit. Iar pe fața lui George se citea acea expresie
șmecherească, cunoscută de demult, ba mai făcu și cu ochiul în
direcția ei. Ieri își făcuse reproșuri, dar astăzi era bucuroasă că îl
sărutase.
A doua zi, când părăsi Kiward Station îndreptându-se în direcția
Christchurch, George era foarte mulțumit de sine. Nici măcar fața
răutăcioasă a impertinentului grăjdar McKenzie nu îi putea strica
buna dispoziție. Insul acesta pur și simplu neglijase să pună șaua pe
calul lui, după ce ieri, când George plecase cu Gwyneira la ferma lui
Helen, era să izbucnească un scandal. McKenzie pusese pe iapa
Gwyneirei o șa de damă, după ce Gwyn îi spusese să pregătească
iapa pentru un drum mai lung, pe care dorea să-l facă cu oaspetele
lor. Doamna Warden îi spusese ceva usturător, iar el îi răspunsese
dur, George auzind doar cuvântul „lady-like” – ca o doamnă. La
care Gwyneira o prinse pe micuța Fleur, pe care McKenzie voise să
365
o așeze în spatele ei pe Igraine și o puse în fața lui George, pe calul
lui.
— Ați vrea să o luați pe Fleur cu dumneavoastră? întrebă ea cu
voce dulce, aruncându-i în același timp oierului o privire aproape
triumfătoare. Nu pot s-o am alături de mine, când merg într-o șa de
damă.
McKenzie îi aruncase lui George o privire aproape ucigătoare
când acesta o îmbrățișase pe fetiță, pentru ca ea să stea mai sigur.
Era ceva între el și stăpâna de la Kiward Station... dar desigur că
Gwyneira se putea apăra dacă se simțea molestată. George decise să
nu se amestece, dar mai ales să nu spună nimic lui Gerald sau Lucas
Warden. Toate aceste lucruri nu îl atingeau – mai ales că trebuia să-l
țină pe Gerald binedispus. După o cină copioasă și trei pahare de
whisky îi prezentă o ofertă pentru achiziționarea unei turme de oi
de rasă pură Welsh-Mountain. După o oră cheltuise o mică avere,
dar ferma lui Helen urma să fie populată în curând de oi de prăsilă
de cea mai bună calitate, cum se puteau găsi în Noua Zeelandă.
George trebuia să găsească acum încă o mână de mici fermieri, care
aveau nevoie de o susținere pentru a începe o asemenea afacere,
pentru ca Howard să nu devină circumspect. Dar desigur că acest
lucru nu era greu: Peter Brewster îi va putea da niște nume.
Acest nou segment de activitate – fiindcă sub acest aspect trebuia
să-i vândă George tatălui său angrenarea sa în creșterea oilor –
însemna ca George să-și prelungească șederea în Insula de Sud. Oile
trebuiau împărțite, iar crescătorii implicați în proiect trebuiau
supravegheați. Această ultimă condiție nu era obligatorie –
Brewster i-ar fi putut recomanda niște parteneri care să fie
muncitori și care ajunseseră într-o situație grea, fără a fi de vină. Dar
dacă era să o ajute pe Helen o perioadă mai îndelungată, atunci
Howard O’Keefe trebuia îndrumat și supravegheat tot timpul,
această acțiune fiind împachetată diplomatic drept consiliere și
ajutor împotriva dușmanului său de moarte, Warden – probabil că
366
O’Keefe nu ar fi urmat niște indicații simple. Cu atât mai mult, cu
cât ar fi venit din partea unui administrator angajat de Greenwood.
Deci George trebuia să rămână – iar această idee, cu cât petrecea
mai mult timp în Canterbury Plains, cu atât îi plăcea mai mult.
Orele îndelungate petrecute în șa îi dădură timp de gândire și
referitor la situația lui din Anglia. Deja după un an petrecut
împreună cu fratele lui William la conducerea firmei ajunsese la
disperare. Pe când tatăl său se uita înadins în altă parte, George,
chiar cu ocazia rarelor sale vizite la Londra, vedea greșelile fratelui
său și ocazional pierderile enorme cauzate de el, cu care trebuia să
se lupte firma. Plăcerea de a călători a lui George se datora și
dorinței de a nu mai asista la toate acestea, fiindcă de cum punea
piciorul pe pământul Angliei, șefii de birou și administratorii,
îngrijorați, se și adresau tânărului șef al firmei: „Trebuie să faceți
ceva, domnule George!” – „Mi-e frică să nu fiu acuzat de
delapidare, domnule George, dacă se continuă astfel, dar ce să fac?”
– „Domnule George, i-am dat domnului William bilanțurile, dar am
impresia că nici nu știe să le citească.” – „Vorbiți cu tatăl
dumneavoastră, domnule George!”
George încercase acest lucru, dar era fără nicio speranță.
Greenwood tot mai încerca să îl folosească pe William în mod
eficient în cadrul firmei. În loc să-i îngrădească atribuțiile, încerca
să-l împovăreze cu responsabilități din ce în ce mai mari și să-l
îndemne astfel să pășească pe drumul cel bun. Dar George se
săturase de această situație și îi mai era și teamă că va trebui să
strângă cioburile sparte, când tatăl lui va ieși din firmă.
Această filială în Noua Zeelandă oferea alternative. Dacă ar putea
să-l convingă pe tatăl său să-i încredințeze toată afacerea din
Christchurch, ca un avans asupra moștenirii! Atunci ar putea să
construiască ceva aici, ferit de escapadele lui William. La început va
trebui să trăiască mai modest decât în Anglia, dar case senioriale ca
cea de la Kiward Station erau oricum deplasate în această țară
367
tânără, pe cale de a se ridica. Apoi nici nu îi trebuia lux. O casă
confortabilă la oraș, un cal bun pentru deplasările prin țară și un
pub simpatic, unde seara să se poată destinde și participa la discuții
interesante – atâta se găsea cu siguranță la Christchurch. Și mai bine
ar fi o familie. George nu se gândise până acum să-și întemeieze o
familie – în orice caz nu de când îl refuzase Helen. Dar acum, după
ce își revăzuse prima iubire și pusese capăt adorației juvenile,
această idee nu îl mai părăsea. O căsătorie în Noua Zeelandă – o
„poveste de dragoste” care să o impresioneze pe mama lui și să o
determine să-l sprijine... Dar mai ales un bun pretext de a rămâne în
țară. George decise ca în săptămânile următoare să țină ochii
deschiși la Christchurch și poate să ceară un sfat familiei Brewster și
directorului de la bancă. Poate cunoșteau ei o fată potrivită. Dar mai
întâi îi trebuia o casă de locuit. White Hart era, ce-i drept, un hotel
acceptabil, dar nu era potrivit pentru o ședere permanentă în noua
patrie.
George atacă deja a doua zi proiectul „cumpărarea unei case sau
închirierea ei”. Petrecuse o noapte neliniștită la White Hart. Mai
întâi răsunase din sala de jos muzică de dans, apoi bărbații se bătură
pentru o fată – o situație care îi lăsase lui George impresia că nu este
un lucru chiar așa de simplu să găsești o mireasă în Noua Zeelandă.
Anunțul la care răspunsese Helen îi apăru acum în altă lumină. Nici
căutarea unei locuințe nu se dovedi a fi simplă. Cine venea încoace,
de obicei nu cumpăra o casă, ci își construia una. Rar se întâmpla să
se găsească case gata construite de vânzare și, în consecință, erau
căutate. Și familia Brewster dăduse de mult casa cu chirie, înainte de
a veni George. Nu doreau să vândă, viitorul la Otago nu li se părea
sigur.
George vizită cele câteva adrese care îi fuseseră indicate de către
bancă, hotel și în câteva puburi, dar majoritatea erau niște
adăposturi sărăcăcioase. De cele mai multe ori, niște familii sau
doamne mai în vârstă, singure, căutau chiriași. Era desigur o
368
alternativă acceptabilă și ieftină față de hotel, care era folosită de
imigranți până reușeau să se stabilească în noua țară. Dar nu era
ceva pentru George, care era obișnuit cu locuințe senioriale.
Nemulțumit, se plimba prin noile parcuri, amenajate de-a lungul
râului Avon. Aici aveau loc vara regate cu bărci; existau puncte de
observație și locuri pentru picnic. Acum, primăvara, nu prea erau
folosite. Vremea încă schimbătoare nu permitea decât o ședere
scurtă pe băncile dispuse de-a lungul râului. Deocamdată lumea se
plimba doar pe drumurile principale. Dar o plimbare aici îți dădea
aproape impresia că te afli la Oxford sau Cambridge, în Anglia.
Bone își plimbau protejații, copiii se jucau cu mingea pe gazon, iar
câteva perechi de îndrăgostiți, rușinoși, căutau umbra copacilor.
Toate acestea aveau un efect liniștitor asupra lui George, chiar dacă
nu îl scoteau complet din meditațiile sale. Tocmai vizitase ultima
dintre clădirile de închiriat, un șopron, care doar cu foarte multă
fantezie putea fi numit casă și a cărui renovare ar fi înghițit atâta
timp și bani cât era necesar pentru o casă nouă. Și mai era și așezat
într-un loc neprielnic. Dacă nu se întâmpla o minune, George va
trebui să caute mâine un teren și să se gândească totuși la
construirea unei case. Nu știa cum ar putea să le explice părinților
lui această hotărâre.
Obosit și prost dispus, se lăsă în voia sorții, observă rațele și
lebedele de pe râu și remarcă o tânără, care supraveghea doi copii.
Fetița era de șapte sau opt ani; era grăsuță și avea bucle dese,
aproape negre. Pălăvrăgea binedispusă cu bona ei, pe când arunca
de pe un ponton vechi pâine rațelor. Băiețelul, un heruvim blond,
era o adevărată pacoste. Plecase de pe ponton și se juca în mâlul de
pe mal.
Bona își făcea griji pentru el.
— Robert, nu te apropia atât de mult de râu! De câte ori să-ți
spun? Nancy, ai grijă de fratele tău!
Tânăra femeie – George aprecia că avea cel mult optsprezece ani
369
– stătea destul de neajutorată pe malul noroios. Purta ghete cu șiret
înalte, negre, lustruite și o rochie modestă, de pânză. Dacă se ducea
după băiat în mocirla de pe mal, se murdăreau amândoi. Aceeași
situație era și cu fetița din fața ei. Era îmbrăcată curat și îngrijit și i
se atrăsese desigur atenția să nu se murdărească.
— Nu mă ascultă, missy! spuse ea cuminte.
Băiatul își murdărise deja costumul de marinar din cap până în
picioare cu mâl.
— Vin dacă îmi faci bărcuțe! îi răspunse el obraznic bonei. Apoi
mergem la lac și le punem să plutească!
Lacul nu era altceva decât o băltoacă mare, care rămăsese din
iarnă, de când dăduse râul peste mal. Nu era prea curată, dar cel
puțin nu avea curenți primejdioși.
Tânăra femeie păru indecisă. Desigur că știa că este greșit să
negocieze, dar era vizibil că nu dorea să treacă prin mocirlă și să-l ia
pe băiat cu forța. În cele din urmă, încercă cu o contrapropunere.
— Dar mai întâi facem lecțiile! Nu vreau ca în seara aceasta, când
te va întreba tatăl tău, să nu știi iar nimic.
George scutură din cap. În situații asemănătoare, Helen nu a
cedat niciodată în fața lui William. Dar această guvernantă era cu
mult mai tânără și desigur mai puțin experimentată ca la timpul său
Helen în casa Greenwood. Părea disperată; era suprasolicitată de
acest copil. În pofida expresiei morocănoase era drăguță: George
văzu o față delicată, în formă de inimă, cu pielea foarte deschisă,
ochi limpezi, albaștri și buze trandafirii. Părul era fin, blond, strâns
la ceafă într-un coc lejer, care însă nu stătea bine. Fie părul era prea
moale ca să fie prins, fie fata era o proastă coafeză. Avea pe cap o
bonetă îngrijită, care se potrivea cu rochia. Totul era modest, dar nu
era totuși o uniformă de slujnică. George își corectă prima impresie.
Fata era educatoare, nu era bonă.
— Rezolv o problemă, apoi primesc bărcuța! strigă sigur de sine
Robert.
370
 Descoperise un ponton cam dărăpănat, care ducea mai departe
spre râu și se balansa binedispus pe el. George se alarmă. Până
acum băiatul fusese doar recalcitrant, dar acum era chiar în
primejdie. Curentul era foarte puternic.
Educatoarea își dădea și ea seama, dar nu voia să cedeze fără
luptă.
— Rezolvi trei probleme, propuse ea.
Vocea suna spartă.
— Două!
Băiețelul, putea fi de vreo șase ani, se balansa pe o scândură
desprinsă.
George simți că-i ajunge. Avea cizme de călărie grele, cu care
putea traversa ușor mocirla. Din trei pași era pe podeț, îl prinse pe
micuțul ce se lamenta și îl purtă repede până la educatoarea lui.
— Poftim, cred că v-a fugit!
George râse spre fată.
Tânăra ezită mai întâi, nesigură ce se cuvenea să spună într-o
asemenea situație. Dar apoi ușurarea resimțită birui și ea zâmbi la
rândul ei. Dar era și destul de comic cum Robert se zbătea sub
brațul străinului, ca un cățel neastâmpărat. Sora lui chicoti
răutăcioasă.
— Trei probleme, tinere, și te las jos, spuse George.
Robert se văită, acceptând, iar George îl puse jos.
Educatoarea îl luă imediat de guler și îl puse să șadă pe cea mai
apropiată bancă din parc.
— Vă mulțumesc mult, spuse ea cu ochii plecați cu sfială. Îmi
făcusem griji. Adesea este necuviincios...
George aprobă din cap și era gata să meargă mai departe, dar
ceva îl reținu. Așa că își căută și el o bancă, nu departe de
educatoarea, care îl obligă pe elevul ei să se liniștească. Pe când îl
ținea pe bancă, încercă să obțină de la el măcar un răspuns, dacă nu
era în stare să-i dea rezolvarea problemei.
371
 — Cât fac doi și cu trei, Robert? Am pus cuburile de construit, îți
amintești?
— Nu-mi amintesc. Facem acum bărcuța?
Robert se zbenguia.
— După ce terminăm aritmetica. Uite, Robert, aici sunt trei
frunze. Iar aici încă două. Câte sunt în total?
Băiatul ar fi trebuit doar să numere. Dar era recalcitrant și
dezinteresat. George îl vedea pe William în fața ochilor.
Tânăra educatoare era răbdătoare.
— Numără pur și simplu, Robert.
Băiatul numără în silă.
— Unu, doi, trei, patru... patru, domnișoară.
Educatoarea suspină, la fel și mica Nancy.
— Mai numără o dată, Robert.
Copilul era fără chef și prost. Compasiunea lui George față de
educatoare crescu cu fiecare problemă, a cărei rezolvare trebuia
dibuită bâjbâind. Desigur că nu era ușor să rămână prietenoasă, dar
tânăra femeie zâmbi cu stoicism, pe când Robert striga întruna: „Să
facem bărcuțe, să facem bărcuțe!” Tânăra renunță când băiatul
rezolvă cea de-a treia și cea mai simplă problemă de aritmetică. Dar
la împăturitul bărcuțelor din hârtie nu se dovedi nici îndeajuns de
răbdător, nici destoinic. Modelul cu care plecă în sfârșit mulțumit
nu prea arăta apt de a se ține la suprafața apei. Astfel că băiatul
reapăru foarte repede și întrerupse ora de aritmetică a lui Nancy.
Sora lui reacționă indispusă. Fetița era bună la socotit și, spre
deosebire de învățătoarea ei, era conștientă de ascultătorul prezent.
De fiecare dată când dădea un răspuns ca tras din pușcă, se uită
triumfătoare spre George. În schimb, George se concentră asupra
tinerei educatoare. Ea enunța problemele cu o voce scăzută,
cristalină, pronunțând „s”-ul puțin artificios – ca cineva, care
aparținea de pătura superioară engleză, sau ca o fată, care în
copilărie fusese sâsâită și acum își controla conștient pronunția.
372
George găsea că este încântătoare; ar fi putut s-o asculte la nesfârșit.
Dar Robert le răpi ei și surorii lui liniștea. George știa exact cum se
simte fetița. Iar în ochii învățătoarei citi aceeași nerăbdare stăpânită
ca pe timpuri la Helen.
— S-a scufundat, domnișoară! Fă alta! ceru Robert și aruncă
bărcuța udă în poala învățătoarei.
George decise să intervină încă o dată.
— Vino încoace, eu știu cum trebuie procedat. Îl chemă el pe
Robert. Îți arăt cum trebuie împăturită, atunci poți să-ți faci și singur
bărcuțe.
— Dar nu trebuie să... Tânăra îl privi neajutorată. Robert, îl
incomodezi pe acest domn, spuse ea cu severitate.
— Nici vorbă, răspunse George și dădu disprețuitor din mână.
Dimpotrivă. Îmi place să fac bărcuțe. Și nu am mai făcut așa ceva de
aproape zece ani. E timpul să încerc din nou, altfel ruginesc.
Pe când tânăra femeie continuă să facă cu Nancy probleme de
aritmetică, aruncând din când în când, pe furiș, câte o privire spre
George, acesta împături repede hârtia, făcând o bărcuță. Încercă să-i
explice lui Robert cum se face, dar băiatul se interesă doar de
produsul finit.
— Vino cu mine, s-o lăsăm la apă! îl invită totuși pe George. În
râu!
— În niciun caz în râu!
Educatoare sări în sus. Deși o brusca prin acest gest pe Nancy,
era gata să-l însoțească pe Robert la „lac”, doar ca acesta să nu se
expună iar unor primejdii. George merse alături de ea și îi admiră
mișcările ușoare, grațioase. Această fată nu era venită de la țară ca
unele din fetele care dansaseră ieri la White Hart. Era o mică lady.
— Băiatul este dificil, nu-i așa? întrebă George cu compasiune.
Ea aprobă din cap.
— Dar Nancy este drăguță. Și poate că și lui Robert îi vor trece
toanele când va mai crește... spuse ea plină de speranțe.
373
 — Credeți? întrebă George. Aveți experiență în acest sens?
Fata ridică din umeri.
— Nu, este primul meu post.
— După seminarul pentru educatoare? se interesă George.
Arăta mult prea tânără pentru a fi un cadru școlit.
Fata clătină din cap jenată.
— Nu, nu am frecventat seminarul. Încă nu există așa ceva în
Noua Zeelandă – cel puțin aici, în Insula de Sud. Dar știu să scriu și
să citesc, cunosc puțină franceză și foarte bine limba maori. Am citit
clasicii, chiar dacă nu în latină. Iar copiii nu merg încă la colegiu.
— Și? întrebă George. Vă face plăcere?
Tânăra ridică privirea spre el și își încreți fruntea. George îi
indică un loc pe bancă, pe lângă „lac” și se bucură când ea se așeză.
— Plăcere? Educarea? Ei da, nu totdeauna. Care este acea muncă
plătită, care face întotdeauna plăcere?
George se așeză lângă ea și încercă să lege o conversație.
— Dacă tot stăm și discutăm aici, îmi permiteți desigur să mă
prezint? George Greenwood de la Greenwood Enterprises – Londra,
Sydney, și, mai nou, Christchurch.
În orice caz, fata nu lăsă să se vadă, dacă o impresionase. În
schimb, își declină liniștită și mândră numele:
— Elisabeth Godewind.
— Godewind? Sună a daneză. Dar nu aveți accent scandinav.
Elisabeth scutură din cap.
— Nu, vin din Londra. Dar mama mea adoptivă a fost suedeză.
M-a adoptat.
— Numai mamă? Nu și tată?
George se mustră pentru curiozitatea sa.
— Doamna Godewind era deja mai în vârstă când am ajuns eu la
ea. Ca un fel de „doamnă de companie”. Mai târziu, a vrut să-mi
lase moștenire casa, iar acest lucru se putea face cel mai simplu prin
adopțiune. Doamna Godewind a fost cel mai bun lucru care mi s-a
374
întâmplat vreodată... Tânăra se luptă cu lacrimile. George întoarse
capul, pentru a nu o pune în dificultate, și ținu totodată copiii sub
observație. Nancy culegea flori, iar Robert făcea tot posibilul să
scufunde și cea de-a doua corabie.
Între timp, Elisabeth își găsi batista și reuși să se controleze.
— Vă rog să mă scuzați. Dar au trecut doar nouă luni de când a
murit și tot mai doare.
— Dar dacă sunteți bine situată, de ce v-ați căutat o slujbă?
întrebă George.
Nu se cădea să întrebe atât, dar fata îl fascina.
Fata dădu din umeri.
— Doamna Godewind primea o pensie, din care trăiam. Dar
după moartea ei nu aveam decât casa. Mai întâi am încercat să o
închiriem, dar nu a fost soluția optimă. Nu am autoritatea necesară,
iar Jones, servitorul, nici pe atât. Oamenii nu au plătit chiria, au
murdărit camerele și îi porunceau lui Jones și soției sale. Era de
nesuportat. Cumva nu mai era casa noastră. Mi-am căutat această
slujbă. Îmi place mult mai mult să mă ocup de copii. Nu sunt cu ei
decât în timpul zilei, seara mă duc acasă.
Deci seara era liberă. George se întrebă dacă ar putea îndrăzni să-
i propună o întâlnire. Poate pentru o cină la White Hart sau pentru
o plimbare. Dar nu – ea ar refuza așa ceva. Era o fată bine educată;
însăși această discuție în parc era la limita bunei-cuviințe.
O invitație fără intermedierea unei familii prietene, fără damă de
companie, fără cadrul adecvat era de neconceput. Dar aici nu era la
Londra, fir-ar să fie! Erau în celălalt capăt al lumii, iar el nu voia cu
niciun chip să o piardă din ochi. Trebuia să îndrăznească. Și ea
trebuia să îndrăznească... Al naibii, doar îndrăznise și Helen!
George se întoarse către fată și încercă să-și încarce privirea cu
atâta șarm, dar și seriozitate pe cât îi era posibil.
— Domnișoară Godewind, spuse el chibzuit. Întrebarea pe care
doresc să v-o pun contravine tuturor convențiilor. Desigur că aș
375
putea să respect formalitățile, de exemplu, urmărindu-vă discret,
aflând numele angajatorilor dumneavoastră, lăsând să fiu introdus
în societatea lor de către un membru cunoscut al societății din
Christchurch – ca să aștept apoi să fim cândva prezentați oficial
unul altuia. Dar ar fi posibil ca până atunci să vă fi luat cineva de
soție, iar mie nici nu îmi place să-mi rezolv problemele pe după
șapte colțuri. Deci, dacă nu vreți să vă petreceți restul vieții
chinuindu-vă cu copii ca Robert, atunci ascultați-mă: aveți exact
ceea ce caut, sunteți o femeie frumoasă, atrăgătoare și bine educată,
cu o casă la Christchurch...
Trei luni mai târziu, George Greenwood se căsători cu Elisabeth
Godewind. Părinții mirelui nu erau prezenți, Robert Greenwood
trebuise să renunțe la călătorie din cauza obligațiilor de afaceri, dar
îi transmise tinerei perechi binecuvântarea sa și toate cele bune și îi
încredință lui George, drept cadou de nuntă, toate filialele firmei
din Noua Zeelandă și Australia. Doamna Greenwood povesti
tuturor prietenelor că fiul ei se însurase cu fiica unui căpitan suedez
și lăsă să se înțeleagă niște legături cu casa regală suedeză. Nu avea
să afle niciodată că Elisabeth se născuse de fapt în Queens și că
fusese exilată în Lumea Nouă chiar de comitetul orfelinatului din
care făcea ea parte. Tinerei mirese nu i se vedea în niciun chip
descendența. Era răpitoare în rochia ei din dantelă albă, a cărei trenă
era purtată cuminte de Nancy și Robert. Helen îl privea pe băiat cu
ochi de Argus, iar George putea fi sigur că nu îndrăznea să facă
niciun lucru nepermis. Deoarece George își făcuse între timp un
nume ca negustor de lână, iar doamna Godewind fusese considerată
un stâlp al societății, însuși episcopul se simți chemat să celebreze
cununia. În continuare, nunta se sărbători în stil mare în salonul de
la White Hart Hotel, iar Gerald Warden și Howard O’Keefe se
îmbătară în colțurile opuse ale sălii. Helen și Gwyneira nu se
deranjară de acest fapt și, în pofida tuturor tensiunilor, reușiră să
impună ca Ruben și Fleur să arunce împreună flori. Gerald Warden
376
păru să bage de seamă pentru prima dată faptul că din căsnicia lui
Howard O’Keefe a rezultat un fiu reușit, ceea ce îi strică și mai mult
dispoziția. Deci pentru ferma jalnică a lui O’Keefe exista un
moștenitor! Iar Gwyneira era în continuare suplă ca o nuia de alun.
Gerald se scufundă adânc în sticla de whisky, iar Lucas, care îi
observă chipul, era bucuros să se poată retrage cu Gwyneira în
camera de hotel, înainte ca mânia tatălui său să se descarce
zgomotos. Noaptea încercă din nou să se apropie de Gwyneira și, ca
întotdeauna, ea se arătă dispusă și făcu tot posibilul să-l încurajeze.
Dar Lucas dădu iar greș.

377
 5

Durase timp îndelungat după vizita lui George până ce relația

dintre James McKenzie și Gwyneira se normaliza. Gwyn era
furioasă, James se simțea bruscat. Dar mai ales se clarificase pentru
amândoi că în realitate nu trecuse nimic. Lui Gwyn tot îi mai
sângera inima când vedea cât de disperat privea James în urma ei,
iar James nu suporta să și-o închipuie pe Gwyneira în brațele altuia.
Dar o reeditare a relației lor nu e era de închipuit – Gwyn știa că nu
ar mai fi renunțat niciodată la James, dacă l-ar mai fi atins vreodată.
Pe de altă parte, viața la Kiward Station devenise cu timpul
insuportabilă. Gerald se îmbătă în fiecare zi și nu le acordă lui Lucas
și Gwyn niciun minut de liniște. Chiar și când erau de față musafiri,
cei doi trebuiau să se aștepte la atacuri din partea lui. Gwyneira
ajunsese între timp atât de disperată, că îndrăzni să-i vorbească lui
Lucas de problemele lui sexuale.
— Uite ce e, dragul meu, spuse ea într-o seară cu voce înceată, în
timp se Lucas era întins lângă ea, epuizat de încercările sale și
bolnav de rușine. Gwyneira îi propusese sfioasă să-l excite,
atingându-i membrul – lucrul ce se cădea cel mai puțin să fie făcut
de o lady și un gentleman, dar experiența Gwyneirei cu James era
foarte promițătoare în acest sens. Dar Lucas abia arăta vreo reacție,
chiar și când îi mângâie pielea netedă, fină și o masă ușor. Trebuia
făcut ceva.
Gwyneira hotărî să apeleze la fantezia lui Lucas. Dacă nu îți
plac... din cauza părului meu roșu sau fiindcă îți plac mai mult
femeile plinuțe... de ce nu îți închipui pur și simplu că ești cu
altcineva? Nu aș fi supărată.
Lucas o sărută tandru pe obraz.
— Ești atât de scumpă, suspină el. Atât de înțelegătoare. Nici nu
te merit. Îmi pare tare rău totul.
378
 Rușinat, voia să se îndepărteze.
— Din regretele tale nu voi rămâne însărcinată! spuse Gwyneira
dur. Închipuie-ți mai bine ceva ce te excită.
Lucas încercă. Dar când îi apăru în închipuire o imagine care îl
excită într-adevăr fu atât de îngrozit, că sperietură îl trezi pe loc. Nu
se putea așa ceva! Nu putea să se culce cu soția lui și să se
gândească în acest timp la suplul și bine clăditul George
Greenwood.
Situația escaladă într-o seară de decembrie, o zi încinsă de vară,
când nu adia nicio boare. Se întâmplă rar în Canterbury Plains, iar
zăpușeala zgândărea nervii tuturora de la Kiward Station. Fleur se
smiorcăia, iar Gerald fusese toată ziua de nesuportat. Dimineața se
răstise la muncitori, fiindcă oile gestante nu erau încă afară, în
munți – și asta cu toate că îi dăduse înainte lui James indicația să
scoată turma doar după ce se născuse și ultimul miel. După-amiaza
se certă fiindcă Lucas se afla cu Fleurette în grădină și desena, în loc
să se facă util la grajduri – după care se certă cu Gwyneira, care îi
explicase că pe moment nu era nimic de făcut cu oile. Pe timpul
amiezii era cel mai bine să lase animalele să se odihnească.
Toți doreau să vină ploile, era sigur că va veni o furtună. Dar la
apusul soarelui, când răsună invitația la cină, nu se vedea niciun
norișor pe cer. Gwyneira merse suspinând în camera ei încinsă,
pentru a se schimba. Nu îi era foame și ar fi dorit să se așeze pe
veranda din grădină și să aștepte ca noaptea să-i aducă puțină
alinare. Poate că ar fi simțit chiar și primele suflări ale vânturilor
furtunii – sau le-ar fi provocat, fiindcă populația maori credea în
vrăjile legate de starea vremii, iar Gwyneira simțise toată ziua acel
sentiment ciudat de a fi o parte din cer și din pământ, stăpână peste
viață și moarte. Un sentiment măreț, de care era cuprinsă de fiecare
dată când putea să fie prezentă și să ajute la venirea pe lume a unei
noi vieți. Își amintea exact că prima oară avusese această senzație la
nașterea lui Ruben. Astăzi era vorba despre Cleo. Dimineața, micuța
379
dăduse viață la cinci pui superbi. Acum era întinsă în coșul ei, pe
terasă, alăpta bebelușii și s-ar fi bucurat de societatea și admirația
Gwyneirei. Dar Gerald insista ca ea să fie prezentă la masă – trei
feluri de mâncare în atmosfera apăsătoare al unei nesiguranțe
continue. Gwyneira și Lucas învățaseră de mult că trebuie să-și
cântărească foarte atent cuvintele adresate lui Gerald; de aceea,
Gwyn știa că nu trebuie să vorbească de puii lui Cleo și Lucas știa că
nu trebuie să vorbească de acuarelele pe care le trimisese ieri la
Christchurch. George voia să le trimită la o galerie din Londra; era
sigur că Lucas va fi apreciat acolo. Pe de altă parte, trebuia susținută
discuția de la masă, altfel Gerald căuta el însuși o temă de discuții –
care precis că era neplăcută.
Morocănoasă, Gwyneira își dezbrăcă rochia de după-amiaza. Se
plictisise de veșnica schimbare a îmbrăcămintei pentru cină și
corsetul o deranja în această căldură. Dar putea chiar să renunțe la
corset – era destul de suplă pentru a încăpea lejer în rochia de vară,
pe care o alesese pentru această zi. Fără platoșa din oase de balenă
se simțea mult mai bine. Își mai aranjă puțin părul și coborî în fugă
treptele. Lucas și Gerald se aflau deja în fața șemineului, amândoi
cu câte un pahar de whisky în mână. Atmosfera era deocamdată
pașnică. Gwyneira le zâmbi celor doi.
— Fleur s-a culcat deja? se interesă Lucas. Nu i-am spus încă
noapte bună...
Era evident tema greșită. Gwyneira trebuia să o schimbe repede.
— Era moartă de oboseală. O oră de pictură în grădină a fost
creativă, dar și obositoare pe căldura aceasta. Iar la prânz nu a putut
să doarmă, fiindcă era așa de cald. Ei da, și desigur emoția legată de
căței.
Gwyneira își mușcă buzele. Aceasta era în mod și mai evident o
pistă greșită. După cum era de așteptat, Gerald o abordă imediat.
— Animalul a fătat deci din nou, mormăi el. Și iarăși fără
dificultăți, nu-i așa? Dacă stăpâna ar putea să-și ia exemplu! Cât de
380
repede merg aceste lucruri la animale! În călduri, montă, urmași! La
voi nu merge, mică prințesă? Nu intri în călduri sau...
— Tată, am vrea să mâncăm acum, îl întrerupse Lucas, ca
totdeauna cu vorbe așezate. Te rog să te calmezi și să nu o mai
jignești pe Gwyneira. Nu este de vină.
— Deci tu ești de vină... gentleman perfect, ce ești! Gerald scuipă
aceste cuvinte. Cu acea creștere aleasă ți- ai pierdut vlaga, nu-i așa?
— Gerald, nu în fața slujitorilor, spuse Gwyneira, aruncând o
privire piezișă spre Kiri, care tocmai intrase și voia să servească
primul fel de mâncare.
Mâncăruri ușoare, o salată. Gerald nu va mânca mult din ele.
Seara se va termina cu atât mai repede, spera Gwyneira. După cină
putea să se retragă.
Dar de data aceasta tocmai Kiri cea agreabilă și fără probleme
deveni răspunzătoare pentru incidentul care urmă. Fata arătase
toată ziua palidă și părea acum obosită când se apucă să servească.
Gwyneira voia să o întrebe ce are, dar apoi renunță. Pentru discuții
de factură personală cu servitorii Gerald îi certa întotdeauna. Deci
nu comentă faptul că fata servea stângace și neatentă. Fiecare putea
avea o zi mai proastă.
Moana, care între timp devenise o bucătăreasă destul de iscusită,
știa exact ce doreau stăpânii ei. Cunoștea preferințele lui Gwyn și a
lui Lucas pentru mâncăruri ușoare, de vară, dar știa și că lui Gerald
îi trebuia cel puțin un fel de mâncare cu carne. Deci se servea ca fel
principal miel – iar Kiri, aducând mâncarea, părea și mai obosită și
tracasată ca adineauri. Mirosul aromat al fripturii se amestecă cu
parfumul greu al trandafirilor, pe care îi tăiase Lucas adineauri în
grădină. Gwyneira era de părere că acest cocktail de arome era
penetrant, făcându-i aproape rău, iar Kiri părea să simtă la fel. Când
îi puse lui Gerald o felie de carne de miel în farfurie, deodată se
dezechilibră. Gwyn sări speriată în picioare când fata se prăbuși
lângă scaunul lui Gerald.
381
 Fără a se gândi o clipă dacă se cade sau nu, îngenunche lângă
Kiri și o scutură, pe când Lucas încercă să îndepărteze cioburile
platoului și să curețe superficial covorul de sosul de carne. Witi,
care observase cele întâmplate, își ajută stăpânul și strigă totodată
după Moana. Bucătăreasa veni imediat și răci fruntea lui Kiri cu o
cârpă înmuiată în apă cu gheață.
Gerald Warden observă prost dispus cele ce se întâmplau în jurul
lui. Proasta lui dispoziție inițială se accentuă și mai mult din cauza
incidentului. Fir-ar să fie, Kiward Station ar trebui să fie o
gospodărie de ținută seniorială! S-a auzit vreodată într-o gospodărie
selectă de la Londra că leșinau fetele în casă și jumătate din
servitorime, inclusiv stăpâna și tânărul stăpân, să se învârtească în
jurul lor, ca niște slujitori?
Ori era clar că nu se întâmplase nimic deosebit. Kiri păru să-și
revină. Se uită îngrozită la urmele lăsate de incident.
— Îmi pare rău, domnule Gerald! Nu se va mai întâmpla, sigur!
Privi speriată către stăpânul casei, care o măsură supărat. Witi
încerca să șteargă sosul de pe costumul lui Gerald.
— Nu a fost vina ta, Kiri, spuse Gwyn prietenoasă. Pe o vreme ca
aceasta se poate întâmpla.
— Nu este vremea, domnișoară Gwyn. Este bebeluș, explică
Moana. Kiri primește bebe iarna. De aceea simte rău azi toată ziua și
nu miroase carne. Eu spus la ea, nu servit, dar...
— Pare așa rău, domnișoară Gwyn... se văită Kiri.
Gwyneira se gândi oftând că acesta era într-adevăr punctul
culminant al acestei seri nereușite. Trebuia această creatură
nefericită să spună vestea tocmai de față cu Gerald? Pe de altă parte,
Kiri chiar că nu era vinovată că i se făcuse rău... Gwyneira se sili să-i
zâmbească liniștitor.
— Dar acesta nu este un motiv să te scuzi, Kiri! spuse ea
prietenoasă. Dimpotrivă, este un motiv de bucurie. Dar în
următoarele săptămâni trebuie să te menajezi puțin. Du-te acum
382
acasă și culcă-te. Witi și Moana vor strânge toate astea.
Kiri dispăru cu mii de scuze și făcu cel puțin trei plecăciuni în
fața lui Gerald. Gwyneira speră că va fi înduplecat, dar expresia lui
nu se schimbă și nu făcu niciun demers să o liniștească pe fată.
Moana încercă să salveze o parte din felul principal, dar Gerald,
plin de nerăbdare, o îndepărtă de acolo.
— Lasă asta, fato! Oricum mi-a trecut pofta de mâncare. Dispari,
du-te la prietena ta... sau rămâi și tu însărcinată. Dar lasă-mă în
pace!
Bătrânul se ridică și merse la bar. Încă o porție triplă de whisky.
Gwyneira știa deja ce îi așteaptă pe ea și pe soțul ei. Dar servitorii
nu trebuiau să asiste la așa ceva.
— Ai auzit, Moana... și tu, Witi. Domnul vă dă liber astăzi. Nu vă
mai bateți capul cu bucătăria. Dacă mai dorește careva desert, îl
aduc eu. Covorul îl curățați mâine. Bucurați-vă de această seară
liberă.
— În sat se ține dansul ploii, domnișoară Gwyn, declară Witi, ca
pentru a se scuza. Asta folositor.
Ca pentru a demonstra acest lucru, deschise partea superioară a
jumătății de ușă spre terasă. Gwyneira spera că va intra o boare de
aer, dar afară era tot zăpușeală. Din direcția satului maori se auzeau
sunete de tobă și cântece.
— Vezi, îi spuse prietenoasă, Gwyn servitorului. În sat poți fi mai
folositor decât aici. Mergeți acolo. Domnul Gerald nu se simte
bine...
Răsuflă ușurată când ușa se închise în urma servitorilor. Moana
și Witi sigur că nu vor pierde timp să facă ordine în bucătărie. Își
vor strânge lucrurile și vor dispărea în câteva minute.
— Un cherry împotriva sperieturii, draga mea? întrebă Lucas.
Gwyn aprobă din cap. Nu era prima oară că își dorea să se
îmbete până la inconștiență, ca bărbații. Dar Gerald nu îi acordă
nicio secundă de timp să-și savureze băutura. Dăduse repede peste
383
cap whisky-ul și se uită țintă, cu ochii înroșiți, la cei doi.
— Deci și această femeiușcă maori este gravidă. Iar bătrânul
O’Keefe are un fiu. Toate de aici sunt fecunde, peste tot se behăie, se
țipă și se scheaună. Doar la voi nu se întâmplă nimic. Care este
explicația, domnișoară pudibundă și domnule coadă bleagă? Cine
este de vină?
Gwyn privi rușinată în paharul ei. Cel mai bine era să nu asculte
ce zice. De afară se auzeau în continuare bătăi de tobă. Gwyn
încercă să se concentreze asupra lor și să-l uite pe Gerald. Lucas în
schimb încercă să îl îmbuneze prin vorbă bună.
— Nu știm care este explicația, tată. Probabil este voia lui
Dumnezeu. Ști doar că nu fiecare căsnicie este binecuvântată cu
mulți copii. Doar și mama și cu tine m-ați avut doar pe mine...
— Mama ta. Gerald mai luă o dată sticla. Nu își mai bătu capul să
toarne în pahar, ci duse sticla direct la gură. Minunata ta mamă nu
se gândea decât la acel individ, acel... În fiecare noapte îmi plângea
de mă înnebunea. În asemenea condiții, îi trece cheful până și celui
mai aprig călăreț.
Gerald se uită cu o privire încărcată de ură la portretul defunctei
lui soții.
Gwyneira observă cu temere crescândă acest lucru. Niciodată
până acum bătrânul nu-și pierduse în asemenea hal autocontrolul.
Până acum se vorbise de mama lui Lucas doar în termenii cei mai
respectuoși. Gwyneira știa că Lucas îi diviniza memoria.
Până acum Gwyneira simțise doar nemulțumire, dar acum o
cuprinse teama. Dacă ar fi fost după ea, ar fi fugit. Căută un pretext,
dar nu exista scăpare. Gerald nici nu ar fi ascultat-o. În schimb, se
adresă din nou lui Lucas.
— Dar eu nu am clacat! spuse el cu limba grea. Fiindcă tu cel
puțin ești de sex bărbătesc... sau arăți măcar așa! Dar ești într-
adevăr, Lucas Warden? Ești într-adevăr un bărbat? Îți iei femeia ca
un bărbat?
384
 Gerald se ridică și se îndreptă amenințător spre Lucas. Gwyneira
văzu în ochii lui o furie arzătoare.
— Tată...
— Răspunde-mi, molâule! Știi, cum se face? Sau ești un pârțar,
cum umblă zvonul pe la grajduri? Ei da, se zvonește, Lucas! Micul
Jonny Oates susține că îi arunci ocheade. Abia poate să se ferească
de tine... este adevărat?
Gerald îl privi pe fiul lui cu ochii arzând.
Fața lui Lucas se înroși ca para focului.
— Nu arunc ocheade nimănui șușoti el. Cel puțin nu o făcuse în
mod conștient.
Se putea oare, ca acești bărbați să aibă un simț pentru gândurile
lui cele mai secrete, mai păcătoase?
Gerald scuipă în fața lui, înainte de a-i întoarce spatele și de a se
concentra asupra Gwyneirei.
— Și tu, mică prințesă pudică? Nu știi cum trebuie excitat? Doar
te pricepi să inciți bărbații. Mă gândesc adesea la Țara Galilor, la
felul cum m-ai privit... o târfuliță, m-am gândit, păcat să încapă pe
mâna unui bătrân aristocrat englez... îi trebuie un bărbat adevărat.
Iar în grajd ce priviri ți se aruncă, prințeso! Toți bărbații sunt morți
după tine, ai știut asta? Îi încurajezi, nu-i așa? Dar față de soțul tău
distins ești rece ca un pește!
Gwyneira se ghemui și mai mult în fotoliu. Privirile arzătoare ale
bătrânului o rușinară. Își dorea să fi îmbrăcat o rochie mai puțin
decoltată, mai puțin ușoară. Privirea lui Gerald se mută de la fața ei
palidă la decolteu. Dacă privea atât de atent, va observa...
— Iar astăzi? răsună vocea lui sarcastică. Nu porți corset,
prințesă? Speri să treacă un bărbat adevărat, când bălălăul tău s-a
culcat deja?
Când Gerald se întinse după ea, Gwyneira sări în sus. Instinctiv
se retrase. Gerald o urmă.
— Așa, dacă vezi un bărbat adevărat, fugi. M-am gândit eu...
385
domnișoară Gwyn! Te lași rugată! Dar un bărbat adevărat nu
renunță ușor.
Gerald o apucă de decolteu. Gwyneira se împiedică când el o
înghesui. Lucas se aruncă între cei doi.
— Tată, te pierzi cu firea!
— Așa, mă pierd cu firea? Nu, dragul meu fiu!
Bătrânul îl împinse puternic pe Lucas. Lucas nu îndrăzni să
riposteze.
— Am fost mare tâmpit, când am cumpărat această iapă
pursânge pentru tine, este mult prea păcat. Ar fi trebuit s-o iau
pentru mine. Aș avea acum un grajd plin de urmași.
Gerald se aplecă asupra Gwyneirei, care recăzuse în fotoliul ei.
Ea încercă să se ridice și să fugă, dar el o răsturnă cu o singură
lovitură pe dușumea și era peste ea, înainte ca ea să se fi putut
ridica.
— Acum vă arăt eu vouă... gâfâi Gerald.
Era beat mort și își pierdu glasul, dar nu și forța. Gwyneira văzu
în ochii lui dorința nestăpânită.
Panicată, încercă să-și aducă aminte. Ce fusese în Țara Galilor? Îl
incitase? Astfel simțise el față de ea dintotdeauna, iar ea fusese prea
oarbă ca să observe?
— Tată.
Lucas îl atacă cam fără convingere pe la spate, dar pumnul lui
Gerald era mai rapid. Beat sau nu, loviturile lui își atingeau ținta.
Lucas fu aruncat înapoi și își pierdu pentru câteva momente
conștiință. Gerald își smuci pantalonii. Gwyneira o auzi pe Cleo
lătrând pe terasă. Cățeaua râcâi alarmată ușa.
— Acum te învăț eu, prințeso... Acum îți arăt cum se face.
Gwyneira scânci când el îi rupse rochia, îi sfâșie desuurile de
mătase și o penetră brutal. Simți miros de whisky, transpirație și de
sos de la friptură, care se scursese pe cămașa lui și fu năpădită de
scârbă, în ochii arzători, răi, a lui Gerald văzu ură și triumf. O ținu
386
cu o mână țintuită de podea, cu cealaltă îi frământă sânii și o sărută
lacom pe gât. Ea încercă să-l muște, când el vru să-și bage limba în
gura ei. După primul șoc, ea începu să lupte și se apără atât de
disperată, că el trebui să-și ieie ambele mâini de pe ea, ca să o poată
ține. Dar tot o mai penetră și durerile erau aproape insuportabile.
Acum știa, în sfârșit, ce voia să spună Helen și se agăță de cuvintele
prietenei sale: „Măcar trece repede...”
Gwyneira, disperată, rămase nemișcată. Ascultă bătăile de tobă
de afară, lătratul isteric a lui Cleo. Spera să nu încerce să sară pe
deasupra jumătății de tăblie a ușii. Gwyn se strădui să fie liniștită.
Cândva se va termina și asta.
Gerald îi observă resemnarea și o interpretă ca acceptare.
— Acum... îți place, nu-i așa, prințeso? gâfâi el și o pătrunse și
mai tare. Acum îți place! Nici nu te... poți sătura, nu-i așa? Este
altceva. Un bărbat adevărat, nu-i așa?
Gwyneira nu mai avu putere să-l blesteme. I se păru că durerea și
înjosirea nu se mai termină. Secundele se transformau în ore. Gerald
gemu, gâfâi și scăpă vorbe de neînțeles, care se uneau cu bătăile de
tobă și lătrăturile într-o cacofonie asurzitoare. Gwyneira nu știu
dacă țipa și ea sau dacă suporta tortura în tăcere. Voia doar ca
Gerald să o lase în pace, chiar dacă asta însemna ca el...
Gwyneira simți o scârbă profundă când în cele din urmă el se
revărsă în ea. Se simți murdărită, pângărită, înjosită. Întoarse
disperată capul, când el se lăsă gâfâind peste ea și își apăsă fața
transpirată de gâtul ei. Corpul său greu o țintui de podea. Gwyn
avea impresia că nu primește aer. Încercă să-l împingă de pe ea, dar
nu reuși. De ce nu se mai mișca? Murise culcat peste ea? Ar fi dorit-
o. Dacă ar fi avut un cuțit, i l-ar fi înfipt în corp.
Dar apoi Gerald se mișcă. Se ridică fără a o privi. Ce simțea?
Satisfacție? Rușine?
Bătrânul stătea acolo, clătinându-se, și apucă din nou sticla.
— Sper să vă fie de învățătură... spuse el cu jumătate de gură. Nu
387
triumfând, ci mai degrabă de parcă i-ar fi părut de pe acum rău. Îi
aruncă o privire piezișă Gwyneirei, care gemea. Ai avut ghinion
dacă a durut. Dar în final ți-a plăcut, prințeso, nu-i așa?
Gerald Warden urcă împleticindu-se scara. Fără a mai privi
înapoi. Gwyneira plânse pe tăcute.
În cele din urmă, Lucas se aplecă peste ea.
— Nu te uita la mine! Nu mă atinge!
— Nu îți fac nimic, draga mea.
Lucas voia s-o ajute să se ridice, dar ea îl îndepărtă.
— Dispari, îi spuse plângând cu suspine. Acum este prea târziu,
acum nu mai poți face nimic.
— Dar... Lucas se opri. Ce ar fi trebuit să fac?
Lui Gwyneira îi veniră pe loc în minte o serie întreagă de
răspunsuri. Nu i-ar fi trebuit nici măcar un cuțit – i-ar fi ajuns
piesele de fier pentru întreținerea focului, aflate în fața căminului,
pentru a-l lovi pe tatăl lui.
Dar Lucas păru că nici nu se gândise la așa ceva. Era vizibil
preocupat de alte lucruri.
— Dar... dar nu ți-a plăcut, nu-i așa? întrebă el încet. Nu ai simțit
cu adevărat.
Pe Gwyneira o dureau toți mușchii corpului, dar furia o ajută să
se ridice.
— Și dacă ar fi așa... măi molâule? îl repezi ea pe Lucas. Nicicând
nu se mai simțise atât de jignită, de trădată. Cum putea acest
prostălău să creadă că ei i-ar fi plăcut această înjosire? Deodată nu
mai dorea altceva decât să-l rănească pe Lucas. Ce ar fi dacă
altcineva s-ar pricepe într-adevăr mai bine la asta? Te-ai duce la el și
l-ai provoca la duel, pe tatăl lui Fleur? Da? Sau iar ți-ai trage coada
între picioare, ca adineauri, în lupta cu un bătrân? La naiba, mi-e
silă de tine! Și de tatăl tău, care are încă prea multă sevă! Ce este de
fapt un pârțar, Lucas? Este ceva ce nu se cade să știe doamnele?
Gwyneira văzu durerea în ochii lui și își uită furia. Ce făcea ea aici?
388
De ce se răzbuna pe Lucas pentru ceea ce făcuse tatăl lui? Lucas nu
era vinovat de faptul că era așa cum era. Oh, este bine așa, nu vreau
să mai știu nimic, spuse ea. Piei din ochii mei, Lucas. Dispari. Nu
mai vreau să te văd. Nu vreau să văd pe nimeni. Pleacă, Lucas
Warden! Dispari!
Prinsă în supărarea și durerea ei, nu auzi cum pleacă. Încercă să
se concentreze asupra bătăilor de tobă, pentru a nu-și auzi
gândurile, care îi chinuiau mintea. Apoi își aduse aminte de cățea.
Încetaseră lătrăturile, Cleo scheuna doar. Gwyneira se târî spre ușa
de la terasă, o lăsă pe Cleo să intre și trase și coșul cu puii peste
prag, când afară începură să cadă primele picături de ploaie. Cleo îi
linse lacrimile de pe față, iar ea asculta stropii de ploaie, căzând pe
dalele terasei... rangi plângea.
Gwyneira începu să plângă.
Reuși să intre în camera ei abia când furtuna se descărcă
deasupra lui Kiward Station, aerul se mai răci și capul i se mai
limpezi. În cele din urmă, adormi pe covorul albastru-deschis,
flaușat, pe care i-l alesese Lucas, lângă cățelușă și puii ei.
Nici nu observă că Lucas părăsi casa în zorii zilei.
Kiri nu comentă cele găsite la fața locului când veni a doua zi în
camera Gwyneirei. Nu spuse nimic despre patul neatins, despre
rochia sfâșiată sau despre corpul murdar, pătat de sânge, al
Gwyneirei. Da, de data aceasta sângerase.
— Dumneavoastră baie, domnișoară. Atunci mai bine, sigur,
spuse Kiri, plină de compasiune. Domnul Lucas nu așa gândit.
Bărbați beți, zeii vremii furioși, zi proastă ieri...
Gwyneira încuviință din cap și lăsă să fie condusă în baie. Kiri
umplu baia cu apă și voia să adauge un extract de plante, dar
Gwyneira îi interzise acest lucru. Prea era prezent mirosul greu de
trandafiri din seara trecută.
— Eu aduc micul dejun în camera, bine? întrebă Kiri. Gauffres
proaspete făcut Moana pentru scuze față de domnul Gerald. Dar
389
domnul Gerald încă nu trezit.
Gwyneira se întrebă cum să mai dea ochii vreodată cu Gerald
Warden. Cel puțin acum se simțea mai bine, după ce se frecase de
mai multe ori cu săpun și spălase de pe piele transpirația și mirosul
lui Gerald. Tot mai era rănită și o durea fiecare mișcare, dar asta va
trece, însă înjosirea o va simți toată viața.
În cele din urmă, se înfășură într-un halat de baie ușor și ieși din
baie. Kiri deschisese ferestrele camerei, iar cârpele sfâșiate ale
rochiei dispăruseră. Lumea de afară părea proaspăt spălată după
furtună. Aerul era răcoros și limpede. Gwyneira respiră adânc și
încercă să-și liniștească și gândurile. Întâmplarea de ieri fusese
îngrozitoare – dar nu mai rea decât ceea ce li se întâmpla multor
femei în fiecare noapte. Dacă își va da silința, va putea să uite.
Trebuie să se poarte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic...
Cu toate acestea se înfioră când auzi deschizându-se ușa. Cleo
mârâi. Simțea încordarea Gwyneirei. Dar intrară doar Kiri și
Fleurette. Fetița era prost dispusă, ceea ce Gwyneira nu-i putea lua
în nume de rău. De obicei o scula ea însăși pe fetiță cu un sărut, iar
apoi Lucas și Gwyn luau micul dejun cu Fleur. Această „oră de
familie” fără Gerald, care mai dormea să-i treacă beția, era sfântă și
era agreată de toți trei. Gwyn se așteptase că în această dimineață se
va ocupa Lucas de Fleur, dar se pare că fetița fusese lăsată de capul
ei. Îmbrăcămintea ei era pestriță, în conformitate cu această situație.
Purta o fustiță, care era pusă ca un poncio deasupra unei rochii
prost încheiate.
— Tata a plecat, spuse micuța.
Gwyn clătină din cap.
— Nu, Fleur, tata precis că nu a plecat. Poate a ieșit călare. El...
aseară noi... noi ne-am certat puțin cu bunicul. Nu îi plăcea să
recunoască acest lucru, dar Fleur asistase de prea multe ori la
disputele cu Gerald, așa că nu era ceva nou pentru ea.
— Da, poate că tata a ieșit călare, spuse Fleur. Cu Flyer. A plecat
390
și el, spune domnul James. Dar de ce iese tata înainte de micul
dejun?
Și pe Gwyneira o miră acest fapt. Să-și limpezească mintea printr-
un galop prin tufăriș era mai degrabă stilul ei decât al lui Lucas.
Apoi se întâmpla rar ca el să-și pună singur șaua pe cal. Oamenii
făceau glume pe seama faptului că chiar și când era vorba de munci
în cadrul fermei îi punea pe păstori să-i înșeueze calul. Și de ce a
luat cel mai în vârstă cal de muncă? Lucas nu era un călăreț
entuziast, dar unul bun. Bătrânul Flyer îl va plictisi: animalul era
călărit doar arar de către Fleur. Dar poate că Fleur și James se
înșelaseră și dispariția lui Flyer și a lui Lucas nu aveau nimic în
comun. Calul s-ar fi putut să fi fugit. Se întâmpla din când în când.
— Precis că tata va veni în curând înapoi, spuse Gwyneira. Te-ai
uitat deja în atelier? Dar mai întâi mănâncă o gauffre.
Kiri pusese masa lângă geam și îi turnă Gwyneirei cafea. Îi puse
și lui Fleur un strop de cafea în lapte.
— În camerele lui nu este, domnișoară, i se adresă fata în casă
Gwyneirei. Witi s-a uitat. Pat nefolosit. Precis undeva, la fermă. E
rușinat pentru...
Se uită cu înțeles spre Gwyneira.
În schimb, Gwyneira își făcea griji. Lucas nu avea niciun motiv să
se rușineze atât de tare... sau avea totuși? Nu-l umilise Gerald la fel
de tare ca pe ea? Iar ea... era de neiertat cum îl tratase ea pe Lucas.
— Mergem imediat să-l căutăm, Fleur. ÎI găsim noi.
Gwyn nu știa dacă astfel voia să se liniștească pe sine sau pe
Fleur.
Nu îl găsiră pe Lucas nici în casă, nici la fermă. Și nu mai apăruse
nici Flyer. În schimb, James raportă că lipseau o șa străveche și un
harnașament peticit de repetate ori.
— S-a întâmplat ceva ce ar trebui să știu? întrebă el cu voce joasă
–, privi fața palidă a Gwyneirei și observă mersul ei greoi.
Gwyn scutură din cap și își asumă faptul că după Lucas îl jignea
391
acum pe James.
— Nimic ce te-ar putea privi pe tine!
Știa că James l-ar fi omorât pe Gerald.

392
 6

Lucas nu apăru nici în săptămânile următoare. Un fapt care în

mod ciudat contribui într-o oarecare măsură la normalizarea relației
dintre Gwyneira și Gerald – doar trebuiau să se aranjeze cumva din
cauza lui Fleur. În primele zile după dispariția lui Lucas îi uni
teama să nu i se fi întâmplat ceva sau să nu-și fi făcut chiar el ceva.
O acțiune de căutare în jurul fermei rămase fără rezultat și, după
o chibzuială mai adâncă, Gwyneira nu credea nici că s-ar fi sinucis.
Între timp, verificase lucrurile lui Lucas și constatase că lipseau
câteva lucruri simple de îmbrăcăminte spre mirarea ei tocmai dintre
acelea care nu-i plăceau bărbatului ei. Lucas împachetase
îmbrăcăminte de lucru, de ploaie, lenjerie și foarte puțini bani.
Astea toate se potriveau cu calul bătrân și șaua veche: era evident că
nu voia să accepte nimic din partea lui Gerald, despărțirea trebuia
să fie clară. Pe Gwyneira o durea că o părăsise fără un cuvânt. Pe cât
putea vedea, nu luase niciun obiect care să-i amintească de ea sau
de fiica ei, doar un briceag pe care i-l dăruise cândva. După cum se
vedea, ea nu însemnase niciodată nimic pentru el; prietenia fugară,
care unise această pereche, nu era destul de puternică să-i dicteze o
scrisoare de adio.
Gerald se interesă la Haldon de fiul lui – ceea ce dădu hrană
bârfelor – și mai discret, prin George Greenwood, la Christchurch.
Niciun demers nu dădu rezultate, Lucas nu fusese văzut în
niciuna din aceste localități.
— Poate fi Dumnezeu știe unde, i se plânse Gwyneira lui Helen.
La Otago, la căutătorii de aur sau pe Coasta de Vest, poate chiar în
Insula de Nord. Gerald vrea să se facă cercetări, dar nu există nicio
speranță. Dacă vrea să nu fie găsit, nici nu va fi.
Helen ridică din umeri și puse inevitabilul ceainic pe foc.
— Poate este mai bine așa. Sigur că nu era bine pentru el să
393
trăiască veșnic astfel, dependent de Gerald. Acum poate să se
realizeze – iar Gerald nu te va mai sâcâi din cauza lipsei copiilor.
Dar de ce a dispărut atât de brusc? Nu a existat niciun motiv? Nicio
ceartă?
Gwyneira negă, înroșindu-se la față. Nu îi povestise nimănui, nici
măcar celei mai bune prietene, de viol. Dacă ținea pentru sine, spera
ea, cu timpul amintirea va păli. Atunci va fi așa de parcă acea seară
nu s-ar fi întâmplat, de parcă ar fi fost doar un coșmar urât. Se pare
că Gerald trata situația într-un fel similar. Era deosebit de amabil
față de Gwyneira, se uita rar la ea și era penibil de atent să nu o
atingă. Cei doi se vedeau în timpul meselor pentru a nu le oferi
slujitorilor subiect de bârfă și reușeau să poarte discuții ușoare unul
cu altul. Gerald bea ca și înainte, dar acum de cele mai multe ori
după ce lua masa, când Gwyneira se retrăsese deja. Gwyneira o
angajă pe eleva preferată a lui Helen, pe Rongo Rongo, care
împlinise cincisprezece ani, în calitate de cameristă personală și
insistă ca fata să doarmă în încăperile ei, pentru a fi oricând la
dispoziție. Spera ca astfel să-l țină pe Gerald la distanță, dar grija ei
era nefondată. Atitudinea lui Gerald rămăsese fără de cusur. Astfel,
Gwyneira ar fi putut uita cândva acea noapte nefastă. Dar de fapt ea
avu urmări. Când ciclul nu-i veni pentru a doua oară, iar Rongo
Rongo îi zâmbi când o îmbrăcă și îi mângâie burta, Gwyn trebui să
recunoască: era însărcinată.
— Nu vreau să-l am! spuse ea plângând în hohote după ce se
deplasase, călărind până la epuizare, la Helen.
Nu putu să aștepte terminarea orelor de școală, fără să fi vorbit
cu prietena ei. Dar Helen văzu pe fața ei îngrozită că trebuie să se fi
întâmplat ceva îngrozitor. Le dădu liber copiilor, îi trimise pe Fleur
și pe Ruben să se joace prin tufăriș și o cuprinse pe Gwyneira în
brațe.
— L-au găsit pe Lucas? întrebă ea încet.
Gwyneira o privi de parcă ar fi fost nebună.
394
 — Lucas? Cum așa Lucas... Oh, este ceva mult mai rău, Helen,
sunt gravidă! Și nu vreau copilul!
— Ești foarte răvășită murmură Helen și o conduse pe prietena ei
în casă. Vino, îți fac un ceai și apoi vorbim. Pentru Dumnezeu, de ce
nu te bucuri de venirea copilului? Doar ai încercat ani de zile să faci
unul, iar acum. Sau îți este frică să nu fie prea târziu? Nu este al lui
Lucas? Helen o privi pe Gwyneira cercetător. Câteodată
presupusese că sunt secrete în jurul nașterii lui Fleur – strălucirea
din ochii lui Gwyn la vederea lui James McKenzie nu putea să scape
nici unei femei. Dar în ultimul timp nu prea îi văzuse pe cei doi
împreună, iar Gwyn nu ar fi atât de proastă ca imediat după
plecarea soțului ei să-și ia un iubit! Sau Lucas plecase fiindcă exista
deja un iubit? Helen nu-și putea închipui așa ceva. Gwyn era o lady.
Desigur nu fără greșeli, dar de mare discreție!
— Copilul este un Warden, răspunse Gwyneira hotărâtă. Nu
există niciun dubiu. Dar cu toate acestea nu îl vreau!
— Dar nu ai cum să decizi tu așa ceva, îi răspunse Helen
neajutorată. Nu putea urmări gândurile lui Gwyn. Dacă ești
gravidă, asta e...
— Ei aș! Trebuie să existe o modalitate de a scăpa de copil. Doar
se întâmplă pierderi de sarcină.
— Dar nu la femei tinere și sănătoase, ca tine! Helen clătină din
cap. De ce nu te duci la Matahorua? Ea îți poate spune dacă este un
copil sănătos.
— Poate mă ajută ea... răspunse Gwyn, plină de speranță. Poate
cunoaște o licoare sau așa ceva. Atunci, pe vas, Daphne i-a spus
ceva lui Dorothy despre „făcătoarele de îngeri” ...
— Gwyn, la așa ceva nu ai voie nici să gândești! Helen auzise la
Liverpool ceva despre „făcătoarele de îngeri”; tatăl ei îngropase
câteva dintre victime. Este lipsit de Dumnezeu! Și primejdios! Poți
muri. Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu...
— Merg la Matahorua! declară Gwyn. Nu încerca să mă
395
împiedici. Nu vreau acest copil!
Matahorua o invită pe Gwyneira la un șir de pietre aflate în
spatele caselor comunitare, unde erau singure. Și ea trebuie să fi
văzut pe fața lui Gwyn, că se întâmplase ceva serios. Dar de data
aceasta trebuiau să se descurce fără traducătoare – Gwyn o lăsase pe
Rongo Rongo acasă. O persoană care să-i știe secretul era ultimul
lucru de care avea nevoie.
Matahorua își strâmbă într-un fel nedefinit fața când o pofti pe
Gwyn să se așeze pe pietre. Expresia ar fi trebuit să fie prietenoasă,
poate chiar un zâmbet, dar asupra Gwyneirei avu efectul unei
amenințări. Tatuajele de pe fața bătrânei vrăjitoare păreau să
schimbe orice mimică, iar statura ei păru să arunce umbre ciudate în
soare.
— Bebeluș. Știu deja de la Rongo Rongo. Bebe puternic... multă
putere. Dar și multă furie.
— Nu vreau copilul! spuse Gwyneira, fără să o privească pe
vrăjitoare. Poți face ceva?
Matahorua căută privirea tinerei femei.
— Ce eu să fac? Ucis bebe?
Gwyneira se crispă. Până acum nu îndrăznise să formuleze atât
de brutal acest lucru. Dar tocmai de asta era vorba. O cuprinseră
remușcările.
Matahorua o privi atentă, fața și corpul, și tot timpul păru să
privească prin ea într-o depărtare doar de ea știută.
— Ție important, bebe murit? întrebă ea încet.
Gwyneira simți că o cuprinde furia.
— Aș fi altfel aici? izbucni ea.
Matahorua ridică din umeri.
— Bebe puternic. Dacă murit bebe, murit și tu. Atât de
important?
Gwyneira se cutremură. De ce era Matahorua atât de sigură? Și
de ce nu i se puneau niciodată la îndoială vorbele, indiferent de cât
396
erau de contradictorii? Gwyneira se gândi. Nu simțea nimic pentru
copilul din pântecele ei, cel mult respingere și ură, exact ca pentru
tatăl său. Dar ura nu era atât de arzătoare ca să merite să moară!
Gwyneira era tânără și îi plăcea să trăiască. Apoi aveau nevoie de
ea. Ce s-ar întâmpla cu Fleurette, dacă și-ar pierde și celălalt
părinte? Gwyneira hotărî să lase lucrurile la voia întâmplării. Poate
ar putea să nască acest copil al nenorocului și apoi să-l uite? Să se
ocupe Gerald de el!
Matahorua zâmbi.
— Eu văzut, tu nu murit. Tu trăit, bebe trăit... nu fericit. Dar trăit.
Și va exista cineva, care vrea.
Gwyneira încruntă fruntea. Care vrea ce?
— Va fi cineva care vrut copil. La urmă. Putere. Cerc rotund.
Matahorua formă cu degetele un cerc și căută apoi în buzunarul ei.
În cele din urmă scoase o bucată aproape rotundă de jad și i-o
întinse Gwyneirei. Asta pentru bebe.
Gwyneira luă pietricica și îi mulțumi. Nu știa de ce, dar se simțea
mai bine.

Toate acestea nu o împiedicară pe Gwyneira să încerce toate

modalitățile posibile să provoace o pierdere a sarcinii. Lucra până la
epuizare în grădină, pe cât posibil stând aplecată, mâncă mere
necoapte până ce deranjamentul stomacal era să o omoare și o dresă
pentru călărit pe fiica cea mai mică a lui Igraine, un mânz care era
dificil de strunit. Spre mirarea lui James, insista să i se pună
animalului recalcitrant șaua de damă – un ultim efort disperat,
fiindcă Gwyneira știa desigur că șaua laterală nu făcea șederea mai
dificilă, ci mai degrabă mai sigură. Accidente în șaua de damă
rezultau aproape totdeauna din faptul că se prăbușea calul sub șa,
iar călăreața nu putea să se elibereze din șa și să se rostogolească jos.
Asemenea accidente se soldau de obicei tragic, letal. Dar iapa
Viviane era tot atât de sigură pe picioare, ca mama ei – iar Gwyneira
397
tot nu avea de gând să moară odată cu copilul ei. Ultima ei speranță
rezida în șocurile datorate mișcărilor puternice ale calului, de care
nu te puteai feri dacă stăteai într-o șa de damă. După o jumătate de
oră de călărit în forță abia mai putea să se țină pe cal din cauza
junghiurilor intercostale, dar copilul nu era afectat. Trecu de
primele trei luni fără nicio problemă, iar Gwyneira plânse de furie
când văzu că începea să i se bombeze pântecele. La început încercă
să ascundă rotunjimile trădătoare încorsetându-se, dar nu putea
suporta mult timp corsetul, în cele din urmă se lăsă în voia sorții și
își întări cugetul pentru a putea suporta inevitabilele felicitări. Cine
ar bănui cât de nedorit era micul Warden, care creștea în pântecele
ei?

Femeile din Haldon recunoscură desigur imediat sarcina

Gwyneirei și începură să bârfească: doamna Warden e însărcinată și
domnul Warden a dispărut – aceasta dădea loc la speculații
fantastice. Gwyneirei îi era indiferent. Îi era groază că Gerald va
aduce în discuție acest fapt. Și cel mai mult îi era teamă de reacția
lui James McKenzie. Trebuia să observe în curând sau cel puțin să
audă de starea ei. Și nu putea să-i spună adevărul. De fapt, îl evita
încă de când dispăruse Lucas, fiindcă i se citeau pe față întrebările.
Acum va cere răspunsuri – Gwyneira era pregătită să îi facă
reproșuri și s-o supere, dar nu se așteptase la adevărata sa reacție. O
surprinse cu totul nepregătită, când îl întâlni într-o dimineață în
grajd, îmbrăcat în haine de călărie și cu pelerina de ploaie, fiindcă
iar se cernea ploaia – și cu coburii umpluți. Tocmai prindea un sac
pentru haine și merinde de șaua de pe calul lui bălan osos.
— Plec, Gwyn, spuse el liniștit, când ea îl privi întrebătoare. Poți
să-ți închipui, de ce.
— Pleci? Gwyneira nu înțelegea. Unde? Ce...
— Plec, Gwyneira. Părăsesc Kiward Station și îmi caut altă slujbă.
James îi întoarse spatele.
398
 — Mă părăsești?
Cuvintele izbucniră de pe buzele Gwyneirei, înainte de a le putea
opri. Dar durerea fusese prea bruscă, șocul prea adânc. Cum putea
s-o lase singură? Doar avea nevoie de el, tocmai acum!
James râse, dar râsul suna mai degrabă disperat decât vesel.
— Te surprinde acest lucru? Crezi că ai putea avea vreo pretenție
asupra mea?
— Desigur că nu. Gwyneira se sprijini de canatul ușii de la grajd.
Dar credeam că tu...
— Doar nu te aștepți la o declarație de dragoste din partea mea,
nu-i așa, Gwyn? Nu după ceea ce ai făcut.
James strânse în continuare șaua, de parcă ar purta o discuție
oarecare.
— Doar nu am făcut nimic! se apără Gwyneira și știa cât de fals
sună.
— Oh nu? James se întoarse și o privi rece. Deci este vorba de o
reeditare a imaculatei concepții. Arătă spre pântecele ei. Nu mai
spune povești, Gwyneira! Mai bine spune-mi adevărul. Cine a fost
armăsarul? Venea dintr-o crescătorie mai bună decât mine?
Documente de proveniență mai bune? Poate și un titlu nobiliar?
— James eu nu am vrut niciodată. Gwyneira nu știa ce să spună.
Ar fi vrut să-i spună tot adevărul, să-și descarce sufletul. Dar
atunci l-ar provoca pe Gerald. Atunci ar rezulta morți sau cel puțin
răniți și apoi va ști toată lumea de originea lui Fleur.
— A fost acel Greenwood, nu-i așa? Un adevărat gentleman –
arătos, educat, cu bune maniere și cu siguranță foarte discret. Păcat
că nu l-ai cunoscut atunci când noi...
— Nu a fost George! Ce îți imaginezi? George a venit pentru
Helen. Iar acum are o soție la Christchurch. Nu a existat niciodată
un motiv de gelozie.
Gwyneira ura sunetul de implorare din vocea ei.
— Și cine a fost atunci? James se apropie aproape amenințător de
399
ea. Răvășit, o apucă de brațe, de parcă ar fi vrut s-o scuture. Spune-
mi Gwyn! Cineva din Christchurch? Tânărul lord Barrington? El îți
place! Spune-mi, Gwyn. Am dreptul să știu!
Gwyn clătină din cap.
— Nu pot să-ți spun și nu ai niciun drept...
— Și Lucas? El și-a dat seama, nu-i așa? Te-a prins, Gwyn? În pat
cu altul? Te-a pus sub observație și te-a confruntat cu cele aflate? Ce
a fost între tine și Lucas?
Gwyneira îl privi disperată.
— Nu a fost nimic de felul acesta. Tu nu înțelegi.
— Atunci explică-mi, Gwyn! Explică-mi de ce te-a părăsit soțul
tău pe timp de noapte, și nu numai pe tine, dar și pe bătrân, copilul
și moștenitorul lui. Aș vrea să înțeleg.
Fața lui James se îmblânzi, deși o ținea în continuare strâns.
Gwyn se întrebă, de ce oare nu-i era teamă? Dar niciodată nu-i
fusese teamă de James McKenzie. În dosul neîncrederii și furiei lui,
vedea totuși în ochii lui dragostea.
— Nu pot, James. Nu pot. Te rog să o iei ca atare, te rog nu fi
supărat. Și te rog, nu mă părăsi!
Gwyneira își sprijini fruntea de umărul lui. Voia să-i fie aproape,
indiferent dacă prezența ei îi era plăcută sau nu.
James nu o îndepărtă, dar nici nu o îmbrățișă. Îi eliberă doar
brațele și o îndepărtă încet, până nu se mai atingeau.
— Orice o fi fost, Gwyn, nu pot să rămân. Poate că aș putea dacă
ai avea într-adevăr o explicație pentru toate... dacă ai avea într-
adevăr încredere în mine. Dar așa nu te înțeleg. Ești atât de încuiată,
atât de fixată pe nume și moșteniri, că vrei să rămâi fidelă amintirii
soțului tău... și cu toate acestea ești gravidă de la altul.
— Lucas nu a murit! strigă Gwyneira.
James ridică din umeri.
— Este irelevant. Indiferent dacă este mort sau viu, niciodată nu
m-ai accepta în văzul lumii. Și cu timpul acest lucru devine prea
400
mult pentru mine. Nu pot să te văd în fiecare zi, nu pot să am
pretenții asupra ta. Încerc lucrul acesta de cinci ani, Gwyn, dar de
fiecare dată când privirea mea cade asupra ta, vreau să te ating, să
te sărut, să fiu cu tine. În loc de asta, este vorba de „domnișoara
Gwyn” și de „domnul James”, ești politicoasă și distantă – deși se
vede că mă dorești, așa cum se vede și la mine că te doresc. Asta mă
ucide, Gwyn. Aș fi suportat, cât timp ai fi suportat și tu. Dar acum...
este prea mult, Gwyn. Chestia aceasta cu copilul este prea mult.
Spune-mi cel puțin de la cine este!
Gwyn clătină din cap. Se zdrobi în interior, dar nu putu să spună
adevărul.
— Îmi pare rău, James. Nu pot. Dacă din acest motiv trebuie să
pleci, pleacă.
Își înghiți lacrimile.
James puse harnașamentul pe cal și voia să-l ducă afară. Ca
totdeauna i se alătură Daimon. James îl mângâie.
— Vrei să-l iei cu tine? îl întrebă Gwyn cu vocea sugrumată.
James negă.
— Nu este al meu. Nu pot să-l iau pe cel mai bun mascul de
prăsilă de la Kiward Station.
— Dar îi vei lipsi.
Gwyneira privi cu inima sângerândă cum leagă câinele.
— Și mie îmi vor lipsi multe, dar cu toții va trebui să învățăm să
trăim cu aceste lipsuri.
Câinele lătră protestând, când James se pregăti să părăsească
grajdul.
— Ți-l fac cadou. Gwyneira își dori ca James să aibă o amintire de
la ea. De la ea și de la Fleur. Să-și amintească de zilele petrecute în
munți, de parada câinilor din ziua nunții. De toate câte le făcuseră
împreună, de ideile pe care și le împărtășiseră...
— Nu poți să-l faci cadou, nu îți aparține, spuse James încet.
Domnul Gerald l-a cumpărat în Țara Galilor, nu mai ști?
401
 Cum să nu fi știut Gwyneira! Și desigur că își amintea de Țara
Galilor și de cuvintele amabile pe care le schimbase atunci cu
Gerald. Atunci îl considera un gentleman, poate că puțin exotic, dar
cinstit. Și cât de bine își amintea de primele zile cu James, când îl
învățase trucurile pentru dresarea tinerilor câini. O lua în serios,
deși era o fată.
Gwyneira se uită în jur. Cățeii lui Cleo erau deja destul de mari,
pentru a fi înțărcați, dar mergeau în continuare în urma mamei lor
și de aceea ce zbenguiau și acum în jurul Gwyneirei. Se aplecă și îl
ridică pe cel mai mare și mai frumos cățel. O cățelușă, aproape
neagră, cu zâmbetul specific de Collie a lui Cleo.
— Dar pe aceasta pot să o fac cadou. Este a mea. Primește-o,
James. Te rog să o primești!
Spontan puse cățelușa în mâna lui James. Cățelușa încercă pe
dată să-l lingă pe obraz.
James zâmbi și clipi rușinat pentru ca Gwyn să nu vadă lacrimile
din ochii lui.
— O cheamă Vineri, nu-i așa? Tovarășul de singurătate a lui
Robinson...
Gwyn dădu din cap.
— Nu trebuie să fii singuratic... spuse ea încet.
James mângâie cățelușa.
— Acum nu mai trebuie. Mulțumesc mult, domnișoară Gwyn.
— James. Se apropie de el și își ridică fața spre el. James, îmi
doresc să fi fost copilul tău.
James o sărută ușor pe buze, atât de duios și de liniștit, cum ar fi
făcut-o doar Lucas.
— Îți doresc noroc, Gwyn. Îți doresc noroc.
După plecarea lui James, Gwyn plânse pierdută. De la fereastra
ei, privi după el, văzu cum se pierdu peste câmpuri, cu cățelușul
pus în fața lui, în șa. Se îndrepta spre munți? Sau va merge pe
scurtătura lor la Haldon? Gwyneirei îi era indiferent; îl pierduse.
402
Pierduse ambii bărbați. În afară de Fleur nu-i rămăsese decât Gerald
și acest copil blestemat, nedorit.
Gerald Warden nu aduse în discuție sarcina nurorii sale nici când
deveni atât de vizibilă, că o recunoștea oricine de la prima privire.
De aceea, nu se discută nici problema ajutorului la naștere. De data
aceasta nu se aducea o moașă în casă, nu se consulta doctorul
pentru a controla dezvoltarea sarcinii. Gwyneira însăși încerca să-și
ignore, pe cât posibil, starea. Călărea până în ultimele luni ale
sarcinii și cei mai nărăvași cai și încercă să nu se gândească la
sarcină. Poate că acest copil nu va supraviețui dacă nu va avea
ajutor calificat.
Contrar așteptărilor lui Helen, sentimentele Gwyneirei față de
copil nu se schimbaseră în decursul sarcinii. Primele mișcări ale noii
vieți, întâmpinate pe vremuri la Ruben și la Fleur cu mare
entuziasm, nici nu le aminti. Și când copilul se zbătu o dată atât de
tare, că Gwyneira gemu de durere, nu comentă evidenta putere și
sănătate a copilului, ci spuse doar supărată:
— Astăzi iar mă deranjează. Aș vrea să dispară în sfârșit!
Helen se întrebă la ce se referise oare Gwyn. Doar bebelușul nu
va dispărea odată cu nașterea, ci își va cere cu voce tare drepturile.
Poate că atunci, în sfârșit, se vor trezi sentimentele materne ale lui
Gwyn.
Dar mai întâi se apropia sorocul pentru Kiri. Tânăra maori se
bucură de apropiata venire a copilului ei și încerca tot timpul s-o
implice și pe Gwyneira. Ea compara râzând circumferința burților
celor două femei și o tachina pe Gwyn, spunând că bebelușul ei e
mai tânăr, dar este în schimb mai mare. Într-adevăr, burta
Gwyneirei se făcu enormă. Încerca s-o ascundă, pe cât posibil, dar
câteodată în orele ei cele mai întunecate se temea să nu poarte
cumva gemeni.
— Imposibil! spuse Helen. Matahorua ar fi observat acest lucru.
Rongo Rongo râse de asemenea de temerile tinerei ei stăpâne.
403
 — Nu, aici doar un bebe înăuntru. Dar frumos, puternic. Nu o
naștere ușoară, miss Gwyn. Dar nu primejdie. Bunica mea spune, va
fi copil minunat.
Când la Kiri începură durerile facerii, Rongo Rongo dispăru. Ca
elevă silitoare a lui Matahorua, era solicitată adesea ca moașă, în
ciuda vârstei ei fragede, și își petrecea câte o noapte în satul maori.
De data aceasta veni spre ziuă binedispusă înapoi. Kiri născuse o
fetiță sănătoasă.
Deja la trei zile după naștere, plină de mândrie, i-o arătă lui
Gwyn pe fetița ei.
— Eu numesc Marama. Nume frumos pentru copil frumos,
înseamnă lună. Eu adus pe ea cu mine la lucru. Poate juca cu copilul
lui miss Gwyn!
Gerald Warden va avea desigur în această privință propriile lui
păreri, dar Gwyneira nu comentă observația. Dacă Kiri dorea să-și
țină copilul lângă ea, putea să-l aducă. Între timp pe Gwyn n-o mai
deranja să-l contrazică pe socrul ei. În asemenea cazuri, de cele mai
multe ori, Gerald ceda. Relațiile de putere de la Kiward Station se
schimbaseră, fără ca Gwyn să fi înțeles care era motivul.
Când începură de data aceasta durerile, nu mai stătea nimeni în
grădină și nu mai aștepta nimeni încordat în salon. Gwyn nu știa,
dacă cineva îl anunțase pe Gerald de iminența nașterii și îi era și
indiferent. Probabil că bătrânul își petrecea iar noaptea în camerele
sale, cu o sticlă – și până va fi trecut evenimentul, oricum nu va mai
fi în stare să înțeleagă vestea.
După cum prevăzuse Rongo Rongo, nașterea nu fu atât de lipsită
de complicații, ca în cazul lui Fleurette. Copilul era cu mult mai
mare – iar Gwyneira nu coopera. La Fleurette abia așteptase să-i
vină sorocul, se conformase fiecărei indicații date de moașă și își
dăduse silința să fie o mamă model. Acum, doar tâmpă, lăsă să
treacă totul peste ea, suporta durerile când cu stoicism, când
revoltându-se. Era urmărită de amintirile durerilor prin care trecuse
404
când fusese conceput acest copil. Avea senzația că simte iar
greutatea lui Gerald apăsându-i corpul, că simte mirosul
transpirației sale. Între valurile de durere vomita de repetate ori, se
simțea slabă și bătută și urlă în cele din urmă de furie și durere. În
final era total epuizată și nu voia decât să moară. Sau și mai bine, să
moară această ființă, care se cramponase de corpul ei, ca un parazit
malign.
— Ieși o dată! gemu ea. Ieși o dată și lasă-mă în pace...
După aproape două zile de chinuri – și la urmă o ură năprasnică
asupra tuturor care îi făcuseră aceasta –, Gwyneira născu un fiu. Nu
simți nimic altceva decât ușurare.
— Un băiețel atât de frumos, domnișoară Gwyn! radia Rongo.
Cum a spus Matahorua. Așteptați, îl șterg și apoi puteți ține. Noi îi
dăm puțin timp înainte de tăiat cordonul ombilical.
Gwyneira scutură sălbatic din cap.
— Nu, taie, Rongo. Și du-l. Nu vreau să-l țin. Vreau să dorm...
trebuie să mă odihnesc.
— Dar asta puteți imediat. Vedeți întâi bebe. Aici, nu este dulce?
Rongo curățase bine copilașul și îl puse pe pieptul lui Gwyn. Făcu o
mișcare de supt. Gwyneira îl îndepărtă de ea. Da, era sănătos, era
complet cu degețelele de la mâini și de la picioare minuscule, dar tot
nu-l voia.
— Du-l de aici, Rongo! ceru ea hotărâtă.
Rongo nu înțelegea.
— Dar unde să-l duc, miss Gwyn? Lui îi trebuiți. Îi trebuie mama
lui!
Gwyn ridică din umeri.
— Du-l la domnul Gerald. Lui îi trebuia un moștenitor, acum îl
are. Să se descurce. Doar pe mine să mă lăsați în pace! Hai mai
repede, Rongo! Oh, Dumnezeule, nu! Iar începe... Gwyneira gemu –
dar nu poate să dureze încă o dată trei ore până vin durerile de
după naștere.
405
 — Este obosită, domnișoară Gwyn. Este normal, o liniști Kiri pe
Rongo, când aceasta veni cu bebelușul în bucătărie.
Kiri și Moana erau ocupate cu strânsul mesei de seară, pe care o
mâncase Gerald de unul singur. Micuța Marama dormea într-un
coșuleț.
— Nu normal! o contrazise Rongo. Matahorua a asistat la
nașterea a o mie de copii, dar nicio mamă nu comportat așa ca miss
Gwyn.
— Oh, fiecare mamă este altfel... susținu Kiri și se gândi la
dimineața când o găsise pe Gwyn cu rochia sfâșiată pe dușumeaua
camerei ei. Multe lucruri păreau să indice că acest copil fusese
conceput în noaptea aceea. S-ar putea ca Gwyn să aibă motive să
nu-l iubească.
— Și ce făcut ei acum cu el? întrebă Rongo ezitând. Eu nu putut
dus la domnul Gerald. El nu poate suporta copii în jurul lui.
Kiri râse.
— Bebe are nevoie de lapte, nu whisky. Începe devreme destul cu
asta. Nu, nu, Rongo, lasă aici. Liniștită deschise nasturii de la
uniforma elegantă de servitoare, descoperi sânii plini doldora și luă
copilul din brațele lui Rongo. Asta mai bine.
Nou-născutul începu imediat să sugă lacom. Kiri îl legănă încet.
Când adormi în cele din urmă la sânul ei, îl puse lângă Marama în
coșuleț.
— Spune, miss Gwyn, e bine îngrijit.
Gwyneira nici nu dorea să știe. Dormea deja și nu se interesă nici
în dimineața următoare de copil. Se manifestă doar atunci când Witi
aduse un buchet de flori și arătă spre cartea însoțitoare.
— De la domnul Gerald.
Pe fața Gwyneirei apăru o expresie de silă și ură, dar și de
curiozitate. Rupse cartea.
Îți mulțumesc pentru Paul Gerald Terence.
Gwyneira țipă, aruncă florile prin cameră și rupse cartea în
406
bucăți.
— Witi! îi porunci ea servitorului speriat. Sau mai bine, Rongo,
ție nu o să-ți lipsească cuvintele! Mergi imediat la domnul Gerald și
spune-i că acest copil se va numi doar Paul Terence, sau îl sugrum
în leagăn!
Witi nu înțelese nimic, dar Rongo privi îngrozită.
— Eu spus la el, promise ea cu voce înceată.
Trei zile mai târziu moștenitorul familiei Warden fu botezat pe
numele de Paul Terence Lucas. Mama nu asistă la ceremonie; nu se
simțea bine. Dar servitorii ei știau mai bine. Gwyneira nu îi
aruncase până acum copilului nicio privire.

407
 7

— Când mi-l prezinți în sfârșit pe Paul? întrebă Helen

nerăbdătoare.
Desigur că imediat după naștere Gwyneira nu putu să călărească,
iar acum, patru săptămâni mai târziu, venise cu Fleur în trăsură.
Deja a treia oară, ea recuperându-se văzând cu ochii după nașterea
grea. Helen se întrebă doar de ce nu adusese bebelușul cu ea. După
nașterea lui Fleur, Gwyn arsese de nerăbdare să-i arate prietenei ei
micuța ei fiică. Pe fiul ei abia dacă îl aminti. Și, chiar și acum, când
Helen se interesă concret de el, Gwyn făcu doar un gest de dispreț
cu mâna.
— Oh, data viitoare. Este greu să-l iau cu mine și țipă tot timpul
dacă este despărțit de Kiri și Marama. Acolo se simte bine, deci ce-i
mai trebuie?
— Dar aș dori să-l văd o dată, insistă Helen. Ce s-a întâmplat cu
tine, Gwyn? Nu este ceva în ordine cu el?
Fleurette și Ruben plecaseră imediat după sosirea lui Gwyn după
aventuri, iar copiii maori nu veneau astăzi fiindcă se sărbătorea
ceva în satul lor. Helen găsi că este o zi ideală pentru a o descoase
puțin pe Gwyneira.
Aceasta scutură dezinteresată din cap.
— Ce să nu fie în regulă cu el? Are tot ce trebuie. Este un bebeluș
puternic – și în sfârșit un băiat. Mi-am îndeplinit obligația și am
făcut ceea ce se aștepta din partea mea. Gwyneira se juca cu ceașca
ei de ceai. Și acum povestește-mi noutățile. A sosit în sfârșit orga
pentru biserica din Haldon? Va reuși să treacă reverendul peste
faptul că vei cânta tu la orgă, dacă nu s-a găsit un organist bărbat?
— Lasă orga aceea în pace, Gwyn! Helen se refugie în cuvinte
nerăbdătoare, dar se simțea mai degrabă neajutorată. Te-am întrebat
de bebeluș! Ce s-a întâmplat cu tine? Vorbești de fiecare cățel nou-
408
născut cu mai mult entuziasm decât de Paul. Și doar este fiul tău...
ar trebui să nu-ți mai încapi în piele de bucurie! Și ce se întâmplă cu
mândrul bunic? În Haldon se bârfește deja că ceva nu este în ordine
cu bebelușul, fiindcă Gerald nu a dat niciun rând de băut la pub,
pentru a-și sărbători nepotul.
Gwyneira ridică din umeri.
— Nu știu ce gândește Gerald. Putem vorbi acum despre altceva?
Cu o liniște ostentativă luă o prăjitură pentru ceai.
Helen ar fi vrut să o scuture.
— Nu, nu putem, Gwyn! Îmi spui imediat ce s-a întâmplat! Cu
tine sau cu copilul, sau cu Gerald s-a întâmplat ceva! Ești supărată
pe Lucas, fiindcă te-a părăsit?
Gwyn clătină din cap.
— Ei nu, asta am uitat de mult. O fi avut motivele sale.
De fapt nu știa ce simte față de Lucas. Pe de o parte era furioasă,
fiindcă o lăsase singură cu dilema ei, pe de altă parte putea înțelege
evadarea lui. Dar de la plecarea lui James și nașterea lui Paul,
sentimentele Gwyneirei erau foarte slabe; era de parcă și-ar fi ținut
sentimentele sub un clopot de sticlă. Dacă nu simțea nimic, nu era
vulnerabilă.
— Motivele nu aveau nimic de a face cu tine? Sau cu bebelușul?
insistă Helen în continuare. Nu mă minți, Gwyn, trebuie să faci față
situației. Altfel vor vorbi toți de ea. La Haldon se bârfește deja și
maori vorbesc și ei. Știi că ei își cresc copiii împreună, cuvântul
„mamă” nu are același înțeles ca la noi și pe Kiri nu o deranjează să
îl îngrijească și pe Paul. Dar o asemenea lipsă de interes ca aceea pe
care o manifești tu față de bebeluș... Ar trebui să îi ceri sfatul lui
Matahorua!
Gwyn clătină din cap.
— Ce să mă sfătuiască? Poate să-l aducă înapoi pe Lucas? Poate
să... Se opri speriată.
Era să dezvăluie mai mult, decât ceea ce ar fi avut voie să știe
409
cineva pe lumea asta.
— Ar putea poate să te ajute să te descurci mai bine cu copilul,
insistă Helen. De ce nu-l alăptezi de fapt? Nu ai lapte?
— Kiri are lapte pentru doi... spuse Gwyneira cu dispreț. Iar eu
sunt o lady. În Anglia nu se obișnuiește ca femei ca mine să-și
alăpteze copilul.
— Ești nebună, Gwyn! Helen scutură din cap. Încetul cu încetul
se înfurie de-a binelea. Găsește măcar niște explicații mai plauzibile.
Chestia aceasta cu lady nu o crede nimeni. Deci încă o dată: A plecat
Lucas fiindcă erai gravidă?
Gwyn clătină din cap.
— Lucas nu știe nimic despre bebeluș... spuse ea încet.
— Deci l-ai înșelat? Se zvonește asta la Haldon, și dacă se
continuă așa...
— La naiba, de câte ori să-ți spun? Acest copil blestemat este un
Warden! Toată furia Gwyneirei izbucni deodată și ea începu să
plângă cu sughițuri. Nu meritase toate astea. Fusese atât de discretă
la conceperea lui Fleur. Nimeni, dar nimeni nu se îndoia de
legitimitatea ei. Și adevăratul Warden să treacă acum drept un
bastard?
Helen își dădu silința să judece situația, în timp ce Gwyneira
plângea într-una. Lucas nu știa nimic de sarcină –, iar problemele de
până acum ale Gwyneirei în conceperea de copii erau după părerea
lui Matahorua vina lui. Dacă un Warden a conceput un copil,
atunci...
— Oh, Dumnezeule, Gwyn... Helen știa că nu avea voie să spună
niciodată cu voce tare bănuiala ei, dar avea scenariul clar în fața
ochilor. Gerald Warden trebuia să o fi lăsat gravidă pe Gwyneira –
și nu părea să se fi întâmplat cu voia lui Gwyn. O luă pe prietena ei
consolator în brațe. Oh, Gwyn, am fost atât de proastă. Ar fi trebuit
să știu imediat. Iar în loc de asta, te chinui cu mii de întrebări. Dar
tu... tu trebuie să uiți acum asta! Indiferent de cum a fost conceput
410
Paul. El este fiul tău!
— Îl urăsc! plânse cu suspine Gwyneira.
Helen scutură din cap.
— Prostie. Nu poți urî un copilaș. Orice s-a întâmplat, Paul nu
are nicio vină. Are dreptul să-și aibă mama, Gwyn. Exact așa ca
Fleur și Ruben. Crezi că mi-a făcut vreo plăcere deosebită
conceperea lui?
— Dar oricum ai făcut-o de bunăvoie! se revoltă Gwyn.
— Copilului îi este indiferent. Te rog, Gwyn, cel puțin încearcă.
Adu-l pe micuț, prezintă-l femeilor din Haldon – fii puțin mândră
de el! Atunci va veni și dragostea!
Plânsul îi priise Gwyneirei și era ușurată că Helen știa adevărul,
fără a o condamna. Era evident că prietena nu presupusese nicio
clipă că ea s-ar fi culcat de bunăvoie cu Gerald – un coșmar, care o
urmărea pe Gwyneira de când aflase de sarcină. De la plecarea lui
James circula un asemenea zvon pe la grajduri, iar Gwyn era fericită
că James McKenzie cel puțin nu auzise de el. Nu ar fi suportat ca
James s-o întrebe de așa ceva. Pe de altă parte „eul de crescătoare” a
lui Gwyn putea să înțeleagă asociația de idei care i-a determinat pe
muncitori și pe prieteni să facă această presupunere. După ce
clacarea lui Lucas deveni evidentă, procrearea cu Gerald a unui
moștenitor ar fi fost soluția cea mai la îndemână. Gwyn se întrebă
de ce nu avusese această idee și la procrearea primului ei copil –
poate fiindcă tatăl lui Lucas îi vorbise atât de agresiv, că îi era teamă
de fiecare rămânere în doi și de fiecare discuție. Însă Gerald se
gândise probabil adesea la așa ceva, și poate că aceasta era cauza că
băuse atât de mult și fusese atât de supărat. S-ar putea ca toate să fi
slujit doar pentru a nu lăsa să se înfiripe ideea plăcerii interzise și a
abnormității de a procrea propriul „nepot”.
Gwyn era căzută pe gânduri, pe când conducea trăsura spre casă.
Din fericire, nu trebuia s-o întrețină pe Fleur, fiindcă ea călărea
mândră și fericită de una singură pe lângă trăsură. George
411
Greenwood îi dăruise micului Paul de botez un ponei – trebuia să fi
plănuit asta de mult și să fi comandat mica iapă în Anglia, de îndată
ce auzise de sarcina Gwyneirei. Bineînțeles că Fleur pusese imediat
mâna pe căluț și se descurcă din primul moment foarte bine cu el.
Precis că nu va renunța nici când va crește Paul. Gwyn va trebui să
găsească o soluție, dar mai era timp. Acum trebuia să se ocupe de
faptul că Paul era considerat la Haldon un bastard. Nu îi convenea
să se clevetească despre moștenitorul Warden-ilor. Gwyneira
trebuia să-și apere onoarea proprie și onoarea numelui ei!
Când ajunseră în sfârșit la Kiward Station, intră imediat în iatacul
ei și căută copilul. După cum era de așteptat, găsi leagănul gol. Doar
după alte căutări o descoperi pe Kiri în bucătărie, cu câte un sugar
la fiecare sân.
Gwyn se sili să zâmbească.
— Aici este deci băiatul meu, spuse ea prietenoasă. Când a
terminat, Kiri, pot să... pot să-l țin puțin?
Dacă lui Kiri i se păruse cumva o rugăminte ciudată, nu arătă
acest lucru. În schimb, o privi pe Gwyn cu un zâmbet care radia.
— Clar! Va fi bucuros, văzut mama.
Dar Paul nu se bucură deloc. Începu să țipe de îndată ce Gwyn îl
luă din brațele lui Kiri.
— El nu gândit așa, spuse Kiri rușinată. Doar nu obișnuit!
Gwyn legănă copilul în brațe și se strădui să-și învingă
nerăbdarea apărută brusc. Helen avea dreptate, copilul nu era de
vină. Și, privind obiectiv, Paul era într-adevăr un micuț drăgălaș.
Avea ochi mari, limpezi, încă albaștri și rotunzi ca niște pietricele.
Părul păru să se închidă, să se cârlionțeze și să devină de nestăpânit,
iar tăietura nobilă a gurii sale îi aminti lui Gwyn de Lucas. Nu ar
trebui să fie prea greu să învețe să iubească acest copil... dar mai
întâi va trebui să oprească clevetirile.
— De acum încolo o să-l iau mai des cu mine, pentru ca să se
obișnuiască cu mine, declară ea față de Kiri, care era uimită, dar
412
bucuroasă. Iar mâine îl voi lua cu mine la Haldon. Poți să vii și tu,
dacă vrei. În calitate de bonă a lui...
„Astfel nu va țipa tot timpul”, gândi Gwyn, când băiatul nu reuși
să se liniștească nici după o oră în brațele mamei sale. Doar când îl
puse din nou lângă Marama, în coșulețul improvizat, micuțul se
liniști. De altfel Kiri ar fi dorit să poarte copiii tot timpul după ea,
dar Gerald nu permitea acest lucru în timpul ei de lucru. Moana le
cântă copiilor un cântec, în timp ce gătea. La maori, fiecare rudă
feminină de vârsta adecvată era considerată mamă.
Doamna Candler și Dorothy erau entuziasmate să-l vadă în
sfârșit pe moștenitorul Wardenilor. Doamna Candler îi dărui lui
Fleur o acadea și nu putea să se sature de priveliștea lui Paul.
Gwyneirei îi era clar că se făcea acum testul integrității corporale și
îi permise cu plăcere vechii prietene să-l scoată pe Paul din pături și
cârpe și să-l legene în brațe. Micuțul era destul de binedispus.
Scuturatul în trăsură îi plăcuse atât lui, cât și Maramei. Amândoi
copiii dormiseră bine în timpul drumului, iar cu puțin înainte de
sosire, Kiri îi alăptase. Acum amândoi erau treji, iar Paul o privi pe
doamna Candler cu ochi mari, atenți. Dădea puternic din picioare.
Presupunerile gospodinelor din Haldon cum că s-ar putea ca acest
copil să aibă un handicap erau astfel spulberate. Mai rămânea grija
descendenței.
— Părul închis! Și genele lungi! Exact ca bunicul! gânguri
doamna Candler.
Gwyneira atrase atenția asupra formei buzelor, precum și asupra
bărbiei pronunțate, cum le aveau atât Gerald, cât și Lucas.
— Știe între timp tatăl de norocul care a dat peste el? interveni o
altă matroană, care își întrerupse cumpărăturile, pentru a-l privi pe
bebeluș. Sau tot mai e... oh, scuzați, asta nu mă privește!
Gwyneira zâmbi senină.
— Da, desigur! Deși nu am putut să-i primim încă felicitările.
Soțul meu se află în Anglia, doamnă Brennermann – chiar dacă
413
socrul meu nu este de acord cu acest lucru. De aceea, toate aceste
secrete. Doar știți. Dar Lucas a fost invitat de o galerie renumită să-
și expună acolo lucrările.
Nici nu era o minciună. George Greenwood reușise să trezească
interesul mai multor galerii londoneze față de lucrările lui Lucas. E
drept că Gwyn primise aceste vești doar după ce Lucas părăsise
Kiward Station. Dar acest lucru chiar că nu trebuia spus doamnelor.
— Oh, dar este minunat, se bucură doamna Candler. Iar noi am
crezut... oh, uitați! Iar mândrul bunic? Bărbații de la pub au simțit
lipsa exprimării bucuriei sale!
Gwyneira se sili să-și compună o mină relaxată, dar puțin
îngrijorată.
— Domnul Gerald nu s-a simțit bine în ultimul timp, susținu ea,
ceea ce era foarte aproape de adevăr, doar socrul ei se lupta în
fiecare zi cu efectele whisky-ului băut în ziua anterioară. Dar
desigur că plănuiește o sărbătoare. Poate din nou o sărbătoare mare
în grădină, botezul a fost destul de spartan. Ori acest lucru îl
suplinim acum, nu-i așa, Pauly?
Preluă copilul din brațele doamnei Candler și îi mulțumi cerului
că nu începu să țipe.
Și acum trecuse într-adevăr cu bine momentul. Discuția devie de
la Kiward Station și se concentră asupra căsătoriei lui Dorothy cu
cel mai tânăr fiu al familiei Candler. Cel mare fusese căsătorit cu doi
ani în urmă cu Francine, tânăra moașă, cel mijlociu se vântura prin
lume. Doamna Candler le spuse că primise de curând o scrisoare a
lui din Sydney.
— Cred că s-a îndrăgostit, spuse ea cu un zâmbet ștrengar.
Gwyneira se bucură din suflet pentru tânăra pereche, chiar dacă
își putea imagina foarte bine ce o mai aștepta pe doamna Candler.
Zvonul, după care: „Leon Candler se căsătorește cu fata de ocnaș
din Botany Bay” va înlocui curând senzația cam subțirică: „Lucas
Warden expune la Londra artă”.
414
 — Trimiteți-o pe Dorothy la mine pentru rochia de mireasă spuse
ea prietenoasă, luându-și rămas-bun. I-am promis o dată, să-i
împrumut rochia mea, când va fi cazul.
Să sperăm că măcar ea va fi fericită în această rochie, se gândi
Gwyn, când o conduse pe Kiri și alaiul ei la trăsură.
Cele întâmplate aici au fost un succes.
Iar acum urmează Gerald...
— Vom da o petrecere! declară Gwyneira, de cum păși în salon.
Hotărâtă, îi luă lui Gerald sticla de whisky din mână și o închise în
vitrina prevăzută pentru aceasta. O să planificăm acum, imediat, și
pentru asta îți trebuie un cap limpede.
Gerald părea să fie deja puțin în ceață. Cel puțin ochii îi sticleau,
dar încă mai putea să urmărească cuvintele lui Gwyn.
— Ce... ce este de sărbătorit? se interesă el cu limba grea.
Gwyneira îl străpunse cu privirea.
— Nașterea „nepotului” tău! spuse ea. Așa ceva se consideră un
eveniment fericit, dacă binevoiești să-ți aduci aminte! Și tot
Haldonul așteaptă, ca tu să îi dai importanța cuvenită.
— Frum... frumoasă petrecere... dacă ma... mama este supărată și
ta... tatăl se vântură prin lume... spuse Gerald cu sarcasm.
— Nu prea ești nevinovat că nici Lucas, nici eu nu suntem
entuziasmați! îi aruncă Gwyn cuvintele în față. Dar după cum vezi,
nu sunt supărată. Voi fi aici, voi zâmbi – iar tu vei citi o scrisoare
din partea lui Lucas, care, spre părerea noastră de rău, se află încă în
Anglia. Arde, Gerald! La Haldon se bârfește despre noi. Există
zvonuri că Paul... ei da, că el nu ar fi un Warden.
Festivitatea avu loc trei săptămâni mai târziu în grădina de la
Kiward Station. Șampania curgea iar în valuri. Gerald se dădu
comunicativ și puse să se tragă salve de salut. Gwyneira zâmbi
continuu și le destăinui oaspeților adunați că Paul a fost botezat
după cei doi străbunici ai lui. Apoi le mai atrase aproape tuturor
atenția asupra asemănării evidente cu Gerald. Paul însuși dormea
415
fericit în brațele bonei sale. Gwyn, înțeleaptă, se feri să-l prezinte ea
însăși. Ca și până acum, copilul țipa ca din gură de șarpe dacă îl
purta ea în brațe, iar ea reacționa ca și înainte, plină de supărare și
de nerăbdare. Era conștientă de faptul că trebuia să îl facă bine-venit
pe acest copil în sânul familiei și că trebuia să-i întărească poziția –
dar nu putea nutri sentimente mai adânci pentru băiat. Paul îi
rămase străin, și mai rău – fiecare privire aruncată asupra feței lui îi
amintea de fața congestionată, avidă a lui Gerald în noaptea aceea
de pomină, când a fost procreat. Când, în fine, festivitatea se
termină, Gwyneira se refugie în grajd și plânse cu sughițuri,
ținându-și capul în coama moale a lui Igraine, după cum făcuse de
copil, când ceva i se părea a fi fără nicio speranță. Gwyneira nu-și
dorea decât să nu se fi întâmplat toate. Îi era dor de James, chiar și
de Lucas. Nu auzise nimic despre soțul ei, nici cercetările lui Gerald
nu dăduseră rezultate. Țara era prea mare. Cine voia să dispară,
rămânea dispărut.

416
 8

— În sfârșit, dă-i una, Luke! Hai, cu avânt, în spate la bilă. Nu-și

va da seama de nimic! În timp ce vorbea, Roger mai omorî un pui
de focă – după toate regulile meseriei de vânător de foci: Animalul
muri, fără ca blana lui să fie vătămată. Vânătorii omorau cu o
măciucă, cu care loveau foca la ceafă. Dacă curgea sânge, atunci
curgea doar din nasul tânărului animal. După aceea se apucară
imediat să o jupoaie, fără a-și da silința să constate dacă animalul a
murit într-adevăr.
Lucas Warden ridică măciuca, dar pur și simplu nu se putea
hotărî să lovească animalul care îl privea cu ochii mari, de copil,
plini de încredere. Fără a mai vorbi de jelirea care se auzea din jur
de la mamele puilor de focă. Bărbaților le trebuiau doar blănurile
deosebit de moi și prețioase ale animalelor tinere. Treceau peste
băncile cu foci, pe care mamele își creșteau puii și omorau puii de
focă în fața mamelor lor. Stâncile de la Tauranga Bay erau deja roșii
de la sânge, iar Lucas trebuia să lupte să nu vomite. Nu înțelegea
cum puteau fi bărbații atât de lipsiți de simțire. Părea că nu îi
interesează de loc suferința animalelor; ba mai făceau și glume
despre cât de pașnice și lipsite de apărare îi așteptau focile pe
vânători. Lucas se alăturase cu trei zile în urmă grupului, dar până
acuma nu omorâse niciun animal. La început păru că bărbații nu
observară că ajuta doar la jupuitul animalelor și la depozitarea
pieilor pe căruțe și stative pentru cărat în spate a pieilor. Dar acum
cereau imperios participarea lui la măcelărire. Lucas, fără nicio
speranță, se simțea rău. Asta să determine calitatea de bărbat? Ce
era mai cinstit în uciderea unor animale lipsite de apărare decât în
pictat și scris? Dar Lucas nu mai voia să-și pună aceste întrebări. Era
aici pentru a se afirma, hotărât să facă exact acea treabă cu care tatăl
lui pusese bazele averii sale. Inițial se angajase pe un vas al
417
vânătorilor de balene, dar eșuase deplorabil. Lui Lucas nu-i făcea
plăcere să recunoască, dar evadase de acolo – și asta, deși semnase
deja contractul, iar bărbatul care îl angajase, îi plăcuse mult...
Lucas îl cunoscuse pe Copper, un bărbat înalt, cu părul negru, cu
fața dură, tăbăcită de intemperii a tipicului „coaster”, într-un pub
din Greymouth. Imediat după fuga sa de la Kiward Station, când
încă era atât de plin de furie și ură la adresa lui Gerald, că abia
putea judeca limpede. Atunci plecase intempestiv spre Coasta de
Vest, acest Eldorado al „bărbaților duri”, care, plini de mândrie, se
numeau „coasteri” și care își câștigau existența cu vânătoarea de
balene și de foci, mai nou și cu căutarea de aur. Lucas dorea să le-o
arate tuturor – voia să-și câștige banii proprii, pentru a se întoarce
cândva acasă, plin de... de ce? De aur? Atunci ar fi trebuit mai
degrabă să se înarmeze cu sapa și căldarea de spălat nisipul aurifer
și să se îndrepte spre munți decât să se angajeze pe un vas de vânat
balene. Dar Lucas nu gândise atât de profund. Nu voia decât să
plece, departe, pe cât posibil pe mare – și voia să-și învingă tatăl cu
propriile lui arme. Astfel că după un parcurs călare prin munți, plin
de peripeții, ajunse la Greymouth, o așezare jalnică, care nu prea
avea ce să ofere afară de o bodegă și un loc de acostare a vaselor.
Dar oricum exista în pub un colțișor uscat, unde Lucas își putu face
un culcuș. Pentru prima oară după zile întregi avea un acoperiș
deasupra capului. Păturile erau umede și murdare de la înnoptatul
sub cerul liber. Lucas ar fi dorit să facă și o baie, dar la Greymouth
nu se găsea așa ceva. Pe Lucas nu-l prea miră acest lucru. „Bărbații
adevărați” păreau să se spele doar rar. În loc de apă se găsea bere și
whisky în abundență, și după câteva pahare Lucas îi povesti lui
Cooper despre planurile sale. Prinse curaj când Cooper nu-l opri
imediat.
— Nu arăți ca un vânător de balene! remarcă el, privind îndelung
fața îngustă a lui Lucas și ochii lui cenușii, blânzi. Dar nici ca un
papă-lapte... Bărbatul apucă brațul lui Lucas și îi palpă mușchii. De
418
ce nu. Au mai învățat și alții cum se mânuiește un harpon. Râse. Dar
apoi privirea îi deveni cercetătoare. Dar vei reuși să stai singur trei
sau patru ani? Nu îți vor lipsi fetele drăguțe din porturi?
Lucas auzise deja că în ziua de azi trebuie să faci contract pe doi
până la patru ani dacă vrei să lucrezi pe un vas de vânătoare de
balene. Trecuseră anii de aur ai vânătorii de balene, când dădeai cu
ușurință de cașaloți chiar în fața coastei Insulei de Sud – populația
maori vâna animalele chiar din canoe. Balenele din fața coastei erau
aproape toate extirpate. Trebuia ieșit departe în mare, pentru a le
găsi, iar vânătorii erau adesea plecați săptămâni, chiar ani întregi.
Acest lucru nu-l preocupa pe Lucas defel. Societatea bărbaților i se
părea chiar atrăgătoare, dacă nu era obligat să stea pe dinafară ca la
Kiward Station, în calitate de fiu al patronului. Se va descurca el –
nu, va câștiga respect și apreciere! Lucas era ferm hotărât, iar
Cooper părea să nu-l respingă. Dimpotrivă, îl privea aproape cu
interes, îl bătu pe umăr cu mâna lui mare de dulgher de vas cu
experiență și de vânător de balene, el mângâia, lovind ușor cu
palma brațul lui Lucas. Lui Lucas îi era puțin rușine de mâinile lui
îngrijite, de puținele bătături și de unghiile care tot mai erau relativ
curate. La Kiward Station, bărbații îl ironizau câteodată pentru că le
curăța în mod regulat, dar Cooper nu făcu nicio remarcă legată de
aceasta.
În cele din urmă, Lucas îl însoți pe noul lui prieten la bordul
vasului, a fost prezentat căpitanului și a semnat un contract care îl
lega pe trei ani de Pretty Peg, o navă burduhănoasă, nu prea mare,
cu vele, care părea la fel de indestructibilă ca și stăpânul ei.
Căpitanul Robert Milford era mai degrabă scund, dar un pachet de
mușchi. Cooper vorbea cu mult respect despre el și îi lăuda
dexteritatea ca aruncător șef de harpon. Milford îl salută pe Lucas
cu o puternică strângere de mână, îi spuse cu cât îl plătește – sumă
care îi păru lui Lucas foarte mică – și îl îndrumă pe Cooper să-i
distribuie o cabină. Pretty Peg tocmai se pregătea să ridice ancora.
419
Lucas mai avea la dispoziție două zile pentru a-și vinde calul, a-și
aduce lucrurile pe bord și a se instala pe priciul de lângă Cooper.
Asta îi convenea. Dacă Gerald făcea cercetări pentru a-l găsi, el ar fi
fost de mult plecat pe mare, înainte de a ajunge vestea la
Greymouth, această localitate uitată de lume.
Dar șederea la bordul vasului îl trezi repede la realitate. Deja în
prima noapte puricii de sub pătură nu-l lăsară să doarmă; apoi mai
lupta și cu răul de mare. Oricât încerca Lucas să se adune – când
vasul se balansa între valuri, stomacul lui se revolta. În cabina
întunecată era mai rău decât pe punte, de aceea încercă în cele din
urmă să-și petreacă nopțile afară. Dar frigul și umezeala îl mânară
repede înapoi sub punte – pe mare agitată, puntea era scăldată de
ape. Bărbații râseră iar de el, dar de data aceasta nu-l deranja așa
tare, fiindcă Cooper era evident de partea lui.
— Este un domnișor fin, Luke al nostru! remarcă el cu
bunăvoință. Trebuie să se acomodeze mai întâi. Dar așteptați până
va fi botezat cu untură de pește. Va fi în ordine, credeți-mă!
Cooper se bucura de prestigiu în rândul echipajului. Era nu
numai un tâmplar de vas destoinic, dar era considerat și un vânător
de prima mână.
Prietenia lui îi făcea bine lui Lucas, ca și atingerile ascunse pe
care Cooper părea să le caute câteodată. Poate că lui Lucas i-ar fi
făcut chiar plăcere, dacă condițiile de igienă de pe Pretty Peg nu ar fi
fost atât de respingătoare. Aveau doar puțină apă de băut și nimeni
nu se gândea să o irosească pentru spălat. Bărbații abia de se rădeau
și nu aveau lenjerie de schimb. După câteva nopți, vânătorii de
balene și adăposturile lor miroseau mai rău decât grajdurile de oi de
la Kiward Station. Lucas încercă să se curețe la nevoie cu apă de
mare, dar era greu și provoca iar râsetele echipajului. Lucas se
simțea murdar, corpul lui era presărat de pișcăturile puricilor și îi
era rușine de această stare. Deși nu era cazul: ceilalți bărbați părură
să savureze compania reciprocă și abia dacă percepeau mirosul
420
corpurilor lor nespălate. Lucas era singurul pe care îl deranja.
Fiindcă era puțin de lucru – vasul ar fi putut naviga cu un echipaj
mult mai restrâns; se va găsi muncă pentru toți doar când va începe
vânătoarea – se petrecea mult timp împreună. Spuneau povești,
grozăvindu-se peste măsură, cântau cântece deocheate și își
petreceau timpul jucând cărți. Până atunci Lucas respinsese jocul de
pocher și cel de Black-Jack, ca fiind lipsite de finețe, dar cunoștea
totuși regulile și de aceea nu bătu la ochi. Din păcate, nu moștenise
talentul tatălui său. Nu îi reușea nicio cacialma și nicio „față de
pocher”. I se citea pe față ce gândește, iar asta nu era plăcut nici
pentru bărbați, nici pentru jocul în sine. În scurt timp pierdu puținii
bani pe care îi adusese de la Kiward Station și trebuia să treacă
pierderile pe lista viitoarei plăți. Desigur că s-ar fi iscat iar greutăți
dacă Cooper nu i-ar fi luat apărarea. Bărbatul mai în vârstă îl curta
atât de evident, încât Lucas își făcea deja probleme. Nu era
neplăcut, dar trebuia să fie observat cândva! Lucas se mai gândea
încă cu groază la aluziile făcute de păstorii de la Kiward Station,
când lui îi plăcea mai mult să stea cu tânărul Dave decât cu bărbații
cu experiență. Dar remarcile făcute de vânătorii de pe Pretty Peg
aveau limite. Existau prietenii apropiate și între alți bărbați de pe
vas și câteodată, noaptea, pătrundeau sunete din cabine, care îl
făceau pe Lucas să roșească, dar îi trezeau și pofta și invidia. Era
oare asta la care visase el la Kiward Station, și la ce se gândea când
încerca s-o iubească pe Gwyneira? Lucas știa că cel puțin avea de-a
face cu asta, dar ceva din el se apăra împotriva gândului de iubire în
asemenea împrejurări. Nu era nimic atrăgător să îmbrățișezi niște
corpuri duhnind a nespălare, indiferent dacă era vorba de corpuri
masculine sau feminine. Și nu avea nimic de a face nici cu singurul
exemplu pentru poftele sale ascunse, cunoscut de el din literatură,
idealul grec al mentorului, care se dedică unui tânăr bine făcut, nu
numai pentru a-i oferi dragoste, dar și pentru a-și împărtăși
înțelepciunea și experiența de viață.
421
 Dacă era să fie cinstit, Lucas ura fiecare clipă petrecută la bordul
lui Pretty Peg. I se părea de neînchipuit să petreacă patru ani la bord,
dar nu exista nicio posibilitate de a rezilia contractul. Iar vasul nu va
acosta luni de zile. Orice gând de evadare era în zadar. De aceea
Lucas spera să se obișnuiască cu timpul cu locul strâmt, cu marea
agitată și cu duhoarea. Cea din urmă se dovedi a fi cel mai simplu
de suportat. Deja după câteva zile simțea că Cooper și ceilalți sunt
mai puțin respingători – probabil de aceea, fiindcă între timp era el
însuși înconjurat de același miros. Cu timpul se atenuă și răul de
mare; erau zile în care Lucas trebuia să vomite cel mult o dată.
Dar veni ziua primei vânători și cu asta se schimbă totul.
De fapt căpitanul avu un noroc neobișnuit că la două săptămâni
de la plecare, cârmaciul de pe Pretty Peg zări un cașalot. Strigătul lui
entuziast trezi echipajul, care mai stătea dis-de-dimineață în cabine.
Dar vestea îi făcu pe bărbați să sară din așternuturi și să fie repede
ca vântul pe punte. Erau agitați și îi prinsese febra vânătorii, ceea ce
nu era de mirare. În caz de succes, cei care prindeau cașalotul lua
premii, care mai îmbunătățeau cu ceva solda de matelot. Când veni
Lucas pe punte, îl văzu mai întâi pe căpitan, care privea cu fruntea
încrețită spre balenă, ce se juca cu valurile chiar în apropierea
coastei Noii Zeelande.
— Un exemplar minunat! se bucură Milford. Uriaș! Sper să-l
putem prinde! Dacă da, umplem deja astăzi jumătate din butoaie!
Animalul este gras ca un porc înainte de tăiere.
Bărbații râseră în hohote, pe când Lucas nu putea să se uite la
animalul maiestuos, care li se prezenta aici fără nicio teamă, ca la un
trofeu de vânătoare. Pentru Lucas era prima întâlnire cu unul din
mamiferele uriașe ale mării. Imensul cașalot era aproape la fel de
mare ca Pretty Peg, aluneca elegant prin valuri, păru să sară din
când în când de bucuria de a trăi, sucindu-se și învârtindu-se în aer,
ca un cal care se cabrează. Cum să prindă acest animal uriaș? Și de
ce erau interesați să distrugă această frumusețe? Lucas abia putea să
422
se sature de grația și ușurința cu care se mișca balena în ciuda
masivității ei.
Ceilalți bărbați nu avură ochi pentru așa ceva. Împărțeau deja
echipele și se adunau în jurul conducătorului de barcă ales. Cooper
îl chemă pe Lucas la el. După cum se pare, el făcea parte dintre acei
bărbați aleși, care comandau propria șalupă.
— Acum e acum! Căpitanul fugea agitat încoace și încolo pe
punte și puse să fie pregătite bărcile pentru lansarea la apă.
Echipajul lui de bază forma un grup separat. Bărbații lansară bărcile
cu vâsle, mici, stabile, la apă – câte șase vâslași intrau într-una; la
aceasta se adăuga conducătorul și aruncătorul de harpon al bărcii,
câteodată și un cârmaci. Harpoanele i se părură lui Lucas minuscule
în comparație cu animalul care trebuia răpus. Dar Cooper râse doar
când făcu o remarcă în acest sens.
— Masa contează, băiete! E clar că un singur harpon îl gâdilă
doar. Dar șase îl scot din cursă. Atunci îl tragem de-a lungul vasului
și îi scoatem grăsimea. Muncă grea, dar merită. Iar căpitanul nu este
zgârcit. Dacă îl prindem pe acesta, mai ia fiecare câțiva dolari în
plus. Deci, dă-ți silința!
Marea nu era prea agitată, iar bărcile cu vâsle se apropiau repede
de balenă. Ea nu păru să aibă intenția de a fugi. Dimpotrivă, se
părea că mișcările bărcilor din jur o distrează și făcu câteva salturi în
plus, aproape de parcă ar vrea să-i încânte pe oameni până o nimeri
primul harpon. Un aruncător de harpon din prima barcă îi vârî
animalului sulița în înotătoare. Speriată și supărată, balena se
întoarse și o porni direct spre barca lui Cooper.
— Atenție la coadă! Când este rănit serios, zbate din coadă. Nu
vă apropiați prea mult, băieți!
Cooper dădea indicații, pe când fixa pieptul balenei. Aruncă al
doilea harpon și îl plasă vizibil mai bine decât pe primul. Balena
părea că slăbește. Dar acum se abătu o ploaie de harpoane pe
animal. Lucas văzu cu un amestec de fascinație și groază cum
423
balena se ridică sub aceste atacuri și cum încercă în cele din urmă să
scape, dar între timp era deja prinsă. Harpoanele erau prinse cu
funii, cu care animalul urma să fie tras spre vas. Balena era acum
aproape înnebunită de durere și teamă. Trăgea de funii și câteodată
reușea chiar să scape de un harpon. Animalul sângera între timp
din câteva duzini de răni, iar apa din jurul său era roșie. Lucas era
scârbit de acest spectacol, de măcelărirea fără milă a acestui animal
maiestuos. Lupta colosului împotriva adversarilor dură ore în șir,
iar bărbații se epuizară complet vâslind, trăgând și smucind funiile,
pentru a-l învinge pe cașalot. Lucas nici nu observă că mâinile sale
se bășicaseră, bășicile se sparseră. Nu simțea nici teamă, când
Cooper, hotărât să se evidențieze, se apropie tot mai mult de
animalul muribund, care se mai zbătea. Lucas nu simți decât
repulsie și milă față de această creatură, care lupta hotărâtă până la
ultima suflare. Mai că nu-i venea să creadă că a participat la această
luptă inegală, dar nici nu putea să abandoneze echipa. Acum
participa și era în joc și viața sa, așa că balena trebuia răpusă. Mai
târziu putea să se gândească...
În cele din urmă, balena plutea nemișcată pe apă. Lucas nu știa
dacă era într-adevăr moartă sau doar complet epuizată, dar bărbații
o putură trage lângă vas. Apoi situația deveni și mai îngrozitoare,
începu măcelul. Bărbații înfipseră cuțite lungi în corpul balenei
pentru a tăia și scoate slănina, care se fierbea imediat acolo, pe vas,
devenind untură de pește. Lucas spera ca atunci când i se rupeau
primele hălci din trup și se aruncau pe punte, animalul să fi fost
deja într-adevăr mort. După câteva minute se circula deja prin
grăsime și sânge. Cineva deschise craniul animalului, pentru a
scoate apreciata ceară de balenă. Cooper îi povestise lui Lucas că
din această substanță se făceau lumânări, soluții de curățat și de
întreținere a pielii. Alții căutau în intestinele animalului după și mai
prețioasa ambră, o substanță de bază a industriei parfumurilor.
Mirosea pestilențial, iar pe Lucas îl treceau frisoanele când se
424
gândea la toate acele parfumuri, pe care le avuseseră el și Gwyneira
la Kiward Station. Nu ar fi crezut niciodată că o parte din
componente se extrăgea din intestinele împuțite ale unui animal
ucis cu cruzime.
Între timp se făcu focul sub niște cazane uriașe și mirosul de
slănină fiartă de balenă acoperi vasul. Aerul saturat de grăsime păru
să se depună pe căile respiratorii. Lucas se aplecă peste balustrada
punții, dar nu putu să scape de mirosul de pește și sânge. Ar fi vrut
să verse, dar stomacul lui era de mult golit. Adineauri era însetat,
dar între timp nu mai putea să-și închipuie ca ceva să aibă alt gust
decât cel de untură. Vag își aducea aminte că i se dăduse așa ceva
pe când era copil și cât de groaznic i se păruse. Iar acum era în
mijlocul unui coșmar din hălci imense de grăsimi și cărnuri, care
erau aruncate în cazane puturoase, pentru a deșerta apoi untura de
pește obținută în butoaie. Matelotul răspunzător cu umplerea și
stivuirea butoaielor îl chemă să-i ajute la închiderea butoaielor.
Lucas o făcu, încercând totodată să nu se uite în cazanele în care
fierbeau părți ale balenei.
Ceilalți bărbați nu păreau să simtă vreo repulsie. Dimpotrivă,
mirosul păru să le trezească apetitul; se bucurau vizibil de mâncarea
din carne proaspătă. Spre părerea lor de rău, carnea de balenă nu
putea fi pusă la păstrare – putrezea prea repede – astfel că după
scoaterea slăninii, corpul era abandonat în mare. Dar bucătarul tăia
din partea musculoasă a balenei carne pentru două zile și le
promise bărbaților un festin. Lucas știa precis că nu va putea să
înghită nicio îmbucătură.
În sfârșit, trecu toată acțiunea, astfel că resturile balenei fură
desprinse de vas. Animalul era în cea mai mare parte curățat de
intestine. Puntea era în continuare plină de hălci de slănină și, dacă
treceai pe punte, te afundai în mucozități și sânge. Fierberea unturii
de pește urma să dureze încă ore în șir, iar până se curăța puntea,
mai puteau trece zile întregi. Lucas chiar se îndoia că ar fi posibil
425
așa ceva – cu siguranță nu se putea face cu măturile simple și cu
gălețile cu apă, cu care se curăța de obicei puntea. Probabil că doar
următoarea mare furtună, care va spăla puntea, va putea să înlăture
toate urmele măcelului. Lucas mai că își dorea o asemenea furtună.
Cu cât avea mai mult timp să se gândească la evenimentele zilei, cu
atât mai mult se panica. Poate că s-ar fi putut obișnui cândva cu
condițiile de viață din timpul călătoriei, cu strâmtoarea de spațiu și
cu corpurile nespălate. Dar cu siguranță nu s-ar fi putut obișnui cu
zile ca acestea! Nu cu uciderea și hăcuirea unui animal imens, dar
vizibil pașnic. Lucas nu avea nicio idee cum să supraviețuiască în
următorii trei ani.
Dar apoi îl ajută faptul că primul cașalot fusese prins de Pretty
Peg atât de repede. Schiperul Milford se hotărî să acosteze la
Westport și să livreze prada, înainte de a pleca din nou pe mare.
Pentru echipaj asta însemna doar pierderea a câtorva zile, dar se
putea obține un preț bun pe uleiul proaspăt de pește și se goleau
butoaiele pentru continuarea vânătorii. Bărbații erau în culmea
bucuriei. Ralphie, un bărbat mic de statură, de origine suedeză, visa
deja la femeile din Westport.
— Este un cătun deocamdată, dar e în plină dezvoltare. Până
acum îl frecventaseră doar vânătorii de balene și de foci, acum vin și
câțiva căutători de aur. Se spune că ar fi adevărați mineri – cineva
vorbea de niște zăcăminte de cărbune. În orice caz există un pub și
câteva fete dispuse! Am avut o roșcovană, la care banii pe care i-am
câștigat erau bine investiți, credeți-mă!
Cooper se apropie de la spate de Lucas, care, epuizat și scârbit, se
sprijinea de balustradă.
— Și tu te gândești la următorul bordel? Sau ai putea să-ți
închipui să sărbătorești vânătoarea reușită chiar aici?
Cooper pusese mâna pe umărul lui Lucas și o coborî acum încet,
aproape mângâindu-i brațul. Lucas abia putea să ignore invitația de
care era pătrunsă vocea lui Cooper – dar era indecis. Sigur că îi era
426
oarecum îndatorat lui Cooper; bărbatul mai în vârstă fusese
totdeauna drăguț cu el. Și oare nu visase toată viața să-și împartă
așternutul cu un bărbat? Atunci când se satisfăcea, în fața minții îi
apăreau imagini ale unor bărbați și – Doamne apără și păzește – asta
se întâmpla și când se culca cu soția sa.
Dar acum, aici... Lucas citise scrierile grecilor și romanilor. Pe
atunci frumusețea corpului bărbătesc era idealul de frumusețe;
dragostea dintre bărbați și flăcăi nu era ceva indecent cât timp
flăcăii nu erau obligați la actul respectiv. Lucas admirase fotografiile
statuilor, care fuseseră lucrate atunci. Cât erau de frumoase! Cât de
netede, de curate, de îmbietoare. Lucas însuși stătuse în fața oglinzii
și se comparase cu ele, luase pozițiile în care stăteau acei tineri,
visase să stea în brațele unui bărbat care să-l iubească. Dar acela nu
arăta ca acest vânător de balene, care e drept că era prietenos și
binevoitor, dar era masiv și puțea. Nu exista astăzi pe Pretty Peg
niciun mijloc de a te curăța. Bărbații se vor culca în așternuturi așa,
transpirați, murdari, pătați de mucozități și de sânge... Lucas se
eschivă de privirea insistentă a lui Cooper.
— Nu știu... A fost o zi lungă... sunt obosit...
Cooper încuviință din cap.
— Mergi liniștit și te culcă, băiete. Odihnește-te. Poate pot mai
târziu să te... ei da, aș putea să-ți aduc ceva de mâncare. S-ar putea
găsi și un whisky.
Lucas înghiți.
— Poate altă dată, Cooper. Poate la Westport. Tu... eu... înțelege-
mă, te rog, trebuie să mă spăl.
Cooper râse în hohote.
— Micul meu gentleman! Ei bine, voi avea personal grijă la
Westport ca fetele să-ți pregătească o baie – sau, și mai bine, să
pregătească la amândoi! Mi-ar prinde și mie bine o baie! Ți-ar plăcea
așa ceva?
Lucas încuviință din cap. Cel mai important era acum să fie lăsat
427
în pace. Plin de ură și de scârbă față de el însuși și față de bărbații cu
care se însoțise aici, se retrase în patul său plin de purici. Poate că
puricii se speriau de mirosul de ulei de pește și sudoare! O speranță,
care se dovedi repede înșelătoare. Dimpotrivă, se pare că aceste
fiare erau mai degrabă atrase. Lucas strivi câteva duzini pe corpul
său și se simți și mai murdar. Dar în timp ce stătea treaz și asculta
strigătele și râsetele de pe punte – căpitanul se pare că chiar
distribuise whisky – și auzi în cele din urmă cântecele de beție ale
bărbaților, în mintea lui se contură un plan. La Westport va părăsi
vasul Pretty Peg. Indiferent dacă prin asta va încălca sau nu
contractul. Toate acestea erau insuportabile.
Evadarea se dovedi a fi ușoară. Singura problemă era doar că
trebuia să-și lase toate lucrurile pe vas. Ar fi trezit suspiciuni dacă
și-ar fi luat sacul de dormit și cele câteva obiecte de îmbrăcăminte în
scurta învoire la țărm, acordată membrilor echipajului de către de
căpitan. Luă doar câteva lucruri de schimb – doar îi promisese
Cooper o baie, exista deci o explicație. Cooper desigur că izbucni în
râs, dar acest lucru nu-l deranjă pe Lucas. Căuta doar o ocazie să
dispară. Aceasta se ivi repede, atunci când Cooper începu niște
tratative cu o roșcovană drăguță pentru găsirea unei căzi de baie.
Ceilalți bărbați din birt nu erau atenți la Lucas; se gândeau doar la
whisky sau se uitau la formele pline ale fetei. Lucas încă nu
comandase nimic și, astfel, strecurându-se afară din local și
ascunzându-se în grajd, nu se făcea vinovat de evaziune de la nota
de plată. Se dovedi că există o ușă dosnică. Lucas ieși prin aceasta,
se strecură prin curtea unei potcovării, trecu pe lângă depozitul
unui tâmplar de sicrie și pe lângă niște case în construcție. Westport
era un cătun prăpădit, după cum spusese și Cooper, dar era în plină
dezvoltare.
Așezarea era pe malul unui râu, Buller River. Aici, în imediata
vecinătate a deversării în mare, râul era lat și liniștit. Lucas văzu
plaje cu nisip alternând cu malul stâncos. Dar ceea ce era mai
428
important, imediat după Westport începea pădurea de ferigi, o
sălbăticie de un verde saturat, care arăta cu totul neumblată, ceea ce
probabil că era și cazul. Lucas privi în urmă, dar era singur. Se pare
că nimeni altcineva nu căuta singurătatea, departe de case. Va putea
să scape fără să fie văzut. Alergă hotărât de-a lungul malului râului,
căută să se ascundă între ferigi de fiecare dată când acest lucru era
posibil și urmă cursul râului în amonte timp de o oră, înainte de a
decide că distanța era destul de mare, pentru a de relaxa.
Căpitanului nu o să îi lipsească prea repede, Pretty Peg urma să
plece doar a doua zi de dimineață. Cooper îl va căuta, dar desigur
că nu pe malul râului, cel puțin nu la început. Mai târziu va cerceta
și acolo, dar cu siguranță se va concentra doar pe împrejurimile
Westportului. Cu toate aceste, Lucas ar fi preferat să evadeze în
junglă, dacă scârba față de corpul lui murdar nu l-ar fi oprit.
Trebuia să își ia timp pentru a se curăța. Lucas se dezbrăcă
tremurând de frig, ascunse lucrurile sale murdare în dosul unei
stânci – se gândise o clipă să le spele și să le ia cu sine, dar se
cutremură doar la gândul de a încerca să scoată sângele și grăsimea.
Așa că își păstră doar lenjeria, trebuia să renunțe la cămașă și
pantaloni. Desigur că îi părea rău; când va îndrăzni să se arate iar în
fața oamenilor, nu va mai avea altceva decât ceea ce era pe el. Dar
orice altceva era de preferat față de măcelul de la bordul lui Pretty
Peg.
În cele din urmă, Lucas alunecă în apa rece ca gheața a râului
Buller River. Frigul îi tăie pielea, dar apa limpede spălă tot ceea ce îl
murdărise. Lucas se scufundă adânc, luă o piatră de râu și începu
să-și frece cu ea pielea. Se frecă, până se înroși ca para focului și abia
mai simți răceala apei. Atunci părăsi, în sfârșit, râul, îmbrăcă hainele
curate și își croi un drum prin junglă. Pădurea era înspăimântătoare
– umedă și deasă, plină de plante necunoscute, uriașe. Pe Lucas îl
ajutau acum cunoștințele dobândite în domeniul florei și faunei
patriei sale. Văzuse în cărțile de specialitate multe din aceste ferigi
429
uriașe, ale căror frunze rulate ca niște omizi, păreau vii, astfel că își
învinse frica încercând să le identifice. Niciuna nu era otrăvitoare și
chiar și cea mai mare weta trăitoare pe ferigi se dovedi mai puțin
agresivă decât puricii de pe punte. Nu îl speriau nici sunetele
variate ale animalelor, care răsunau prin junglă. Aici nu existau
decât insecte și păsări, mai ales papagali, care e drept că umpleau
jungla cu sunete ciudate, dar erau cu totul inofensive. În cele din
urmă, Lucas își încropi un culcuș din ferigi și dormi nu numai pe un
suport mai moale, dar și mult mai liniștit decât în săptămânile
petrecute la bordul lui Pretty Peg. Chiar dacă pierduse totul, a doua
zi de dimineață se trezi plin de curaj – ceea ce era surprinzător,
având în vedere că tocmai fugise de cel care îi asigurase un loc de
muncă, încălcase un contract, acumulase datorii la un joc de noroc și
nu le plătise. Oricum, gândi el aproape înveselit, prea curând nu mă
va mai numi nimeni un „gentleman”!
Ar fi dorit să rămână în junglă, dar în ciuda fertilității debordante
a acestui iad verde nu se găsea nimic comestibil în el. Cel puțin nu
pentru Lucas – un trib maori sau un adevărat pădurean ar fi văzut
probabil altfel situația, Dar mațele îi chiorăiau, obligându-l pe Lucas
să caute o așezare omenească. Dar care să fie? Nu putea fi vorba de
Westport. Acolo precis că știa fiecare că skipperul căuta un matelot
fugar. S-ar putea chiar ca Pretty Peg să- l aștepte.
Apoi își aduse aminte că ieri Cooper vorbise de Tauranga Bay.
Bănci de nisip cu foci, la cincisprezece kilometri de Westport.
Vânătorii de foci nu știau cu siguranță nimic de Pretty Peg și desigur
că nici nu se interesau de ea. Se zicea că la Tauranga vânătoarea era
în floare; cu siguranță, ar fi găsit acolo de lucru. Binedispus, Lucas
se așternu la drum. Vânătoarea de foci nu putea fi mai groaznică
decât vânătoarea de balene...
Bărbații din Tauranga îl primiră într-adevăr prietenoși, iar
mirosul din tabăra lor era suportabil. Era sub cerul liber, bărbații nu
erau înghesuiți. Desigur că oamenii își dădeau seama că ceva nu
430
este în regulă cu Lucas, dar nu puneau întrebări în legătură cu
aspectul lui jalnic, a lipsei de bagaje și de bani. Explicațiile lui Lucas,
cusute cu ață albă, le stopă cu un gest al mâinii.
— Nu e nicio problemă, Luke, aici o să ai ce mânca. Fă-te și tu
folositor, doboară câțiva pui de focă. La sfârșitul săptămânii ducem
pieile la Westport. Atunci vei avea din nou bani.
Norman, cel mai vârstnic vânător, trăgea alene din pipă. Lucas
avea senzația că nu este singurul, care fuge de ceva.
Lucas ar fi putut să se simtă chiar bine între acești „vânători de
coastă”, dacă nu ar fi existat vânătoarea!
Dacă se poate numi astfel uciderea unor pui de focă neajutorați,
de față cu mamele lor îngrozite. Se uită cu îndoială la măciuca din
mâna lui și la micul animal din fața sa...
— Ei haide, Luke! Ia-ți blana! Sau crezi că la Westport îți vor da
sâmbătă bani doar fiindcă ne-ai ajutat la jupuirea animalelor? Aici
ajută fiecare pe fiecare, dar bani se dau doar pentru pieile proprii!
Lucas nu văzu nicio ieșire. Închise ochii și izbi.

431
 9

La sfârșitul săptămânii. Lucas adunase aproape treizeci de piei de

focă – și era și mai chinuit de rușine și ură față de sine decât după
episodul de pe Pretty Peg. Era ferm hotărât ca după sfârșitul de
săptămână de la Westport să nu se întoarcă la banchizele cu foci.
Westport era o localitate în dezvoltare. Trebuia să se găsească de
lucru și ceva ce nu îl afecta atât de tare – chiar dacă prin asta trebuia
să recunoască faptul că nu era un bărbat adevărat.
Achizitorul pieilor, un bărbat scund, vânos, care deținea și
magazinul din Westport, era foarte optimist. După cum sperase
Lucas, nu făcuse legătură între noul vânător de pe băncile de foci și
vânătorul de balene, care fugise de pe Pretty Peg. Poate că nu se
gândea atât de departe sau poate că îi era total indiferent. În orice
caz, îi dădu câțiva cenți pentru fiecare blană și apoi îi răspunse
binevoitor referitor la alte posibilități de muncă la Westport. Lucas
desigur că nu îi spusese că are probleme cu uciderea animalelor. În
schimb, declară că se săturase de singurătate și de compania
bărbătească de pe băncile cu foci.
— Aș vrea să trăiesc în sfârșit la oraș, susținu el. Poate să găsesc o
femeie, să întemeiez o familie... să nu mai văd cașaloți și foci
moarte. Lucas puse banii pentru sacul de dormit și îmbrăcămintea,
tocmai cumpărate, pe tejghea, așteptând restul.
Negustorul și noii prieteni ai lui Lucas râseră din toată inima.
— De lucru vei găsi cu ușurință. Dar o fată? Singurele fete de aici
sunt cele de la stabilimentul lui Jolanda, deasupra cârciumii. Aleea
sunt desigur la vârsta potrivită pentru măritiș!
Bărbații considerară spusele lui o glumă. În orice caz, abia putură
să se oprească din râs
— Poți să le întrebi pe loc! spuse Norman cu bunăvoință. Doar vii
la cârciumă?
432
 Lucas nu putu să refuze. De fapt ar fi dorit să-și economisească
câștigul slab, dar un whisky nu ar fi de lepădat – puțină tărie, care
să-l facă să uite privirile focilor și zbaterea disperată a balenei...
Achizitorul de piei îi spuse lui Lucas despre alte posibilități de
câștig la Westport. Poate că potcovarul ar putea avea nevoie de un
ajutor. Lucrase Lucas deja cu fier? Lucas se blestemă deja că nu se
gândise niciodată pe când era la Kiward Station să urmărească
potcovirea cailor, făcută de James McKenzie. Asemenea cunoștințe
s-ar fi putut valorifica aici, dar Lucas nu pusese niciodată mâna pe
ciocan și pe cuie. Putea călări – dar nu mai mult de atâta.
Bărbatul interpretă corect tăcerea lui Lucas.
— Nu ești meseriaș, nu-i așa? Nu ai învățat nimic în afară de a da
la cap focilor. Dar construcțiile ar fi o posibilitate! Zidarii caută
permanent ajutoare. Abia pot să onoreze comenzile, deodată vrea
toată lumea case pe malul Bullerului. O să devenim un adevărat
oraș! Dar nu plătesc prea mult. Nu se compară cu ceea ce câștigi cu
astea!
Arătă spre piei.
Lucas încuviință din cap.
— Știu. Dar voi întreba totuși. Eu... eu mi-am închipuit din
totdeauna că voi lucra cu lemne.
Crâșma era mică și nu prea curată. Dar Lucas constată cu ușurare
că niciunul dintre cei prezenți nu își amintea de el. Probabil că nici
nu se uitaseră a doua oară la mateloții de pe Pretty Peg. Doar
roșcovana, care era și astăzi de serviciu, păru să-l cântărească din
ochi pe când ștergea masa, înainte de a pune paharele cu whisky în
fața lui Norman și a lui Lucas.
— Îmi pare rău că arată aici iar ca într-o cocină de porci spuse
fata. Am spus domnișoarei Jolanda, chinezul nu curăță ca lumea...
„Chinezul” era barmanul cu înfățișare destul de exotică. Dar atât
timp, cât nu se plânge nimeni. Numai whisky, sau să aduc și ceva
de mâncare?
433
 Lucas ar fi vrut să mănânce ceva. Ceva care să nu miroasă a mare
și a alge marine și sânge și nu era prăjit repede la focul vânătorilor
de foci și mâncat adesea pe jumătate crud. Apoi i se păru că fata este
atentă la curățenie. Deci s-ar putea ca bucătăria să nu fie atât de
jegoasă cum părea la prima vedere.
Norman râse.
— Ceva de savurat cu o fată, micuțo! Putem mânca și în tabără,
dar un desert atât de dulce ca tine nu se găsește acolo.
O ciupi pe fată de șezut.
— Știi că asta te costă un cent, micuțule, nu-i așa? zise ea. Îi spun
domnișoarei Jolanda și va fi adăugat la socoteală. Dar nu vreau să
fiu așa – pentru un cent poți să pui mâna și aici. Roșcovana arătă
spre piept. Însoțit de chiotele celorlalți bărbați, Norman puse cu
nădejde mâna. Apoi fata se eliberă cu iscusință din mâinile lui. Mai
mult poți avea mai târziu, când ai plătit.
Bărbații râseră când plecă. Avea pantofi roșii cu toc și o rochie în
diferite tonuri de verde. Era veche și cârpită de repetate ori, dar era
curată, iar volanele din dantelă, care o făceau mai incitantă, erau
apretate și călcate cu grijă. În Lucas deșteptă oarecum amintirea
Gwyneirei. Desigur, aceea era o lady, și această copilă era o curvă,
dar avea tot păr roșu, cârlionțat, pielea albă și acea licărire în ochi,
care nu arăta deloc că s-ar fi împăcat cu soarta sa. Pentru această
fată, stația finală nu era cu siguranță aici.
— Un șoricel dulce, nu-i așa? remarcă Norman, care văzu
privirea lui Lucas și o interpretă cu totul eronat. Daphne, cel mai
bun căluț din grajdul Jolandei și între timp și mâna ei dreaptă. Fără
ea nu se întâmplă nimic aici, să știi. Ține totul în mână. Dacă
bătrâna ar fi destul de șireată, ar adopta acest șoricel. Dar aia se
gândește doar la sine. O dată și o dată, fata asta va fugi de aici și va
lua cu sine cele mai bune atracții. Care este situația? O vrei tu întâi?
Sau are altcineva chef de ceva sălbatic?
Privi clipind în jur.
434
 Lucas nu știa ce să răspundă.
Noroc că veni Daphne cu a doua rundă de whisky.
— Fetele sunt pregătite și așteaptă sus, spuse ea, când împărți
paharele. Beți liniștiți, dacă vreți, aduc și sticla și apoi puteți urca
sus! zâmbi încurajator. Dar nu ne lăsați să așteptăm prea mult. Știți
doar, puțină tărie mărește plăcerea, dar prea multă te sleiește...
Tot atât de repede, precum îi pusese Norman adineauri mâna pe
fund, ea se revanșă ducându-i mâna între picioare.
Norman se sperie, dar apoi râse.
— Primesc și eu un cent?
Daphne clătină din cap, fluturându-și părul.
— Poate un sărut? ciripi ea și dispăru, înainte ca Norman să
poată răspunde.
Bărbații fluierară în urma ei.
Lucas își bău whisky-ul și simți că amețește. Cum va putea ieși
de aici, înainte de a claca în mod rușinos? Daphne nu îl excita deloc.
Și se pare că aruncase un ochi asupra lui. Și adineauri privirile ei
adăstară ceva mai mult asupra feței sale și a staturii sale suple,
mușchiuloase, decât asupra celorlalți bărbați. Lucas știa că femeile
erau atrase de el – atât curvele de la Westport, cât și matroanele de
la Christchurch. Ce putea face dacă Norman chiar îl lua cu el sus?
Lucas se gândi iar la o evadare, dar nu putea fi vorba de așa ceva.
Fără cal nu avea nicio șansă de a dispărea din Westport; trebuia să
rămână deocamdată în oraș. Și nu se putea să rămână dacă se făcea
de râs din prima zi, fugind din fața unei curve roșcovane.
Cei mai mulți bărbați erau deja amețiți, când apăru din nou
Daphne și îi invită cu hotărâre să urce sus. Dar nu era niciunul atât
de beat ca să nu observe lipsa lui Lucas. Apoi, privirile lui Daphne
stăruiră asupra lui...
Fata conduse bărbații într-un salon, amenajat cu mobile
îmbrăcate în pluș și cu măsuțe delicate, care arătau ordinar. Patru
fete, toate în neglijeuri pretențioase, îi așteptau, precum și
435
domnișoara Jolanda, o femeie micuță, grasă, cu ochi reci, care încasă
de la început câte un dolar de la fiecare bărbat.
— Măcar nu fuge niciunul, înainte de a plăti, spuse ea cu
seninătate.
Lucas plăti taxa, scrâșnind din dinți. În curând, nu va mai
rămâne nimic din câștigul lui pe o săptămână.
Daphne îl conduse la unul din fotoliile roșii și îi puse un al doilea
pahar de whisky în mână.
— Ei bine, străine, cu ce te pot face fericit? șopti ea. Era singura,
care nu purta un neglijeu, dar se descheie ca într-o doară la corset.
Îți plac? Dar te avertizez: Vâlvătaie Roșie, ca para focului! Am ars pe
mulți până acum. În timp ce vorbea, își trecu o șuviță de păr peste
față.
Lucas nu reacționă.
— Nu? șopti Daphne. Nu ai curaj? Vai, vai. Poate că te atrag
celelalte elemente mai mult. Avem pentru fiecare câte ceva. Focul,
aerul, apa, pământul... Arătă una după alta la trei fete, care până
atunci se ocupaseră de ceilalți bărbați. Prima era o ființă palidă,
aproape eterică, cu părul blond, drept. Membrele ei erau fine,
aproape slabe, dar pe sub cămașa subțire se creionau sânii mari.
Lucas găsi că este respingătoare. Precis că nu va putea să se forțeze
să facă dragoste cu această fată. Elementul „apă” era întruchipat de
o blondă îmbrăcată în albastru, cu ochi de culoarea topazului,
strălucitori. Părea să fie vioaie și se tachina cu Norman, care era
vizibil entuziasmat. „Pământul” era o fată cu pielea brună, cu părul
negru, cârlionțat, cea mai exotică făptură din colecția domnișoarei
Jolanda, chiar dacă nu era cu adevărat frumoasă. Trăsăturile feței
păreau grosiere, corpul îndesat. Cu toate acestea părea să-l fi vrăjit
pe bărbatul cu care tocmai flirta. Ca și altă dată de atâtea ori, Lucas
se miră de criteriile după care bărbații își alegeau partenerele de pat.
În orice caz, Daphne era cea mai drăguță fată. Lucas ar fi trebuit să
se simtă măgulit că îl alesese pe el. Dacă l-ar fi excitat cât de cât,
436
dacă ar fi...
— Spune-mi, nu aveți ceva mai tânăr în ofertă? întrebă în cele din
urmă Lucas.
Formularea îi repugnă, dar dacă voia să-și păstreze în această
noapte fața, acest lucru i-ar reuși doar cu o fată slabă, băiețoasă.
— Mai tânără ca mine? întrebă Daphne uimită.
Avea dreptate; era foarte tânără. După Lucas nu putea avea mai
mult de nouăsprezece ani. Dar înainte de a apuca să răspundă, ea se
uită la el scrutător.
— Acum știu de unde te cunosc. Ești tipul care a fugit de la
vânătorii de balene! Pe când homosexualul gras, Cooper, comanda
o baie pentru el și pentru tine! Era să mor de râs – când mă
gândeam că tipul nu atinsese încă niciodată vreun săpun! Ei da, se
pare că dragostea nu ia fost împărtășită... deși tu ai o slăbiciune
pentru băieți, nu-i așa?
Îmbujorarea accentuată a lui Lucas îl scuti de un răspuns la
observația lui Daphne, care fusese pe jumătate întrebare, pe
jumătate constatare.
Daphne zâmbi – puțin parșiv, dar și cu înțelegere.
— Prietenii tăi de soi nu știu acest lucru, nu-i așa? Iar acum nu
vrei să ieși în evidență. Fii atent, prietene, am ceva pentru tine. Nu,
nu un flăcău, nu avem așa ceva. Dar ceva deosebit – și numai de
privit, fetele nu sunt de dat. Te interesează?
— Ce... ce să mă intereseze? se bâlbâi Lucas.
Propunerea lui Daphne păru să-i ofere o portiță de scăpare. Ceva
deosebit, plin de prestigiu, care să nu-l solicite să facă dragoste?
Lucas presupunea că va trebui să dea și restul banilor săi.
— Este un fel de... ei da, de dans erotic. Două fete foarte tinere, de
cincisprezece ani. Gemene. Îți promit că așa ceva n-ai mai văzut!
Lucas se supuse sorții.
— Cât? întrebă el chinuit.
— Doi dolari! spuse Daphne repede. Câte unul pentru fiecare
437
fată. Și cel pe care l-ai plătit pentru mine. Nu le las pe cele două
singure cu bărbații!
Lucas își drese glasul.
— Din partea... din partea mea nu există nicio amenințare.
Daphne râse. Lucas se miră cât de tânăr și de cristalin era acest
râs.
— Chiar te cred. Ei bine, ca o excepție. Nu ai bani, nu-i așa? Totul
a rămas pe Pretty Peg, nu-i așa? Chiar că ești un erou! Dar acum iute
în camera numărul unu. Îți trimit fetele. Și o să încerc să-l fac fericit
pe unchiul Norman.
Merse agale spre Norman și pe lângă ea blonda fată „a apelor”
păru imediat palidă. Daphne avea în orice caz farmec – mai mult
decât atât, aproape că avea stil.
Lucas pătrunse în camera numărul unu și așteptările îi fură
împlinite. Încăperea era mobilată ca într-un hotel de categoria a
treia: mult pluș, un pat larg... trebuia oare să se întindă pe el? Sau
asta ar speria fetele? Lucas se decise să ia loc într-un fotoliu de pluș
și fiindcă patul i se părea prea puțin demn de încredere. Doar
tocmai reușise să scape de puricii colectați pe Pretty Peg.
Sosirea gemenelor se anunță prin rumoare și exclamații
admirative, ce veneau din „salonul” pe care fetele trebuiau să-l
traverseze. Evident era un lux – și desigur și o cinste deosebită, dacă
puteai să ordoni venirea gemenelor. Daphne nu lăsase nicio
îndoială că fetele acestea se aflau sub oblăduirea ei.
În mod evident această atenție li se părea gemenelor
stânjenitoare, deși o pelerină largă ascundea trupurile lor de
privirile pofticioase ale bărbaților. Se strecurară strâns înlănțuite în
cameră și, când se simțiră în siguranță, își scoaseră întâi gluga
imensă, sub care se ascunseseră ambele capete. În măsura în care se
putea vorbi aici de siguranță... țineau capetele blonde încă aplecate;
probabil că procedau astfel de fiecare dată până venea Daphne și le
prezenta. Deoarece astăzi nu era cazul, una din ele ridică în cele din
438
urmă capul. Lucas văzu o față îngustă și ochi albaștri, plini de
neîncredere.
— Bună seara, domnule. Suntem onorate că ne-ați angajat, spuse
ea un text învățat pe de rost. Sunt Mary.
— Iar eu sunt Laurie spuse cea de-a doua fată. Daphne ne-a spus,
că dumneavoastră...
— O să privesc doar, fiți fără grijă! spuse Lucas cu prietenie.
Nu ar fi atins acești copii niciodată, dar într-un sens
corespundeau într-adevăr închipuirilor sale. Când Mary și Laurie
lăsară să cadă pelerina și se arătară goale, cum le-a creat Dumnezeu,
Lucas văzu că erau suple ca niște băieți.
— Sper ca programul oferit de noi să vă placă, spuse Laurie
cuminte și o apucă pe sora ei de mână.
Era un gest impresionant, mai degrabă căutarea unui refugiu
decât începutul unui act sexual. Lucas se întrebă cum de ajunseseră
aceste fete aici.
Fetele se duseră spre pat, dar nu se băgară pe sub cearșaf.
Îngenuncheară una în fața celeilalte și începură să se îmbrățișeze și
să se sărute. În următoarea jumătate de oră, Lucas văzu gesturi și
poziții, care îl făcură când să se înroșească, când să fie scuturat de
frig. Ceea ce făcură fetele una cu alta, era în măsura cea mai mare
indecent. Dar Lucas nu simți repulsie. Prea îi aminteau propriile lui
vise, de unire cu un corp, care îi semăna corpului său – o unire plină
de dragoste, de demnitate și de admirație. Lucas nu știa dacă fetele
simțeau o împlinire în timpul acțiunilor lor desfrânate, dar nu
credea. Fețele lor rămăseseră prea degajate și liniștite. Lucas nu
descoperi pe ele nici extaz, nici plăcere. Dar fără niciun dubiu că în
privirile pe care și le aruncau surorile era dragoste, iar în gesturi era
tandrețe. Privitorul era derutat de jocul lor – cu timpul părea să se
estompeze granița dintre corpurile lor, fetele se asemănau atât de
tare că la un moment dat creau iluzia de a fi o zeiță dansatoare cu
patru brațe și două capete – Lucas își aminti de o ilustrație
439
provenind din colonia coroanei, India. Imaginea i se păru foarte
atrăgătoare, chiar dacă ar fi dorit mai degrabă să le deseneze pe
aceste fete, decât să facă dragoste cu ele. Dansul lor avea ceva
aproape artistic. În cele din urmă, se opriră într-o îmbrățișare
strânsă și se desprinseră doar când Lucas le aplaudă.
Laurie aruncă o privire cercetătoare la șlițul pantalonilor lui,
când se dezmetici din transă.
— Nu v-a plăcut? întrebă ea temătoare, când văzu că pantalonii
rămăseseră încheiați, iar fața lui nu arăta urme de autosatisfacere.
Noi... noi putem să vă mângâiem, dar...
Expresia fetei arătă că nu ar fi fost încântată de acest lucru, dar
evident că existau bărbați care își cereau banii înapoi dacă nu
ajungeau la apogeu.
— Dar de obicei lucrul acesta îl face Daphne, adăugă Mary.
Lucas clătină din cap.
— Nu va fi nevoie, mulțumesc. Dansul vostru mi-a plăcut foarte
mult. După cum a spus și Daphne – ceva cu totul deosebit. Dar cum
ați ajuns la el? Nu te aștepți să găsești așa ceva într-un astfel de
stabiliment.
Fetele răsuflară ușurate și se învăluiră iar în mantia lor, dar
rămăseseră șezând pe marginea patului. Se pare că ajunseseră la
concluzia că Lucas nu prezenta o amenințare.
— Oh, a fost o idee a lui Daphne! spuse Laurie deschis. Fetele
aveau voci dulci, puțin ciripitoare – încă un semn că abia de
trecuseră de vârsta copilăriei.
— Trebuia să câștigăm bani, spuse Mary în continuare. Dar nu
voiam... nu puteam... este păcat de Dumnezeu să te culci cu un
bărbat pentru bani.
Lucas se întrebă dacă și acest lucru l-au învățat de la Daphne. Ea
nu păru să aibă această convingere.
— Chiar dacă este necesar câteodată! le apără Laurie pe colege.
Dar Daphne spune că pentru asta trebuie să fi matură. Dar –
440
domnișoara Jolanda nu era de aceeași părere, așa că...
— Atunci Daphne a găsit ceva într-una din cărțile ei. O carte
ciudată, plină de... porcării. Dar domnișoara Jolanda spune că acolo,
de unde provine cartea, nu este păcat față de Dumnezeu dacă...
— Iar ceea ce facem noi, oricum nu este păcat! spuse Mary plină
de convingere.
— Sunteți fete de treabă le dădu Lucas dreptate. Deodată dori să
afle mai multe despre ele. De unde veniți? Daphne nu este sora
voastră, nu-i așa?
Laurie tocmai voia să răspundă, când se deschise ușa și intră
Daphne. Era vizibil ușurată când le văzu pe fete îmbrăcate și într-o
conversație destinsă cu cavalerul acesta ciudat.
— Ai fost mulțumit? întrebă la rândul ei, aruncând invariabila
privire către șlițul pantalonilor lui.
Lucas dădu din cap.
— Protejatele tale m-au distrat de minune, declară el. Și tocmai
voiau să-mi povestească, de unde vin. Ați fugit de undeva, nu-i așa?
Ori știu părinții voștri ce faceți?
Daphne dădu din umeri.
— Depinde, ce se crede. Dacă mama mea și a acestor două stau în
cer pe un nor și cântă la harpă, ar putea să ne vadă. Dar dacă au
aterizat acolo unde ajunge de obicei cineva de teapa noastră, văd
doar ridichile de jos.
— Deci părinții voștri au murit, spuse Lucas, fără a lua notă de
cinismul ei. Îmi pare rău. Dar cum ați ajuns tocmai aici?
Daphne se înfipse, sigură de sine, în fața lui.
— Ascultă, Luke, sau cum te-oi fi numind. Dacă există ceva ce nu
ne place, atunci acestea sunt întrebările curioase. Înțeles?
Lucas voia să-i răspundă că nu este rău intenționat. Dimpotrivă –
se gândise deja cum să ajute fetele să iasă din această mizerie în care
ajunseseră. Laurie și Mary nu erau încă curve și pentru o fată atât de
destoinică și după cum se vedea, deșteaptă, cum era Daphne,
441
trebuiau să existe și alte modalități de a se face folositoare. Dar pe
moment era la fel de lipsit de mijloace ca cele trei fete. Ba chiar mai
sărac, fiindcă Daphne și gemenele câștigaseră trei dolari – din care
rapacea Jolanda le va lăsa probabil unul singur.
— Îmi pare rău! spuse Lucas. Nu voiam să fiu prea curios. Auziți,
eu... mie îmi trebuie un loc de dormit în noaptea aceasta. Nu pot să
rămân aici. Oricât de îmbietoare sunt aceste camere. Cu un gest
arătă spre hotelul cu ora al doamnei Jolanda, la care Daphne izbucni
iar într-un râs cristalin, iar gemenele, la rândul lor, chicotiră discret.
Dar devine prea scump pentru mine. Există cumva un loc la grajd
sau ceva asemănător?
— Nu vrei să mergi înapoi la vânătorii de foci? întrebă Daphne
mirată.
Lucas scutură din cap.
— Caut de lucru undeva unde nu curge atâta sânge. Mi s-a spus
că dulgherii caută ajutoare.
Daphne privi spre mâinile înguste ale lui Lucas, care nu mai erau
nici pe departe atât de îngrijite ca acum o lună, dar nici nu erau atât
de bătătorite și pline de cicatrice ca ale lui Norman sau Cooper.
— Atunci ai grijă să nu-ți dai cu ciocanul peste degete, spuse ea.
O lovitură de ciocan peste degete, și curge mai mult sânge decât de
pe urma unei lovituri de ciomag, date unei foci. Blana ta este mai
puțin prețioasă, prietene!
Lucas izbucni în râs.
— O să am grijă. Dacă puricii nu o să-mi sugă și ultima picătură
de sânge. Greșesc oare, sau mișună și aici ceva?
Se scărpină fără jenă pe umăr – ceea ce desigur că nu făcea un
gentleman, dar gentlemanii nici nu prea aveau de a face cu
înțepături de insecte.
Daphne ridică din umeri.
— Trebuie să fie din salon. Camera numărul unu este curată, noi
o curățăm. Ar deranja dacă gemenele și-ar face numărul, fiind
442
acoperite de înțepături. De aceea, nu lăsăm să doarmă aici vreunul
din indivizii aceștia jegoși, oricât ar plăti. Cel mai bine ar fi să
încerci la grajdul care închiriază cai. Băieții care sunt în trecere dorm
adesea acolo. Iar David ține grajdul în ordine. Cred că îți va plăcea.
Dar nu-l strica!
Cu aceste cuvinte, Daphne își luă rămas-bun de la vizitatorul ei și
le ușui pe gemene din cameră. Lucas mai rămase puțin. Bărbații de
afară se așteptară ca el s-o fi făcut în pielea goală cu fetele și acum îi
trebuia timp să se îmbrace. Când veni în cele din urmă în salon, fu
întâmpinat de urale din niște gâtlejuri bete. Norman ridică paharul
și îi toastă.
— Vedeți, măi! Ăsta-i Luke al nostru! O face cu cele mai bune trei
fete de aici și după aceea arată ca scos din cutie! Parcă auzisem eu
niște zvonuri obscure? Ia cereți- vă imediat scuze, băieți, înainte să
vă ia și fetele voastre!

443
 10

Lucas îi lăsă să-l sărbătorească încă un timp, apoi se retrase din

cârciumă spre grajd. Daphne nu promisese prea mult. Locul părea
să fie în ordine. Sigur că mirosea a cal, dar cărarea dintre boxe era
curată, în boxele cailor se puseseră paie din abundență, iar șeile și
harnașamentele din camera de depozitare erau vechi, dar bine
întreținute. O singură lanternă lumina slab – îndeajuns ca să te
orientezi și să poți vedea de cai și noaptea, dar nu prea luminos, să
nu deranjeze animalele.
Lucas căută un loc de dormit, dar păru să fie astăzi singurul
oaspete în trecere. Se gândea deja să-și instaleze culcușul undeva,
fără a mai întreba. Dar din bezna grajdului se auzi o voce tânără,
mai degrabă speriată, decât imperativă.
— Cine este acolo? Spune-ți numele și ce dorești, străine!
Lucas ridică brațele, prefăcându-se speriat.
— Luke... eh, Denward. Nu sunt rău intenționat, caut doar un loc
de dormit... iar fata aceasta, domnișoara Daphne, era de părere...
— Lăsăm să doarmă aici oameni care și-au adăpostit un cal în
grajd, răspunse vocea, apropiindu-se. Și în cele din urmă se arătă și
stăpânul vocii. Un băiat blond, de vreo șaisprezece ani, scoase capul
de după scândurile unei boxe. Dar dumneavoastră nu aveți niciun
cal!
Lucas clătină din cap.
— Este adevărat. Dar tot aș putea plăti câțiva cenți. Și nu îmi
trebuie o boxă mare. Un colțișor ar fi suficient.
Băiatul încuviință din cap.
— Cum ați ajuns aici fără cal? întrebă el curios și se arătă în toată
mărimea.
Era crescut înalt, dar subțire, iar fața îi era copilăroasă încă. Lucas
privi în niște ochi rotunzi, deschiși, a căror culoare nu o putea
444
distinge în întuneric. Dar băiatul părea onest și prietenos.
— Vin de la băncile cu foci, spuse Lucas, de parcă aceasta ar fi
fost o explicație cu ce putea ajunge fără un animal de călărit peste
Alpi.
Dar poate că băiatul își dădea singur seama că vizitatorul său a
sosit cu un vapor. Lucas spera să nu-și amintească de dezertorul de
pe Pretty Peg.
— Ați vânat foci? Am vrut și eu cândva, se câștigă mulți bani.
Dar nu am putut... cum se uită animalele acelea la tine.
Lucas simți că i se încălzește inima.
— Tocmai de aceea caut și eu o altă slujbă, se confesă el băiatului.
Băiatul încuviință din cap.
— Puteți să ajutați dulgherii sau tăietorii de lemne. Există de
lucru îndeajuns. Vă iau luni cu mine. Și eu lucrez la construcții.
— Credeam că ești grăjdar aici, se miră Lucas. Cum te numești?
David?
Băiatul dădu din umeri.
— Așa mă cheamă cei de aici. De fapt mă numesc Steimbjöm.
Steimbjöm Sigleifson. Dar nimeni de aici nu poate pronunța acest
nume. Și atunci fata aceasta, Daphne, m-a numit David. După
David Copperfield. Cred că a scris cândva o carte.
Lucas zâmbi și se miră iar de Daphne. O fată de la bar, care citea
Dickens?
— Și unde li se dau copiilor nume ca Steimbjöm Sigleifson? se
interesă Lucas.
Între timp, David îl condusese într-o boxă, pe care o amenajase
plăcut. Baloții de paie slujeau ca mese și scaune, iar niște fân era
așternut drept culcuș. Într-un colț mai era fân, iar David îi spuse lui
Lucas să-și ia de acolo, să-și facă un culcuș.
— În Islanda, spuse el, apoi îl ajută pe Lucas. De acolo vin. Tatăl
meu a fost vânător de balene. Dar mama mea voia totdeauna să
plece, era irlandeză. Ar fi vrut să meargă înapoi, pe insula ei, dar
445
familia ei a emigrat în Noua Zeelandă și voia să vină neapărat și ea
încoace, fiindcă nu mai putea să suporte clima din Islanda,
totdeauna întuneric, totdeauna frig... Apoi s-a îmbolnăvit și, în
drum încoace, a murit pe vas, într-o zi însorită. Cred că era
important pentru ea acest lucru.
David își șterse pe ascuns ochii.
— Dar tatăl tău a fost cu tine? întrebă Lucas prietenos și își
întinse sacul de dormit.
David încuviință din cap.
— Dar nu mult timp. Când a auzit că aici se prind balene, nu-și
mai încăpea în piele. Am plecat de la Christchurch pe Westcoast și
s-a angajat pe primul vas de vânat balene, pe care l-am întâlnit. Voia
să mă ia cu el ca mus, dar nu aveau nevoie de așa ceva. Asta a fost.
— Te-a lăsat pur și simplu singur? Lucas era stupefiat. Câți ani
aveai? Cincisprezece?
— Paisprezece, spuse David degajat. Destul de mare, ca să
supraviețuiesc și singur, era de părere tata. Ori eu nu știam nici
engleza. Dar după cum vedeți, avea dreptate. Sunt aici, trăiesc – și
nu cred că aș fi fost bun pentru vânătoarea de balene. Mi se făcea de
fiecare dată rău când venea tata acasă și mirosea a untură de pește.
Pe când cei doi se făcură comozi în sacii de dormit, băiatul
povesti deschis despre experiențele sale printre bărbații duri de pe
Coasta de Vest. Se pare că printre ei se simțea la fel de puțin acasă
ca Lucas și era fericit că a găsit aici o slujbă ca grăjdar. Ținea
grajdurile în ordine și avea în schimb voie să doarmă aici. Ziua
lucra la construcții.
— Aș vrea să devin dulgher și să construiesc case, îi mărturisi el
în cele din urmă lui Lucas.
Acesta zâmbi.
— Pentru a construi case, trebuie să devii arhitect, Dave. Dar
acest lucru nu este simplu.
Dave încuviință din cap.
446
 — Știu. Costă mulți bani. Trebuie să mergi mult timp la școală.
Dar nu sunt prost, știu chiar să citesc.
Lucas decise să-i dea în dar primul exemplar a lui David
Copperfield care îi va cădea în mână. Fără nicio explicație se simțea
fericit când în cele din urmă își spuseră noapte bună și se ghemuiră
în culcușurile lor. Lucas auzea zgomotele făcute de băiat în timpul
somnului, răsuflarea lui regulată și se gândea la mișcările lui, care
în ciuda slăbiciunii erau mlădioase, la vocea vioaie, deschisă. Ar fi
putut iubi un asemenea băiat...
David se ținu de cuvânt și îl prezentă pe Lucas a doua zi
proprietarului grajdului, care îi permise să doarmă în grajd și nu
pretinse bani în schimb.
— Ajută-i lui Dave în grajd, băiatul oricum lucrează prea mult.
Te pricepi la cai?
Lucas declară, ceea ce corespundea adevărului, că știe să curețe,
să înșeueze și să călărească un cal; ori aceste informații îi erau
suficiente proprietarului. David petrecu duminica curățind pe
îndelete grajdurile – în timpul săptămânii nu reușea totdeauna –, iar
Lucas îl ajută bucuros. Băiatul pălăvrăgi tot timpul, povesti de cele
ce i se întâmplaseră, de dorințele și de visurile sale și Lucas îl
ascultă cu interes. Între timp mânuia furca pentru bălegar cu un
elan neașteptat. Niciodată nu-i făcuse munca atâta plăcere!
Luni, Dave îl luă cu sine la șantierul de construcții, iar maestrul îl
distribui imediat într-o coloană de tăietori de lemne. Pentru noile
construcții trebuia desțelenită jungla, iar esențele nobile, care
rezultau, fie că erau depozitate imediat la Westport și folosite mai
târziu, fie că erau vândute în alte zone ale insulei sau chiar în
Anglia. Prețul lemnului era mare și creștea în continuare; apoi între
timp circulau vase cu aburi între Anglia și Noua Zeelandă, ceea ce
simplifica transportul chiar al mărfurilor voluminoase.
Dar dulgherii de la Westport nu se gândeau mai departe decât la
construcția următoarei case. Practic niciunul dintre ei nu învățase
447
meseria sa, cu atât mai puțin auziseră de arhitectură. Construiau
case simple, din bârne, pentru care confecționau mobilă la fel de
simplă. Lui Lucas îi părea rău de risipa esențelor prețioase, cu atât
mai mult, cu cât munca din junglă era dură și primejdioasă; tot
timpul se petreceau accidente cu fierăstrăul sau din cauza copacilor,
care se prăbușeau. Dar Lucas nu se plânse. De când îl cunoștea pe
David, păru să treacă mai fără griji și mai ușor prin viață și se afla
tot timpul într-o dispoziție sărbătorească. Și băiatul părea că-i caută
tovărășia. Vorbea ore în șir cu Lucas și desigur că destul de repede
constată că acest bărbat mai în vârstă decât el știa foarte multe și
putea răspunde la mult mai multe întrebări decât oricare altul
dintre bărbații din jur. Adesea îi era dificil lui Lucas să nu spună
prea multe despre originea sa. Între timp, nu prea se deosebea de
ceilalți lucrători de pe coastă, cel puțin în privința exteriorului.
Hainele arătau purtate, practic nu avea nimic de schimb. Era un
efort deosebit să le mențină totuși curate. Spre bucuria lui, și David
avea grijă de igiena corporală și se spăla regulat în râu. Băiatul
părea să nu simtă frigul. Pe când Lucas tremura deja, David înota
râzând la celălalt mal.
— Doar nu este frig, îl tachină el pe Lucas. Să vezi râurile din
patria mea! Am trecut cu calul prin apă, pe când mai pluteau încă
sloiuri de gheață!
Când băiatul, gol pușcă și ud, ieșea spre țărm și se întindea și se
răsucea dezinvolt, lui Lucas i se părea că vede iubitele lui statui
grecești, trezite la viață. Pentru el, acest flăcău nu era David al lui
Dickens, ci David al lui Michelangelo. Băiatul auzise la fel de puțin
de pictorul și sculptorul italian, ca de scriitorul englez. Măcar în
această privință, Lucas îl putea ajuta. Din câteva linii trasă pe o
hârtie cele mai renumite sculpturi.
Dave nu mai putea de uimire, dar pe el îl interesau mai puțin
tinerii dăltuiți în marmură, ci mai mult arta de a desena a lui Lucas.
— Tot încerc să desenez case, se confesă el prietenului mai în
448
vârstă. Dar cumva nu iese cum trebuie.
Lui Lucas i se deschise inima pe când îi explica lui Dave unde
rezida problema și îl introduse în desenul în perspectivă. David
învăța repede. Începând de atunci, își petreceau fiecare clipă liberă
cu educația. Când se întâmplă o dată ca meșterul să îi observe,
acesta îl transferă pe Lucas de la tăietorii de lemne la construcții.
Până atunci, Lucas nu știa prea multe despre statică și arta
construcției – doar noțiunile de bază, pe care și le însușește fiecare
iubitor al artelor, dacă se interesează de biserici romane și de palate
florentine. Dar aceste cunoștințe întreceau cu mult ceea ce știau cei
mai mulți dintre oamenii angajați aici; apoi, Lucas era un
matematician înzestrat. Foarte repede deveni util, făcând planuri de
construcții și formulând mult mai precis indicațiile pentru gater
decât o făcuseră muncitorii până atunci. E drept că nu era cel mai
iscusit în mânuirea lemnului, dar David avea talent pentru așa ceva
și în curând se porni să facă mobile după planurile lui Lucas.
Viitorii locuitori ai casei – negustorul de blănuri și soția sa – nu mai
puteau să-și stăpânească entuziasmul când cei doi le prezentară
primele piese.
Desigur că Lucas se gândise adesea să se apropie și fizic de
tânărul lui elev și prieten. Visa de îmbrățișări tandre și se trezea cu o
erecție sau, și mai rău, între cearșafurile umede. Dar se abținu cu
strictețe. În vechea Grecie, o relație de dragoste între mentor și
discipol era normală; în modernul Westport, amândoi ar fi fost
condamnați. Iar David se apropia de prietenul său degajat. Când,
după baie, stătea în pielea goală lângă el pentru ca soarele slab să-l
usuce, îi atingea adesea un braț sau un picior, iar când după iarnă se
făcu mai cald iar lui Lucas făcându-i plăcere să se bălăcească,
băiatul îl provocă la lupte sălbatice. Nu se gândea la nimic când îl
încolăcea cu picioarele sau când își apăsa pieptul pe spatele lui
Lucas. În asemenea cazuri, Lucas îi era recunoscător râului Buller
River, că și vara avea apa rece și deci erecția lui nu se ținea timp
449
îndelungat. Să-și împartă patul cu David ar fi fost împlinirea, dar
Lucas știa că nu are voie să fie prea lacom. Ceea ce trăia acum era
deja mult mai mult decât ce sperase vreodată. Ar fi fost temerar să
dorească mai mult. Lucas știa că norocul lui nu va dăinui veșnic.
David va deveni cândva adult, poate se va îndrăgosti de o fată și îl
va uita. Dar Lucas spera ca până atunci băiatul să fi învățat suficient
pentru a trece prin viață având venituri asigurate din meseria de
tâmplar de mobilă fină. Va face tot ce putea în acest sens. Încercă să-
l învețe pe băiat elementele de bază ale matematicii și contabilității,
pentru ca să devină nu numai un bun meseriaș, dar și un bun
negustor. Lucas îl iubea pe David dezinteresat, plin de devotament
și tandru. Se bucura de fiecare zi petrecută cu el și încerca să nu se
gândească la sfârșitul inevitabil. David era atât de tânăr! Ar trebui
să mai fie ani îndelungați înaintea lor.
David – sau Steimbjöm, după cum se numea el însuși – nu
împărțea suficiența lui Lucas. Băiatul era deștept, harnic și ahtiat
după succes și după viață. Dar mai era și îndrăgostit, un secret pe
care nu l-ar fi spus nimănui, nici măcar lui Lucas, prietenului său
care îi ținea loc de tată. Dragostea lui Steimbjöm era și motivul
pentru care acceptase cu ușurință noul nume și pentru care folosea
acum fiecare clipă liberă pentru a se chinui să citească David
Copperfield. Despre acest roman putea vorbi cu Daphne – cu totul
natural și nevinovat și nimeni nu ar bănui cât de tare ducea el dorul
fetei. Bineînțeles că știa că nu are nicio șansă la ea. Probabil că nici
nu l-ar fi luat cu ea în cameră, chiar dacă ar fi reușit să adune banii
pentru a petrece o noapte cu ea. Pentru Daphne, el nu era altceva
decât un copil care trebuie ocrotit, ca și gemenele, de care se
îngrijea; cu siguranță că nu ar fi fost pentru ea un client.
De fapt, băiatul nici nu ar fi dorit să fie un client. Nu vedea în
Daphne o târfă, ci o vedea ca o soție respectabilă alături de el. Într-o
zi va câștiga mulți bani, va cumpăra de la Jolanda drepturile asupra
fetei și o va convinge pe Daphne că merită să trăiască o viață
450
cinstită. Putea lua cu sine și gemenele – în visele sale, David putea
să finanțeze și întreținerea lor.
Dar dacă era să devină toate acestea într-o zi realitate, David avea
nevoie de bani, mulți bani, și încă repede. Îl săgeta la inimă când o
vedea pe Daphne servind în cârciumă și apoi mergând sus, la etaj,
cu un bărbat oarecare. Nu va face acest lucru o veșnicie, mai ales că
nu va rămâne o veșnicie aici. Daphne blestema jugul sub care se afla
aici, la Jolanda. Mai devreme sau mai târziu va dispare de aici și va
îndrăzni un nou început undeva.
Doar dacă nu îi va oferi David altceva.
Pentru băiat era limpede că nu putea strânge acești bani din
munca în construcții sau ca tâmplar de mobilă fină. Trebuia să pună
mai repede mâna pe o avere și, după cum a voit întâmplarea,
tocmai acum și aici, în Insula de Sud, se oferiră noi ocazii. În
apropiere de Westport, la câțiva kilometri în amonte pe Buller River
s-a găsit aur. Tot mai mulți căutători de aur invadară orașul, se
aprovizionară cu merinde, sape și tigăi pentru spălatul nisipului
aurifer, dispărând apoi în junglă sau în munți. La început nimeni
nu-i prea lua în serios, dar când reveniră primii, aducând plini de
mândrie grăunțe de aur brut, atârnând de brâu în săculețe de pânză
și valorând o mică avere, febra aurului îi cuprinse și pe coasterii
așezați în jurul Westportului.
— De ce nu încercăm și noi, Luke? întrebă David într-o zi, când
stăteau pe malul râului și trecea prin fața lor, vâslind în canoe, un
grup de căutători de aur.
Lukas tocmai îi explica o tehnică specială de desen și ridică
surprins privirea.
— Ce să încercăm? Să căutăm aur? Hai, nu fi caraghios, Dave, așa
ceva nu este pentru noi.
— Dar de ce nu?
Privirea avidă din ochii rotunzi ai lui David făcu ca inima lui
Lucas să bată mai repede. Nu avea nimic din privirea rapace a
451
căutătorilor de aur versați, care adesea trecuseră deja și prin alte
locuri, înainte ca vestea despre noile descoperiri să-i fi adus la
Westport. Nu se vedea ecoul unor vechi dezamăgiri, a unor ierni
interminabile în tabere primitive, a unor veri toride în care se săpa,
se schimba cursul râurilor, se cerneau cantități nesfârșite de nisip
prin sită și se spera, se spera, se spera – până ce alții găseau bare cât
degetul de aur brut în apa râului sau filonii productivi în stâncă.
Nu, David privea mai degrabă ca un copil la cel care confecționa
jucării.
Se și vedea în posesia noilor comori – dacă tatăl, care nu prea era
dispus să cumpere jucării, nu-i strica bucuria. Lucas suspină. Ar fi
vrut să împlinească dorința băiatului, dar nu vedea să aibă șanse de
reușită.
— Davey, noi nu ne pricepem la căutarea aurului, spuse el
prietenos. Nici nu știm unde să căutăm. Apoi eu nu sunt un vânător
care să pună capcane și aventurier. Cum să ne descurcăm noi acolo?
Dacă era să fie cinstit, lui Lucas îi fuseseră suficiente acele ore în
junglă, petrecute după fuga de pe Pretty Peg. Oricât îl fascina flora
exotică a locului, îl enerva ideea de a se rătăci acolo. Or în cazul
amintit avusese râul ca ghid. Pentru o nouă aventură ar fi trebuit să
se depărteze de el. Bine, poate s-ar putea urma cursul unui pârâu,
dar Lucas nu împărtășea ideea lui David după care aurul le-ar curge
în întâmpinare.
— Te rog, Luke, am putea măcar încerca! Nu trebuie să renunțăm
aici la tot. Dar acordă-ne un sfârșit de săptămână! Domnul Miller
îmi împrumută cu siguranță un cal. Pornim vineri seara în susul
râului, sâmbătă vedem ce este acolo...
— Ce să fie „acolo sus”, Davey? îl întrebă Lucas blând. Ai vreo
idee?
— Rochford a găsit aur în Lyell Creek și la Buller Gorge. Lyell
Creek este la șaizeci de kilometri în amonte.
— Iar căutătorii de aur se calcă deja acolo pe picioare, spuse
452
sceptic Lucas.
— Nu trebuie să căutăm acolo! Probabil că se găsește peste tot
aur, oricum ne trebuie un teren al nostru! Hai, Luke, nu strica jocul!
Este vorba doar de un sfârșit de săptămână!
David se puse pe rugăminți, iar Lucas se simți măgulit. Băiatul ar
fi putut să se alăture pur și simplu unui grup de căutători de aur,
dar evident că voia să fie cu el. Totuși, Lucas ezită. Aventura i se
părea prea riscantă. Primejdiile legate de un drum călare prin
junglă, pe cărări necunoscute, departe de vreo așezare, se creionau
clar în fața ochilor lui Lucas, prudent din fire. Poate că nu ar fi fost
niciodată de acord, dar apărură în grajd Norman și alți câțiva
vânători de foci. Bine dispuși îl salutară pe Lucas – neuitând să-i
amintească atât lui, cât și lor înșiși, de noaptea petrecută de el cu
cele două gemene. Norman îl bătu binedispus pe umăr.
— Omule, iar noi crezusem că nu ai vlagă în tine! Ce faci acum?
Am auzit că ești cineva pe un șantier de construcții. Bine pentru
tine. Dar nu te vei îmbogăți acolo. Auzi, noi mergem pe Buller în
amonte, să căutăm aur! Nu vrei să vii cu noi? Să-ți încerci norocul?
David, care tocmai punea pe catârii închiriați de grupul lui
Norman șei și desăgi, privi spre bătrân cu ochii strălucind.
— Ați făcut deja așa ceva? Adică să căutați aur? întrebă el
surescitat.
Norman scutură din cap.
— Eu nu. Dar Joe, acesta, el a făcut-o undeva, în Australia. El ne
poate arăta. Se spune că nu este greu. Ții tigaia în apă, iar grăunțele
de aur se strâng în ea!
Râse.
Iar Lucas suspină. Știa deja ce îl așteaptă.
— Vezi, Luke, toți spun că este ușor! veni deja remarca
inevitabilă a lui David. Hai să încercăm, te rog!
Norman văzu înfrigurarea din ochii lui și râse atât spre Lucas, cât
și spre David.
453
 — Ei da, băiatul a luat foc! Nu îl mai ții mult timp aici, Luke! Ce
se întâmplă, veniți cu noi, sau vă mai gândiți?
Dacă exista ceva ce Lucas nu ar fi vrut să facă cu niciun chip este
căutarea aurului cu acest grup. Pe de o parte era atrăgător să delegi
organizarea întregii afaceri altuia sau cel puțin să împarți această
muncă cu alții. Unii bărbați aveau desigur experiență în mersul prin
junglă. Dar sigur că nu aveau habar de mineralogie. Dacă ar găsi
aur, ar fi din pură întâmplare, iar certurile ar fi fost dinainte
programate. Lucas făcu cu mâna un gest de negare.
— Nu putem pleca de aici dintr-o clipă în alta, explică el. Dar mai
devreme sau mai târziu... Ne mai vedem, Norm!
Norman râse și își luă rămas-bun cu o strângere de mână, încât
degetele îl durură pe Lucas minute în șir.
— Ne mai vedem, Luke! Și poate că atunci vom fi amândoi
bogați!
Plecară sâmbătă, înainte să cadă roua și să răsară soarele.
Domnul Miller, proprietarul grajdurilor, chiar că îi împrumutase lui
Dave un cal, singurul disponibil. Așa că Dave îi puse pe spinarea
goală doar desagii și se așeză în spatele lui Lucas. Astfel nu vor
înainta repede, dar calul era puternic, iar pădurea de ferigi deveni
oricum în curând atât de deasă, că abia puteai merge la trap și la
galop. Lucas, care mai întâi nu avusese chef să urce în șa, începu să
savureze călăritul. În ultimele zile plouase, dar acum soarele
strălucea. Peste junglă se ridicară vălătuci de ceață, acoperiră
vârfurile munților și învăluiră pământul într-o lumină ciudată,
ireală. Calul călca sigur și liniștit și Lucas savură să simtă corpul lui
Dave în spatele lui. Băiatul era obligat să stea cât mai aproape de el
și îl cuprinsese cu brațele. Luke simțea jocul mușchilor lui, iar
suflarea lui în ceafă îi provocă fiori de plăcere. La un moment dat,
flăcăul adormi, iar capul lui se lăsă pe umărul lui Lucas. Ceața se
ridică, iar râul străluci în soare, reflectând câteodată stâncile, care
acum se apropiau adesea de mal. În cele din urmă, ajunseseră atât
454
de aproape de apă, că nu se mai putea trece, iar Lucas trebui să
meargă puțin înapoi, pentru a găsi un loc unde să urce. Până la
urmă descoperi un fel de cărare – poate făcută de maori, poate de
alți căutători de aur, mai demult – pe care putea să meargă în susul
râului, deasupra colților de stâncă. Astfel pătrunseră încet în
interiorul ținutului. Pe aici pe undeva găsiseră mai de mult niște
expediții zăcăminte de aur și cărbune. Pentru Lucas era o enigmă
cum și cu ce mijloace. Pentru el totul arăta la fel: un peisaj montan,
unde stâncile erau mai rare decât colinele acoperite de ferigi. Din
când în când versanți abrupți, care duceau spre un platou la
înălțime, adesea pâraie, care, prin niște încântătoare căderi mai mici
sau mai mari de apă, curgeau în Buller River. Din când în când, jos,
pe malul râului, găseai și bancuri de nisip, care îmbiau la adăstare.
Lucas se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să facă acest drum cu o
canoe decât călare. Poate că nisipul bancurilor avea aur, dar Lucas
trebui să recunoască faptul că nu avea niciun fel de cunoștințe în
acest domeniu. Dacă în trecut s-ar fi interesat de geologie și
mineralogie în loc de plante și insecte! Cu siguranță că formațiile
pământului, pământul în sine sau felul stâncilor puteau indica
existența aurului. Dar nu, el a trebuit să deseneze acele weta! Încetul
cu încetul, Lucas ajunse la convingerea că oamenii din jurul lui –
mai ales Gwyneira – avuseseră oarecare dreptate. Interesele lui se
îndreptau spre arte fără niciun folos; fără banii pe care îi scotea tatăl
lui din administrarea lui Kiward Station, era un nimic, iar șansele ca
sub conducerea lui ferma să fie cândva un succes fuseseră
totdeauna reduse. Gerald avusese dreptate: Lucas clacase pe toată
linia.
Pe când Lucas era chinuit de asemenea gânduri sumbre, David se
trezi în spatele lui.
— Hei, cred că am adormit! anunță el cu glas vesel. Oh, Doamne,
Luke, ce priveliște! Este cumva Buller Gorge?
În josul cărării, râul își croia drum printre stânci. Priveliștea peste
455
valea râului și munții din jur îți tăia respirația.
— Cred că da, zise Lucas. Dar oricine o fi fost cel care a găsit aici
aur nu a pus tăblițe indicatoare.
— Ar fi prea simplu! spuse David binedispus. Și cu siguranță s-ar
fi terminat totul, având în vedere cât timp am așteptat până să
venim! Mi-e foame! Hai să facem un popas!
Lucas ridică din umeri. Dar această porțiune de drum nu i se
părea ideală pentru un popas; era stâncoasă și nu era iarbă pentru
cal. Așa că cei doi se înțeleseră să mai meargă o jumătate de oră și să
caute un loc mai bun.
— Aici nici nu arată de parcă s-ar găsi aur, spuse David. Și dacă
tot oprim, vreau să cercetez locul.
Răbdarea celor doi fu curând răsplătită. După puțin timp
ajunseră pe un platou înalt, pe care creșteau nu numai ferigile
omniprezente, dar și iarbă grasă pentru cal. Bullerul curgea departe
jos, dar chiar sub locul lor de popas se afla un banc de nisip. Nisip
galben auriu.
— Oare s-a gândit vreodată cineva să spele acel nisip? David
mușcă într-o felie de pâine și dezvoltă aceeași idee, ca Lucas mai
adineauri. S-ar putea să fie plin de grăunțe de aur!
— Nu ar fi iarăși prea simplu? Lucas zâmbi.
Zelul băiatului îl amuza. Dar David nu voia să renunțe imediat la
această idee.
— Tocmai! De aceea nu a făcut-o nimeni până acum! Punem
pariu că le ies ochii din cap dacă cernem lejer câteva grăunțe de aur
de acolo?
Lucas râse.
— Încearcă la un banc, la care ajungi mai ușor. Aici ar trebui să
poți zbura, pentru a ajunge jos.
— Încă un motiv, pentru care nu a încercat încă nimeni. Aici! Aici
zace aurul nostru! Sunt convins! Mă duc jos!
Lucas clătină îngrijorat din cap. Se pare că băiatul se fixase pe
456
această idee.
— Davey, jumătate din căutătorii de aur se deplasează pe râu. Au
trecut deja pe aici și s-au oprit probabil să se odihnească pe bancul
de acolo, așa cum o facem noi aici, sus. Acolo nu se găsește aur,
crede-mă!
— De unde vrei să știi? David sări în sus. Eu am încredere în
norocul meu! Cobor și mă uit!
Băiatul căuta un bun loc de pornire pentru cățăratul în jos, pe
când Lucas se uită îngrozit în prăpastie.
— David, sunt cel puțin cinzeci de metri! Și porțiunea este
abruptă! Nu poți coborî pe aici!
— Sigur că pot!
Băiatul dispăru deja peste marginea stâncii.
— Dave! Lucas avea senzația, că vocea lui sunase strident. Dave,
așteaptă! Lasă-mă să te leg măcar!
Lucas nu avea nicio idee dacă funiile pe care le luaseră cu ei erau
destul de lungi, dar le căuta panicat în buzunarele șeii.
Dar David nu aștepta. Nu păru să vadă vreo primejdie; cățăratul
îi făcea plăcere și se pare că nu amețea. Dar nu era un cățărător
experimentat și nu știa să recunoască dacă o protuberanță era sigură
sau se putea rupe și nu includea în calcul faptul că pământul de pe
proeminența aparent sigură, pe care creștea și un smoc de iarbă și
pe care se lăsă cu toată greutatea, era încă umed de la ploaie și deci
alunecoasă.
Lucas auzi strigătul înainte de a fi apucat să scoată toate funiile.
Primul lui impuls era să alerge la buza stâncii, dar își dădu seama că
David trebuie să fi murit. Nimeni nu putea supraviețui unei
căzături de la o asemenea înălțime. Lucas începu să tremure și își
sprijini fruntea de desagii cu provizii, care se aflau încă pe spatele
calului răbdător. Nu știa dacă va avea curajul să privească la corpul
sfărâmat al iubitului...
De odată auzi o voce slabă, înecată.
457
 — Luke... ajută-mă, Luke!
Lucas alergă. Nu putea fi adevărat, nu putea.
Apoi îl văzu pe băiat pe ieșitura unei stânci, la poate douăzeci de
metri de el. Sângera dintr-o rană deasupra ochiului, iar piciorul
părea sucit ciudat, dar băiatul trăia.
— Luke, cred că mi-am rupt piciorul! Doare așa de tare...
David arăta speriat: părea să se lupte cu lacrimile, dar trăia! Iar
poziția lui actuală nu părea să fie prea primejdioasă. Ieșitura de
stâncă oferea suficient loc pentru un om, chiar dacă nu pentru doi
oameni. Lucas va coborî în corzi până acolo și îl va lua pe băiat să se
prindă în corzi și la urcuș. Se gândea dacă ar putea folosi cumva
calul, dar fără șa, de care să poată să lege funia, nu prea avea ce să
facă. Și apoi nu cunoștea animalul. Dacă fugea, în timp ce ei atârnau
de funie, putea să-i omoare. Deci una din stânci! Lucas suci funia în
jurul unei stânci. Nu era destul de lungă, să permită o coborâre
până în valea râului, dar ajungea fără probleme până la locul în care
era David.
— Vin, Davey! Fii liniștit!
Lucas se lăsă să alunece peste buza stâncii. Inima îi bătea cu
putere, iar cămașa îi era de pe acum udă de transpirație. Lucas nu se
cățărase niciodată – avea frică de înălțimi. Dar coborârea în corzi era
mai simplă, decât se gândise. Stânca nu era netedă, așa că Lucas
găsi tot timpul ieșituri, unde să se sprijine, ceea ce îi dădea curaj
pentru când urmau să se urce. Doar că nu avea voie să se uite în
jos...
David se târâse aproape de marginea ieșiturii de stâncă și îl
aștepta pe Lucas cu brațele întinse. Dar Lucas nu apreciase bine
distanța. După cum reieșea acum, ajunsese prea departe în stânga
lui David pe ieșitura de stâncă. Va trebui să se balanseze cu funia,
până ce băiatul va putea s-o prindă. Lui Lucas i se făcu rău doar
când se gândea. Până acum avusese oarecare sprijin pe stâncă, dar
pentru a se balansa, trebuia să renunțe la orice contact cu stânca.
458
 Respiră adânc.
— Vin acum, David! Apucă funia și trage-mă spre tine. De îndată
ce am găsit sprijin pentru un picior, te târăști încoace și te iau în
primire. Te țin, nu-ți fie frică!
David încuviință din cap. Avea fața palidă și plânsă. Dar părea
concentrat și era iscusit. Cu siguranță că va reuși să prindă funia.
Lucas se desprinse de stâncă. Se detașă, împingând cu putere,
pentru ca să aterizeze pe cât posibil imediat lângă David, fără a
pendula prea mult. Dar prima dată pendulă în direcția greșită și
rămase prea departe de băiat. Căută sprijin pentru piciorul său și
mai încercă o dată. De data aceasta reuși. David prinse funia, pe
când piciorul lui David căuta un sprijin.
Dar atunci cedă funia! Acolo sus trebuia să se fi mișcat stânca sau
nodul, făcut neîndemânatic de Lucas, slăbise. Mai întâi păru că îi
alunecă puțin corpul. Țipă – apoi totul se derulă în câteva secunde.
Funia de deasupra marginii de stâncă se desprinse total. Lucas căzu,
iar David se prinse de funie. Băiatul încercă disperat să oprească
prăbușirea prietenului, dar din poziția lui culcată era fără nicio
speranță. Funia alunecă prin degetele sale, din ce în ce mai repede.
Dacă va aluneca până la capăt, nu numai că va cădea Lucas în
prăpastie, dar și David va pierde ultima șansă. Cu funia s-ar fi putut
să coboare până la albia râului. Fără funie va muri de foame și de
sete pe ieșitura de stâncă. Aceste gânduri îi trecură lui Lucas prin
cap, pe când tot aluneca în jos. Trebuia să ia o decizie – Davey nu-l
putea ține și dacă ar avea șansa să ajungă viu jos, va fi cu siguranță
rănit. Atunci nu va ajuta nici unuia dintre ei funia. Lucas se decise
să facă măcar o dată în viață ceea ce trebuie.
— Ține funia! îi strigă în sus lui David. Ține neapărat strâns
funia, indiferent de ceea ce se va întâmpla!
Tras de greutatea sa, funia alunecă din ce în ce mai repede
printre degetele lui David. Pesemne că îl usturau deja, se poate să
renunțe din cauza durerilor.
459
 Lucas privi în sus, spre el, văzu fața disperată și totuși atât de
frumoasă a băiatului, fața pe care o iubea atât de mult, că era în
stare să moară pentru ea. După aceea dădu drumul funiei.
Lumea era o mare de durere, care se răspândea prin spatele lui
Lucas. Nu murise, dar și-o dorea în fiecare dintre aceste secunde
îngrozitoare. Nu mai putea să dureze foarte mult până va veni
moartea. După o cădere de aproximativ douăzeci de metri, Lucas
aterizase pe bancul „de aur” al lui David. Nu putea să-și miște
picioarele, iar brațul lui stâng era paralizat: o fractură deschisă; osul
sfărâmat străpunsese carnea. Dacă s-ar termina repede...
Lucas strânse din dinți, pentru a nu țipa și auzi vocea lui David
de sus.
— Luke! Ține-te, vin!
Și, într-adevăr, băiatul ținuse funia și o prinsese acum cu
iscusință undeva, de ieșitura stâncii. Lucas se rugă ca nu cumva să
se prăbușească și băiatul, dar în adâncul inimii știa că nodurile
făcute de David vor ține.
Tremurând de frică și durere, urmări cum se lasă în jos băiatul. În
pofida piciorului rupt și a degetelor zdrelite coborî cu pricepere de-
a lungul stâncii și ajunse în cele din urmă jos, la bancul de nisip.
Atent, își lăsă greutatea pe piciorul zdravăn, dar trebui să se târască
pentru a ajunge la Lucas.
— Am nevoie de o cârjă spuse el cu vioiciune forțată. Și apoi
încercăm să ajungem acasă de-a lungul râului... sau prin râu, dacă
trebuie. Ce ai, Luke? Sunt fericit că trăiești! Brațul se va însănătoși
și...
Băiatul se ghemui lângă Lucas și îi cercetă brațul.
— Eu... eu mor, Davey, șopti Lucas. Nu este doar brațul. Dar tu...
tu te întorci, Dave. Promite-mi, că nu vei abandona.
— Nu abandonez niciodată! spuse David, dar nu reuși să râdă. Și
tu...
— Eu... ascultă, Dave, ai vrea... ai putea să mă ții în brațe?
460
Dorința izbucni; Lucas nu se putu abține. Aș... vrea...
— Ai vrea să vezi râul? întrebă David prietenos. Este superb și
strălucește ca aurul. Dar... poate este mai bine dacă rămâi nemișcat.
— Mor, Dave, repetă Lucas. O secundă mai devreme sau mai
târziu... te rog...
Durerea fu atroce, când David îl ridică, dar păru să dispară apoi.
Lucas nu mai simțea nimic în afară de brațul băiatului, care îl
înlănțuia, suflarea sa, umărul de care se sprijinea. Mirosi sudoarea
lui, care îi păru mai dulce, decât grădina de trandafiri de la Kiward
Station și auzi plânsul pe care David nu și-l mai putea reține. Lucas
lăsă să-i cadă capul deoparte și suflă o sărutare ascunsă pe pieptul
lui David. Băiatul nu o simți, dar îl strânse pe muribund și mai tare
la piept.
— Totul va fi bine! șopti el. Totul va fi bine. Vei dormi puțin,
apoi...
Steimbjöm Sigleifson îl legănă pe muribund în brațele sale, cum
făcuse mama lui cu el, când fusese mic. Dar el găsi alinare în această
îmbrățișare; ținea departe de el frica de ce-l aștepta: să rămână
singur, părăsit, rănit, fără pături și merinde pe această porțiune de
țărm. În cele din urmă, își cufundă fața în părul lui Lucas și se
ghemui în el, căutând apărare.
Lucas închise ochii și se abandonă total acestui sentiment de
fericire copleșitoare. Totul era bine. Avea ceea ce-și dorise. Era acolo
unde trebuia să fie.

461
 11

George Greenwood își duse calul în grajdul de închirieri din

Westport și îi ceru proprietarului să-l hrănească bine. Acesta îi
trezea încredere; lăcașul făcea o impresie relativ îngrijită. În general
îi plăcu acest orășel de la revărsarea lui Buller River. Încă era mic,
având circa două sute de locuitori, dar de pe acum tot veneau
căutători de aur – și cu timpul se va extrage și cărbune. În ceea ce-l
privea pe George, această resursă naturală îl interesa mult mai mult
decât aurul. Descoperitorii zăcămintelor de cărbune căutau
investitori, care să finanțeze pe termen lung construirea unei mine,
dar în momentul actual ar asigura finanțarea unei linii feroviare.
Fiindcă atât timp cât nu existau mijloace de transport ieftine,
extracția nu era rentabilă. George voia să folosească șederea lui pe
Coasta de Vest și pentru a-și face o impresie despre ținut și despre
posibilele legături de transport. Pentru un comerciant era totdeauna
bine să se orienteze la fața locului – ori întreprinderea sa din
Christchurch, în plină dezvoltare, îi permitea pentru prima oară în
acest an să călătorească fără interese comerciale imediate de la o
fermă de oi la alta. Acum, în ianuarie, după ce trecuse tunsul oilor și
timpul epuizant de fătare a oilor, putea să îndrăznească să lase
pentru câteva săptămâni în voia lui nesfârșitul caz-problemă
Howard O’Keefe. George suspină doar gândindu-se la soțul fără
speranță a lui Helen! Datorită sprijinului său, a animalelor prețioase
de rasă și a unei îngrijiri permanente, ferma lui O’Keefe dădea în
sfârșit un oarecare profit, dar Howard rămăsese un element nesigur.
Bărbatul era predispus să se înfurie brusc, să bea și nu-i plăcea să
primească sfaturi, iar dacă da, atunci din principiu doar de la
George însuși, nu și de la subordonații lui, și în niciun caz de la Reti,
fostul elev a lui Helen, care devenise între timp mâna dreaptă a lui
George. Fiecare discuție, fiecare atenționare ca de exemplu de a
462
mâna oile în aprilie în sfârșit la stâna din vale pentru ca la o venire
bruscă a iernii să nu se piardă animale, necesita un drum călare de
la Christchurch la Haldon. Și, oricât de plăcut era să stea George și
Elisabeth cu Helen, câteodată prosperul tânăr om de afaceri avea
altceva de lucru decât să reglementeze afacerile unui mic fermier.
Apoi îl mai enerva încăpățânarea lui Howard și comportarea lui
față de Helen și de Ruben. Amândoi atrăgeau tot timpul asupra lor
furia bărbatului, respectiv a tatălui – în mod paradoxal, pentru că,
după părerea lui Howard, Helen se ocupa prea mult, iar Ruben prea
puțin de problemele fermei. Helen înțelesese de mult că doar
ajutorul lui George putea nu numai să le salveze existența
economică, ci să le îmbunătățească drastic condițiile de viață. Și,
spre deosebire de soțul ei, putea să priceapă sfaturile lui George și
motivele acestora. Îl tot îmboldea pe Howard să le pună în aplicare,
ceea ce îl făcea pe acesta să se înfurie. Dacă George îi lua apărarea,
acest lucru se repercuta negativ asupra relației dintre cei doi soți, iar
entuziasmul evident al micului Ruben pentru „unchiul George” era
pentru Howard ca o țeapă în ochi. Greenwood îi dădea băiatului
din belșug cărțile pe care acesta și le dorea și îi dărui lupe și
recipiente botanice, pentru a-i stimula interesele științifice. Howard
considera toate acestea prostii – Ruben va trebui să preia ferma, ori
pentru asta era suficient dacă știa să citească, să scrie și să
socotească. Dar Ruben nu se interesa deloc de munca de la fermă și
doar în mică măsură de floră și faună. „Cercetările” sale în aceste
domenii erau inițiate mai ales de mica sa prietenă Fleur. Ruben se
interesa mai degrabă de științele spirituale, aidoma mamei sale.
Citea de pe acum clasicii în limbile originale, iar simțul lui acut de
dreptate părea să-l predestineze carierei de slujbaș religios sau de
jurist. George nu-l vedea fermier, așa că se preconiza un conflict
masiv între tată și fiu. Lui Greenwood îi era teamă că și colaborarea
sa proprie pe termen lung cu O’Keefe va eșua – și abia putea să se
gândească la urmările care rezultau pentru Helen și Ruben. Dar cu
463
acestea se va ocupa mai târziu. Deplasarea sa actuală pe Coasta de
Vest era un fel de concediu; voia să cunoască, în sfârșit, mai
îndeaproape Insula de Sud și să descopere noi piețe. Apoi îl motiva
și o altă tragedie dintre tată și fiu: George era – chiar dacă nu o
spunea nimănui – în căutarea lui Lucas Warden.
Între timp trecuse mai mult de un an de când dispăruse
moștenitorul de la Kiward Station, iar la Haldon încetaseră bârfele.
Zvonurile legate de copilul Gwyneirei amuțiseră; se presupunea că
soțul ei se află la Londra. Deoarece oamenii din localitate nici
înainte nu prea îl văzuseră pe Lucas Warden, nu le lipsea. Mai apoi
bancherul local nu era prea discret, așa că se tot scurgeau știri
despre imensele succese financiare pe care le avea Lucas în țara-
mamă. Oamenii din Haldon presupuneau, bineînțeles, că Lucas
câștiga acești bani pictând noi tablouri. În realitate, galeriile din
capitală vindeau doar din depozitele existente. La rugămintea lui
George, Gwyneira făcuse o a treia selecție de acuarele și lucrări în
ulei și le trimisese la Londra. Se obținură prețuri din ce în ce mai
bune, iar George participa la câștig
— Pe lângă curiozitatea lui, încă un motiv bun pentru a-l găsi pe
artist.
Dar și curiozitatea avea un rol. După părerea lui George
Greenwood, urmărirea organizată de Gerald pentru căutarea fiului
său decursese mult prea superficial. Se întrebă de ce nu a trimis
bătrânul Warden măcar niște curieri, care să-l caute pe Lucas, dacă
chiar nu s-a așternut el însuși la drum, ceea ce nu ar fi reprezentat o
problemă, fiindcă Gerald cunoștea Coasta de Vest ca pe propriul
buzunar, ori de fapt, pentru Lucas nu puteau intra în discuție multe
alte „ascunzișuri”. Dacă Lucas nu-și făcuse rost undeva de acte false
– ceea ce i se părea neverosimil lui George –, nici nu părăsise Insula
de Sud, fiindcă puteai avea încredere în listele de pasageri ale
vaselor, iar numele lui Lucas nu apărea pe ele. Nu se afla nici la
vreuna din fermele de pe Coasta de Est, altfel s-ar fi aflat acest
464
lucru. Iar pentru a se da la fund într-unul din triburile maori Lucas
era prea din cale afară englez. Nu ar fi putut să se adapteze
niciodată la stilul de viață al băștinașilor și abia dacă știa un cuvânt
în limba lor. Deci Coasta de Vest – iar acolo existau doar o mână de
așezări. De ce nu le cercetase Gerald mai în amănunt? Ce se
întâmplase ca bătrânul Warden să fie vizibil fericit de faptul că
scăpase de fiul lui și de ce reacționa cu atâta întârziere și oarecum
silit la nașterea, în cele din urmă, a nepotului său? George voia să
știe, iar Westport era deja a treia așezare, în care să facă cercetări
pentru a-l găsi pe Lucas. Dar pe cine să întrebe? Proprietarul
grajdului cu cai de închiriat? Ar fi un început.
Miller, proprietarul, clătină din cap.
— Un tânăr gentleman cu un cal castrat, bătrân? Nu-mi amintesc.
Oricum, nu avem mulți gentlemani aici. Râse. Dar se poate să nu fi
aflat eu ceva. Am avut până nu demult un băiat la grajd, dar acela...
ei da, este o poveste lungă. În orice caz, era foarte de încredere și s-a
ocupat adesea singur de oamenii care au rămas peste noapte. Cel
mai bine este dacă întrebați în cârciumă. Micii Daphne nu-i scapă
nimic... În orice caz nimic care să aibă de a face cu bărbații!
George râse din obligație la auzul glumei, chiar dacă nu o
înțelesese și mulțumi pentru indicația primită. Oricum voia să intre
în crâșmă. S-ar fi putut să se închirieze acolo camere. Și apoi îi era
foame.
Localul cârciumii, ca și grajdul cu cai de închiriat, îl surprinse în
mod plăcut. Și aici era relativ ordine și curățenie. Dar se pare că nu
se prea separa cârciuma de bordel. Roșcovana cea tânără, care îl
întrebă pe George imediat după ce intrase, ce dorește, era puternic
fardată și purta îmbrăcămintea stridentă a unei fete de bar.
— O bere, ceva de mâncare și o cameră, dacă există așa ceva,
comandă George. Și caut o fată cu numele de Daphne.
Roșcovana zâmbi.
— Berea și sendvișul vin imediat. Dar camere nu închiriem decât
465
cu ora. Dacă mă închiriați și pe mine și nu sunteți zgârcit, vă las să
dormiți în continuare acolo. Cine m-a recomandat atât de călduros
de ați întrebat de mine de cum ați intrat?
George răspunse la râsul ei.
— Deci tu ești Daphne. Dar trebuie să te dezamăgesc. Nu mi-ai
fost recomandată pe baza unei discreții deosebite, ci mai degrabă
fiindcă tu cunoști aici pe toată lumea. Îți spune ceva numele de
Lucas Warden?
Daphne își încreți fruntea.
— La prima amintire a numelui, nu. Dar mi se pare cumva
cunoscut... Vă aduc mâncarea și mă mai gândesc între timp.
Între timp, George scosese câteva monezi din buzunar, cu care
spera să o facă pe Daphne mai dornică să vorbească. Dar se pare că
nu era necesar; fata nu părea să joace teatru. Dimpotrivă, radia când
se întoarse din bucătărie.
— Un domn Warden era pe vasul cu care am venit din Anglia!
declară ea zeloasă. Știam eu că cunosc numele. Dar bărbatul nu se
numea Lucas, ci Harald sau așa cumva. Și era mai în vârstă. De ce
vreți să știți toate astea?
George era uluit. Nu s-ar fi așteptat la asemenea informații aici.
Dar bine, era evident că Daphne și familia ei veniseră, exact ca
Helen și Gwyneira, cu vasul Dublin la Christchurch. O coincidență
ciudată, dar asta nu-l ajuta.
— Lucas Warden este fiul lui Gerald, răspunse George. Un bărbat
înalt, suplu, cu părul blond-deschis, ochi cenușii și un
comportament foarte plăcut. Și avem motive să credem că se află
aici undeva, pe Coasta de Vest.
Privirea deschisă a lui Daphne deveni circumspectă.
— Și îl urmăriți? Sunteți polițist, sau așa ceva?
George clătină din capul.
— Un prieten, declară el. Un prieten cu vești foarte bune. Sunt
convins că domnul Warden ar fi bucuros să mă vadă. Dacă deci
466
știți...
Daphne ridică din umeri.
— Oricum ar fi egal, murmură ea, dar dacă tot vreți să știți, a fost
aici un bărbat cu numele de Luke – numele de familie nu-l știu, dar
descrierea se potrivește. Dar acum este, după cum am spus,
indiferent. Luke a murit. Dar dacă vreți, puteți vorbi cu David...
dacă va vrea să vorbească cu dumneavoastră. Până acum abia de
vorbește cu cineva. Este terminat.
George se sperie – și știu în același moment că micuța avea
dreptate. Nu existau atât de mulți bărbați ca Lucas Warden pe
Coasta de Vest, iar această fată avea un bun spirit de observație.
George se ridică. Sendvișul, pe care în adusese fata, arăta bine, dar îi
trecuse pofta de mâncare.
— Unde îl găsesc pe acest David? întrebă el. Dacă Lucas... dacă
într-adevăr a murit, vreau să știu acest lucru. Imediat.
Daphne înclină din cap.
— Îmi pare rău, domnule dacă este într-adevăr Lucas al
dumneavoastră. Era un individ drăguț. Puțin ciudat, dar în ordine.
Veniți cu mine, vă duc la David.
Spre mirare lui George, nu-l conduse afară, ci urcară treptele.
Aici trebuiau să se găsească camerele cu ora ale hotelului...
— Credeam că nu închiriați pe termen lung, spuse el, când fata
traversă hotărâtă un salon cu mobilă îmbrăcată în pluș, de la care se
deschideau mai multe camere numerotate.
Daphne încuviință din cap.
— De aceea doamna Jolanda a și țipat de groază când am pus să
fie adus David încoace. Dar unde să-l fi dus oamenii, atât de bolnav,
cum era? Încă nu avem medic. Bărbierul i-a pus piciorul în atele, dar
așa, cu temperatură și pe jumătate mort de foame, nu puteau să-l
lase în grajd! Deci i-am pus camera mea la dispoziție. Clienții îi fac
acum împreună cu Mirabelle, iar bătrâna îmi scade jumătate din
câștig pentru chiria camerei. Ori indivizii plătesc cu plăcere pentru
467
două, garantat nu aduc mai puțin câștig. Ei da, bătrâna este lacomă,
ca gâtlejul iadului. În curând, o să plec de aici. Când se va
înzdrăveni Davey, îmi iau copiii și îmi găsesc ceva nou.
Avea deci și copii. George suspină. Fata avea o viață grea! Dar
apoi George se concentră doar asupra camerei pe care o deschise
Daphne și asupra bărbatului care era întins pe pat.
David abia dacă era mai mare ca un băiat. Părea mic în patul
dublu de pluș, iar piciorul lui drept, bandajat gros și prins în atele,
plasat într-o construcție complicată de suporți și funii, sublinia
această impresie. Băiatul își ținea ochii închiși. Fața lui drăguță de
sub părul blond, răvășit, era palidă și chinuită.
— Davey? îl strigă Daphne prietenoasă. Ai o vizită. Un domn
din...
— Christchurch, completă George.
— Spune că l-a cunoscut pe Luke. Davey, cum l-a chemat pe
Luke cu numele de familie? Știi doar, nu-i așa?
Pentru George, care apucase să se uite prin cameră, întrebarea își
găsise deja răspunsul. Pe noptiera băiatului se afla blocul de desen
cu desene într-un stil inconfundabil.
— Denward, spuse băiatul.
O oră mai târziu, George cunoștea toată povestea. David îi vorbi
despre ultimele luni de viață ale lui Lucas pe șantierul de construcții
și ca desenator și descrise în cele din urmă povestea lor nefericită
după ce plecaseră să caute aur.
— Este doar vina mea! spuse el disperat. Luke nu voia toate
acestea... și apoi a mai trebuit să încerc să cobor acea stâncă. L-am
omorât! Sunt un ucigaș!
George scutură din cap.
— Ai făcut o greșeală, poate chiar mai multe greșeli, băiete. Dar
dacă a fost așa, cum mi-ai descris situația, a fost doar un accident.
Dacă Lucas ar fi prins mai bine funia, ar mai fi în viață. Nu trebuie
să-ți faci reproșuri la infinit, nu slujește nimănui.
468
 În sine se gândea că acest accident se potrivea cu firea lui Lucas.
Un artist, cu totul incapabil să facă față vieții cotidiene. Și un
asemenea talent, așa o pierdere!
— Cum ai fost salvat? întrebă George. Dacă am înțeles bine, erați
departe de aici.
— Noi... noi nici nu eram atât de departe, spuse David. Am
calculat amândoi greșit. Eu credeam că ne aflăm la cel puțin șaizeci
de kilometri, ori nu fuseseră decât cincisprezece. Dar tot nu aș fi
putut parcurge râul... cu piciorul fracturat. Eram sigur că o să mor.
Dar mai întâi l-am... l-am îngropat pe Luke. Acolo, pe mal. Mi-e
teamă că nu prea adânc, dar... dar aici nu există lupi, nu-i așa?
George îl asigură că în Noua Zeelandă mortul nu va fi dezgropat
de niciun animal sălbatic.
— Apoi am așteptat... am așteptat să mor. Trei zile, cred... la un
moment dat nu am mai știut nimic, am avut febră, nu am mai putut
să mă târăsc nici până la apă, să beau... dar între timp calul nostru
ajunsese acasă, iar domnul Miller s-a gândit că ceva nu este în
regulă. Voia să trimită imediat un grup de cercetași, dar bărbații au
râs de el. Luke... Luke nu era prea iscusit cu caii. Toți s-au gândit că
nu legase bine calul și că i-a fugit. Dar când au văzut că nu mai
revenim, au trimis o barcă în susul râului. A mers și bărbierul cu ei.
Și m-au găsit imediat. Au vâslit doar două ore, spun ei. Dar eu nu
am reținut nimic din toate acestea. Când m-am trezit, eram aici.
George dădu aprobator din cap și îl mângâie pe băiat pe frunte.
David părea atât de tânăr. George trebuia să se gândească la copilul
pe care tocmai îl purta Elizabeth. În câțiva ani va avea poate și el un
asemenea băiat – atât de zelos, de viteaz, dar care, spera el, să se fi
născut sub o stea mai bună ca acest tânăr. Oare ce văzuse Lucas la
acest flăcău? Fiul pe care și-l dorea? Sau mai degrabă amantul?
George nu era prost și venea dintr-un oraș mare. Înclinațiile către
același sex nu îi erau necunoscute, iar felul de a fi a lui Lucas – apoi
ani de zile lipsa unor copii – i-au trezit de la început suspiciunea că
469
tânărului Warden i-ar plăcea mai mult băieții decât fetele. Ei bine,
pe el nu-l interesa acest lucru. Iar în ceea ce-l privește pe David,
privirile cu care o urmărea pe Daphne nu lăsau niciun dubiu asupra
orientării sale sexuale. Dar Daphne nu răspundea la aceste priviri.
Încă o decepție irevocabilă pentru flăcău.
George se gândi puțin.
— Ascultă, David, spuse el. Lucas Warden... Luke Denward... nu
era singur pe lume cum ai crezut tu. Avea familie și cred că soția lui
are dreptul să afle cum a murit. Când te vei simți mai bine, te va
aștepta la grajdul de închirieri un cal. Atunci mergi la Canterbury
Plains și o cauți pe Gwyneira Warden la Kiward Station. O vei
face... pentru Luke?
David încuviință serios din cap.
— Dacă credeți că el ar fi vrut-o.
— Cu siguranță că ar fi vrut-o, David, răspunse George. Iar după
aceea mergi la Christchurch și vii la mine, la firmă. Greenwood
Enterprises. Acolo nu vei găsi aur, dar o slujbă mai bună decât cea
de grăjdar. Dacă ești băiat isteț și ești cu siguranță, altfel nu te-ar fi
protejat Lucas, vei putea ajunge cu timpul la bunăstare.
David încuviință din cap, dar de această dată fără plăcere.
Daphne în schimb îi aruncă lui George o privire prietenoasă.
— Îi veți da o slujbă la care să poată ședea pe scaun, nu-i așa?
spuse ea, când îl conduse pe vizitator la ușă. Bărbierul spune că va
rămâne șchiop, piciorul este terminat. Nu va putea lucra în
construcții sau la grajd. Dar dacă îi dați o slujbă la birou... atunci își
va schimba și gândurile în ceea ce privește fetele. A fost bine că nu l-
a atras Luke, dar nici eu nu sunt mireasa potrivită.
Vorbea liniștită și fără amărăciune, iar George simțea o părere de
rău că această creatură plină de putere de muncă, înțeleaptă, era o
fată. Ca bărbat, Daphne ar fi putut să-și facă norocul în această țară
nouă. Ca fată nu putea fi decât ceea ce ar fi devenit și la Londra – o
târfă.
470
 Avea să treacă mai mult de o jumătate de an până ce Steimbjöm
Sigleifson își va îndrepta calul spre Kiward Station. Băiatul a fost
vreme îndelungată legat la pat, apoi a trebuit să se chinuie să învețe
să meargă. Iar despărțirea de Daphne și de gemene a fost foarte grea
– chiar dacă fetele îl îmboldeau în fiecare zi să se aștearnă la drum.
Dar în cele din urmă nu avea ce face. Domnișoara Jolanda cerea
imperios să elibereze camera din bordelul ei, iar Miller îi dădea voie
să doarmă iar în grajd, dar nu mai putea să facă nimic în schimb. În
tot Westportul nu se găsea nimic de lucru pentru un schilod –
oamenii duri ai coastei îi spuseseră asta fără milă. Băiatul se mișca
deja cu iscusință, dar șchiopăta tare și nu putea sta timp îndelungat
în picioare. Deci o pornise în cele din urmă la drum – și stătea acum
plin de uimire în fața casei senioriale, în care trăise Lucas Warden.
Nici acum nu avea habar de ce părăsise prietenul lui Kiward
Station, dar trebuie să fi avut motive serioase să renunțe la un
asemenea lux. Gwyneira Warden era pesemne o zmeoaică!
Steimbjöm – după ce o părăsise pe Daphne, nu avea niciun rost să
poarte mai departe numele de David – se gândi serios să se întoarcă,
fără a face nimic. Cine știe ce va trebui să asculte din partea soției
lui Luke! Poate că și ea îl va învinui de moartea lui.
— Ce faci aici? Spune-mi numele și dorința ta!
Steimbjöm se sperie când auzi vocea cristalină din spatele său.
Venea de jos, din tufăriș, iar tânărul islandez – crescut cu credința în
zâne și elfi, care sălășluiau în pietre – crezu în prima clipă că este o
stafie.
Fetița de pe ponei care apăru în spatele lui dădea impresia de a fi
din această lume, chiar dacă atât călăreața, cât și calul erau de o
delicatețe de zână. Steimbjöm nu mai văzuse un ponei atât de mic,
chiar dacă nici caii de pe insula sa nu erau de statură mare. Dar
această iapă minusculă roșcovană – a cărei păr se armoniza perfect
cu părul blond-arămiu al călăreței – era ca un cal pursânge în
miniatură. Fata, hotărâtă, își mână calul lângă el.
471
 — Hai, vorbește o dată! îl îmboldi ea obraznică.
Steimbjöm izbucni în râs.
— Numele meu este Steimbjöm Sigleifson și o caut pe lady
Gwyneira Warden. Aici este Kiward Station, nu-i așa?
Fata încuviință serioasă din cap.
— Da, dar acum este tunsul oilor, mama nu este în casă. Ieri a
supravegheat în magazia numărul trei, astăzi este la numărul doi.
Face schimb cu șeful de echipă. Bunicul este la magazia unu.
Steimbjöm nu știa despre ce vorbește fata, dar era convins că
micuța are dreptate.
— Poți să mă însoțești până acolo? o întrebă el.
Fata își încreți fruntea.
— Ești un vizitator, nu-i așa? Deci ar trebui să te duc de fapt în
casă și tu trebuie să-ți depui cartea de vizită în bolul de argint. Apoi
vine Kiri și îți spune bun venit, apoi vine Witi... iar eu trebuie să-ți
țin companie, spune domnișoara Helen. Asta înseamnă așa ceva ca
vorbitul. Despre vreme și altele asemenea. Ești un gentleman, nu-i
așa?
Steimbjöm tot nu înțelegea nimic, dar trebuia să recunoască
faptul că fata îl distra într-o oarecare măsură.
— De altfel, eu sunt Fleurette Warden, iar ea este Minty, spuse,
arătând spre ponei.
Steimbjöm o privi pe copilă cu mai mult interes. Fleurette
Warden – trebuie să fie fiica lui Lucas! Deci părăsise și acest copil
încântător... Steimbjöm îl înțelegea din ce în ce mai puțin pe
prietenul lui.
— Cred că nu sunt un gentleman, îi spuse în cele din urmă
micuței. În orice caz, nu am carte de vizită. Nu am putea pur și
simplu... adică nu ai putea să mă duci la mama ta?
Nici Fleurette nu părea să fie ahtiată după a face conversație
amabilă și se lăsă înduplecată. Se puse cu poneiul în fața calului lui
Steimbjöm, care trebuia să facă eforturi să țină pasul cu poneiul.
472
Micuța Minty făcea pași mici, dar rapizi, iar Fleurette se mișca
suveran. În timpul scurtului drum până la magazia de tuns îi
destăinui noului ei prieten că tocmai venea de la școală, unde de
fapt nu ar avea voie să meargă singură, dar acum totuși se făcea o
excepție fiindcă în timpul tunsului oilor nu era nimeni disponibil.
Povesti de prietenul ei, Ruben, și de fratele ei mai mic, Paul, pe care
îl considera cam prost fiindcă nu vorbea, ci țipa doar – mai ales
când îl lua Fleurette în brațe.
— Nu ne place pe niciuna, numai pe Kiri și pe Marama, spuse ea.
Uite, magazia numărul doi. Facem pariu că mama este înăuntru?
Magaziile de tuns oi erau clădiri lungi, care adăposteau mai
multe țarcuri și le permiteau tunzătorilor să lucreze într-un loc uscat
și pe ploaie. În față și în spate se aflau și alte țarcuri, în care oile încă
netunse își așteptau rândul, iar cele tunse așteptau să fie duse
înapoi, pe pășune. Steimbjöm nu prea știa nimic despre oi, dar
văzuse multe acasă, în patrie – și comparându-le pe acestea cu ele,
chiar unui amator îi sărea în ochi că aici are de a face cu animale de
cea mai înaltă clasă. Înainte de tuns, oile de la Kiward Station arătau
ca niște ghemotoace curate, flocoase, de lână pe patru picioare.
După aceea erau mânate printr-o baie de igienizare și arătau cam
smotocite, dar totuși bine hrănite și voioase. Între timp, Fleurette
coborâse de pe cal și își legase poneiul cu un nod profesionist în fața
magaziei. Steimbjöm îi urmă exemplul și o urmă în interior, unde îl
întâmpină pe loc un puternic miros de bălegar, sudoare și untură de
la lâna oilor. Fleurette nu părea să bage în seamă acest miros. Se
strecură, sigură de sine, prin acest haos ordonat, compus din bărbați
și oi. Steimbjöm observă fascinat cum tunzătorii apucau, iute ca
fulgerul, animalele, le culcau pe spate și în scurt timp le eliberau de
blană. Și păreau să se întreacă. Își strigau și îi strigau mai ales
persoanei care îi supraveghea tot timpul niște cifre.
Cel care făcea contabilitatea aici trebuia să fie foarte atent. Dar
tânăra femeie, care trecea printre bărbați și își nota rezultatele lor nu
473
părea să fie suprasolicitată. Destinsă, ea glumea cu tunzătorii și nu
părea că notițele ei ar fi puse vreodată la îndoială. Gwyneira
Warden purta o rochie gri simplă, de călărie, și își împletise părul
lung, arămiu într-o coadă. Era mică, dar tot atât de energică ca și
fata ei – și când își întoarse fața către Steimbjöm, acesta rămase
uimit de frumusețea ei. Ce îl mânase oare pe Luke Warden să
părăsească o asemenea femeie? Steimbjöm abia putea să se sature
privind trăsăturile ei distinse, buzele senzuale și ochii fascinanți, de
un albastru-indigo. Își dădu seama că se holbează la ea, când
zâmbetul ei făcu loc unei expresii de iritare și își mută imediat
privirea.
— Aceasta este mama. Și acesta este Stein... Stein... ceva cu Stein,
încercă Fleur să facă prezentările formale.
Steimbjöm își revenise și se apropie șchiopătând de Gwyneira.
— Lady Warden? Steimbjöm Sigleifson. Vin din Westport.
Domnul Greenwood m-a rugat... da, am fost cu defunctul
dumneavoastră soț împreună, când...
Îi întinse mâna.
Gwyneira încuviință din cap.
— Doamna Warden, nu lady, îl corectă ea mecanic, în timp ce-l
salută. Fiți bine-venit. George a amintit într-adevăr... dar aici nu
putem să discutăm. Așteptați o clipă.
Tânăra femeie se uită căutând în jur, descoperi un bărbat mai în
vârstă, cu părul negru, printre tunzători și schimbă scurt câteva
cuvinte cu el. Apoi le spuse bărbaților din magazie că Andy
McAran va prelua supravegherea.
— Și aștept din partea voastră să vă mențineți clasamentul din
frunte! Până acum, această magazie este în mod pronunțat în frunte,
înainte de magaziile unu și trei. Nu vă lăsați! Știți: Câștigătorii
primesc un butoi din cel mai bun whisky! Le făcu un semn
prietenos cu mâna și i se adresă lui Steimbjöm. Veniți, să mergem în
casă. Dar mai întâi îl căutăm pe socrul meu. Ar trebui să audă și el
474
ce aveți de spus.
Steimbjöm o urmă pe Gwyn și fiica ei la cai. Acolo, Gwyneira
urcă repede și fără ajutor pe o iapă brună, puternică. Băiatul
observă acum și câinii care o urmau permanent.
— Nu aveți de lucru, Fin și Flora? Ia plecați la magazie. Tu vii cu
mine, Cleo.
Tânăra femeie ușui doi Collie înapoi, la tunzătorii de oi; cea de-a
treia, o femelă mai în vârstă, care începea să încărunțească în jurul
nasului, li se alătură călăreților.
Magazia numărul unu, unde supraveghea Gerald, se afla la vest
de casa seniorială. Călăreții trebuiau să meargă cam un kilometru
jumate. Gwyneira călărea tăcută, iar Steimbjöm, la rândul lui, nu îi
adresă niciun cuvânt. Numai Fleur făcea conversație, povestind
emoționată de școală unde, după cum se pare, avusese astăzi loc o
ceartă.
— Domnul Howard s-a supărat pe Ruben fiindcă era la școală și
nu i-a ajutat la oi. Când tunzătorii vin în câteva zile. Domnul
Howard mai are oi sus, pe pajiștile din munți, și pe acelea ar fi
trebuit să le aducă Ruben, dar Ruben este îngrozitor de
neîndemânatic cu oile! I-am spus că merg mâine să-l ajut. Îi iau cu
mine pe Finn și pe Flora, atunci facem treaba cât ai bate din palme...
Gwyneira suspină.
— Lăsând la o parte faptul că O’Keefe nu ar fi deosebit de
entuziasmat că o Warden îi adună oile cu câțiva Collie de Silkham,
în timp ce fiul lui învață latina. Ai grijă, să nu tragă asupra ta cu
pușca!
Steimbjöm găsi că mama se exprima la fel de ciudat, ca fiica ei,
dar Fleur păru să înțeleagă.
— El este de părere că Ruben ar trebui să facă asta din plăcere,
fiindcă este băiat, remarcă Fleur.
Gwyn suspină iar și opri calul în fața următoarei magazii de tuns,
care semăna aidoma cu cea dinainte.
475
 — Nu este singurul. Aici... veniți, domnule Sigleifson, aici
lucrează socrul meu. Sau mai bine așteptați aici, îl chem eu.
Înăuntru este la fel de mult zgomot, ca în magazia mea.
Dar Steimbjöm coborâse deja și o urmă în magazie. Nu ar fi fost
politicos, să-l salute pe bătrân stând în șa. Apoi nu putea suporta ca
oamenii să îl menajeze doar fiindcă șchiopăta.
În magazia numărul unu era tot atâta agitație zgomotoasă ca în a
Gwyneirei, dar aici atmosfera părea alta – mult mai încordată, nu
atât de prietenoasă. Și bărbații păreau mai puțin motivați, mai
degrabă păreau mânați și tracasați. Iar bărbatul mai în vârstă, în
putere, care circula printre tunzători, mai degrabă le făcea
observații, decât să glumească cu ei. O jumătate de sticlă de whisky
și un pahar se aflau lângă tabla pe care nota rezultatele. Tocmai lua
o înghițitură, când Gwyneira intră și i se adresă.
Steimbjöm văzu o față umflată, marcată de whisky și ochi
injectați.
— Ce faci aici? se răsti el către Gwyneira. Ai terminat deja cu cele
cinci mii de oi de la magazia doi?
Gwyneira clătină din cap. Steimbjöm îi văzu privirea îngrijorată
și în același timp mustrătoare aruncată asupra sticlei.
— Nu, Gerald. Andy a preluat supravegherea. Am fost chemată.
Cred că ar trebui să vii și tu. El a venit să ne povestească despre
moartea lui Lucas.
Îl prezentă pe Steimbjöm, dar fața bătrânului nu reflectă altceva
decât dispreț.
— Și de aceea lași baltă magazia? Ca să auzi ce spune acest băiat
de plăceri al soțului tău, sugătorul de sule?
Gwyneira arăta speriată, dar spre ușurarea ei, tânărul ei vizitator
privea descumpănit, fără să înțeleagă. Observase deja accentul lui
nordic – probabil că nu auzise cuvintele sau nici nu le înțelesese.
— Gerald, acest tânăr a fost ultimul care l-a văzut pe Lucas în
viață... încercă ea încă o dată cu tot calmul, dar bătrânul o
476
străfulgeră cu privirea.
— Și l-a sărutat la despărțire, nu-i așa? Scutește-mă de asemenea
povești, Gwyn. Lucas a murit. Odihnească-se în pace, dar lasă-mă,
te rog, și pe mine în pace! Iar pe acest ins nu vreau să-l mai văd în
casa mea când am terminat aici!
Warden le întoarse spatele.
Gwyneira îl însoți pe Steimbjöm afară, cerându-i iertare din
priviri.
— Iertați-mă, din socrul meu vorbește whisky-ul. Nu a putut
niciodată trece peste faptul că Lucas... ei da, că era cum era și că în
cele din urmă a fugit de la fermă... a dezertat, cum se exprimă
Gerald. Deși, Dumnezeu știe, el însuși poartă o mare vină. Dar
acestea sunt niște povești vechi, domnule Sigleifson. Eu vă
mulțumesc în orice caz. Să mergem în casă. Desigur că v-ar face
bine ceva răcoritor.
Steimbjöm abia îndrăznea să intre în casa seniorială. Era sigur că
va comite acolo o greșeală după alta. Luke îi atrăsese câteodată
atenția asupra atitudinii corecte de la masă și asupra unor reguli de
politețe, și Daphne părea să le cunoască. Dar el însuși nu avea habar
și se temea să nu se facă de râs în fața Gwyneirei. Dar aceasta îl
însoți foarte natural printr-o ușă laterală, îi luă geaca și nu sună să
vină slujnica, ci o întâlni în salon pe Kiri, bona. Mai nou, Gerald nu
se supăra dacă tânăra femeie căra cu ea copiii în timp ce făcea
curățenie sau vedea de alte îndeletniciri gospodărești. I se făcuse
clar că dacă o expulza pe Kiri la bucătărie, atunci și Paul urma să
crească acolo.
Gwyneira o salută prietenos pe Kiri și luă unul din bebeluși din
coș.
— Domnule Sigleifson, fiul meu Paul, făcu ea prezentările, dar
ultimele cuvinte se pierdură în niște răcnete ale bebelușului de-ți
spărgeau urechile.
Paul nu aprecia deloc să fie luat de lângă Marama, sora lui de
477
lapte.
Între timp, Steimbjöm se gândi. Paul era încă un bebeluș. Trebuia
să se fi născut pe când Luke era plecat.
— Renunț, suspină Gwyneira și puse copilul înapoi în coșuleț.
Kiri, ai vrea să iei, te rog, copiii cu tine – și pe Fleur, trebuie să
mănânce ceva, și ceea ce vrem să discutăm nu este pentru urechile
ei. Și poate ne faci un ceai – sau cafea, domnule Sigleifson?
— Spuneți-mi Steimbjöm... zise băiatul timid. Sau David. Luke
m-a numit David.
Gwyneira se uită la trăsăturile sale și la părul lui ciufulit. Apoi
zâmbi.
— A fost totdeauna puțin invidios pe Michelangelo, observă ea.
Veniți, așezați-vă. Ați avut un drum lung.
Spre mirarea lui Steimbjöm, discuția cu Gwyneira nici nu era așa
de complicată. Mai întâi se temuse că nu știa nimic de moartea lui
Lucas, dar George Greenwood dăduse deja primele informații.
Gwyneira trecuse peste prima perioadă de doliu și se interesă acum
doar plină de compasiune de timpul petrecut de Steimbjöm cu soțul
ei, cum l-a cunoscut și cum au decurs ultimele luni de viață.
În cele din urmă, Steimbjöm descrise în ce împrejurări a avut loc
moartea, nu fără a se învinui iar.
Dar Gwyneira vedea împrejurările într-un mod similar cu
Greenwood și se exprimă și mai drastic.
— Doar nu sunteți de vină, că Lucas nu era în stare să facă un
nod. Era un om bun, nu chiar că l-am apreciat. Și după cum se vede,
era și un artist talentat. Dar cu totul inapt de viață. Pe de altă parte...
cred că și-a dorit totdeauna să fie și el o dată un erou. Și asta i-a
reușit în cele din urmă, nu-i așa?
Steimbjöm încuviință din cap.
— Toți vorbesc cu mult respect despre el, doamnă Warden.
Oamenii se gândesc să dea stâncii numele lui. Stâncii, de pe care...
de pe care ne-am prăbușit.
478
 Gwyneira era impresionată.
— Cred că niciodată nu și-a dorit mai mult, spuse ea încet.
Lui Steimbjöm îi era frică să nu izbucnească în lacrimi, fiindcă nu
știa cum trebuie să fie consolată, conform etichetei, o lady. Dar ea își
reveni și puse în continuare întrebări. Spre mirarea lui, se interesă în
amănunt de Daphne, de care își amintea încă bine. După raportul
lui Greenwood despre întâlnirea lui cu fata, Helen scrisese imediat
la Westport, dar încă nu primise răspuns. Steimbjöm îi confirmă
presupunerea că roșcovana Daphne de la Westport era identică cu
fosta ei elevă și el povesti și de gemene. Gwyneira era total
bulversată când auzi de Laurie și Mary.
— Deci Daphne a găsit fetele! Cum a reușit? Și sunt bine
amândouă? Daphne are grijă de ele?
— Ei da, ea... Steimbjöm se înroși puțin. Ele... fac și ele ceva.
Dansează. Uite... uite, Luke le-a desenat. Băiatul își adusese desagii
de lângă șa și căuta acum o mapă, pe care o frunzări apoi. Abia când
scosese desenele, își dădu seama că nu prea erau destinate ochilor
unei lady. Dar Gwyneira nici nu tresări când se uită la ele. Pentru a
putea alimenta galeriile din Londra, cercetase între timp în amănunt
camera de lucru a lui Lucas și nu mai era nici pe departe atât de
nevinovată, ca acum câteva luni. Lucas desenase și în trecut nuduri
– mai întâi băieți, a căror poziție se asemuia cu cea a lui „David”,
dar și bărbați tineri în poziții semnificative. Unele desene arătau că
au fost adesea folosite. Lucas le tot scosese, le privise și...
Gwyneira observă că și nudurile gemenelor, dar mai ales un
studiu a lui Daphne, purtau urmele unor amprente digitale. Lucas?
Nu prea credea!
— Vă place Daphne? îl întrebă ea precaută pe tânărul ei vizitator.
Steimbjöm se roși și mai tare.
— Oh da, foarte! Am vrut să mă căsătoresc cu ea. Dar nu mă
vrea.
Din vocea băiatului răsuna toată durerea unui iubit refuzat. Acest
479
băiat nu a fost niciodată „iubitul” lui Lucas!
— Veți găsi o altă fată cu care să vă căsătoriți, spuse Gwyneira
consolator. Vă... vă plac fetele, nu-i așa?
Steimbjöm se uita la ea cu o expresie de parcă ar fi fost cea mai
prostească întrebare care putea fi pusă. Apoi îi vorbi deschis de
planurile lui de viitor. Va merge la George Greenwood și va intra în
firma lui.
— De fapt, aș fi vrut să construiesc case, spuse el cu tristețe.
Voiam să devin arhitect. Luke spunea că sunt talentat. Dar pentru
asta ar trebui să merg în Anglia, la școli, și nu îmi pot permite. Dar
aici... încă ceva. Steimbjöm închise mapa cu schițe a lui Lucas și i-o
dădu Gwyneirei. V-am adus desenele lui Luke. Toate desenele...
domnul Greenwood spune că s-ar putea să fie valoroase. Nu vreau
să mă îmbogățesc cu ele. Dacă aș putea să păstrez doar una. Cea a
lui Daphne.
Gwyneira zâmbi.
— Sigur că puteți să le păstrați pe toate. Lucas ar fi dorit asta. Se
gândi puțin și păru că a luat o decizie. Îmbrăcați-vă haina, David,
mergem la Haldon. Mai există ceva ce ar fi vrut Lucas.
Directorul băncii din Haldon crezu că Gwyneira s-a zăpăcit. Găsi
mii de motive să se opună dorinței ei, dar cedă în cele din urmă față
de cererea ei imperativă. Fără voie transferă contul pe care intrau
încasările din vânzările tablourilor lui Lucas pe numele lui
Steimbjöm Sigleifson.
— O să vă pară rău, doamnă Warden! Se strânge o avere. Copiii
dumneavoastră...
— Copiii mei au deja o avere. Sunt moștenitorii de la Kiward
Station, iar fiica mea cel puțin nu este deloc interesată de artă. Nu
avem nevoie de acești bani, dar acest băiat a fost elevul lui Lucas.
Apropiat sufletește, ca să zic așa. Are nevoie de acești bani, știe să-i
aprecieze și vreau să-i aibă! Aici trebuie să semnați, David. Cu
numele întreg, este important acest lucru.
480
 Lui Steimbjöm i se opri respirația când văzu suma de pe cont.
Dar Gwyneira aprobă prietenoasă din cap.
— Grăbiți-vă, trebuie să mă întorc la magazia mea de tuns, să
măresc averea copiilor mei! Și cel mai bine este dacă la Londra vă
ocupați personal de această galerie, ca să nu vă înșele când vindeți
restul de tablouri. Acum sunteți administratorul moștenirii artistice
a lui Lucas. Deci faceți ceva din ea!
Steimbjöm Sigleifson nu mai ezită, ci își scrise numele pe
document.
„David” al lui Lucas își găsise mina de aur.

481
 SOSIREA
Canterbury Plains – Otago
1870-1877

— Paul, Paul, unde te-ai ascuns iar?

Helen îl striga pe cel mai neascultător dintre elevii ei, deși știa
foarte bine că băiatul nu o va auzi. Paul Warden sigur că nu se juca
liniștit cu copiii maori în apropierea școlii improvizate. Dacă
dispărea, de regulă se iveau greutăți. Sau se bătea undeva cu
dușmanul său de moarte, Tonga – fiul căpeteniei tribului maori,
trăind pe terenul de la Kiward Station, sau îi pândea pe Ruben și
Fleurette, pentru a le juca o farsă. Iar ideile sale nu erau totdeauna
amuzante. Ruben privise foarte dezamăgit când recent Paul îi
turnase cerneală peste cea mai nouă carte. Era supărător nu numai
fiindcă băiatul își dorise de mult acea culegere de legi și o primise
abia acum, prin George Greenwood, din Anglia, dar și fiindcă era o
carte foarte prețioasă. Desigur că Gwyneira le dăduse banii pe carte,
dar era la fel de speriată de fapta fiului ei ca Helen.
— Nu mai este atât de mic! se enervă ea, în vreme ce Paul, la cei
unsprezece ani ai săi, stătea impasibil lângă ea. Paul, ai știut cât a
costat cartea! Și nu a fost din greșeală! Crezi că la Kiward Station
banii cresc în copac?
— Nu, dar pe oi! răspunse Paul, nu tocmai greșit. Și putem să ne
permitem în fiecare săptămână o aiureală din aceasta dacă avem
chef!
Și se uită cu răutate la Ruben. Băiatul știa exact care era situația
economică la Canterbury Plains. Howard O’Keefe câștiga mult mai
482
bine, de când era protejat de Greenwood Enterprises, dar era
departe de titlul de onoare, purtat de Gerald, de baron al oilor.
Turmele și bunăstarea de la Kiward Station au crescut în continuare
în ultimii zece ani și într-adevăr că nu exista aproape nicio dorință a
lui Paul care să nu fie împlinită. El se interesă mai puțin de cărți. Își
dorea mai degrabă cel mai rapid ponei, se bucura de arme de jucărie
și pistoale – și ar fi avut deja și o armă cu aer comprimat proprie,
dacă George Greenwood nu ar fi tot „uitat” să o pună pe lista
comenzilor făcute în Anglia. Helen privea îngrijorată dezvoltarea
lui Paul. După părerea ei, băiatului i se puneau prea puține stavile.
Atât Gwyneira, cât și Gerald îi făceau cadouri costisitoare, dar în
rest abia dacă se ocupau de el. Paul scăpase în mare parte și de sub
influența mamei sale adoptive, Kiri. De mult își însușise punctul de
vedere al bunicului său adorat, după care rasa albă îi era superioară
rasei maori. Asta era și tot timpul motivul certurilor nesfârșite cu
Tonga. Fiul căpeteniei era tot atât de sigur de sine ca și moștenitorul
baronului oilor, și băieții se certau cu îndârjire, disputând cui îi
aparținea pământul pe care trăiau atât oamenii lui Tonga, cât și
Wardenii. Și acest lucru o neliniștea pe Helen. Tonga va fi cândva
succesorul tatălui său, așa cum Paul îl va moșteni pe Gerald. Dacă și
atunci cei doi bărbați vor fi inamici, situația va deveni complicată. Și
fiecare nas spart cu care unul din băieți se întorcea acasă adâncea
prăpastia dintre cei doi.
Bine că exista Marama. Asta o mai liniștea puțin pe Helen, fiindcă
fiica lui Kiri, „sora de lapte” a lui Paul, avea un fel de al șaselea simț
pentru certurile băieților și obișnuia să apară pe orice câmp de
luptă, pentru a-i împăca. Dacă tocmai se juca de-a săritul cu câteva
prietene, însemna că Paul și Tonga nu se luptau undeva. Marama
zâmbi complice către Helen. Era un copil adorabil, cel puțin după
criteriile lui Helen. Fața ei era mai îngustă decât cea a majorității
fetelor maori, iar tenul ei catifelat era de culoarea ciocolatei. Încă nu
avea tatuaje, probabil că nici nu va fi împodobită după obiceiul
483
tradițional. Maori renunțau din ce în ce mai mult la acest obicei și
nici nu prea mai purtau îmbrăcămintea tradițională. Se străduiau în
mod evident să se adapteze la pakeha, ceea ce, după părerea lui
Helen, era pe de o parte îmbucurător, dar o umplea câteodată de o
incertă părere de rău.
— Unde este Paul, Marama? i se adresă Helen direct fetei.
De obicei, Paul și Marama veneau împreună de la Kiward Station
la ore. Dacă Paul s-ar fi supărat pe ceva și ar fi plecat mai devreme
acasă, ea ar fi știut.
— A plecat călare, domnișoară Helen. Este pe cale să dezlege o
enigmă, îi dezvălui Marama cu vocea ei cristalină.
Micuța era o bună cântăreață, un talent apreciat la poporul ei.
Helen suspină. Tocmai citise câteva cărți în care era vorba de
pirați și de căutarea de comori, de țări și grădini misterioase, și
acum toate fetele căutau grădini de trandafiri vrăjite, pe când băieții
desenau cu entuziasm hărți ale unor comori. Ruben și Fleur
făcuseră același lucru la această vârstă, dar în cazul lui Paul trebuia
să te temi că enigmele sale nu erau atât de nevinovate. De curând o
speriase pe Fleurette furând-o pe iubita ei iapă Minette, o fiică a
iepei pony Minty cu armăsarul de montă Madoc, și o ascunsese în
grădina de trandafiri de la Kiward Station. De la moartea lui Lucas,
grădina nu prea mai era întreținută și desigur că nimeni nu se
gândise să caute calul acolo – mai ales că Minette fusese furată din
curtea familiei O’Keefe, și nu din propriul ei grajd. Helen simțea
deja că moare de sute de ori la gândul că Gerald îl va învinui pe
soțul ei de pierderea valorosului animal. În cele din urmă, Minette
atrăsese ea însăși atenția asupra ei, nechezând și alergând prin
grădină. Dar asta se întâmplă doar după ce se săturase mâncând
iarba care năpădise grădina – după ore întregi, în care disperata
Fleurette crezuse că iapa ei rătăcește undeva prin munți sau chiar a
fost furată de hoții de cai.
Apropo de hoții de cai... era un subiect care îi neliniștea de câțiva
484
ani pe fermierii din Canterbury Plains. Dacă cu o decadă în urmă
locuitorii din Noua Zeelandă se mândreau că nu descind, ca
australienii din niște ocnași, ci alcătuiesc o comunitate de coloniști
onești, apăruseră și aici elemente criminale. De fapt nu era de
mirare – numărul mare de animale de la ferme ca Kiward Station și
averea crescândă a proprietarilor lor trezea dorințe. Cu atât mai
mult, cu cât atingerea bunăstării nu mai era așa de simplă pentru
coloniștii nou-veniți. Primele familii se instalaseră, pământul nu mai
putea fi obținut pe gratis sau aproape pe gratis, vânătoarea de
balene și cea de foci nu mai renta din cauza reducerii drastice a
numărului animalelor. E drept că tot se mai întâmpla să se găsească
zăcăminte spectaculoase de aur. Era posibil în continuare să-ți faci
norocul din nimic – dar nu neapărat în Canterbury Plains, așa că
tocmai poalele Alpilor și turmele marilor baroni ale animalelor
deveniseră în ultimul timp teren de operațiuni și victime ale hoților
de animale. Și toate acestea au început cu un bărbat, care era un
vechi cunoscut a lui Helen și a Wardenilor: James McKenzie.
La început, Helen nu voia să creadă când Howard veni acasă de
la crâșmă blestemând și pronunțând numele fostului șef peste
ciobani al lui Gerald.
— Naiba știe de ce l-a pus Warden pe individ pe liber, dar acum
primim cu toții nota de plată. Muncitorii vorbesc despre el de parcă
ar fi un erou. Fură numai cele mai bune animale, spun ei, și numai
de la cei bogați. Nu pune mâna pe animalele micilor fermieri. Ce
tâmpenie! Cum ar putea să facă diferența? Dar se bucură tare mult.
Nu m-ar mira dacă în jurul individului s-ar strânge în curând o
bandă.
„Ca Robin Hood” era primul gând a lui Helen; dar apoi se certă
pentru această deviere romantică. Și transfigurarea de către oamenii
simpli a hoțului de animale aparținea, după părerea ei, de domeniul
fanteziei.
— Cum să facă un singur om toate astea? remarcă ea față de
485
Gwyn. Să adune oile, să le selecteze, să le tundă, să le mâne peste
munți... Pentru asta îi trebuie o întreagă trupă.
— Sau un câine ca Cleo... răspunse Gwyn jenată și se gândi la
cățelandrul, pe care i-l făcuse cadou lui James la despărțire.
McKenzie era un talentat dresor de câini. Cu siguranță că Vineri
nu era cu nimic mai prejos decât mama ei – ba se poate să o fi
întrecut. Cleo devenise între timp foarte bătrână și aproape surdă.
E drept că tot mai era lipită de Gwyn, ca o umbră a ei, dar nu mai
putea fi folosită la muncă.
Nu mai dură mult până ce imnurile de laudă la adresa lui James
McKenzie induseră și un câine ciobănesc genial. Pentru Gwyn nu
mai exista niciun dubiu când se auzi pentru prima data numele lui
Vineri.
Noroc că Gerald nu făcu nicio remarcă despre calitățile de oier
ale lui James și nici despre dispariția cățelandrului, pe care trebuia
s-o fi observat. E drept că în acel an nefericit Gerald și Gwyneira
erau preocupați de alte gânduri. Probabil că baronul oilor uitase de
cățelușă. În orice caz, acum pierdea an de an mai multe animale
prin activitatea lui McKenzie – la fel ca Howard, familia Beasley și
toți ceilalți crescători mai mari de oi. Helen ar fi vrut să știe ce
gândea Gwyneira despre acest lucru, dar prietena nu-l amintea cu
niciun cuvânt pe McKenzie dacă putea cumva evita asta.
Helen se săturase să-l caute fără nicio noimă pe Paul. Va începe
orele, indiferent dacă va fi de față sau nu. Oricum, probabilitatea ca
el să apară pe parcurs era mare. Paul o respecta pe Helen, poate era
singurul om pe care îl asculta și câteodată ea credea că la baza
atacurilor sale permanente asupra lui Ruben, Fleurette și Tonga se
afla gelozia. Fiul isteț al căpeteniei era unul din elevii ei preferați, iar
Ruben și Fleurette aveau oricum o situație privilegiată. Paul în
schimb nu era prost, dar nu atrăgea atenția prin rezultate școlare
deosebite. Îi plăcea mai degrabă și facă pe măscăriciul clasei – și
prin asta își îngreuna atât lui, cât și lui Helen viața.
486
 Dar astăzi nu prea mai exista șansa ca Paul să ajungă la ore.
Băiatul era plecat mult prea departe; în momentul în care Ruben se
adresase conspirativ surorii sale, Fleur, el se lipise de urmele celor
doi mai mari. Tainele erau aproape totdeauna legate de ceva
interzis, asta o știa, iar pentru Paul nu exista nimic mai frumos decât
să o surprindă pe Fleur făcând ceva interzis. Atunci nu avea nicio
reținere, să divulge lucrul respectiv, chiar dacă se întâmpla rar ca
rezultatele să fie satisfăcătoare. Mai ales Kiri nu pedepsea de fapt
niciodată copiii, iar mama lui Paul era și ea destul de răbdătoare
când o prindea pe Fleurette că a mințit sau dacă în timpul jocurilor
lor sălbatice se spărgea o vază sau un pahar. Lui Paul i se întâmplau
rar asemenea necazuri. Era iscusit din fire; iar apoi el crescuse
practic la maori, învățase mersul mlădios al vânătorului, capacitatea
de a se strecura aproape neauzit până la pradă – le învățase tot atât
de bine ca rivalul său Tonga. Bărbații maori nu făcuseră nicio
diferență între micul pakeha și propriii lor copii. Dacă erau copii
acolo, cineva se ocupa de ei și era sarcina vânătorilor să-i învețe pe
băieți arta lor, tot așa cum femeile le educau pe fete. Paul era
totdeauna unul din cei mai înzestrați elevi ai lor, iar acum îl ajutau
aceste calități să-i urmărească pe Fleurette și Ruben pe neobservate.
Păcat că era vorba de o taină a tânărului O’Keefe, și nu de o greșeală
a surorii sale. Cu siguranță că pedeapsa dată de Helen nu va fi atât
de aspră ca să suporte predica ei despre turnătorie. Ar fi avut mai
mult succes dacă l-ar fi turnat pe băiat tatălui său, dar Paul nu
îndrăznea să se apropie de Howard O’Keefe. Știa că soțul lui Helen
și bunicul lui nu se aveau bine, iar Paul nu ar fi lucrat în favoarea
inamicilor lui Gerald, era o chestiune de onoare! Paul spera doar că
bunicul lui va aprecia acest lucru, încerca tot timpul să se impună în
fața lui Gerald, dar de cele mai multe ori bătrânul Warden nici nu-l
luă în seamă. Paul nu se supăra pe el pentru atâta lucru. Bunicul lui
avea lucruri mai importante de făcut, decât să se joace cu băieți
mici. La Kiward Station Gerald Warden era ceva aproape similar cu
487
Dumnezeu. Dar lui Paul îi va reuși cândva un lucru extraordinar, și
atunci Gerald va trebui să ia notă de el! Băiatul nu-și dorea altceva
decât să fie lăudat de el.
Dar acum ce aveau oare de ascuns Ruben și Fleurette? Paul
devenise suspicios, când Ruben nu venise cu calul lui propriu, ci se
urcase în fața lui Fleurette pe Minette. Minette nu avea pusă șaua,
astfel că amândoi călăreții încăpeau pe spatele ei. Ruben stătea în
față și ținea hățurile; Fleurette se plasase în spatele lui și își lipi
partea de sus a corpului de el, avea obrazul lipit de spatele lui și își
ținea ochii închiși. Părul ei cârlionțat, arămiu cădea pe umeri – Paul
își aminti că unul din păstori spusese că îți vine s-o mănânci de
frumoasă ce e.
Asta însemna că individul ar fi vrut s-o facă cu ea. Paul avea
deocamdată doar niște idei vagi despre ce ar fi vorba. Dar un lucru
era sigur: Fleurette era ultima persoană la care s-ar fi gândit el
pentru așa ceva. Cuvântul „frumusețe”, legat de sora lui, era pentru
Paul de neînchipuit. Oare de ce se băga așa de tare în Ruben? Îi era
frică să nu cadă? De fapt era improbabil. Fleurette era o călăreață
foarte sigură.
Nu avea ce face. Trebuia să se apropie mai mult pentru a auzi ce
șușotesc cei doi. Ce păcat că poneiul lui, Minty, făcea pași atât de
repezi și de scurți! Era aproape imposibil s-o determini să meargă la
pas cu Minette și astfel să iasă mai puțin în evidență. Dar după cum
se vedea, Fleurette și Ruben nu aveau nicio bănuială. Ar fi trebuit să
audă sunetele copitelor, dar nu erau atenți la așa ceva. Doar Gracie,
cățeaua ciobănească a lui Fleur, care o urma pe stăpâna ei la fel se
natural cum o făcea Cleo cu mama ei, arunca priviri suspicioase
către tufăriș. Dar Gracie nu va lătra, fiindcă îl cunoștea pe Paul.
— Crezi că găsim afurisitele alea de oi? tocmai întreba Ruben.
Vocea îi era nervoasă, aproape fricoasă.
Fleurette ridică fără nicio tragere de inimă fața de pe spatele lui.
— Da, sigur, murmură ea. Nu-ți fă griji. Gracie le strânge cât ai
488
bate din palme. Am... avea chiar timp pentru o pauză.
Paul observă cu stupoare cum mâinile ei se jucară cu cămașa lui
Ruben și cum mâinile ei se strecurară printre nasturi pe pielea goală
a pieptului.
Se păru că băiatului nu-i displace. Chiar întinse mâna în spate și
o mângâie pe fată pe gât.
— Oh, nu știu... oile... tata mă omoară, dacă nu le aduc înapoi.
Deci despre asta era vorba. Iar îi fugiseră lui Ruben oile. Paul
putea să-și închipuie despre care era vorba. Văzuse deja ieri, în
drum spre școală, cât de diletant fusese peticit gardul de la ocolul
tinerilor berbeci.
— Măcar acum ai pus la punct gardul? întrebă Fleur.
Cei doi călăreți ajunseseră la un pârâu și trecură de un loc al
malului deosebit de agreabil, cu iarba mare, care era ocrotit de
stânci și de palmieri Nicau. Mâna mică, bronzată, a lui Fleurette se
desprinse de pieptul lui Ruben și prinse iscusit hățurile. O opri pe
Minette, alunecă de pe spatele ei și se aruncă în iarbă, unde se
întinse provocator. Ruben legă calul de un copac și se întinse lângă
ea.
— Prinde-o ca lumea, altfel pleacă imediat... porunci Fleur.
Închisese pe jumătate ochii, dar tot observase nodul prost făcut
de Ruben. Fata îl iubea pe prietenul ei, dar era disperată de mâinile
lui neîndemânatice cum simțise și Gwyneira față de bărbatul pe
care Fleur îl considera tatăl ei. E drept, Ruben nu avea înclinații
artistice, ci își dorea să meargă la Dunedin, pentru a studia acolo
dreptul la universitatea care tocmai se fondase. Helen va sprijini
aceasta – din motive de siguranță, nu-i spusese lui Howard încă
nimic.
Băiatul se ridică fără tragere de inimă și se ocupă de cal. Nu se
supără pentru felul decis de a vorbi a lui Fleur. Doar își cunoștea și
el slăbiciunile – și admira fără rezerve iscusința lui Fleurette.
— Repar gardul mâine, murmură el, ceea ce îl făcu pe Paul, care
489
găsise o ascunzătoare în dosul unei stânci, să dea din cap fără să
înțeleagă. Dacă Ruben închidea berbecuții iar în ocolul cu gardul
stricat, până mâine vor fugi iar.
Fleurette spuse cam același lucru.
— Pot să te ajut, zise ea, apoi cei doi tăcură vreme îndelungată.
Paul era supărat că nu putea vedea nimic și se furișă în cele din
urmă pe după pietre, de unde avea o privire mai bună. Ceea ce
văzu îi opri respirația. Sărutările și mângâierile, pe care le schimbau
Ruben și Fleur pe culcușul lor de sub copaci erau destul de aproape
de ceea ce Paul înțelegea prin „a o face unul cu altul”! Fleur stătea
culcată în iarbă, părul ei era împrăștiat ca o țesătură fină,
strălucitoare, iar pe fața ei era o expresie de detașare totală. Ruben îi
descheiase bluza și îi mângâia și săruta sânii, pe care Paul îi privi de
asemenea cu interes. Nu își văzuse sora în pielea goală de cel puțin
cinci ani. Și Ruben arăta fericit; își lăsă timp și nu își mișcă corpul
febril încoace și încolo, așa cum o făcuse bărbatul unei perechi
maori, pe care Paul îl văzuse o dată de departe. Și nici nu era culcat
de tot peste ea, ci pe jumătate lângă Fleur – deci nu „o făceau”
deocamdată cu adevărat. Dar Paul era sigur că Gerald se va interesa
foarte mult pentru acest caz.
Fleurette îl cuprinse pe Ruben cu brațele și îi mângâie spatele. În
cele din urmă, mâinile ei se strecurară în pantalonii lui și îl
mângâiară acolo. Ruben gemu de plăcere și se culcă de tot peste ea.
Deci totuși...
— Nu, oprește-te, dragule... Fleurette îl îndepărtă pe Ruben. Nu
păru să-i fie frică, dar era hotărâtă. Trebuie să păstrăm ceva și
pentru noaptea nunții...
Avea acum ochii deschiși și îi zâmbea lui Ruben. Tânărul îi
răspunse la zâmbet. Ruben era un băiat arătos, care moștenise de la
tatăl lui trăsăturile puțin dure, foarte bărbătești și părul închis,
buclat, în rest semăna mai mult cu Helen. Fața era mai îngustă,
decât cea a lui Howard, ochii cenușii și visători. Și era și mai înalt;
490
mai degrabă lungan decât masiv și mușchiulos. În privirile lui
blânde se citea dorința, dar era mai degrabă bucuria așteptării decât
plăcere pur și simplu. Fleurette suspină fericită. Se simțea iubită.
— Dacă va exista o noapte a nunții... spuse în cele din urmă
Ruben îngrijorat. Îmi pot închipui că bunicul tău și tatăl meu nu ar
fi prea fericiți de așa ceva.
Fleurette ridică din umeri.
— Dar mamele noastre nu vor avea nimic împotrivă spuse ea
plină de optimism. Cei doi vor trebui să cedeze. Ce au oare unul
împotriva celuilalt? Așa o dușmănie timp de ani de zile este ceva
bolnăvicios!
Ruben încuviință din cap. Avea o fire echilibrată, pe când
Fleurette se înfuria repede. Privit astfel, ea ar fi putut ține o
dușmănie timp de ani de zile. Ruben își putea închipui o Fleurette
cu sabia de foc. Zâmbi, dar deveni iar serios.
— Cunosc povestea! îi spuse el prietenei sale. Unchiul George a
aflat-o de la un bancher guraliv din Haldon și i-a povestit mamei
mele. Vrei s-o afli? Ruben se juca cu o șuviță roșcovană de păr.
Paul își ascuți urechile. Devenea din ce în ce mai interesant! După
cum se părea, va afla nu numai secretele lui Fleur și Ruben, ci și
detalii din istoria familie.
— Glumești? întrebă Fleur. Ard de nerăbdare! De ce nu mi-ai
povestit până acum?
Ruben ridică din umeri.
— S-ar putea să fi avut totdeauna altceva de făcut? întrebă el
șmecherește și o sărută.
Paul oftă. Doar să nu mai întârzie! În curând va trebui să o
pornească la drum dacă voia să fie cât de cât punctual acasă. Kiri și
mama lui vor pune întrebări dacă Marama va ajunge singură acasă
– și atunci precis că o să afle că a chiulit de la școală!
Dar și Fleur era mai curioasă să afle povestea decât să se
giugiulească. ÎI îndepărtă pe Ruben cu precauție și se așeză. Se
491
sprijini de el și, în timp ce el povestea, ea folosi timpul să-și încheie
bluza. Probabil că și-a adus și ea aminte că trebuie căutate oile.
— Deci tatăl meu și bunicul tău au fost aici deja în anii 1840, când
abia existau coloniști, ci numai vânători de balene și de foci. Dar pe
atunci se câștigau mulți bani cu așa ceva și amândoi jucau foarte
bine pocher și Black-Jack. În orice caz, strânseseră o avere la
teșcherea, când au venit la Canterbury Plains. Tatăl meu era numai
în trecere, voia să ajungă la Otago, fiindcă se zvonea că acolo s-a
găsit aur. Dar Warden se gândea la o fermă de oi – și încercă să-l
convingă pe tatăl meu să-și investească banii în animale. Și în
pământuri. Gerald avea imediat relații bune cu maori. Începea
imediat să joace zaruri. Iar Kai Tahu nu aveau nimic împotrivă.
Tribul vânduse deja o dată pământ și se înțelegea bine cu
cumpărătorii.
— Da, și? întrebă Fleur. Au cumpărat deci pământ...
— Nu așa de repede. În timp ce se făceau negocierile, iar Howard
nu se putea hotărî, locuiau la acești coloniști – se numeau Butler. Iar
Leonard Butler avea o fiică. Barbara.
— Dar aceea era bunica mea! Interesul lui Fleur era trezit.
— Exact. Doar că ea ar fi trebuit să devină mama mea, declară
Ruben. Tatăl meu s-a îndrăgostit de Barbara și ea de el. Dar tatăl ei
nu era atât de entuziasmat de el, Howard cel puțin era de părere că
îi trebuie mai mulți bani pentru ca să-l impresioneze.
— Deci a plecat la Otago și a găsit aur – și între timp Barbara s-a
căsătorit cu Gerald? Oh, cât de trist, Ruben!
Fleur suspină cu gândul la această poveste romantică.
— Nu chiar. Ruben scutură din cap. Howard voia să facă banii pe
loc și acolo. Au jucat cărți.
— Și a pierdut? Gerald a câștigat toți banii?
— Fleurette, lasă-mă să povestesc! spuse Ruben sever și așteptă
până când Fleurette se scuză, înclinând din cap.
Ardea de nerăbdare să audă toată povestea.
492
 — Howard se declarase de acord să devină părtaș la crescătoria
de oi a lui Gerald – găsiseră și un nume pentru fermă. Kiward
Station, după Warden și O’Keefe. Dar apoi a pierdut nu numai banii
proprii, dar și ceea ce îi dăduse Gerald pentru a plăti pământul
tribului maori!
— Oh, nu! strigă Fleurette, care înțelese de ce era Gerald furios.
Bunicul meu voia desigur să-l omoare!
— În orice caz, au fost niște scene foarte urâte, declară Ruben. În
cele din urmă, domnul Butler i-a împrumutat lui Gerald ceva bani –
și pentru a nu se face de rușine față de maori, cărora li se promisese
cumpărarea unor pământuri. Gerald a cumpărată o parte din
pământuri, care formează astăzi Kiward Station, și Howard nu voia
să renunțe la pretenții. Tot mai spera să o ia de nevastă pe Barbara.
În orice caz, și-a băgat și ultimul bănuț în cumpărarea unui teren
pietros cu câteva oi pe jumătate moarte de foame. Ferma noastră
minunată. Iar Barbara fusese de mult promisă lui Gerald. Banii erau
dota ei. Și mai târziu a moștenit și pământul bătrânului Butler. Nu
este de mirare că Gerald a urcat ca o cometă, devenind baron al
oilor.
— Și Howard îl urăște! remarcă Fleur. Oh, ce poveste
îngrozitoare. Și săraca Barbara! Oare l-a iubit pe Gerald?
Ruben ridică din umeri.
— Despre asta unchiul George nu a spus nimic. Dar dacă voia de
fapt să se căsătorească cu tatăl meu... nu putea să fie cine știe ce
mare dragoste față de Gerald.
— Lucru pentru care Gerald era supărat pe Howard. Sau s-a
supărat oare fiindcă a trebuit să se căsătorească cu Barbara? Nu, ar
fi prea îngrozitor!
Fleur într-adevăr pălise. Asemenea istorii bune o afectau
totdeauna.
— Acestea sunt secretele de la fermele Kiward și O’Keefe, își
încheie Ruben povestea. Și cu o asemenea moștenire o să ne
493
prezentăm în fața tatălui meu și a bunicului tău și o să declarăm că
vrem să ne căsătorim. Cele mai bune condiții prealabile, nu crezi?
Râse amar.
Condiții prealabile și mai proaste dacă Gerald va afla de pe acum
ceva, se gândi Paul răutăcios. A meritat această excursie la poalele
Alpilor! Dar acum trebuia să dispară. Fără a face niciun zgomot, se
strecură înapoi la calul său.

494
 2

Paul ajunse la ferma O’Keefe aproape de sfârșitul orelor, dar

sigur că nu îndrăzni să se arate în fața lui Helen, ci îi aștepta după
prima cotitură de drum pe ceilalți copii de la Kiward Station.
Marama îi zâmbi bucuroasă și se cățără, fără să mai întrebe, în
spatele lui pe ponei.
Tonga îi observa cu o mină crispată. Și faptul că Paul avea un cal,
pe când el trebuia să parcurgă drumul lung până la școală pe jos sau
că în timpul școlii trebuia să locuiască la un alt trib era sare pe rănile
sale. De regulă prefera prima soluție, căci lui Tonga îi plăcea să fie
în miezul problemelor și nu voia cu niciun chip să-și piardă
dușmanul din ochi. Iar prietenia Maramei față de Paul era un
ghimpe deosebit în ochii lui. Percepea atașamentul ei față de băiat
ca pe o trădare – un punct de vedere care nu era împărtășit de
adulții din tribul lui. Pentru maori, Paul era fratele de lapte al
Maramei și era normal ca ea să-l iubească. Nu îi priveau pe pakeha
ca dușmani, iar pe copiii lor cu atât mai puțin. Dar Tonga vedea
lucrurile diferit. În ultimul timp își dorea multe lucruri pe care le
aveau Paul și ceilalți albi. I-ar fi plăcut să aibă cai, cărți, jucării
colorate și ar fi vrut să locuiască într-o casă cum era Kiward Station.
Familia și tribul lui – inclusiv Marama – nu înțelegeau acest lucru,
dar Tonga se simțea înșelat.
— Îi spun lui miss Helen, că ai tras chiulul! strigă el în urma
dușmanului său de moarte, pe când Paul pleca la trap.
Dar băiatul râse doar. Tonga scrâșni din dinți. Probabil că nu îl va
turna. Nu se cădea ca fiul unei căpetenii să se înjosească, devenind
trădător. Pedeapsa relativ ușoară pe care ar fi primit-o Paul nu
merita prețul.
— Unde ai fost? întrebă Marama cu tonul ei cântat, când cei doi
călăreți se aflau la o distanță suficientă față de Tonga. Miss Helen te-
495
a căutat.
— Am descoperit secrete! declară Paul cu importanță. Nici nu
crezi, ce am aflat!
— Ai găsit o comoară? întrebă Marama cu blândețe.
Nu suna de parcă problema ar fi interesat-o în mod deosebit. Ca
cei mai mulți maori, nu o preocupau lucrurile care pentru pakeha
erau importante. Dacă i s-ar fi întins Maramei un lingou de aur și o
piatră de jad, probabil că ar fi ales jadul.
— Nu, doar îți spuneam că este vorba de un secret! Despre
Ruben și Fleur. Fac treaba aia împreună!
Paul aștepta aprobarea din partea Maramei. Dar nu prea avu
succes.
— Oh, doar știu că se iubesc! Asta o știe toată lumea! pretinse
Marama liniștită.
Probabil că pentru ea era un lucru de la sine înțeles că cei doi
lăsau să urmeze sentimentelor faptele. La triburi, morala sexuală era
foarte laxă. Cât timp o pereche se iubea fără să o facă în văzul lumii,
nu-i dădea nimeni importanță. Dacă cei doi își făceau un culcuș
comun în casa comunală, se considera că erau căsătoriți. Lucrul se
desfășura complet lipsit de spectaculozitate, și de cele mai multe ori
fără tratative prealabile între părinți. Chiar și sărbătorile mari
pentru celebrarea unei nunți erau rare.
— Dar nu pot să se căsătorească! o trânti Paul. Fiindcă există o
veche dușmănie între bunicul meu și tatăl lui Ruben.
Marama râse.
— Dar nu se căsătoresc domnul Gerald și cu domnul Howard, ci
Ruben și Fleur!
Paul pufni.
— Tu nu înțelegi așa ceva! Aici este vorba de onoarea familiei!
Fleur îi trădează pe strămoșii ei...
Marama încreți fruntea.
— Ce au de-a face străbunii cu acest lucru? Străbunii veghează
496
asupra noastră, ne vor binele. Nu pot fi trădați. Așa cred. Cel puțin
eu nu am auzit niciodată despre așa ceva. Apoi încă nu este vorba
de nuntă.
— Dar în curând! declară Paul cu răutate. De îndată ce i-am spus
bunicului despre Fleur și Ruben, va fi foarte repede vorba despre
tot! Poți să mă crezi!
Mamara suspină. Spera să nu fie atunci în casa cea mare, fiindcă
totdeauna îi era frică atunci când domnul Gerald se înfuria. Pe miss
Gwyn o plăcea și de fapt și pe Fleur. Nu înțelegea ce avea Paul
împotriva lor. Dar domnul Gerald... Marama hotărî să se ducă
imediat în cătun, să ajute la gătit, în loc să meargă la Kiward Station,
s-o ajute pe mama ei. Poate putea să-l liniștească cel puțin pe Tonga.
Acesta o privise adineauri atât de furios când ea urcase pe calul lui
Paul. Iar Marama nu putea suferi să fie cineva supărat pe ea.
Gwyneira îl aștepta pe fiul ei în camera de primire, pe care o
transformase între timp într-un fel de birou. Oricum nu lăsa nimeni
cartea de vizită aici, pentru a aștepta din partea familiei invitația la
ceai. Deci putea folosi camera și în alt scop. Nu-i mai era frică de
reacția socrului ei. Între timp, Gerald îi lăsa mână liberă la aproape
toate deciziile referitoare la casă și avea rar obiecții când ea se
implica în chestiuni referitoare la fermă. Acum, cei doi colaborau și
în acest domeniu. Atât Gerald, cât și Gwyneira erau fermieri și
crescători de animale înnăscuți, și după ce Gerald achiziționase cu
câțiva ani în urmă și vite, se cristalizară tot mai mult domeniile de
activitate: Gerald se ocupa de vite, Gwyneira de oi și de cai. Cel din
urmă era domeniul mai greu, dar nu se vorbea de faptul că Gerald
era adesea prea beat ca să poată lua repede hotărâri complexe. În
schimb, muncitorii i se adresau direct lui Gwyn, dacă nu li se părea
indicat să discute cu stăpânul fermei și primeau de la ea indicații
clare. În fond, Gwyneira își avea astfel liniștea și era pace și cu
Gerald. Mai ales de când cunoștea povestea lui și a lui Howard,
Gwyneira nu îl mai putea urî atât de tare ca în primi ani după
497
nașterea lui Paul. Îi era de mult clar că nu a iubit-o niciodată pe
Barbara Butler. Pretențiile ei, ideile ei despre un trai într-o casă
seniorială și educarea fiului pentru a deveni un gentleman l-au
fascinat probabil, dar în cele din urmă l-au și descurajat. Gerald nu
avea natura unui gentleman de la țară, era un jucător, un bătăuș și
un cavaler al norocului – și desigur și un fermier și om de afaceri
capabil. Nu a fost și nici nu voia să fie niciodată „gentlemanul”
sensibil, cu care Barbara să ducă o căsătorie de conveniență, după ce
trebuise să renunțe la adevărata ei dragoste. Întâlnirea cu Gwyneira
trebuie să-i fi arătat ce fel de femeie își dorea cu adevărat – și
desigur că l-a mâniat la culme, că Lucas nu știa ce să facă cu ea.
Între timp, Gwyneira era sigură că Gerald trebuia să fi simțit ceva
asemănător iubirii față de ea atunci când a adus-o la Kiward Station
și că în acea noapte îngrozitoare de decembrie se descărcase nu
numai supărarea lui din cauza incapacității lui Lucas, dar și obsesia
care-l chinuia de ani de zile, că pentru femeia pe care o dorea el nu
era decât un „tată”.
Între timp Gwyneira era sigură că lui Gerald îi părea rău de felul
în care procedase, chiar dacă nu se scuzase niciodată. Băutul acesta
excesiv, reținerea și indulgența față de ea – și față de Paul – erau
dovada.
Ridică capul din hârtiile referitoare la creșterea oilor, uitându-se
la fiul ei, care intră în fugă.
— Alo, Paul! De ce atât de grăbit? întrebă ea zâmbind.
Ca întotdeauna, îi era greu să se bucure de întoarcerea acasă a lui
Paul. Tratatul de pace cu Gerald era un lucru, problema cu Paul era
altceva. Nu reușea să-l iubească pe băiat. Nu așa cum o iubea pe
Fleur, atât de natural și necondiționat. Când voia să simtă ceva față
de Paul, trebuia să apeleze întotdeauna la rațiune: arăta bine cu
părul lui zburlit, de culoare roșu-închis spre șaten – de la Gwyneira
avea doar culoarea, nu și structura părului. În loc de buclișoare,
avea un păr bogat, ca și Gerald. Fața lui amintea de Lucas, dar avea
498
trăsături mai hotărâte, mai puțin moi, iar ochii căprui priveau
limpede și adesea dur, nu blând și visător, ca cei ai fratelui său
vitreg. Era deștept, dar talentele lui Paul erau mai degrabă în
domeniul matematicii decât al artei. Va fi cândva cu siguranță un
bun comerciant. Și era iscusit. Gerald nu ar fi putut să-și dorească
un moștenitor mai bun pentru fermă. Ce-i drept, Gwyneirei i se
părea câteodată că are prea puțină înțelegere pentru animalele și
mai ales pentru oamenii de la Kiward Station – dar apoi se certă
pentru aceste gânduri. Voia să vadă binele la Paul, voia să-l
iubească, dar când îl privea, nu simțea mai mult pentru el decât
pentru Tonga: un băiat drăguț, deștept și care, mai târziu, va face cu
siguranță față sarcinilor. Dar nu era acea dragoste adâncă de-ți
rupea inima pe care o simțea față de Fleur.
Spera doar că Paul nu observa această lipsă și își dădea
totdeauna silința să fie deosebit de prietenoasă și răbdătoare. Și
acum era gata să-l ierte că trecuse pe lângă ea fără să o salute.
— S-a întâmplat ceva, Paul? întrebă ea îngrijorată. Ai avut
neplăceri la școală?
Gwyn știa că lui Helen nu-i era totdeauna ușor cu Paul și
cunoștea și veșnica rivalitate cu Ruben și Tonga.
— Nu, nimic. Trebuie să vorbesc cu bunicul, mamă. Unde poate
fi?
Paul nu-și pierdea vremea cu amabilități.
Gwyn se uită la marea pendulă, care stăpânea un perete al
biroului. Mai era o oră până la cină. Gerald începuse deja cu
aperitivul.
— Acolo unde este de obicei la ora asta, spuse ea. În salon. Și știi
și tu că este mai bine să nu-l deranjezi la ora asta. Mai ales fiindcă
ești nespălat și nepieptănat. Dacă vrei să asculți sfatul meu: mergi
mai întâi în camera ta și schimbă-te, înainte de a apărea în fața lui.
Ce-i drept, Gerald însuși nu mai lua foarte în serios schimbarea
hainelor înainte de cină, iar Gwyneira se schimba doar dacă venea
499
din grajd. Rochia de după-amiază cu care era îmbrăcată va fi bună
și pentru cină. Dar în cazul copiilor, Gerald putea fi foarte sever –
mai bine zis, la această oră a zilei căuta doar un motiv să se certe cu
cineva. Ora dinaintea cinei era garantat cea mai primejdioasă. Când
se servea deja, nivelul de alcool a lui Gerald ajungea atât de ridicat,
încât nu mai era în stare să se certe prea abitir.
Paul trecu în revistă posibilitățile. Dacă se ducea acum imediat cu
noutățile la Gerald, acesta va exploda – dar în absența „victimei” nu
avea efect prea puternic. Ar fi mult mai bine să o toarne pe Fleur
când era și ea de față; atunci era și șansa mai mare ca el, Paul, să
urmărească fiecare nuanță a certurilor care urmau. Mai apoi mama
lui avea dreptate: dacă Gerald era într-adevăr prost dispus, poate
nici nu-l lăsa să spună noutatea, ci își descărca furia imediat pe el.
De aceea, băiatul se decise să meargă mai întâi în cameră. Va
apărea îmbrăcat ca lumea la masă, pe când Fleur va veni garantat cu
întârziere – și va mai fi și în costum de călărie. Apoi el o va lăsa să
bâlbâie mai întâi niște scuze, apoi va veni cu bomba. Mulțumit de
sine, Paul urcă scările. Locuia în fosta cameră a tatălui său, în care
nu mai erau ustensilele de desen și cărțile, ci jucării și ustensile de
pescuit. Băiatul se schimbă. Era plin de bucuria așteptării.
Fleurette nu promisese prea mult. Gracie, cățeaua ei, adună
foarte repede oile răspândite, după ce Ruben și fata le
descoperiseră. Nici găsitul lor nu fusese o problemă. Tinerii berbeci
voiau să urce în munți, la pășunile oilor-mame. Flancați de Gracie și
Minette, se întoarseră însă în direcția fermei. Gracie nu știa de
glumă și îi mâna pe fugari repede înapoi, la turmă. Apoi grupul era
mic și ușor de supravegheat. Așa că Fleurette putea să închidă în
urma animalelor gardul padocului cu mult înainte de lăsarea
întunericului și mai ales cu mult înainte de a veni Howard de la
ferma colaterală, unde se ocupa de ultimele sale vite. Animalele
urmau să fie în sfârșit vândute, după ce Howard, în pofida sfatului
lui George Greenwood, se cramponase de creșterea vitelor ca de un
500
al doilea pilon. Ferma O’Keefe nu avea pământ propice creșterii
vitelor, aici puteau fi ținute doar oi și capre.
Fleurette se uită după soare. Încă nu era târziu, dar dacă îi ajuta
într-adevăr lui Ruben la repararea gardului, după cum îi promisese,
nu ajungea la timp la cină. Nu era foarte grav – de cele mai multe
ori, bunicul se retrăgea după cină cu un ultim whisky în încăperile
sale, iar mama și Kiri îi vor pune cu siguranță ceva deoparte. Dar lui
Fleur nu-i plăcea să dea personalului mai mult de lucru decât era
nevoie. Apoi nu avea niciun interes să se întâlnească cu Howard –
iar apoi, culmea groazei! – să ajungă acasă în toiul cinei. Pe de altă
parte nu putea să-l lase pe Ruben singur cu repararea gardului.
Altfel a doua zi berbecuții erau cu siguranță iar sus, în munți.
Spre ușurarea lui Fleur, se apropie mama lui Ruben – cu bravul ei
catâr, pe care încărcase deja unelte și material de reparat gardul.
Helen îi făcu cu ochiul.
— Mergi liniștită acasă, Fleur, facem noi treaba aici spuse ea
prietenoasă. A fost foarte drăguț din partea ta că i-ai ajutat lui
Ruben să aducă berbecii înapoi. Nu meriți să mai ai și necazuri
acasă. Și vei avea cu siguranță, dacă întârzii.
Fleurette încuviință din cap recunoscătoare.
— Vin mâine din nou la școală, domnișoară Helen! spuse ea. Un
pretext de care se folosea pentru a fi zilnic aproape de Ruben. În
fond, Fleurette terminase școala. Știa bine să socotească, să citească
și să scrie, citise clasicii sau cel puțin începuse să-i citească, e drept
că nu în limba originală, ca Ruben. După Fleur, cunoașterea limbilor
greacă și latină era total de prisos. Deci nu prea mai exista ceva ce-o
putea învăța Helen. După moartea lui Lucas, Gwyneira trimisese
multe din cărțile sale de botanică și zoologie la școala lui Helen. Lui
Fleur îi plăcea să le frunzărească, pe când Ruben se dedica studiilor
sale. La anul va trebui să meargă la Dunedin, dacă voia într-adevăr
să studieze. Helen încă nu voia să se gândească cum să-l facă pe
Howard să accepte. Mai apoi nici nu aveau bani pentru studiu;
501
Ruben va trebui să accepte oferta generoasă a lui George
Greenwood – cel puțin până se va fi remarcat într-atât, încât să
primească o bursă. Dar un studiu la Dunedin îi va despărți
deocamdată pe Ruben și Fleurette. Pentru Helen era la fel de clar ca
pentru Marama că cei doi erau îndrăgostiți și vorbise deja și cu
Gwyn despre asta. În principiu, mamele nu aveau nimic împotriva
acestei legături, dar desigur că se temeau de reacția lui Warden și a
lui O’Keefe și fuseseră de acord că problema mai putea aștepta
câțiva ani. Ruben avea șaptesprezece ani, Fleur încă nu împlinise
șaisprezece. Atât Helen, cât și Gwyn erau de părere că sunt încă
prea tineri pentru o legătură trainică.
Ruben o ajută pe Fleurette să pună șaua pe care o scoseseră
pentru a putea merge împreună, înapoi pe spatele iepei. O sărută pe
ascuns, când ea se urcă în șa.
— Pe mâine, te iubesc! spuse el încet.
— Numai până mâine? răspunse ea râzând.
— Nu până la cer. Și dincolo de stele! Mâna lui Ruben mângâie
tandru mâna ei, iar Fleurette zâmbi radiind când plecă din curte.
Ruben privi în urma ei, până ce ultimul licăr al părului ei roșcat și
cel al coamei la fel de strălucitoare a iepei se contopiră cu lumina
amurgului. Doar vocea lui Helen îl trezi din visare.
— Ei hai, Ruben, gardul nu se ridică de la sine. Doar vrem să
terminăm înainte de a veni tatăl tău acasă.
Fleurette își mână calul să meargă mai repede și era să ajungă
aproape la timp pentru cina de la Kiward Station. Dar apoi nu găsi
pe nimeni la grajd cui să i-o încredințeze pe Minette pentru a fi
îngrijită și trebui deci să o facă singură. După ce iapa fusese frecată
cu șomoiogul, adăpată și i se pusese nutreț, primul fel de mâncare
era cu siguranță deja pus pe masă. Fleurette suspină. Sigur că se
putea strecura pe ascuns în casă și să tragă chiulul de la cină. Dar îi
era teamă că Paul o observase când intrase în curte. În spatele
geamului său văzuse o mișcare, iar el o va turna precis. Deci Fleur
502
se conformă inevitabilului. Măcar va primi ceva de mâncare. După
ziua petrecută în munți era pe jumătate moartă de foame. Se hotărî
să abordeze problema cu optimism și afișă un zâmbet strălucitor
când intră în sufragerie.
— Bună seara, bunicule, bună seara, mamă! Am întârziat astăzi
puțintel, fiindcă am calculat puțin greșit timpul, când... deh, când...
Ce prostie! Nu îi venea repede nicio scuză în minte. Iar lui Gerald
nu-i putea spune că își petrecuse ziua pentru a strânge oile rătăcite
ale lui Howard O’Keefe.
— Când i-ai ajutat iubitului tău să vâneze oile? întrebă Paul cu un
zâmbet sardonic.
Gwyneira sări în sus.
— Paul, ce înseamnă asta? Trebuie s-o superi întotdeauna pe sora
ta?
— Ai ajutat, sau n-ai ajutat? întrebă Paul obraznic.
Fleurette se înroși.
— Eu...
— Cu cine ai vânat oi? se interesă Gerald. Era destul de beat.
Poate că nu i-ar fi făcut lui Fleur nicio scenă, dar o parte a
observației lui Paul tot ajunse la el.
— Cu... eh, cu Ruben. Lui și domnișoarei Helen le scăpaseră niște
berbeci și...
— Lui și stimatului său tată, vrei să spui! răspunse Gerald cu
sarcasm. Tipic pentru bătrânul Howard, este prea prost sau prea
zgârcit să-și închidă animalele. Iar finul lui băiat trebuie să roage o
fată, să-l ajute la strânsul oilor...
Bătrânul râse.
Paul își încreți fruntea. Lucrurile nu mergeau așa cum își
imaginase.
— Fleur o face cu Ruben! izbucni el, la care se așternu pentru
câteva secunde o tăcere deconcertată.
Apoi Gwyneira reacționă prima.
503
 — Paul, de unde ai învățat tu asemenea expresii? Te scuzi
imediat și...
— Mo... moment! Gerald o întrerupse cu vocea nesigură, dar
puternică. Ce... ce spune băiatul? O... o face cu băiatul lui O’Keefe?
Gwyneira spera ca Fleurette să nege pur și simplu, dar era de
ajuns să o privești pe fată ca să vezi că în afirmațiile pline de răutate
a lui Paul era măcar ceva adevărat.
— Nu este cum crezi, bunicule! se strădui Fleur să-l convingă.
Noi... deci, noi... sigur că nu o facem unul cu altul, noi...
— Chiar nu? Atunci ce faceți? tună Gerald.
— Dar am văzut, am văzut! cântă Paul.
Gwyneira îi porunci cu voce severă să tacă.
— Noi... noi ne iubim. Vrem să ne căsătorim, izbucni ea.
Acum măcar o spusese. Chiar dacă nu era situația ideală pentru
această dezvăluire.
Gwyneira încercă să dezamorseze situația.
— Fleur, draga mea, nu ai împlinit încă șaisprezece ani! Iar Paul
merge la anul la universitate.
— Ce vreți voi? urlă Gerald. Să vă căsătoriți? Să-l iei pe fiul
acestui O’Keefe? Ți-ai pierdut mințile, Fleurette?
Fleur dădu din umeri. Nu se putea spune că este lașă.
— Nu îți cauți dragostea, bunicule. Ne iubim. Asta este, și nu se
poate schimba nimic.
— O să vedem noi dacă se poate schimba ceva! Gerald sări în sus.
Nu îl vei revedea în niciun caz pe individ! Deocamdată ai arest în
casă! S-a terminat cu școala – mă întrebam deja ce avea să te mai
învețe muierea aceea a lui O’Keefe! Merg acum călare la Haldon și
stau de vorbă cu acest O’Keefe! Witi! Adu-mi pușca!
— Gerald, exagerezi! Gwyneira încercă să rămână calmă. Poate
putea să-l convingă pe Warden să renunțe la această idee
nebunească, să-l ia încă astăzi la întrebări pe Ruben – sau pe
Howard? Copila nu are decât șaisprezece ani și este pentru prima
504
oară îndrăgostită. Încă nu vorbește nimeni de căsătorie.
— Copilul moștenește o parte din Kiward Station, Gwyneira.
Bătrânul O’Keefe sigur se gândește la o căsătorie. Dar lămuresc asta
o dată pentru totdeauna! O închizi pe micuță. Dar repede! Nu îi
trebuie nimic de mâncare, să țină post și să se gândească la păcatele
ei!
Gerald apucă flinta pe care Witi, speriat, chiar i-o adusese și
îmbrăcă o pelerină impermeabilă. Apoi fugi afară.
Fleurette se sculă să-l urmeze.
— Trebuie să plec, să-l avertizez pe Ruben! spuse ea.
Gwyneira clătină din cap.
— De unde vrei să iei un cal? Caii de călărie sunt toți în grajd și
să mergi cu unul din caii tineri și fără șa în tufăriș... nu, nu permit
așa ceva, Fleur, îți rupi gâtul și calul de asemenea. Fără a mai vorbi
de faptul că Gerald te-ar ajunge din urmă. Lasă-i pe indivizi să se
lămurească între ei! Sunt sigură că nu pățește niciunul dintre ei
nimic. Dacă îl va întâlni pe bătrân, vor țipa unul la altul, poate își
vor sparge nasul.
— Și dacă-l întâlnește pe Ruben? întrebă Fleur cu fața palidă.
— Atunci îl omoară! se bucură Paul.
Asta a fost o greșeală. Acum, atenția mamei și a surorii se
concentră asupra lui.
— Mic bastard turnător! strigă Fleurette. Îți dai seama ce ai făcut?
Șobolan nemernic! Dacă moare Ruben, atunci...
— Fleurette, liniștește-te, prietenului tău nu i se va întâmpla
nimic, o liniști Gwyneira, cu voce mult mai convingătoare decât
cum simțea. Cunoștea temperamentul coleric a lui Gerald; și apoi
era și tare băut. Punea bază pe firea echilibrată a lui Ruben. Fiul lui
Helen cu siguranță că nu se va lăsa provocat. Iar tu, Paul, dispari
imediat în camera ta. Nu vreau să te văd aici cel puțin până
poimâine. Ai arest de casă.
— Fleur de asemenea! Fleur de asemenea! nu putu să tacă Paul.
505
 — Este cu totul altceva, Paul, spuse Gwyneira cu severitate și iar
îi fu greu să simtă măcar o scânteie de simpatie față de acest copil
pe care-l născuse. Bunicul o pedepsește pe Fleur fiindcă este de
părere că s-a îndrăgostit de băiatul de care nu trebuia. Dar eu te
pedepsesc fiindcă ești răutăcios, fiindcă îi spionezi pe oameni și îi
trădezi – și te mai și bucuri de faptele tale! Un gentleman nu se
poartă astfel, Paul Warden. Astfel se poartă doar un monstru!
Gwyneira știu în momentul în care îl rostise că Paul nu îi va ierta
niciodată acest cuvânt. Dar nu se putuse stăpâni. Nu simțea decât
ură față de acest copil pe care fusese silită să-l nască, care fusese în
cele din urmă motivul pentru moartea lui Lucas și care făcea acum
totul să distrugă și viața lui Fleur și să zguduie armonia oricum
instabilă din familia lui Helen.
Paul o privi pe mama lui, palid ca moartea din cauza abisurilor
pe care le vedea în ochii ei. Nu era o izbucnire de furie ca la
Fleurette: se părea că Gwyneira spunea ce gândea. Paul izbucni în
plâns, deși se decisese de cel puțin un an să fie bărbat, să nu mai
plângă în niciun caz.
— Haide, haide! Dispari! Gwyneira se ura pe sine pentru aceste
cuvinte, dar nu se putea abține. Dispari în camera ta!
Paul ieși în trombă. Fleurette o privi pe mama ei consternată.
— Asta a fost dur! spuse ea, trezită la realitate.
Gwyneira întinse mâna tremurând după paharul cu vin, dar se
răzgândi, merse la dulapul din perete și își turnă un brandy.
— Vrei și tu, Fleurette? Cred că amândouă avem nevoie de un
calmant. Apoi trebuie să așteptăm. Gerald se va întoarce cândva
dacă pe drum nu cade de pe cal și își rupe gâtul. Dădu băutura
peste cap. Iar în ceea ce îl privește pe Paul... îmi pare rău.
Gerald Warden trecu prin tufăriș ca mânat de draci. Furia nutrită
pentru tânărul Ruben O’Keefe parcă voia să-l rupă. Până acum nu o
văzuse pe Fleurette ca pe o femeie. Rămăsese un copil pentru el, fata
cea mică a Gwyneirei, drăguță, dar relativ neinteresantă. Dar acum
506
micuța făcuse aripi, acum își dădea capul tot atât de mândră pe
spate ca pe timpuri Gwyneira la vârsta de șaptesprezece ani,
răspundea la fel de obraznic. Iar Ruben, acest mic căcăcios, a
îndrăznit să se apropie de ea! De o Warden! De bunul lui!
Gerald se liniști puțin doar când ajunse la ferma lui O’Keefe și
putu să compare șurile, grajdurile sărăcăcioase și mai ales casa de
locuit cu acareturile sale proprii. Howard nu-și putea închipui cu
adevărat că el va fi de acord să-și mărite nepoate cu fiul lui.
În spatele ferestrelor ardea lumina. Calul și catârul lui Howard
stăteau în ocolul din fața casei. Deci bastardul era acasă. Iar fiul lui
nereușit probabil de asemenea, fiindcă Gerald văzu silueta a trei
oameni în jurul mesei din colibă. Lejer, el aruncă hățurile calului său
peste un țăruș al gardului și luă flinta din toc. Când se apropie de
casă, prinse a lătra un câine, dar nimeni din interior nu-i dădu
atenție.
Gerald deschise brusc ușa. După cum se așteptase, îi văzu pe
Howard, Helen și fiul lor la masă, unde fusese servită supa
consistentă. Cei trei se uitară speriați spre ușă, incapabili de a
reacționa imediat. Gerald se folosi de avantajul surprizei. Pătrunse
în casă și răsturnă masa, când se năpusti asupra lui Ruben.
— Cărțile pe masă, flăcău! Ce ai cu nepoata mea?
Ruben se răsuci în prinsoarea sa.
— Domnule Warden... nu putem... să vorbim ca niște oameni cu
judecată?
Lui Gerald i se făcu roșu în fața ochilor. Chiar așa ar fi răspuns și
fiul lui neisprăvit la o asemenea învinuire. Îl lovi. Croșeul lui de
stânga îl făcu pe Ruben să zboare prin jumătatea camerei. Helen
țipă. În același moment, Howard îl lovi pe Gerald. E drept că nu tot
atât de eficient. O’Keefe tocmai sosise de la cârciuma din Haldon.
Nici el nu mai era tocmai treaz. Gerald încasă lovitura lui Howard
fără nicio dificultate și se concentră iar asupra lui Ruben, care se
ridica, curgându-i sânge din nas.
507
 — Domnule Warden, vă rog.
Howard îl luă pe Gerald în clinci, înainte ca acesta să- l fi putut
lovi încă o dată pe fiul lui.
— Ei bine, să vorbim ca oamenii cu judecată! șuieră el. Care-i
treaba, Warden, de pătrunzi aici și îl bați pe fiul meu?
Gerald încercă să se întoarcă, pentru a-l privi.
— Blestemata ta lepădătură de fiu a sedus-o pe nepoata mea!
Asta s-a întâmplat.
— Ce ai făcut? Howard îl eliberă pe Gerald și se întoarse către fiul
lui. Îmi spui pe loc, că nu este adevărat!
Fața lui Ruben era grăitoare, la fel ca adineauri cea a lui Fleur.
— Desigur că nu am sedus-o! rectifică el. Doar că...
— Doar ce? Ai dezvirginat-o puțin? tună Gerald.
Ruben era palid ca moartea.
— Trebuie să vă rog să nu vorbiți pe asemenea ton de Fleur!
spuse el liniștit. Domnule Warden, o iubesc pe nepoata
dumneavoastră. O voi lua de soție.
— Ce vei face? urlă Howard. Înțeleg ca mica vrăjitoare să-ți
sucească capul...
— În niciun caz nu o vei lua pe Fleurette de soție, labagiule! tună
Gerald.
— Domnule Warden! Poate găsim un mod de exprimare mai
puțin drastic, încercă Helen să tempereze.
— Mă voi căsători cu Fleurette în orice caz, indiferent de ceea ce
aveți voi doi împotrivă...
Ruben vorbi liniștit și cu deplină convingere.
Howard îl apucă pe Ruben de pieptul cămășii, așa cum o făcuse
și Gerald.
— Mai întâi îți vei ține gura! Iar tu, Warden, dispari! Dar repede.
Și o prinzi pe mica ta târfă de nepoată. Nu mai vreau s-o văd aici,
înțelegi? Explică-i acest lucru, sau o fac eu, și atunci nu va mai
seduce pe nimeni...
508
 — Fleurette nu este...
— Domnule Warden! Helen se interpuse între cei doi bărbați. Vă
rog să plecați. Howard nu voia să spună asta. Iar în ceea ce îl
privește pe Ruben... Noi toți o respectăm foarte mult pe Fleurette.
Copiii poate că s-au sărutat, dar...
— Nu o vei mai atinge niciodată pe Fleurette! Gerald se pregăti
să-l lovească din nou pe Ruben, dar renunță, atât de neajutorat
atârna băiatul în strânsoarea tatălui său.
— Nu o va mai atinge, îți promit. Iar acum ieși! O să lămuresc eu
treaba cu el, Warden, poți fi fără grijă!
Brusc, Helen nu știa dacă dorea într-adevăr ca Gerald să plece.
Vocea lui Howard suna atât de amenințător, că se temea serios
pentru siguranța lui Ruben. Howard fusese furios încă înainte de
apariția lui Gerald. A trebuit să adune berbecii, după ce a venit
acasă, fiindcă eforturile de a repara gardul făcute de Helen și Ruben
nu puteau stăvili dorința de libertate a animalelor. Noroc că
Howard a putut să mâne berbecii în grajd, înainte de a evada din
nou în munți. Dar acest fapt nu a reușit să-i îmbunătățească
dispoziția. Când Gerald părăsi cabana, se uită la Ruben cu o privire
ucigașă.
— Deci o faci cu micuța Warden, constată el. Și ai în continuare
planuri mari, nu-i așa? Tocmai l-am întâlnit la crâșmă pe băiatul
maori de la Greenwood, iar el m-a felicitat că Universitatea din
Dunedin e gata să te accepte! Pentru studiul jurisprudenței! Da, nu
știi încă acest lucru, asemenea scrisori le aștepți prin iubitul tău
unchi George! Dar acum îți scot eu aceste chestii din cap, băiete!
Numără bine, Ruben O’Keefe, doar ai învățat asta. Iar jurisprudența
– este vorba de drept, nu-i așa? Ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte! Acest drept îl studiem noi acum. Asta este pentru oi! Îi dădu
lui Ruben o lovitură. Și asta este pentru fată!
Un croșeu de dreapta. Asta este pentru unchiul George!
Un croșeu de stânga. Ruben căzu la pământ.
509
 — Pentru studiul de drept! Howard îi dădu un șut în coaste.
Ruben gemu.
— Și asta, pentru că te consideri a fi ceva mai bun! Încă un șut
brutal, de data asta în regiunea rinichilor.
Ruben se chirci. Helen încercă să-l îndepărteze pe Howard de
lângă Ruben.
— Și asta este pentru tine fiindcă faci totdeauna front comun cu
acest căcăcios! Howard plasă următoarea lovitură în buza de sus a
lui Helen. Ea se prăbuși, dar tot mai încercă să-și apare fiul.
Dar măcar păru că Howard își vine în fire. Sângele de pe fața lui
Helen îl trezi la realitate.
— Nici nu meritați... voi... bâlbâi el și se duse clătinându-se spre
bufetul din bucătărie, în care Helen ținea whisky-ul. Un sortiment
ca lumea, nu cea mai ieftină băutură. Îl ținea pentru oaspeți; mai
ales George Greenwood avea nevoie de o dușcă când termina cu
Howard. Acum, Howard bău tăria cu înghițituri lungi și voia să
pună sticla la loc. Dar când să închidă dulapul, se răzgândi și luă
sticla cu el. Dorm în grajd! declară el. Nu mai pot să vă văd în ochi...
Helen respiră ușurată când dispăru din casă.
— Ruben... este grav? Te-a...
— Totul în ordine, mamă șopti Ruben, dar exteriorul lui dovedea
contrariul.
Sângera din rănile de deasupra ochiului și a buzei; sângerarea
din nas se accentuase de asemenea și se ridica cu greu. Ochiul stâng
se închise din cauza umflăturii. Helen îl ajută să se ridice.
— Vino, bagă-te în pat. Te doftoricesc, se oferi ea.
Dar Ruben scutură din cap.
— Nu vreau să mă bag în pat! spuse el hotărât și se târî până la
priciul îngust de lângă vatră, unde obișnuia să doarmă iarna. Vara,
de ani de zile, își căuta un loc de dormit în grajd pentru a nu-și
deranja părinții.
Tremura, când Helen veni la el cu un lighean cu apă și un ștergar,
510
să-i curețe fața.
— Nu este nimic, mamă... Doamne Dumnezeule, sper ca Fleur să
nu pățească nimic.
Helen îi tamponă cu grijă sângele de pe buză.
— N-o să i se întâmple nimic lui Fleur. Dar cum a aflat? Fir-ar să
fie, ar fi trebuit să-l țin sub observație pe Paul.
— Tot ar fi aflat cândva, spuse Ruben. Și atunci... mâine o să
dispar de aici, mamă. Fii pregătită. Nu mai rămân nicio zi în casa
lui...
Arătă în direcția în care dispăruse Howard.
— Mâine vei fi bolnav, spuse Helen. Și să nu ne pripim. George
Greenwood...
— Unchiul George nu ne mai poate ajuta, mamă. Nu merg la
Dunedin. Merg la Otago. Acolo există aur. O să... o să găsesc aur și o
s-o scot pe Fleur de aici. Și pe tine de asemenea. El nu... nu are voie
să te mai lovească!
Helen nu mai spuse nimic. Unse rănile fiului ei cu o alifie
răcoritoare și stătu cu el, până ce acesta adormi. În acest timp se
gândi la toate acele nopți pe care le petrecuse astfel lângă el, când
era bolnav sau când se trezea speriat de un coșmar și voia doar să o
aibă lângă el. Ruben o făcuse întotdeauna fericită. Dar Howard
distrusese și această binecuvântare din viața ei. Helen nu dormi în
această noapte.
Plânse.

511
 3

Și Fleurette plânse în această noapte până adormi. Atât ea, cât și

Gwyneira și Paul îl auziră pe Gerald venind seara târziu acasă, dar
niciunul nu avusese curajul să-l întrebe pe bătrân ce se întâmplase.
Dimineața, Gwyneira era singura care coborî, ca de obicei, la masă.
Gerald dormea să-i treacă beția, iar Paul nu îndrăzni să se arate cât
timp nu exista șansa să-l atragă pe bunic de partea lui, ca să pună
capăt arestului în cameră. Fleurette stătea speriată și fără vlagă într-
un colț al patului, strângând-o pe Grace lângă ea, cum făcuse mama
ei la timpul său cu Cleo, și chinuită de cele mai îngrozitoare
închipuiri. Acolo o găsi Gwyneira, după ce Andy McAran o
înștiințase de o neanunțată vizită la grajd. Gwyn se convinse cu
grijă că nu era nicio mișcare nici la Gerald, nici la Paul, înainte de a
se strecura în camera fiicei sale.
— Fleurette? Fleurette, este ora nouă! Ce faci la ora asta în pat?
Gwyneira scutură capul atât de dojenitor, de parcă ar fi fost o zi ca
toate celelalte, iar Fleur ar fi adormit, întârziind astfel de la școală.
Acum îmbracă-te, dar repede. La grajd se află cineva care te caută.
Și care desigur că nu poate aștepta o veșnicie.
Îi zâmbi conspirativ fiicei ei.
— Este cineva aici, mamă! Fleurette sări în sus. Cine? Este
Ruben? Oh, dacă este Ruben, dacă trăiește...
— Sigur că trăiește, Fleurette. Bunicul tău este un om care aruncă
repede cu amenințările și își folosește repede pumnii. Dar nu
omoară pe nimeni! Cel puțin nu imediat – dacă îl prinde acum pe
băiat la noi, în șură, nu mai garantez.
Gwyneira o ajută pe Fleur să îmbrace repede o rochie de călărie.
— Dar ții de șase să nu vină, nu-i așa? Iar Paul... Fleurette părea
că se teme de fratele ei aproape tot atât de mult ca de bunicul ei.
Este așa o jigodie! Doar nu crezi că noi chiar...
512
 — Îl consider pe băiat mult prea inteligent ca să riște să rămâi
gravidă, spuse Gwyneira cu luciditate. Iar tu, Fleurette, ești la fel de
inteligentă ca el. Ruben vrea să studieze la Dunedin, iar tu trebuie
să te mai maturizezi înainte de a te putea gândi la măritiș. Iar apoi
șansele unui tânăr avocat, care s-ar putea să lucreze la firma lui
George Greenwood, sunt mult mai mari decât cele ale unui băiat de
fermier, al cărui tată trăiește de la mână până la gură. Gândește-te la
asta și când te întâlnești cu băiatul. Deși... după cele spuse de
McAran, astăzi nu prea este în stare să lase pe cineva gravidă...
Ultima remarcă a Gwyneirei alimentă din nou cele mai sumbre
temeri ale lui Fleur. În loc să-și caute pelerina de ploaie – afară
ploua cu găleata – își aruncă grăbită un șal pe umeri și se grăbi pe
trepte în jos. Nu își periase nici părul. Ar fi durat ore în șir să-l
descâlcească. De obicei îl pieptăna seara și-l împletea, dar ieri nu
avusese energia necesară. Acum se volbura destul de sălbatic în
jurul feței ei înguste, dar lui Ruben O’Keefe tot i se părea cea mai
frumoasă fată pe care o văzuse vreodată. Fleurette însă era mai
degrabă îngrozită de cum arăta prietenul ei. Băiatul mai mult era
culcat, decât ședea pe o grămadă de fân. ÎI durea fiecare mișcare.
Fața îi era tumefiată, un ochi complet închis, iar rănile mai supurau.
— Oh, Doamne, Ruben! Bunicul meu a făcut asta?
Fleurette voia să-l îmbrățișeze, dar Ruben o îndepărtă.
— Atenție! gemu el. Coastele mele... nu știu dacă sunt rupte sau
numai lovite... în orice caz, dor îngrozitor.
Fleurette îl îmbrățișă mai cu grijă. Se așeză lângă el și îi puse fața
bătută pe umărul ei.
— Naiba să-l ia! înjură ea. Cum că nu omoară pe nimeni! Cu tine
era să-i reușească!
Ruben scutură din cap.
— Nu a fost domnul Warden. A fost tatăl meu. Și era cât pe ce s-o
facă în deplină înțelegere, împreună! Cei doi se dușmănesc de
moarte, dar în ceea ce ne privește se înțeleg întru totul. Plec, Fleur.
513
Nu mai rezist!
Fleurette îl privi consternată.
— Pleci? Mă părăsești?
— Să aștept aici, până ne omoară pe amândoi? Nu ne putem
întâlni la infinit pe ascuns – mai ales că este și micul turnător aici, în
casă. Paul a fost cel care ne-a turnat, nu-i așa?
Fleur încuviință din cap.
— Și o va face tot timpul. Dar tu... tu nu poți pleca fără mine! Vin
cu tine! Se îndreptă hotărâtă și păru să-și împacheteze în minte deja
lucrurile. Aștepți aici, nu-mi trebuie mult. Într-o oră putem pleca!
— Oh, Fleur, asta nu se poate. Dar nici nu te părăsesc. În fiecare
minut, în fiecare secundă mă gândesc la tine. Te iubesc. Dar în
niciun caz nu te pot lua cu mine la Otago... Ruben o mângâie
stângaci, pe când Fleur se gândea febril. Dacă voia să fugă cu el,
trebuia să călărească în forță – Gerald ar fi trimis un grup de
căutători în urma lor, de îndată ce ar fi observat lipsa ei. Dar în
starea lui actuală, Ruben nu putea în niciun caz să călărească
repede... și ce vorbea el de Otago?
— Credeam că vrei să mergi la Dunedin? se interesă ea, și-l
sărută pe frunte.
— M-am răzgândit, declară Ruben. Am crezut întotdeauna, că
bunicul tău va permite să ne căsătorim dacă voi fi avocat. Dar nu ne
va permite niciodată, după seara de ieri îmi este cu totul limpede
acest lucru. Dacă este să ne realizăm cele dorite, trebuie să câștig
bani. Nu puțin, ci o avere. Iar la Otago s-a găsit aur...
— Vrei să încerci să cauți aur? întrebă Fleur surprinsă. Dar... cine
îți spune că vei găsi?
În sinea lui, Ruben găsi că este o întrebare bună, fiindcă nu avea
nicio idee, cum să înceapă căutarea aurului. Dar la naiba, și alții
reușiseră acest lucru!
— În regiunea Queenstown fiecare găsește aur, susținu el. Există
grăunțe de aur brut, cât unghia degetului.
514
 — Și ele sunt împrăștiate pe acolo? întrebă Fleurette suspicioasă.
Nu îți trebuie un perimetru propriu, delimitat? Unelte? Ai bani,
Ruben?
Ruben încuviință în cap.
— Ceva da. Niște economii. Unchiul George m-a plătit anul
trecut când am lucrat ca ajutor în firma sa și m-a plătit și ca
traducător la maori, când Reti nu era la dispoziție. Nu este mult,
bineînțeles.
— Eu nu am nimic, spuse Fleurette necăjită. Altfel ți-aș fi dat. Dar
ce ar fi cu un cal? Cum vrei să ajungi acolo, la Lake Wakatipu?
— Am catârul de la mama mea, declară Ruben.
Fleurette ridică ochii spre cer.
— Nepumuk? Vrei să treci cu bătrânul Nepumuk munții? Câți
ani are? Douăzeci și cinci? Este imposibil, Ruben, ia unul din caii
noștri!
— Ca bătrânul Warden să mă fugărească pentru furt de cai?
întrebă Ruben cu amărăciune.
Fleurette clătină din cap..
— Ia-o pe Minette. Este mică, dar puternică. Și este a mea.
Nimeni nu-mi poate interzice să ți-o împrumut. Dar trebuie să ai
grijă de ea, auzi? Și trebuie să mi-o aduci înapoi.
— Să știi că mă întorc de îndată ce pot! Ruben se ridică anevoie și
o cuprinse pe Fleurette în brațe. Ea simți gustul sângelui său când o
sărută. Te iau de aici. Este... este atât de sigur, cât de sigur apare
mâine soarele pe cer! Găsesc aur și apoi te iau! Ai încredere în mine,
nu-i așa, Fleurette?
Fleurette încuviință din cap și îl îmbrățișă atât de tandru și cu
atenție cât era în stare. Nu se îndoia de dragostea lui. Dacă ar fi
măcar sigură în ceea ce privește viitoarea lui avere...
— Te iubesc și te aștept! spuse ea blând.
Ruben o sărută încă o dată.
— Mă grăbesc. Doar nu există atât de mulți căutători de aur la
515
Queenstown. Încă mai este un fel de poantă secretă. Deci vor exista
multe locuri bune și mari cantități de aur și...
— Dar te vei întoarce și dacă nu găsești aur, nu-i așa? se asigură
Fleurette. Atunci găsim altceva!
— Găsesc aur! susținu Ruben. Fiindcă nu există altă posibilitate.
Dar acum trebuie să plec. Sunt de prea mult timp aici. Dacă mă
vede bunicul tău...
— Mama mea are grijă. Mai rămâi, Ruben, pun șaua pe Minette,
tu abia poți să te ridici. Cel mai bine ar fi să- ți cauți deocamdată un
adăpost și să te însănătoșești. Am putea...
— Nu, Fleurette. Nu mai vreau alte riscuri, nu vreau să trag de
timp la despărțire. O să mă descurc, totul este mai puțin grav decât
pare. Vezi doar să-i dai mamei înapoi catârul. Ruben se ridică
anevoie și se prefăcu măcar că o ajută pe Fleurette la înșeuat.
Tocmai când voia să pună căpăstrul, apăru Kiri cu doi coburi
burdușiți. Îi zâmbi lui Fleurette.
— Uite, asta trimite mama ta. Pentru băiatul care de fapt nu este
aici. Kiri, conform indicațiilor primite, privi prin Ruben de parcă nu
ar fi fost prezent. Ceva de mâncare pentru câteva zile pe drum și
haine călduroase, rămase încă de la domnul Lucas. Va avea nevoie,
spune doamna.
Mai întâi, Ruben voia să refuze, dar femeia maori nici nu-l băgă
în seamă, puse coburii jos și se întoarse să plece. Fleurette prinse
gențile de șa, apoi o duse pe Minette afară.
— Ai grijă de el! îi șopti ea iepei. Și adu-mi-l înapoi!
Ruben se urcă doar cu greu în șa, dar tot mai reuși să se aplece
spre Fleurette și să o sărute de plecare.
— Cât de mult mă iubești? o întrebă el încet.
Ea zâmbi.
— Până la cer. Și dincolo de stele. Ne vedem în curând!
Fleurette îl urmări din ochi până dispăru după cortina ploii, care
nu lăsa să se vadă nici munții. O durea inima să-l vadă pe Ruben
516
atârnând atât de strâmb și chircit de dureri pe cal. Împreună nu ar fi
reușit niciodată să fugă. Ruben nu putea să se afirme decât dacă nu
era hăituit.
Și Paul îl văzu pe băiat plecând. Stătea iar în locul lui de
observație, la geam, și se gândea dacă ar fi bine să-l scoale pe
Gerald. Dar până ar ajunge la el, Ruben ar fi deja departe – fără a
mai socoti că mama lui îl ținea sub observație. Mai avea în fața
ochilor izbucnirea ei de ieri. Se confirmase ceea ce Paul știuse din
totdeauna: Gwyneira o iubea pe sora lui mult mai tare decât pe el.
De la ea nu se putea aștepta la nimic. Dar în ceea ce îl privește pe
bunicul lui, existau speranțe. Bunicul lui era previzibil, iar dacă Paul
învăța cum să-l ia, va ține cu el. Paul decise că de acum încolo vor
exista două fracțiuni potrivnice în familia Warden: mama lui și
Fleur, Gerald și Paul. Mai trebuia doar să-l convingă pe Gerald cât îi
era de util.
Gerald turbă când află unde dispăruse iapa Minette. Gwyneirei îi
reuși cu greu să-l împiedice s-o bată pe Fleurette.
— Măcar a plecat individul! se consolă el în cele din urmă. Dacă
la Dunedin sau în altă parte, îmi este indiferent. Dacă mai apare aici,
îl împușc ca pe un câine turbat, trebuie să-ți fie clar, Fleurette! Dar
până atunci nu vei mai fi nici tu aici. Te voi căsători cu primul
bărbat care este cât de cât acceptabil!
— Este mult prea tânără ca să se mărite, spuse Gwyneira. În fond,
mulțumi și ea cerului că Ruben plecase din Canterbury Plains. Fleur
nu-i spusese unde a plecat, dar putea să-și închipuie. Ceea ce
reprezenta vânătoarea de balene și de foci pe timpul lui Lucas se
transformase acum în febra aurului. Cine voia să facă repede avere
și să se afirme ca bărbat se străduia să ajungă la Otago. Însă după
părerea ei, ca și după cea a lui Fleurette, Ruben nu prea era potrivit
pentru meseria de miner.
— A fost destul de mare ca să i se dea acestui bastard în tufăriș.
Atunci va putea să împartă patul și cu un om de treabă. Câți ani
517
are? Șaisprezece? La anul are șaptesprezece. Se poate logodi. Îmi
aduc bine aminte de o fată care a venit la vârsta de șaptesprezece
ani în Noua Zeelandă...
Gerald o fixa pe Gwyneira, care deveni palidă și simți că o
cuprinde un sentiment care era aproape panică. Când avea
șaptesprezece ani, Gerald se îndrăgostise de ea – și o adusese pentru
fiul lui peste ocean. Oare începea bătrânul să o vadă și pe Fleur cu
alți ochi? Gwyneira nu se gândise până acum la nimic deosebit
văzând că fata îi semăna până la confuzie. Dacă se trecea cu vederea
faptul că Fleurette era mai fin construită decât mama ei, părul era
ceva mai întunecat și ochii de altă culoare, Fleur și tânăra Gwyneira
ar fi putut fi confundate. Turnătoria prostească a lui Paul îl făcuse
oare pe Gerald să-și dea seama de acest fapt?
Fleurette sughiță de plâns și voia să răspundă curajoasă că
niciodată și în niciun fel de condiții nu se va mărita cu altul decât cu
Ruben O’Keefe, dar Gwyneira îi făcu semn scuturând din cap, să
tacă. Nu folosea la nimic să se certe. Cu atât mai mult, cu cât nu era
așa de ușor de găsit un „tânăr, care să se potrivească cât de cât”.
Wardenii făceau parte din familiile cele mai vechi și mai respectate
din Insula de Sud; din punct de vedere social și financiar, doar
puține erau de același nivel. Fii puteau fi numărați pe degetele celor
două mâini – și toți erau logodiți deja, căsătoriți sau mult prea tineri
pentru Fleurette. De exemplu, fiul tânărului lord Barrington avea
zece ani, fiul cel mare a lui George Greenwood avea abia cinci ani.
După ce trecea furia lui Gerald, își va da și el seama de acest lucru.
Primejdia în propria casă i se părea lui Gwyn mult mai reală, dar
poate că vedea și aici strigoi. În toți acei ani, Gerald o atinsese doar
o dată, și atunci fiind mort de beat și furios, și părea că regretă și
acum. Deci nu exista motiv să tulbure apele.
Gwyneira se sili să se liniștească și o îndemnă și pe Fleurette să
fie calmă. Probabil că toată tărășenia va fi uitată în câteva
săptămâni.
518
 Dar în această privință se înșelă. E drept că deocamdată nu se
întâmplă nimic, dar la opt săptămâni după plecarea lui Ruben,
Gerald se duse la o întâlnire a crescătorilor de animale din
Christchurch. Motivul oficial al acestui „praznic cu îmbătare
ulterioară”, cum îl numea Gwyneira, erau furturile de animale, care
se înmulțeau în Canterbury Plains. În ultimele luni dispăruseră o
mie de oi doar din regiunea lor, iar numele vehiculat era în
continuare cel al lui McKenzie.
— Dumnezeu știe unde dispare cu animalele! bodogăni Gerald.
Dar sigur că el este în spatele acestor dispariții! Individul cunoaște
munții, ca pe buzunarul de la vestă. O să trimitem și mai multe
patrule, vom alcătui o adevărată miliție!
Gwyneira ridică din umeri și spera că nimeni nu vede cât de tare
îi bătea inima și astăzi dacă se gândea la James McKenzie. În sinea
ei, zâmbea de năzdrăvăniile sale și de ceea ce va spune el despre
alte câteva patrule în munți. Până acum se cercetaseră doar o parte
din regiunile prealpine; regiunea era imensă și putea ascunde văi
întregi și pășuni. Era cu totul imposibil de supravegheat animalele
aici, deși crescătorii de animale trimiteau, măcar de formă, ciobani
în munți. Aceștia își petreceau jumătate de an în cabane din bârne
primitive, construite în acest scop, de cele mai multe ori câte doi,
pentru a nu se însingura total. Își petreceau timpul jucând cărți,
vânau și pescuiau, nefiind aproape deloc controlați de stăpânii lor.
Cei de încredere mai supravegheau și oile, ceilalți nu le vedeau
aproape niciodată. Un bărbat și un câine ciobănesc bun puteau
mâna de acolo zilnic câteva duzini de animale, fără ca acest lucru, să
sară imediat în ochi. Dacă James găsise un loc de refugiu, încă
necunoscut, și mai ales dacă găsise un sistem de a valorifica
animalele furate, baronii oilor nu-l vor găsi niciodată decât cel mult
din întâmplare.
Totuși, activitățile lui McKenzie ofereau totdeauna subiect de
discuție și prilejuri bine-venite de a se strânge la o întâlnire a
519
crescătorilor de oi sau de a organiza expediții în munți. Și de această
dată se va vorbi mult, dar se va realiza puțin. Gwyneira era
bucuroasă că nu o chemau niciodată să participe. E drept că de fapt
ea conducea creșterea oilor la Kiward Station, dar numai Gerald era
luat în serios. Respiră ușurată când acesta ieși din curte, însoțit
fiind, în mod ciudat, de Paul. De când cu povestea lui Ruben și a lui
Fleurette, băiatul și bunicul său se apropiaseră unul de altul. Se pare
că Gerald pricepuse în sfârșit că nu era de ajuns să procreezi un
moștenitor. Viitorul proprietar de la Kiward Station trebuia să fie
introdus și în munca de la fermă – și în societatea celor de aceeași
categorie. Acum, Paul călărea mândru alături de Gerald spre
Christchurch, iar Fleurette se putea în sfârșit destinde un pic.
Gerald îi impunea în continuare unde să meargă și când să ajungă
acasă; Paul o observa în acest timp și îi turna bunicului său orice
mică deviere de la indicațiile sale. După primele câteva salve de
înjurături, Fleurette suporta acestea cu stoicism, dar tot erau
apăsătoare. Dar fata se bucura mult de noul ei cal. Gwyneira îi
încredințase ultima fiică a lui Igraine, pe Niniane, să o dreseze
pentru călărit. Iapa de patru ani îi semăna după temperament și
înfățișare mamei ei – iar când Gwyneira o vedea pe fiica ei, călare pe
Niniane, zburând peste pășuni, o cuprinse iar acea senzație rea, ca
de curând în salon. Și Gerald trebuia să aibă impresia că o vede pe
tânăra Gwyneira în fața ochilor. Atât de drăguță, de sălbatică și atât
de departe de atingerea lui, pe cât putea să fie o fată.
Reacția lui îi alimentă temerile: era mai prost dispus ca altă dată,
părea să nutrească o furie de neînțeles față de oricine îi venea în cale
și consuma și mai mult whisky ca până atunci. Se părea că doar
Paul îl putea liniști în asemenea nopți.
Lui Gwyn i-ar fi înghețat sângele în vene dacă ar fi știut ce
discută cei doi în salonul bărbaților.
De fiecare dată, totul începea cu rugămintea lui Gerald ca Paul
să-i povestească despre școală și despre aventurile sale în tufăriș și
520
se termina cu povestiri ale lui Paul despre Fleur – pe care nu o
descria nicidecum ca pe zburdalnica încântătoare și nevinovată care
fusese pe atunci Gwyn, ci ca fiind stricată, trădătoare și rea. Gerald
putea să-și suporte mai ușor fanteziile legate de nepoata sa dacă ele
se legau de o asemenea mică javră – dar știa că va trebui să scape în
cât mai scurt timp de fată.
La Christchurch se păru că apare o ocazie. Când Gerald și Paul se
întoarseră de la adunarea crescătorilor de animale, fură însoțiți de
Reginald Beasley.
Gwyneira îl întâmpină cu prietenie pe vechiul prieten al familiei
și își exprimă încă o dată condoleanțele pentru moartea soției sale.
Doamna Beasley murise brusc la finele anului trecut – o comoție
cerebrală în iubita ei grădină de trandafiri. După părerea
Gwyneirei, bătrâna doamnă nu ar fi putut avea o moarte mai
frumoasă, ceea ce nu putea desigur să schimbe nimic în faptul că
domnului Beasley îi lipsea foarte mult. Gwyn o rugă pe Moana să
pregătească o mâncare deosebit de bună și selectă un vin de primă
calitate. Beasley era un gurmand și un cunoscător al vinurilor și
radia cu toată fața-i rotundă când Witi deschise sticla la masă.
— Și eu tocmai am primit un lot de vinuri foarte bune din
Kapstadt, declară el și păru că se adresează mai ales lui Fleurette.
Printre ele și foarte ușoare, care o să le placă doamnelor. Ce
preferați, domnișoară Fleur? Vin alb sau vin roșu?
Fleurette nu se gândise niciodată la așa ceva. Rar se întâmpla să
bea vin și, dacă da, atunci pe cel care tocmai se servea. Dar Helen o
învățase să se poarte ca o doamnă.
— Depinde de soi, domnule Beasley, răspunse ea amabilă.
Vinurile roșii sunt adesea foarte grele, iar cele albe au adesea mult
acid. Aș lăsa în seama dumneavoastră să alegeți băutura adecvată.
Domnul Beasley păru să fie foarte mulțumit de răspunsul primit
și descrise în minutele următoare amănunțit de ce aproape că
preferă vinurile din Africa de Sud celor franțuzești.
521
 — Kapstadt este și mult mai aproape, spuse în cele din urmă
Gwyneira, pentru a încheia subiectul. Și vinul este mai ieftin.
Fleur se hlizi în sinea ei. Și ea se gândise din prima la acest
argument, dar domnișoara Helen o învățase că o doamnă nu va
vorbi cu un domn în niciun caz și sub nicio formă de bani. Era
evident că mama ei nu primise această lecție.
Beasley explică într-un potop de cuvinte că motivele financiare
nu jucau niciun rol și trecu la alte investiții, mult mai scumpe, pe
care le făcuse în ultimele zile. Astfel importase încă oi, mărise
crescătoria de vite...
Fleurette se întreba de ce oare micul baron al oilor o fixa tot
timpul pe ea, de parcă ar fi trebuit să aibă un interes personal față
de numărul de capete ale turmei sale de oi Cheviot. Interesul i se
trezi doar când se aduse vorba de creșterea cailor. Beasley se ocupa
în continuare de creșterea cailor de rasă pursânge.
— Dar am putea să îi încrucișăm o dată și cu unul din caii
dumneavoastră Cob, dacă un cal pursânge ar fi prea vehement
pentru dumneavoastră, explică el cu zel lui Fleurette. Ar fi un
început interesant.
Fleurette își încreți fruntea. Nu putea să-și imagineze ca un cal
pursânge să fie mai dispus să meargă ca Niniane, chiar dacă era mai
rapid. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce interes ar avea să
treacă la cai pursânge? După părerea mamei ei, aceștia erau prea
sensibili pentru un drum lung și dur prin tufăriș.
— Asta se face adesea în Anglia, zise Gwyneira, care între timp
era la fel de derutată de atitudinea lui Beasley ca Fleurette. În
această familie, ea era crescătoarea de cai! De ce nu vorbea Beasley
cu ea, dacă era vorba de încrucișări? Parțial rezultă cai buni de
vânătoare. Dar adesea au și tăria și încăpățânarea cailor Cob, alături
de caracterul exploziv și nervozitatea calului de rasă. De fapt, nu-mi
doresc așa ceva pentru fiica mea.
Beasley zâmbi condescendent.
522
 — Oh, a fost doar o propunere. Domnișoara Fleurette să aibă
mână liberă în privința calului ei. Am putea organiza iar o
vânătoare. În ultimii ani am neglijat total acest lucru, dar... v-ar face
plăcere să participați la o vânătoare călare, domnișoară Fleur?
Fleurette încuviință din cap.
— Desigur, de ce nu? răspunse ea, fără prea mare interes.
— Deși tot mai lipsesc vulpile, spuse Gwyn, zâmbind. V-ați
gândit să importați unele?
— Doamne ferește! se agită Gerald, iar discuția alunecă spre
fauna autohtonă săracă a Noii Zeelande.
La această temă putu să adauge și Fleurette câte ceva, astfel că
masa se încheie într-o discuție aprinsă. Fleur se scuză imediat,
pentru a se retrage în camera ei. Mai nou își petrecea serile scriind
scrisori lungi lui Ruben și, plină de încredere, le puse la poștă la
Haldon, deși poștașul nu prea era optimist. „Ruben O’Keefe, Minele
de aur, Queenstown”, nu i se părea o adresă prea sigură. Dar până
acum, scrisorile nu se întorseseră.
Gwyneira își făcu mai întâi de lucru la bucătărie, dar se decise să
se mai alăture domnilor. Își luă din salon un pahar cu vin de porto
și merse agale în camera de alături, în care domnii, după ce luaseră
masa, fumau, beau și câteodată jucau.
— Ați avut dreptate, este încântătoare!
Gwyneira se opri interesată în fața ușii pe jumătate deschise,
când auzi vocea lui Beasley.
— La început am fost cam sceptic – o fată atât de tânără, aproape
un copil. Dar acum, după ce am văzut-o: este deja foarte matură
pentru vârsta ei. Și atât de bine educată! O adevărată mică lady.
Gerald încuviință din cap.
— Doar v-am spus. Este coaptă pentru măritiș. Între noi fie
vorba, trebuie să am puțină grijă. Știți și dumneavoastră cum este cu
atâția bărbați aici, la fermă. Se întâmplă ca o pisicuță să-și piardă
capul, când este în călduri..
523
 Beasley chicoti.
— Dar ea este... vreau să spun, vă rog să mă înțelegeți bine, nu
sunt fixat pe așa ceva, m-aș fi interesat poate pentru o... ei da, poate
pentru o văduvă, mai aproape de vârsta mea. Dar dacă la această
vârstă au deja aventuri...
— Reginald, vă rog mult! îl întrerupse Gerald sever. Cinstea lui
Fleur este mai presus de orice. Mă gândesc doar de aceea la o
căsătorie timpurie pentru ca să rămână astfel. Mărul este copt, dacă
înțelegeți, ce vreau să spun!
Beasley râse din nou.
— O imagine cu adevărat paradisiacă! Și ce spune fata de această
propunere? O să îi transmiteți cererea mea sau să vorbesc eu însumi
cu ea... să-i explic?
Gwyneirei nu-i veni să creadă ceea ce auzea. Fleurette și Reginald
Beasley? Bărbatul trebuia să fi trecut cu mult de cincizeci de ani, mai
degrabă era pe la șaizeci. Destul de în vârstă pentru a fi bunicul lui
Fleur!
— Lăsați, de asta mă ocup eu. Este desigur surprinzător. Dar va fi
de acord, nu vă faceți griji! Doar este o lady, după cum spuneați.
Gerald ridică încă o dată sticla de whisky. Pentru înrudirea noastră,
zâmbi el. Pentru Fleur!
— Nu, nu și iarăși nu!
Glasul lui Fleurette răsună din camera bărbaților în care o
invitase Gerald să discute cu ea de se auzi prin tot salonul, până în
biroul Gwyneirei. Nu suna prea a doamnă – mai degrabă de parcă
Fleurette i-ar face bunicului ei scena vieții lui. Gwyneira preferase
să nu ia parte la această scenă. Gerald n-avea decât să discute singur
cu Fleur, după aceea ea tot va mai putea să intervină pentru a-i
împăca. În cele din urmă, Beasley va trebui să fie refuzat, fără să fie
jignit. Deși un mic refuz nu i-ar fi stricat bătrânului domn. Cum
putea să se gândească la o mireasă de șaisprezece ani! Gwyneira se
convinsese mai întâi, că Gerald nu era prea beat când o chemase pe
524
Fleur la el și o avertizase în prealabil.
— Gândește-te Fleur, că nu te poate obliga. Poate că au povestit
deja prin târg, atunci va fi un mic scandal. Dar te pot asigura că
Christchurch a supraviețuit altor scandaluri. Rămâi liniștită și
expune-i punctul tău de vedere.
— Să mă supun? îi aruncă lui Gerald în față. Nici nu mă gândesc!
Înainte de a mă mărita cu bătrânul acesta, mă arunc în apă! Serios,
bunicule, mă arunc în lac!
Gwyneira izbucni în râs. De unde lua Fleur această atitudine
teatrală? Probabil din una din cărțile lui Helen. În realitate, o cădere
în balta de la Kiward Station nu i-ar cauza nimic. Mai întâi că apa
era mică, în al doilea rând, datorită prietenilor ei maori și ai
prietenilor lui Ruben, Fleur știa să înoate excelent.
— Sau merg la mănăstire! continuă Fleurette.
E drept că nu exista încă în Noua Zeelandă, dar se pare că de asta
uitase pe moment. Gwyneira încă mai reuși să vadă problema din
partea hazlie. Apoi însă auzi vocea lui Gerald și era din nou
alarmată. Aici era ceva putred... bătrânul trebuie să fi băut mult mai
mult decât crezuse Gwyneira. Oare când o pregătise pe Fleur? Sau
acum abia, pe când Fleur profera amenințări copilărești?
— Doar nu vrei să mergi la mănăstire, Fleurette! Este ultimul loc,
unde ai vrea să fii. Doar îți place de pe acum să te hârjonești cu
jegosul tău de prieten prin fân! Așteaptă tu, micuțo, au fost și alții
care și-au plecat capul. Ție îți trebuie un bărbat, Fleur, tu...
Se păru că și Fleurette simți amenințarea.
— Mama nu permite să mă căsătoresc deja acum... spuse ea cu
voce mult mai înceată.
Asta îl înfurie pe Gerald și mai și.
— Mama ta va face ceea ce îi spun eu! Luăm noi alte măsuri, poți
să mă crezi! Gerald smuci fata, care tocmai deschisese ușa, pentru a
scăpa de el. Voi toți veți face în sfârșit ceea ce vreau eu!
Gwyneira, care între timp se apropiase temătoare de camera
525
bărbaților, se năpusti înăuntru. Văzu cum Fleurette fu aruncată într-
un fotoliu și rămase acolo plângând în hohote și speriată. Gerald se
pregătea să se arunce peste ea și sparse o sticlă cu whisky. Nu era o
pierdere, sticla fiind goală. Gwyneira își aminti brusc că adineauri
mai era pe trei sferturi plină.
— E încăpățânată iepșoara, nu-i așa? șuieră Gerald către nepoata
lui. Încă nu i s-a pus zăbală și căpăstru? Ei, schimbăm noi acum
situația. Vei învăța tu să-ți asculți călărețul...
Gwyneira îl smulse de lângă ea. În furia și teama pentru fiica ei
căpătase puteri uriașe. Recunoscu prea exact sclipirea din ochii lui
Gerald care o urmărea în visele ei de la procrearea lui Paul încoace.
— Cum îndrăznești să o atingi? se oțărî la el. Las-o imediat în
pace!
Gerald tremura.
— Du-o din fața ochilor mei! șuieră el printre dinți. Să nu iasă din
casă, până când își va revizui părerea despre cererea lui Beasley. I-a
fost promisă! Nu îmi voi călca cuvântul!
Reginald Beasley așteptase sus, în camerele sale, dar nu-i scăpase
întru totul scena. Simțindu-se penibil, ieși din ușă și le întâlni pe
trepte pe Gwyneira și pe fiica ei.
— Domnișoară Gwyn... domnișoară Fleur... vă rog să mă scuzați!
Beasley era astăzi treaz și o privire aruncată feței tinere, răvășite a
lui Fleur și în ochii arzând de furie a mamei ei îi spuse că nu are
nicio șansă.
— Eu... eu nu puteam să bănuiesc, că pentru dumneavoastră ar fi
așa o... eh, o pretenție exagerată să-mi acceptați pețirea. Vedeți, nu
mai sunt tânăr, dar nici nu sunt atât de bătrân... aș aprecia și
respecta foarte mult...
Gwyneira îl străfulgeră cu privirea.
— Domnule Beasley, fiica mea nu vrea să fie apreciată, ci vrea
mai întâi să crească, să devină matură. Iar apoi își dorește probabil
un bărbat care să își prezinte singur solicitarea și nu unul, care să
526
trimită înainte un alt țap bătrân pentru a o sili să urce în patul lui.
M-am exprimat limpede?
De fapt voia să rămână amabilă, dar priveliștea feței lui Gerald,
aplecat peste Fleurette în fotoliu o speriase profund. Trebuia mai
întâi să scape de acest pețitor bătrân. Dar acest lucru nu ar trebui să
fie greu. Apoi trebuia să găsească ceva legat de Gerald. La vremea
aceea, ea nu observase lângă ce butoi de pulbere trăia. Dar pe
Fleurette trebuia să o protejeze!
— Domnișoară Gwyn, eu... după cum spuneam, domnișoară
Fleur, îmi pare rău. Iar în aceste condiții aș fi gata să... să renunț la
logodnă.
— Nu sunt logodită cu dumneavoastră! spuse Fleur cu voce
tremurând. Nici nu pot fi, eu...
Gwyneira o trase pe fată mai departe.
— Această decizie mă bucură și vă face cinste, îi spuse ea lui
Reginald Beasley cu un zâmbet silit. Poate că spuneți această decizie
și socrului meu, pentru ca această problemă neplăcută să fie
încheiată. V-am apreciat totdeauna și nu aș vrea să vă pierd în
calitatea de prieten al casei.
Maiestuoasă, ea trecu prin fața lui Beasley. Fleurette o urmă
poticnindu-se. Părea că vrea să mai spună ceva, dar Gwyneira nu-i
permise să se oprească.
— Să nu-i povestești nimic de Ruben, altfel se va simți jignit în
onoarea sa! șuieră ea către fiica ei. Rămâi în camera ta – cel mai bine,
până pleacă. Te rog în numele cerului să nu ieși cât timp bunicul tău
este beat!
Gwyneira închise tremurând ușa în urma fiicei ei. Deocamdată,
primejdia era îndepărtată. În seara aceasta, Gerald va bea cu
Beasley; nu erau de așteptat alte ieșiri. Iar mâine îi va fi rușine de
moarte pentru atacul de astăzi. Dar ce va urma? Cât timp îl vor ține
pe Gerald reproșurile pe care și le făcea departe de nepoata lui? Și
siguranța unei uși era oare suficientă când Gerald era prea beat și
527
eventual își spunea că va trebui s-o învețe pe fată „cu călăritul”
pentru viitorul ei bărbat.
Gwyn se hotărâse. Va trebui s-o expedieze de acolo pe fată.

528
 4

Dar se dovedi că este greu să transpună această hotărâre în

realitate. Nici nu se găsea un pretext de a o trimite pe fată de acasă,
nici nu era vreo familie care s-o găzduiască. Gwyn se gândise la un
menaj, în care să fie și copii – la Christchurch erau în continuare
prea puține educatoare, iar o fată de condiție bună ca Fleur, atât de
drăguță și de educată, ar trebui să fie bine-venită în orice familie
tânără. Dar în practică, potrivită era doar familia Barrington și
familia Greenwood – iar Antonia Barrington, o tânără mai degrabă
banală, refuză imediat când Gwyn făcuse niște aluzii în acest sens.
Gwyn nu i-o putea lua în nume de rău. Deja primele priviri
aruncate de tânărul lord asupra drăguței de Fleurette o convinseră
că fiica ei ar nimeri aici din lac în puț.
Elisabeth Greenwood ar fi primit-o cu plăcere pe Fleur.
Dragostea lui George Greenwood și fidelitatea lui erau deasupra
oricăror bănuieli. Era și pentru Fleur un „unchi” respectat, iar în
gospodăria lui ar fi învățat multe despre contabilitate și
administrarea unei întreprinderi. Dar familia Greenwood era tocmai
pe punctul de a pleca în vizită în Anglia. Părinții lui George voiau
să-și cunoască în sfârșit nepoții, iar Elisabeth nu mai putea de
emoție.
— Sper că mama lui nu mă va recunoaște, îi confesă ea temerile
ei Gwyneirei. Crede că vin din Suedia. Dacă constată acum că...
Gwyneira scutură din cap zâmbind. Era cu totul imposibil să
recunoști în tânăra femeie de azi, frumoasă, îngrijită, ale cărei
maniere excelente o făceau să fie unul din pilonii societății din
Christchurch pe orfana pe jumătate moartă de foame, sfioasă, care
părăsise cu douăzeci de ani în urmă Londra.
— Te va iubi, o asigură pe tânără. Și să nu cumva să faci vreo
prostie și să încerci să vorbești cu accent suedez sau așa ceva. Spui
529
că ai crescut la Christchurch, ceea ce este adevărat. Deci vorbești
engleza, și gata!
— Dar va auzi că vorbesc Cockney, se îngrijoră Elisabeth.
Gwyn râse.
— Elisabeth, în comparație cu tine, noi toți vorbim o engleză
îngrozitoare – afară de Helen, desigur, de la care ai preluat accentul.
Deci nu te agita.
Elisabeth, nesigură, încuviință din cap.
— Ei da, oricum George spune că nu va trebui să vorbesc mult.
Mamei lui îi place să poarte discuții de una singură...
Gwyneira râse din nou. Întâlnirile cu Elisabeth erau totdeauna
înviorătoare. Era mult mai inteligentă ca Dorothy cea cuminte și
plictisitoare din Haldon și drăguța Rosemary, care între timp era
logodită cu ucenicul de brutar al tatălui ei adoptiv. Iar se întrebă ce
s-o fi întâmplat cu celelalte trei fete care veniseră cu ea pe Dublin.
Între timp, Helen primise vești de la Westport. O doamnă Jolanda
declară supărată că Daphne a dispărut împreună cu gemenele – și
cu încasările unui sfârșit de săptămână. Doamna avu neobrăzarea să
ceară banii înapoi de la Helen. Helen nu răspunse la scrisoare.
În cele din urmă, Gwyn își luă un inimos rămas-bun de la
Elisabeth – nu fără a-i da obișnuita listă de cumpărături, pe care
fiecare femeie din Noua Zeelandă i-o înmâna prietenei sale, când
aceasta pleca în patria-mamă. Sigur că prin firma lui George se
putea comanda practic tot ce se găsea de cumpărat la Londra, dar
femeilor nu le plăcea să-și pună niște dorințe intime pe listă.
Elisabeth promise ca la comanda lui Gwyn să golească magazinele
londoneze, iar Gwyneira se despărți de ea în cei mai buni termeni,
dar fără să fi rezolvat problema lui Fleurette.
În cursul următoarelor luni, situația de la Kiward Station se
detensionă. După atacul asupra lui Fleur, Gerald era vizibil trezit la
realitate. O evita pe nepoata lui – iar Gwyneira avea grijă ca
Fleurette să procedeze la fel. În ceea ce-l privește pe Paul, bătrânul
530
își intensifică eforturile de a-l introduce în munca de la fermă. Cei
doi dispăreau adesea dis-de-dimineață undeva, în direcția
pășunilor, pentru a reapărea doar seara. În continuare, Gerald își
bea whisky-ul de seară, dar nu ajungea niciodată în starea de
ebrietate ca în cazul anterioarelor sale orgii de o zi întreagă.
Conform celor spuse de bunicul său, Paul se dovedi a fi bun, pe
când Kiri și Marama erau mai degrabă îngrijorate. Gwyneira auzi o
discuție între fiul ei și fata maori care o neliniști.
— Wiramu nu este un om rău, Paul! Este harnic, un bun vânător
și un bun cioban. Nu este drept să-l dai afară!
Marama curăța în grădină argintăria. Spre deosebire de mama ei,
îi plăcea această muncă; iubea metalul strălucitor. Câteodată cânta
în timpul lucrului, dar lui Gerald nu-i plăcea să o audă, fiindcă nu
putea suferi muzica tribului maori. Și Gwyn simțea aproximativ la
fel, dar ea își aducea aminte doar de bătaia tobelor din noaptea acea
fatidică. Baladele Maramei, interpretate cu o voce suavă, îi plăceau
și spre surpriza tuturor păru că îi plac și lui Paul. Dar astăzi trebuia
să se dea grozav față de prietena lui, povestind de excursia făcută
ieri cu Gerald. Cei doi controlaseră pășuni în drum spre munți și l-
au întâlnit pe băiatul maori Wiramu. Wiramu aducea prada unei
excursii de pescuit deosebit de fructuoase la tribul său, la Kiward
Station. Acesta era un motiv în sine de a-l pedepsi, dar băiatul făcea
parte dintr-o patrulă de ciobani, pe care o instalase nu de mult
Gerald, spre a pune capăt activităților lui James McKenzie. De
aceea, Wiramu ar fi trebuit să fie în munți, nu în sat, la mama lui.
Gerald făcuse un atac de furie și îl bătuse pe băiat. În continuare îl
puse pe Paul să-i fixeze pedeapsa. Paul decise ca Wiramu să fie
concediat pe loc.
— Bunicul nu-l plătește ca el să plece la pescuit! declară Paul cu
importanță. Trebuia să rămână la locul lui!
Marama scutură din cap.
— Dar eu cred că patrulele oricum merg din loc în loc. Atunci
531
este de fapt indiferent unde se află Wiramu. Iar bărbații pescuiesc și
ei cu toții. Trebuie să pescuiască și să vâneze. Sau le dați voi
merinde?
— Ei bine, nu este indiferent! răspunse Paul cu aplomb.
McKenzie nu fură oile aici, lângă casă, ci sus, în munți. Acolo
trebuie să patruleze bărbații. Și pentru hrana proprie au voie să
pescuiască și să vâneze. Dar nu pentru tot satul.
Băiatul era ferm convins că are dreptate.
— Nici nu o fac! nu-l slăbi Marama. Încerca disperată să-i
clarifice lui Paul punctul de vedere al oamenilor ei; nu putea
înțelege de ce era așa de greu. Paul crescuse practic la tribul maori.
Era oare posibil ca el să nu fi învățat nimic acolo afară de tehnica
pescarilor și a vânătorilor? Dar ei au redescoperit râul și pământul
din jur. Acolo nu pescuise încă nimeni, plasele lor erau pline. Nu
puteau să mănânce tot și peștele nu-l puteau usca – doar trebuiau să
patruleze. Dacă nu ar fi fugit unul până în sat, peștele s-ar fi stricat.
Și asta este o rușine, Paul, doar știi și tu! Nu se lasă hrana să se
strice, zeilor nu le place așa ceva!
Wiramu a fost desemnat din grupul constând în cea mai mare
parte din maori ca să ducă peștele în sat și să le spune bătrânilor de
marea bogăție în pește a apei nou descoperite. Și pământul din jur
părea să fie rodnic și pentru condițiile de aici bogat în vânat. S-ar fi
putut ca tribul să o pornească la drum și să petreacă un timp acolo,
pescuind și vânând. Pentru Kiward Station ar fi o dezvoltare
pozitivă, în apropierea taberei, nimeni nu ar fura animale dacă
maori ar fi cu ochii pe ele. Dar nici Gerald, nici nepotul lui n-au
putut sau n-au vrut să ajungă cu raționamentul până aici. În schimb,
i-au supărat pe maori. Cu siguranță că oamenii lui Wiramu nu o să
observe niciun hoț de animale, iar munca patrulelor va fi făcută pe
viitor mai degrabă lejer.
— Tatăl lui Tonga spune că va solicita noul teritoriu pentru el și
pentru tribul lui, declară în plus Marama. Wiramu îl va conduce
532
acolo. Dacă domnul Gerald ar fi fost drăguț cu el, v-ar fi arătat vouă
teritoriul, și voi ați fi putut să vi-l însușiți!
— Găsim noi și singuri! declară Paul. Nu trebuie să fim drăguți
cu niște bastarzi fără căpătâi.
Marama clătină din cap, dar renunță să-i spună băiatului că
Wiramu nu era cu niciun chip un bastard, ci stimatul nepot al
căpeteniei.
— Kai Tahu, spune Tonga, anunță terenurile descoperite la
Christchurch continuă ea. El știe să scrie și să citească la fel de bine
ca tine și îi ajută și Reti. A fost o prostie să-l concediezi pe Wiramu,
Paul. A fost doar o prostie!
Paul se sculă furios și răsturnă cutia cu tacâmurile de argint, pe
care Marama le curățise deja. O făcuse precis intenționat, fiindcă de
regulă se mișca cu multă dibăcie.
— Ești o fată și mai ești și doar o maori. Cum poți tu să știi ce este
o prostie?
Marama râse și adună liniștită argintăria. Nu se supăra prea
repede.
— Vei vedea, cine va obține teritoriul! spuse ea liniștită.
Gwyneirei, această discuție îi confirmă temerile. Paul își făcea în
mod deliberat inamici. Confunda tăria cu duritatea, ceea ce la vârsta
lui era poate normal. Dar Gerald ar fi trebuit să-l certe, în loc să-i
dea apă la moară. Cum putea să-l lase pe băiatul acesta de
doisprezece ani să decidă dacă un muncitor era concediat sau nu?
În orice caz, Fleurette își reluă viața obișnuită și chiar o vizită des
pe Helen la O’Keefe Station – desigur doar când Gerald și Paul erau
cu siguranță plecați și nu trebuia să se teamă nici de venirea lui
Howard. Gwyn considera că este nechibzuință și că este mai bine ca
femeile să se întâlnească la Haldon. Pe catârul Nepumuk îl trimisese
înapoi.
Fleurette scria în continuare scrisori lungi la Queenstown, dar nu
primea răspuns. Helen păți la fel; și ea își făcea griji mari în legătură
533
cu fiul ei.
— Dacă ar fi mers măcar la Dunedin, suspină ea. La Haldon
exista mai nou o ceainărie, în care puteau lua loc și femei serioase și
schimba noutăți. Ar fi putut să accepte un post ca secretar la un
birou sau ceva asemănător. Dar să caute aur...
Gwyn ridică din umeri.
— Vrea să se îmbogățească. Și poate că are noroc, se spune că
într-adevăr se găsește foarte mult aur.
Helen își dădu ochii peste cap.
— Gwyn, îmi iubesc fiul meu ca pe ochii din cap. Dar aurul ar
trebui să crească în copaci și să-i cadă în cap, pentru ca să-l
găsească. Îi seamănă tatălui meu, Gwyn, și el era doar atunci fericit
când putea să stea în camera lui de studii și se adâncea în texte în
vechea ebraică. În cazul lui Ruben, sunt texte de legi. Cred că ar fi
un bun avocat sau judecător, poate și un bun comerciant. George
Greenwood spusese că se înțelege cu clienții – este un om
îndatoritor. Dar să schimbe cursul unui pârâu pentru a spăla aur
sau să sape un puț sau ce o fi trebuind, de asta nu este în stare.
— O va face pentru mine! spuse Fleur cu o expresie transfigurată
a feței. Pentru mine face totul. În orice caz, va încerca! ...
Până acum se vorbea la Haldon mai puțin de aurul găsit de
Ruben O’Keefe, ci de furturile de animale din ce în ce mai
nerușinate ale lui James McKenzie. Pe moment suferea cel mai mult
de pe urma fărădelegilor lui McKenzie un mare crescător de oi, John
Sideblossom.
Sideblossom locuia în capătul de vest al lacului Pukaki, deja sus,
în munți. Venea rar la Haldon și practic niciodată la Christchurch,
dar avea proprietăți imense la marginea Alpilor. Își vindea
animalele la Dunedin, așa că nu făcea parte din clienții lui George
Greenwood.
Cu toate acestea, Gerald păru să-l cunoască. De fapt, se bucură ca
un copil când primi într-o zi vestea că Sideblossom voia să se
534
întâlnească la Haldon cu crescători cu aceleași convingeri, pentru a
mai porni o expediție de pedeapsă împotriva lui James McKenzie.
— Este ferm convins că McKenzie hălăduiește în regiunea sa!
declară Gerald în timpul obligatoriului său whisky înainte de masă.
Undeva mai sus de lacuri sau trebuie să fi găsit pământ nou. John
este de părere că dispare printr-o trecătoare, pe care noi nu o
cunoaștem. Și vrea să facă acțiuni pe suprafețe mari. Trebuie să ne
adunăm oamenii și să-l scoatem de individ definitiv de acolo.
— Știe Sideblossom ce vorbește? se interesă Gwyneira liniștită.
În ultimii ani, aproape toți baronii de oi din Canterbury Plains
plănuiseră aici, în fața căminului ei, asemenea hăituieli. De cele mai
multe ori, nici nu avură loc, fiindcă nu se adunaseră suficienți
oameni, pentru a lua la pieptănat teritoriul vecin. Trebuia o
personalitate mai carismatică decât Reginald Beasley pentru a-i uni
pe crescătorii de oi individualiști.
— Pot să-ți șoptesc acest lucru! urlă Gerald. Johnny Sideblossom
este cel mai sălbatic câine pe care ți-l poți imagina! Îl cunosc încă de
când vânam balene, era tânăr de tot pe atunci, cam ca Paul acum...
Paul își ciuli urechile.
— S-a angajat ca mus pe vas, împreună cu tatăl lui. Dar bătrânul
bea de stingea și într-o zi, când trebuia să mânuiască harponul și
balena se zbătea ca nebuna, a fost măturat din barcă – mai exact, a
fost răsturnată toată barca și toți au sărit afară. Doar micuțul rămas
până în ultima secundă și-a aruncat harponul înainte ca barca să se
scufunde. Johnny Sideblossom a răpus balena! La zece ani! Bătrânul
lui a mierlit-o, dar acest lucru nu l-a speriat. A devenit cel mai temut
aruncător de harpon de pe Coasta de Vest. Dar cum a auzit că s-a
găsit aur la Westport, s-a dus acolo. În sus și în jos pe Buller River, și
cu succes. În cele din urmă, a cumpărat teren la lacul Pukaki. Și
animale de cel mai bun soi, în parte chiar de la mine. Dacă mă
gândesc bine, pramatia de McKenzie a dus o turmă de la mine în
munți. Trebuie să fi fost acum douăzeci de ani..
535
 Șaptesprezece, gândi Gwyneira. Își aminti că James se străduise
să obțină această însărcinare mai ales pentru a pleca din calea ei.
Oare își extinsese de pe atunci excursia și găsise țara lui de vis?
— O să-i scriu că putem aranja întâlnirea aici! Da, este o idee
bună! Mai invit încă câțiva și facem, în sfârșit, treabă ca lumea! Îl
prindem pe individ, nicio grijă. Dacă se apucă Johnny de ceva, o
face ca lumea!
Gerald ar fi vrut să se apuce imediat de scris, dar Kiri puse
mâncarea pe masă. Dar imediat a doua zi se puse pe treabă, iar
Gwyn suspina la gândul chefului și beției care va preceda marea
expediție de pedepsire. Totuși era curioasă să-l cunoască pe Johnny
Sideblossom. Dacă doar jumătate din poveștile spuse de Gerald, ca
să distreze pe cei de la masă, erau adevărate, Sideblossom trebuia să
fie dat dracului – și poate un adversar primejdios pentru James
McKenzie.
Aproape toți crescătorii de animale din regiune acceptară
invitația lui Gerald și de data acesta se păru că nu este vorba doar
de distracție. James McKenzie întrecuse realmente măsura. Iar John
Sideblossom părea să aibă într-adevăr capacitatea de a-i conduce pe
oameni. Gwyneira găsi că este într-adevăr impozant. Călărea pe un
armăsar puternic, negru – foarte reprezentativ, dar și bine-crescut și
ușor de condus. Probabil că pe acest cal își inspecta pășunile și
supraveghea mânarea oilor. Apoi era înalt; îi depășea până și pe cei
mai înalți bărbați dintre baronii oilor cu aproape un cap. Corpul lui
era puternic și mușchiulos, fața arsă de soare și cu trăsături bine
croite, părul închis era des și cârlionțat. Îl purta până pe umeri, ceea
ce-i sublinia duritatea. Și avea o personalitate debordantă,
cuceritoare. Stăpânea imediat conversația bărbaților, își bătu vechii
prieteni pe umăr, râse zgomotos cu Gerald și păru să consume
whisky-ul ca apa, fără a se putea observa ceva schimbat. Față de
Gwyneira și de celelalte puține femei, care-și însoțiseră bărbații la
această întâlnire, era de o politețe aleasă. Totuși, Gwyneira nu-l
536
agrea, fără a putea spune din ce motiv. Dar de la prima vedere simți
o anumită respingere. Oare fiindcă buzele sale erau înguste și dure
și arătau un zâmbet care nu se reflecta în ochi? Sau erau însăși ochii
– atât de întunecați, de păreau negri, reci ca noaptea și cercetători?
Gwyneira observă că privirile lui stăruiau prea îndelung asupra ei,
evaluând-o – mai puțin pe fața ei, mai degrabă pe silueta ei încă
zveltă și formele feminine. Ca fată tânără s-ar fi înroșit, dar acum
răspundea privirilor cu siguranță de sine. Era stăpână aici, el era
oaspetele, și ea nu era interesată de niciun fel de contact, care să
depășească acest cadru. Ar fi preferat s-o țină deoparte și pe
Fleurette de prietenul și tovarășul de beții al lui Gerald, dar acest
lucru nu era posibil, fiindcă fata era așteptată la banchetul de seară.
Gwyn renunță la ideea de a o preveni pe fiica ei: Fleur ar face atunci
totul să pară neatrăgătoare – și, prin aceasta, ar trezi iar furia lui
Gerald. Așa că Gwyn îl observa doar circumspectă pe oaspetele ei
lugubru, când Fleur coborî treptele – atât de strălucitoare și de
drăguță ca Gwyneira în prima ei seară de la Kiward Station. Fata
purta o rochie crem, simplă, care sublinia bronzul ușor al pielii ei de
altfel albe. La mâneci, la răscroiala gâtului și la talie avea aplicații
aurii și maronii din broderie spartă, care se potriveau cu culoarea
neobișnuită a ochilor ei, de un brun-deschis, aproape auriu. Nu își
ridicase părul, ci îl împletise doar în stânga și în dreapta capului, și
cozile subțiri le legase la spate. Arăta drăguț, dar avea mai ales
efectul practic de a nu lăsa să-i cadă părul pe față. Fleurette se coafa
întotdeauna singură; în această privință refuzase de mică ajutorul
fetelor în casă.
Silueta zveltă a lui Fleur și părul deschis o făceau să pară o zână.
Oricât de asemănătoare era cu mama ei, oricât de mult se asemănau
ca temperament, Fleurette avea totuși o altă aură. Fata arăta mai
capabilă de a se acomoda, mai supusă decât tânăra Gwyn, iar ochii
căprui-aurii străluceau mai degrabă decât să arunce scântei
provocatoare.
537
 Bărbații din sală se uitau fascinați la apariția ei, dar pe când cei
mai mulți păreau vrăjiți, Gwyneira recunoscu în privirea lui John
Sideblossom o expresie de lăcomie. După părerea ei, el ținu mâna
lui Fleurette timp prea îndelungat când o salută curtenitor.
— Există și o doamnă Sideblossom? întrebă Gwyn, când oaspeții
și gazda se așezară în sfârșit la masă.
Gwyneira se așezase ea însăși alături de John Sideblossom, dar
bărbatul îi acorda atât de puțină atenție, că era aproape o impolitețe.
În schimb, avea doar ochi pentru Fleurette, care purta o discuție mai
degrabă plictisitoare cu bătrânul lord Barrington. Lordul predase
afacerile sale din Christchurch fiului său și se stabilise la o fermă în
Canterbury Plains, unde creștea cu rezultate mediocre cai și oi.
John Sideblossom se uită la Gwyn de parcă abia acum ar fi
observat-o.
— Nu, nu mai există o doamnă Sideblossom, răspunse el la
întrebarea lui Gwyn. Soția mea a murit acum trei ani la nașterea
fiului meu.
— Îmi pare rău, zise Gwyn; rar se întâmpla să fie atât de sinceră,
spunând asemenea banalități. Și pentru copil – am înțeles bine că a
supraviețuit?
Fermierul aprobă din cap.
— Da, fiul meu a crescut acum practic între angajații maori ai
casei. Nu este o soluție prea bună, dar cât timp e mic, merge. În
perspectivă va trebui să găsesc altceva. Dar nu este ușor să găsești o
fată potrivită... Și o fixă în continuare pe Fleur, ceea ce o irită și o
supără pe Gwyn. Bărbatul vorbea de o fată ca de o pereche de
pantaloni de călărie! Fiica dumneavoastră este deja făgăduită cuiva?
se interesă el cu multă luciditate. Pare să fie o fată foarte bine
crescută.
Gwyneira, uluită, nu știa ce să răspundă. Bărbatul acesta nu-și
pierdea vremea cu introduceri lungi!
— Fleurette este încă prea tânără... spuse ea în cele din urmă
538
evaziv.
Sideblossom ridică din umeri.
— Acest aspect nu este neprielnic. Am fost totdeauna de părere
că aceste tinere nu pot fi căsătorite destul de devreme ca să nu facă
prostii. Și nasc mult mai ușor cât timp sunt tinere. Mi-a spus moașa
când a murit Marylee. Marylee avea deja douăzeci și cinci de ani.
După ultimele cuvinte, se întoarse cu spatele la Gwyneira. Ceva
ce spusese Gerald trebuia să-i fi trezit interesul și câteva minute mai
târziu era adâncit într-o discuție aprinsă cu un crescător de animale.
Gwyneira rămase calmă, dar în interior fierbea de furie. Era
obișnuită cu faptul că fetele nu erau curtate pentru personalitatea
lor, ci din motive dinastice sau financiare. Dar acest ins mergea
evident prea departe. Chiar și cum vorbea de soția lui defunctă:
„Marylee avea deja douăzeci și cinci de ani.” Suna de parcă ar fi
murit oricum în curând de bătrânețe, indiferent dacă în prealabil îi
dăruise sau nu lui Sideblossom un copil.
Mai târziu, când oaspeții se strânseseră în grupuri lejere în salon,
pentru a pălăvrăgi și a încheia ultimele discuții de la masă, înainte
ca doamnele să se adune în salonul Gwyneirei la ceai și la un lichior,
iar bărbații să se retragă în refugiul lui Gerald, cu țigări de foi și
whisky, Sideblossom i se alătură direct lui Fleurette.
Gwyneira, care nu putea să scape de discuția purtată cu lady
Barrington, observă nervoasă cum o abordă pe Fleur. Se pare că se
purta curtenitor și își folosea tot șarmul. Fleurette zâmbi încurcată și
se lăsă antrenată de bunăvoie într-o discuție. Judecând după
expresia feței, cei doi discutară de câini și cai. În orice caz, Gwyneira
nu-și putea imagina nimic altceva care s-o intereseze atât de mult pe
Fleur. Când Gwyn reuși, în sfârșit, să se desprindă de lady
Barrington și să meargă agale și pe neobservate în direcția lui
Sideblossom, presupunerile i se confirmară.
— Sigur că vă arăt cu plăcere iapa. Dacă vreți, putem ieși mâine
împreună călare. V-am privit armăsarul, este într-adevăr frumos!
539
Fleurette păru că-l simpatizează pe vizitator. Sau plecați deja
mâine?
Cei mai mulți dintre cei prezenți vor pleca deja mâine la fermele
lor. Se hotărâse organizarea expediției de pedepsire, iar bărbații
aveau de gând să strângă oamenii din împrejurimi care erau dispuși
să participe. Unii dintre crescătorii de oi voiau să participe personal,
alții promiseseră să îi ajute măcar cu câțiva călăreți înarmați.
John Sideblossom clătină din cap.
— Nu, rămân câteva zile aici, domnișoară Warden. Ne-am înțeles
să strângem aici oamenii din regiunea Christchurch și să mergem
împreună la ferma mea. Ea va fi punctul de plecare pentru celelalte
activități. Așa că accept cu plăcere propunerea dumneavoastră. De
altfel, armăsarul are sânge arăbesc. Cu câțiva ani în urmă am putut
cumpăra la Dunedin un arab de deșert pur sânge și am încrucișat
caii de la fermă cu el. Rezultatele sunt foarte drăguțe – dar uneori
cam ușoare!
Deocamdată Gwyn era liniștită. Cât timp amândoi discutau de
cai, Sideblossom va ști să se poarte. Și poate că-i plăcea într-adevăr
lui Fleur. Legătura ar fi potrivită: Sideblossom era respectat și avea
o idee mai mult pământ decât Gerald Warden, deși nu la fel de
fertil. Sigur că bărbatul era cam în vârstă pentru Fleur, dar mai era
acceptabil. Dacă nu ar fi avut un sentiment atât de neplăcut în
legătură cu acest lucru! Dacă bărbatul nu ar fi dat impresia aceea de
răceală și lipsă de sentiment! Și mai era și Ruben O’Keefe. Cu
siguranță că Fleurette nu va fi de acord să se despartă de dragostea
ei.
Cu toate acestea, în zilele următoare, părea să-i facă plăcere să
stea cu John Sideblossom. Bărbatul era un călăreț curajos, ceea ce îi
plăcea lui Fleur, știa să povestească captivant și să asculte atent.
Apoi mai avea și șarm și un fel de a fi îndrăzneț, care îi plăcu fetei.
Fleur râse când Sideblossom, trăgând cu Gerald asupra unor
porumbei de lut, în loc să ochească porumbelul, împușcă coada
540
unui trandafir din grădină.
— Un trandafir trandafirului! spuse el – e drept, puțin original,
dar se părea că Fleur se simțea măgulită. Paul, în schimb, părea
supărat. Îl admira pe Sideblossom încă de când povestise Gerald
despre el și, de când îl cunoștea personal, îl diviniza de-a dreptul.
Dar Sideblossom nu avea ochi pentru băiat. Fie stătea la băut și la
taifas cu Gerald, fie o curta pe Fleur. Paul se gândea cum să facă să-i
spună adevărul despre sora lui. Dar deocamdată nu se ivea niciun
prilej.
John Sideblossom era un bărbat al deciziilor rapide și era obișnuit
să obțină ceea ce dorea. Vizitase Kiward Station în primul rând
pentru a mobiliza în sfârșit pe crescătorii de oi din Canterbury. Dar
când o cunoscu pe Fleurette Warden, se hotărî foarte repede să
rezolve cu această ocazie și altă problemă ce trebuia soluționată. Îi
trebuia o nouă soție – și aici întâlnise pe neașteptate o candidată
potrivită. Tânără, atrăgătoare, din familie bună și evident cu o
educație aleasă. Cel puțin în primii ani va putea să economisească
învățătorul pentru fiul lui, Thomas. Legătura cu Wardenii îi va
deschide și alte uși în societatea bună de la Christchurch și
Dunedin. Dacă a înțeles bine, mama lui Fleurette provenea chiar din
aristocrația engleză. Fata părea să fie puțin sălbatică, iar mama
tindea să aibă prea multă putere. În orice caz, Sideblossom nu i-ar fi
permis niciodată soției sale să participe la conducerea fermei și chiar
să conducă creșterea animalelor! Dar aceasta era o problemă a lui
Warden; pe Fleurette o va struni el. Va putea să-și aducă cu ea
animalele ei iubite – iapa va face mânji nemaipomeniți și cățeaua
ciobănească era și ea un real câștig. Dar când Fleur va fi însărcinată,
nu va mai putea conduce ea câinele. Sideblossom se apucă de pe
acum să intre în grațiile lui Gracie – ceea ce îi aduse și mai multă
simpatie din partea lui Fleurette. După trei zile, fermierul era
convins că Fleur nu-i va respinge cerere în căsătorie. Iar Gerald
Warden ar trebui să fie fericit că poate s-o mărite atât de avantajos
541
pe fată.
Gerald urmărise curtea pe care i-o făcea John lui Fleur cu un ochi
râzând și unul plângând. De data aceasta, fata nu păru să fie
împotrivă – Gerald era chiar de părere că nepoata lui flirta destul de
nerușinat cu vechiul său prieten. Dar ușurarea simțită era
amestecată cu gelozia. John va avea ceea ce el, Gerald, nu putea
avea. Sideblossom nu va trebui s-o ia pe Fleur cu forța, ea i se va da
de bunăvoie. Gerald își înecă gândurile interzise în whisky.
Cel puțin era pregătit când în a patra zi a șederii sale la Kiward
Station, Sideblossom veni la el și îi prezentă gândurile sale de
căsătorie.
— Știi, bătrâne prietene, că la mine este pe mâini bune, spuse
Sideblossom. Lionel Station este mare. E drept că nu are așa o casă
seniorială grozavă ca aceasta, dar este confortabilă... Avem personal
suficient. Fata va fi servită din toate părțile. Desigur că va trebui să
se ocupe personal de copil. Dar cu siguranță că va avea în curând și
copii proprii – atunci merg toate împreună. Ai ceva împotrivă dacă
îi fac o cerere în căsătorie?
Sideblossom își turnă un whisky.
Gerald negă din cap și îi întinse paharul să fie servit. Sideblossom
avea dreptate; ceea ce propunea el era cea mai bună soluție.
— Nu am nimic împotrivă. E drept că ferma nu are multe
lichidități pentru dotă. Ai fi mulțumit cu o turmă de oi? Putem
vorbi și despre două iepe de prăsilă...
Cei doi bărbați petrecură următoarele ore tratând pe îndelete
despre dota lui Fleurette. Amândoi erau unși cu toate alifiile în ceea
ce privește comerțul cu animale. Ofertele zburau de colo colo.
Gwyneira, care iar trăgea cu urechea, nu era neliniștită: ei i se părea
că este vorba de împrospătarea sângelui turmelor de oi de la Lionel
Station. Numele lui Fleurette nu fu pomenit nici măcar o dată.
— Tre... trebuie să te previn! spuse Gerald, când, în sfârșit, cei doi
bărbați ajunseră la o înțelegere și mărimea dotei fusese confirmată
542
cu baterea palmei și cu încă mai mult whisky. Mi... micuța nu este
și... simplu de strunit. S-a fixat pe o treabă cu un băiat din vecini.
doar prostii, individul a plecat între timp. Dar tu cunoști... cunoști
muierile.
— De fapt nu am avut impresia că nu i-aș fi pe plac lui Fleurette,
se minună Sideblossom. Ca întotdeauna, părea și acum complet
treaz, deși prima sticlă de whisky era de mult golită. De ce nu facem
lucrurile ca lumea, și o întrebăm pe ea? Ei hai, pune să fie chemată!
Sunt acuma dispus pentru un sărut de logodnă! Iar mâine, ceilalți
crescători de oi ar trebui să se întoarcă. Atunci putem să facem
cunoscută logodna.
Fleurette, care tocmai venise de la o plimbare călare și se pregătea
să se schimbe pentru masa de seară, se minună de bătaia sfioasă a
lui Witi la ușa ei.
— Domnișoară Fleur, domnul Gerald vrea să vă vorbească. El...
cum a spus? Vă roagă să veniți imediat în camera sa. Era vizibil că
servitorul maori se gândea dacă să mai adauge vreo observație și se
hotărî s-o facă. Cel mai bine este dacă vă grăbiți. Bărbații mult
whisky și puțină răbdare.
După povestea cu Reginald Beasley, Fleur rămăsese suspicioasă,
în ceea ce privește invitațiile bruște în camera lui Gerald. Instinctiv,
se hotărî să nu se aranjeze prea frumos, ci își încheie costumul de
călărie, în loc să-și îmbrace rochia de mătase verde-închis, pe care i-
o pregătise Kiri. Ar fi preferat s-o cheme și pe mama ei, dar nu știa
unde era Gwyneira. Mulțimea de vizitatori și munca de la fermă o
solicitaseră mult pe Gwyn. Momentan nu era mult de lucru – era
ianuarie; trecuse perioada de tuns și de fătatul mieilor, iar oile se
găseau în cea mai mare parte libere, sus în munți – dar vara aceasta
era neobișnuit de umedă și de aceea tot trebuiau făcute reparații, iar
cositul fânului era un joc de noroc. Fleur se hotărî să nu o aștepte pe
Gwyn și mai ales să nu-și piardă timpul căutând-o. Orice o fi vrând
Gerald, trebuia să rezolve ea singură cu el. Și nu se temea de
543
abuzuri. Doar Witi vorbise de „bărbați”. Deci va fi de față și
Sideblossom, astfel că Gerald nu va depăși limitele bunei-cuviințe.
John Sideblossom era neplăcut surprins că Fleur pătrunse în
camera bărbaților în costum de călărie și cu părul vâlvoi. Ar fi putut
să se aranjeze puțin, deși arăta desigur încântătoare. Nu, nu-i va fi
greu să apeleze la puțin romantism.
— Domnișoară Fleur, spuse el. Îmi permiteți să iau cuvântul?
Sideblossom făcu o plecăciune perfectă în fața fetei. Doar mă atinge
pe mine în cel mai înalt grad și nu sunt bărbatul care să trimită pe
alții în pețit.
Privi îi ochii speriați ai lui Fleur și crezu că acea licărire nervoasă
ar fi un îndemn.
— Domnișoară Fleur, este drept că v-am văzut pentru prima oară
acum trei zile, dar din prima clipă am fost încântat de
dumneavoastră, de ochii dumneavoastră minunați, de zâmbetul
fermecător. Iar prietenia cu care m-ați tratat în ultimele trei zile, m-
au făcut să sper că nu vă displace prezența mea. Și de aceea – sunt
un bărbat al hotărârilor temerare, domnișoară Fleur, și cred că veți
ajunge să îndrăgiți această latură a mea –, de aceea am decis să vă
pețesc la bunicul dumneavoastră. El a acceptat bucuros o legătură
între noi. Deci, cu acceptul tutorelui dumneavoastră, vă cer în mod
solemn mâna.
Sideblossom zâmbi și se lăsă într-un genunchi în fața lui Fleur.
Gerald se stăpâni să nu râdă când observă că Fleur nu știa unde să
se uite.
— Eu... domnule Sideblossom, este foarte drăguț, dar eu iubesc
pe altcineva, articulă ea în cele din urmă. Bunicul ar fi trebuit să vă
spună acest lucru și...
— Domnișoară Fleur, o întrerupse Sideblossom plin de sine, pe
oricine credeți că îl iubiți, îl veți uita în brațele mele.
Fleurette scutură capul.
— Nu îl voi uita niciodată, domnule! I-am promis că o să mă
544
mărit cu el...
— Fleur, nu vorbi asemenea prostii! se agită Gerald. John este
bărbatul potrivit pentru tine! Nu prea tânăr, nu prea bătrân, potrivit
din punct de vedere social și mai este și bogat. Ce dorești mai mult?
— Trebuie să-l pot iubi pe bărbatul meu! răspunse Fleurette
disperată. Iar eu...
— Dragostea crește cu timpul, declară Sideblossom. Ei hai, fato!
Ți-ai petrecut ultimele trei zile cu mine. Deci nu pot fi chiar neplăcut
pentru tine.
În ochii lui se citea nerăbdarea.
— Nu... nu-mi sunteți neplăcut, dar... dar doar nu o să mă...
căsătoresc doar pentru atâta cu dumneavoastră. V-am considerat
drăguț, dar... dar...
— Termină cu sclifoselile, Fleurette! întrerupse Sideblossom
bâlbâielile fetei. Argumentele lui Fleur îi erau indiferente. Spune da,
și putem vorbi despre modalități. Cred că o să facem nunta încă în
această toamnă – imediat ce s-a rezolvat problema aceasta
nenorocită cu James McKenzie. Poate vii cu mine la Lionel Station...
desigur însoțită de mama ta, trebuie să fie totul făcut corect...
Fleurette respiră adânc, prinsă între furie și panică. La naiba, de
ce nu o asculta nimeni? Se hotărî să spună clar și fără echivoc ce
gândea. Bărbații aceștia trebuiau să fie capabili să accepte faptele în
sine!
— Domnule Sideblossom, bunicule. Fleurette ridică vocea. Am
spus-o de repetate ori și m-am cam săturat să mă repet. Nu o să mă
căsătoresc cu dumneavoastră! Vă mulțumesc pentru propunere, vă
apreciez atașamentul, dar sunt deja legată de altcineva. Și acum mă
voi duce în camera mea. Te rog să mă scuzi, bunicule, că nu iau
parte la cină, nu mă simt bine.
Fleur se sili să nu iasă în fugă din cameră, ci să se întoarcă încet și
demn. Cu capul ridicat mândru, părăsi camera și nu trânti ușa după
ea. Dar apoi alergă, ca mânată de draci, prin salon și pe trepte în
545
sus. Cel mai bine dacă se închidea în camera ei până pleca
Sideblossom. Licărirea din ochii lui nu-i plăcuse deloc. Desigur că
bărbatul nu era obișnuit să fie refuzat. Și ceva îi spunea că poate
deveni primejdios dacă ceva nu mergea după voința lui.

546
 5

În ziua următoare, Kiward Station se umplu de bărbați și de cai.

Baronii oilor din Canterbury Plains nu se zgârciră: numărul
membrilor „expediției de pedepsire” ajunsese la cel al unei
companii. Puțini erau oamenii adunați de prietenii lui Gerald care îi
plăceau Gwyneirei. Erau doar câțiva ciobani maori și relativ puțini
angajați ai fermelor. Se părea că crescătorii de animale căutaseră
oamenii în crâșme sau în barăcile noilor coloniști, și mulți dintre ei
păreau să fie aventurieri, dacă nu chiar lepădături întunecate, gândi
Gwyn. De aceea se bucură că Fleur nu se apropie în acele zile de
grajduri. Mai ales că Gerald nu se zgârci și puse din belșug alcool la
bătaie. Bărbații beau și sărbătoreau în magaziile de tuns oi, pe când
păstorii de la Kiward Station, de regulă vechi prieteni ai lui
McKenzie, impresionați neplăcut, se retraseră.
— Pentru numele lui Dumnezeu, domnișoară Gwyn, le exprimă
Andy McAran temerile. O să-l vâneze pe James ca pe un lup râios.
Vorbesc serios să-l împuște! Doar nu merită așa ceva, să se trimită
această pleavă a societății după el. Totul din cauza câtorva oi!
— Această pleavă nu cunoaște munții, spuse Gwyneira și nu știa
dacă încerca prin aceste cuvinte să-l liniștească pe bătrânul ei păstor
sau pe sine. Nu fac decât să se calce reciproc pe picioare, McKenzie
va râde pe săturate de ei. Așteaptă numai, vei vedea că se va
destrăma totul. Dacă ar pleca deja! Nu-mi place să-i știu în curte. Pe
Kiri și pe Moana le-am trimis acasă, pe Marama de asemenea. Și
sper ca maori să-și păzească tabăra. Voi să fiți cu ochii pe cai și pe
harnașament! Nu vreau să dispară ceva.
În această privință, pe Gwyn o aștepta o surpriză foarte
neplăcută. O parte a bărbaților venise pe jos, iar Gerald – la început
mahmur de tot, spre amiază din nou beat și foarte supărat pe
nesupunerea lui Fleurette – le promise cai de la Kiward Station. Nu
547
o înștiință imediat pe Gwyn, așa că ea nu avusese timp să ceară
aducerea unor cai de muncă de pe izlazurile de vară. În loc de
aceasta, după-amiaza bărbații, chiuind, împărțiră între ei Cobii, caii
ei prețioși. Fleurette urmări de la fereastra ei, neajutorată, cum
încercară unul după altul să se suie pe Niniane.
— Mamă, doar nu le poate da pur și simplu calul! Doar este al
nostru! se văită ea.
Gwyneira ridică din umeri.
— Dă caii doar împrumut, nu au voie să-i păstreze. Dar nici mie
nu-mi convine. Cei mai mulți dintre acești indivizi nici nu știu să
călărească ca lumea. Asta este și un avantaj. Doar vezi de acum, caii
se cabrează și îi dau jos. Când revin, trebuie să-i obișnuim pe cai din
nou cu călăritul.
— Dar Niniane...
— Nu pot să schimb nimic, copilă. O vor și pe Morgaine a mea.
Poate pot să vorbesc mâine cu Gerald, dar astăzi este de-a dreptul
nebun. Iar acest Sideblossom se poartă de parcă ar fi cel puțin
părtaș; le indică oamenilor culcușuri și îi comandă de colo colo, iar
pe mine nici nu mă bagă în seamă. După ce individul va fi plecat,
voi face trei cruci. De altfel, nu vei veni în seara asta la banchet. Am
lămurit acest lucru. Ești bolnavă. Nu vreau ca Sideblossom să te mai
vadă.
În sinea ei, Gwyneira plănuise de mult să-și ducă noaptea caii
într-un loc sigur. În niciun caz nu-și va trimite prețioasele iepe de
prăsilă cu trupa de cercetași în munți. Se înțelesese cu Andy
McAran, Poker Livingston și alți oameni de nădejde, ca la noapte să
fie mânați caii de acolo. Nu aveau decât să se zbenguie pe pajiști, în
zilele următoare vor avea timp să-i adune. În locul lor, bărbații vor
aduce caii de muncă și îi vor pune în boxe. Dimineața, asta va crea
puțină agitație, dar cu siguranță Sideblossom nu va amâna
expediția doar fiindcă erau alți cai puși la dispoziție decât în seara
precedentă.
548
 Acest lucru însă nu i-l destăinui lui Fleurette. Se temea prea tare
că fata va dori să participe la acțiune.
— Niniane a ta va fi cel târziu poimâine din nou acasă! o consolă
ea pe Fleur. Îl va da jos pe călărețul ei nepriceput și va veni acasă.
Nu va lăsa să se facă așa o prostie cu ea. Dar acum trebuie să mă
schimb. Cină cu conducătorii războiului. Ce tevatură pentru un
singur bărbat!
Gwyn se retrase, iar Fleur rămase furioasă și îngândurată pe loc.
Nu voia să se împace cu starea ei de neajutorare. Era pură josnicie
din partea lui Gerald, că voia să o dea cu împrumut pe Niniane.
Apoi, în mintea lui Fleur se contură un plan. Va duce calul într-un
loc sigur, în timp ce bărbații se îmbătau în salon. Pentru asta,
trebuia să se strecoare acum din camera ei, fiindcă fiecare drum spre
grajduri trecea prin salon, care la ora actuală ar trebui să fie gol.
Oaspeții se schimbau pentru banchet. Iar afară era un adevărat
haos. Nu sărea în ochi dacă își ascundea părul sub o năframă și se
grăbea. De la ușa bucătăriei până la grajduri erau doar câțiva pași.
Dacă o vedea cineva, va crede că este una din fetele de la bucătărie.
Poate că planul lui Fleur ar fi reușit, dacă Paul nu ar fi ținut-o pe
sora lui sub observație. Băiatul era iar prost dispus. Idolul lui, John
Sideblossom, nu-l băga în seamă, iar Gerald i-a respins cu vorbe
dure rugămintea de a-l lăsa să participe la expediția de pedepsire.
Așa că nu prea avea ce face, se vântura pe la grajduri și era desigur
foarte interesat când o văzu pe Fleurette că se ascunde în șură. Paul
își putea închipui ce voia să facă. Dar va avea grijă ca Gerald s-o
prindă asupra faptei.
Gwyneira avu nevoie de toată răbdarea și de tot calmul ei pentru
a face față banchetului. În afară de ea, erau doar bărbați de față și
toți, fără excepție, erau deja la începutul cinei băuți. La început mai
goliră câteva pahare; se servea vin, și în curând primii începură să
lălăie.
Toți râdeau de cele mai prostești glume, își strigau cuvinte
549
murdare și nu se purtau nici față de Gwyneira ca domnii.
Dar ea se simți într-adevăr prost, când, după servirea ultimului
fel de bucate, John Sideblossom păși lângă ea.
— Trebuie să vorbim ceva, domnișoară Gwyn, spuse el în felul
lui direct și iar părea să fie treaz în mijlocul acestei hoarde de
bețivani.
Între timp, Gwyneira îl cunoștea mai bine și știa să recunoască
semnele beției. Pleoapele lui erau ceva mai coborâte, iar privirea lui
nu mai părea rece și distantă, ci suspicioasă și licăritoare.
Sideblossom își ținea sentimentele în frâu, dar ele fierbeau puternic
sub suprafață.
— Cred că știți că ieri am cerut mâna fetei dumneavoastră.
Fleurette m-a respins.
Gwyneira ridică umerii.
— Este dreptul ei. În ținuturile civilizate, fetele sunt întrebate
înainte de a fi măritate. Și dacă nu i-ați plăcut lui Fleur, nu pot să fac
nimic.
— Puteți să puneți o vorbă bună pentru mine... era de părere
Sideblossom.
— Mi-e teamă că nu ar ajuta, remarcă Gwyn și simți că și
simțămintele ei se ridică la suprafață. Și nici nu aș face-o. Nu vă
cunosc prea bine, domnule Sideblossom, dar ceea ce am văzut nu
prea îmi place.
Sideblossom rânji.
— Oh, ca să vezi! Nu îi plac doamnei! Și ce aveți de obiectat la
mine, lady Warden? întrebă el glacial.
Gwyneira suspină. De fapt nu ar fi dorit să poarte această
discuție... dar bine, dacă el dorea!
— Această cruciadă împotriva unui singur bărbat, începu ea, nu
mi se pare nimerită. Și aveți o influență negativă asupra celorlalți
crescători de animale. Fără influența dumneavoastră, un lord
Barrington nu s-ar fi dedat să formeze asemenea trupe de bătăuși,
550
ca cei de afară. Atitudinea dumneavoastră față de mine este
jignitoare, nemaivorbind de Fleurette. Domnule Sideblossom, un
gentleman în situația dumneavoastră și-ar da silința să schimbe
ideile fetei. Dumneavoastră o bruscați pe fată, inițiind această
situație cu calul. Fiindcă a fost ideea dumneavoastră, nu-i așa?
Gerald este mult prea beat ca să mai țeasă intrigi!
Gwyneira vorbea repede și mânioasă. Toate astea o enervau. Și
mai era și Paul aici, care li se alăturase și care observa atent ieșirea
ei.
Sideblossom râse.
— Touché, draga mea! O mică acțiune de răzbunare. Nu îmi
place când nu sunt ascultat. Dar așteptați numai. O să pun eu mâna
pe micuța dumneavoastră. După ce ne întoarcem, voi continua să-i
fac curte. Și în pofida dorinței dumneavoastră, lady!
Gwyneira nu dorea decât să încheie această discuție.
— Atunci vă doresc mult succes, spuse ea înțepată. Iar tu, Paul,
vino cu mine sus. Urăsc să văd că te strecori după mine și tragi cu
urechea!
Băiatul se sperie. Dar ceea ce auzise aici își merita prețul. Poate că
Gerald nici nu era partenerul de discuție adecvat în privința lui
Fleur. O va durea mult mai mult dacă acest bărbat o va împiedica să
„fure” caii.
Pe când Gwyneira se retrase în camerele ei, Paul se întoarse pe
călcâie și porni să-l caute pe John Sideblossom. Fermierul părea să
se plictisească din ce în ce mai mult în compania celorlalți. Nu era
de mirare – în afară de el, toți ceilalți erau beți turtă.
— Vreți... vreți s-o luați de soție pe sora mea? i se adresă Paul.
Sideblossom privi mirat în jos, către el.
— Da, am această intenție. Încă cineva care are ceva împotrivă?
întrebă el ușor amuzat.
Paul scutură din cap.
— Din partea mea, nu aveți decât. Dar ar trebui să știți ceva
551
despre ea. Fleurette se preface că este atât de tandră. Dar de fapt are
deja un prieten, pe Ruben O’Keefe.
Sideblossom încuviință din cap.
— Știu, spuse el, cu totală lipsă de interes.
— Dar ea nu v-a spus totul! plusă Paul. Nu v-a spus... Că a făcut-
o cu el! Dar eu i-am văzut!
Interesul lui Sideblossom era trezit.
— Ce spui? Sora ta nu mai este fecioară?
Paul ridică din umeri. Cuvântul „fecioară” nu-i spunea nimic.
— Întrebați-o pe ea însăși, spuse el. Este în șură!
John Sideblossom o găsi pe Fleurette în boxa de la iapa Niniane,
unde fata tocmai se întreba ce ar fi bine să facă acum? S-o alunge pe
Niniane pur și simplu afară? Atunci exista pericolul ca ea să nu
plece de lângă grajd, ci să rămână în apropierea celorlalți cai. Poate
era mai bine să plece cu ea călare și să o închidă într-un țarc
îndepărtat. Dar acest lucru i se părea lui Fleur destul de îndrăzneț.
Atunci ar fi trebuit să se întoarcă pe jos, pe lângă toate acareturile,
care erau pline de bărbații beți ai trupei de cercetași.
În timp ce se mai gândea, își scărpina calul pe frunte și îi vorbea.
Ceilalți cai se mișcară și Gracie adulmecă în paie. Cu toate aceste
mici zgomote, Fleurette nu observă că cineva deschide încet ușa.
Când Gracie deveni atentă și dădu un semnal, era deja prea târziu.
John Sideblossom stătea pe culoarul grajdului și se hlizea la
Fleurette.
— Așa deci, micuța mea. Noaptea ne vânturăm pe la grajd. Sunt
puțin mirat că te găsesc singură aici.
Fleurette se sperie și se postă instinctiv după calul ei.
— Acestea sunt grajdurile noastre, remarcă ea vitează. Pot să fiu
aici, când vreau. Și nu mă vântur pe aici, ci îmi vizitez calul.
— Îți vizitezi calul. Cât de impresionant... Sideblossom se
apropie. Lui Fleur, apropierea lui i se păru a fi ca apropierea unui
animal de pradă, iar în ochii lui era iar acea sclipire primejdioasă de
552
adineauri. Nu ai avut și altă vizită?
— Nu știu ce vreți să spuneți.
Fleurette spera că vocea ei suna fermă.
— Știi tu foarte bine. O faci pe mironosița care i s-a făgăduit unui
tinerel, iar în realitate te culci cu el în fân! Nu te strădui, Fleurette, o
știu din sursă sigură, chiar dacă nu v-am prins astăzi în flagrant.
Dar ai noroc, scumpete. Iau și marfa folosită. Nu mă interesează atât
de mult fecioare sfioase. Este doar mai greu să fie sparte. Deci, nicio
grijă, ai voie să te prezinți în rochie albă în fața altarului. Dar pot să-
mi iau un mic avans, nu-i așa?
Cu o mișcare rapidă o trase pe Fleurette afară de după cal.
Niniane se sperie și se refugie într-un colț al boxei. Gracie începu să
latre.
— Lăsați-mă în pace! Fleurette dădu cu piciorul în direcția
atacatorului ei, dar Sideblossom râse doar.
Brațele sale puternice o țintuiră de peretele grajdului, și își trecu
buzele peste fața ei.
— Sunteți beat, lăsați-mă!
Fleur încercă să-l muște, dar în pofida cantității de whisky,
reflexele lui Sideblossom funcționară excelent. Se trase înapoi și îi
lovi fața. Fleur căzu cu spatele afară din boxă și ateriză pe un balot
de paie. Sideblossom se află peste ea, înainte ca ea să apuce să se
ridice și să fugă.
— Ei hai, arată ce poți oferi... Sideblossom îi rupse bluza și îi
admiră rotunjimile încă ușoare. Drăguț. cât să încapă într-o mână!
Râzând, se întinse după ea. Fleurette încercă din nou să-l
lovească cu piciorul, dar el puse piciorul peste genunchiul ei și o
imobiliză.
— Hai, încetează o dată să te zbați ca un cal care e călărit pentru
prima oară! Doar ai deja experiență, după cum am auzit. Deci, lasă-
mă... Căută încheietoarea fustei ei, dar nu se descurcă în costumul
rafinat de călărie. Fleurette încercă să țipe și, când el o împiedică, îi
553
mușcă mâna.
— Îmi place când o femeie are temperament! spuse el râzând.
Între timp, Fleur plângea în hohote. Gracie tot mai lătra isteric și
ascuțit. Apoi o voce tăioasă pătrunse prin tumultul din grajd.
— Lăsați-mi fata în pace, înainte ca temperamentul meu să o ia
razna! În ușă stătea Gwyneira, cu o armă în mână, pe care o
îndreptase către John Sideblossom. În spatele ei, Fleur îi recunoscu
pe Andy McAran și Poker Livingston.
— Încet, încet, eu...
Sideblossom o lăsă pe Fleurette în pace și ridică mâinile într-un
gest liniștitor.
— O să discutăm imediat. Fleur, ți-a făcut ceva?
Gwyn îi dădu arma lui Andy și o luă pe fiica ei în brațe.
Fleurette scutură din cap.
— Nu. El... el tocmai mă prinsese. Oh, mamă, a fost îngrozitor!
Gwyneira încuviință din cap.
— Știu, copilă. Dar a trecut. Mergi repede în casă. După cum am
văzut, petrecerea din salon s-a terminat. Dar s-ar putea ca bunicul
tău să mai stea și să bea cu o parte din pușlamale în salonul
bărbaților, deci fii prevăzătoare. Vin și eu imediat.
Lui Fleurette nu trebui să i se spună a doua oară. Zgribulindu-se,
își strânse resturile bluzei pe piept și plecă în fugă. Bărbații îi făcură
loc plini de respect când se năpusti din grajd și alergă de acolo la
ușa bucătăriei. Dorea să ajungă în siguranță camerei ei – iar mama
ei putea fi sigură că va traversa salonul repede ca vântul.
— Unde este Sideblossom? Gerald Warden încă nu încheiase
seara. Sigur că era foarte beat, ca și ceilalți crescători de animale,
care încă își mai toastau în salonul bărbaților. Dar asta nu-l
împiedica să propună încă un joc de cărți. Reginald Beasley, atât de
beat cum i se întâmple rar, fusese deja de acord și nici Barrington nu
era împotrivă. Mai lipsea al patrulea om. Iar John Sideblossom
fusese dintotdeauna cel mai îndrăgit companion al lui Gerald dacă
554
era vorba să-i ușureze de bani la Black-Jack pe ceilalți jucători.
— A plecat adineauri. Probabil în pat, spuse Barrington. Nu mai
pot să... să reziste, acești ti... tineri de azi...
— Johnny Sideblossom nu a refuzat niciodată un tur! îl apără
Gerald pe prietenul lui. Până acum, la băute, i-a băgat pe toți sub
masă. Trebuie să fie pe aici, pe undeva.
Gerald era destul de beat, pentru a-l căuta pe Sideblossom pe sub
masă. Beasley mai aruncă o privire prin salon, dar acolo era numai
Paul – aparent adâncit într-o carte, de fapt așteptând. Cândva vor
trebui să revină Fleur și Sideblossom. Și aici se mai oferea o ocazie
să o compromită pe sora lui.
— Îl căutați pe domnul Sideblossom? întrebă el politicos și cu o
voce atât de răsunătoare, că nu putea să-i scape nimănui din salonul
bărbaților. Se află cu soră-mea în grajd.
Gerald Warden se năpusti din salonul bărbaților, plin de o furie
atât de sfântă, cum o provoacă doar whisky- ul.
— Blestemata aia de curvă mică! Întâi se preface, de parcă nu ar
putea tulbura apele, apoi dispare cu Johnny în fân! Când știe exact
că așa ceva urcă valoarea dotei. Dacă o să mai vrea s-o ia, atunci
doar în schimbul jumătății fermei mele!
Beasley îl urmă, nu mai puțin indignat. Refuzase pețirea lui. Iar
acum se tăvălește cu Sideblossom prin paie?
Bărbații erau la început indeciși dacă să meargă spre intrarea
principală sau spre ușa de la bucătărie, pentru a surprinde perechea
în grajd, așa că pentru câteva secunde se așternu liniște, în care
pătrunse zgomotul făcut de ușa de la bucătărie: Fleurette se strecură
în salon – și, speriată, se trezi în fața bunicului ei și a tovarășului său
de beție.
— Mică pramatie blestemată! Gerald îi dădu cea de-a doua palmă
în seara aceasta. Unde este iubitul tău, hai? Unde este Johnny? Este
un drac împielițat, să te ducă pe jumătate sub ochii mei în fân! Dar
nu te poți comporta astfel, Fleurette, nu astfel!
555
 O împinse de piept, dar ea rămase în picioare, însă nu reuși să
mai țină crâmpeiele bluzei ei. Scoase un hohot de plâns, când
materialul subțire se rupse și sânii ei erau la vederea tuturor
bărbaților.
Oricum, priveliștea se păru că-l trezește pe Gerald. Dacă ar fi fost
singur, s-ar fi trezit alte sentimente decât rușinea, dar acum se trezi
mai ales interesul lui sănătos de om de afaceri. După această
poveste, nu va mai putea scăpa de Fleurette dând-o unui om
cumsecade. Sideblossom trebuia s-o ia, iar asta însemna că
demnitatea ei trebuia salvată într-o oarecare măsură.
— Acoperă-te și mergi în camera ta! îi ordonă el, întorcând capul
în altă parte. Mâine vom anunța logodna ta, chiar dacă ar fi să-l
silesc cu pușca pe individ să meargă la altar. Și pe tine de asemenea!
Acum nu mai accept fițele!
Fleurette era prea speriată și epuizată pentru a putea răspunde.
Își strânse bluza și fugi pe trepte în sus.
Gwyneira o găsi o oră mai târziu, plângând în hohote și
tremurând sub pătură. Și Gwyn tremura, dar mai degrabă de furie.
Mai întâi pe ea însăși, fiindcă întâi îl luase la rost pe Sideblossom și
după aceea pusese să fie duși caii într-un loc sigur, lăsând-o pe
Fleurette să plece singură. Cele două femei ar fi putut să asculte
deodată izbucnirea de furie a lui Gerald în loc s-o asculte la o
distanță de o oră. Fiindcă bărbații tot nu se retrăseseră. După
morala ținută de Gwyn în grajd, John li se alăturase și le povestise
cine știe ce. În orice caz, Gerald o aștepta deja pe Gwyneira, pentru
a spune cam aceleași reproșuri și amenințări cu care tăbărâse pe
Fleur. Era clar, că nu-l interesa o altă descriere a cazului, la fel de
puțin ca „martorii” lui. „Mâine, repeta el încăpățânat, Fleur și John
se vor logodi.”
— Și cel mai rău... mai rău este, că el are... are dreptate... se bâlbâi
Fleur. Pe mine... pe mine nu mă va crede nimeni. O să... o să
povestească în tot ținutul. Dacă spun „nu” în fața... în fața preotului,
556
o să râdă de mine.
— N-au decât să râdă! spuse Gwyneira hotărâtă. Nu te vei
căsători cu acest Sideblossom, așa să mă ajute Dumnezeu!
— Dar... dar bunicul este tutorele meu. Mă va obliga.
Fleurette plânse cu sughițuri.
Gwyneira luă o hotărâre. Fleur trebuia să plece. Și va pleca doar
dacă îi va spune adevărul.
— Ascultă, Fleur, Gerald Warden nu te poate obliga la nimic.
Luat mai exact, nici măcar nu este tutorele tău.
— Dar...
— Este considerat tutorele tău fiindcă este considerat bunicul tău.
Dar nu este. Lucas Warden nu a fost tatăl tău.
Acum o spusese. Gwyneira își mușcă buzele.
Fleurette se opri din plâns.
— Dar...
Gwyn se așeză lângă ea și o luă în brațe.
— Ascultă, Fleur. Lucas, soțul meu, era un om bun, dar el... ei
bine, el nu putea face copii. Am încercat, dar nu am reușit. Și buni...
și Gerald Warden ne-a făcut viața un iad, fiindcă nu avea un
moștenitor pentru Kiward Station. Și atunci eu am... eu am...
— Tu l-ai înșelat pe ta... pe soțul tău, voiam să spun? În vocea lui
Fleurette se auzea consternarea.
Gwyn clătină din cap.
— Nu cu inima, dacă mă înțelegi. Numai ca să fac un copil. După
aceea i-am fost tot timpul credincioasă.
Fleurette își încreți fruntea. Gwyn văzu de-a dreptul cum capul ei
lucra.
— Și de unde vine Paul? întrebă ea în cele din urmă. Gwyn
închise ochii. Nu și asta.
— Paul este un Warden, spuse ea. Dar să nu vorbim de Paul.
Fleurette, cred că va trebui să pleci de aici.
Fleurette păru că nici nu o aude.
557
 — Cine este tatăl meu? întrebă ea încet.
Gwyneira se gândi puțin. Dar apoi se hotărî să-i spună adevărul.
— Omul nostru de încredere de pe atunci, James McKenzie.
Fleurette o privi cu ochi imenși.
— Acel McKenzie?
Gwyneira încuviință din cap.
— Chiar acela. Îmi pare rău, Fleur.
Mai întâi, Fleurette păru că rămăsese mută. Dar apoi zâmbi.
— Este palpitant. De-a dreptul romantic. Mai știi cum Ruben și
cu mine, copii fiind, ne tot jucam de-a Robin Hood? Și acum sunt, ca
să zic așa... fiica unui haiduc!
Gwyneira își dădu ochii peste cap.
— Fleurette, fii matură! Viața în munți nu este romantică, este
aspră și periculoasă. Știi ce vrea să facă Sideblossom cu James dacă
îl găsește.
— L-ai iubit? întrebă Fleurette cu ochii scânteietori. Pe James al
tău, vreau să spun? L-ai iubit cu adevărat? Ai fost tristă când a
plecat? De ce a plecat oare? Din cauza mea? Nu, nu poate fi aceasta
cauza, îmi aduc aminte de el. Un bărbat înalt, cu păr șaten, nu-i așa?
Mă lăsa să călăresc pe calul lui și râdea totdeauna.
Gwyneira, îndurerată, clătină din cap. Dar nu avea voie s-o
susțină pe Fleurette în visările ei.
— Nu l-am iubit. A fost doar o înțelegere, un fel de... afacere între
noi. După ce te-ai născut, a trecut. Și nu avea nimic de-a face cu
mine că a plecat.
Lucrurile luate exact nici nu era o minciună. Avea de-a face cu
Gerald și cu Paul. Gwyneira tot mai simțea durerea. Dar Fleurette
nu trebuia să știe nimic. Nu avea voie să știe nimic!
— Să terminăm cu asta, Fleur, altfel trece noaptea. Trebuie să
pleci de aici, înainte de a sărbători mâine o mare logodnă și a
înrăutăți și mai mult situația. Împachetează câteva lucruri. Îți aduc
bani din biroul meu. Poți avea tot ce este acolo, dar nu este mult,
558
cele mai multe încasări merg direct la bancă. Andy va mai fi treaz,
va putea să ți-o aducă pe Niniane. Apoi călărești, ca mânată de
diavol, pentru a fi departe când indivizii se vor trezi mâine din
mahmureală.
— Nu ai nimic împotrivă, să merg la Ruben? întrebă Fleurette cu
sufletul la gură.
Gwyneira suspină.
— Mi-ar fi mult mai bine dacă aș fi sigură că îl găsești. Dar este
singura posibilitate, cel puțin cât timp familia Greenwood se află în
Anglia. Fir-ar să fie, ar fi trebuit să te trimit cu ei! Dar acum este
prea târziu. Caută-l pe Ruben al tău, căsătorește-te cu el și fii
fericită!
Fleur o îmbrățișă.
— Și tu? întrebă ea încet.
— Eu rămân aici, spuse Gwyn. Cineva trebuie să se ocupe de
fermă, și eu o fac cu plăcere, doar știi. Pe Gerald și pe Paul... trebuie
să-i iau așa cum sunt.
O oră mai târziu, Fleurette ședea pe iapa ei, Niniane, și galopa în
direcția munților. Stabilise cu mama ei că nu va merge direct spre
Queenstown. Gerald își putea închipui că îl caută pe Ruben și va
trimite oamenii într-acolo, după ea.
— Ascunde-te câteva zile în munți, Fleur, o povățuise Gwyn.
Apoi mergi pe la poalele Alpilor la Otago. Poate îl găsești pe Ruben
deja undeva pe drum. După cum știu, Queenstown nu este singurul
loc unde s-a găsit aur.
Fleurette era sceptică.
— Dar Sideblossom călărește spre munți spuse ea speriată. Dacă
mă caută...
Gwyneira clătină din cap.
— Fleur, drumul spre Queenstown este un drum umblat, dar
platoul muntos este mare. Nu te va găsi – ești ca un ac în carul cu
fân. Deci, du-te acum.
559
 În cele din urmă, Fleur înțelese situația, dar îi era o teamă de
moarte când îndreptă pașii calului ei mai întâi spre Haldon, apoi
spre lacurile, în apropiere cărora, undeva, se găsea ferma lui
Sideblossom.
Și undeva unde se aciuise tatăl ei... gândul acesta o făcu, în mod
ciudat, să fie fericită. Nu va fi singură în munți. Și James McKenzie
era hăituit.

560
 6

Ținutul mai sus de lacurile Tekapo, Pukaki și Ohau era minunat.

Fleurette nu se sătura privind lacurile și râurile cristaline, formele
ciudate ale stâncilor și verdele saturat al pășunilor. Imediat în
spatele lor, se ridicau Alpii. Sideblossom avea dreptate: nu era
nicidecum exclus ca aici să se mai afle văi și lacuri ascunse, care
așteptau să fie descoperite. Fleurette, neastâmpărată, își mână iapa
tot mai departe, în munți. Avea timp. Poate găsea aur! E drept că nu
avea nicio idee unde trebuia căutat. Privind mai atent pâraiele reci
ca gheața, ce veneau din munți și din care bea și în care,
scuturându-se de frig, se spăla ca pisica, nu văzuse grăunțe de aur.
Dar prinsese pești și după trei zile îndrăzni să facă focul și să îi
frigă. La început era prea speriată și se aștepta să apară oamenii lui
Sideblossom. Între timp însă, era înclinată s-o creadă pe mama ei.
Ținutul era mult prea mare pentru a fi cercetat pas cu pas.
Urmăritorii ei nu vor ști unde să înceapă, și între timp mai și
plouase. Chiar dacă urmăritorii ar folosi câini dresați pentru
căutarea urmelor – ori la Kiward Station nu existau câini adecvați –
urma ei era de mult spălată și rece.
Fleur se simțea în largul ei în munți. Se jucase destul de des cu
copii maori de aceeași vârstă și își vizitase prietenii în satele lor. De
aceea, știa exact unde găseau rădăcini comestibile, cum se frământa
făina pentru a face și coace takakau, cum se prindeau peștii și se
făcea focul. Și abia dacă lăsa urme ale prezenței ei. Locul unde
arsese focul îl acoperea cu pământ, resturile le îngropa. Cu
siguranță că nu o urmărea nimeni. În câteva zile se va îndrepta spre
răsărit, spre lacul Wakatipu, unde se afla Queenstown.
Dacă nu ar fi trebuit să treacă prin această aventură de una
singură! După aproape două săptămâni de călărit, Fleur se simțea
însingurată. Era frumos să se lipească noaptea de Gracie, dar îi era
561
dor de societatea oamenilor.
Și nu părea să fie singura căreia îi lipseau reprezentanții speciei
sale. Niniane necheza câteodată în zări, deși urma ascultătoare
îndemnurile lui Fleurette.
În cele din urmă, Gracie fu cea care găsi societate. Micuța cățea
fugise înainte, pe când Niniane își căuta drumul prin niște pietre. Și
Fleurette trebui să se concentreze asupra drumului, așa că rămase
complet uluită când în spatele unei stânci, acolo, unde pământul
plin de pietre trecea într-o câmpie cu iarbă, văzu doi câini tricolori,
jucându-se unul cu altul. La început, Fleurette crezu că e o iluzie a
simțurilor. Dar dacă ar fi văzut-o brusc pe Gracie dublu, cei doi
câini ar fi trebuit să se miște în același fel! În loc de asta, cei doi
săriră unul la altul, se fugăriră și era evident că se bucură să fie
împreună. Și se asemănau ca un ou cu celălalt!
Fleurette se apropie ca s-o strige pe Gracie. Și atunci văzu
diferențe între cele două cățele. Cea nouă era ceva mai mare ca
Gracie, nasul ceva mai lung. Dar era un Border Collie de rasă pură,
nu exista niciun dubiu. De cine aparținea oare? Fleur era sigură că
Border Collie nu vagabondau și nu vânau. Fără stăpânii lor nu ar
urca atât de departe în munți. Apoi, acest animal era îngrijit.
— Vineri! Un glas de bărbat. Vineri, unde ești? A venit timpul să
le strângi!
Fleur se uită în jur, dar nu putu vedea pe cel ce strigase. Vineri,
cățeaua, se întoarse spre vest, unde câmpia părea să se întindă la
nesfârșit. Dar atunci stăpânul ei ar fi trebuit să se vadă. Lui Fleur i
se părea ciudat. La rândul ei, Vineri păru că se desparte doar cu
greu de Gracie. Dar apoi Gracie păru că simte un miros, se uită cu
ochi scânteietori la Fleurette și la calul ei – și imediat cei doi câini se
puseră în mișcare, ca trași de niște sfori invizibile.
Fleur le urmă, pare-se în neant, dar își dădu seama că aici este
vorba de o iluzie optică. Câmpia nu se întindea până la orizont, ci
cobora în terase, iar Vineri și Gracie coborau aceste terase. Apoi
562
Fleur își dădu seama ce îi atrăgea pe câini atât de magic. Pe terasa
de jos, care acum putea fi văzută pe toată întinderea ei, se aflau cam
cinzeci de oi, păzite de un bărbat, care ducea un catâr de căpăstru.
Când o văzu pe Vineri, urmată de Gracie, privi tot atât de încurcat
ca Fleur – pentru a se uita apoi suspicios în direcția din care venise
cățeaua. Fleurette o lăsă pe Niniane să sară în jos, pe terase. Era mai
degrabă curioasă decât speriată. În definitiv, ciobanul străin nu
arăta primejdios și, cât timp stătea pe cal, nici nu putea să-i facă
ceva. Catârul lui, încărcat din greu, cu siguranță că nu era potrivit
pentru o urmărire.
Între timp, Gracie și Vineri se apucaseră să adune oile. Lucrau cu
atâta iscusință și natural în echipă, de parcă nu ar fi făcut niciodată
altceva.
Bărbatul stătea ca împietrit când o văzu pe Fleurette venind spre
el pe iapa ei.
Fleur văzu o față colțoasă, tăbăcită de intemperii, cu o barbă
deasă, brună, și păr șaten, în care se amestecau șuvițe cenușii.
Bărbatul era puternic, dar suplu, îmbrăcămintea îi era uzată, desaga
de la șaua catârului ponosită, dar îngrijită. Dar ochii căprui ai
ciobanului o priviră pe Fleurette, de parcă ar fi văzut o stafie.
— Nu poate fi ea, spuse el încet, când ea opri calul în fața lui. Nu
este posibil... și nu poate fi nici cățeaua. Ea... ea trebuie să aibă în jur
de douăzeci de ani. Doamne Dumnezeule.
Bărbatul încercă să-și recâștige prezența de spirit. Ca pentru a
găsi un sprijin, apucă șaua.
Fleur ridică din umeri.
— Nu știu cine nu aș putea fi, domnule, dar aveți o cățelușă
frumoasă.
Bărbatul păru că își revenise. Trase adânc aer în piept, apoi
expiră puternic, dar tot o mai privi pe Fleur parcă fără să creadă.
— Nu pot decât să întorc complimentul, spuse el acum ceva mai
fluent. Este... este dresată? Pentru lucrul cu oile, vreau să spun?
563
 Fleur nu avea impresia că bărbatul se interesa într-adevăr de
Gracie; se părea că vrea să câștige timp, în vreme ce, în spatele
frunții sale, gândurile se succedau febril. Dar Fleur încuviință din
cap și se uită după o sarcină adecvată, pentru a pune câinii la
încercare. Apoi zâmbi și îi dădu lui Gracie o comandă. Micuța o
zbughi din loc.
— Berbecul cel mare, din dreapta. Îl va mâna printre stâncile de
acolo.
Fleurette se apropie de stânci. Gracie separase deja berbecul și
aștepta alte comenzi. Vineri stătea în spatele ei, la pândă, gata
oricând să o ajute pe cealaltă.
Dar ea nu avea nevoie de ajutor. Berbecul merse agale printre
stânci.
Bărbatul încuviință din cap și zâmbi la rândul său.
Era vizibil mai relaxat. Se părea că a ajuns la un rezultat.
— Oaia-mamă, acolo, în spate, spuse el, arătă spre un animal
rotofei și o fluieră pe Vineri. La care cățelușa ocoli repede ca săgeata
turma, scoase oaia arătată și o mână spre stânci. Dar oaia era mai
puțin ascultătoare decât berbecul lui Gracie. Lui Vineri îi trebuiră
trei încercări până reuși s-o treacă printre stânci.
Fleurette zâmbi satisfăcută.
— Am câștigat! declară ea.
Ochii bărbatului se luminară, și Fleur păru să vadă în ei ceva
asemănător tandreții.
— Aveți oi frumoase, spuse ea în continuare, repezită. Mă pricep.
Vin... de la o fermă de oi.
Bărbatul încuviință din cap.
— Sunteți Fleurette Warden de la Kiward Station spuse el apoi.
Dumnezeule, în prima clipă am crezut că văd stafii! Gwyneira, Cleo,
Igraine... Semănați cu mama ca două picături de apă! Și stați la fel
de elegant în șa. Dar era de așteptat. Mai țin minte, cum vă
smiorcăiați, copil fiind, să vă las să urcați în șa. Zâmbi. Dar probabil
564
că nu vă amintiți de mine. Dacă îmi permiteți să mă prezint. James
McKenzie.
Acum se uită și Fleurette țintă la el până își plecă, stingherită,
privirea. La ce se aștepta bărbatul de la ea?
Să se prefacă oare, că nu auzise nimic despre faima lui de hoț de
animale? Nemaivorbind de faptul, încă de neconceput, că acest
bărbat era tatăl ei?
— Eu... auziți, să nu credeți că eu... că eu am venit aici fiindcă
vreau să vă arestez sau așa ceva... începu ea în cele din urmă. Eu...
McKenzie râse răsunător, dar se adună și îi răspunse adultei
Fleur la fel de serios, ca pe vremuri fetiței de patru ani.
— Nici nu m-aș fi așteptat la așa ceva din partea dumneavoastră,
domnișoară Fleur. Ați avut dintotdeauna o slăbiciune pentru
haiduci. Nu erați într-o vreme cu un anume Ruben Hood?
Văzu veselia din ochii lui și, deodată, îl recunoscu. Copil fiind, îi
spusese domnul James și fusese totdeauna un prieten deosebit.
Sfiala lui Fleurette dispăru.
— Tot mai sunt! intră ea în joc. Ruben Hood și cu mine suntem
logodiți... este unul din motivele, pentru care sunt aici.
— Aha, spuse McKenzie. Pădurea Sherwood devine prea mică
pentru numărul crescut al acoliților dumneavoastră. Ei, atunci vă
pot ajuta, lady Fleur... dar mai întâi trebuie să ducem oile într-un loc
sigur. Pământul de aici devine prea fierbinte. Vreți să mă însoțiți,
domnișoară Fleur, pentru a-mi povesti mai mult despre
dumneavoastră și mama dumneavoastră?
Fleurette încuviință din cap cu zel.
— Cu plăcere. Dar... ar fi mai bine să vă îndreptați spre un loc
unde ați fi într-adevăr în siguranță. Și eventual să dați oile înapoi.
Domnul Sideblossom este pe drum cu un grup de cercetași... o
jumătate de armată, spune mama mea. Participă și bunicul meu.
Vor să vă prindă, iar pe mine...
Fleurette se uită atentă în jur. Până acum se simțise în siguranță
565
aici, dar dacă Sideblossom avea dreptate cu presupunerile lui, se
aflau pe moment pe teritoriul de la Lionel Station, pământul lui
Sideblossom. Și poate că avea informații unde se găsea McKenzie.
McKenzie râse din nou.
— Dumneavoastră, domnișoară Fleur? Ce ați făcut, de au trimis
un grup de cercetași în urma dumneavoastră?
Fleurette suspină.
— Oh, este o poveste lungă.
McKenzie încuviință din cap.
— Bine, atunci amânăm povestea până o să fim în siguranță.
Urmați-mă pur și simplu, iar cățelușa dumneavoastră o poate ajuta
pe Vineri. Cu atât mai repede scăpăm de aici.
O fluieră pe Vineri, care păru să știe exact ce aștepta de la ea.
Mână oile pe margine, peste terasă, spre apus, în direcția Alpilor.
McKenzie se urcă pe catârul lui.
— Nu trebuie să vă faceți griji, domnișoară Fleur. Ținutul spre
care ne îndreptăm este cu totul sigur.
Fleurette i se alătură.
— Spuneți-mi simplu Fleur, îl rugă ea. Oricum totul este... foarte
ciudat, dar este și mai ciudat dacă propriul meu... deci, dacă cineva
ca dumneavoastră îmi spune domnișoară.
McKenzie îi aruncă o privire cercetătoare.
Cei doi călăriră un timp tăcuți unul lângă altul, pe când câinii
mânară oile peste o porțiune de teren, care la început era prea puțin
îmbietoare, plină de pietre. Aici creștea doar puțină iarbă, iar
drumul urca. Fleur se întrebă dacă McKenzie o ducea într-adevăr în
munți, dar nu prea își putea imagina acest lucru.
— Cum ați... vreau să spun, cum ați ajuns să... izbucni ea în cele
din urmă, pe când Niniane trecea cu grijă peste drumul plin de
pietre. Drumul deveni din ce în ce mai greu și ducea acum prin
matca îngustă a unui pârâu, care era mărginit de ziduri înalte de
stânci. Doar ați fost șeful păstorilor de la Kiward Station și...
566
 McKenzie râse înverșunat.
— Vrei să spui că de ce un muncitor apreciat și destul de bine
plătit devine un hoț de animale? Și asta este o poveste lungă...
— Dar și calea este lungă.
McKenzie o privi iar aproape cu tandrețe.
— Ei bine, Fleur. Când am plecat de la Kiward Station, aveam de
gând să-mi cumpăr teren și să încep o crescătorie de oi.
Economisisem ceva și câțiva ani mai devreme aș fi avut cu siguranță
succes. Dar acum...
— Ce este acum? întrebă Fleur.
— Abia mai este posibil să cumperi pășuni la prețuri acceptabile.
Marii crescători de animale – Warden, Beasley, Sideblossom – pun
încet, încet mâna pe tot teritoriul. Pământul maori este considerat de
câțiva ani ca posesiune a Coroanei. Fără aprobarea guvernatorului,
maorii nu pot vinde. Și o asemenea aprobare obțin doar puțini aleși.
Apoi, granițele sunt foarte imprecise. De exemplu, lui Sideblossom
îi aparține pășunea dintre lacuri și munți. Până acum revendica
terenul până la terasele pe care ne-am întâlnit. Dar dacă se mai
găsește și altceva, el va susține, desigur, că este tot al lui. Și nimeni
nu va spune ceva împotrivă, doar dacă maori nu se mobilizează și
nu-și declară dreptul asupra proprietății. Dar ei nu fac aproape
niciodată acest lucru. Au o cu totul altă atitudine față de pământ,
decât avem noi. Tocmai aici, în regiunea muntoasă, se stabilesc rar
pentru mai mult timp. Vin cel mult vara, pentru câteva săptămâni,
pentru a pescui și vâna. Crescătorii de animale nu-i împiedică să
facă acest lucru – în orice caz nu, dacă sunt deștepți. Cei care sunt
mai puțin deștepți, au necazuri. Sunt incidentele, care în Anglia
sunt catalogate drept „războaiele maori”.
Fleurette încuviința din cap. Domnișoara Helen povestise de
răscoale, dar acestea se întâmplaseră mai ales pe Insula de Nord.
— În orice caz, eu nu am găsit pământ de cumpărat atunci. Banii
ar fi ajuns doar pentru o fermă minusculă și nu aș mai fi putut să-mi
567
cumpăr animale. Deci am mers la Otago, să caut aur. Mi-ar fi plăcut
mai mult să descopăr alte zone. Mă pricep într-o oarecare măsură,
Fleur, am fost acolo când a fost febra aurului în Australia. Deci am
crezut că nu strică să fac un mic ocol și să mă documentez... ei da, și
apoi am găsit asta.
McKenzie cuprinse ținutul cu o mișcare largă, energică a brațului
și Fleurette făcu ochii mari. Albia râului se lățise deja în timpul
ultimelor minute de drum; acum privirea putea cuprinde un podiș.
Iarbă grasă, pășuni largi, care se întindeau peste costișe line. Oile se
răspândiră imediat.
— Îmi permiteți – McKenzie Station! spuse James zâmbind.
Locuit până acum doar de mine și de un trib maori, care trece o dată
pe an și care are o părere la fel de bună despre domnul Sideblossom
ca și mine. Mai nou, acesta îngrădește mari suprafețe de pășuni și
prin asta se pare că le-a tăiat băștinașilor maori accesul la un loc
sfânt. În orice caz, maorii sunt prietenii mei. Campăm împreună,
schimbăm daruri între noi... nu mă denunță.
— Și unde vindeți oile? întrebă Fleur curioasă.
James râse.
— Chiar vrei să știi totul! Ei bine, am un comerciant la Dunedin.
El nu se uită așa de exact dacă animalele sunt de calitate. Și mai
vând și animale crescute de mine. Dacă animalele de prăsilă sunt
marcate, nu le vând, ele rămân aici și vând doar mieii. Ei hai, aici
este tabăra mea. Destul de primitiv, dar nu vreau să construiesc o
cabană. Dacă s-ar rătăci un cioban încoace? McKenzie o conduse pe
Fleurette la un cort și un loc de vatră. Poți să-ți legi calul acolo, am
tras funii între copaci. Este iarbă suficientă și se va împăca cu
catârul. O iapă frumoasă. E înrudită cu iapa lui Gwyn?
Fleur încuviință în cap.
— Este fiica ei. Iar Gracie este fiica lui Cleo. Sigur că-i seamănă.
McKenzie râse.
— O adevărată întâlnire de familie! Și Vineri este fiica lui Cleo.
568
Gwyn mi-a făcut-o cadou la plecare...
Iar acea expresie tandră în privirea sa când vorbea de Gwyn.
Fleur se gândi. Concepția ei să fi fost o relație de afacere? Fața lui
James spunea altceva. Și Gwyneira îi făcuse cadou la plecare un
cățelandru când era atât de ciudată în privința puilor lui Cleo.
Pentru Fleur, acest lucru spunea multe.
— Mama mea trebuie să fi ținut la dumneavoastră... spuse ea
precaută.
James ridică din umeri.
— Poate nu îndeajuns. Dar ia povestește Fleur, cum îi merge? Dar
bătrânului Warden? Tânărul a murit, după cum am auzit. Dar ai un
frate, nu-i așa?
— Aș vrea să nu-l fi avut! exclamă Fleur vehement și își dădu
imediat seama de faptul îmbucurător că Paul era fratele ei doar
după mamă.
McKenzie zâmbi.
— Deci povestea lungă. Dorești ceai, Fleur, sau mai bine whisky?
Aprinse din nou focul, puse apă la fiert și scoase o sticlă dintr-una
din desagile de la șa. Ei da, eu o să-mi torn un whisky. După
sperietura cu stafia!
Turnă whisky într-o cană de băut și toastă către Fleur.
Fleurette se gândi.
— O mică înghițitură, spuse ea apoi. Mama spune că uneori este
ca un medicament...
McKenzie era un bun ascultător. Stătea relaxat lângă foc, iar Fleur
povesti cele întâmplate cu Ruben și Paul, cu Beasley și Sideblossom
și despre faptul că nu voia cu niciun chip să se mărite cu vreunul
din ei.
— Deci acum ești în drum spre Queenstown, conchise el în cele
din urmă. Pentru a-l căuta pe Ruben al tău. Doamne, dacă mama ta
ar fi avut pe atunci atâta curaj... își mușcă buzele și continuă mai
liniștit. Dacă îți convine, putem merge o parte de drum împreună.
569
Povestea cu Sideblossom sună cam primejdios. Cred că voi duce
oile la Dunedin și dispar pentru câteva luni. Să vedem, poate îmi
încerc norocul pe câmpurile aurifere!
— Oh, ar fi frumos, murmură Fleur.
McKenzie păru că știe, ce vorbește în chestiunea aurului. Dacă l-
ar putea convinge să se asocieze cu Ruben, aventura s-ar putea să
fie un succes.
McKenzie îi întinse mâna.
— Deci, pentru un parteneriat de succes! Dar știi desigur, în ce te
bagi. Dacă ne prind, ești în cofă, fiindcă eu sunt un hoț de animale.
După lege, ar trebui să mă denunți poliției.
Fleurette clătină din cap.
— Nu trebuie să vă denunț, rectifică ea. Nu ca membru de
familie. Spun pur și simplu că sunteți... sunteți tatăl meu.
Fața lui James McKenzie se lumină.
— Deci Gwyneira ți-a spus-o! zise el cu un zâmbet strălucitor. Și
a povestit despre noi, Fleur? A spus poate, a spus, în sfârșit, că m-a
iubit?
Fleur își mușcă buza de jos. Nu putea să-i repete ceea ce spusese
Gwyn. Dar era și convinsă că nu era adevărul. În ochii mamei ei se
regăsea aceeași strălucire pe care o vedea pe fața lui James.
— Este... este îngrijorată din cauza ta, spuse în cele din urmă. Și
acesta era adevărul. Sunt sigură că ar dori să te revadă.
Fleurette petrecu noaptea în cortul lui James. El dormi lângă foc.
A doua zi dimineața voiau să pornească devreme, dar își mai luară
timp să pescuiască într-un pârâu și să coacă lipii pentru a avea
mâncare pe drum.
— Nu vreau să ne oprim cel puțin până trecem de lacuri, declară
McKenzie. Călărim toată noaptea și trecem de regiunile locuite în
orele cele mai întunecate. Este obositor, Fleur, dar până acum nu a
fost niciodată primejdios. Marile ferme sunt situate departe de
drum. Iar la cele mici, oamenii își țin ochii și urechile închise.
570
Câteodată găsesc, drept recompensă, câte un animal tânăr de soi
între oile lor – al cărui drum nu poate fi urmărit înapoi, până la una
din marile ferme, fiindcă este născut aici, la mine. Calitatea micilor
turme din jurul lacului se îmbunătățește continuu.
Fleur râse.
— Nu există decât drumul prin albia râului care să te scoată de
aici? se interesă ea.
McKenzie clătină din cap.
— Nu, poți călări și pe la poalele munților spre sud. Este drumul
mai simplu, terenul coboară ușor și la un moment dat urmărești
albia unui pârâu, care curge spre răsărit. Dar este drumul mai lung.
Duce mai degrabă în ținutul fiordurilor decât spre Canterbury
Plains. Un drum de refugiu, dar care nu poate fi folosit zi de zi. Hai,
pune șaua pe cal. Să plecăm înainte ca Sideblossom să ne ia urma.
McKenzie nu păru prea îngrijorat. Mână oile – în număr destul
de mare – bineînțeles iar pe drumul pe care veniseră ieri. Animalele
reacționară fără plăcere, fiindcă erau mânate de pe pășunile cu care
erau obișnuite. Mai ales oile „proprii” ale lui McKenzie protestară
behăind când le adunară câinii.
La Kiward Station, Sideblossom nu-și pierdu timpul căutând caii
schimbați. Îi era indiferent dacă oamenii călăreau pe cai de muncă
sau pe cai de rasă – important era că înaintau. Acest ultim lucru
deveni și mai important pentru el, când oamenii descoperiră fuga
lui Fleurette.
— Îi prind pe amândoi! strigă Sideblossom plin de furie.
Individul și fata. La sărbătorirea nunții noastre, el poate fi
spânzurat! Deci hai, Warden, plecăm – nu, nu după micul dejun!
Vreau să fiu pe urmele micii jigodii cât timp urma este caldă.
Acest lucru se dovedi fără nicio speranță. Fleur nu lăsase urme.
Bărbații puteau doar să spere că erau într-adevăr pe urmele ei, când
porniră spre lacuri și spre ferma lui Sideblossom. Warden
presupunea că Fleur fugise în direcția podișului. Trimise câțiva
571
oameni pe cai rapizi în direcția Queenstown, dar nu se aștepta să
aibă succes. Niniane nu era un cal de curse. Dacă Fleur voia să scape
de urmăritori, trebuia să se îndrepte spre munți.
— Și unde vreți să-l căutați pe acest McKenzie? întrebă Reginald
Beasley fără curaj, când trupa ajunse, în sfârșit, la Lionel Station.
Ferma era situată idilic, la marginea lacului; în spatele ei se
deschidea nesfârșita lume a Alpilor.
McKenzie putea fi oriunde pe acolo.
Sideblossom tânji.
— Avem un mic scout, un cititor de urme! le dezvălui el
bărbaților. Cred că, între timp, va fi de acord să ne conducă. Înainte
de a pleca, mai era... cum să spun... puțin necooperant.
— Un scout? întrebă Barrington. Nu vorbiți în șarade, domnule!
Sideblossom sări de pe cal.
Cu puțin înainte de a o porni spre Plains, am trimis un băiat
maori să aducă niște cai de pe platou. Dar nu ia găsit. Au fugit,
spunea el. Apoi l-am... constrâns puțin și atunci a povestit ceva
despre o trecătoare sau albia unui râu, ceva asemănător, în orice
caz, în continuarea acestei albii se află pășuni întinse. O să ne arate
mâine. Sau îl țin pe apă și pâine până se înnegrește!
— L-ați închis pe băiat? întrebă Barrington șocat. Ce va spune
tribul lui? Nu-i supărați pe maorii dumneavoastră.
— Oh, băiatul lucrează din veci la mine. Probabil că nici nu face
parte din triburile locale și de altfel mi-e indiferent. În orice caz,
mâine ne duce la acea trecătoare.
Băiatul era mic, slăbit și total înspăimântat. Zilele în care lipsise
Sideblossom le petrecuse într-adevăr închis într-o șură întunecată și
tremura acum din toate încheieturile. Barrington îl conjură pe
Sideblossom să-i dea mai întâi drumul copilului, dar fermierul râse
doar.
— Dacă îi dau acum drumul, dispare. Poate pleca mâine, după ce
ne-a arătat drumul. Și plecăm devreme, domnilor, la prima rază de
572
soare. Deci, abțineți-vă de la whisky, dacă nu rezistați la băutură!
Sigur că asemenea remarci nu erau agreate de fermierii din
Plains, dar reprezentanții ponderați ai baronilor oilor, ca Barrington
și Beasley, oricum nu mai erau de mult entuziasmați de
conducătorul lor carismatic. Spre deosebire de expedițiile anterioare
pentru găsirea lui McKenzie, aceasta nu se asemăna cu o lejeră
partidă de vânătoare, ci aducea cu o operațiune militară.
Sideblossom cercetase sistematic regiunea dealurilor subalpine
mai sus de Canterbury Plains, după ce își împărțise oamenii în
grupuri mai mici și le supraveghease strict. Până acum, oamenii
crezuseră că în primul rând este vorba de căutarea lui McKenzie.
Dar acum, când Sideblossom avea evident puncte de sprijin
concrete unde s-ar putea ascunde tâlharul, își dădură seama că până
atunci erau mai degrabă pe urmele lui Fleurette Warden, ceea ce,
după unii din bărbați, era o exagerare. Jumătate din ei era oricum de
părere că Fleur va apărea în curând de la sine. Și dacă nu voia să se
căsătorească cu Sideblossom – ei da, această problemă trebuia lăsată
în seama ei.
În orice caz, acum se conformau, chiar dacă fără plăcere,
indicațiilor fermierului și își luară rămas-bun de la ideea inițială de
a primi aici, înaintea prinderii lui McKenzie, o cină bună și un
whisky de calitate.
— Sărbătorim doar după vânătoare! spuse Sideblossom, nelăsând
niciun dubiu.
Dimineața, fermierul îi aștepta deja pe bărbați la grajduri, având
alături pe băiatul maori, plâns și jegos. Sideblossom îl puse pe micuț
să alerge înaintea lui, nu fără a-l amenința cu pedepse îngrozitoare
dacă fugea.
Ori acest lucru nu prea era posibil, toți fiind călare, iar băiatul pe
jos.
Dar se dovedi că băiatul era un alergător rezistent și sărea cu
ușurință peste pietrele drumului din regiunea dealurilor subalpine,
573
unde mai ales caii pur sânge a lui Barrington și a lui Beasley se
descurcau mai greu.
La un moment dat păru că nu mai este sigur de drum, dar câteva
cuvinte tăioase ale lui Sideblossom îl făcură să renunțe la orice
împotrivire. Tânărul maori conduse trupa de cercetași printr-un
pârâu într-o albie uscată de râu, care șerpuia ca tăiată cu cuțitul
printre versanții stâncoși...
Poate că McKenzie și Fleur ar fi putut să fugă dacă oile nu ar fi
fost tocmai mânate de câini pe după cotitura râului, și încă într-un
loc, unde albia râului se lățea. Apoi, oile tot mai behăiau, de ți se
rupea inima – încă un avantaj pentru urmăritori, care, la vederea
turmei din albia râului, se desfășurară în lanț, pentru a le tăia
drumul.
Privirea lui McKenzie căzu direct asupra lui Sideblossom, al cărui
cal pășea în fruntea grupului. Hoțul își opri catârul. Stătea ca o
stană de piatră.
— Acolo sunt! Sunt doi! strigă deodată cineva din grupul de
urmăritori. Strigătul îl trezi pe McKenzie din împietrire. Disperat, se
uită după un drum de scăpare. Ar avea un avantaj dacă s-ar
întoarce; bărbații trebuiau să treacă mai întâi prin turma de circa trei
sute de oi, care se înghesuia prin albia râului. Dar aveau cai rapizi,
iar el stătea pe un catâr, care mai și căra toate lucrurile sale. Nu era
nicio șansă. Dar nu și pentru Fleurette...
— Fleur, întoarce-te! îi strigă James. Călărește pe drumul pe care
ți l-am descris. Eu încerc să-i rețin.
— Dar tu... noi...
— Pleacă, Fleurette! McKenzie duse mâna către chimir, ceea ce-i
făcu pe câțiva bărbați să deschidă focul.
Din fericire nu prea serios și fără să țintească bine. Hoțul scoase
un mic săculeț și i-l aruncă fetei.
— Aici, ia! Și acum pleacă, fir-ar să fie!
Sideblossom își manevrase între timp armăsarul prin turma de oi
574
și ajunse aproape până la McKenzie. Încă câteva secunde, și o va
recunoaște pe Fleurette, care până acum era ascunsă de niște stânci.
Fata își suprimă dorința aprigă de a rămâne lângă McKenzie; avea
dreptate, ea mai avea o șansă.
Încă cu inima îndoită, dar strunind-o bine pe Niniane, întoarse
calul, pe când McKenzie se apropie încet de Sideblossom.
— Cui îi aparțin aceste oi? întrebă, plin de ură, crescătorul.
McKenzie îl privi indiferent.
— Care oi?
Fleur mai recunoscu cu coada ochiului cum Sideblossom îl trase
de pe catâr și începu să-l bată nestăpânit. Apoi dispăru. Niniane
galopă într-un ritm nebun, mai să-și rupă gâtul, înapoi în „regiunea
subalpină McKenzie”. Gracie o urmă, nu însă și Vineri. Fleur se
certă pe sine că nu chemase cățeaua, dar acum era prea târziu.
Respiră ușurată când părăsi terenul pietros, periculos al albiei râului
și Niniane puse copitele pe iarbă. O ținu spre sud, cât putea să
alerge calul de repede.
Nimeni nu mai putea s-o ajungă din urmă.

575
 7

Queenstown, Otago, se afla într-un golf natural, pe malul lacului

Waikatipu, înconjurat de munți imenși, abrupți. Natura ținutului
înconjurător era copleșitoare: lacul imens, de un albastru ca oțelul,
pădurile cu ferigi și pășunile largi și de un verde strălucitor, munții
maiestuoși și aspri și cu siguranță încă neexplorați. Orașul însuși era
minuscul. În comparație cu această mână de case cu un singur etaj,
ridicate, după cum se vedea, repede, însuși Haldonul era un oraș
mare. Singura clădire remarcabilă din lemn, având două etaje, purta
firma „Hotelul Daphne”.
Fleurette se strădui să nu fie dezamăgită când parcurse strada
principală prăfuită. Se așteptase să fie o localitate mai mare, doar la
ora actuală, Queenstown era considerat centrul febrei aurului în
Otago. Pe de altă parte, pe strada principală nu se putea spăla nisip
aurifer. Probabil că minerii trăiau pe la taberele lor, undeva în
tufărișul din jurul orașului. Și dacă localitatea putea fi cuprinsă
dintr-odată cu privirea, era cu atât mai ușor să-l găsească pe Ruben.
Curajoasă, Fleur se îndreptă spre hotel și o legă pe Niniave în fața ei
de bară. De fapt se așteptase ca un hotel să aibă grajduri proprii, dar
această casă arăta deja de la intrare altfel decât hotelul din
Christchurch, unde stătuse câteodată cu familia. În locul unei
recepții, avea o tejghea. Desigur că era o combinație de hotel cu o
cârciumă.
— Nu am deschis încă! se auzi o voce de fată de după tejghea,
când se apropie Fleur.
Văzu acolo o femeie tânără, blondă, care trebăluia cu zel. Când o
recunoscu pe Fleur, se uită mirată.
— Sunteți... o fată nouă? întrebă ea uimită. Am crezut că vin cu
trăsura. Nu înainte de săptămâna viitoare.
Tânăra femeie avea ochii albaștri, blânzi și o piele albă, foarte
576
delicată.
Fleurette îi zâmbi.
— Îmi trebuie o cameră, spuse ea, puțin nesigură din cauza
primirii ciudate. Acesta este un hotel, nu-i așa?
Tânăra o cercetă pe Fleur uimită.
— Vreți... acum? Singură?
Fleurette se înroși. Sigur, era neobișnuit ca o fată de vârsta ei să
călătorească singură.
— Da, tocmai am sosit. Vreau să-mi întâlnesc logodnicul.
Fata păru ușurată.
— Atunci... logodnicul vine imediat. Pronunță cuvântul
„logodnic”, de parcă Fleur nu ar fi spus-o în serios.
Fleur se întrebă dacă apariția ei era chiar atât de ciudată. Sau fata
nu era tocmai sănătoasă la cap?
— Nu, logodnicul meu nu știe că vin. Și nici eu nu știu exact
unde este. De aceea îmi trebuie o cameră. Vreau să știu măcar unde
voi dormi la noapte. Și pot să plătesc camera, am bani.
Era adevărat. Fleurette avea asupra ei nu numai puținii bani, dați
de mama ei – ci și săculețul, pe care i-l aruncase în ultimul moment
McKenzie, și care era de fapt o punguță cu bani. Săculețul conținea
o mică avere în dolari de aur – evident tot, ce „câștigase” tatăl ei în
ultimii ani din furtul de animale. Fleur nu știa dacă trebuia să pună
banii deoparte pentru el sau să îi păstreze pentru sine. Dar cu asta
se putea ocupa mai târziu. În orice caz, nota de plată a hotelului nu
prezenta o problemă.
— Deci vreți să rămâneți toată noaptea? întrebă fata, evident
nebună. V-o chem pe Daphne!
Vizibil ușurată datorită acestei idei, blonda dispăru în bucătărie.
Câteva minute mai târziu apăru o femeie ceva mai în vârstă. Pe
fața ei apăruseră primele riduri și urmele unor nopți prea lungi și a
prea mult whisky. Dar ochii verzi erau strălucitori și vii, iar părul
bogat, arămiu, era ridicat cutezător.
577
 — Ia uite, o roșcovană! spuse ea râzând când o văzu te Fleur. Și
ochi aurii, o comoară rară! Deci, dacă ai vrea să începi la mine, pe
tine te-aș lua imediat. Dar Laurie este de părere că tu vrei doar o
cameră...
Fleurette spuse încă o dată povestea ei.
— Nici nu știu, ce i se pare angajatei dumneavoastră atât de
ciudat, spuse ea, puțin supărată.
Femeia râse.
— Nu este nimic ciudat, doar că Laurie nu este obișnuită cu
oaspeți de hotel. Uite, micuțo, nu știu de unde vii, dar cred că de la
Christchurch sau Dunedin, unde oamenii bogați trag la hoteluri
arătoase. La noi, accentul se pune pe „sălaș”, dacă știi, ce vreau să
spun. Oamenii închiriază camera pentru o oră sau două, iar noi le
livrăm compania.
Fleurette se înroși ca para focului. Nimerise printre târfe! Aici era
un... nu, nici nu voia să se gândească la cuvântul respectiv.
Daphne o urmări zâmbind și o reținu când voi să fugă afară.
— Așteaptă, micuțo! Unde vrei să mergi? Nu trebuie să-ți fie
frică; nimeni nu te va silui aici.
Fleur se opri. Probabil că era într-adevăr o prostie să fugă.
Daphne nu arăta înfricoșătoare – iar fata de adineauri cu atât mai
puțin.
— Unde pot să dorm? Există aici și o... și o...
— Pensiune respectabilă? întrebă Daphne. Din păcate, nu.
Bărbații, care trec pe aici dorm în grajdul cu închirieri, la caii lor.
Sau se duc mai departe, într-una din taberele căutătorilor de aur.
Acolo se găsește totdeauna un loc de dormit pentru un nou-venit.
Fleur încuviință din cap.
— Bine. Atunci... atunci asta fac și eu acum. Poate îl găsesc acolo
pe logodnicul meu.
Plină de curaj, își luă geanta și dădu iar să iasă.
Daphne scutură din cap.
578
 — Nu se poate în niciun caz, fato! Un copil ca tine, singur între o
sută, două sute de indivizi, înfometați peste poate – ăia câștigă cel
mult atât cât să-și poată permite o dată la o jumătate de an o fată de
aici! Ăia nu sunt domni, micuță miss. Iar „logodnicul” tău – cum îl
cheamă pe flăcău? Poate îl cunosc.
Fleurette se înroși din nou, de data aceasta de indignare.
— Ruben nu ar face niciodată... niciodată...
Daphne râse.
— Atunci ar fi o excepție rară a speciei sale! Crede-mă fato, în
cele din urmă toți ajung aici. Doar dacă nu sunt homosexuali. Dar în
cazul tău nu vrem să ne gândim la așa ceva.
Fleur nu știa ce înseamnă acel cuvânt, dar era sigură că Ruben nu
călcase niciodată în această clădire. Totuși îi spuse lui Daphne
numele lui. Ea se gândi mult timp, apoi clătină din cap.
— Nu am auzit niciodată. Și am o bună memorie a numelor. Se
pare că iubitul tău n-a făcut încă avere aici.
Fleur încuviință din cap.
— Dacă ar fi făcut avere, m-ar fi luat deja! spuse ea cu deplină
convingere. Dar trebuie să plec, se întunecă imediat. Unde spuneți
că se află taberele acelea?
Daphne suspină.
— Nu te pot trimite acolo, fato, nici cu cea mai mare bunăvoință,
și mai ales nu noaptea. Garantat că nu ai ieși intactă de acolo. Deci
nu îmi va rămâne altceva de făcut decât să-ți închiriez o cameră.
Pentru toată noaptea.
— Dar eu... eu nu doresc...
Fleur nu știa, cum să iasă din această situație. Pe de altă parte, nu
avea alternativă.
— Copilă, camerele au uși, iar ușile au zăvoare. Poți avea camera
numărul unu. Este de fapt a gemenelor, dar au rar clienți. Vino cu
mine, ți-o arăt. Cățelușa... arătă spre Gracie, care era culcată în fața
lui Fleur și îi arunca arhicunoscuta privire adoratoare de Collie, poți
579
s-o iei cu tine. Este probabil mai curată decât cei mai mulți indivizi.
Nu trebuie să-ți fie frică, adăugă ea, când Fleurette ezită.
Apoi urcă treptele.
Fleurette o urmă nervoasă, dar la etajul doi hotelul lui Daphne
semăna mai degrabă cu hotelul White Hart din Christchurch decât
cu un loc al depravării. O altă femeie blondă – care îi semăna uluitor
celei de jos – curăța podeaua. Salută mirată când Daphne trecu cu
oaspetele ei.
Daphne se opri și îi zâmbi.
— Aceasta este miss... Cum te cheamă de fapt? se interesă ea.
Trebuie neapărat să-mi fac rost de formulare de înregistrare ca
lumea dacă vreau să închiriez camerele pentru mai multe ore!
Clipi din ochi.
Fleurette se gândi repede. Cu siguranță că nu era bine să-și spună
numele adevărat.
— Fleurette, răspunse în cele din urmă. Fleur McKenzie.
— Înrudită sau încuscrită cu un anume James? întrebă Daphne. Și
el are un asemenea câine.
Fleur se înroși din nou.
— Oh... nu știu exact... se bâlbâi ea.
— L-au prins pe sărmanul om. Și acest Sideblossom de la Lionel
Station vrea să-l spânzure, declară Daphne și își aminti însă de
prezentare. Ai auzit, Mary – Fleur McKenzie. A închiriat una din
camerele noastre.
— Toată... toată noaptea? se interesă și Mary.
Daphne suspină.
— Toată noaptea, Mary, devenim respectabile. Așa, aici este
camera numărul unu. Intră, fată!
Descuie camera și Fleurette păși într-o cameră mică, aranjată
foarte plăcut. Mobilele erau simple, făcute grosolan din soiuri
autohtone de lemne, patul era lat și curat ca lacrima. Tot locul purta
pecetea ordinii și a curățeniei. Fleur decise să nu se mai gândească
580
la altceva.
— Este frumos! spuse ea și gândea serios ceea ce spunea.
Mulțumesc mult, domnișoară Daphne. Sau doamnă?
Daphne clătină din cap.
— Domnișoară. În meseria mea se întâmplă rar să te căsătorești.
Deși, după toată experiența mea cu bărbații – și au fost mulți, fata
mea – nu am pierdut nimic important. Așa, te las singură, ca să te
aranjezi. Mary sau Laurie aduc imediat apă pentru spălat.
Voia să închidă ușa, dar Fleurette o reținu.
— Da... nu... trebuie să mă ocup întâi de calul meu. Unde spuneți
că se găsește un grajd cu locuri de închiriat? Și unde mai pot afla
ceva... despre logodnicul meu?
— Grajdul se află după colț, răspunse Daphne. Acolo poți să te
interesezi, dar nu prea cred că bătrânul Ron știe ceva. Oricum nu
este cel mai deștept, cu siguranță că nu reține niciun client, cel mult
calul lui. Poate știe Ethan, poștașul, ceva. Are atât magazinul, cât și
telegraful. Nu poți să greșești, este vizavi. Dar grăbește-te, Ethan
închide imediat. Este totdeauna primul la crâșmă.
Fleurette mulțumi încă o dată și o urmă pe Daphne pe trepte în
jos. Și ea era interesată să termine repede. Când începea agitația la
crâșmă, era mai bine să fie în camera ei.
Magazinul era într-adevăr ușor de găsit. Ethan, un bărbat slab,
chel, de vârstă mijlocie tocmai strângea vitrina ca să închidă.
— Îi cunosc, de fapt, pe toți căutătorii de aur, răspunse el la
întrebarea lui Fleur. Doar preiau poșta pentru ei. Și de cele mai
multe ori nu scrie altceva decât „John Smith, Queenstown”. Vin ei
să-și ridice scrisorile, iar în cazul lui John Smith s-a întâmplat o dată
să se ia la bătaie doi bărbați...
— Pe prietenul meu îl cheamă Ruben. Ruben O’Keefe spuse Fleur
grăbită, deși mintea îi spunea deja că aici nu va ajunge mai departe.
Dacă era adevărat ceea ce spunea Ethan, scrisorile ei trebuie să fi
ajuns aici. Și evident că nu le ridicase nimeni.
581
 Șeful stațiunii de poștă se gândi.
— Nu, domnișoară, îmi pare rău. Cunosc numele – pentru el vin
tot timpul scrisori. Le-am strâns pe toate aici. Dar bărbatul însuși...
— Poate că a spus un alt nume! îi veni ideea salvatoare lui Fleur.
Cum este cu Davemport? Ruben Davemport?
— Davemport am trei, spuse Ethan măsurat. Dar niciun Ruben.
Profund dezamăgită, Fleur voia să iasă deja, dar se hotărî să mai
facă o încercare.
— Poate vă aduceți aminte cum arată. Un bărbat înalt, suplu... ei
da, mai degrabă un băiat, are optsprezece ani. Și are ochi cenușii,
cam ca cerul înainte de ploaie. Și păr șaten, cârlionțat, cu o tentă de
castaniu. Nu reușește niciodată să se pieptene ca lumea.
Zâmbi visătoare pe când îl descria, dar mina șefului poștei o făcu
să revină îndată la realitate.
— Nu îl cunosc. Ce e cu tine, Ron? Ai vreo idee? Ethan se adresă
unui bărbat mic, gras, care tocmai intrase și care stătea acum,
așteptând, rezemat de tejghea.
Grasul ridică din umeri.
— Ce fel de catâr are?
Fleurette își aminti că Daphne îl numise pe proprietarul grajdului
cu spații de închiriat Ron și speranța ei se trezi din nou.
— Are un cal, domnule! O iapă mică, foarte compactă,
asemănătoare cu a mea, aici... Arătă prin ușa deschisă spre Niniane,
care tot mai aștepta în fața hotelului. Numai că e mai mică și este
roșcată. O cheamă Minette.
Ron încuviință din cap.
— Frumos cal! declară el, lăsând deschisă întrebarea, dacă se
referea la Niniane sau la Minette.
Fleur abia mai putea sta liniștită de atâta emoție.
— Pare să fie micul Rube Kays. Cel care are punctul acela de
extracție ciudat, împreună cu Stue Peters, sus pe Shotover River.
Doar îl cunoști pe Stue. Este cel care...
582
 — Individul care se tot plânge că uneltele mele nu sunt bune! Da,
îmi amintesc de el. Și de celălalt, dar acela nu vorbește mult. E
adevărat, ei au așa un cal. I se adresă lui Fleur. În seara aceasta nu
mai poți să te duci acolo, lady. Sunt cu siguranță două ore de drum
în sus, spre munte.
— Și oare se va bucura să te vadă...? cobi Ron. Nu vreau să spun
nimic, dar dacă un ins își dă atâta silință încât își schimbă numele și
dispare în cel mai îndepărtat colț din Otago pentru a scăpa de tine...
Fleurette se făcu roșie ca focul, dar era prea fericită de
descoperirea ei, pentru ca să se supere.
— Cu siguranță că se va bucura să mă vadă, îi asigură ea. Dar
astăzi este într-adevăr prea târziu. Pot să duc calul meu în grajdul
dumneavoastră, domnule... domnule Ron?
Fleur petrecu o noapte surprinzător de liniștită în camera ei, la
Daphne. E drept că de jos se auzea muzică de pian și în cârciumă
sigur că se dansa – iar pe hol se auzea un du-te-vino până pe la
miezul nopții, dar pe ea nu o deranjă nimeni și astfel adormi cândva
liniștită. Dimineața se trezi devreme și nu prea se miră că afară de
ea nu mai era nimeni în picioare. Spre surpriza ei, o aștepta jos una
din fetele blonde.
— Trebuie să vă pregătesc micul dejun, domnișoară Fleur, spuse
ea bine-crescută. Daphne spune că aveți de făcut un drum lung, în
sus pe Shotover, pentru a vă întâlni logodnicul. Laurie și cu mine
suntem de părere că este foarte romantic!
Înseamnă că aceasta este Mary. Fleur mulțumi pentru cafea,
pâine și ouă și nu se simți deranjată când Mary, încrezătoare, se
așeză lângă ea, după ce îi dăduse și lui Gracie o farfurioară cu
resturi de carne.
— Ce câine drăguț, domnișoară. Am cunoscut și eu un astfel de
exemplar. Dar a fost de mult...
Fața lui Mary era aproape visătoare. Tânăra femeie nu arăta așa
cum și-ar fi închipuit Fleur o târfă.
583
 — Înainte am crezut și noi că o să găsim un băiat drăguț,
sporovăi Mary mai departe și o mângâie pe Gracie. Dar partea
proastă este că un bărbat nu se poate căsători cu două fete. Și nu
vrem să ne despărțim. Ar trebui să găsim gemeni.
Fleurette râse.
— Credeam că în meseria voastră nu se fac căsătorii repetă ea
observația de ieri a lui Daphne. Mary o privi din ochii ei rotunzi,
albaștri, foarte serioasă. Dar nu este meseria noastră, domnișoară.
Noi suntem fete cumsecade. Ei da, dansăm puțin. Dar nu facem
nimic imoral. Deci nimic cu adevărat imoral. Nimic cu bărbați.
Fleurette se miră. Un stabiliment atât de mic, ca a lui Daphne, își
putea într-adevăr permite două slujnice la bucătărie?
— Facem curat și la domnul Ethan și la frizer, la domnul Fox,
pentru ca să mai câștigăm ceva. Dar totul respectabil, Daphne are
grijă de acest lucru. Dacă ne atinge cineva, face scandal. Scandal
imens!
Ochii de copil ai lui Mary priveau transfigurați. Părea într-adevăr
puțin retardată. Oare de aceea se ocupa Daphne de fete? Dar acum
trebuia într-adevăr să plece.
Mary o refuză când vru să plătească camera.
— Asta aranjați cu Daphne, domnișoară, când veniți iar încoace.
Puteți veni și în seara aceasta, mi-a spus să vă transmit. Dacă nu...
nu-l găsiți pe prietenul dumneavoastră...
Fleurette încuviință din cap recunoscătoare și zâmbi în sinea ei.
Se pare că era deja subiect de discuție în tot orașul Queenstown. Și
comunitatea nu părea să fie prea optimistă cu privire la povestea ei
de dragoste. Fleurette însăși era cu atât mai fericită, când trecu
călare spre sud, de-a lungul lacului, apoi spre vest, în susul râului
lat. Nu trecu pe lângă tabere mai mari ale unor căutători de aur.
Acelea se aflau pe teritoriul unor vechi ferme de oi, de cele mai
multe ori mai aproape de Queenstown decât teritoriul lui Ruben.
Bărbații construiseră acolo o așezare întreagă de barăci, dar în ochii
584
lui Mary era mai degrabă o nouă ediție a Sodomei și Gomorei.
Tânăra femeie descrise foarte plastic situația; se pare că își cunoștea
biblia. În orice caz, Fleur era bucuroasă că nu trebuia să-l caute pe
Ruben în această hoardă de inși duri. O conduse pe Niniane de-a
lungul malului râului și se bucură de aerul limpede, destul de rece.
Acum, în vara târzie, în Canterbury Plains mai era cald, dar această
regiune era situată mai sus, iar copacii de-a lungul drumului
dădeau un gust anticipat asupra jocului de culori ale toamnei, care
era de așteptat aici. În câteva săptămâni vor înflori nipralele.
Lui Fleur i se păru ciudat că ținutul era așa de părăsit. Dacă se
puteau jalona aici claimuri, adică spații în care se putea căuta aur, ar
fi trebuit să fie forfotă de căutători de aur! Ethan, dirigintele poștei,
avea însemnări exacte despre așezarea fiecărui claim și îi descrisese
exact domeniul lui Ruben și al lui Stue. Dar oricum nu ar fi fost greu
de găsit. Bărbații își făcuseră tabere pe malul râului, și atât Gracie,
cât și Niniane îi descopereau mai repede decât Fleur. Niniane își
ciulea urechile și emitea un nechezat, de-ți spărgea urechile – căruia
i se răspundea imediat. Și Gracie adulmecă și o zbughi, pentru a-l
saluta pe Ruben.
Fleur o văzu mai întâi pe Minette. Iapa stătea ceva mai departe
de malul râului, legată lângă un catâr, și se uită emoționată către ea.
Mai aproape de râu era un loc de vatră și un cort primitiv. Prea
aproape de râu, îi trecu prin cap. Dacă râul Shotover se umfla brusc
– ori la râurile, care erau alimentate din munți, acest lucru se
întâmpla adesea – tabăra era dusă de apă.
— Minnie! Fleurette își chemă iapa, și Minette răspunse cu un
mormăit adânc, fericit.
Niniane se grăbi spre ea. Fleur alunecă din șa, pentru a-și
îmbrățișa calul. Dar unde era Ruben? Din pădurea rară, care
începea în spatele taberei, auzi zgomote de fierăstrău și lovituri de
ciocan – care încetară brusc. Fleurette zâmbi. Gracie trebuie să-l fi
descoperit pe Ruben.
585
 Într-adevăr, băiatul veni în fugă din pădure. Lui Fleurette i se
părea că este un vis devenit realitate. Ruben era aici, îl găsise! Și la
prima vedere arăta bine. Fața sa îngustă era bronzată, ochii îi
străluceau ca întotdeauna când o vedea. Dar când o cuprinse în
brațe, îi simți coastele; era înspăimântător de slab. În plus,
trăsăturile sale erau marcate de oboseală și epuizare și avea mâinile
aspre de la răni și zdrelituri. Ruben nu era nici acum priceput la
lucrul cu mâinile.
— Fleur, Fleur! Cum ai ajuns aici? Cum m-ai găsit? Ți-ai pierdut
răbdarea și ai fugit de acasă? Ești îngrozitoare, Fleurette!
Îi râse în față.
— M-am gândit să mă ocup eu însămi de îmbogățirea noastră,
spuse Fleur și scoase săculețul tatălui ei din buzunarul costumului
ei de călărie. Uite, nu mai trebuie să găsești aur. Dar nu de asta am
fugit. A trebuit... eu...
Ruben nu se uită la săculeț, ci îi luă mâna.
— Povestește-mi mai târziu. Mai întâi îți arăt tabăra. Este un loc
minunat aici, mult mai bun decât acea îngrozitoare fermă de oi,
veche, unde am stat mai întâi. Vino, Fleur.
O trase după el în direcția pădurii, dar Fleur scutură capul.
— Mai întâi trebuie legat calul, Ruben! De fapt cum ai reușit să
nu o pierzi pe Minette în toate aceste luni?
Ruben rânji.
— Ea a avut grijă, să nu mă piardă pe mine. Doar asta i-a fost
însărcinarea. Fleur, recunoaște! I-ai spus să aibă grijă de mine!
O mângâie pe Gracie, care sărea pe el în sus, scâncind.
În sfârșit, Niniane stătea legată lângă Minette și lângă catâr, iar
Fleurette îl urmă pe Ruben, emoționat, în tabără.
— Aici dormim... nimic nemaipomenit, dar curat. Nici nu-ți poți
imagina cum era la ferme... și aici, pârâul. Poartă aur!
Arătă spre în pârâiaș îngust, dar zglobiu, care curgea spre
Shotover.
586
 — De unde se poate vedea acest lucru? se interesă Fleur.
— Nu se vede, se știe, îi explică Ruben. Trebuie să speli nisipul,
până iese aurul. O să-ți arăt mai târziu cum se face. Dar construim
oricum un jgheab de spălare. Aici... acesta este Stue!
Partenerul lui Ruben își părăsise de asemenea locul de muncă și
le veni în întâmpinare. Lui Fleurette i se păru din prima clipă
simpatic. Un uriaș mușchiulos și blond, cu o față prietenoasă, lată, și
ochi albaștri, veseli.
— Stuart Peters, la ordinele dumneavoastră, doamnă! Îi întinse
lui Fleurette o mână uriașă, în care mâna ei delicată dispăru cu
totul. Sunteți la fel de drăguță cum spunea Ruben, dacă îmi
permiteți această observație!
— Sunteți un lingușitor, Stue! Fleurette râse și aruncă o privire
spre construcția la care tocmai lucrase Stuart.
Era un jgheab îngust din lemn, care se sprijinea pe niște stâlpi
ușori și ducea în jos, alimentat fiind de o mică cădere de apă.
— Este un jgheab de spălarea aurului! explică Ruben cu zel. Aici
se introduce pământul, apoi se dirijează apa, să curgă pe aici. Spală
nisipul, iar aurul rămâne agățat aici, în traverse.
— În striuri! îl corectă Stuart.
Fleurette era impresionată.
— Vă pricepeți la extragerea aurului, domnule Peters? întrebă ea.
— Stue, spuneți-mi simplu Stue. Ei da, de fapt sunt fierar,
recunoscu Stuart. Dar am ajutat deja la construcția unui asemenea
dispozitiv. De fapt este foarte ușor. Deși vechii mineri vor să facă o
știință din asta. Din cauza vitezei curgerii apei, și așa...
— Dar asta este o prostie! îl susținu Ruben. Dacă ceva este mai
greu, decât nisipul, va fi spălat mai târziu, este logic. Indiferent de
cât de repede curge apa. Deci aurul trebuie să rămână aici!
Fleurette nu era de aceeași părere. Având în vedere cât de repede
curgea acest pârâiaș, cel puțin micile grăunțe de aur s-ar scurge
odată cu apa. Dar desigur că era și în funcție de mărimea grăunțelor
587
care-i interesau pe băieți. Poate că aici își puteau permite să cearnă
doar grăunțele mai mari. Deci încuviință ascultătoare din cap și îi
urmă pe cei doi înapoi, la tabără. Stue și Ruben ajunseseră repede la
o înțelegere să facă o pauză. În scurt timp fierbea cafeaua într-un
recipient rudimentar, deasupra focului. Fleurette observă cât de
rudimentară era gospodăria celor doi căutători de aur. Exista doar
un castron și două tacâmuri, trebuia să-și împartă ceașca de cafea cu
Ruben. Nu arăta de parcă febra aurului ar fi fost încununată de
succes.
— Ei da, suntem doar la început, se apără Ruben, când Fleur,
prevăzătoare, făcu o remarcă în acest sens. Ne-am marcat acest
teritoriu abia acum două săptămâni și ne construim abia acum
jgheabul de spălare.
— Ceea ce ar merge mult mai repede dacă acest Ethan, acest
cămătar din Queenstown, nu ne-ar vinde ultimul jeg de unelte!
înjură Stuart. Serios, Fleur, în două zile am folosit trei lame de
fierăstrău. Iar alaltăieri s-a îndoit iar lama unei sape. O sapă! Aceste
unelte țin de obicei o viață. Iar cozile trebuie să le schimb tot a doua
zi, nu se pot prinde ca lumea la gâtul sapei. N-am idee de unde își
procură Ethan uneltele, dar sunt scumpe și nu sunt bune de nimic.
— Dar claimul de aici este frumos, nu-i așa? întrebă Ruben și se
uită vrăjit la fâșia sa de mal.
Fleur trebui să-i dea dreptate. Dar ar fi considerat că e și mai
frumos, dacă ar fi văzut și aur.
— Cine... eh, cine v-a sfătuit să marcați perimetrul? se interesă ea
cu precauție. Vreau să spun că până acum sunteți singurii aici. A
fost un fel de pont secret?
— A fost o intuiție! declară Stuart mândru. Am văzut locul și –
bingo! Acesta este locul nostru. Aici ne îmbogățim!
Fleurette îți încreți fruntea.
— Asta înseamnă... până acum nu a găsit nimeni aur aici?
— Nu mult, recunoscu Ruben. Dar nici nu a căutat nimeni!
588
 Cei doi băieți se uitau la ea, așteptându-i aprobarea. Fleur zâmbi
chinuit și se decise să ia singură problema în mână.
— Ați încercat deja cu spălatul aurului? întrebă ea. În râu, adică.
Ai vrut să-mi arăți cum se face.
Ruben și Stuart încuviințară amândoi din cap.
— Am găsit ceva, spuseră ei cu zel și aduseră o tigaie.
— Îți arătăm acum, și apoi vei putea să speli aur, pe când noi
lucrăm mai departe la jgheab! explică Ruben. Cu siguranță că ne vei
aduce noroc!
Deoarece Fleurette sigur nu avea nevoie de doi profesori, și
Stuart voia să le dea ocazie celor doi să rămână singuri, partenerul
lui Ruben se retrase în susul pârâului. În următoarele ore nu auziră
nimic din partea lui, afară de înjurături ocazionale, când se mai
strica o unealtă.
Fleurette și Ruben folosiră singurătatea mai întâi pentru a se
saluta cum trebuie. Trebuiau să cerceteze din nou cât de dulci erau
sărutările și cât de natural răspundeau corpurile lor unul celuilalt.
— Vrei să mă iei de soție? întrebă în cele din urmă, somnoroasă,
Fleurette. Vreau să spun... că nu pot să stau aici, cu voi, fără să fim
căsătoriți.
Ruben încuviință serios din cap.
— Ai dreptate, nu se poate. Dar banii... Fleur, vreau să fiu cinstit.
Până acum nu am economisit nimic. Puținul pe care l-am câștigat pe
câmpurile aurifere din Queenstown l-am cheltuit pe echipament. Și
puținul ce l-am scos aici s-a dus pe uneltele noi. Stuart are dreptate,
Ethan vinde doar rebuturi. Câțiva minieri bătrâni mai au tigăi de
spălat și lopeți și săpăligi aduse din Australia. Dar ceea ce
cumpărăm de aici rezistă doar câteva zile și costă o mică avere!
Fleur râse.
— Atunci cheltuim asta pe altceva, spuse ea, și scoase pentru a
doua oară în această zi săculețul tatălui ei. De data aceasta, Ruben
se uită atent – și la văzul dolarilor de aur fu de-a dreptul vrăjit.
589
 — Fleur! Este minunat! De unde ai acești bani? Să nu spui că l-ai
jefuit pe bunicul tău! Dar atâția bani! Cu aceștia putem să terminăm
jgheabul de spălare și să construim o cabană din bârne, poate să mai
angajăm și niște ajutoare! Fleur, cu asta scoatem tot aurul care se
găsește în acest pământ!
Fleurette nu se pronunță asupra acestor planuri, ci îi spuse mai
întâi povestea evadării ei.
— Nu pot să cred! James McKenzie este tatăl tău!
Fleur bănuise că Ruben știa acest lucru. Doar mamele lor nu
aveau practic secrete una față de cealaltă, iar ceea ce știa Helen
ajungea de regulă și la Ruben. Dar băiatul într-adevăr nu avusese
habar, de aceea presupuse că nici Helen nu era părtașa acestui
secret.
— Am crezut doar totdeauna că există un secret legat de Paul,
spuse el. Mama mea părea să știe ceva. Dar doar mama mea. Eu nu
am aflat nimic.
Între timp, cei doi reluaseră munca la pârâu, iar Fleur învăță să
mânuiască tigaia de spălare a aurului. Până acum crezuse că aurul
se cerne, dar în realitate se lucra și în cazul metodei acesteia cele mai
simple de obținere a aurului după principiul extragerii prin spălat.
Trebuia o oarecare dexteritate să sucești și să scuturi în așa fel tigaia,
ca părțile mai ușoare ale pământului să fie spălate afară, până când
rămânea o masă neagră, așa numitul nisip negru, iar apoi ieșea
aurul la iveală. Lui Ruben nu-i era ușor, dar Fleurette reuși să se
prindă repede manevra. Atât Ruben, cât și Stuart o admirară pentru
talentul ei înnăscut. Fleur însăși era mai puțin entuziasmată. Fiindcă
indiferent de cât de iscusit spăla, prea rar se întâmpla să rămână
urme minuscule de aur agățate în tigaie. Până seara muncise
intensiv aproape șase ore, pe când bărbații consumaseră încă două
foi de fierăstrău, dar nu înaintaseră semnificativ în construirea
jgheabului lor. Între timp, lui Fleurette lucrul acesta nu i se mai
părea atât de important. Extracția aurului printr-un jgheab de
590
scurgere i se părea aici oricum lipsită de perspectivă. Urmele
insignifiante de aur, pe care le spălase astăzi, ar fi fost victime ale
vitezei de curgere a pârâului. Și merita oare efortul? Stuart aprecie
valoarea extracției la niciun dolar.
Cu toate acestea, bărbații visau în continuare găsirea unor mari
zăcăminte de aur, în timp ce frigeau peștii, pe care îi prinsese
Fleurette în râu. Ar fi câștigat cu siguranță mai mulți bani dacă
vindeau pești decât să spele aur, își spuse ea cu amărăciune.
— Mâine trebuie să mergem la Queenstown, să cumpărăm foi de
fierăstrău, suspină Stuart, când în cele din urmă se retrase, arătând
iar multă înțelegere față de tânăra pereche.
Susținu că poate dormi la fel de bine sub copaci, pe lângă cai, ca
în cort.
— Și să ne căsătorim! spuse Ruben serios, luând-o pe Fleurette în
brațe. Crezi că ar fi o greșeală foarte mare, dacă am anticipa astăzi
noaptea nunții?
Fleur clătină capul și se lipi de el.
— Nu o să povestim nimănui!

591
 8

Răsăritul soarelui deasupra munților era ca o comandă specială

pentru ziua nunții. Alpii păreau să strălucească într-o lumină auriu-
roșcată, întrepătrunsă de culoarea nalbei, în aer se simțea mirosul
pădurii și a ierbii proaspete, iar susurul pârâului se contopea cu
murmurul râului într-un sunet propriu de felicitare. Fleurette se
simțea fericită și împlinită când se trezi în brațele lui Ruben și
scoase capul din cort. Gracie o salută cu un sărut umed de cățelușă.
Fleur o mângâie.
— Veste proastă, Gracie, dar am găsit pe cineva, care sărută mai
bine! spuse ea, râzând. Ei hai, trezește-l pe Stuart, eu pregătesc
micul dejun. Avem multe de făcut astăzi, Gracie! Nu-i lăsa pe
bărbați să doarmă toată ziua!
Stuart, blajin, păru să nu bage în seamă că, în timp ce se
pregăteau de drum, Fleurette și Ruben nu puteau să se abțină să se
atingă. Dar ambii bărbați erau mirați că Fleur insista să ia cu ei
aproape jumătate din gospodărie.
— Doar revenim cel târziu mâine! spuse Stuart. Clar că dacă ne
punem pe treabă și cumpărăm pentru mină, poate dura ceva mai
mult, dar...
Fleur clătină din cap. În noaptea aceasta cunoscuse nu doar
plăcerile cu totul noi ale dragostei, dar se și gândise serios. În niciun
caz nu voia să bage banii tatălui ei în întreprinderea aceasta de
minerit, lipsită de perspective. Dar de acest lucru Ruben trebuia
convins cu mult tact.
— Ascultați, băieți, treaba cu mina nu are rost astfel, începu ea cu
precauție. Chiar voi spuneți că situația materială nu este optimă.
Credeți că se schimbă ceva dacă avem mai mulți bani?
Stuart fornăi.
— Cu siguranță că nu. Bătrânul Ethan ne va vinde în continuare
592
lucrurile lui nefolositoare.
Fleur încuviință din cap.
— Atunci să facem lucrurile ca lumea. Ești fierar. Poți face
diferență între unelte bune și cele rele? Nu doar atunci când lucrezi
cu ele, ci chiar când le cumperi?
Stuart dădu din cap.
— Sigur că da! Dacă am din ce să aleg.
— Bine, îi tăie vorba Fleur. Deci vom închiria la Queenstown o
căruță sau vom cumpăra una. Putem să înhămăm la ea cei doi cai,
sunt în stare să miște ceva! Și mergem la... care este următorul oraș?
Dunedin? Mergem la Dunedin. Și cumpărăm acolo unelte și alte
materiale, cu care lucrează căutătorii de aur.
Ruben aprobă cu admirație.
— Foarte bună idee. Mina nu ne fuge. Dar nu ne va trebui de la
bun început o căruță, putem încărca catârul.
Fleurette clătină din cap.
— Cumpărăm cea mai mare căruță, pe care Cobii o pot trage și o
încărcăm cu atâta material cu cât se poate. Aducem totul la
Queenstown și vindem minerilor. Dacă este adevărat că sunt cu toții
nemulțumiți cu magazinul lui Ethan, putem face profit serios.
În după-amiaza acestei zile, judecătorul de pace din Queenstown
îi căsători pe Fleurette McKenzie și Ruben Kays, care își aminti de
numele lui adevărat, de O’Keefe. Fleurette purta rochia ei de
culoare crem, care nici măcar nu se șifonase în timpul călătoriei.
Mary și Laurie insistaseră să o calce înainte de ceremonie. Cele
două, emoționate, prinseră în părul lui Fleur flori și împodobiră
harnașamentele lui Niniane și Minette pentru drumul călare până la
cârciumă, în care, din lipsa unei biserici sau a altui lăcaș de
întâlnire, se celebră cununia. Stuart era martorul lui Ruben, Daphne
al lui Fleurette, în timp ce Mary și Laurie nu mai conteneau să
plângă din cauza emoției.
Ethan îi înmână lui Ruben toată poșta din ultima jumătate de an
593
drept cadou de nuntă. Ron se plimba mândru, fiindcă Fleurette
povestea tuturor că fericita reunire cu soțul ei se datora exclusiv
pronunțatei sale memorii legate de cai. În cele din urmă, Fleurette
sacrifică un ban de aur și invită tot orașul Queenstown la
sărbătoarea nunții ei – nu fără o socoteală, fiindcă astfel avu ocazia
nu numai să-i cunoască pe toți locuitorii, ci putea să-i și tragă de
limbă. Nu, în perimetrul unde își avea Ruben locul de exploatat nu
găsise nimeni vreodată aur, îi confirmă frizerul, care se stabilise aici
de la fondarea orașului și care venise inițial tot ca să caute aur.
— Dar oricum este puțin de câștigat cu aurul, domnișoară Fleur,
declară el. Prea mulți oameni, prea puțin aur. E clar, tot se mai
întâmplă să găsească câte unul un bulgăre imens de aur. Dar de
obicei face praf banii. Și de cât este vorba? De două, trei sute de
dolari poate, în cazul celor mai norocoși. Nu ajunge nici măcar
pentru o fermă și câteva animale. Fără a mai pune la socoteală că
oamenii înnebunesc și își bagă banii în și mai multe suprafețe de
explorat și în și mai multe jgheaburi de spălat și apelează la și mai
multe ajutoare maori. În final, banii au dispărut și nici aur nu s-a
găsit. Dar ca frizer și băieș... Aici, în regiune sunt o mie de bărbați, și
toți trebuie să-și taie părul. Și fiecare se mai lovește cu săpăliga în
picior sau se bate, sau se îmbolnăvește de ceva...
Fleurette era de aceeași părere. Întrebările pe care le puse
spălătorilor de aur, dintre care veniseră între timp cam o duzină la
hotelul lui Daphne pentru a bea din whisky-ul oferit pe gratis, erau
să pornească o răscoală. Doar amintirea livrărilor de unelte,
asigurate de Ethan, îi făcu să fiarbă de indignare. Până la urmă,
Fleur se convinse că deschiderea unui magazin cu unelte de fier nu
numai că avea să-i îmbogățească, dar va salva și o viață: dacă nu se
producea o schimbare, Ethan va fi în curând linșat de acești bărbați.
Pe când Fleurette culegea informații, Ruben discuta cu
judecătorul de pace. Bărbatul nu era jurist, ci de fapt lucra ca
tâmplar de coșciuge și ca gropar.
594
 — Trebuia să facă cineva și această muncă, spuse el, ridicând din
umeri, când Ruben îl întrebă cum de fusese ales. Și oamenii erau de
părere că aș fi interesat să-i împiedic să se omoare. Fiindcă mă
scutește de muncă.
Fleur privi discuția celor doi cu bunăvoință. Dacă Ruben găsea
aici posibilitatea de studii juridice, nu se va grăbi să se întoarcă la
claimul lui nici după se vor fi întors de la Dunedin.
Fleurette și Ruben își petrecură cea de-a doua noapte a nunții în
patul dublu, confortabil de la camera numărul unu a lui Daphne.
— De acum încolo o s-o numim suită nupțială, spuse Daphne.
— În orice caz, nu se întâmplă des ca cineva să-și piardă aici
fecioria! chicoti Ron.
Stuart, care băuse deja destul de mult whisky, îi zâmbi
conspirativ.
— S-a făcut deja! îi destăinui el.
A doua zi, pe la amiază, prietenii o porniră spre Dunedin. Ruben
cumpărase de la noul lui prieten o căruță.
— Ia-o liniștit, băiete, cele câteva coșciuge le pot duce și cu roaba
la cimitir!
Fleurette purtă încă niște discuții interesante. De data aceasta cu
puținele femei cinstite din localitate: soția judecătorului de pace și
cea a frizerului. În final, mai avea o listă de cumpărături pentru
Dunedin.
Când reveniră după două săptămâni cu căruța plină de
cumpărături, lipsea doar un șopron pentru a începe vânzarea. În
această privință, Fleurette nu luase nicio măsură prealabilă, ci se
așteptase ca vremea să rămână frumoasă. Dar toamna la
Queenstown era ploioasă, iar iarna cădea zăpadă. Însă măcar nu
avuseseră loc decesuri la Queenstown. Deci, judecătorul de pace le
puse la dispoziție magazia de coșciuge, pentru a putea desface
mărfurile. El era singurul care nu întreba de unelte noi. În schimb, îl
rugă pe Ruben să-i explice literatura juridică pentru care se
595
cheltuiseră destul de mulți dolari din averea lui McKenzie.
Vânzarea mărfurilor aduse repede banii înapoi. Căutătorii de aur
dădură buzna în magazinul lui Ruben și al lui Stuart; deja a doua zi
de la deschidere, toate uneltele erau vândute. Doamnelor le trebui
ceva mai mult timp pentru a alege – mai ales că soția judecătorului
de pace se cam codea la început să pună la dispoziția tuturor
femeilor din localitate pentru probe salonul ei.
— Pot să se folosească de anexa magaziei, spuse ea cu o privire
dezaprobatoare, aruncată lui Daphne și fetelor ei, care ardeau deja
de nerăbdare să probeze rochiile și desuurile, pe care le cumpărase
Fleur la Dunedin. Acolo, unde Frank ține de obicei morții...
Daphne ridică din umeri.
— Dacă este tocmai liber. Să nu depindă de mine. Da, și dacă nu,
facem pariu, că niciunul dintre indivizi nu a avut parte de o plecare
atât de frumoasă?
Era ușor să-i convingă pe Stuart și Ruben să mai facă un drum la
Dunedin, iar după a doua acțiune de vânzare, Stuart se îndrăgosti
până peste urechi de fiica frizerului și nu voia cu niciun chip să se
întoarcă în munți. Ruben preluase conducerea micului magazin și
constată cu surprindere ceea ce Fleurette știa demult: fiecare drum
aducea cu mult mai multe încasări decât un an întreg de muncă pe
câmpiile aurifere. Nemaivorbind de faptul că se preta mai degrabă
să fie negustor decât căutător de aur. Când se vindecară și ultimele
umflături și răni de pe mâinile lui, după ce timp de șase săptămâni
mânuise doar penița, în locul lopeții și a săpăligii, era cu totul
câștigat pentru această afacere.
— Ar trebui să ridicăm un șopron, spuse el în cele din urmă. Un
fel de magazin. Atunci am putea lărgi și oferta.
Fleurette aprobă din cap.
— Obiecte de uz casnic. Femeile au urgent nevoie de cratițe ca
lumea și de vase frumoase. Nu da din mână, Ruben. Cu timpul,
cererea pentru astfel de obiecte va crește, fiindcă vor fi mai multe
596
femei. Queenstown devine oraș!
După șase luni, familia O’Keefe sărbătorea deschiderea
„Magazinului O’Kay” din Queenstown, Otago. Numele îl dădu
Fleurette, și era foarte mândră de el. Pe lângă noile spații
comerciale, tânăra întreprindere mai poseda și două căruțe și șase
cai grei, de muncă. Fleurette putea deci să-și călărească din nou caii
Cob, iar morții din localitate erau din nou duși stilat, cu trăsura
trasă de cai, în loc să fie livrați cu căruciorul la cimitir. Stuart Peters
consolidase legăturile comerciale cu Dunedin și demisionă din
funcția de merceolog-șef. Voia să se căsătorească și se săturase de
permanentele drumuri până la coastă și înapoi. În schimb, cu banii
primiți ca parte a sa, deschise o fierărie la Queenstown, care se
dovedi a fi o mult mai rentabilă „mină de aur” decât oricare din
minele din împrejurimi. Fleurette și Ruben angajară în locul lui, ca
șef al transporturilor, pe unul din mai bătrânii căutători de aur.
Leonard McDunn era liniștit, se pricepea la cai și știa să se poarte și
cu oamenii. Fleurette își făcea griji doar din cauza livrărilor pentru
doamne.
— Nu pot să-l las să aleagă desuurile, i se plânse ea lui Daphne,
cu care se împrietenise, spre groaza celor între timp trei femei
cinstite din Queenstown. Roșește chiar și atunci când trebuie să-mi
aducă cataloagele. Va trebui să merg cu el, măcar la fiecare al doilea
sau al treilea drum...
Daphne ridică din umeri.
— Trimite gemenele mele. Nu sunt ele cele mai inteligente – nu
poți lăsa în seama lor tratativele ori așa ceva. Dar au un gust bun,
am insistat totdeauna în acest sens. Știu cum se îmbracă o doamnă
și, desigur, și ceea ce ne trebuie nouă la „Hotel”. Apoi, mai ies și ele
și câștigă și un ban.
La început, Fleurette era cam sceptică, dar apoi fu repede
convinsă. Mary și Laurie aduseră o combinație ideală de haine
decente și minunat de indecente mici accesorii, care spre uimirea lui
597
Fleur se vândură ca pâinea caldă – și nu numai târfelor. Tânăra soție
a lui Stuart cumpără, roșind, un corset negru, iar câțiva mineri
credeau că e bine să-și bucure femeile maori cu desuuri colorate.
Fleur se îndoi că ele vor fi entuziasmate, dar afacerea era afacere. Și
existau și cabine discrete de probă – echipate cu oglinzi mari, în
locul podiumului deprimant pentru coșciuge.
Pe lângă munca din magazin, lui Ruben îi rămânea destul timp
pentru studii juridice, care îi făceau în continuare plăcere, chiar dacă
renunțase definitiv visul de a deveni avocat. Spre bucuria lui, putea
în curând să pună în aplicare cele învățate: judecătorul de pace îi
cerea din ce în ce mai des sfatul și, în cele din urmă, îl solicitase și la
deliberări. Ruben se dovedi a fi înțelegător și corect și, când veniră
următoarele alegeri, judecătorul de până acum le făcu o surpriză: nu
se prezentă la alegeri, ci îl propuse pe Ruben drept succesor.
— Priviți lucrurile astfel oameni buni! explică bătrânul tâmplar
de coșciuge în alocuțiunea sa. La mine a existat totdeauna un
conflict de interese. Dacă i-am împiedicat pe oameni să se omoare
reciproc, nu aveam nevoie de coșciuge. Privit astfel, cu slujba mea,
mi-am distrus eu însumi afacerea. La tânărul O’Keefe este altfel,
fiindcă cine își sparge capul nu are nevoie de unelte. Deci este în
interesul lui strict să aibă grijă să fie liniște și ordine. Deci, alegeți-l
pe el, și lăsați-mă în pace!
Cetățenii din Queenstown îi urmară sfatul, astfel că Ruben fu ales
cu o majoritate covârșitoare în funcția de judecător de pace.
Fleurette se bucură pentru el, deși nu era cu totul de acord cu
argumentația.
— Își pot sparge capetele și cu uneltele noastre, îi șopti ea lui
Daphne. Și sper ca Ruben să nu-i împiedice prea des pe clienții lui
să facă asemenea acțiuni îmbucurătoare.
Singura picătură de pelin care amăra fericirea lui Fleurette și
Ruben în orașul căutătorilor de aur, aflat în plin avânt, era lipsa
contactului cu familiile lor. Amândoi ar fi vrut să scrie mamelor lor,
598
dar nu îndrăzneau.
— Nu vreau ca tatăl meu să afle, unde sunt, preciză Ruben, când
Fleurette se pregăti să-i scrie mamei ei – și ar fi mai bine, ca și tu să
ții ascuns acest lucru față de bunicul tău. Cine știe ce le poate veni în
minte celor doi. Tu ai fost clar minoră când ne-am căsătorit. Pot să
se gândească să ne facă greutăți. Apoi cred că tatăl meu își va
revărsa furia pe mama mea. Nu ar fi pentru prima dată. Oricum nu
vreau să mă gândesc ce s-a întâmplat acolo după plecarea mea.
— Dar trebuie să le înștiințăm cumva! era de părere Fleurette. Știi
ce? îi scriu lui Dorothy. Dorothy Candler. Ea îi poate spune mamei
mele.
Ruben își duse mâna la cap.
— Ești nebună? Dacă îi scrii lui Dorothy, află și doamna Candler.
Și atunci poți să strigi vestea în gura mare, în piața din Haldon.
Dacă tot e să fie, scrie-i lui Elisabeth Greenwood. Cred că ea este
mai discretă.
— Dar unchiul George și Elisabeth sunt în Anglia, replică
Fleurette.
Ruben ridică din umeri.
— Ei și? O să revină cândva. Până atunci, mamele noastre trebuie
să aibă răbdare. Și, cine știe, poate că miss Gwyn află ceva și de la
James McKenzie. El este undeva, în Canterbury, în închisoare. S-ar
putea ca ea să ia legătura cu el.

599
 9

Procesul lui James McKenzie avu loc la Lyttelton. La început era

o adevărată harababură, deoarece John Sideblossom voia ca
procesul să se desfășoare la Dunedin. Acolo, argumentă el, erau
șanse mai mari să se găsească și cei care cumpăraseră animalele
furate și astfel să se descopere tot cercul tâlharilor.
Dar lordul Barrington era hotărât împotrivă. După părerea lui,
Sideblossom voia să-și ducă victima numai de aceea la Dunedin,
fiindcă îi cunoștea mai bine pe judecătorii de acolo și avea mai
multe speranțe de a-l vedea pe hoț atârnând în ștreang.
Ar fi preferat să o facă pe loc, fără vâlvă, imediat după ce îl
prinsese pe McKenzie. Între timp, acest triumf și-l atribui doar lui
însuși, doar îl doborâse pe McKenzie și-l legase. După părerea
celorlalți bărbați, bătaia din vadul râului nu fusese necesară.
Dimpotrivă, dacă Sideblossom nu ar fi tras hoțul din șaua catârului
și nu l-ar fi bătut mai întâi, vânătorii ar fi putut să-l urmărească pe
complicele lui. Dar așa al doilea bărbat – unii din membrii trupei
susțineau că ar fi fost o fată – scăpase.
Apoi, ceilalți baroni ai oilor nu au fost de acord cu faptul că
Sideblossom l-a târât pe McKenzie în urma calului, ca pe un sclav.
Nu vedeau motivul pentru care bărbatul, deja bătut măr, să
trebuiască să vină pe jos, deși catârul lui stătea la dispoziție. La un
moment dat, oamenii mai înțelepți, ca Barrington și Beasley,
preluară răspunderea și îl certaseră pe Sideblossom pentru
atitudinea lui. Deoarece McKenzie comisese majoritatea furturilor în
Canterbury, părerea era aproape unanimă ca el să răspundă acolo
pentru faptele sale. În pofida protestelor lui Sideblossom, bărbații
din jurul lui Barrington îl eliberaseră pe hoț a doua zi după
prinderea lui, îl puseseră să-și dea cuvântul de onoare că nu va fugi
și îl transportară, cu cătușe ușoare, la Lyttelton, unde rămăsese
600
închis până la proces. Sideblossom stărui să-i rețină câinele, ceea ce
păru că-l doare pe McKenzie mai mult decât vânătăile de după
bătaie și cătușele de la mâini și de la picioare, cu care îl legase
Sideblossom și noaptea, și îl închise în șura lui. Cu voce aspră, îi
rugă pe bărbați să lase câinele să vină cu ei.
Dar Sideblossom se dovedi în acest caz de neclintit.
— Animalul poate lucra pentru mine explică el. Se va găsi cineva
care să știe să-l conducă. Un astfel de câine ciobănesc de primă
calitate este scump. Îl rețin ca mică compensație pentru pagubele
cauzate de individ.
Așa că Vineri rămăsese acolo și scheuna de ți se rupea inima când
bărbații îl scoseseră pe stăpânul lui din curte.
— John nu va avea multă bucurie în urma acestui câine, spuse
Gerald. Aceste animale ascultă doar de un cioban.
În disputa în jurul lui McKenzie, Gerald se afla între cele două
fronturi. Pe de o parte, Sideblossom era unul dintre cei mai vechi
prieteni ai săi, pe de altă parte trebuia să se înțeleagă cu cei din
Canterbury. Și, ca aproape toți ceilalți, simțea fără voie o anume
admirație față de genialul hoț de animale. Sigur că era furios din
cauza pierderilor suferite, dar jucătorul din el nutrea înțelegere
pentru faptul că cineva nu alegea neapărat calea cea mai cinstită
pentru a-și duce traiul. Și, dacă respectivul reușea să scape timp de
mai bine de zece ani, fără a fi prins vreodată, merita din partea lui
admirație.
După pierderea lui Vineri, McKenzie se cufundă într-o tăcere
sumbră, pe care nu o rupse niciodată, până ce gratiile de la
închisoarea din Lyttelton se închiseră în urma lui.
Bărbații din Canterbury erau dezamăgiți; ar fi vrut să audă de la
sursă cum opera McKenzie furturile, cum se numeau tăinuitorii și
cine era complicele misterios care scăpase. Dar nu au trebuit să
aștepte mult până au început dezbaterile. Sub președinția
onorabilului judecător Justice Stephen, s-a fixat începutul
601
dezbaterilor pentru luna următoare.
Între timp, Lyttelton avea o sală de justiție proprie – dezbaterile
nu se mai țineau de mult la cârciumă sau sub cerul liber, după cum
se obișnuise în primii ani. Dar la procesul lui James McKenzie
încăperea se dovedi neîncăpătoare pentru a-i cuprinde pe toți
cetățenii din Canterbury care voiau să arunce o privire asupra
renumitului hoț. Chiar și păgubașii baroni ai oilor și familiile lor au
trebuit să vină devreme, pentru a prinde locuri bune. Gerald,
Gwyneira și agitatul Paul s-au cazat cu o zi mai devreme la hotelul
White Hart din Christchurch, pentru a trece prin Bridel Path la
Lyttelton.
— Vrei să spui, să călărim, spuse Gwyneira, când Gerald îi
expuse planurile. Doar este vorba de Bridle Path!
Gerald râse binedispus.
— O să te miri cum s-a schimbat drumul, spuse el mulțumit.
Între timp a fost amenajat și este ușor de străbătut. Deci vom merge
cu trăsura și vom ajunge odihniți și îmbrăcați adecvat.
În ziua judecății, Gerald purta unul dintre cele mai bune costume
ale sale. Iar Paul, în primul său costum din trei piese, arăta foarte
matur.
Gwyneira în schimb se chinuia cu întrebarea ce ar fi fost potrivit
să îmbrace. Dacă era cinstită, trebuia să recunoască faptul că de ani
de zile nu își mai făcuse atâtea gânduri cum să se îmbrace. Dar
oricât își spunea că nu are nicio importanță, ce poartă o doamnă de
vârstă medie la un proces cât timp era ca lumea și nu prea săritor în
ochi, inima ei bătea tare, doar când se gândea să-l revadă pe James
McKenzie. Mai rău, și el urma s-o vadă și desigur că o va
recunoaște. Dar ce va simți oare la vederea ei? Oare îi vor luci iar
ochii, ca atunci, când nu știuse să aprecieze acest lucru? Sau va simți
mai degrabă milă, fiindcă fața îi era brăzdată de primele riduri,
înscrise acolo de griji și temeri? Poate va simți doar indiferență;
poate că pentru el nu mai era decât o amintire depărtată, palidă,
602
ștearsă de zece ani de viață sălbatică. Dacă „complicele” misterios
era într-adevăr o femeie? Femeia lui?
Gwyneira se mustră pentru aceste gânduri care câteodată, când
își aminti de săptămânile petrecute cu James, deveneau visări de
fată. Oare uitase zilele de la malul lacului? Orele vrăjite în cercul de
piatră? Dar nu, doar s-au despărțit certați. Nu o va ierta niciodată că
l-a născut pe Paul. Încă ceva ce distrusese Paul...
În cele din urmă, Gwyneira se hotărî să îmbrace o rochie simplă,
albastru-închis, cu pelerină, încheiată în față, cu minunați nasturi de
fildeș. Kiri îi ridică părul – o coafură severă, dar care prin pălărioara
îndrăzneață, asortată cu rochia, devenea mai lejeră. Gwyneira avu
impresia că petrecuse ore în șir în fața oglinzii pentru a scoate ici și
colo câte o buclă, a mai muta puțin pălărioara și a aranja manșetele
rochiei, ca să se vadă nasturii de fildeș. Când stătu, în sfârșit, în
trăsură, era palidă din cauza așteptării, a fricii și a unui fel de
bucurie anticipată. Dacă va continua astfel, va trebui să-și piște
obrazul pentru a avea puțină culoare înainte de a intra în sala de
judecată. Dar tot mai bine decât să roșească: Gwyn spera că nu se va
înroși la vederea lui McKenzie. O trecu un frison și își spuse că este
doar din cauza răcelii acestei zile de toamnă. Nu putea să-și țină
degetele liniștite. Crispată, mototolea draperiile de la fereastra
trăsurii.
— Ce se întâmplă, mamă? întrebă Paul în cele din urmă, și pe
Gwyn o trecură fiorii.
Paul avea un simț ascuțit pentru slăbiciunile omenești. În niciun
caz nu trebuia să își dea seama că a fost ceva între ea și James
McKenzie.
— Ești nervoasă din cauza domnului McKenzie? insistă el.
Bunicul spune că l-ai cunoscut. Și el l-a cunoscut. A fost șef peste
păstori la Kiward Station. O nebunie, mamă, că a fugit brusc și a
început să fure oi, nu-i așa?
— Da, complet nebun, răspunse Gwyneira. Nu aș fi... niciunul
603
dintre noi nu ar fi presupus așa ceva despre el.
— Iar acum va fi, poate, spânzurat! spuse Paul cu satisfacție.
Mergem să-l vedem, bunicule, dacă va fi spânzurat?
Gerald pufni.
— Nu va fi spânzurat ticălosul. Are noroc cu judecătorul.
Stephen nu este crescător de oi. Pe el îl lasă rece că a dus oamenii în
pragul ruinării.
Gwyneira era cât pe ce să zâmbească. După cum știa, furturile lui
McKenzie nu fuseseră pentru cei păgubiți altceva decât niște
împunsături de ac.
— Poate aflăm astăzi ceva despre ceilalți implicați. Pare să nu fi
făcut totul singur. Gerald nu credea povestea cu femeia din
compania lui McKenzie. Mai degrabă credea că este vorba de un
complice tânăr, dar îl văzuse doar de departe, ca pe o umbră.
— Ar fi interesant să aflăm mai ales cine este tăinuitorul. Privind
din acest punct de vedere, am fi avut șanse mai bune dacă individul
ar fi ajuns în fața justiției la Dunedin. În această privință, are
dreptate Sideblossom. Uite-l! Priviți! Știam eu că nu va lipsi de la
dezbaterile asupra faptelor individului.
Sideblossom trecu cu armăsarul în galop pe lângă trăsura
Wardenilor și salută curtenitor. Gwyneira suspină. Ar fi renunțat
bucuroasă la reîntâlnirea cu baronul oilor din Otago!
În orice caz, Sideblossom nu îi luase lui Gerald în nume de rău că
ținuse partea bărbaților din Canterbury și chiar îi rezervase lui și
familiei sale locuri în sala de judecată. Îl salută pe Gerald cordial, pe
Paul puțin de sus, iar pe Gwyneira glacial.
— A reapărut șarmanta dumneavoastră fiică? întrebă el
zeflemitor, când ea se așeză – pe unul din cele patru locuri
rezervate, cât mai departe de el.
Gwyneira nu răspunse. Dar se grăbi Paul să-l asigure pe idolul
său că nu se auzise nimic despre Fleurette.
— La Haldon se povestește că ar fi ajuns într-o mocirlă a
604
păcatelor! declară Paul, la care Gerald îl puse la punct sever.
Gwyneira nu reacționă. În ultimele săptămâni se obișnuise să-i
răspundă din ce în ce mai rar lui Paul. Băiatul scăpase de mult de
sub influența ei – dacă o fi avut vreodată o influență asupra lui. Se
orienta numai după Gerald; nici orele de educație ale lui Helen nu
prea le mai frecventa. Gerald tot vorbea că va angaja un învățător
particular pentru băiat, dar Paul era de părere că a învățat destul
pentru un fermier și un crescător de animale. La munca de la fermă,
își însușea cunoștințele ciobanilor și tunzătorilor de oi ca un burete
apa. Indubitabil, era moștenitorul pe care și-l dorise Gerald – chiar
dacă nu era partenerul la care visa George Greenwood. Reti, tânărul
maori, care conducea afacerile lui George cât timp acesta se afla în
Anglia i se plângea Gwyneirei. După părerea lui, Gerald creștea un
al doilea ignorant de talia lui Howard O’Keefe – dar unul cu mai
puțină experiență și mai multă putere.
— Băiatul nu permite de pe acuma să i se spună ceva, se plânse
Reti. Muncitorii de la fermă nu-l plac, iar maorii îl urăsc de-a
dreptul. Dar domnul Gerald îl lasă să facă orice. Supravegherea
unui șopron de tuns! Un băiat de doisprezece ani!
Gwyneira auzise toate astea deja de la însăși tunzătorii de oi, care
se simțiseră tratați nedrept. În dorința lui de a fi important și de a
câștiga întrecerea tradițională dintre șoproanele de tuns, Paul
consemnase cu mult mai multe tunsori decât numărul celor într-
adevăr efectuate. Tunzătorii erau mulțumiți, fiind plătiți la bucată.
Dar mai târziu nu se potriveau cantitățile de lână cu însemnările
făcute. Gerald făcu un acces de furie și îi învinui pe tunzători.
Ceilalți tunzători se plânseseră că fuseseră măsluite rezultatele și
premiile împărțite greșit. Toate în tot, fusese o imensă harababură,
iar în cele din urmă, Gwyn a trebuit să plătească o retribuție mult
mai mare ca tunzătorii să vină și în anul următor.
Gwyneira se săturase până peste cap de fărădelegile lui Paul. Ar
fi vrut să-l trimită pentru câțiva ani în Anglia. Sau cel puțin la
605
Dunedin, la internat. Dar Gerald nu voia să audă de așa ceva, așa că
Gwyn făcu ceea ce făcuse totdeauna de la nașterea lui Paul încoace:
îl ignoră.
Acum, în sala de judecată, era, slavă Domnului, liniștit. Asculta
discuția dintre Gerald și Sideblossom și saluturile glaciale ale
celorlalți baroni ai oilor adresate vizitatorului din Otago. Sala se
umplu repede, și Gwyn îi făcu semn lui Reti, care venise printre
ultimii în sală. Au fost unele greutăți – câțiva pakeha nu voiau să-i
facă loc acestui maori –, dar numele de Greenwood îi deschise lui
Reti toate ușile.
În fine, bătu ora zece și, punctual la minut, onorabilul sir Justice
Stephen păși în sala lui de judecată și deschise dezbaterile. Pentru
cei mai mulți spectatori deveni interesant doar în momentul în care
fu introdus inculpatul. Apariția lui James McKenzie prilejui un
amestec de înjurături și aclamații. James însuși nu reacționă nici la
unele, nici la altele, ci ținea capul plecat și păru să fie bucuros când
judecătorul opri manifestarea publicului.
Gwyneira se uită de după fermierul înalt, după care se așezase –
o alegere proastă, fiindcă atât Gerald, cât și Paul aveau o vedere
mult mai bună. Dar ea dorise să fie cât mai departe de Sideblossom.
Pe James McKenzie putu să-l vadă ca lumea doar când acesta fu
condus pe locul de lângă apărătorul lui din oficiu, care părea să fie
cam fără chef. Mai ales când ridică privirea, după ce se așeză.
Gwyneira se întrebase de zile întregi ce va simți dacă se va
apropia din nou de James. Îl va recunoaște oare și va vedea în el iar
ceea ce atunci... da, ce? O impresionase? O vrăjise? Orice o fi fost, a
fost acum doisprezece ani. Poate că agitația ei nu-și avea rostul.
Poate era doar un străin pentru ea, pe care nici nu l-ar fi recunoscut
pe stradă.
Dar deja prima privire aruncată asupra bărbatului înalt de pe
banca acuzaților o convinse de contrariul. James McKenzie abia
dacă se schimbase. Nu se schimbase cel puțin pentru Gwyneira.
606
După desenele din ziar, care anunțau arestarea lui, se aștepta să
vadă un ins sălbatic, bărbos, dar McKenzie era proaspăt ras și purta
haine curate, simple. Era în continuare suplu și vânos, dar jocul
mușchilor de sub cămașa albă, ponosită arăta că este în putere. Fața
îi era arsă de soare – în afară de locurile care fuseseră acoperite de
barbă. Buzele îi erau subțiri – un semn că își făcea griji. Gwyneira
văzuse adesea această expresie pe fața lui. Iar ochii... nimic, dar
nimic nu se schimbase în expresia lor îndrăzneață, vie. Desigur că
nu se citea în ei un râs zeflemitor, ci încordare și ceva care aducea a
frică, dar ridurile de demult mai erau acolo, chiar dacă mai adânci,
așa cum toată expresia lui James era mai dură, mai matură și mult
mai serioasă. Gwyneira l-ar fi recunoscut la prima vedere. Oh da, l-
ar fi recunoscut între toți bărbații din Insula de Sud, dacă nu chiar
din toată lumea.
— James McKenzie!
— Prea onorabile domn?
Gwyneira ar fi recunoscut și vocea. Această voce întunecată,
caldă, care putea fi atât de tandră, dar și fermă și sigură când le
dădea comenzi oamenilor lui sau câinilor ciobănești.
— Domnule McKenzie, vi se reproșează că ați comis furturi de
animale de anvergură, atât în Canterbury Plains, cât și în regiunea
Otago. Vă recunoașteți vinovat?
McKenzie ridică din umeri.
— În regiune se fură mult. Nu știu ce m-ar afecta asta pe mine.
Judecătorul trase zgomotos aer în piept.
— Există declarații ale unor oameni onorabili că v-au întâlnit cu o
turmă de oi furate mai sus de lacul Wanaka. Recunoașteți măcar
acest lucru?
James McKenzie repetă mișcarea de adineauri.
— Există mulți McKenzie. Există multe oi!
Gwyneirei îi veni să râdă, dar apoi își făcu griji.
Aceasta era probabil cea mai sigură metodă de a-l enerva la
607
culme pe onorabilul sir Justice Stephen. Și era total lipsit de sens să
nege. Fața lui McKenzie mai purta urmele încăierării cu
Sideblossom – la rândul lui Sideblossom trebuia să fi fost de
asemenea bătut rău. Gwyn simți o anumită satisfacție văzând că
ochiul lui era mai tumefiat decât cel a lui James.
— Poate cineva din sală să confirme că aici este vorba de hoțul de
animale domestice McKenzie și nu din întâmplare de altcineva cu
același nume? întrebă judecătorul suspinând.
Sideblossom se ridică.
— Eu pot să confirm. Și avem și o dovadă aici, care poate să
înlăture orice dubii. Se întoarse spre intrarea sălii, unde postase un
ajutor. Eliberează câinele!
— Vineri! O umbră mică, neagră zbură ca vântul prin sala de
judecată, direct spre James McKenzie. Acesta păru să fi uitat cu
totul ce rol intenționase să joace în fața acestui tribunal. Se aplecă,
prinse cățeaua și o mângâie. Vineri!
Judecătorul își dădu ochii peste cap.
— Am fi putut să rezolvăm mai puțin dramatic, dar fie. Să
consemnăm în protocol că bărbatul a fost confruntat cu câinele
ciobănesc, care păzea turma de oi furate, și a recunoscut animalul ca
fiind al său. Domnule McKenzie, doar nu vreți să-mi spuneți acum
că acest câine are un alter ego.
James zâmbi ca pe vremuri.
— Nu spuse el. Cățelușa este unică! Câinele respira iute și
sacadat, cu limba scoasă și lingea mâinile lui James. Prea onorabile
domn, putem... putem să terminăm repede aceste cercetări. Vreau
să spun totul și să recunosc totul, dacă mă asigurați că Vineri va
putea rămâne cu mine. Și în închisoare. Uitați-vă la ea, se vede că
abia a mâncat de când este despărțită de mine. Cățeaua nu folosește
acestui... acestui Sideblossom, nu ascultă de nimeni.
— Domnule McKenzie, noi nu tratăm aici despre câinele
dumneavoastră! spuse judecătorul sever. Dar fiindcă vreți să
608
depuneți mărturie: Furturile de la Lionel Station, Kiward Station,
ferma Beasley, Barrington Station... toate acestea vi le asumați?
McKenzie reacționă cu deja cunoscuta ridicare din umeri.
— Sunt multe furturi, după cum am spus. Oi fi luat din când în
când câte o oaie... așa un câine are nevoie de exercițiu. Arătă spre
Vineri, ceea ce produse hohote de râs în sală. Dar o mie de oi...
Judecătorul suspină din nou.
— Ei bine. Nu vreți altfel. Să chemăm martorii. Primul este
Randolph Nielson, șef peste păstori la ferma lui Beasley.
Mărturia lui Nielson deschise un șir întreg de mărturii ale unor
muncitori și crescători de dobitoace. Cu toții susțineau că de la
fermele amintite fuseseră furate sute de animale. Multe au fost
regăsite în turma lui McKenzie. Toată această tevatură era
obositoare și James ar fi putut scurta procedura, dar acum se arăta
încăpățânat și nega orice cunoștință despre animalele furate.
În timp ce martorii veneau cu numere și date, iar degetele lui
McKenzie treceau mângâind și alinând peste blana moale a lui
Vineri, el parcurse cu privirea sala. Existau lucruri care în
preambulul acestei judecăți îl preocupaseră mai mult decât frica de
ștreang. Procesul avea loc la Lyttelton – Canterbury Plains, destul
de aproape de Kiward Station. Va fi oare prezentă? Va veni
Gwyneira? În nopțile de dinaintea procesului, James își aminti de
fiecare clipă, de fiecare întâmplare, cât de măruntă, trăită cu
Gwyneira. De la prima întâlnire în grajd până la despărțire, când i-o
făcuse cadou pe Vineri. După ce îl înșelase? De atunci nu a existat zi
ca James să nu se fi gândit la asta. Ce se întâmplase atunci? Pe cine
preferase? Și de ce arătase atât de disperată și de tristă când
insistase să vorbească? Ar fi trebuit să fie mulțumită. Afacerea cu
altul se dovedise la fel de fructuoasă ca cea făcută cu el...
James îl văzu pe Reginald Beasley în primul rând, lângă el
familia Barrington – îl suspectase pe tânărul lord, dar la întrebările
sale precaute Fleurette îl asigurase că abia dacă ținea legătura cu
609
Wardenii. Nu s-ar fi interesat în continuare de Gwyneira dacă ar fi
fost tatăl fiului ei? Se părea că se preocupă înduioșător de copiii care
stăteau pe bancă între el și insignifianta lui soție. George
Greenwood nu era prezent. Dar, după spusele lui Fleur, nu putea fi
nici el tatăl lui Paul. E drept că ținea un contact viu cu toate fermele,
dar protejase totdeauna mai degrabă pe Ruben, fiul lui Helen
O’Keefe.
Și acolo era ea. În rândul trei, ascunsă pe jumătate de câțiva
ciobani spătoși, care voiau, probabil, să depună și ei mărturie. Ea
privi spre el, trebui să se sucească puțin pentru a-l prinde cu
privirea, dar reuși fără nicio dificultate, suplă și vioaie, cum era. Oh
da, era frumoasă! Tot atât de frumoasă, atât de trează și atentă ca în
trecut. Părul ei se revolta iar împotriva coafurii severe, în care
încercase să-l prindă. Fața îi era palidă, buzele ușor deschise. James
nu încercă să-i țină privirea, ar fi fost prea dureros. Poate mai târziu,
când inima lui nu va mai bate atât de sălbatic și când nu se mai
temea că ochii lui ar putea destăinui tot ce mai simțea pentru ea...
Acum se sili să întoarcă privirea de la ea și să se uite la celelalte
rânduri de spectatori. Se aștepta să-l vadă pe Gerald lângă
Gwyneira, dar acolo stătea un copil, un băiat, cam de doisprezece
ani. James își ținu răsuflarea. Sigur, acesta trebuie să fie Paul, fiul ei.
Paul era destul de mare pentru a-i însoți pe bunicul și pe mama lui
la aceste dezbateri. James îl cercetă pe băiat. Poate că-l descoperea
pe tatăl lui în trăsăturile sale. E drept că Fleurette nu-i prea semăna,
dar aceasta putea fi diferit de la copil la copil. Iar la acesta, aici...
McKenzie înlemni când văzu mai îndeaproape fața băiatului. Nu
putea fi adevărat! Dar era... bărbatul căruia îi semăna ca un ou cu
altul stătea direct lângă el: Gerald Warden.
McKenzie văzu la amândoi aceeași bărbie colțoasă, ochii căprui
atenți, apropiați, nasul cărnos. Trăsături clare, o expresie la fel de
hotărâtă pe fața bătrână, cât și pe cea tânără. Nu exista niciun dubiu,
acest copil era un Warden. Gândurile lui James se precipitară. Dacă
610
Lucas era tatăl lui Paul, de ce a fugit pe Coasta de Vest? Sau...
Revelația îi luă respirația ca o lovitură bruscă în stomac. Fiul lui
Gerald! Nu putea fi altfel, copilul nu avea nici cea mai mică
asemănare cu soțul Gwyneirei. Și asta putea să fie motivul fugii lui
Lucas. Nu-și prinsese soția adulteră cu un străin, ci cu propriul
tată... dar era imposibil! Gwyneira nu i s-ar fi dat niciodată de
bunăvoie lui Gerald. Și, dacă da, ar fi făcut-o discret. Lucas nu ar fi
aflat niciodată. Dar așa... Gerald trebuie s-o fi siluit pe Gwyneira.
James simți o adâncă remușcare și furie față de el însuși. Acum,
în sfârșit, îi era clar de ce nu putea vorbi Gwyn, de ce stătuse în fața
lui bolnavă de rușine, neajutorată și speriată. Nu putea să-i
mărturisească fiindcă totul ar fi fost și mai rău. James l-ar fi omorât
pe bătrân.
În loc de asta, James a părăsit-o pe Gwyneira. A făcut totul și mai
complicat, lăsând-o singură cu Gerald și silind-o să crească acest
copil nenorocit, de care Fleurette vorbise plină de aversiune. James
simți cum îl cuprinde disperarea. Gwyn nu-l putea ierta niciodată.
El ar fi trebuit să știe sau ar fi trebuit măcar, fără a mai pune
întrebări, să-i accepte refuzul de a vorbi. Ar fi trebuit să aibă
încredere. Dar așa...
James mai privi încă o dată, pe ascuns, fața ei îngustă – și se
sperie, când ea ridică capul și îl privi. Și deodată, totul era șters. Sala
de judecată dispăru din ochii lui și ai Gwyneirei, Paul Warden nu a
existat niciodată. Într-un cerc magic se aflau față în față doar Gwyn
și James. El o văzu ca fată tânără, care se angrenase fără teamă în
aventura numită Noua Zeelandă, dar era plină de speranțe că va
găsi cimbru pentru bucătăria engleză. Mai știa exact cum a râs când
el i-a întins buchețelul. Iar apoi întrebarea ei ciudată dacă vrea să
devină tatăl copilului ei... zilele petrecute împreună pe malul lacului
și în munți. Sentimentul incredibil atunci când a văzut-o prima oară
cu Fleur în brațe.
Între Gwyneira și James se închise în această clipă o legătură, care
611
fusese ruptă vreme îndelungată și nu se va mai dezlega niciodată.
— Gwyn.
— Buzele lui James formară, mute, numele ei, iar Gwyneira
zâmbi ușor, de parcă l-ar fi înțeles. Nu, nu-i lua nimic în nume de
rău. Îl iertase pentru tot – și era liberă. Acum era în sfârșit liberă
pentru el. Dacă ar fi putut vorbi cu ea! Trebuiau să mai încerce o
dată, își aparțineau unul altuia. Dacă nu ar fi acest proces nefericit!
Dacă ar fi și el liber! Dacă, pentru Dumnezeu, nu l-ar spânzura...
— Prea onorabile domn, cred că putem scurta toată această
afacere!
James McKenzie ceru cuvântul tocmai când judecătorul voia să
citeze următorul martor.
Judecătorul Stephen ridică privirea plină de speranță.
— Vreți să mărturisiți?
McKenzie încuviință din cap. În următoarele ore informă cu voce
liniștită despre furturile sale și despre cum erau mânate oile la
Dunedin.
— Dar trebuie să înțelegeți că nu pot da numele negustorului
care îmi prelua animalele. El nu m-a întrebat niciodată de al meu, și
eu nu l-am întrebat de al său.
— Dar trebuie să vă fie cunoscut! spuse judecătorul nemulțumit.
McKenzie ridică iar din umeri.
— Știu un nume, dar este oare al său? Apoi, eu nu sunt un
trădător, prea onorabile domn. Omul nu m-a înșelat mi-a plătit cum
trebuie – nu cereți de la mine, să-mi calc cuvântul.
— Și complicele tău? urlă cineva din sală. Cine era individul care
ne-a scăpat?
McKenzie reuși să arate descumpănit.
— Care complice? Am lucrat totdeauna singur, prea onorabile
domn, singur cu câinele meu. Jur, așa să mă ajute Dumnezeu.
— Și cine a fost bărbatul care era cu dumneavoastră când ați fost
arestat? se interesă judecătorul. Unii spun că ar fi fost o femeie...
612
 McKenzie aprobă, cu capul plecat.
— Da, adevărat, prea onorabile domn judecător.
Gwyneira se cutremură. Deci totuși o femeie! James se căsătorise
deci sau, cel puțin, trăia cu cineva. Ori... adineauri, când o privise
așa... adineauri mai crezuse...
— Ce vrea să însemne „da, adevărat”? întrebă sir Justice
nemulțumit. Un bărbat, o femeie, o stafie?
— O femeie, onorate domn. McKenzie ținea în continuare capul
plecat. O fată maori, cu care trăiam împreună.
— Și ăleia îi dai calul, iar tu stai pe un catâr, iar ea călărește ca un
diavol și scapă? strigă cineva din sală și provocă iar râsul. N-ai
decât să i-o spui lu’ bunică-ta!
Judecătorul Stephen îi chemă la ordine pe cei din sală.
— Trebuie să recunosc, spuse el, această poveste îmi sună și mie
puțin ciudat.
— Fata era prețioasă pentru mine, spuse McKenzie liniștit. Cel...
cel mai prețios lucru cu care m-am întâlnit vreodată. I-aș da
totdeauna cel mai bun cal, aș face totul pentru ea. Mi-aș da viața
pentru ea. Și, de ce n-ar ști o fată să călărească?
Gwyneira își mușcă buzele. Deci James a găsit într-adevăr o
dragoste nouă. Și dacă va supraviețui acestui proces, se va întoarce
la fata lui.
— Aha, spuse judecătorul sec. O fată maori. Are fata și un nume,
aparține de un trib?
McKenzie păru să reflecteze puțin.
— Nu aparține nici unui trib. Ea... ar duce prea departe să explic
aici, dar provine din unirea unui bărbat cu o femeie care nu au
împărțit niciodată culcușul în casa comunală. Dar unirea lor a fost
totuși binecuvântată. Ea s-a produs, pentru... pentru... El căută
privirea Gwyneirei. Pentru a opri lacrimile unui zeu.
Judecătorul își încreți fruntea.
— Eu de fapt nu v-am rugat să mă introduceți în ceremoniile de
613
procreare păgâne. Sunt copii în sală! Deci fata era alungată de tribul
ei și nu avea nume.
— Nu fără nume. Numele ei este Pua. Pakupaku Pua.
McKenzie o privi pe Gwyn în ochi când dădu acest nume, și ea
spera că nimeni nu o privea, fiindcă se făcuse când palidă, când
roșie. Dacă era adevărat ceea ce credea că înțelege...
Când, după câteva minute, jurații se retrăseseră să delibereze,
Gwyn se grăbi printre rânduri, fără să se scuze în prealabil față de
Gerald sau de Sideblossom. Îi trebuia cineva care să-i confirme,
cineva care vorbea mai bine maori ca ea. Cu respirația tăiată, se trezi
față în față cu Reti.
— Reti! Ce noroc că sunteți aici! Reti, ce... ce înseamnă pua? Dar
pakupaku?
Flăcăul maori râse.
— Ar trebui să știți de acuma, miss Gwyn. Pua înseamnă
„floare”, iar pakupaku...
— Înseamnă „mică” ... șopti Gwyneira.
Avea senzația că de ușurare va striga, va plânge, va dansa. Dar
zâmbi doar.
Fata se numește „floare mică”. Acum înțelese Gwyn ce voia să
spună privirea conjuratoare a lui James. Trebuie să o fi găsit pe
Fleurette.
James McKenzie fu condamnat la cinci ani de închisoare de
ispășit la penitenciarul din Lyttelton. Sigur că nu avea voie să-și țină
câinele la el. John Sideblossom urma să se ocupe de el, în măsura în
care punea preț pe acest lucru. Judecătorului Stephen îi era
indiferent. Tribunalul nu era competent să se ocupe de animale de
casă.
Ceea ce urmă a fost urât. Aprozii și ofițerul de poliție au trebuit
să-l despartă cu forța pe McKenzie de Vineri. La rândul ei, cățeaua îl
mușcă pe Sideblossom când acesta o puse în lesă. Mai târziu, Paul
povesti, plin de bucurie răutăcioasă, că hoțul de dobitoace a plâns.
614
 Gwyneira nici nu-l ascultă. Nu fu de față nici la pronunțarea
sentinței, era prea răvășită. Paul va pune întrebări dacă o va vedea
astfel și îi era teamă de intuiția lui câteodată înspăimântătoare.
Aștepta mai bine afară, sub pretextul că-i trebuia aer proaspăt și
puțină mișcare. Pentru a scăpa de mulțime, care aștepta în fața
tribunalului pronunțarea sentinței, se plimbă în jurul sălii – și avu
pe neașteptate o ultimă întâlnire cu James McKenzie. Condamnatul
se smucea în strânsoarea a doi bărbați solizi, care îl scoteau cu sila
prin ușa din spate conducându-l spre trăsura penitenciarului, ce
aștepta acolo. Până acum se luptase din răsputeri, dar la vederea
Gwyneirei se calmă.
— Te văd din nou, articulară buzele sale. Gwyn, te văd din nou!

615
 10

După procesul intentat lui James McKenzie trecuseră doar șase

luni, când o fetiță maori, agitată, veni să o întrerupă în munca ei
zilnică. Ca întotdeauna, avusese o dimineață plină, tulburată iar de
o dispută cu Paul. Băiatul jignise doi ciobani maori – și asta acum,
scurt timp înainte de tunderea și ducerea oilor în munți, când chiar
că era nevoie de fiecare lucrător. Cei doi bărbați erau de neînlocuit,
cu experiență, de încredere și nu exista niciun motiv să fie bruscați
fiindcă folosiseră iarna pentru o peregrinare tradițională a tribului
lor. Așa ceva era normal: când proviziile, pe care tribul le făcuse
pentru iarnă, erau epuizate, maorii porneau spre alte ținuturi,
pentru a vâna. Atunci, de pe o zi pe alta, casele de pe malul lacului
erau părăsite și nu venea nimeni la lucru, în afară de câțiva angajați
din casă, foarte atașați. Pentru pakeha nou-veniți era la început un
fenomen straniu, dar vechii coloniști erau deja obișnuiți. Mai ales că
triburile nu dispăreau oricând, ci doar dacă nu mai găseau în
apropierea satelor lor nimic de mâncare, sau dacă nu mai câștigau la
pakeha destul pentru a cumpăra ceva. Când venea timpul
semănatului pe ogoarele lor și tunsul și mânatul pe munte al oilor
oferea destul de muncă, reveneau. Așa și cei doi muncitori ai
Gwyneirei, care nu înțelegeau deloc de ce îi certa Paul atât de aspru
pentru absența lor.
— Domnul Paul doar trebuie să știe că revenim! spuse unul din
bărbați supărat. El împărțit mult tabăra cu noi. Era ca fiu, când era
mic, ca frate a Maramei. Dar acum... numai supărare. Numai fiindcă
supărare cu Tonga. El spune, noi nu ascultat pe el, ascultat Tonga.
Iar Tonga vrut plecat. Dar e prostie. Tonga încă nu purtat
tokipoutaangata, secure de la căpetenie... și domnul Paul încă nu
stăpân la fermă.
Gwyneira suspină. În acest moment, ultima remarcă a lui
616
Ngopinis îi dădu un argument de a-i liniști pe bărbați. Tot așa cum
Tonga nu era căpetenie, ferma nu îi aparținea încă lui Paul; deci nu
avea voie să certe pe nimeni sau chiar să dea afară. După ce, pentru
a fi îmbunați, primiră cadou o cantitate mare de semințe, bărbații
maori acceptară să lucreze mai departe pentru Gwyn. Dar dacă Paul
va prelua vreodată întreprinderea, oamenii vor fugi. Probabil că
Tonga va muta toată tabăra când va purta demnitatea de căpetenie,
pentru a nu mai trebui să-l vadă pe Paul.
Gwyneira îi căută pe fiul ei și îi explică toate aceste lucruri, dar
Paul ridică doar din umeri.
— Atunci angajez ca muncitori noii coloniști. Oricum sunt mai
simplu de condus! Iar Tonga nu va îndrăzni să dispară de aici.
Populația maori are nevoie de banii pe care îi câștigă aici și de
pământul pe care locuiesc. Cine îi lasă să locuiască pe teritoriul lui?
Pământul aparține acum în întregime albilor, crescători de animale.
Și aceștia nu au nevoie de elemente instigatoare!
Supărată, Gwyneira trebui să recunoască faptul că Paul avea
dreptate. Tribul lui Tonga nu ar fi fost nicăieri bine primit. Dar acest
gând nu o liniști, ci o înfricoșă. Tonga se înfierbânta ușor. Nimeni
nu putea să spună ce se va întâmpla când își va da seama de toată
situația pe care i-o expusese Paul.
Și acum mai veni și fetița în grajdul, în care Gwyneira tocmai își
înșeua calul. Încă o maori, care părea înspăimântată. Doar nu se va
plânge și ea de Paul.
Dar fata nu aparținea de tribul de alături. În schimb, Gwyn o
recunoscu pe una din micile eleve ale lui Helen. Se apropie sfioasă
și făcu o reverență înaintea lui Gwyn, ca un elev cuminte din
Anglia.
— Domnișoară Gwyn, m-a trimis domnișoara Helen, să vă spun
că la ferma O’Keefe vă așteaptă cineva. Și să veniți repede, înainte
de a se întuneca și de a ajunge domnul Howard acasă – dacă în
seara aceasta nu se duce la cârciumă.
617
 Copilul vorbea o engleză excelentă.
— Cine mă poate aștepta acolo, Mara? întrebă Gwyneira uimită.
Doar știe fiecare unde stau...
Micuța confirmă, încuviințând serioasă din cap.
— Este un secret! declară ea cu importanță. Și nu am voie să spun
nici eu la nimeni, numai dumneavoastră.
Inima Gwyneirei bătu puternic.
— Fleurette? Este fiica mea? S-a întors Fleur?
Nu-i venea să creadă, sperase doar că fiica ei este de mult
măritată cu Ruben și trăia undeva, în Otago.
Mara negă din cap.
— Nu, domnișoară, este un bărbat... un gentleman. Și să vă spun
să vă grăbiți, vă rog. La ultimele cuvinte mai făcu o reverență.
Gwyneira încuviință din cap.
— Bine, copilă. Adu-ți repede niște dulciuri din bucătărie. Moana
a copt adineauri niște biscuiți. Între timp, prind calul la trăsură. Poți
să vii cu mine înapoi.
Fata clătină din cap.
— Pot fugi repede, domnișoară Gwyn. Mai bine luați calul
dumneavoastră. Miss Helen spune că este foarte, foarte urgent!
Gwyneira nu mai înțelegea chiar nimic, dar continuă,
ascultătoare, să pună șaua. Deci astăzi nicio inspecție la șoproanele
de tuns, ci o vizită la Helen. Cine putea fi misteriosul vizitator? O
înșeuă cu repeziciune pe Raven, o fiica a lui Morgaine, iar această
grabă îi plăcu iepei. Raven o și porni zeloasă la trap, când Gwyneira
lăsă în urma ei clădirile de la Kiward Station. Între timp, drumul
secret dintre ferme era atât de umblat, că Gwyn abia mai trebuia să-
și țină calul de frâu, pentru a o ajuta să treacă de porțiunile grele de
drum. Raven trecu pârâul cu o săritură amplă. Gwyneira se gândi
cu un zâmbet triumfător la ultima vânătoare organizată de Reginald
Beasley. Fermierul era între timp iar căsătorit cu o văduvă din
Christchurch, care, în privința vârstei, se potrivea cu el. Ea
618
conducea gospodăria excelent și vedea de grădina de trandafiri cu o
grijă infinită. Nu părea însă prea pasionată – de aceea Beasley își
căuta distracția în continuare în creșterea cailor de rasă pentru
concurs de alergări. Cu atât mai mult îl rodea că Gwyneira și Raven
câștigaseră până acum fiecare vânătoare. Plănuia să construiască în
viitor o pistă de alergări. Atunci, Cobii ei nu vor mai învinge caii lui
pursânge!
Cu puțin înainte de a ajunge la ferma lui Helen, Gwyn își struni
calul pentru a nu dărâma copiii care veneau de la școală.
Tonga și încă unul sau doi maori din așezarea de lângă lac o
salutară mai degrabă morocănoși. Numai Marama o salută
prietenoasă ca întotdeauna.
— Citim o carte nouă, domnișoară Gwyn! explică ea bucuroasă.
Una pentru adulți! A domnului Bulwer-Lytton. Este foarte renumit
în Anglia! În carte este vorba de o tabără a romanilor, o foarte veche
seminție din Anglia. Tabăra se află lângă un vulcan, care erupe. Este
atâââât de trist, domnișoară Gwyn... sper doar ca fetele să rămână în
viață. Doar Glaucos o iubește pe Jone atât de mult! Dar oamenii ar
trebui să fie mai deștepți. Nu îți faci tabăra atât de aproape de
munții de foc. Și mai ales una mare, cu dormitoare și toate cele! Ce
credeți, va dori și Paul să citească cartea? Citește atât de puțin în
ultimul timp, asta nu este bine pentru un gentleman, spune miss
Helen. O să-l caut mai târziu și o să-i duc cartea!
Marama sări mai departe, iar Gwyneira zâmbi în sinea ei. Tot mai
zâmbea, când ajunse în curtea lui Helen.
— Copiii tăi dau dovadă de o judecată sănătoasă, o tachină ea pe
Helen, care ieșise imediat din casă, când auzise zgomot de copite.
Păru ușurată când o recunoscu pe Gwyn și văzu că nu venise și alt
vizitator. Nu știam niciodată, ce nu-mi place la Bulwer-Lytton, dar
Marama pune punctul pe „i”: totul este o greșeală a romanilor. Dacă
nu ar fi construit la poalele Vezuviului, Pompei nu ar fi fost distrus,
și domnul Bulwer-Lytton ar fi putut să economisească scrierea celor
619
cinci sute de pagini. Doar că ar trebui să le explici copiilor că totul
nu se petrece în Anglia.
Zâmbetul lui Helen părea silit.
— Marama este un copil inteligent, spuse ea. Dar acum vino,
Gwyn, nu putem pierde timpul. Dacă Howard îl găsește aici, îl
omoară. Tot mai este furios că Warden și Sideblossom nu l-au luat
în efectiv când au alcătuit trupa de cercetași...
Gwyneira își încreți fruntea.
— Ce fel de trupă de cercetași? Și pe cine omoară?
— Pe McKenzie. James McKenzie! Oh da, e adevărat, lui Marei
nu i-am spus numele – pentru mai multă siguranță. Dar este aici,
Gwyn. Și vrea să vorbească urgent cu tine!
Pe Gwyneira era cât pe ce s-o lase picioarele.
— Dar... James este la Lyttelton, în închisoare. El nu poate...
— A evadat, Gwyn! Și acum, grăbește-te, dă-mi calul. McKenzie
este în șură.
Gwyneira zbură de-a dreptul spre șură. Gândurile ei se
învălmășită. Ce să-i spună? Ce voia el să-i spună? Dar James era
aici... era aici, ea se va...
James o luă pe Gwyneira în brațe, de cum intră în șură. Nu
avusese timp să se împotrivească și nici nu voia. Respirând ușurată,
se lipi de umărul lui James. Trecuseră treisprezece ani, dar era tot
atât de frumos ca atunci. Aici era sigură. Indiferent de ce se
întâmpla în jurul ei – când James își încolăcea brațele în jurul ei, era
ferită de lumea din jur.
— Gwyn, a trecut mult timp... Nu ar fi trebuit să te părăsesc
niciodată. James șopti aceste cuvinte în părul ei. Ar fi trebuit să știu
treaba cu Paul. În loc de asta...
— Ar fi trebuit să-ți spun, răspunse Gwyneira. Dar aceste vorbe
nu puteau părăsi buzele mele... ar trebui să încetăm cu scuzele, doar
am știut totdeauna ce vrem. Îi zâmbi ștrengărește.
McKenzie nu se putea sătura de expresia fericită de pe fața ei
620
îmbujorată de călăritul rapid. Dar se folosi de șansă și o sărută pe
gură.
— Ei bine, să trecem la subiect! spuse el sever, pe când în ochi i se
citea vechiul spirit de glumă. Să lămurim mai întâi un lucru – și
vreau să aud adevărul și numai adevărul. Acum, când nu mai există
un soț căruia să-i datorezi loialitate și nu mai trebuie să fie mințit
niciun copil: A fost atunci chiar numai o afacere, Gwyn? Era vorba
chiar numai de copil? Sau nu m-ai iubit totuși? Măcar puțin?
Gwyneira zâmbi, dar apoi își încreți fruntea, de parcă s-ar gândi
intens.
— Puțin? Da, într-adevăr, dacă mă gândesc bine, te-am iubit
puțin.
— Bine, spuse James la rândul lui serios. Și acum? Că te-ai gândit
mai mult și ai crescut o fiică minunat de frumoasă? Acum, că ești
liberă și nimeni nu-ți mai poate comanda? Tot mă mai iubești un
pic?
Gwyneira scutură din cap.
— Nu cred declară ea încet. Acum te iubesc foarte mult!
James o mai îmbrățișă o dată și ea savură sărutul lui.
— Mă iubești suficient ca să vii cu mine? întrebă el. Îndeajuns,
pentru a fugi cu mine? Închisoarea este îngrozitoare, Gwyn, a
trebuit să ies!
Gwyneira clătină din cap.
— Cum îți imaginezi? Unde vrei să mergi? Să furi iar oi? Dacă te
prind de data asta, te spânzură! Și mă bagă și pe mine la închisoare.
— Mai bine de zece ani nu m-au prins! spuse el încăpățânat.
Gwyn suspină.
— Fiindcă ai găsit acest ținut și această trecătoare. Ascunzătoarea
ideală. O numesc de altfel platoul lui McKenzie. Probabil că se va
numi astfel și când nimeni nu își va mai aminti de John Sideblossom
și Gerald Warden.
McKenzie zâmbi obraznic.
621
 — Dar nu crezi serios că vom mai găsi așa ceva! Trebuie să-ți
ispășești cei cinci ani de detenție, James. Când o să fi într-adevăr
liber, vedem mai departe. Eu oricum nu aș putea pleca de aici
imediat. Oamenii de aici, animalele, ferma... toate acestea depind de
mine. Toată crescătoria de oi. Gerald bea mai mult decât lucrează și,
dacă se mai ocupă de ceva, este doar creșterea vitelor. Dar și asta
lasă din ce în ce mai mult în seama lui Paul.
— Iar băiatul nu e prea îndrăgit. mormăi James. Fleurette mi-a
povestit câte ceva, la fel și ofițerul de poliție. Știu mai totul despre
Canterbury Plains. Gardianul meu de la închisoare se plictisea și eu
sunt singurul cu care poate vorbi ziua întreagă.
Gwyn zâmbi. Îl cunoștea superficial pe ofițer de la întâlnirile
mondene și știa că-i plăcea să pălăvrăgească.
— Paul este dificil, da, acceptă ea. Cu atât mai mult au oamenii
nevoie de mine. Cel puțin acum încă. În cinci ani, totul va arăta
altfel. Până atunci, Paul va fi aproape major și nu va mai permite să-
i spun ceva. Nici nu știu dacă doresc să trăiesc la o fermă condusă
de Paul. Dar poate putem primi un lot. După toate câte am făcut
pentru Kiward Station am acest drept.
— Nu destul pământ pentru o crescătorie de oi, spuse James cu
regret.
Gwyn dădu din umeri..
— Dar poate pentru o crescătorie de câini sau de cai. Vineri a ta
este renumită, iar Cleo a mea... ea mai trăiește, dar se termină în
curând. Fermierii s-ar înghesui să ia un câine dresat de tine.
— Dar cinci ani, Gwyn...
— Încă patru jumate! Gwyneira se lipi iar de el.
Cinci ani i se păreau și ei nesfârșiți, dar nu își putea închipui altă
soluție. Și în niciun caz o evadare în munți sau viața într-o așezare
de căutători de aur.
McKenzie suspină.
— Ei bine, Gwyn. Dar trebuie să-mi acorzi această șansă! Acum
622
sunt liber. Nici nu mă gândesc să mă întorc benevol în temniță.
Dacă nu mă găsesc, mă zbat să ajung la câmpurile aurifere. Și crede-
mă, Gwyn, voi găsi aur!
Gwyneira zâmbi.
— Ai găsit-o și pe Fleurette. Dar să nu mai faci niciodată așa ceva
cu mine ca treaba aceea la tribunal cu fata maori! Credeam că mi se
oprește inima în loc când ai vorbit de marea ta dragoste!
James zâmbi răutăcios.
— Ce era să fac? Să le dezvălui că am o fiică? Nu caută ei o fată
maori, știu exact că nu au nicio șansă. Deși Sideblossom bănuiește
că fata are toți banii la ea.
Gwyn își încreți fruntea.
— Care bani, James?
McKenzie zâmbi și mai răutăcios.
— Ei da, fiindcă Wardenii au eșuat în această privință, mi-am
permis să-i dau fetei mele o dotă suficientă. Toți banii pe care i-am
câștigat în acești ani cu oile. Crede-mă, Gwyn, eram un om bogat! Și
Fleur îi va administra, sper, cu înțelepciune.
Gwyn zâmbi.
— Asta mă liniștește. Mi-era teamă pentru ea și pentru Ruben al
ei. Ruben este un băiat cumsecade, dar are două mâini stângi.
Ruben, căutătorul de aur... ar fi așa, de parcă tu ai vrea să începi ca
judecător de pace.
McKenzie o privi dojenitor.
— Oh, eu am un pronunțat simț al dreptății, domnișoară Gwyn!
De ce crezi că mă asemuiau lui Robin Hood? Am furat doar de la
bogați, niciodată de la oamenii care își câștigau pâinea cu munca
celor două mâini! Sigur, felul meu este puțin neconvențional.
Gwyneira râse.
— Hai să spunem că nu ești un gentleman și nici eu nu mai sunt
o lady, după toate câte mi-am permis să le fac cu tine. Dar știi ce?
Îmi este indiferent!
623
 Se sărutară încă o dată, și James o trase pe Gwyneira blând în fân,
dar fură întrerupți de Helen.
— Nu îmi face plăcere să vă deranjez, dar tocmai au fost oamenii
de la oficiul de poliție aici. Nu știam pe unde să scot cămașa, dar au
întrebat doar și nu au dorit să controleze ferma. Doar că, după cum
se pare, va fi o mare agitație. Baronii oilor au auzit deja de fuga
dumneavoastră, McKenzie, și au trimis imediat oameni care să vă
prindă. Doamne Dumnezeule, nu puteați să mai așteptați câteva
săptămâni? În mijlocul tunsului oilor nu v-ar fi urmărit nimeni, dar
acuma sunt o mulțime de muncitori care de luni de zile nu au ce
face. Ard de nerăbdarea unei aventuri! În orice caz rămâneți aici
până se întunecă și dispăreți atunci. Cel mai bine ar fi înapoi în
închisoare. Ar fi cel mai sigur, dacă v-ați preda. Dar trebuie să
decideți singur. Și tu, Gwyn, mergi cât mai repede acasă. Nu cumva
ai tăi să devină suspicioși! Nu este de glumit, McKenzie. Bărbații
care au fost aici au primit ordin să vă împuște!
Gwyneira, tremurând de frică, îl sărută pe James la despărțire. Iar
va trebui să-și facă griji pentru el. Și asta acum, când în sfârșit s-au
regăsit.
Desigur că și ea încercă să-l convingă să meargă înapoi la
Lyttelton, dar James refuză. Voia să ajungă la Otago. Mai întâi s-o ia
pe Vineri. „O adevărată nebunie!” comentă Helen – și apoi la drum,
către câmpurile aurifere.
— Îi dai măcar ceva de mâncare pentru drum? întrebă Gwyn
rugător, când prietena ei o conduse afară. Și îți mulțumesc mult,
Helen. Știu ce ai riscat.
Helen dădu din mână.
— Dacă copiii noștri s-au luat, este socrul lui Ruben... Sau tot mai
vrei să negi că Fleurette este de la el?
Gwyn zâmbi.
— Doar tu ai știut dintotdeauna, Helen! Tu însăți mai trimis la
Matahorua și ai auzit sfatul ei. Și nu mi-am ales un bărbat bun?
624
 În noaptea următoare, McKenzie a fost prins și a avut noroc în tot
nenorocul său. A fost prins de o ceată de cercetași din Kiward
Station, condusă de vechii săi prieteni Andy McAran și Poker
Livingston. Dacă cei doi ar fi fost singuri, cu siguranță că l-ar fi lăsat
să fugă, dar erau împreună cu doi muncitori nou angajați și nu
voiau să riște. Dar măcar nu se pregăteau să tragă asupra lui, iar
chibzuitul McAran era de aceeași părere ca Helen și Gwyn.
— Dacă te găsește cineva de la Beasley sau Barrington Station, te
împușcă pe loc, ca pe un câine! Nemaivorbind de Sideblossom!
Warden – între noi fie vorba – este el însuși un pungaș. El mai are
ceva înțelegere pentru tine. Dar Barrington este foarte dezamăgit de
tine. Doar ți-ai dat cuvântul de onoare că nu vei fugi.
— Dar numai pe drumul până la Lyttelton! Își apără James
cinstea. Nu era valabil pentru cei cinci ani de pușcărie!
Andy ridică din umeri.
— În orice caz, este supărat. Iar lui Beasley îi este îngrozitor de
teamă să nu piardă cumva încă niște oi. Armăsarii de prăsilă, aduși
din Anglia, îl costă o avere. Ferma este ipotecată la maximum. Ăsta
nu știe de glumă! Cel mai bine este dacă îți ispășești pedeapsa.
În orice caz, ofițerul de poliție nu era supărat când se întoarse
McKenzie.
— A fost greșeala mea, mormăi el. Pe viitor o să vă închid,
McKenzie! Asta ați obținut.
McKenzie rămase timp de trei săptămâni cuminte în închisoare,
dar când evadă erau niște împrejurări deosebite, care îl duseră pe
ofițer în fața ușii Gwyneirei, la Kiward Station.
Gwyneira tocmai verifica un grup de oi și mieii lor – ultima oară,
înainte de a le mâna sus, în munți –, când îl văzu pe Laurence
Hanson, polițistul-șef din comitatul Canterbury, venind spre casă.
Hanson înainta doar încet, ceea ce se datora faptului că ducea ceva
mic și negru în lesă. Câinele se apăra vehement; făcea doar atunci
câțiva pași, dacă era în primejdie să fie strangulat. După aceea își
625
înfigea iar toate cele patru picioare în țărână.
Gwyn își încreți fruntea. Fugise oare unul din câinii de curte? De
fapt nu se întâmpla niciodată așa ceva. Și, dacă da, cu siguranță că
nu era șeful poliției obligat să se ocupe de așa ceva. Îi expedie
repede pe cei doi ciobani maori și îi trimise cu oile pe munte.
— Vă văd la toamnă! le spuse celor doi, care urmau să-și petreacă
vara pe lângă animale, într-una din cabanele de sus. Aveți grijă mai
ales ca fiul meu să nu vă vadă înainte de toamnă aici!
Era greu de crezut că maorii o să-și petreacă toată vara pe
pășune, fără a-și vizita între timp soțiile. Dar poate că soțiile urcau
la ei sus. Nu se putea ști; triburile erau în mișcare. Gwyneira știa
doar că Paul nu va fi de acord cu niciuna din soluții.
Dar acum merse mai întâi în casă, pentru a-l saluta pe ofițerul de
poliție înfierbântat, care îi venea deja în întâmpinare. Știa unde sunt
grajdurile și voia să-și lase calul acolo. Deci se părea că nu era
grăbit. Gwyn suspină. De fapt avea altele de făcut, decât să-și piardă
vremea pălăvrăgind cu Hanson. Pe de altă parte, îi va povesti totul
amănunțit despre James.
Când Gwyn ajunse la grajdurile de cai, Hanson tocmai îi dădea
drumul câinelui, a cărui lesă fusese legată de șa. Animalul era un
Collie, fără îndoială, dar într-o stare jalnică. Blana îi era lipsită de
strălucire, toată numai smocuri lipite și era atât de slab, că în pofida
părului lung i se vedeau coastele. Când șeriful se aplecă spre el,
animalul își arătă dinții și mârâi. Rar se putea vedea o față atât de
neprietenoasă la un Border Collie. Totuși, Gwyneira recunoscu
imediat cățeaua.
— Vineri! spuse ea tandru. Lăsați-mă pe mine, domnule șerif,
poate își aduce aminte. Doar a fost cățelușa mea până la vârsta de
cinci luni.
Hanson păru sceptic în privința cățelei, dacă își va aminti de
Gwyn, care a învățat-o primele lecții de pază și mânare a oilor. Dar
Vineri reacționă la vocea blândă a Gwyneirei. Cel puțin nu se feri
626
când Gwyneira o mângâie și îi desprinse lesa de la chinga de șa a
calului.
— De unde o aveți? Este...
Hanson încuviință din cap. Este cățeaua lui McKenzie, da. A
ajuns acum două zile la Lyttelton, complet epuizată. Vedeți cum
arată. McKenzie a văzut-o de la fereastră și a pornit o adevărată
răscoală. Dar ce era să fac, doar nu pot s-o las să intre în închisoare!
Unde am ajunge? Dacă unul are voie să țină un câine, următorul va
vrea să țină o pisică și, dacă pisica va mânca eventual canarul celui
de-al treilea individ, se va ajunge la o răscoală în închisoare!
— Ei, nu va fi chiar atât de rău.
Gwyn zâmbi. De regulă, prizonierii nu petreceau atâta timp în
Lyttelton, ca să-și ia un animal de companie. De cele mai multe ori
veneau ca să se trezească și după o zi erau iar afară.
— În orice caz, nu se poate așa ceva! spuse șeriful sever. Am luat
animalul cu mine acasă, dar nu voia să rămână. Cum se deschidea
ușa, alerga la închisoare. În a doua noapte, McKenzie a evadat. De
data aceasta chiar a deschis lacătul și a furat de la măcelar carne
pentru javră. Din fericire nu a fost prea grav. Măcelarul a susținut
după aceea că ar fi fost un cadou, deci nu se mai face încă un
proces... și pe McKenzie l-am avut iar a doua zi. Dar nu se poate
continua astfel. Bărbatul își pune capul în joc pentru javră. Ei da, și
atunci m-am gândit... fiindcă ați crescut câinele și bătrânul
dumneavoastră câine tocmai a murit...
Gwyneira înghiți. Nici acum nu se putea gândi la Cleo fără ca să i
se umezească ochii. Nu alesese încă un nou câine. Rana era prea
proaspătă. Dar aici era Vineri. Și îi semăna mamei ei exact.
— V-ați gândit bine! spuse ea liniștită. Vineri poate rămâne aici.
Spuneți-i domnului McKenzie că o să am grijă de ea. Până când el
ne va... eh, până o va lua el de aici. Dar intrați și luați ceva răcoritor,
domnule ofițer. După acest drum lung trebuie să fiți foarte însetat.
Vineri era culcată la umbră și respira iute și sacadat, cu limba
627
scoasă. Tot mai era în lesă și Gwyn știa, că își asumă un risc când se
aplecă spre ea și desfăcu funia.
— Vino cu mine, Vineri! spuse ea blând.
Cățeaua o urmă.

628
 11

La un an după condamnarea lui James McKenzie, George și

Elisabeth Greenwood se întoarseră din Anglia, și Helen și Gwyneira
avură, în sfârșit, vești de la copiii lor. Elisabeth luă foarte în serios
rugămintea de discreție a lui Fleur și merse personal cu mica ei
trăsurică la Haldon, pentru a preda scrisorile. Nu îi spusese nimic
nici măcar soțului ei când se întâlni cu Helen și Gwyn la ferma
soților O’Keefe. Desigur că amândouă o asaltară cu întrebări despre
călătoria care îi priise tinerei femei, după cum se vedea. Elisabeth
era mai destinsă și mai liniștită.
— Londra a fost o minune! spuse ea cu privirea transfigurată.
Mama lui George, doamna Greenwood, este puțin... ei da, trebuie să
te obișnuiești cu ea. Dar nu m-a recunoscut, m-a considerat foarte
bine crescută! Elizabeth radia ca fetița de odinioară și o privi pe
Helen, așteptând aprobarea ei. Și domnul Greenwood este
fermecător și foarte drăguț față de copii. Pe fratele lui George nu l-
am plăcut. Iar femeia cu care s-a căsătorit... este de-a dreptul
ordinară! Elizabeth, mulțumită de sine, își încreți năsucul și
împături cu grijă șervetul. Gwyneira observă că o făcea cu exact
aceleași gesturi deprinse de la Helen. Dar acum, că am găsit
scrisorile, îmi pare rău că am lungit atât de mult călătoria, se scuză
Elizabeth. Trebuie să vă fi făcut cele mai mari griji, domnișoară
Helen – și domnișoară Gwyn. Dar după cum se pare, Fleur și Ruben
sunt sănătoși.
Helen și Gwyn erau într-adevăr ușurate, și nu numai din cauza
veștilor de la Fleur, dar și pentru povestirea în detaliu a sorții lui
Daphne și a celor două gemene.
— Daphne trebuie să fi găsit fetițele undeva, în Lyttelton, cită
Gwyn dintr-una din scrisorile lui Fleur. Se pare că trăiau pe stradă
și se țineau deasupra apei prin mici furtișaguri. Daphne le-a luat
629
sub oblăduirea ei și s-a ocupat înduioșător de ele. Domnișoara
Helen poate fi mândră de ea, deși ea... cuvântul acesta trebuie spus
pe litere... este o t-â-r-f-ă.
Gwyneira râse.
— Deci ți-ai găsit toate oițele, Helen. Dar ce facem cu scrisorile?
Să le ardem? Mi-ar părea foarte rău, dar nu e voie în niciun caz să le
găsească Gerald sau Paul, și nici Howard!
— Am o ascunzătoare, spuse Helen conspirativ și merse la unul
din dulapurile de bucătărie. În partea din spate se afla o scândură
neprinsă, în spatele căreia se puteau pune lucruri mărunte, fără ca
să se observe. Helen ținea aici și ceva bani economisiți și câteva
amintiri din timpul copilăriei lui Ruben. Stânjenită, arătă celor două
femei unul din desenele sale și o buclă.
— Ce drăguț! spuse Elizabeth, și recunoscu față de femeile mai în
vârstă că purta o buclă de-a lui George într-un medalion.
Gwyneira era cât pe ce să o invidieze pentru această dovadă
palpabilă de dragoste, dar apoi aruncă o privire asupra cățelușei,
care era întinsă în fața căminului și care o privea pe Gwyn cu
adorație. Nimic nu o putea lega mai strâns de James ca Vineri.
După încă un an, Gerald și Paul veniră supărați de la o întrunire
a crescătorilor de animale, ținută la Christchurch.
— Guvernatorul nu știe, ce face! se oțărî Gerald și își turnă un
whisky. După o scurtă ezitare, umplu și un pahar mai mic pentru
Paul, care împlinise paisprezece ani. Exil pe viață! Cine va controla
acest lucru? Dacă nu îi place dincolo, va fi aici cu următorul vapor!
— Cine este iar aici? se interesă Gwyneira.
Masa trebuia servită imediat și ea se alăturase bărbaților cu un
pahar de vin de Porto – măcar pentru a-l ține pe Gerald sub
observație. Nu îi plăcea că-l invita pe Paul de pe acum să bea.
Băiatul va învăța destul de devreme acest lucru. Apoi,
temperamentul lui abia putea fi controlat și când era treaz. Sub
influența alcoolului va fi și mai dificil.
630
 — McKenzie! Blestematul acela de hoț de dobitoace!
Guvernatorul l-a grațiat!
Gwyneira simți cum fața îi pălește. James era liber?
— Cu condiția să părăsească cât mai repede țara. Îl duc cu
următorul vas în Australia. Până aici e bine – nu poate fi destul de
departe de aici. Dar dincolo este un om liber. Cine îl va împiedica să
se reîntoarcă? țipă Gerald.
— Nu ar fi lipsit de judecată? întrebă Gwyneira încet.
Dacă James va merge într-adevăr pentru totdeauna în Australia...
Se bucura pentru el că a fost grațiat, dar atunci ea l-a pierdut.
— Da, în următorii trei ani, spuse Paul.
Bea câte puțin din whisky-ul său și o privea atent pe mama sa.
Gwyneira se lupta să pară impasibilă.
— Dar apoi? Pedeapsa lui ar fi ispășită. Câțiva ani, și ar fi
prescrisă. Și, dacă atunci mai are destulă minte să nu vină prin
Lyttelton, ci poate prin Dunedin... n-are decât să-și și schimbe
numele, nu se ocupă nimeni de ceea ce scrie în listele de pasageri.
Ce s-a întâmplat, mamă? Nu arăți deloc bine.
Gwyneira se agăță de ideea că Paul avea sigur dreptate. James va
găsi o modalitate să se întoarcă la ea. Dar trebuia să-l mai vadă o
dată! Trebuia s-o audă din gura lui înainte de a putea să spere cu
adevărat.
Vineri se lipi de Gwyn, care o scărpină, dusă pe gânduri. Brusc,
avu o idee.
Sigur, cățelușa! Gwyn va merge mâine la Lyttelton și o va duce
pe Vineri înapoi ofițerului, pentru ca acesta să i-o predea lui James
la eliberarea lui. Cu această ocazie îl putea întreba pe ofițer dacă l-ar
putea vedea pe James ca să-i vorbească despre Vineri. Doar îngrijise
animalul aproape doi ani de zile. Cu siguranță că Hanson nu o va
refuza. Era un ins cumsecade și, desigur, nu avea niciun fel de
suspiciuni, în ceea ce privește relația ei cu McKenzie.
Dacă nu ar fi însemnat totodată și despărțirea de Vineri! Lui
631
Gwyn îi sângera inima doar când se gândea. Dar nu avea ce face,
Vineri era a lui James.
Sigur că Gerald se supără când Gwyn îi spuse că va duce mâine
animalul înapoi.
— Pentru ca în Australia individul să poată continua să fure?
spuse el batjocoritor. Ești nebună, Gwyn!
Gwyneira ridică din umeri.
— Se poate, dar este a lui. Și va fi mai ușor să găsească o muncă
cinstită dacă duce cu el și câinele ciobănesc.
Paul pufni disprețuitor.
— Nu caută ăla o muncă cinstită! Dacă a gustat o dată viața de
aventurier, rămâne aventurier pe viață!
Gerald voia să-i dea dreptate, dar Gwyn zâmbi doar.
— Am auzit de jucători de profesie care mai târziu au devenit
niște cinstiți baroni de oi, spuse ea liniștită.
A doua zi, dis-de-dimineață, o porni spre Lyttelton. Drumul era
lung, și chiar și vioaia Raven se aventura abia după cinci ore de
mers întins prin trecătoarea Bridle. Vineri, care o urma, era deja
epuizată.
— Poți să te odihnești în oficiu, spuse Gwyn prietenoasă. Cine
știe, poate că Hanson te lasă deja să mergi la stăpânul tău. Și eu îmi
iau o cameră la White Hart. Într-o singură zi fără mine, Paul și
Gerald nu vor face cine știe ce prostie.
Laurence Hanson tocmai își mătura biroul, când Gwyn deschise
ușa spre oficiul poliției, în spatele căruia se aflau și celulele
condamnaților. Gwyn nu fusese niciodată aici, dar simți o intensă
bucurie anticipată.
Imediat îl va vedea pe James! Prima dată după aproape doi ani!
Hanson radia, când o recunoscu.
— Doamna Warden! Domnișoara Gwyn! Asta da, surpriză. Sper
că nu datorez vizita dumneavoastră unor situații neplăcute? Doar
nu vreți să anunțați comiterea unei infracțiuni? Ofițerul clipi din
632
ochi. Evident că așa ceva i se părea aproape de neconceput – o
femeie cinstită ar fi trimis totdeauna înainte un membru bărbătesc al
familiei. Și ce câine superb a devenit micuța Vineri! Care-i treaba,
micuțo, tot mai vrei să mă muști?
Se aplecă spre Vineri, care de data aceasta se apropia cu
încredere.
— Ce blană moale are! Chiar așa, domnișoară Gwyn, îngrijită
excelent!
Gwyneira încuviință din cap și îi întoarse repede salutul.
— Câinele este motivul venirii mele, domnule ofițer, vorbi ea
direct despre miezul problemei. Am auzit că McKenzie a fost grațiat
și va fi eliberat în curând. De aceea am vrut să aduc câinele înapoi.
Hanson își încreți fruntea. Gwyn, care voia să-și exprime imediat
și rugămintea de a vorbi cu James. Se opri când văzu expresia feței
sale.
— Este un lucru foarte lăudabil din partea dumneavoastră,
observă ofițerul. Dar ați ajuns prea târziu. Vasul Realiance a pornit
astăzi în direcția Botany Bay. Și, conform ordinelor guvernatorului,
a trebuit să-l ducem pe domnul McKenzie la bord.
Gwyneira simți că i se oprește inima.
— Dar nu voia să mă aștepte? El... el sigur că nu voia să plece
fără... fără câinele lui.
— Ce s-a întâmplat, domnișoară Gwyn? Nu vă e bine? Stați jos,
vă fac un ceai! Hanson, îngrijorat, îi aranjă un scaun, să se așeze.
Doar după aceea îi răspunse la întrebare. Nu, sigur că nu a vrut să
plece fără câine. M-a rugat să-i permit, să-l aducă, dar desigur că eu
nu puteam permite așa ceva. Și atunci... atunci a spus într-adevăr că
o să veniți încoace! Nu aș fi crezut... un drum atât de lung pentru un
ticălos, iar între timp cu siguranță ați îndrăgit animalul! Dar
McKenzie era sigur. Se ruga de ți se rupea inima să mai amânăm,
dar ordinul era clar: expulzarea cu următorul vas, și acesta a fost
Realiance. Și nu putea rata această șansă. Dar ia stați, v-a lăsat o
633
scrisoare!
Ofițerul începu să caute pe îndelete. Gwyn l-ar fi putut strânge
de gât. De ce nu spusese imediat?
— Aici este, domnișoară Gwyn. Presupun că vă mulțumește
pentru îngrijirea animalului... Hanson îi înmână un plic modest, dar
închis în regulă și așteptă curios. Cu siguranță că nu deschisese
până acum plicul, fiindcă pornise de la ideea, că ea îl va citi în
prezența lui. Dar Gwyn nu-i făcu această plăcere.
— Realiance ați spus... este sigur că a plecat deja? Nu s-ar putea
să mai fie în port? Gwyneira, aparent fără să-i dea importanță, puse
scrisoarea în buzunarul costumului ei de călărie. Se mai întâmplă,
să se întârzie ieșirea pe mare.
Hanson ridică din umeri.
— Nu am verificat. Dar dacă da, nu se mai află la chei, ci este
ancorat undeva în golf. Nu mai ajungeți acolo decât cel mult cu o
barcă cu vâsle.
Gwyneira se sculă.
— În orice caz mă uit să văd care-i situația, domnule ofițer. Nu se
știe niciodată. Deocamdată vă mulțumesc mult. Și pentru...
McKenzie. Cred că știe exact ce ați făcut pentru el.
Gwyneira părăsise biroul, înainte ca Hanson să fi putut reacționa.
Încălecă pe Raven, care așteptase afară și îi fluieră câinelui.
— Hai să încercăm. Spre port!
De cum ajunse la chei, Gwyn văzu că pierduse. Aici nu se află
ancorat niciun vas oceanic, iar până la Botany Bay erau mai mult de
o mie de mile marine. Totuși îi puse o întrebare unuia din pescarii
care se aflau în port.
— Realiance a plecat de mult?
Bărbatul o privi scurt pe femeia îmbujorată la față. Apoi arătă
spre apă.
— Îl mai vedeți acolo, în spate, doamnă! Tocmai pleacă. Spre
Sydney, după cum se spune...
634
 Gwyneira dădu din cap. Se uita cu ochi arzători în urma vasului:
Vineri se lipi de ea și scheună, de parcă ar fi știut exact ce se
întâmplă. Gwyneira o mângâie și scoase scrisoarea din buzunar.

Iubita mea Gwyn,

Știu că vei veni pentru a mă vedea înaintea acestei călătorii nefericite,
dar este prea târziu. Va trebui să-mi porți imaginea în continuare în inima
ta. Eu o am pe a ta în fața ochilor când mă gândesc la tine, și nu trece oră
în care să nu fac acest lucru. Gwyn, în următorii ani ne vor despărți câteva
mile în plus față de cele între Haldon și Lyttelton, dar pentru mine nu
reprezintă nicio diferență. Ți-am promis că voi reveni și mi-am ținut
întotdeauna promisiunile. Deci, așteaptă-mă și nu-ți pierde speranța. Voi
reveni de îndată ce mi se va părea sigur. Când te vei aștepta cel mai puțin,
voi fi acolo! Până atunci o ai pe Vineri, ea îți va aduce aminte de mine.
Noroc și binecuvântare pentru tine, doamna mea, și transmite-i și lui
Fleur dragostea mea, când auzi de ea. Te iubesc,
James

Gwyneira strânse scrisoarea la piept și se uită țintă la vas, care

dispărea în depărtările Mării Tasmaniei. Se va întoarce – dacă va
supraviețui acestei aventuri. Dar știa că James lua acest surghiun
drept o șansă. Prefera libertatea în Australia plictiselii din temniță.
— De data acesta nici nu am avut șansa să mergem cu el, suspină
Gwyn și mângâie blana moale a lui Vineri. Deci hai să mergem
acasă. Nu mai prindem vasul oricât de repede am înota!
La Kiward și la O’Keefe Station, anii treceau în ritmul obișnuit.
Gwyneira făcea în continuare munca la fermă, pe când Helen
detesta această activitate. Ori tocmai Helen trebuia să preia din ce în
ce mai mult din aceste munci; reușea să facă față doar datorită
ajutorului susținut al lui George Greenwood.
Howard O’Keefe nu reușise să se adune după pierderea fiului
său. Cu toate că atât timp cât a fost acasă, nu avusese pentru fiul lui
635
niciun cuvânt prietenos și de fapt ar fi trebuit să-i fie de mult
limpede că băiatul nu era făcut pentru munca la fermă. Totuși el era
moștenitorul și Howard plecase de la convingerea fermă că Ruben
își va veni în fire și va prelua ferma. Apoi se bucurase ani de zile de
ideea că O’Keefe Station avea un moștenitor – spre deosebire de
ferma măreață a lui Gerald. Dar acum, Gerald îl întrecuse din nou.
Nepotul lui, Paul, se pregătea cu elan să preia Kiward Station, pe
când moștenitorul lui Howard era dispărut de ani de zile. O tot
bătea pe Helen la cap să-i destăinuie unde era băiatul. Era convins
că ea știa ceva, fiindcă nu mai plângea în fiecare seară, înfundată în
pernă, ca în primul an de după evadarea lui Ruben, ci era mândră și
încrezătoare. Dar Helen nu spunea nimic, oricât insista el, și acest
lucru nu-l făcea întotdeauna cu gingășie. Mai ales când se întorcea
târziu, noaptea, de la cârciumă – unde eventual îi vedea pe Gerald
și pe Paul, mândri, stând rezemați de tejghea și discutând cu
comercianți locali despre niște probleme de la Kiward Station – îi
trebuia o supapă pentru furia sa.
Dacă Helen i-ar spune unde se afla flăcăul! S-ar duce acolo și l-ar
aduce, tras de păr, acasă. Îl va despărți de această mică curvă, care
plecase la scurt timp după el, și l-ar bate până ar învăța ce înseamnă
cuvântul obligație. Howard, plin de o bucurie anticipată, își încleșta
pumnii doar când se gândea la această posibilitate.
Deocamdată nu prea vedea sensul să păstreze moștenirea pentru
Ruben. Nu avea decât să reconstruiască ferma, atunci când se va
întoarce. Bine îi făcea, dacă va trebui atunci să înnoiască mai întâi
gardurile și să repare acoperișurile șurilor de tuns! Howard se
străduia acum să câștige repede mulți bani. Asta însemna mai
degrabă să vândă animale tinere, promițătoare, din turme, decât să
le crească în continuare și să riște ca animalele să se piardă în munți.
Păcat că George Greenwood și acel băiat îngâmfat din tribul maori,
pe care George îl aprecia atât de mult și pe care i-l impunea tot
timpul lui Howard ca sfătuitor, nu înțelegeau acest lucru.
636
 — Howard, rezultatul ultimei tunderi este cu totul nesatisfăcător!
îi spuse George „copilului său cu probleme”, cu ocazia ultimei sale
vizite. Lână de calitate mediocră, destul de murdară. Și doar
ajunsesem la un nivel într-adevăr ridicat! Unde sunt turmele de
primă calitate, pe care le-ați crescut?
George își dădu silința să rămână calm, măcar pentru faptul că
Helen stătea lângă ei și arăta oricum deja amărâtă și fără speranțe.
— Cei mai buni trei berbeci de prăsilă au fost vânduți acum
câteva luni la Lionel Station, spuse cu amărăciune Helen. Lui
Sideblossom.
— Exact! spuse Howard cu aplomb și mai turnă whisky. Voia
neapărat să-i aibă. După părerea lui erau mai buni decât tot ceea ce
ofereau Wardenii ca animale de prăsilă!
Se uită la George, așteptându-i aprobarea.
George Greenwood suspină.
— Sigur. Fiindcă Gwyneira Warden își ține cei mai buni berbeci
pentru ea însăși. Nu vinde decât calitatea a doua. Și ce vreți să faceți
cu vitele, Howard? Iar ați cumpărat. Și doar stabilisem de comun
acord că pământul dumneavoastră nu le poate hrăni...
— Gerald Warden câștigă bine cu vitele lui! repetă Howard, cu
încăpățânare, străvechiul argument.
George trebuia să se forțeze să nu-l scuture și ca el însuși să nu
ajungă să enumere vechile argumente. Howard pur și simplu nu
înțelegea: vindea prețioase animale de prăsilă pentru a cumpăra cu
banii nutreț în plus pentru vite. Pe acestea le vindea apoi cu același
preț, ca Wardenii, și care la prima vedere era destul de mare. Dar
cât de puțin câștig rezulta din această afacere, știa numai Helen,
care putea să calculeze când se va afla ferma iar în prag de faliment,
ca în urmă cu câțiva ani.
Dar și partenerii mai iscusiți din punct de vedere comercial,
Wardenii de la Kiward Station, îi făceau în ultimul timp probleme
lui Greenwood.
637
 Ce-i drept, la suprafață crescătoriile de oi și de vite înfloreau, dar
dedesubt fierbea. George observă la început acest lucru, fiindcă
Gerald și Paul nu o mai chemau la tratative pe Gwyneira. După
părerea lui Gerald, Paul trebuia introdus în afaceri, iar mama lui nu
era de ajutor în acest sens, ci mai degrabă îl stânjenea.
— Nu îl scoate pe băiat din lesă, dacă înțelegeți, ce vreau să spun!
declară Gerald și mai turnă whisky. Totdeauna știe totul mai bine,
ceea ce mă enervează. Cum să se simtă atunci Paul, care abia
începe?
În discuția cu cei doi, George constată repede că Gerald nu mai
avea o privire de ansamblu asupra creșterii oilor la Kiward Station.
Iar lui Paul îi lipseau înțelegerea și privirea în perspectivă, ceea ce
nu era de mirare la un băiat de șaisprezece ani. În privința selectării
avea niște teorii ciudate, care contraziceau toate experiențele. Astfel,
ar fi vrut să crească iar oi Merinos.
— Lâna fină este un lucru bun. Calitativ mult mai bună decât
tipul down. Dacă încrucișăm cu destul de mulți Merinos, obținem
un amestec foarte bun, ceea ce revoluționează totul!
George nu putea decât să clatine din cap, dar Gerald îl asculta pe
băiat cu ochii radiind. În totală opoziție cu Gwyneira, care făcea
atacuri de furie.
— Dacă îl las pe băiat să acționeze, se duce totul de râpă! se
înfierbântă ea, când, cu o zi mai târziu, George o vizită și, destul de
răvășit, o informă despre discuția avută cu Gerald și cu Paul. Bine,
cu timpul o să moștenească ferma, atunci nu o să mai pot zice nimic.
Dar până atunci mai are timp câțiva ani să-i vină mintea la cap.
Dacă Gerald ar fi mai înțelegător și l-ar influența în sens pozitiv! Nu
înțeleg ce s-a întâmplat cu el. Dumnezeule, omul acesta se pricepea
cândva la creșterea oilor!
George ridică din umeri.
— Acum se pricepe mai mult la whisky.
Gwyneira aprobă din cap.
638
 — Își bea mințile. Vă rog să mă scuzați că vorbesc astfel, dar orice
altceva ar fi doar o înfrumusețare a adevărului. Ori mie mi-ar trebui
de urgență ajutor. Chestia cu ideile lui Paul despre încrucișări nu
este singura problemă. Dimpotrivă, este cea mai mică problemă.
Gerald este sănătos – va dura ani de zile până când Paul va prelua
ferma. Și, chiar dacă îi mor câteva oi, ferma poate să suporte o
asemenea pierdere. Dar conflictele cu populația maori reprezintă,
din păcate, o problemă foarte actuală. La ei nu există așa ceva ca
majoratul sau îl definesc altfel. În orice caz, l-au ales pe Tonga
căpetenie de trib...
— Tonga este băiatul pe care l-a educat Helen, îmi amintesc bine?
întrebă George.
Gwyneira încuviință din cap.
— Un copil foarte deștept. Și inamicul de moarte a lui Paul. Nu
mă întrebați cum vine, dar cei doi se dușmăneau, încă de când se
jucau împreună în nisip. Cred că este vorba de Marama. Tonga a
pus ochii pe ea, dar ea îl divinizează pe Paul, de când stăteau
împreună în leagăn. Și acum este astfel. Niciunul din maori nu mai
vrea să lucreze cu el, dar Marama este totdeauna prezentă. Vorbește
cu el, încearcă să aplaneze – Paul nici nu observă, ce fel de comoară
are! Tonga, în orice caz, îl urăște și cred că plănuiește ceva. Maorii
sunt mult mai închiși în sine de când Tonga poartă securea sfântă.
Mai vin la lucru, dar nu sunt atât de sârguincioși, nu mai sunt atât
de... inofensivi. Am impresia că se pregătește ceva, deși toți spun că
sunt nebună.
George reflectă.
— Aș putea să-l trimit pe Reti. Poate află ceva. Între ei sunt cu
siguranță mai vorbăreți. Dar o dușmănie între conducerea de la
Kiward Station și tribul maori de pe malul lacului este totdeauna
critică. Doar vă trebuie muncitori!
Gwyneira aprobă.
— Iar apoi mie îmi plac. Kiri și Moana, fetele mele din casă, mi-
639
au devenit de mult prietene, dar acum abia dacă schimbă o vorbă cu
mine. Domnișoară Gwyn, da, domnișoară Gwyn, nu – mai mult nu
scot de la ele. Urăsc toate astea. M-am gândit deja să vorbesc eu
însămi cu Tonga...
George clătină din cap.
— Stați să vedem la ce rezultat ajunge Reti. Dacă demarați niște
tratative peste capul lui Paul și al lui Gerald, nu ușurați cu nimic
situația.
Greenwood își scoase antenele, și ceea ce află era atât de alarmant
că o săptămână mai târziu era din nou la Kiward Station, însoțit de
Reti, asistentul lui.
De data aceasta insistă ca și Gwyneira să fie prezentă la discuțiile
cu Gerald și Paul – ar fi preferat chiar să stea de vorbă doar cu
Gerald și cu Gwyneira. Dar bătrânul Warden insistă să fie și nepotul
lui de față.
— Tonga a înaintat o plângere. La administrația guvernamentală
din Christchurch, dar asta merge cu timpul la Wellington. Se referă
la tratatul de la Waitangi. Conform acestuia, la cumpărarea lui
Kiward Station, tribul maori a fost înșelat. Tonga cere ca actul de
proprietate să fie declarat nul și neavenit sau cel puțin să se facă o
înțelegere. Asta înseamnă darea înapoi a unor terenuri sau plata lor
compensatorie.
Gerald își dădu whisky-ul peste cap.
— Tâmpenie! Kai Tahu nici măcar nu a semnat contractul!
George încuviință din cap.
— Dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea lui. Tonga se va
preleva de faptul că acest contract a fost totdeauna recunoscut dacă
erau avantajați pakeha. Acum cere aceleași drepturi pentru maori.
Indiferent de ceea ce decisese bunicul lui în 1840.
— Această maimuță! se înfurie Paul. O să-l...
— Îți ții gura! spuse Gwyneira sever. Dacă nu ai fi pornit această
dușmănie copilărească, nu am fi avut probleme acum. Au maorii
640
șansa să câștige, George?
George ridică din umeri.
— Nu este exclus.
— Este chiar foarte posibil, interveni Reti. Guvernatorul este
foarte interesat de o bună înțelegere între maori și pakeha. Coroana
apreciază foarte mult că aici conflictele sunt de un nivel acceptabil.
Nu o să riște o răscoală pentru o fermă.
— Răscoală este prea mult spus! Ne luăm câteva arme și afumăm
banda! se enervă Gerald. Asta este răsplata pentru blândețea cu care
i-am tratat. I-am lăsat să locuiască ani de zile pe malul lacului,
puteau să se miște liberi pe teritoriul meu...
— Și au muncit totdeauna pe niște salarii de mizerie pentru
dumneavoastră, îl întrerupse Reti.
Paul arăta de parcă ar fi vrut să se năpustească asupra lui.
— Un tânăr inteligent ca Tonga poate să declanșeze o răscoală,
nu vă amăgiți în această privință! spuse și George. Dacă instigă și
celelalte triburi – începe cu cel de la O’Keefe; și acel teritoriu a fost
achiziționat înainte de 1840. Și ce este cu pământul lui Beasley? Și
lăsând la o parte aceste lucruri: Credeți că oameni ca Sideblossom
au făcut contracte înainte de a cumpăra pe ascuns pământul de la
maori? Dacă Tonga începe să verifice actele, se iscă un incendiu de
proporții. Și apoi avem nevoie doar de un tânăr – aruncă o privire
către Paul – sau de un bătrân impetuos, ca acest Sideblossom, care
să-l împuște pe Tonga de la spate. Atunci se declanșează furtuna.
Guvernatorul ar face bine să susțină o înțelegere.
— Există deja propuneri? se interesă Gwyn. Ați vorbit cu Tonga?
— El vrea în orice caz pământul, pe care se află așezarea... începu
Reti, ceea ce atrase proteste imediate din partea lui Gerald și a lui
Paul.
— Pământul direct lângă fermă? Imposibil!
— Nu vreau ca individul să-mi fie vecin! Asta nu e niciodată
bine!
641
 — În rest, probabil că ar vrea mai degrabă bani... spuse Reti în
continuare.
Gwyneira se gândi puțin..
— Cu banii este dificil, trebuie să-i explicăm acest lucru. Mai
degrabă pământ. S-ar putea face un schimb. Sigur că nu ar fi
înțelept ca cei doi cocoși de luptă să stea atât de aproape unul de
altul.
— Acum mi-a ajuns! Gerald sări în sus. Doar nu crezi cu adevărat
că o să tratăm cu individul, Gwyn! Nici nu intră în discuție. Nu
primește nici bani, nici pământ. Cel mult un glonț între ochi!
Conflictul se agravă a doua zi când Paul doborî pe unul din
muncitorii maori. Bărbatul susținea că nu a făcut nimic; cel mult că
a durat ceva timp până a executat un ordin. Paul în schimb declară
că muncitorul devenise obraznic și făcuse referire la cererile lui
Tonga. Câțiva maori îl susținură pe membrul tribului lor. Kiri
refuză în această seară să-l servească pe Paul la cină și chiar și
blândul Witi îl ignoră. Gerald, iar beat mort și furios la culme, dădu
afară tot personalul casei. Deși Gwyn spera ca oamenii să nu-l ia în
serios, a doua zi nu apărură la lucru nici Kiri, nici Moana. Și ceilalți
maori lipsiră de la grajduri și din grădină, doar Marama se agita,
cam stângace, în bucătărie.
— Nu știu să gătesc bine, se scuză ea față de Gwyneira, dar reuși
să facă pentru micul dejun cozonăcelele preferate ale lui Paul. Dar la
amiază ajunse la limitele cunoașterii și servi cartofi dulci și pește și
la prânzul următor pește și cartofi dulci.
Și asta contribui la faptul că, în după-amiaza celei de-a doua zile,
Gerald, furios, era în drum spre satul maori. Dar deja la jumătatea
drumului spre lac se întâlni cu un post de veghe, înarmat cu sulițe.
„Momentan nu poate fi lăsat să treacă, declarară foarte serios cei doi
maori. Tonga nu era în sat și nimeni altul nu este îndrituit să poarte
tratative.”
— Este război! spuse unul din tinerii paznici liniștit. Tonga spus
642
de acum război!
— Va trebui să vă căutați muncitori noi la Christchurch sau
Lyttelton, spuse Andy McAran cu părere de rău, două zile mai
târziu, lui Gwyn. Munca de la fermă se întârzie fără speranță, dar
Gerald și Paul reacționau doar prin furie dacă unul din bărbați
dădea vina pe greva lucrătorilor maori. Oamenii din sat nu se vor
mai arăta aici înainte ca guvernatorul să decidă în privința
terenurilor. Și dumneavoastră, domnișoară Gwyn, supravegheați-l,
pentru numele lui Dumnezeu, pe fiul dumneavoastră! Domnul Paul
este gata să explodeze. Iar în sat Tonga are un atac de furie. Dacă
ridică unul mâna asupra celuilalt, va fi moarte de om!

643
 12

Howard O’Keefe căuta bani. Era atât de furios cum nu mai fusese
de mult. Dacă nu ajungea în seara asta la cârciumă, se sufoca! Sau o
omora pe Helen deși de data aceasta nu ea era de vină. Vinovat era
mai degrabă acest Warden, care îi supăra pe maori până la sânge. Și
fiul neisprăvit al lui Howard se vântura prin lume, în loc să-l ajute
pe tatăl lui la tunsul oilor!
Howard răscoli în grabă bucătăria soției sale. Helen ascundea cu
siguranță undeva niște bani – rezerva ei pentru zile negre, cum o
numea. Naiba știa cum putea ea să economisească din puținii bani
de coșniță, pe care îi avea! Și în ultimă instanță erau banii lui. Totul
de aici îi aparținea!
Howard mai deschise un dulap, înjurându-l acum și pe George
Greenwood. Negustorul de lână adusese astăzi doar vești proaste.
Coloana de tunzători, care lucra de obicei în această parte din
Canterbury Plains și vizita mai întâi Kiward, apoi O’Keefe Station,
nu va apărea în anul acesta. Bărbații voiau să meargă imediat mai
departe, la Otago, după ce terminau cu munca la Beasley. Acest
lucru se datora parțial faptului că din această coloană de lucru
făceau parte mulți tunzători maori, care refuzau să lucreze pentru
Wardeni. Nu aveau nimic împotriva lui Howard, dar anul trecut
tunzătorii se simțiseră atât de rău la el și au trebuit să facă atâta
muncă în plus că nu doreau să facă acest ocol.
— Oameni răsfățați! înjura Howard, și nu fără dreptate – baronii
oilor îi răsfățau pe tunzători, care ei înșiși se credeau crema
muncitorilor de la ferme.
Marile ferme se supralicitau cu premii pentru cele mai bune șuri
de tuns, aveau grijă ca mâncarea să fie de primă calitate și, la
terminarea lucrului, organizau petreceri. Sigur că tunzătorii, care
lucrau în acord, nu aveau altceva de făcut decât să miște cuțitele:
644
intrarea și ieșirea oilor și cu atât mai mult colectarea lânii erau
preluate de ciobanii de la fermă. Doar O’Keefe nu putea să țină
pasul în această privință. Avea doar puține ajutoare, tot numai
maori tineri, fără experiență, din școala lui Helen; de aceea,
tunzătorii trebuiau să ajute la strânsul oilor și, după tuns, la
împărțirea pe padocuri, pentru a face loc în șură. Iar Howard nu
plătea toate aceste munci, ci numai tunsul în sine. Și chiar și la
acesta, scăzuse anul trecut prețul, fiindcă lâna nu era de calitate
suficientă și el dădea vina, cel puțin parțial, pe tunzători. Astăzi
primi plata pentru această atitudine.
— Trebuie să încercați să găsiți ajutor la Haldon, spuse George,
ridicând din umeri. La Lyttelton, mâna de lucru ar fi mai ieftină, dar
jumătate din locuitori vin din marile orașe, așa că nu au văzut încă
în viața lor o oaie. Până ați învățat destui muncitori să tundă, vara
va fi trecut. Și grăbiți-vă! Și Wardenii se vor interesa la Haldon. Dar
ei au măcar numărul normal de lucrători la fermă, ori aceștia pot să
tundă. O să le trebuiască de trei sau de patru ori mai mult timp
pentru a termina cu tunsul, dar domnișoara Gwyn știe să-i
îndrume.
Helen propuse să caute ajutoare la populația maori. Era de fapt
cea mai bună idee, fiindcă de când tribul lui Tonga era în grevă față
de Wardeni, mulți ciobani cu experiență erau liberi. Howard
bombăni puțin, fiindcă nu-i venise lui această idee, dar nu spuse
nimic când Helen o porni la drum spre sat. El va merge la Haldon –
și pentru asta avea nevoie de bani!
Între timp răscolise al treilea dulap de bucătărie, spărgând și
două cești și o farfurie. Supărat, aruncă vesela din ultimul dulap cu
agățători direct pe pământ. Oricum erau doar cești de ceai ciobite...
dar aici! Ia stai, aici era ceva! Lacom, Howard trase de scândura
desprinsă de pe partea din spate a dulapului. Ei da, trei dolari!
Mulțumit, băgă banii în buzunar. Dar oare ce mai ținea Helen aici?
Avea secrete?
645
 Howard aruncă o privire asupra desenului lui Ruben și bucla sa;
apoi le aruncă deoparte. Chestii sentimentale! Dar aici – scrisori.
Howard băgă mâna adânc în ascunzătoare și scoase un teanc de
scrisori legate frumos.
Îi trebuia ceva, ca să descifreze scrisul... fir-ar să fie, era atât de
întunecat în această cabană!
Howard merse cu scrisorile la masă și le ținu sub lampa cu
petrol. Acum, în sfârșit, recunoscu expeditorul.
Ruben O’Keefe, O’Kay Warehouse, Main Street, Queenstown, Otago.
L-a prins! Și pe ea de asemenea! Avusese dreptate – Helen era de
mult în legătură cu fiul lui nereușit! L-a dus de nas timp de cinci
ani! O s-o pățească de îndată ce va veni acasă!
Dar mai întâi, Howard era curios. Ce făcea Ruben la
Queenstown? Howard spera din tot sufletul că era sărac – și în
privința aceasta nu avea dubii. Doar puțini căutători de aur
ajungeau să se îmbogățească, iar Ruben nu era cel mai iscusit.
Curios, desfăcu ultima scrisoare.

Dragă mamă!
Mă bucur nespus de mult să te anunț că s-a născut prima ta nepoată.
Mica Elaine Florence a văzut lumina zilei la doisprezece octombrie. A fost
o naștere ușoară, și Fleurette și-a revenit. Bebelușul este atât de mic și de
gingaș, că la început abia puteam să cred că o ființă atât de minusculă este
sănătoasă și capabilă de viață. Dar moașa ne-a asigurat că totul este în
ordine și, judecând după intensitatea vocală, pe care o dezvoltă Elaine când
țipă, pot să presupun că atât în privința staturii ei delicate, cât și a puterii
de a se impune, va semăna iubitei mele soții. Micul Stephan este vrăjit de
surioara lui și vrea tot timpul s-o legene ca s-o adoarmă. Lui Fleurette îi e
frică să nu cumva să răstoarne leagănul, dar se pare că lui Elaine îi place
vârtejul și gângurește voioasă, când el o leagănă din ce în ce mai sălbatic.
Și în rest pot să spun doar lucruri pozitive despre întreprinderea
noastră. Magazinul O’Key înflorește și, sau mai ales, secția de modă
646
pentru doamne. Fleurette avea dreptate când a deschis acest raion.
Queenstown devine pe zi ce trece oraș, și populația feminină sporește
continuu.
Activitatea mea de judecător de pace îmi aduce în continuare satisfacții.
În curând se va înființa un post de ofițer de poliție – localitatea se dezvoltă
în toate privințele.
Singurul lucru care ne lipsește este contactul cu tine și cu familia lui
Fleurette. Poate că nașterea celui de-al doilea copil ar fi o ocazie bună de a-l
iniția, în sfârșit, și pe tata. Dacă aude de viața noastră plină de succes la
Queenstown, trebuie să recunoască faptul că atunci am procedat bine
părăsind O’Keefe Station. Magazinul aduce de mult atâta câștig cât nu aș
fi putut să obțin niciodată cu ferma. Înțeleg că tata își iubește pământul,
dar va accepta că eu prefer o altă viață. Fleurette v-ar vizita cu plăcere.
După părerea ei, Gracie nu are nici pe departe destul de lucru de când
păzește doar copiii și nu și oile.
Te salută pe tine și poate și pe tata,
Fiul tău iubitor Ruben, nora ta Fleurette și copiii

Howard răbufni de furie. Un magazin! Deci Ruben nu-l luase pe

el ca exemplu – ci, cum se putea altfel – pe adoratul lui unchi
George! Poate că el i-a dat și capitalul de început – totul pe ascuns,
fiecare a știut ceva, numai el nu! Și desigur că Wardenii râdeau de
el! Ei puteau fi mulțumiți cu ginerele la Queenstown, care se chema
din întâmplare O’Keefe. Ei aveau un moștenitor!
Howard aruncă scrisorile de pe masă și sări în picioare. În
noaptea acesta îi va arăta lui Helen, care este părerea lui despre
„fiul ei iubitor” și „afacerea sa înfloritoare”! Dar mai întâi la crâșmă!
Să vadă mai întâi, dacă găsește niște tunzători de oi ca lumea – și un
strop bun! Și dacă acest Warden era pe acolo...
Howard luă arma care era atârnată lângă ușă. O să vadă el! Ei toți
o să vadă!
Gerald și Paul Warden stăteau la crâșma din Haldon, la o masă în
647
colț, adânciți în tratative cu trei bărbați tineri, care voiau să se
angajeze la tunzători. Doi din ei puteau fi luați în considerare, unul
lucrase chiar într-o coloană de tunzători. Reieși repede de ce nu mai
era agreat acolo; omul turna whisky-ul și mai repede pe gât decât
Gerald. În situația actuală, valora totuși aur; doar că trebuia atent
supravegheat. Al doilea bărbat lucrase la diferite ferme ca cioban și
învățase să și tundă. Sigur că nu era rapid, dar era totuși folositor. În
ceea ce-l privește pe al treilea, Paul nu era sigur. Vorbea mult, dar
nu putea aduce dovezi ale cunoștințelor sale. Paul hotărî să le ofere
primilor doi un contract ferm, iar pe al treilea să-l ia de probă. Cei
doi aleși bătură imediat palma când le făcu aceasta propunere. Cel
de-al treilea bărbat se uită cu interes spre tejghea.
Howard O’Keefe tocmai anunța că vrea să tocmească tunzători.
Paul ridică din umeri. Bine, dacă individul nu voia munca de probă
la Kiward Station, n-are decât să-l ia O’Keefe.
Dar Howard aruncase un ochi asupra primilor aleși de Wardeni.
Pe Joe Triffles, băutorul. Se pare că bărbații se cunoșteau. În orice
caz, O’Keefe veni agale spre ei și-l salută pe Triffles, fără a le arunca
măcar o privire lui Paul și lui Gerald.
— Bună, Joe! Caut câțiva tunzători de oi buni. Te interesează?
Joe Triffles ridică din umeri.
— Altă dată cu plăcere, Howard, dar tocmai am bătut palma aici.
Ofertă bună, patru săptămâni, angajat ferm și premiu după fiecare
oaie tunsă.
Howard se postă furios în fața mesei.
— Eu îți plătesc mai mult! declară el.
Joe clătină din cap cu părere de rău.
— Este prea târziu, Howie, mi-am dat cuvântul. Nu știam că va fi
o licitare aici că aș fi așteptat...
— Și ai fi fost păcălit! Gerald râse. Tipul acesta face gură, dar nici
anul trecut nu a putut să-și plătească tunzătorii! De aceea nu vrea să
meargă nimeni la el. Și mai și plouă în șurile lui de tuns.
648
 — Pentru asta vreau un spor la preț! spuse cel de-al treilea
bărbat, care nu bătuse încă palma cu Gerald. Acolo se face
reumatism!
Toți bărbații râseră, iar Howard spumega de furie.
— Așa deci, eu nu pot plăti? urlă el. O fi adevărat că ferma mea
nu dă atât profit ca Kiward Station cea aleasă. Dar nici nu a trebuit
s-o trag cu forța în patul meu pe moștenitoarea averii Butler! A
plâns după mine, Gerald? Ți-a povestit cât de fericită a fost cu
mine? Și te-a incitat?
Gerald sări în sus și-l privi pe Howard batjocoritor.
— Dacă m-a incitat? Barbara, această bocitoare? Această mică
ființă fără culoare, lipsită de curaj? Auzi, Howard, din partea mea
puteai s-o ai! Nici cu cleștele nu aș fi atins uscătura asta. Dar a
trebuit să pierzi la jocul de noroc ferma! Banii mei, Howard! Banii
mei, munciți din greu. Și așa să mă ajute Dumnezeu, în loc să merg
din nou la vânat balene, am preferat să mă sui pe micuța Barbara! Și
îmi era perfect egal după cine plângea ea în noaptea nunții!
Howard se năpusti asupra lui.
— Îmi fusese promisă! strigă el către Gerald. Era a mea!
Gerald se feri de loviturile lui. Era deja foarte beat, dar mai reuși
să se ferească de loviturile fără direcție precisă ale lui Howard. Văzu
lănțișorul cu bucățica de jad, pe care Howard tot îl mai purta la gât.
Cu un gest îl trase spre sine și ridică jadul în sus, să-l vadă toată
lumea din crâșmă.
— De aceea tot mai porți cadoul ei! își bătu el joc. Cât de
impresionant, Howie! Un semn al dragostei veșnice! Ce zice Helen a
ta de asta?
Bărbații din cârciumă râseră. Howard, cu furie neputincioasă,
întinse mâna spre jadul primit ca amintire, dar Gerald nici nu se
gândi să-l dea înapoi.
— Barbara nu era promisă nimănui, continuă el. Indiferent de
câte fleacuri ați schimbat! Crezi că Butler ar fi dat-o după un coate-
649
goale și un jucător de noroc, ca tine? Ai fi putut ajunge și la
închisoare pentru înstrăinare de bani! Dar datorită toleranței mele și
a lui Butler, ți-ai primit ferma, ai avut o șansă! Și ce ai făcut din ea?
O casă părăginită și câteva oi neîngrijite! Nu meriți femeia pe care
ți-ai comandat-o în Anglia! Nu e de mirare, că ți-a fugit fiul!
— O știi și pe asta! izbucni O’Keefe, lovi și plasă un pumn pe
nasul lui Warden. Toți știu de minunatul meu fiu și de minunata lui
soție – poate i-ai finanțat pe cei doi, Warden? Pentru a mi-o plăti
mie?
Între timp, în accesul lui de furie, Howard era în stare să creadă
orice. Da, așa trebuie să fi fost! Wardenii se aflau în spatele acestei
căsătorii, care îl îndepărtase de el pe fiul lui, în spatele magazinului,
care îi dădea lui Ruben posibilitatea să nu fie interesat de Howard și
de ferma lui...
O’Keefe se ghemui sub lovitura de dreapta a lui Gerald, își aplecă
capul și îl proiectă cu vehemență în stomacul lui Gerald. Acesta se
ghemui de durere. Howard folosi șansa și îi dădu o lovitură în
bărbie, astfel că Gerald zbură prin jumătatea cârciumii. Cu un
zgomot urât, capul lui se lovi de marginea unei mese.
În încăpere se răspândi o liniște înspăimântată, când căzu fără
viață la pământ.
Paul văzu prelingându-se un fir de sânge din urechea lui Gerald.
— Bunicule! Bunicule, mă auzi?
Înspăimântat, Paul se ghemui lângă bărbatul care gemea încet.
Gerald deschise încet ochii, dar păru că vede prin Paul și prin toată
scena de la bar. Făcu eforturi, să se ridice.
— Gwyn... șopti el.
Apoi, ochii îi deveniră sticloși.
— Bunicule!
— Gerald! Dumnezeule, nu am vrut asta. Paul nu am vrut asta!
Speriat de moarte, Howard O’Keefe stătea în fața cadavrului lui
Gerald. Oh, Doamne, Gerald.
650
 Ceilalți bărbați din crâșmă începură să se miște. Cineva strigă
după un medic. Dar cei mai mulți nu aveau ochi decât pentru Paul,
care se ridică acum încet și îl fixă pe Howard cu o privire nemișcată
și rece.
— L-ați omorât! spuse Paul încet.
— Dar eu... Howard se retrase. Răceala și ura din ochii lui Paul
aproape că erau palpabile. Howard nu știa când mai simțise așa o
frică. Instinctiv căută pe bâjbâite arma, pe care o rezemase adineauri
de scaun. Dar Paul fu mai rapid. De când cu revolta maorilor de la
Kiward Station, purta în mod demonstrativ un revolver. Pentru
autoapărare, cum susținea, fiindcă Tonga putea oricând să
declanșeze un atac. Până acum, Paul nu trăsese niciodată revolverul
din toc. Nici acum nu fu rapid. Nu era un erou al revolverului din
cărțuliile de trei parale, pe care mama lui, ca fată tânără, le citise cu
nesaț; era doar un ucigaș cu sânge rece, care scoase arma încet din
toc, ochi și trase. Howard O’Keefe nu avea nicio șansă. Ochii lui mai
reflectau neîncredere și frică când glonțul îl aruncă pe spate. Era
mort înainte de a atinge podeaua.
— Paul, pentru numele lui Dumnezeu, ce ai făcut?
George Greenwood intrase în cârciumă doar când bătaia dintre
Gerald și Howard era în toi. Acum voia să intervină, dar Paul aținti
arma și asupra lui. Privirea îi juca.
— Eu am... a fost autoapărare! Voi toți ați văzut! A întins mâna
după armă!
— Paul, pune arma la loc! George spera să împiedice încă o baie
de sânge. Poți să explici totul ofițerului de poliție. Trimitem după
domnul Hanson...
Pașnica mică așezare Haldon tot nu avea un polițist propriu.
— Hanson poate să mă... A fost autoapărare, poate confirma
fiecare din cei prezenți. Și l-a ucis pe bunicul meu! Paul îngenunche
lângă Gerald. L-am răzbunat! Este drept așa. Te-am răzbunat,
bunicule!
651
 Umerii lui Paul se zguduiau de plâns.
— Să-l arestăm? îi întrebă Clark, proprietarul cârciumii, încet pe
cei prezenți.
Richard Candler negă speriat.
— Nu cumva! Cât timp are arma... doar nu ne-am săturat de
viață! Să se descurce Hanson cu el. Acum îl aducem mai întâi pe
doctor.
Haldon avea un medic, și acesta fusese deja înștiințat. Apăru
imediat în cârciumă și constată repede moartea lui Howard
O’Keefe. De Gerald nu îndrăzni să se apropie, cât timp Paul,
plângând în hohote, îl ținea pe bunicul lui în brațe.
— Nu puteți face ceva, să-i dea drumul? îl întrebă Clark pe
George Greenwood.
Era evident interesat ca să scape cât mai repede de cadavrele din
cârciuma sa. Pe cât posibil înainte de ora închiderii; acest incident
va anima cu siguranță vânzarea.
Greenwood ridică din umeri.
— Lăsați-l. Cât timp plânge, măcar nu trage. Și nu-l enervați.
Dacă este de părere că a fost autoapărare, atunci a fost autoapărare.
Ceea ce îi spuneți mâine ofițerului este altceva.
Paul își reveni cu încetul și îi permise medicului să-l consulte pe
bunicul lui. Cu o ultimă scânteie de speranță, privi cum doctorul
Miller îi consultă pieptul.
Doctorul Miller clătină din cap.
— Îmi pare rău, Paul, nu mai este nimic de făcut. Fractură a
craniului. S-a lovit de marginea mesei. Nu l-a omorât lovitura la
bărbie, ci căderea aceasta nenorocită. De fapt a fost un accident,
băiete, îmi pare rău.
Îl bătu pe Paul consolator pe umăr. Greenwood se întreba dacă
știe că băiatul l-a omorât pe Howard.
— Îi ducem pe cei doi la gropar, mâine îi poate vedea Hanson,
decise Miller. E cineva aici care îl poate duce pe băiat acasă?
652
 George Greenwood se oferi să o facă, pe când cetățenii din
Haldon reacționau mai degrabă reținut. Nu erau obișnuiți cu
împușcăturile, chiar și bătăile erau rare. În mod normal, cei doi
potrivnici ar fi fost imediat despărțiți, dar în acest caz schimbul de
replici dintre Gerald și Howard fusese prea captivant. Probabil că
fiecare dintre bărbații prezenți se bucurase deja să le povestească
soției. Mâine, se gândi George suspinând, mâine va fi tema de
discuție din tot orașul. Trebuia să-l ducă pe Paul acasă și apoi să se
gândească ce se putea face. Un Warden într-un proces pentru omor?
În sinea lui, George nu concepea așa ceva. Trebuia să existe o cale
de a aplana totul.
De obicei, Gwyneira ar fi dormit la întoarcerea lui Paul și a lui
Gerald. În ultimele luni, seara era mai obosită decât de obicei,
fiindcă afară de munca de la fermă mai trebuia să facă și munca din
gospodărie. Gerald acceptase, neavând încotro, angajarea unor
muncitori albi la fermă, dar nu și de personal în gospodărie. Așa că
o ajuta în continuare doar Marama – și era destul de stângace. Fata
o ajutase pe mama ei, Kiri, la treburile casei, de când era mică, dar
nu avea îndemânare. Talentul ei era în domeniul artistic; era
considerată de pe acum o mică tohunga în cadrul tribului ei, le
învăța pe celelalte fete să cânte și să danseze și povestea mixaje
pline de fantezie din legendele poporului ei și basmele albilor
pakeha. Știa să ducă o gospodărie maori, să facă focul și să
pregătească mâncăruri pe pietre fierbinți sau la foc deschis. Dar nu
se pricepea să lustruiască mobila, să bată covoarele și să servească
mâncărurile stilat. Ori tocmai bucătăria era una din cerințele majore
ale lui Gerald și, pentru a nu-l înfuria, Gwyn și Marama începură să
descifreze împreună rețetele defunctei Barbara Warden. Bine că
Marama știa să citească fluent în limba engleză. Deci Biblia nu mai
trebuia la bucătărie.
În seara aceasta, Paul și Gerald mâncaseră la Haldon. Marama și
Gwyn se mulțumiseră cu pâine și fructe.
653
 Acum stăteau liniștite în fața șemineului.
Gwyn întrebă, dacă cei din tribul maori îi luau în nume de rău
fetei că făcea front separat, dar Marama negă.
— Sigur că Tonga este supărat, spuse ea cu vocea aceea
cântătoare. El vrea ca toți să facă ceea ce le zice. Dar așa ceva nu ne
intră în obiceiuri. Noi hotărâm singuri, și eu nu mi-am făcut culcuș
cu el în casa comunității, chiar dacă el spune că într-o zi o s-o fac.
— Mama ta și tatăl tău nu au un cuvânt de spus în această
privință?
Gwyneira tot nu înțelegea prea bine obiceiurile populației maori.
Nici acum nu putea înțelege că fetele își alegeau singure bărbații și
se întâmpla destul de des să-i schimbe.
Marama clătină din cap.
— Nu. Mama spune doar că ar fi ciudat să mă culc cu Paul,
fiindcă suntem frați de lapte. Nu s-ar cădea dacă ar fi unul de-al
nostru, dar este pakeha și este și în alte privințe altfel... sigur că nu
este un membru al tribului.
Gwyneira era să se înece cu sherry-ul ei când Marama vorbi atât
de deschis de culcatul cu fiul ei de șaptesprezece ani. Dar acum i se
părea că înțelege de ce reacționa Paul atât de vehement față de
maori. Voia să fie expulzat. Pentru ca să se poată culca într-o zi cu
Marama? Sau pentru ca să nu fie considerat și de către pakeha că este
„altfel”?
— Deci îl placi pe Paul mai mult ca pe Tonga? întrebă Gwyn
precaută.
Marama încuviință din cap.
— Îl iubesc pe Paul spuse ea simplu. Așa cum iubea rangi pe papa.
— De ce? întrebarea îi scăpă Gwyneirei, înainte de a se putea
gândi. Apoi se îmbujoră la față. Recunoscuse că nu găsea la fiul ei
nimic demn de a fi iubit. Vreau să spun, încercă să atenueze cele
spuse, Paul este dificil și...
Marama încuviință din cap.
654
 — Nici iubirea nu este simplă, declară ea. Paul este ca un fluviu
sălbatic, pe care trebuie să-l străbați, înainte de a ajunge la cele mai
bune locuri de pescuit. Dar este un fluviu de lacrimi, domnișoară
Gwyn. Trebuie oprit prin iubire. Numai atunci poate... poate deveni
un om...
Gwyn se gândi îndelung la vorbele fetei. Îi era rușine pentru tot
ceea ce îi făcuse lui Paul neiubindu-l. Dar chiar că nu prea avea
motive să-l iubească! Pe când se foi pentru a o suta oară în pat,
Vineri începu să latre. Era neobișnuit. E drept că se auzeau la parter
vocile unor bărbați, dar cățeaua nu obișnuia să reacționeze la
întoarcerea lui Paul și a lui Gerald. Aduseseră cei doi un oaspete?
Gwyneira îmbrăcă un halat de casă și ieși. Nu era încă târziu;
poate că bărbații erau încă destul de treji ca s-o informeze despre
rezultatele căutării unor tunzători de oi. Și, dacă aduseseră un
tovarăș de beție, măcar știa ce o așteaptă dimineața.
Pentru ca în caz de nevoie să se poată retrage, fără să fie văzută,
se strecură încet pe trepte în jos și se miră, recunoscându-l pe
George Greenwood în salon. Tocmai îl conducea pe Paul, care arăta
epuizat, în salonul bărbaților, unde aprinse luminile. Gwyneira
merse după cei doi.
— Bună seara, George... Paul, îi salută pe cei doi. Unde este
Gerald? S-a întâmplat ceva?
George Greenwood nu răspunse la salut. Hotărât, el deschise
vitrina, scoase o sticlă de coniac, pe care îl prefera whisky-ului
omniprezent și umplu trei pahare cu licoarea de culoarea
chihlimbarului.
— Ia aici, bea, Paul. Și dumneavoastră, domnișoară Gwyn, o să
vă trebuiască. Îi dădu un pahar. Gerald a murit, Gwyneira. Howard
O’Keefe l-a omorât. Și Paul la ucis pe Howard O’Keefe.
Gwyneirei îi trebui timp ca să înțeleagă toate astea. Își bău încet
coniacul, în timp ce George îi relata cele întâmplate.
— A fost autoapărare! se apără Paul.
655
 Pendula între plânsul în hohote și apărare încăpățânată.
Gwyn se uită întrebătoare la George.
— Poate fi văzut și așa, spuse George, ezitând. Desigur că
O’Keefe a întins mâna după armă. Dar în practică ar fi durat o
veșnicie până și-ar fi ridicat arma, ar fi îndepărtat piedica și ar fi
țintit. Până atunci, ceilalți bărbați l-ar fi dezarmat de mult. Paul
însuși l-ar fi putut opri cu un pumn bine țintit sau ar fi putut să-i ia
măcar arma. Mi-e teamă că și martorii vor descrie lucrurile astfel.
— Atunci a fost răzbunare! îl sfidă Paul și mai luă o dușcă de
coniac. El a ucis primul!
— Între o lovitură cu pumnul cu urmări nenorocite și o
împușcătură țintită în piept este o diferență! răspunse George, acum
și el puțin indignat. Luă sticla de coniac, înainte ca Paul să-și fi
putut turna încă un pahar. O’Keefe ar fi fost condamnat cel mult
pentru omor prin lovire. Dacă ar fi fost. Cei mai mulți oameni din
cârciumă vor declara că moartea lui Gerald a fost un accident.
— Și, după câte știu, nu există dreptul la răzbunare, suspină
Gwyn. Ceea ce ai făcut, Paul, se cheamă a-ți face dreptate cu mâna
ta... și se pedepsește.
— Nu mă pot închide!
Vocea lui Paul suna dogită.
George dădu din cap.
— Ba da. Și mi-e teamă că exact asta va face polițistul când
ajunge mâine aici.
Gwyneira îi mai întinse o dată paharul. Nu își aducea aminte ca
până atunci să fi băut mai mult de o înghițitură de coniac, dar astăzi
avea nevoie.
— Deci cum să procedăm, George? Putem face ceva?
— Nu rămân aici! strigă Paul. Fug, merg în munți. Pot trăi ca
populația maori! Nu mă vor găsi niciodată!
— Nu vorbi prostii, Paul! îl repezi Gwyneira.
George Greenwood își suci paharul în mâini.
656
 — Poate că are dreptate, Gwyneira, spuse el. Probabil că nu va
putea face altceva mai bun decât să dispară până se mai uită
lucrurile. Într-un an, sau așa ceva, băieții de la cârciumă au uitat
incidentul. Și între noi fie vorba, nu cred că Helen va urmări toată
afacerea cu prea multă energie. Când se va întoarce Paul, se va face
un proces. Dar atunci va putea să susțină mai credibil teoria
autoapărării. Știți cum sunt oamenii, Gwyn! Mâine își mai amintesc
că unul avea doar o armă veche, iar celălalt un revolver cu tambur.
În trei luni se va povesti, probabil, că amândoi aveau pistoale.
Gwyneira încuviință din cap.
— Cel puțin evităm tămbălăul iscat de un proces cât timp mai
este situația aceasta sensibilă cu tribul maori. Pentru Tonga, toată
această tărășenie este bine-venită... mai dați-mi un coniac, George.
Nu pot să cred toate astea. Stăm aici și discutăm despre strategii
când au murit doi oameni!
Pe când George îi umplea din nou paharul, Vineri începu să latre
iar.
— Polițistul!
Paul își luă revolverul, dar George îi prinse brațul.
— Pentru Dumnezeu, nu te nenoroci, băiete! Dacă mai împuști pe
cineva – sau îl ameninți pe Hanson –, te atârnă în ștreang, Paul
Warden! Și nu te salvează nici toată averea, nici numele tău!
— Nici nu poate fi polițistul, spuse Gwyn și se ridică, clătinându-
se puțin.
Chiar dacă oamenii din Haldon ar fi trimis noaptea un curier la
Lyttelton, Hanson nu putea ajunge acolo mai devreme de după-
amiaza zilei următoare.
În locul lui apăru Helen O’Keefe în ușa dinspre bucătărie spre
salon, tremurând și murată de ploaie. Dezorientată din cauza
vocilor care răsunau din salonul bărbaților, nu îndrăznise să intre –
și se uita acum nesigură de la Gwyneira la George Greenwood.
— George... ce faci...? Indiferent, Gwyn, trebuie să mă adăpostești
657
undeva în noaptea aceasta. Pot dormi și la grajd dacă îmi dai niște
haine uscate. Sunt total muiată de ploaie. Nepumuk nu este prea
rapid.
— Dar ce faci aici?
Gwyneira își puse brațul pe după gâtul prietenei ei. Helen nu
fusese niciodată la Kiward Station.
— Eu... Howard a găsit scrisorile lui Ruben... Le-a aruncat peste
tot, prin casă și a spart vesela. Gwyn, dacă vine în noaptea asta beat
acasă, mă omoară!
Când Gwyn îi povesti prietenei ei de moartea lui Howard,
aceasta se arătă foarte liniștită. Lacrimile pe care le vărsă erau mai
degrabă pentru toate suferințele, durerile și nedreptățile pe care le
trăise și le văzuse. Dragostea față de soțul ei se stinsese de mult.
Mult mai îngrijorată era de faptul că Paul ar fi putut fi judecat
pentru omor.
Gwyneira adună toți banii pe care îi găsi în casă și îi spuse lui
Paul să urce în camera sa, să-și împacheteze lucrurile. Știa că ar fi
trebuit să-l ajute; băiatul era dezorientat și total epuizat. Cu
siguranță că nu mai putea să gândească limpede. Când urcă
treptele, îi veni în întâmpinare Marama, purtând o boccea.
— Îmi trebuie coburii tăi Paul, spuse ea blândă. Și trebuie să
mergem la bucătărie, să luăm niște alimente, nu crezi?
— Noi? întrebă Paul, șovăind.
Marama încuviință din cap.
— Desigur. Vin cu tine. Sunt aici.

658
 13

Nu mică i-a fost mirarea ofițerului Hanson când a doua zi întâlni

la Kiward Station nu pe Paul Warden, ci pe Helen O’Keefe. Sigur că
nu era entuziasmat de situație.
— Domnișoară Gwyn, la Haldon sunt oameni care îl acuză pe
fiul dumneavoastră de omor. Și acum s-a mai și sustras cercetărilor.
Nu știu, ce să cred.
— Sunt convinsă că se întoarce, declară Gwyn. Toate acestea...
moartea bunicului său și faptul că a apărut aici Helen... i-a fost
îngrozitor de rușine de ea. Era prea mult pentru el.
— Ei, atunci să sperăm ce-i mai bine. Nu luați lucrurile ușor,
domnișoară Gwyn. După cum arată, l-a împușcat pe om direct în
piept. Ori O’Keefe, în privința asta martorii sunt unanimi, era
practic neînarmat.
— Dar l-a provocat, spuse Helen. Soțul meu, Dumnezeu să-l
odihnească, putea fi foarte provocator, domnule șerif. Iar băiatul nu
era cu siguranță treaz.
— Băiatul poate că nu mai putea să aprecieze clar toată situația,
adăugă George Greenwood. Moartea bunicului său l-a scos total din
fire. Și când a văzut că Howard O’Keefe întinde mâna după armă...
— Doar nu vreți serios să dați vina pe victimă! îl mustră Hanson
sever. Vechea flintă de vânătoare doar nu era cu adevărat o
amenințare!
— E adevărat, spuse George. Ceea ce am vrut să spun era mai
degrabă... faptul că au fost niște condiții foarte nefericite. Această
bătaie nenorocită, accidentul îngrozitor. Noi toți ar fi trebuit să
intervenim mai repede. Dar cred că cercetările pot fi amânate, până
se întoarce Paul.
— Dacă se întoarce! mormăi Hanson. Mă gândesc că n-ar strica să
trimit o trupă de cercetași după el.
659
 — Oamenii mei vă stau cu plăcere la dispoziție declară
Gwyneira. Vă rog să mă credeți, și eu aș prefera să-l văd pe băiatul
meu în siguranță, în grija dumneavoastră, decât singur, undeva în
munți. Mai ales că nu se poate aștepta să fie ajutat de triburile
maori.
În această privință avea desigur dreptate. Fiindcă deși șeriful
renunțase pentru moment să facă cercetări și nici nu comisese
greșeala de a le lua baronilor oilor în mijlocul tunsului oameni
pentru alcătuirea unei trupe de cercetași, Tonga nu acceptă situația
ca atare. Paul o avea pe Marama. Indiferent de faptul că ea se
dusese de bunăvoie cu el sau nu – Paul o avea pe fata pe care o voia
Tonga. Și acum, în sfârșit, Paul nu mai era ocrotit de zidurile caselor-
pakeha. Nu mai exista bogatul crescător de oi și băiatul maori, pe
care nu-l lua nimeni prea în serios. Pentru Tonga, Paul era un
proscris. Dar mai aștepta. Nu era atât de prost ca albii să alerge, fără
să se gândească, după evadat. Cândva va afla unde sunt Paul și
Marama. Și atunci îl va găsi.
Gwyneira și Helen îi îngropară pe Gerald Warden și pe Howard
O’Keefe. După aceea, amândouă își reluară viața, pentru Gwyneira
neschimbându-se prea multe. Organiză tunsul oilor și le făcu
membrilor tribului maori o propunere de pace.
Cu Reti pe post de traducător, merse în sat și începu tratativele.
— O să aveți terenul, pe care se află satul vostru, declară ea și
zâmbi nesigură. Tonga stătea în fața ei, cu o mină rigidă, sprijinit pe
securea lui sfântă, semn al demnității de căpetenie. Dacă nu, va
trebui să ne gândim la ceva. Nu am mulți bani gheață – dar după
tunderea oilor o să stau ceva mai bine și poate putem vinde și niște
titluri de valoare. Nu am ajuns prea departe cu documentele lăsate
de domnul Gerald. Dar altfel... ce spuneți despre terenul dintre
pășunile noastre împrejmuite și O’Keefe Station?
Tonga ridică sprâncenele.
— Domnișoară Gwyn, vă apreciez eforturile, dar nu sunt prost.
660
Știu exact că nu aveți niciun mijloc să faceți oferte. Nu sunteți
moștenitoarea de la Kiward Station – de fapt, ferma aparține fiului
dumneavoastră, Paul. Și nu vreți să susțineți serios că v-a
împuternicit să tratați în numele lui cu mine?
Gwyneira își plecă ochii.
— Nu, nu a făcut acest lucru. Dar, Tonga, trăim aici împreună.
Am conviețuit întotdeauna pașnic.
— Fiul dumneavoastră a distrus această pace! spuse Tonga dur.
El m-a jignit pe mine și i-a jignit pe oamenii mei. Iar domnul Gerald
al dumneavoastră a înșelat tribul meu. Asta demult, știu, dar ne-a
trebuit mai mult timp să aflăm exact. Până acum nu am primit nicio
scuză.
— Îmi cer iertare! spuse Gwyn.
— Nu purtați sfânta secure! Vă accept fără rezervă, domnișoară
Gwyn, în calitate de tohunga. Știți mai mult despre creșterea oilor ca
cei mai mulți dintre oamenii dumneavoastră. Dar din punct de
vedere juridic, nu sunteți nimic și nu aveți nimic. Arătă spre o fetiță,
care se juca la marginea pieței unde se duceau tratativele. Poate
acest copil să vorbească în numele lui Kai Tahu? Nu. Tot atât de
puțin puteți vorbi dumneavoastră, domnișoară Gwyn, în numele
tribului Warden.
— Dar ce facem atunci? întrebă Gwyn disperată.
— Același lucru ca înainte. Suntem în stare de război. Nu vă vom
ajuta, dimpotrivă, o să vă împiedicăm prin ce mijloace putem. Nu
vă mirați că nimeni nu vrea să vă tundă oile? Noi am împiedicat
acest lucru. O să vă închidem și drumurile, o să împiedicăm
transportul lânii – nu-i lăsăm pe Wardeni în pace, domnișoară
Gwyn, până când guvernatorul nu va da un verdict și fiul
dumneavoastră va fi de acord să-l accepte.
— Nu știu cât o să lipsească Paul spuse Gwyn neajutorată.
— Atunci nici noi nu știm cât vom lupta. Îmi pare rău,
domnișoară Gwyn, încheie Tonga și se duse.
661
 Gwyn suspină.
— Și mie îmi pare rău.
În săptămânile următoare se luptă pentru finalizarea tunderii
oilor, sprijinită din plin de oamenii ei și de cei doi muncitori, pe care
îi tocmiseră Gerald și Paul la Haldon. Joe Triffle trebuia să fie
permanent supravegheat, dar dacă putea fi ținut departe de alcool,
realiza ca tunzător atât cât realizau trei ciobani obișnuiți. Helen,
care nu avusese până acum ajutoare, o invidie pe Gwyn pentru
acest om capabil.
— Ți l-aș da, spuse Gwyn. Dar crede-mă, singură nu l-ai putea
controla, asta se poate doar dacă toată coloana de tunzători trage de
același capăt de funie. Dar ți-i trimit oricum pe toți, când termină
aici. Doar că durează atât de mult. Poți hrăni în acest timp oile?
De cele mai multe ori, pe timpul tunsului, iarba de pe pajiștile în
jurul fermelor era mâncată. După tuns, animalele erau mânate în
munți.
— Cam anevoios, dar merge, murmură Helen. Le dau mâncarea
ce era destinată vitelor. Pe acelea, George le-a vândut la
Christchurch, altfel nu aș fi putut plăti nici înmormântarea. Cu
timpul va trebui să vând și ferma. Eu nu sunt ca tine, Gwyn, nu mă
descurc singură. Și, dacă este să fiu cinstită: Nu-mi plac oile.
Stângace, mângâie tânărul câine ciobănesc, pe care i-l dăduse
Gwyn ca prim ajutor. Animalul era învățat și o ajuta enorm la lucrul
de la fermă. Dar Helen îl controla doar insuficient. Singurul avantaj
pe care îl avea față de Gwyn era relația în continuare foarte
prietenoasă cu tribul maori. Copiii ei de școală bineînțeles că o
ajutau la muncile de le fermă, așa că Helen avea măcar legume din
grădină, ouă, lapte și adesea came proaspătă, când copiii exersau
vânatul sau părinții le dădeau să ducă pește doamnei învățătoare.
— I-ai scris deja lui Ruben? întrebă Gwyn.
Helen încuviință din cap.
— Dar știi cât de mult durează. Poșta merge mai întâi la
662
Christchurch și apoi la Dunedin...
— Dar căruțele de la Magazinul O’Kay ar putea să ducă
scrisoarea, spuse Gwyneira. Fleur a scris în ultima ei scrisoare că
așteaptă o livrare pentru ea la Lyttelton. Deci trebuie să trimită pe
cineva să o ridice. Probabil că este deja pe drum. Dar hai să vorbim
acum despre lâna mea – maorii mă amenință că închid drumurile
spre Christchurch și îl cred pe Tonga în stare să-mi fure pur și
simplu lâna – ca mic avans pentru suma care să echilibreze balanța
și care îi va fi acordată de guvernator. Ei, am de gând să-i stric
socotelile. Ești de acord să aducem totul la tine, să depozităm lâna
în grajdul de vaci până se termină și la tine tunsul și să transportăm
totul prin Haldon? O să ajungem ceva mai târziu pe piață decât
ceilalți oieri, dar nu putem schimba nimic în această situație.
Tonga spumega de furie, dar planul lui Gwyn reuși. În timp ce
oamenii lui păzeau drumurile, entuziasmul scăzându-le pe zi ce
trecea, George Greenwood preluă lâna de la Kiward Station și
O’Keefe Station și o duse la Haldon. Oamenii lui Tonga, cărora
acesta le promisese un câștig substanțial, deveniră nerăbdători și îi
reproșară că pe vremea aceasta ei câștigau bani buni, lucrând la
pakeha.
— Aproape destul pentru tot anul! se plânse soțul lui Kiri. Acum
va trebui să plecăm la vânat, ca în trecut. Kiri nu se bucură de o
iarnă în munți!
— Poate se întâlnește acolo cu fiica ei, răspunse Tonga supărat. Și
cu bărbatul ei pakeha. I se poate plânge lui. De fapt, el este
răspunzător.
Tonga nu auzise încă nimic de Paul și de Marama. Dar era
răbdător. Aștepta. Și apoi, pe unul din drumurile baricadate de
oamenii lui, prinse o căruță cu coviltir. E drept că nu venea din
Kiward Station, ci din Christchurch, nu conținea lână, ci
îmbrăcăminte de damă și de fapt nu exista niciun motiv întemeiat
pentru a fi oprită. Dar oamenii lui Tonga deveniseră cu timpul de
663
necontrolat. Și puseră astfel mult mai multe lucruri în mișcare decât
ar fi bănuit Tonga.
Leonard McDunn își conducea căruța grea pe drumul încă plin
de hârtoape de la Christchurch spre Haldon. Era, desigur, un ocol,
dar stăpânul lui, Ruben O’Keefe, îl pusese să predea niște scrisori la
Haldon și să se informeze puțin la o fermă din împrejurimi.
— Dar fără să bată la ochi, McDunn, te rog! Dacă află tata că
mama mea este în legătură cu mine, ea o încurcă. Oricum soția mea
susține că riscul este prea mare, dar am așa o presimțire rea... Nu
pot să cred că ferma înflorește chiar așa, cum susține mama.
Probabil că ajunge, dacă vă informați puțin la Haldon. Acolo fiecare
îl cunoaște pe fiecare, iar proprietara magazinului este foarte
vorbăreață.
McDunn încuviințase prietenos din cap și făcuse râzând
observația că va exersa puțin tehnica interogatoriului iscusit. Pe
viitor, gândi el iar bucuros, va putea să-i folosească. Aceasta era
ultima lui deplasare în calitate de căruțaș pentru O’Keefe. Populația
din Queenstown îl alesese de curând în funcția de șef de poliție.
McDunn, un bărbat greoi, liniștit, în jur de cinzeci de ani, aprecia
onoarea ce i se făcea și mai marea stabilitate pe care i-o conferea
acest post. Era de patru ani pe drumuri pentru O’Keefe, de acum
era de ajuns.
Totuși savura drumul la Christchurch și datorită plăcutei
companii pe care o avea. Pe capră, la dreapta lui, stătea Laurie, la
stânga Mary – sau invers, nici acum nu era sigur în privința
gemenelor, care este cine. Celor două le era indiferent. Una îi vorbea
la fel de binedispusă ca și cealaltă, punea întrebări și se uita cu naiva
curiozitate a copiilor în jur. McDunn știa că Mary și Laurie prestau,
ca achizitoare și fete bune la toate, o muncă de neprețuit pentru
magazinul O’Kay. Erau curtenitoare și bine educate și știau chiar să
scrie și să citească. Iar de felul lor erau simple; puteau fi
impresionate și bucurate cu ușurință, dar puteau să cadă și în crize
664
profunde, dacă nu știai cum să le iei. Dar așa ceva se întâmpla rar;
de cele mai multe ori erau în cea mai bună dispoziție.
— Să oprim, McDunn? întrebă Mary veselă.
— Am cumpărat cele trebuitoare pentru un picnic, McDunn!
Chiar și pulpe de pui la rotisor din magazinul acela chinezesc din
Christchurch... ciripi Laurie.
— Este chiar pui, nu-i așa, McDunn? Nu câine? La hotel au spus
că în China, lumea mănâncă și carne de câine.
— Puteți să vă închipuiți că cineva o mănâncă pe Gracie,
domnule McDunn?
McDunn zâmbi, iar saliva i se strânse în gură. Domnul Lin,
chinezul din Christchurch, sigur că nu vindea clienților săi pulpe de
câine în loc de pulpe de pui.
— Câinii ciobănești, ca Gracie, sunt mult prea scumpi pentru a fi
mâncați, spuse el. Și ce mai aveți în coșurile voastre? Ați fost și la
brutar, nu-i așa?
— Oh da, am vizitat-o pe Rosemarie! Închipuiți-vă, domnule
McDunn, ea a venit cu același vapor în Noua Zeelandă cu care am
venit și noi!
— Și acum este căsătorită cu brutarul din Christchurch. Nu este
palpitant?
McDunn nu credea că o căsătorie cu un brutar din Christchurch
ar fi ceva deosebit de aventuros, dar se abținu să comenteze acest
lucru. În schimb, căută din priviri un loc bun pentru odihnă. Nu se
grăbeau. Dacă găsea un loc îmbietor, putea să deshame caii și să îi
lase să pască două ore.
Dar atunci se întâmplă ceva ciudat. Drumul coti și se deschise
priveliștea spre un mic lac – și asupra unui fel de baricadă. Cineva
pusese de-a curmezișul drumului un buștean, care era păzit de
câțiva războinici maori. Bărbații aveau un aspect marțial și inspirau
teamă.
Fețele lor erau acoperite complet de tatuaje sau erau vopsite,
665
corpul de la brâu în sus era gol și lucea și purtau un fel de șorț în
jurul brâului, care le ajungea până la genunchi. Și erau înarmați cu
sulițe, pe care le îndreptară amenințător către McDunn.
— Mergeți în spate, fetelor! le strigă el lui Mary și Laurie și își
dădu silința să nu le sperie pe cele două femei.
După aceea opri.
— Ce tu vrut la Kiward Station? întrebă amenințător unul din
războinicii maori.
McDunn ridică din umeri.
— Acesta nu este drumul către Haldon? Duc marfa la
Queenstown.
— Tu mințit! răbufni războinicul. Acesta drum spre Kiward
Station, nu spre Wakatipu. Tu mâncare pentru Wardeni!
McDunn ridică ochii exasperat și se arătă calm.
— Eu nu sunt cu siguranță mâncarea Wardenilor, oricine or fi ei.
Nici nu am alimente în căruță. Doar desuuri pentru doamne.
— Doamne ce...? Războinicul își încreți fruntea. Tu arătat!
Cu o mișcare rapidă, sări pe jumătate pe capră și trase de coviltir.
Mary și Laurie țipară speriate. Ceilalți războinici strigară încântați.
— Mai încet! îl certă McDunn. Stricați totul! Pot să vă deschid
coviltirul, dar...
Războinicul scosese între timp un cuțit și tăiase coviltirul din
ramă. Spre desfătarea tovarășilor săi, încărcătura se putea vedea
acum – precum și cele două gemene, care se ghemuiau scâncind
una într-alta.
McDunn era acum chiar neliniștit. Din fericire, în căruță nu se
aflau arme sau obiecte din metal, care puteau fi folosite ca arme. El
însuși avea o armă, dar până ar fi îndreptat-o către cineva, bărbații
de mult l-ar fi dezarmat. Era mult prea riscant și să scoată cuțitul. Și
apoi, acești indivizi nu arătau ca niște tâlhari de drumul mare
profesioniști, mai degrabă ca ciobani, care se jucau de-a războiul.
Deocamdată nu erau amenințători.
666
 Sub desuurile pe care luptătorul maori, spre entuziasmul
colegilor lui, le scotea din căruță și chicotind le ridica în fața
pieptului, se afla marfa periculoasă. Dacă bărbații găseau butoaiele
cu coniacul de cea mai bună calitate și îl încercau pe loc, situația
putea deveni îngrijorătoare. Între timp deveniră atenți și alți
oameni. Se pare că erau în apropierea unui sat maori. În orice caz, se
apropiau câțiva flăcăi și bărbați mai în vârstă, cei mai mulți dintre ei
îmbrăcați după moda vestică și fără tatuaje. Unul dintre ei scosese
tocmai o ladă din cel mai bun Beaujolais – o comandă particulară a
domnului Ruben – de sub un strat de corsete.
— Voi venit! spuse sever unul dintre cei nou-veniți. Acesta vin
pentru Wardeni. Eu fost servitor, eu cunosc! Noi vă ducem
căpetenie! Tonga știut, ce făcut!
Entuziasmul lui McDunn de a fi prezentat marii căpetenii era
moderat. Nu credea nici în continuare că îi era amenințată
integritatea corporală sau viața, dar dacă își mâna acum căruța în
tabăra răsculaților, putea să uite de încărcătură – și probabil și de cai
și de căruță.
— Urmați pe mine! spuse fostul servitor și se puse în mișcare.
McDunn se uită atent împrejur. Ținutul era neted și în urmă cu
câteva sute de metri drumul se despărțise – probabil că acolo
luaseră drumul greșit. Acesta era evident un drum particular și
tribul maori era certat cu stăpânul. Faptul că drumul spre Kiward
Station era mai bine întreținut decât drumul comunal la determinat
pe McDunn să ia calea greșită. Dacă reușea să se ducă spre stânga,
prin tufăriș, ar trebui să ajungă din nou pe drumul oficial spre
Haldon... Din păcate, războinicul maori tot mai stătea în fața lui, de
data aceasta purtând un sutien pe cap – un picior pe capră, celălalt
în interiorul căruței.
— Vina ta, dacă te va durea, murmură McDunn, pe când punea
căruța în mișcare.
Dură puțin până ce caii grei de Shire se urniră, dar apoi, asta o
667
știa Leonard, erau înfocați. După primii pași făcuți de cai, pocni din
bici și în același timp îi trase puternic spre stânga. Pornirea bruscă îl
dezechilibră pe războinicul care dansa cu desuurile. Nici nu avu
timp să-și ridice sulița, înainte ca McDunn să-l arunce din căruță.
Laurie și Mary țipară. Leonard spera să nu fi trecut căruța peste
bărbat.
— Ghemuiți-vă, fetelor! Și țineți-vă! strigă el în spate, unde
tocmai ateriza o ploaie de sulițe pe lăzile cu corsete. Ei da, oasele de
pește ale corsetului vor rezista. Cei doi cai Shire erau acum în plin
galop, iar copitele lor făceau să duduie pământul. Cu un cal de
călărie căruța ar fi putut fi ajunsă ușor din urmă, dar spre ușurarea
lui McDunn nu porni nimeni după ei.
— Totul în ordine, fetelor? strigă el spre Mary și Laurie,
supunând caii la eforturi și mai mari și rugându-se ca ținutul să nu
devină brusc denivelat. Caii aceștia nu ar fi putut fi opriți prea
brusc, iar o ruptură de osie ar fi fost ultimul lucru pe care și-l putea
permite acum. Dar ținutul rămase neted și în curând dădură și de
un drum. McDunn nu știa dacă era într-adevăr drumul spre
Haldon; de fapt era prea îngust și prea întortocheat. Dar era evident
folosit și arăta urmele unor căruțe trase de cai – e drept, mai
degrabă șarete ușoare decât căruțe cu coviltir, dar vizitii lor nu
riscau nici ei să meargă pe un drum, unde li se putea rupe osia.
McDunn își mână caii mai departe. Doar când crezu că tabăra maori
se află la cel puțin șapte sute de metri în urma sa, trecu la un mers
mai liniștit.
Laurie și Mary respirară ușurate și veniră în față.
— Ce a fost asta, domnule McDunn?
— Voiau să ne facă ceva?
— Doar băștinașii sunt prietenoși.
— Da, Rosemary spune că sunt atât de drăguți!
McDunn respiră ușurat când gemenele își reluară sporovăitul
vesel. Totul părea să fi trecut cu bine. Acum mai trebuia să afle doar
668
unde ducea acest drum.
După aventura prin care trecuseră, Mary și Laurie simțeau iar că
le este foame, dar cei trei conveniră să mănânce mai bine pe capră
pâinea, puii și gustoasele prăjituri pentru ceai ale lui Rosemary. Lui
McDunn, treaba cu maori tot nu îi mai părea sinistră. Auzise de
răscoale în Insula de Nord. Dar aici? În mijlocul pașnicului
Canterbury Plains?
Cărarea o cotea în continuare spre vest. Nu prea era o stradă
oficială; arăta mai degrabă ca un drum care a fost folosit ani de-a
rândul și s-a bătătorit în timp. Înconjura tufărișul și grupurile de
copaci, în loc ca ele să fie extirpate. Și mai era și un pârâu aici...
McDunn suspină. Trecerea nu părea primejdioasă și părea
folosită de curând. Dar probabil că niciodată cu o asemenea căruță
grea ca a sa. Din motive de securitate, le puse pe cele două fete să
coboare și își conduse căruța cu precauție prin apă. Apoi se opri,
pentru a le încărca din nou pe gemene – și se sperie, când o auzi pe
Mary țipând.
— Acolo, domnule McDunn! Maori! Precis că nu se gândesc la
ceva bun!
Fetele, panicate, se ascunseră sub încărcătură, pe când McDunn
se uită prin împrejur, căutând războinicii. Dar nu văzu decât doi
copii care mânau o vacă.
Când văzură căruța, cei doi, curioși, se apropiară.
McDunn le zâmbi, iar copiii îl salutară sfioși, dând din mână.
Apoi, spre surprinderea lui, îl salutară într-o engleză foarte bună.
— Bună ziua, domnule.
— Vă putem ajuta, domnule?
— Sunteți comis-voiajor, domnule? Am citit de căldărari!
Fata privi curioasă sub coviltirul fixat provizoriu.
— Oh, nu, Kia, precis sunt iar niște baloturi de lână de la
Wardeni. Domnișoara Helen le-a permis să depoziteze totul la ea,
spuse băiatul și, iscusit, împiedică vaca să fugă.
669
 — Prostie! Tunzătorii sunt de mult aici și au adus totul cu ei. Este
cu siguranță un voiajor. Doar că nu are cai cu pete!
McDunn zâmbi.
— Suntem comercianți, micuță lady, dar nu căldărari spuse către
fată. Vrem să mergem cu încărcătura la Haldon, dar cred că ne-am
rătăcit.
— Nu foarte mult, îl consolă fata.
— Dacă o luați pe drumul de lângă casă, ajungeți după trei
kilometri la drumul spre Haldon, preciză băiatul și se uită curios la
gemenele, care apăruseră iar la lumină. De ce arată femeile exact la
fel?
— Sunt vești bune, spuse McDunn, fără a-i răspunde băiatului.
Puteți să-mi spuneți unde sunt? Aici nu mai este... cum se numea?
Kiward Station?
Copiii chicotiră de parcă ar fi făcut o glumă.
— Nu, este O’Keefe Station. Dar domnul O’Keefe a murit.
— L-a împușcat domnul Warden! adăugă fata.
„Ca ofițer de poliție nu poți să-ți dorești oameni mai deschiși,
gata să vorbească”, se gândi McDunn amuzat. La Haldon, oamenii
erau comunicativi; Ruben avusese dreptate.
— Și acum este în munți, și Tonga îl caută.
— Șșș, Kia, doar nu ai voie să spui asta!
— Vreți să mergeți la domnișoara Helen, domnule? Să o aducem?
Este la șura unde se tund oile sau...
— Nu, Matiu, este în casă. Nu știi? A spus că trebuie să gătească
pentru toți acești oameni.
— Domnișoara Helen? țipă Laurie.
— Domnișoara Helen a noastră? îi ținu isonul Mary.
— Cele două spun tot timpul același lucru? întrebă mirat băiatul.
— Cred că ne vei duce mai întâi la această fermă, spuse McDunn
degajat. După cum se pare, am găsit tocmai ceea ce căutam.
Iar domnul Howard nu mai era un obstacol, gândi el, zâmbind
670
fioros.
O jumătate de oră mai târziu, caii erau deshămați și stăteau în
grajdul lui Helen. Helen – total copleșită de bucurie și surpriză – își
îmbrățișase elevele de pe Dublin, pe care timp îndelungat le crezuse
pierdute. Tot nu putea crede că acei copii pe jumătate morți de
foame au ajuns aceste tinere femei vesele, chiar durdulii, care
preluară cu naturalețe comanda în bucătărie.
— Asta o să ajungă pentru o companie de bărbați, domnișoară
Helen?
— Niciodată, domnișoară Helen, mâncarea asta trebuie înmulțită.
— Din asta vreți să faceți plăcințele, miss Helen? Atunci luăm
mai mulți cartofi dulci și nu așa de multă carne.
— Nici nu le trebuie, altfel devin neastâmpărați!
Gemenele chicotiră vesele.
— Și astfel nu puteți frământa pâinea, miss Helen! Așteptați,
facem mai întâi un ceai!
Mary și Laurie gătiseră ani de zile pentru clienții hotelului lui
Daphne. Gătitul pentru o colonie de tunzători de oi nu era o
problemă pentru ele. Pe când trebăluiau ciripind în bucătărie, Helen
și Leonard McDunn ședeau la masa din bucătărie. El descrise
straniul atac al băștinașilor maori, care îl adusese încoace, pe când
Helen povesti de împrejurările morții lui Howard.
— Sigur că port doliu după soțul meu, declară ea și-și netezi
rochia simplă, bleumarin, pe care o purta aproape continuu de la
înmormântarea lui Howard încoace. Banii nu ajunseseră pentru o
rochie de doliu neagră. Dar cumva este și o ușurare... vă rog să mă
scuzați, o să credeți că sunt total lipsită de inimă.
McDunn scutură din cap. Nu credea deloc că Helen O’Keefe este
lipsită de inimă. Dimpotrivă, nu se putea sătura privindu-i bucuria
când le îmbrățișă pe cele două gemene. Cu părul ei brun, strălucitor,
fața îngustă și ochii cenușii, liniștiți, i se părea deosebit de atractivă.
E drept că arăta epuizată și terminată și, în pofida bronzului, era
671
palidă. Se vedea că această situație o depășește. Era evident că
bucătăria era un loc la fel de puțin iubit ca și grajdul. Adineauri
fusese foarte ușurată când copiii maori se oferiseră să mulgă vaca.
— Fiul dumneavoastră a dat de înțeles că tatăl lui nu era
totdeauna simplu. Ce vreți să faceți cu ferma? O vindeți?
Helen ridică din umeri.
— Dacă vrea s-o aibă cineva... Cel mai simplu ar fi să se anexeze
lui Kiward Station. Atunci Howard ne-ar blestema din mormânt,
dar mi-ar fi indiferent. Ca întreprindere de sine stătătoare, ferma nu
este rentabilă. Are mult pământ, dar nu hrănește suficient
animalele. Dacă totuși vrei s-o lucrezi, îți trebuie cunoștințe
temeinice și capital pentru start. Ferma a fost prost administrată,
domnule McDunn. Din păcate așa este.
— Și prietena dumneavoastră de la Kiward Station... este mama
domnișoarei Fleur, nu-i așa? întrebă Leonard. Nu este interesată să
preia?
— Interes ar avea... oh, mulțumesc, Laurie, sunteți minunate, ce
m-aș fi făcut fără voi?
Helen întinse ceașca spre Laurie, care adusese ceai proaspăt la
masă.
Laurie i-o umplu atât de iscusit cum o învățase Helen la timpul
său, pe vas.
— De unde știți, că este Laurie? întrebă Leonard uimit. Nu
cunosc pe nimeni, care să le poată deosebi.
Helen râse.
— Dacă gemenele erau lăsate la voia lor, Mary obișnuia să pună
masa, iar Laurie servea. Fiți atent – Laurie este mai deschisă, lui
Mary îi place să rămână în fundal.
Leonard nu observase încă niciodată acest lucru, dar admiră
spiritul de observație al lui Helen.
— Ce este cu prietena dumneavoastră?
— Gwyn are problemele ei proprii, spuse Helen. Doar ați intrat și
672
dumneavoastră în miezul lor. Această căpetenie maori încearcă să o
îngenuncheze și nu are nicio șansă să facă ceva peste capul lui Paul..
Poate că dacă guvernatorul decide, în sfârșit...
— Și posibilitatea ca Paul să se întoarcă și să-și rezolve singur
problemele? întrebă Leonard.
I se părea destul de necinstit ca cele două femei să fie lăsate
singure cu această mizerie. E drept că nu o cunoscuse încă pe
Gwyneira Warden. Dacă îi semăna fiicei ei, putea cu siguranță să
dea piept cu un întreg continent de sălbatici nesupuși.
— Rezolvarea problemelor nu e partea forte a bărbaților din
familia Warden. Helen zâmbi strâmb. Iar în ceea ce privește
întoarcerea lui Paul. Atmosfera din Haldon se schimbă încetul cu
încetul, în privința asta, George Greenwood avusese dreptate. La
început, toți voiau să-l linșeze, dar între timp compasiunea față de
Gwyn are pondere mai mare. Spun ca i-ar trebui un bărbat la fermă
și sunt gata să treacă cu vederea un amănunt atât de nesemnificativ
ca un omor.
— Sunteți cinică, domnișoară Helen! o dojeni Leonard.
— Sunt realistă. Paul, fără a-l soma, a împușcat în piept un om
neînarmat. În fața a douăzeci de martori. Dar să lăsăm asta. Nici eu
nu vreau să-l văd spânzurat. Cu ce ar schimba situația? Dar dacă
revine, situația cu căpetenia va escalada. Și atunci va fi eventual
spânzurat pentru omorul următor.
— Se pare că băiatul într-adevăr se joacă cu funia, suspină
Leonard. Eu...
Cineva bătu în ușă și-l întrerupse. Laurie deschise. Imediat se
strecură micul câine printre picioarele ei. Respirând iute și sacadat,
cu limba scoasă, Vineri se postă în fața lui Helen.
— Mary, vino repede! Cred că este domnișoara Gwyn! Și Cleo!
Cine ar fi crezut că mai trăiește, domnișoară Gwyn!
Dar se păru că Gwyneira nu luă în seamă gemenele. Era atât de
bulversată, că nu le recunoscu pe cele două.
673
 — Helen, izbucni ea. ÎI omor pe acest Tonga! Am reușit să mă
stăpânesc să nu merg cu arma în sat! Andy spune că oamenii lui au
atacat o căruță cu coviltir. Dumnezeu știe ce voia căruțașul la noi și
unde este acum! În sat se amuză copios și aleargă cu sutiene și
chiloți de damă printre colibe... oh, scuzați-mă, domnule, eu...
Gwyneira se îmbujoră când văzu că la Helen e un bărbat în
vizită.
McDunn râse.
— În ordine, doamnă Warden. Știu de existența desuurilor
feminine, ca să nu spun că eu le-am pierdut. Căruța este a mea.
Permiteți-mi: Leonard McDunn, de la Magazinul O’Kay.
— De ce nu veniți cu mine la Queenstown? o întrebă pe Helen
după câteva ore McDunn.
Gwyneira se liniștise și îi hrănise împreună cu Helen și cu
gemenele pe tunzătorii de oi. Îi lăudă pe toți pentru felul cum
înaintează cu munca, chiar dacă era cam speriată de calitatea lânii.
Auzise că O’Keefe produce multă lână de proastă calitate, dar nu
crezuse că problemele sunt atât de grave. Acum stătea cu Helen și
McDunn în fața șemineului și deschidea una din sticlele de
Beaujolais salvate.
— În cinstea lui Ruben și a gustului său de excepție! spuse ea,
binedispusă. De unde îl are, Helen? De ani de zile este cu siguranță
prima sticlă de vin care se destupă în casa asta!
— Gwyn, în cărțile domnului Bulwer-Lytton, pe care obișnuiesc
să le citesc cu elevii mei, se consumă din când în când, în cercurile
alese, alcool, observă Helen afectată.
McDunn luă o înghițitură; apoi făcu propunerea cu Queenstown:
— Serios, domnișoară Helen, sigur doriți să-i vedeți pe fiul și pe
nepoții dumneavoastră. Acum aveați această ocazie. Ajungem în
câteva ore.
— Acum, în plin tuns?
Helen dădu din mână.
674
 Gwyneira râse.
— Helen, doar nu crezi că oamenii mei îți tund mai bine sau mai
puțin bine oile, în funcție de prezența ta! Și nu vrei să mâni oile
singură în munți, nu-i așa?
— Dar... dar cineva trebuie să hrănească oamenii...
Helen era indecisă. Propunerea venise prea brusc; nu putea să
accepte. Și totuși era foarte tentantă!
— Și la mine s-au gospodărit singuri. O’Toole face în continuare
o tocană irlandeză mult mai bună decât ne-ar reuși vreodată lui
Moana sau mie. De tine nici nu mai vorbim. Ești cea mai dragă
prietenă a mea, Helen, dar arta gătitului.
Helen se înroși. De obicei, observația nu ar fi deranjat-o. Dar de
față cu domnul McDunn îi era penibil.
— Permiteți-le bărbaților să taie câteva oi și mai lăsați-le unul din
butoiașele noastre, care au fost apărate cu prețul vieții mele. Este o
crimă, fiindcă băutura este prea bună pentru această bandă, dar veți
fi iubită pentru totdeauna! propuse McDunn calm.
Helen zâmbi.
— Nu știu... se fandosi ea.
— Dar eu știu! spuse Gwyn hotărâtă. Mi-ar plăcea să merg eu
însămi, dar nu pot lipsi de la Kiward Station. Deci tu ești numită
trimisa noastră, a amândurora. Aranjează lucrurile la Queenstown.
Și vai de zilele ei dacă Fleurette nu a antrenat ca lumea câinele! Și
luați și poneiul pentru nepoții noștri. Să nu devină călăreți
neîndemânatici ca tine!

675
 14

Helen se îndrăgosti de Queenstown din momentul în care zări

micul oraș de pe malul imensului lac Wakatipu. Casele noi,
arătoase, se oglindeau în apele lacului, iar un mic port adăpostea
bărci cu vâsle și cu pânze colorate. Munții cu piscurile înzăpezite
încadrau imaginea. Și cel mai important lucru: Helen nu văzuse de
cel puțin o jumătate de zi nicio oaie!
— Omul devine modest, i se confesă ea lui Leonard McDunn,
căruia, după opt zile de stat împreună pe capră, îi destăinuise mai
mult decât de-a lungul întregii căsnicii cu Howard. Cu ani în urmă,
când am venit la Christchurch, am plâns, fiindcă orașul nu avea
chiar nimic în comun cu Londra. Și acum mă bucur de un asemenea
orășel, fiindcă voi avea de-a face cu oameni și nu cu rumegătoare.
Leonard râse.
— Oh, Queenstown are multe în comun cu Londra, veți vedea.
Sigur că nu dimensiunea, dar vivacitatea. Aici se întâmplă ceva,
domnișoară Helen, aici simțiți progresul, atmosfera efervescentă!
Christchurch este un oraș drăguț, dar acolo lumea se străduiește să
păstreze valori din trecut și să fie mai engleză decât englezii.
Gândiți-vă la catedrală și la universitate! Aveți impresia că sunteți la
Oxford! Dar aici, totul este nou, totul în dezvoltare. E drept,
căutătorii de aur sunt o populație sălbatică și provoacă probleme.
Nu ar fi de conceput ca sediul poliției să fie la șaizeci de kilometri
depărtare! Dar acești flăcăi aduc bani și viață în oraș. O să vă placă
aici, domnișoară Helen, credeți-mă!
Lui Helen îi plăcu deja când căruța trecu pe strada principală,
care era tot nepavată, ca cea din Haldon, dar era plină de oameni:
aici se certa un căutător de aur cu dirigintele poștei, fiindcă acesta
deschisese, pare-se, o scrisoare. Colo chicoteau două fete și se uitau
în salonul de frizerie, unde i se făcea o nouă tunsoare unui tânăr
676
arătos. La potcovărie se potcoveau caii și doi mineri bătrâni
discutau în termeni de specialitate despre un catâr. „Hotelul”
tocmai se zugrăvea. O femeie roșcată, îmbrăcată într-o rochie verde,
extravagantă, supraveghea zugravii și înjura în gura mare.
— Daphne! Gemenele ciripiră deodată și erau cât pe ce să cadă
din căruță. Daphne, am adus-o pe domnișoara Helen!
Daphne O’Rouke se întoarse. Helen privi fața cunoscută de
pisică. Daphne arăta mai în vârstă, poate puțin trecută, și era
puternic fardată. Când o văzu pe Helen pe capră, privirile li se
întâlniră. Impresionată, Helen observă că Daphne roșește.
— Bună... bună ziua, miss Helen!
Lui McDunn nu-i venea să creadă, dar Daphne, atât de sigură de
sine, făcu o reverență în fața învățătoarei ei, ca o fetiță.
— Opriți, Leonard! strigă Helen.
Nici nu apucase McDunn să strunească cei doi cai, și ea deja
sărise din căruță și o strângea în brațe pe Daphne.
— Stați, nu, domnișoară Helen, dacă vede cineva... spuse
Daphne. Sunteți o doamnă. Nu trebuie să fiți văzută cu una ca mine.
Își plecă privirea. Îmi pare rău, miss Helen, pentru ceea ce am
devenit.
Helen râse și o mai îmbrățișă o dată.
— Ce a devenit atât de îngrozitor din tine, Daphne? O femeie de
afaceri! O minunată mamă adoptivă pentru cele două gemene.
Nimeni nu-și poate dori o elevă mai bună.
Daphne se îmbujoră din nou.
— Poate că nu v-a lămurit nimeni despre... felul de afaceri, spuse
ea încet.
Helen o strânse în brațe.
— Afacerile se orientează după cerere și ofertă. Asta am învățat
de la un alt elev de-al meu, George Greenwood. Iar în ceea ce te
privește... ei da, dacă ar fi fost cerere de biblii, cu siguranță că ai fi
vândut biblii.
677
 Daphne chicoti.
— Cu cea mai mare plăcere, domnișoară Helen.
Pe când le salută pe gemene, McDunn o duse pe Helen la
Magazinul O’Kay. Oricât savurase Helen întâlnirea cu Daphne și cu
gemenele, și mai frumos era să-și îmbrățișeze propriul fiu, pe
Fleurette și nepoții.
Micul Stephan se agăță imediat de poalele ei, dar Elaine arătă
evident mai mult entuziasm când văzu poneiul.
Helen se uită la părul ei roșcovan și la ochii vii, care erau de pe
acuma de un albastru mult mai închis decât la cei mai mulți
bebeluși.
— E clar, că e nepoata lui Gwyn, spuse Helen. Nu are nimic de la
mine. Ia vedeți, de a treia zi de naștere își va dori niște oi!
Leonard McDunn reglă cu Ruben O’Keefe conștiincios socotelile
de la ultima sa deplasare pentru achiziționări de marfă, înainte de a-
și lua în primire noua funcție. Oficiul poliției trebuia mai întâi
zugrăvit, închisoarea, cu ajutorul lui Stuart Peter, prevăzută cu
zăbrele. Helen și Fleur ajutară cu saltele și cearșafuri din magazin
pentru ca celula să fie amenajată ca lumea.
— Nu lipsește, decât să puneți flori, mormăi McDunn.
Și Stuart era de asemenea impresionat.
— Rețin o cheie de rezervă! glumi fierarul. Dacă va trebui să
cazez oaspeți.
— Poți să rămâi aici, de probă îl amenință McDunn. Dar, serios,
mi-e teamă că o să fie astăzi deja plin aici. Domnișoara Daphne
plănuiește o seară irlandeză. Pariem că în final jumătate din clienți
se vor bate?
Helen își încreți fruntea.
— Nu va fi primejdios, Leonard, nu-i așa? Aveți grijă de
dumneavoastră! Eu... noi... noi avem nevoie de polițistul nostru
într-o bucată!
McDunn radia. Îi plăcea în mod deosebit că Helen își făcea griji
678
pentru el.

Trei săptămâni mai târziu se confruntă cu o problemă mult mai

serioasă decât obișnuitele certuri dintre căutătorii de aur.
Aștepta în magazinul O’Kay, până ce Ruben va avea timp pentru
el. Din încăperile din fundul șurii se auzeau voci și râsete, dar
Leonard nu voia să fie insistent. Mai ales că era în misiune oficială.
În definitiv, aici nu îl aștepta Leonard pe prietenul lui, ci ofițerul de
poliție pe judecătorul de pace. Totuși răsuflă ușurat, când Ruben se
desprinse, în sfârșit, și veni la el, în față.
— Leonard, scuză-mă că te-am lăsat să aștepți! O’Keefe arăta plin
de elan. Dar avem ceva de sărbătorit. Se pare că voi deveni a treia
oară tată! Dar acum spune-mi despre ce este vorba. Cum te pot
ajuta?
— O problemă de serviciu. Și un fel de dilemă juridică. Adineauri
a apărut un anume John Sideblossom la mine în birou, un fermier
înstărit, care vrea să investească în minele de aur. Ar trebui să
arestez neapărat pe cineva pe care l-a văzut în tabăra căutătorilor de
aur. Pe un anume James McKenzie.
— James McKenzie? întrebă Ruben. Hoțul de dobitoace?
McDunn încuviință din cap.
— Numele mi s-a părut imediat cunoscut. A fost prins acum
câțiva ani în munți și, la Lyttelton, a fost condamnat la închisoare!
Ruben încuviință din cap.
— Știu.
— Ai avut dintotdeauna o memorie bună, domnule judecător!
recunoscu Leonard. Știi și faptul că l-au grațiat pe McKenzie?
Sideblossom spune că l-au trimis în Australia.
— L-au expulzat, rectifică Ruben. Australia era locul cel mai la
îndemână. Baronii oilor ar fi preferat să-l trimită în India sau în altă
parte. Și cel mai bine era dacă nimerea în stomacul unui tigru.
McDunn zâmbi.
679
 — Exact această impresie mi-a făcut acest Sideblossom. Ei da,
dacă are dreptate, McKenzie s-a întors, deși ar fi trebuit să rămână
pe toată viața departe de aici. De aceea ar trebui să-l arestez, spune
acest Sideblossom. Dar ce fac cu el? Nu pot să-l întemnițez pe viață.
Și nu prea are sens nici să-l țin cinci ani în închisoare – privit mai
exact, pe aceștia i-a efectuat deja. Nemaivorbind de faptul că nici nu
am loc pentru așa ceva. Aveți vreo idee, legată de această situație,
domnule judecător?
Ruben încercă să mimeze de parcă s-ar gândi. Dar lui McDunn i
se părea că fața lui exprimă mai degrabă bucurie. În pofida acestui
McKenzie. Sau din cauza lui?
— Uite ce e, Leonard, spuse în cele din urmă Ruben. Mai întâi,
află dacă acest McKenzie este într-adevăr acela de care vorbește
Sideblossom. Apoi îl arestez pentru atâta timp cât este individul în
oraș. Spune-i că îl arestezi pentru propria lui apărare. Sideblossom
l-ar fi amenințat și tu nu vrei să ai probleme...
McDunn zâmbi.
— Dar nu-i povesti nimic soției mele! îl avertiză Ruben. Să fie o
surpriză. Ah, da, și fă-i cadou domnului McKenzie un ras și o
tunsoare ca lumea, dacă este nevoie. Va fi vizitat de niște doamne –
imediat după ce trage la „Grand Hotel”-ul tău.
În timpul primelor săptămâni ale unei sarcini, Fleurette era
totdeauna în pragul de a plânge; și acum plânse de-i ieșeau ochii
din cap, când îl vizită pe McKenzie în închisoare. Nu se putea
constata dacă de bucuria revederii sau de disperare din cauza noii
arestări.
James McKenzie în schimb părea liniștit. De fapt, fusese în cea
mai bună dispoziție, până ce Fleurette izbucnise în plâns. Acum o
ținea în brațe și o mângâia neajutorat pe spate.
— Nu plânge, micuțo, doar nu mi se întâmplă nimic! Afară ar fi
mult mai primejdios. Mai am câte ceva de împărțit cu acest
Sideblossom!
680
 — De ce a trebuit să dai de el? plânse Fleurette în hohote. Ce ai
căutat în câmpurile aurifere? Doar nu voiai să deschizi o mină?
McKenzie negă din cap. Nu arăta nicidecum, ca unul din acei
cavaleri ai norocului, care își făcuseră tabăra pe vechile ferme de oi,
în apropierea locurilor, unde se găsise aur, iar McDunn nu trebuise
să-l constrângă să facă baie sau să se tundă, nici să-i dea bani pentru
așa ceva. James McKenzie arăta mai degrabă ca un fermier bine
situat, plecat în călătorie. În privința îmbrăcămintei și a curățeniei,
nu l-ai fi putut deosebi de vechiul lui inamic, Sideblossom.
— În decursul vieții mele am deschis destul de multe terenuri de
aur și, în Australia, am și câștigat destul de bine cu unul din ele.
Secretul este să nu îți cheltui banii imediat într-un stabiliment ca a
lui miss Daphne. Îi zâmbi fetei sale. Pe câmpurile de aici, desigur că
l-am căutat pe soțul tău. Și a trebuit să aflu că între timp are
reședința pe strada principală și pune să fie arestați călători
inofensivi.
Îi făcu cu ochiul lui Fleurette. Încă dinaintea întâlnirii cu ea, îl
cunoscuse pe Ruben și era foarte mulțumit de ginerele său.
— Și ce se întâmplă acum? întrebă Fleurette. Te vor trimite înapoi
în Australia?
McKenzie suspină.
— Sper că nu. Aș putea să-mi plătesc cu ușurință drumul... nu
mă privi astfel, Ruben, totul este câștigat cinstit! Mă jur, dincolo nu
am furat nicio oaie! Dar ar fi iarăși o pierdere de vreme. Sigur că m-
aș întoarce imediat, de data asta cu alte hârtii. Așa ceva, ca
întâmplarea cu Sideblossom, nu va mai avea loc. Dar asta ar
însemna ca Gwyn să trebuiască să mai aștepte. Și sunt sigur că s-a
săturat să aștepte, exact ca mine!
— Hârtiile false nu sunt o soluție spuse Ruben. Asta ar merge,
dacă ați dori să stați la Queenstown, pe Coasta de Vest sau undeva,
în Insula de Nord. Dar dacă v-am înțeles bine, vreți să vă întoarceți
în Canterbury Plains și să vă căsătoriți cu Gwyneira Warden. Doar
681
că... acolo vă cunoaște fiecare copil!
McKenzie ridică din umeri.
— Și asta-i adevărat. Ar trebui s-o răpesc pe Gwyn. Dar de data
asta nu cunosc niciun fel de scrupule!
— Ar fi mai bine, să vă legalizați situația, spuse Ruben sever. O
să îi scriu guvernatorului.
— Dar asta face deja Sideblossom! Fleurette era iar gata să
izbucnească în plâns. Mi-a spus domnul McDunn că a fost furios ca
un nebun, fiindcă tatăl meu este tratat aici ca un principe.
Sideblossom trecuse pe la postul de poliție tocmai când gemenele
îi tratau, atât pe paznic cât și pe arestat cu o masă copioasă. Nu a
reacționat deloc cu entuziasm.
— Sideblossom este fermier și un tâlhar bătrân. Dacă este pus în
balanță cuvântul lui împotriva cuvântului meu, guvernatorul va ști
ce este de făcut, o liniști Ruben. Și îi voi descrie situația în
amănunțime – inclusiv situația financiară solidă a lui McKenzie,
apartenența lui de familie și planul lui de căsătorie. O să evidențiez
calificările lui și meritele sale. E drept, a furat câteva oi, dar a și
descoperit platoul McKenzie, unde pasc astăzi oile lui Sideblossom.
Ar trebui să vă fie recunoscător, James, în loc să vă poarte
sâmbetele! Și sunteți un crescător experimentat, un mare câștig
pentru Kiward Station, tocmai acum, după moartea lui Gerald
Warden.
— Putem să-l angajăm și noi! interveni Helen. Nu ați dori să
preluați administrarea lui O’Keefe Station, James? Ar fi o
alternativă, dacă mai târziu drăguțul de Paul o va arunca în stradă
pe Gwyneira.
— Sau Tonga, spuse Ruben.
Studiase în ultimul timp situația juridică a Gwyneirei în litigiul
cu tribul maori și nu prea era optimist. Din punct de vedere faptic,
pretențiile lui Tonga erau îndreptățite.
James McKenzie ridică din umeri.
682
 — O’Keefe Station este pentru mine la fel de bun ca și Kiward
Station. Vreau doar să fiu împreună cu Gwyneira. Dar cred că
Vineri are nevoie de câteva oi.

Scrisoarea lui Ruben către guvernator plecă a doua zi, dar nimeni
nu se aștepta prea curând la un răspuns. Așa că McKenzie se
plictisea deocamdată în închisoare, iar Helen petrecu un timp
minunat la Queenstown. Se juca cu nepoții ei, se uita cu inima
bătând nebunește cum Fleurette îl puse prima oară pe Stephen pe
ponei și încercă s-o consoleze pe Elaine, care plângea protestând.
Plină de așteptări temătoare, inspectă mica școală care tocmai se
deschisese. Poate exista aici posibilitatea de a se face utilă și de a
rămâne pentru totdeauna la Queenstown. Dar deocamdată erau
doar zece elevi și tânăra învățătoare, o fată simpatică din Dunedin,
se descurca cu ei și singură. Nici în magazinul lui Ruben și a lui
Fleurette, Helen nu prea avea ceva de făcut; aici se călcau deja
gemenele pe picioare și se dădeau peste cap să preia orice muncă
iubitei lor domnișoare Helen. Acum află Helen toată povestea lui
Daphne. O invită pe tânăra femeie la ceai, chiar dacă cinstitele
doamne din Queenstown își rupeau, poate, gura din această cauză.
— După ce l-am terminat pe individ, m-am dus la Lyttelton,
povesti Daphne despre fuga ei de la lascivul Morrison. Dacă s-ar fi
putut, aș fi plecat cu primul vas înapoi la Londra, dar desigur că nu
a fost posibil. Nimeni nu ar fi luat cu el o fată, ca mine. M-am gândit
și la Australia. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ei au destule...
eh, fete ușoare, care nu găsesc un post pentru vânzarea de biblii. Și
atunci le-am găsit pe gemene. Erau în aceeași situație ca și mine: să
plece de aici – și „plecat” însemna „vas”.
— Cum s-au găsit? se interesă Helen. Doar erau în două regiuni
total diferite.
Daphne ridică din umeri.
— Sunt gemene. Ceea ce îi vine în minte uneia, îi vine în minte și
683
celeilalte. Credeți-mă, sunt de peste douăzeci de ani în jurul meu și
tot sunt înspăimântătoare. Dacă le-am înțeles atunci bine, s-au
întâlnit la trecătoarea Bridle. Nu știu cum au ajuns acolo. În orice
caz, se aciuiseră în port, furau să aibă de mâncare și voiau să se
strecoare pe un vas. O prostie bineînțeles, ar fi fost descoperite
imediat. Ce era să fac? Le-am păstrat. Am fost drăguță față de un
marinar, iar el mi-a făcut rost de hârtiile unei fete, care murise pe
drumul de la Dublin la Lyttelton. Oficial mă numesc Bridey
O’Rouke. Cu părul ăsta roșcat, m-a crezut fiecare. Dar gemenele mă
strigau, desigur, Daphne, deci mi-am păstrat numele de botez. Este
un nume bun pentru o... Vreau să spun că este un nume biblic, nu
prea îți vine să te lepezi de așa ceva.
Helen râse.
— Cândva te vor declara sfântă!
Daphne chicoti și arăta ca fetița de odinioară.
— Am plecat pe Coasta de Vest. Am călătorit puțin de colo colo,
și am ajuns în cele din urmă într-un bordel... eh stabiliment al unei
doamne Jolanda. Destul de prăpădit, stabilimentul. Am făcut mai
întâi ordine și am asigurat un vad ca lumea. Atunci m-a găsit și
domnul Greenwood al dumneavoastră, dar nu din cauza lui am
plecat, ci fiindcă Jolanda nu era mulțumită cu nimic. Într-o zi mi-a
spus că la următorul sfârșit de săptămână vrea să le scoată pe
gemene la licitație! Ar fi timpul, spunea ea, să fie obișnuite cu
călăritul... să fie cunoscute de cineva, cum spune în Biblie.
Helen izbucni în râs.
— Cunoști bine Biblia, Daphne, spuse ea. Data următoare
verificăm cunoștințele tale despre David Copperfield.
— În orice caz, vineri am dat bice, apoi am plecat cu încasările.
Nu a fost un gest de doamnă.
— Hai să spunem, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, spuse
Helen.
— Ei da, și am urmat „chemarea aurului”. Daphne zâmbi
684
răutăcioasă. Cu mult succes! Aș zice că șaptezeci la sută din
randamentul tuturor minelor de aur din regiune poposesc la mine.
Ruben era dezorientat, aproape neliniștit, când, la șase săptămâni
după scrisoarea sa adresată guvernatorului, primi un plic foarte
oficial. Dirigintele poștei îi înmână festiv scrisoarea.
— Din Wellington! spuse el cu importanță. De la guvern. Vei fi
înnobilat, Rube? Va veni regina în vizită?
Ruben râse.
— Neverosimil, Ethan, foarte neverosimil.
Își înfrână pornirea de a deschide pe loc scrisoarea, fiindcă Ethan
se uita mult prea curios peste umărul lui, iar Ron de la grajdul cu
cai de închiriat era și el de față.
— Vă văd mai târziu! își luă el rămas-bun, aparent liniștit, dar pe
drumul spre magazinul lui se juca cu plicul – și își schimbă ruta
când trecu prin fața postului de poliție.
Scrisoarea se referea, cu siguranță, la McKenzie. Deci să afle din
prima ce decisese guvernatorul.
La scurt timp după aceea, Ruben, McDunn și McKenzie stăteau
aplecați asupra scrisorii. Toți gemeau din cauza lungii introduceri
făcute de guvernator, în care enumera mai întâi toate meritele lui
Ruben, legate de dezvoltarea tânărului oraș Queenstown. Dar apoi,
guvernatorul ajunse la miezul problemei:
...Ne bucurăm să putem decide pozitiv asupra grațierii hoțului de
dobitoace, James McKenzie, al cărui caz l-ați prezentat atât de clar.
Și suntem de părere că McKenzie poate fi folositor tinerei
comunități din Insula de Sud, dacă pe viitor se va limita la folosirea
capacităților sale deosebite în sensul legii. Sperăm să fi procedat și
mai ales în sensul dorit de doamna Gwyneira Warden, pe care din
păcate a trebuit s-o decepționăm într-un alt caz, supus nouă recent
spre decizie. Vă rog să păstrați tăcerea în legătură cu incidentul
amintit mai sus, decizia nu le-a fost încă comunicată celor implicați.
— Fir-ar să fie, este chestiunea legată de maori! suspină James.
685
Sărmana Gwyn... și, după cum se pare, mai este și singură în toată
această situație. Ar trebui să plec imediat spre Canterbury.
McDunn aprobă din cap.
— Din partea mea, nu există nimic de obiectat spuse el zâmbind.
Dimpotrivă, atunci se va elibera măcar o cameră în „Grand Hotelul”
meu!
— Ar trebui să vin cu dumneavoastră, James, spuse Helen cu un
ușor regret.
Gemenele, zeloase, tocmai serviseră ultimul fel de mâncare a
unei mari mese de adio. Fleurette insistase să-l ospăteze măcar încă
o dată la ea acasă pe tatăl ei, înainte ca el să dispară, poate pentru
ani de zile, în Canterbury. Sigur că se jurase să o viziteze cât mai
repede, împreună cu Gwyneira, dar Fleur știa cum era treaba la
marile ferme de oi: ceva îi împiedica totdeauna pe cei de la
conducere să lipsească.
— A fost minunat aici, dar e timpul să mă ocup de ferma mea. Și
nici nu vreau să vă stau pe cap o veșnicie.
Helen își împături șervetul.
— Doar nu ne stai pe cap! spuse Fleurette. Dimpotrivă! Nici nu
știu ce am face fără tine, Helen!
— Nu minți, Fleur, nu ai știut niciodată să minți. Serios, fată,
oricât mi-ar place aici, trebuie să am ceva de făcut! Mi-am petrecut
toată viața educând. Să stau acum doar așa, să mă joc cu copiii, mi
se pare timp pierdut.
Ruben și Fleurette se priviră. Păreau să fie nesiguri cum să
înceapă. În cele din urmă, Ruben deschise vorbe.
— Ei bine, am vrut să te întrebăm doar mai târziu, când va fi
totul aranjat, spuse el, privindu-și mama. Dar înainte de a fugi în
grabă, mai bine o spunem acum. Fleurette și cu mine – și să nu-l
uităm pe Leonard McDunn – ne-am gândit deja, ce ai putea să faci
aici.
Helen clătină din cap.
686
 — Am văzut deja școala, Ruben, este...
— Uită școala, Helen! spuse Fleur. Ai făcut destul de mult timp
această treabă. Ne-am gândit... deci, mai întâi plănuim să
cumpărăm o fermă la marginea orașului. Sau mai degrabă o casă,
ne-am gândit mai puțin la o fermă. Aici, pe strada principală, viața
devine prea agitată. Mult zgomot, multă circulație. îmi doresc mai
multă libertate pentru copii. Poți să-ți închipui, Helen, că Stephan
nu a văzut încă niciodată o weta?
Helen era de părere că nepotul ei poate crește netulburat și dacă
nu are parte de această experiență.
— În orice caz, ne vom muta din această casă, declară Ruben, și
cuprinse cu o mișcare largă casa drăguță, pe două nivele.
Construcția se terminase abia anul trecut și nu se făcuse economie la
mobilarea ei. Desigur că putem s-o vindem. Dar Fleurette era de
părere că ar fi locul ideal pentru un hotel.
— Un hotel? întrebă Helen dezorientată.
— Da! strigă Fleurette. Uite, sunt așa de multe camere, doar am
plănuit de la bun început o familie mare. Dacă stai la parter și
închiriezi camerele de sus.
— Să conduc un hotel? întrebă Helen. Ești în toate mințile?
— Poate mai degrabă o pensiune, ajută McDunn și o privi
încurajator pe Helen.
Fleurette încuviință din cap.
— Nu trebuie să înțelegi greșit denumirea de hotel, spuse ea
zeloasă. Va fi o casă onorabilă. Nu ca spelunca lui Daphne, în care
se aciuiesc bandiți și fete ușoare. Nu, mă gândeam... dacă vin
oameni de treabă, un medic sau un angajat al băncii, aceștia trebuie
să locuiască undeva. Și, ei da, și tinere femei.
Fleurette se juca cu un ziar, care se afla, ca din întâmplare, pe
masă – foaia volantă a comunității bisericii anglicane din
Christchurch.
— Nu este, ceea ce cred eu, nu-i așa? întrebă Helen și, hotărâtă, îi
687
luă foaia din mână.
Era deschisă la mica publicitate.
Queenstown, Otago. Care fată creștină, puternică întru credință și
cu spirit pionieresc este interesată să se căsătorească cu un membru
al comunității noastre, onorabil și bine situat.
Helen clătină din cap. Nu știa dacă să râdă sau să plângă.
— Atunci fuseseră vânători de balene. Astăzi sunt căutători de
aur! Știu oare aceste soții de preoți și piloni ai societății la ce expun
aceste fete?
— Ei da, este totuși Christchurch, și nu Londra. Dacă fetelor nu le
place, în trei zile se pot întoarce acasă, o liniști Ruben.
— Și o să fie crezute pe cuvânt că tot mai sunt atât de virtuoase și
de neprihănite, ca la plecare! îl luă Helen în zeflemea.
— Nu și dacă au stat la Daphne, spuse Fleurette. Nu am nimic cu
Daphne – pe mine m-a luat imediat când am ajuns aici! Râse. Dar
dacă fetele stau la o pensiune curată, cumsecade, condusă de Helen
O’Keefe, una din notabilitățile orașului? Așa ceva se răspândește,
dragă Helen. O să i se spună fetei, și poate și părinților, încă din
Christchurch.
— Și aveți șansa, Helen, să le lămuriți pe tinerele fete, adăugă
Leonard McDunn, care părea că este tot atât de entuziasmat de
ideea mireselor găsite prin mica publicitate, ca și Helen. Ele văd
doar grăunțele de aur, pe care un bărbat din acesta temerar, cu ochii
arzători, le are astăzi în buzunar – și nu văd coliba sărăcăcioasă,
unde o să ajungă mâine, când bărbatul va pleca spre alte ținuturi
aurifere.
Helen privi înverșunată.
— Puteți fi sigur de asta! Nu o să fiu după trei zile pentru nicio
pereche martoră la cununie.
— Deci preiei hotelul? întrebă Fleurette cu ardoare. Te crezi în
stare?
Helen îi aruncă o privire aproape jignită.
688
 — Draga mea Fleurette, am învățat în această viață, să citesc
Biblia în limba maori, să mulg o vacă, să tai găini și chiar să iubesc
un catâr. Cred că voi reuși să țin o mică pensiune.
Ceilalți râseră, dar apoi McDunn scutură cheile. Semn pentru
plecare. Deoarece nu exista încă hotelul lui Helen, îi permisese
fostului său deținut să doarmă încă o dată în celula închisorii.
Niciun păcătos convertit nu putea să petreacă o noapte la Daphne,
fără a cădea din nou în păcat, susținea McDunn.
În mod normal, Helen l-ar fi condus pe Leonard până afară,
rămânând să mai sporovăiască pe terasă, dar de data aceasta,
McDunn căuta mai degrabă compania lui Fleurette. Aproape
rușinat, i se adresă tinerei femei, pe când James își lua rămas-bun de
la Helen și Ruben.
— Eu... eh, nu vreau să fiu indiscret, domnișoară Fleur, dar... știți
că mă interesează domnișoara Helen.
Fleur îi asculta bălmăjelile cu fruntea încrețită. Pentru numele lui
Dumnezeu, ce voia McDunn? Dacă urma să fie o cerere în căsătorie,
ar fi mai bine să i-o adreseze direct lui Helen.
În cele din urmă, Leonard se concentră și puse întrebarea.
— Deci... eh, domnișoară Fleur: Ce a vrut să spună Helen cu
catârul?

689
 15

Paul Warden nu se simțise încă niciodată atât de fericit.

De fapt nu înțelegea nici el ce se întâmplase. Doar o cunoștea pe
Marama din copilărie; fusese întotdeauna parte a vieții sale și destul
de des obositoare. Și acum, când îi permisese să-l însoțească în
munți, o făcuse cu sentimente foarte amestecate – și în prima zi se
înfuriase de-a dreptul, deoarece catârul ei se mișca foarte încet în
urma calului său. Marama era o piedică pentru el, nu-i trebuia.
Acum, lui Paul îi era rușine pentru cele spuse fetei în timpul
drumului călare. Dar fata nu-i ascultase vorbele; se părea că
niciodată nu asculta atunci când Paul își spunea răutățile. Marama
vedea doar părțile lui bune. Zâmbea când el era prietenos și tăcea
când el își dădea drumul. Nu-i făcea nicio plăcere să-și descarce
furia pe Marama. Paul știa asta, de când era copil, de aceea ea nu
devenise niciodată ținta farselor sale. Și acum... cândva, în ultimele
luni, Paul își dăduse seama că o iubește pe Marama. Cândva, când
constată că nu încerca să-l dădăcească, nu-l critica, nu trebuia să-și
înfrângă vreo repulsie când îl privea. Desigur că Marama îl ajutase
să găsească un loc bun pentru popas. Departe de Canterbury Plains,
în perimetrul nou descoperit, numit platoul lui McKenzie. E drept
că pentru maori nu era nou, îi povesti Marama. Fusese aici cu tribul
ei, pe când era copil.
— Nu știi, Paul, cum ai plâns? întrebă Marama cu vocea ei
cântată. Până atunci fusesem totdeauna împreună și o numeai pe
Kiri „mamă”, ca și mine. Dar recolta a fost proastă și domnul
Warden bea din ce în ce mai mult și avea accese de furie. Mulți
bărbați nu voiau să lucreze pentru el și era și mult timp până la
tunsul oilor...
Paul încuviință din cap. În asemenea ani, Gwyneira obișnuia să le
dea celor din tribul maori un avans, pentru a-i ține la ea până în
690
primăvară, când era muncă din plin. Asta comporta și un risc. O
parte dintre bărbați rămâneau și își aminteau și mai târziu de suma
primită; o altă parte luau banii și dispăreau, iar alții uitau după tuns
de banii primiți în avans și cereau cu cuvinte grosolane toți banii
datorați pentru tuns. De aceea, Gerald și Paul nu mai dăduseră
avans în ultimii ani. Maorii nu aveau decât să pribegească. Până la
tunsul oilor aveau să se întoarcă, și, dacă nu, se găseau alte ajutoare.
Paul nu-și amintea că a fost el însuși o dată victima acestei politici.
— Kiri te-a dat mamei tale în brațe, dar tu ai plâns doar și ai țipat.
Și mama ta a spus, din partea ei poate să te ia cu ea, iar domnul
Gerald a certat-o pentru aceasta. Nici eu nu mai știu totul, dar Kiri
mi-a povestit mai târziu. Spune, că ne-ai luat-o totdeauna în nume
de rău că te-am lăsat acolo. Dar ce era să facă? Iar domnișoara
Gwyn nu asta a vrut să spună, doar te iubea.
— Nu m-a plăcut niciodată! spuse Paul dur.
Marama clătină din cap.
— Nu-i așa. Doar că voi ați fost două pâraie care nu se unesc.
Poate vă găsiți într-o zi. Toate pâraiele curg spre mare.
Paul voia să facă doar un culcuș primitiv, dar Marama își dorea o
casă adevărată.
— Nu avem altceva de făcut, Paul! spuse ea liniștită. Și cu
siguranță va trebui să lipsești mai mult timp. De ce să ne fie frig?
Deci Paul tăie câțiva copaci – o secure se găsea în desagii grei de
la șaua catârului Maramei. Trase buștenii cu ajutorul catârului
răbdător pe un teren neted, la marginea unui pârâu. Marama
alesese locul, fiindcă alături ieșeau din sol câteva stânci imense.
Spiritele ar fi aici fericite, susținuse ea. Și spiritele fericite sunt
prietenoase față de noii coloniști. Îl rugă pe Paul să facă niște
sculpturi în lemnul casei, pentru a arăta frumos și papa să nu se
simtă jignit. Când casa ajunse să corespundă ideilor ei, îl conduse pe
Paul solemn în încăperea interioară relativ mare, goală.
— Acum te iau de bărbat! declară ea serioasă. Mă culc lângă tine
691
într-o casă de dormit – chiar dacă tribul nu este acum de față. Câțiva
dintre strămoșii noștri or fi prezenți, pentru a confirma acest lucru.
Eu, Marama, urmașa acelora care au venit cu uruao la Aotearoa, te
vreau pe tine, Paul Warden! Așa se spune la voi, nu-i așa?
— Este puțin mai complicat... zise Paul.
Nu prea știa ce să creadă, dar Marama era minunat de frumoasă.
Purta o bantă împodobită pe frunte, își pusese o pătură pe după
șale, iar pieptul îi era gol. Paul nu o văzuse niciodată astfel; în casa
lui Warden și la școală purta totdeauna haine decente, vestice. Dar
acum stătea în fața lui, pe jumătate goală, cu pielea de un brun-
deschis, strălucitoare, cu un foc blând în ochi – și îl privea așa cum
trebuie să fi privit papa spre rangi. Îl iubea. Fără rezerve, indiferent
de ce era și ce făcuse.
Paul o înlănțui cu brațele. Nu știa exact dacă maori se sărutau în
asemenea situații, deci își frecă doar ușor nasul de al ei. Marama
chicoti, deoarece o făcu să strănute. Apoi își scoase pătura. Lui Paul
i se opri răsuflarea când o văzu complet goală în fața lui. Era mai
delicat construită ca cele mai multe femei din rasa ei, dar șoldurile
erau late, sânii plini, șezutul mare. Paul înghiți, dar Marama întinse
cu naturalețe pătura pe jos și îl trase pe Paul spre ea.
— Vrei și tu să fii bărbatul meu, nu-i așa? întrebă ea.
Paul ar fi trebuit să răspundă că nu s-a gândit niciodată. Oricum,
până acum nu se gândise decât rar la o căsătorie și, dacă da, la o
legătură aranjată cu o fată drăguță, albă – poate o fiică a familiei
Greenwood sau Barrington, așa ceva ar fi fost potrivit. Dar ce
expresie ar fi întâlnit în ochii unei asemenea fete? L-ar privi cu
scârbă, ca mama lui? Ar avea cel puțin rețineri. Cel târziu acum,
după uciderea lui Howard. Și va putea s-o iubească? Nu ar fi tot
timpul cu atenția trează, suspicios?
S-o iubească pe Marama era simplu. Era aici, docilă și tandră,
total supusă lui... Nu, nu era adevărat, era de sine stătătoare. Nu a
putut s-o silească niciodată să facă ceva. Dar nici nu a dorit așa ceva.
692
Poate că aceasta era esența iubirii: trebuia oferită benevol. O
dragoste silită, ca cea a mamei sale, nu avea niciun preț.
Deci Paul încuviință din cap. Dar apoi i se păru prea puțin. Nu
era cinstit să îi confirme dragostea numai după ritualul ei, trebuia
făcut și după al său.
Paul își aduse aminte de formula de cununie.
— Eu, Paul Warden, te iau pe rine, Marama, în fața lui
Dumnezeu și al oamenilor... și în fața străbunilor... de soție cu
cununie.
Din acest moment, Paul deveni un om fericit. Trăia cu Marama,
ca o pereche din tribul maori. Vâna și pescuia, pe când ea gătea și
încercă să amenajeze o grădină. Adusese ceva semințe – faptul că
greu încărcatul catâr nu putea să țină pasul cu calul lui era motivat –
și Marama se bucură ca un copil când semințele încolțiră. Seara îl
distra pe Paul cu povești și cântece. Îi povesti de strămoșii ei, care în
timpuri de demult, veniseră cu un canoe uruao din Polinezia la
Aotearoa. Fiecare maori, îi destăinui ea lui Paul, era mândru de
această canoe, cu care veniseră strămoșii. La ocazii oficiale, numeau
această canoe ca o parte a numelui lor. Sigur că fiecare cunoștea
istoria descoperirii noului pământ.
— Am venit dintr-o țară numită Hawaiki, povesti Marama, iar
povestea ei suna ca un cântec. Pe atunci exista un bărbat cu numele
de Kupe, care iubea o fată cu numele de Kura-maro-tini. Dar nu
putea s-o ia de soție, fiindcă ea se culcase deja alături de vărul lui,
Hoturapa, în casa comunității.
Paul află că Kupe l-a înecat pe Hoturapa și de aceea a trebuit să
fugă din țară. Și cum Kura-maro-tini, care l-a însoțit, a văzut
deasupra mării un minunat nor alb, care s-a dovedit a fi ținutul
Aotearoa. Marama cântă despre lupte periculoase cu sepii și spirite
în timpul cuceririi tărâmului și despre întoarcerea lui Kupe în
Hawaiki.
— El le-a povestit oamenilor de Aotearoa, dar nu s-a întors
693
niciodată acolo. Nu s-a întors niciodată...
— Și Kura-maro-tini? întrebă Paul. Kupe a părăsit-o pur și
simplu?
Marama încuviință din cap, tristă.
— Da, a rămas singură... dar avea două fete. Asta o fi consolat-o.
Dar Kupe nu a fost un bărbat drăguț, nu-i așa?
Ultimele cuvinte sunau atât de mult a mica elevă model a
domnișoarei Helen, încât Paul izbucni în râs. O luă pe fată în brațe.
— Nu te voi părăsi niciodată, Marama. Chiar dacă de altfel nu
am fost totdeauna un bărbat drăguț!
Tonga află de Paul și Marama de la un băiat care fugise de la
Lionel Station din cauza regimului dur al lui Sideblossom. Băiatul
auzise de „răscoala” lui Tonga împotriva Wardenilor și ardea de
nerăbdare să se alăture presupușilor răsculați în lupta lor împotriva
albilor pakeha.
— Sus în munți mai locuiește unul, povesti el agitat. Cu o femeie
maori. Se spune că sunt în ordine. Bărbatul este ospitalier. Împarte
mâncarea cu noi când suntem pe drum. Și fata este o cântăreață.
Tohuga! Dar eu spun că toți pakeha sunt stricați! Și să nu aibă fetele
noastre!
Tonga încuviință din cap.
— Ai dreptate, spuse el serios. Niciun pakeha să nu necinstească
fetele noastre. Și tu vei fi călăuza mea și vei merge înaintea securii
căpeteniei, pentru a răzbuna nedreptatea!
Băiatul radia. Chiar a doua zi îl călăuzi pe Tonga în munți.
Tonga și călăuza sa îl întâlniră pe Paul în fața casei sale. Tânărul
adunase lemne și îi ajuta Maramei să facă o groapă pentru gătit. În
satul lor nu se făcea așa ceva, dar amândoi auziseră de acest obicei
al populației maori și voiau să încerce acum. Voioasă, Marama
căuta pietre, iar Paul își înfipse sapa în pământul încă afânat de
ploaie.
Tonga ieși de după stâncile care, după părerea Maramei, îi bine-
694
dispuneau pe zei.
— A cui groapă o sapi, Warden? Iar ai împușcat pe cineva?
Paul se întoarse și ținu sapa în fața sa. Maramei îi scăpă un sunet
slab, de groază. Era minunat de frumoasă în această zi, purta iarăși
doar fusta și își legase părul cu o bentiță colorată. Pielea îi lucea
după efort și tocmai râsese. Paul se puse în fața ei. Știa că este
copilăros, dar nu voia ca cineva s-o vadă îmbrăcată atât de sumar –
chiar dacă maori nu s-ar fi scandalizat deloc..
— Ce vrei, Tonga? Îmi sperii nevasta. Dispari de aici, nu este
pământul tău!
— Mai degrabă al meu, decât al tău, pakeha! Dar dacă vrei să știi –
Kiward Station al tău nu o să mai fie mult timp proprietatea ta.
Guvernatorul vostru a decis în favoarea mea. Dacă nu poți să-mi
plătești partea mea, va trebui să împărțim!
Tonga se sprijini lejer de securea căpeteniei, pe care o adusese,
pentru a putea să apară majestuos în fața lor.
Marama se postă între cei doi. Își dădu seama că Tonga poartă
podoabele de război, și nu era doar vopsit – în ultimele luni, tânăra
căpetenie se supusese tatuării tradiționale.
— Tonga, o să tratăm cu dreptate, spuse ea blând. Kiward Station
este mare, fiecare își va primi partea. Și Paul nu îți va mai fi
dușman. Este bărbatul meu, aparține de mine și de poporul meu.
Deci este și fratele tău. Fă pace, Tonga!
Tonga râse.
— Ăsta? Fratele meu? Atunci să trăiască așa cum trăiește un frate
de-al meu! O să-i luăm pământul și o să-i radem casa. Zeii să
primească pământul pe care se află această casă înapoi. Voi doi
puteți desigur să locuiți în casa de dormit... Tonga merse spre
Marama. Privi ofensator spre sânii ei goi. Dar poate că atunci o să
împărți și cu un altul așternutul. Încă nu este nimic decis.
— Lepră nenorocită!
Când Tonga întinse mâna după Marama, Paul se aruncă asupra
695
lui. Câteva minute mai târziu cei doi se tăvăleau pe jos, bătându-se,
țipând și înjurând. Se loveau, se tăvăleau, se zgâriau și se mușcau,
făceau orice ca să-l rănească pe celălalt. Marama urmărea lupta
indiferentă. Nu știa de câte ori asistase la o asemenea luptă
nedemnă a celor doi rivali. Copii, amândoi!
— Încetați! strigă în cele din urmă. Tonga, ești o căpetenie!
Gândește-te la demnitatea ta. Iar tu, Paul...
Dar cei doi nu auziră, ci se băteau în continuare cu înverșunare.
Marama va trebui să aștepte până ce unul îl va culca pe celălalt pe
spate. Amândoi erau cam la fel de puternici. Marama știa că norocul
în luptă era schimbător în acest caz – și se va gândi până la sfârșitul
vieții ei dacă nu s-ar fi întâmplat toate altfel dacă de data asta nu ar
fi fost Paul cel norocos, fiindcă Tonga ajunsese în cele din urmă la
pământ. Paul era așezat peste el, cu respirația tăiată, fața zgâriată și
bătută, plină de sânge. Dar triumfa. Rânjind, ridică pumnul.
— O să mai pui la îndoială, că Marama este soția mea,
bastardule? Pentru totdeauna?
Îl scutură pe Tonga.
Spre deosebire de Marama, băiatul care călăuzise căpetenia până
aici, privise lupta plin de furie și de consternare. Pentru el, nu era o
bătaie oarecare, ci lupta pentru putere dintre maori și pakeha –
războinicul tribului contra asupritorului. Și fata avea dreptate, acest
fel de a se lupta nu cadra cu funcția de căpetenie! Tonga nu avea
voie să se bată ca un puști. Și să mai fie și învins! Era gata să piardă
și ultimul dram de demnitate... Băiatul nu putea permite așa ceva.
Ridică sulița.
— Nu! Nu, băiete, nu! Paul!
Marama țipă și voi să-l împiedice pe tânărul maori. Dar era prea
târziu. Paul Warden, care stătea ridicat peste inamicul său învins,
căzu răpus, cu sulița înfiptă în piept.

696
 16

James McKenzie fluiera voios. Misiunea pe care trebuia s-o

îndeplinească era delicată, dar astăzi nu putea nimic să-i strice buna
dispoziție. Se întorsese de două zile în Canterbury Plains și reluarea
legăturii sale cu Gwyneira nu lăsase nicio dorință neîmplinită. Era
de parcă nu ar fi existat toate acele neînțelegeri și anii mulți care
trecuseră de la iubirea lor de atunci, atât de tânără. Lui James îi
venea și acum să zâmbească aducându-și aminte, cât de mult se
străduise Gwyn pe atunci să nu vorbească în niciun caz de dragoste!
Între timp făcea acest lucru fără jenă și de altfel nu se mai simțea
nimic din pudicitatea prințesei din Wales.
De cine să-i fie rușine lui Gwyn? Marea casă a Wardenilor le
aparținea lor – era ciudat să pășească în casă nu ca un angajat abia
suportat, ci să stăpânească. Ca și fotoliile din salonul cel mare,
paharele de cristal, whisky-ul și țigările de foi de calitate ale lui
Gerald Warden. James tot la bucătărie și la grajduri se simțea mai
degrabă acasă – și aici își petrecea și Gwyneira cel mai mult timp.
Nu exista în continuare personal maori, iar ciobanii albi erau prea
scumpi și mai ales prea mândri pentru a face munci simple. Deci,
Gwyneira căra singură apa, recolta zarzavaturile în grădină și căuta
ouă în cotețul găinilor. Pește proaspăt și carne abia mai aveau:
Gwyn nu avea timp să pescuiască și nu era în stare să le sucească
găinilor gâtul. De aceea, cartea de bucate devenise mai bogată de
când James era la ea. El se bucura să-i ușureze viața, chiar dacă în
camera ei de culcare, având aerul unei camere de fată, tot se mai
simțea doar oaspete. Gwyneira îi povesti că Lucas decorase camera
special pentru ea. Deși perdelele de dantelă, având un aer jucăuș și
mobilele delicate nu erau chiar stilul ei, Gwyn le păstră ca o
amintire a soțului ei.
Acest Lucas Warden trebuia să fi fost un ins ciudat! Abia acum
697
observă James cât de puțin îl cunoscuse și cât de mult se
apropiaseră remarcile răutăcioase ale ciobanilor de realitate. Dar în
felul ei Gwyneira tot l-a iubit pe Lucas sau cel puțin l-a respectat. Iar
amintirile lui Fleurette, legate de presupusul ei tată, erau pline de
căldură. James începu să simtă milă și compasiune pentru Lucas.
Un om bun, deși slab, născut la timpul nepotrivit și la locul
nepotrivit.
James își mână calul spre satul maori, situat la malul lacului. De
fapt, ar fi putut merge și pe jos, dar se putea spune că mergea în
misiune oficială, delegat de Gwyneira, să ducă tratative, și se simțea
mai sigur – și mai ales mai important – călare pe simbolul cu patru
picioare a albilor pakeha. Mai ales că îi plăcea foarte mult calul. Îl
primise cadou de la Fleurette; era un fiu al iepei Niniane, tatăl fiind
un armăsar de călărie, cu sânge arăbesc.
McKenzie se așteptase de fapt să dea destul de repede de o
barieră ridicată între Kiward Station și satul maori.
Doar McDunn povestise de așa ceva și era și Gwyn furioasă că
încercau să-i taie calea spre Haldon.
Dar ajunse în satul maori fără să-l oprească cineva. Tocmai trecea
de primele clădiri și se vedea deja marea casă a întrunirilor. Dar
atmosfera era ciudată.
Nimic din respingerea provocatoare, fățișă, din îndărătnicia de
care vorbiseră Gwyneira, dar și Andy McAran și Poker Livingston.
Mai ales niciun triumf legat de decizia guvernatorului. James avea
mai degrabă senzația că era o stare de așteptare încordată. Oamenii
nu îl înconjurară cu prietenie și pălăvrăgind, cum o făcuseră altă
dată, când le vizita satul, dar nici nu păreau amenințători. E drept
că se vedeau pe alocuri bărbați cu tatuaje de război, dar toți purtau
pantaloni și cămăși, nu portul tradițional și nu sulițe. Câteva femei
își vedeau de treburile zilnice și se străduiau din răsputeri să nu
privească spre vizitator.
În sfârșit, ieși Kiri dintr-o casă.
698
 — Domnule James. Eu auzit că ați venit iar încoace, spuse ea
formal. Asta mare bucurie pentru domnișoara Gwyn.
James zâmbi. Totdeauna presupusese că Kiri și Moana știau
adevărul.
Dar Kiri nu-i întoarse zâmbetul, ci îl privi pe James cu seriozitate,
continuându-și vorba. Își alegea cuvintele cu chibzuință, aproape cu
prevedere.
— Și vreau să spun... îmi pare rău. Și lui Moana îi pare rău și lui
Witi. Dacă acum pace, noi cu plăcere venim iar în casă. Și îl iertăm
pe domnul Paul. El schimbat, spune Marama. Bărbat bun. Pentru
mine un fiu bun.
James aprobă din cap.
— E bine, Kiri. Și pentru domnul Paul. Domnișoara Gwyn speră
că se va întoarce curând.
James se miră când văzu că ea îi întoarce spatele.
Nimeni nu intră în vorbă cu el până ce James ajunse la casa
căpeteniei. Descălecă. Era singur că Tonga auzise de venirea lui, dar
se pare că tânăra căpetenie voia să fie rugat.
James ridică vocea.
— Tonga! Trebuie să vorbim! Domnișoara Gwyn a primit decizia
guvernatorului. Vrem să ducem tratative.
Tonga ieși încet în fața casei. Purta straiele și tatuajul unui
războinic, dar nu și sulița, în schimb, avea securea sfântă a
căpeteniei. James recunoscu pe fața lui urmele unei bătăi. Tânăra
căpetenie nu mai era necontestată? Avea un concurent în propriul
trib?
James îi întinse mâna, dar Tonga nu o primi.
James ridică din umeri. Atunci nu. În ochii lui, comportarea lui
Tonga era copilăroasă, dar la ce te puteai aștepta din partea unui
bărbat atât de tânăr? James hotărî să nu între în joc, ci să rămână în
orice caz curtenitor. Poate că era de ajutor să apeleze la cinstea
bărbatului.
699
 — Tonga, ești foarte tânăr, și totuși ești deja căpetenie. Înseamnă
că oamenii tăi te consideră un bărbat cu judecată. Și domnișoara
Helen are o părere foarte bună despre tine. Și ceea ce ai reușit să
obții de la guvernator este de admirat. Ai dovedit că ai curaj și
perseverență. Dar acum trebuie să ajungem la o înțelegere. Domnul
Paul nu este aici, dar domnișoara Gwyn va duce tratativele în
numele lui. Și garantează că el va respecta cele stabilite. Va trebui s-
o facă, doar există o hotărâre a guvernatorului. Dar termină acest
război, Tonga! Și spre binele oamenilor tăi.
James își ținea mâinile întinse; era neînarmat. Tonga trebuia să-și
dea seama, că dorea pacea.
Tânăra căpetenie se ridică și mai sus, atât cât îi permitea statura
deja înaltă. Totuși era mai scund decât James. Fusese mai mic de
statură și decât Paul, ceea ce l-a necăjit în toți anii copilăriei. Dar
acum avea demnitatea căpeteniei. Nu trebuia să-i fie rușine pentru
nimic! Nici pentru uciderea lui Paul...
— Spune-i Gwyneirei Warden, că suntem gata să negociem,
spuse el cu răceală. Nu ne îndoim de faptul că hotărârile vor fi
respectate. De la ultima lună plină, domnișoara Gwyn este vocea
Wardenilor. Paul Warden a murit.
— Nu a fost Tonga...
James o ținea pe Gwyneira în brațe și îi povestea de moartea
fiului ei. Gwyneira plângea fără lacrimi. Nu îi veneau lacrimile și se
ura pentru acest lucru. Paul fusese fiul ei, dar nu-l putea plânge.
Kiri puse în tăcere o cană de ceai pe masa din fața lor. Ea și
Moana îl însoțiseră pe James spre casă. Ca de la sine înțeles, cele
două femei luară în stăpânire bucătăria și încăperile de serviciu.
— Nu trebuie să-i faci reproșuri lui Tonga, altfel s-ar putea să
ratăm tratativele. Cred că-și face singur reproșuri. După câte am
înțeles, unul din războinicii lui și-a pierdut stăpânirea de sine.
Văzuse amenințată demnitatea căpeteniei și l-a înjunghiat pe Paul –
pe la spate! Probabil că lui Tonga îi vine să intre în pământ de
700
rușine. Iar ucigașul nici măcar nu face parte din tribul lui Tonga.
Deci Tonga nu are putere asupra lui. De aceea nici nu a fost
pedepsit. Tonga l-a trimis doar înapoi, la oamenii săi. Dacă vrei,
poți cere cercetarea oficială a situației. Tonga, și desigur și Marama,
au fost martori și nu ar minți în fața justiției.
James turnă ceai și mult zahăr într-o ceașcă și încercă să i-o dea în
mână Gwyneirei.
Gwyneira clătină din cap.
— Ce ar schimba asta? întrebă ea încet. Războinicul își vedea
demnitatea amenințată, Paul își vedea femeia amenințată, Howard
se simțea jignit... Gerald s-a căsătorit cu o fată, pe care n-o iubea.
Una duce la alta și nu se termină niciodată. M-am săturat, James.
Tremura din tot corpul. Aș fi vrut să-i spun lui Paul că îl iubesc.
James o trase spre el.
— Ar fi știut că minți, spuse el încet. Nu ai cum să schimbi
situația, Gwyn..
Ea încuviință din cap.
— Va trebui să trăiesc cu asta și mă voi urî în fiecare zi pentru
acest lucru. Iubirea este un lucru ciudat. Nu eram în stare să simt
ceva pentru Paul, dar Marama l-a iubit... atât de natural, precum
respira și fără reticențe; indiferent de ceea ce făcea Paul. A fost
nevasta lui, zici tu? Unde este? I-a făcut Tonga ceva?
— Presupun că a fost oficial nevasta lui Paul. Tonga și Paul s-au
bătut pentru ea. Deci a fost o problemă serioasă pentru Paul. Nu
știu unde este acum. Nu cunosc ceremoniile de înmormântare ale
populației maori. Probabil că l-a îngropat pe Paul și s-a retras. Va
trebui să-l întrebăm pe Tonga sau să vorbim cu Kiri.
Gwyneira se îndreptă. Tot îi mai tremurau mâinile, dar reuși să-și
încălzească mâinile ținând ceașca cu ceai și chiar reuși s-o ducă la
gură.
— Trebuie să aflăm. Nu e voie să i se întâmple și fetei ceva.
Oricum, trebuie să merg cât mai curând în sat, vreau să scap de
701
această grijă. Dar nu astăzi. Nu în această noapte. Am nevoie de
noaptea aceasta pentru mine. Vreau să fiu singură, James... trebuie
să mă gândesc. Mâine, când se va fi ridicat soarele, o să vorbesc cu
Tonga. Voi lupta pentru Kiward Station, James! Tonga nu o va
primi!
James o luă pe Gwyneira în brațe și o duse cu grijă în dormitor.
— Cum vrei tu, Gwyn. Dar nu te voi lăsa singură. Voi fi aici și în
noaptea aceasta. Poți să plângi sau să povestești despre Paul.
trebuie să existe și amintiri bune. Câteodată trebuie să fi fost și
mândră de el! Povestește-mi de el și de Marama. Sau lasă-mă doar
să te țin în brațe. Nu trebuie să vorbești dacă nu vrei. Dar nu ești
singură.
Gwyneira purta o rochie neagră când îl întâlni pe Tonga la malul
lacului, între Kiward Station și satul tribului maori. Tratativele nu se
duceau în încăperi închise, trebuiau să fie prezenți ca martori zeii,
spiritele și strămoșii. În spatele Gwyneirei stăteau James, Andy,
Poker, Kiri și Moana. În spatele lui Tonga, circa douăzeci de
războinici cu priviri crunte.
După schimbul unor saluturi convenționale, căpetenia își
exprimă față de Gwyn încă o dată regretul pentru pierderea fiului ei
– în cuvinte adecvate și o engleză perfectă. Gwyneira recunoscu
școala lui Helen. Tonga era un amestec ciudat între un sălbatic și un
gentleman.
— Guvernatorul a decis, spuse Gwyneira cu voce fermă, că
vânzarea pământului, care astăzi se numește Kiward Station, nu a
corespuns în toate privințele prevederilor Contractului de la
Waitanfi...
Tonga râse zeflemitor.
— Nu în toate privințele? Vânzarea a fost ilegală!
Gwyneira clătină din cap.
— Nu este așa. A fost făcută înainte de încheierea Contractului,
care garanta tribului maori un preț minim pentru pământ. Nu se
702
putea încălca un contract care încă nu era consfințit – și pe care, pe
deasupra, populația Kai Tahu nu l-a semnat niciodată. Totuși
guvernatorul a considerat că Gerald Warden v-a înșelat cu ocazia
acestei tranzacții. Respiră adânc. Și, după studierea atentă a
documentelor, trebuie să-i dau dreptate. Gerald Warden v-a dat
doar niște bani de buzunar. Ați primit doar două treimi din suma
minimă la care erați îndreptățiți. Guvernatorul a decis ca noi să
plătim această diferență sau să vă redăm teritoriul aferent. Această
din urmă variantă mi se pare mai dreaptă, fiindcă astăzi prețul
pământului este mai mare.
Tonga o măsură cu un zâmbet sarcastic.
— Ne simțim onorați, domnișoară Gwyn! remarcă el și schiță o
plecăciune. Deci vreți să împărțiți prețioasa dumneavoastră Kiward
Station cu noi?
Gwyneira ar fi vrut să-l pună la punct pe acest tânăr arogant, dar
acum nu era timpul pentru așa ceva. Deci se stăpâni și vorbi la fel
de liniștită mai departe, cum începuse.
— Aș vrea să vă propun drept compensare ferma denumită
O’Keefe Station. Știu că mergeți adesea acolo și platoul acela este
mai bogat în vânat și pește decât Kiward Station. În schimb, este
mai puțin adecvat creșterii oilor. Deci ne-ar fi tuturor de folos. Ca
suprafață, O’Keefe Station este jumătatea lui Kiward Station. Deci
obțineți mai mult pământ decât v-a atribuit guvernatorul.
Gwyneira elaborase acest plan de îndată ce auzise de decizia
guvernatorului. Helen voia să vândă. Ea ar rămâne la Queenstown
și Gwyneira putea plăti ferma în rate. Deci plata compensatorie nu
ar greva dintr-odată Kiward Station și desigur că era și în sensul
gândirii defunctului Howard O’Keefe, dacă pământul lui ar ajunge
în posesia tribului maori, și nu a familiei Warden, pe care o ura atât
de mult.
Bărbații din spatele lui Tonga vorbiră pe șoptite. Evident,
propunerea aceasta îi interesa mult. Dar Tonga clătină din cap.
703
 — Ce generozitate, domnișoară Gwyn! O bucată de pământ de
calitate proastă, o fermă în ruină – și maorii cei prostănaci sunt
fericiți, nu-i așa? râse. Nu, eu mi-am închipuit altfel rezolvarea.
Gwyneira oftă.
— Ce vrei? întrebă ea.
— Ceea ce vreau... ceea ce voiam de fapt... era pământul pe care
ne aflăm acum. De la strada spre Haldon până la pietrele care
dansează. Așa numea populația maori cercul de stânci, aflat între
fermă și platoul înalt.
Gwyneira își încreți fruntea.
— Dar pe acest teritoriu se află casa noastră! Este imposibil!
Tonga zâmbi cu răutate.
— Spun, că asta voiam... dar vă datorăm o anumită compensație
pentru sacrificiul uman pe care l-ați suferit. Fiul dumneavoastră a
murit din vina mea, chiar dacă nu de mâna mea. Nu am vrut acest
lucru, domnișoară Gwyn. Voiam să-l văd că sângerează, dar nu că
moare. Voiam să vadă cum îi distrug casa – sau cum mă mut în ea!
Cu Marama, soția mea. L-ar fi durut mai mult decât orice lovitură
de lance. Dar fie. M-am hotărât să vă menajez. Păstrați-vă casa,
domnișoară Gwyn. Dar vreau tot teritoriul de la pietrele care
dansează și până la pârâul care desparte Kiward Station de O’Keefe
Station.
O privi sfidător.
Gwyneira avea impresia că îi fuge pământul de sub picioare. Își
întoarse privirile de la Tonga spre James. Ochii ei oglindiră confuzie
și disperare.
— Sunt cele mai bune pășuni ale noastre, spuse ea. Acolo se află
și două dintre magaziile de tuns! Aproape totul este îngrădit!
James puse brațul după umărul ei și îl privi ferm pe Tonga.
— Poate că ar trebui să vă mai gândiți amândoi... spuse el liniștit.
Gwyneira se îndreptă. Ochii ei aruncară scântei.
— Dacă le dăm ceea ce cer, spuse ea furioasă, putem să le lăsăm
704
toată ferma Kiward Station! Poate că chiar ar trebui să o facem! Tot
nu va mai exista un moștenitor. Iar tu și cu mine, James, ne putem
aranja și la ferma lui Helen... Gwyneira respiră adânc și privi peste
pământul pe care îl ocrotise și îngrijise timp de douăzeci de ani.
Totul va cădea în paragină, spuse ea ca pentru sine. Planificarea
creșterii oilor, acum și a vitelor Longhorn... și s-a investit atâta
muncă. Aveam cele mai bune animale din Canterbury, dacă nu din
toată insula. Fir-ar să fie, Gerald Warden avea defectele sale, dar nu
a meritat așa ceva!
Își mușcă buza de jos, pentru a nu izbucni în plâns. Pentru prima
oară avea senzația că putea să-l plângă pe Gerald. Pe Gerald, Lucas
și Paul.
— Nu! Vocea era înceată, dar penetrantă – o voce cântătoare,
vocea povestitoarei și cântăreței înnăscute.
În spatele lui Tonga, grupul de războinici se despărți, pentru a-i
face loc Maramei. Fata trecu liniștită printre ei.
Marama nu era tatuată, dar astăzi își pictase însemnele tribului ei
pe piele: îi împodobeau bărbia și pielea dintre gură și nas și fața ei
îngustă părea masca unei zeități, pe care Gwyn o cunoștea din casa
lui Matahorua. Marama își legase părul, așa cum o făceau femeile
adulte când se pregăteau de sărbători. De la brâu în sus era goală,
dar purta o eșarfă pe după umeri și o fustă albă, largă, pe care
Gwyneira i-o făcuse cândva cadou.
— Să nu îndrăznești să mă numești femeia ta, Tonga! Nu m-am
culcat niciodată lângă tine și nici nu o voi face vreodată. Am fost și
rămân femeia lui Paul Warden. Și aceasta era și este pământul lui
Paul Warden! Marama vorbise până atunci în engleză, acum trecu la
limba maternă. Dar vorbea destul de rar, ca Gwyneira și James să
nu scape niciun cuvânt. Toată lumea de la Kiward Station trebuia să
știe ce avea de spus Marama Warden. Acesta este pământul
Wardenilor, dar și a descendenților Kai Tahu. Și se va naște un
copil, cu mama din tribul acelora care au sosit cu canoele uruao la
705
Aotearoa. Și cu tatăl din tribul Wardenilor. Paul nu mi-a spus
niciodată cu ce canoe au sosit străbunii tatălui său, dar din partea
străbunilor Kai Tahu, legătura noastră a fost sfințită. Pentru mamele
și tații uruao copilul va fi bine-venit. Și acesta va fi pământul lui.
Tânăra femeie își puse mâinile pe pântece și ridică apoi brațele
într-un gest atotcuprinzător, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze
pământul și munții.
În rândurile din spatele lui Tonga se ridicară voci. Voci
binevoitoare. Nimeni nu va contesta că această fermă îi aparține
copilului Maramei – mai ales, dacă tot teritoriul fermei O’Keefe
Station va reveni tribului maori.
Gwyneira zâmbi și se concentră să dea un răspuns.
Era puțin amețită, dar mai ales ușurată; spera să găsească
cuvintele potrivite și să le pronunțe corect. Era primul ei discurs în
limba maori care trecea de problemele cotidiene și voia să fie
înțeleasă de toți:
— Copilul tău este din tribul acelora care au venit cu Dublin la
Aotearoa. Acest copil va fi bine-venit și în familia tatălui său. Ca
moștenitor al acestei ferme, care se numește Kiward Station, pe
pământul celor din tribul Kai Tahu.
Gwyneira încercă să repete gestul de adineauri a Maramei, dar în
cazul ei, cuprinse în brațe pe Marama și pe nepotul ei încă nenăscut.

706
 Cuvinte de mulțumire
Mulțumesc mult editoarei mele Melanie Blank-Schroder, care a
avut de la bun început încredere în acest roman, apoi mulțumesc
mai ales genialului meu agent, Bastian Schlueck.
Mulțumesc lui Heike, care mi-a făcut legătura cu Pawhiri,
mulțumesc lui Pawhiri și lui Sigrid, care mi-au răspuns la
nenumărate întrebări legate de cultura maori. Dacă totuși s-au
strecurat greșeli în descrierile mele, mi se datorează doar mie
însămi.
Mulțumesc mult Klarei pentru multe informații de specialitate
despre calitatea lânii și a raselor de oi, pentru ajutorul dat în
cercetările pe internet, legate de coloniștii din Noua Zeelandă, din
secolul al XIX-lea și pentru lectura ei de specialitate. Și, desigur,
mulțumesc cailor Cob, cu care de repetate ori mi-am limpezit în
galop mintea – și lui Cleo pentru mii de zâmbete de Colie încărcate
de adorație.

Sarah Lark

707
708
SARAH LARK
Cântecul maorilor
Traducere din limba germană
CORNEL STOENESCU

editura rao

709
 MOȘTENITOAREA

QUEENSTOWN,
CANTERBURY PLAINS
1893

— Sunteți Mrs. O’Keefe?

William Martyn o privea încurcat pe fata delicată, cu păr roșu, care
îi urase bun venit la recepția casei de oaspeți. Bărbații din tabăra
căutătorilor de aur i-o zugrăviseră pe Helen O’Keefe drept o
doamnă în vârstă, ca un fel de femeie-balaur care scuipa foc tot mai
aprig pe măsură ce îmbătrânea. Se spunea că în hotelul lui Miss
Helen domneau reguli severe. Că era interzis fumatul, ca și alcoolul,
ba chiar și aducerea de musafiri de sex opus atâta timp cât nu era
prezentat un certificat de căsătorie. Povestirile căutătorilor de aur te
făceau să îți imaginezi mai curând o închisoare decât un hotel.
Oricum, pe proprietatea lui Miss Helen nu existau purici și ploșnițe
și chiar puteai folosi o baie.
Ultimul atu îl convinsese pe William definitiv să treacă peste toate
avertismentele primite de la cunoștințele lui. După trei zile
petrecute pe teritoriul vechii ferme de creștere a oilor, unde își
găsiseră adăpost căutătorii de aur, era dispus să facă orice pentru a
scăpa de insectele parazite de acolo. Era gata să suporte și
„balaurul” Helen O’Keefe.
710
Dar acum nu îl întâmpina în niciun caz un balaur, ci această făptură
cu ochi verzi, deosebit de drăguță, al cărei chip era încadrat de un
păr cârlionțat, rebel și roșu-auriu. Ce mai, era cea mai plăcută
priveliște de când William coborâse de pe corabie la Dunedin, în
Noua Zeelandă. Buna lui dispoziție, care de săptămâni înregistra
valori minime, îi reveni pe dată.
Fata râse.
— Nu, eu sunt Elaine O’Keefe. Helen este bunica mea.
William zâmbi. Știa că astfel făcea impresie. În Irlanda, pe fețele
fetelor apărea totdeauna o mină mai deosebită atunci când îi vedeau
privirea glumeață a ochilor lui albaștri.
— Îmi pare rău. Altfel aș fi avut o idee de afaceri grozavă: „Apa din
Queenstown – descoperiți izvorul tinereții!”
Elaine chicoti. Avea o față îngustă și un nas mic, poate puțin prea
ascuțit, cu nenumărați pistrui.
— Ar trebui să aveți de-a face cu tatăl meu. El vine întruna cu astfel
de idei: „Săpați bine, și totul se termină cu bine. Căutători de aur,
cumpărați unelte de la O’Kay Warehouse!”
— O să țin seama de sfat, promise William. Dar acum spuneți-mi:
primesc o cameră?
Fata șovăi.
— Sunteți căutător de aur? Păi< da, mai sunt camere libere, dar
sunt ceva cam scumpe. Cei mai mulți căutători de aur nu își pot
permite<
— Așa arăt? întrebă William cu o severitate mimată.
Câteva cute adânci i se iviră pe frunte pe sub claia de păr blond și
des.
De data asta Elaine îl examină fără jenă. La prima vedere nu se
deosebea prea mult de ceilalți căutători de aur, care puteau fi văzuți
zilnic în Queenstown. Părea puțin cam murdar și cam zdrențăros,
purta o pelerină de ploaie, pantaloni din denim albaștri și cizme
solide. Dar la o privire mai atentă, Elaine, ca fiică de negustor, își
711
dădu seama de calitatea acestor obiecte: pe sub pelerina descheiată
se vedea o haină scumpă din piele; deasupra pantalonilor avea
jambiere din piele; cizmele erau din material scump, și banda
pălăriei sale cu boruri largi era împletită din păr de cal. Asta costa o
mică avere. Și coburii – el îi atârnase inițial neglijent pe umeri, dar
apoi îi lăsase pe podea, la picioare – păreau să aibă o lucrătură
scumpă și solidă.
Înfățișarea lui nu era tipică aventurierilor veniți la Queenstown ca
să caute aur în râuri și prin munți, pentru că doar foarte puțini
deveneau bogați. Cei mai mulți părăseau orașul mai devreme ori
mai târziu la fel de săraci și zdrențăroși cum veniseră. Asta și pentru
că aceștia de regulă nu economiseau câștigurile, ci se grăbeau să și
le cheltuiască în Queenstown. De fapt ajungeau să aibă ceva bani
doar imigranții care se stabileau aici și care își întemeiau o afacere.
De pildă și părinții lui Elaine, Miss Helen cu pensiunea ei, fierăria și
grajdul cu locuri de închiriat ale lui Stuart Peters, precum și
serviciul de poștă și telegrafie al lui Ethan – și, desigur, în mod
deosebit Daphne’s Hotel, cârciuma din Main Street, de proastă
reputație, dar îndrăgită de toată lumea, cu bordelul situat la etaj.
William susținu privirea cercetătoare a lui Elaine cu răbdare și cu
un zâmbet ușor ironic. Elaine avea în față un chip tineresc, în ai
cărui obraji apărură gropițe când bărbatul strânse puțin din gură. Și
era proaspăt bărbierit! Și lucrul acesta era neobișnuit. Cei mai mulți
căutători de aur ajungeau la bărbier cel mult la sfârșit de
săptămână, când la Daphne era dans.
Elaine se hotărî să îl tachineze puțin pe noul venit, provocându-l să-
i răspundă.
— Cel puțin nu mirosiți atât de rău ca majoritatea.
William zâmbi.
— Până acum lacul mi-a oferit posibilitatea de a face baie gratuit.
Dar nu va mai dura mult, mi s-a spus, și se va face frig. Și, în afară
de asta, se pare că mirosul corporal atrage aurul. Cine se îmbăiază
712
cel mai rar scoate și cele mai multe pepite din râu.
Elaine râse.
— Nu ar trebui să luați un asemenea exemplu, altfel aveți necazuri
cu bunica. Iată, completați astea<
Ea îi dădu un formular și încercă să tragă cu ochiul peste tejghea. În
timp ce William completa formularul, ea citea discret ceea ce scria
acesta cu eleganță. Și asta era neobișnuit; doar foarte puțini
căutători de aur scriau cu atâta dexteritate.
William Martyn< Inima lui Elaine începu să bată mai repede când
îi citi numele. Era un nume frumos.
— Aici ce să scriu? întrebă William arătând către rubrica cu
domiciliul. Eu abia am sosit. Aici ar fi prima mea adresă din Noua
Zeelandă.
Acum Elaine nu își mai putu ascunde interesul:
— Da? De unde veniți? Nu, lăsați-mă pe mine să ghicesc. Mama
face mereu așa cu noii clienți. Poți să recunoști după accent locul de
unde vine cineva<
Cu cei mai mulți imigranți era simplu. Bineînțeles că uneori mai
dădeai greș. De exemplu pentru Elaine suedeza, olandeza și
germana sunau la fel. Dar pe irlandezi și pe scoțieni îi puteai
identifica fără greutate, iar londonezii erau foarte ușor de
recunoscut. Experții puteau să identifice chiar și zona Londrei de
unde venea cineva. Dar în privința lui William aprecierea era
dificilă. Vorbea ca un englez, dar parcă ceva mai moale, prelungea
puțin vocalele.
— Sunteți din Wales, merse Elaine la noroc.
Bunica ei din partea mamei, Gwyneira McKenzie-Warden, era
galeză, iar accentul lui William amintea oarecum de al ei. Negreșit
că Gwyneira nu vorbea chiar în dialect. Ea era fiica unui nobil de
țară și educatoarele ei ținuseră permanent să o învețe o engleză fără
accent.
William clătină din cap, dar nu zâmbi așa cum sperase Elaine.
713
— Cum de v-ați gândit așa? Eu sunt irlandez din ținutul
Connemara.
Elaine se înroși. Nu s-ar fi gândit la asta niciodată, deși pe
câmpurile aurifere erau mulți irlandezi. Dar de cele mai multe ori
aceștia vorbeau într-un dialect grosolan, în timp ce William se
exprima mai curând elegant.
Ca pentru a-și sublinia originea, el își așternu ultima adresă cu litere
mari în caseta rezervată acesteia: Martyn’s Manor, Connemara.
Nu suna ca gospodăria unui țăran, părea a fi o moșie<
— Acum am să vă arăt camera, zise Elaine.
De fapt nu trebuia ea să însoțească oaspetele, mai ales dacă acesta
era bărbat. Bunica Helen o sfătuise insistent ca de acest lucru să se
ocupe servitorii ori să o cheme pe una dintre fete. Dar Elaine făcea
cu plăcere excepție în cazul acestui bărbat. Ieși de după recepție
dreaptă, cum o învățase bunica că „se potrivește unei doamne”;
capul ridicat cu grație, umerii trași înapoi. Și nu cu mersul
provocator, legănat, pe care îl afișau cu atâta plăcere fetele de la
Daphne’s Hotel.
Elaine spera ca astfel să își pună în valoare pieptul încă nedezvoltat
și talia foarte subțire, strânsă doar de curând în șnururi. De fapt ura
corsetul. Dar dacă astfel atrăgea atenția acestui bărbat asupra ei<
William o urmă bucuros că acum ea nu-l mai avea sub ochi. Abia se
stăpânise să nu se zgâiască pofticios la silueta ei subțire, cu ușoare
rotunjimi. Timpul petrecut în închisoare, cele opt săptămâni de
călătorie cu corabia, iar acum drumul călare de la Dunedin până la
câmpurile aurifere din Queenstown< în total nu se mai aflase în
preajma unei femei de aproape patru luni.
Chiar era inimaginabil de mult. Era timpul să pună lucrurile la
punct! Desigur că băieții din tabăra căutătorilor de aur roiau în jurul
fetelor de la Daphne; se spunea că erau destul de drăguțe, și
camerele erau curate. Dar perspectiva de a face curte acestei roșcate
mici și dulci îi făcea lui William mai multă plăcere decât ideea unei
714
satisfacții rapide în brațele unei prostituate.
Îi plăcu și camera pe care Elaine tocmai i-o deschise. Era ordonată,
cu mobilă simplă, din lemn de culoare deschisă. Pe pereți atârnau
tablouri și era pregătit și un urcior cu apă pentru spălat.
— Puteți utiliza și baia, îi explică Elaine, înroșindu-se puțin. Dar
pentru asta trebuie să vă programați în prealabil. Vorbiți cu bunica,
cu Mary ori cu Laurie.
Cu aceste cuvinte vru să plece, dar William o opri.
— Și dumneavoastră? Nu pot să stabilesc cu dumneavoastră? se
interesă el pe un ton blând și privind-o atent.
Elaine surâse flatată.
— Nu, eu de obicei nu sunt aici. Doar astăzi țin locul bunicii< În
mod normal ajut în O’Kay Warehouse. Afacerea aparține tatălui
meu.
William încuviință din cap. Așadar, ea nu era doar drăguță, ci și de
familie bună. Fata îi plăcea tot mai mult. Iar de unelte pentru
săpături avea oricum nevoie.
— Am să trec pe acolo, spuse William.

Elaine parcă pluti coborând scările. Avea senzația că inima i se

transformase într-un balon cu aer cald, pe care un curent ascendent
viu îl ridica deasupra tuturor greutăților lumii. Picioarele abia îi
atingeau pământul și părul părea unduit în vânt, cu toate că în casă
bineînțeles că nu era nici urmă de curent. Radia. Avea sentimentul
că se afla în pragul unei aventuri și părea la fel de frumoasă și de
invincibilă ca eroinele din romanele pe care le citea în taină în
prăvălioara lui Ethan.
Cu această expresie întipărită pe chip intră cu pas ușor în grădina
marii case în care se afla pensiunea lui Helen O’Keefe. Elaine o
cunoștea bine, se născuse aici. Părinții ei o construiseră pentru
familia lor tot mai mare, când afacerile le-au adus primele câștiguri.
Apoi centrul Queenstownului li s-a părut prea zgomotos și urban.
715
Mai ales mama lui Elaine, Fleurette, care provenea dintr-una dintre
cele mai mari ferme de oi din Canterbury Plains, ducea dorul
câmpului deschis. De aceea, părinții lui Elaine clădiseră o nouă casă
pe o proprietate de vis situată pe râu, căreia îi lipsea un singur
lucru: zăcămintele de aur. Inițial, tatăl lui Elaine contase că va fi un
teren aurifer, dar oricâte talente ar fi avut Ruben O’Keefe, cel de
căutător de aur îi lipsea cu desăvârșire. Din fericire, Fleurette își
dăduse seama repede și nu-și investise zestrea în întreprinderea
Goldmine lipsită de orice perspective, ci în livrarea de unelte și
echipamente. Îndeosebi cazmale și tigăi pentru aur, pe care
căutătorii de aur i le smulgeau din mână. Mai târziu, aceasta
devenise O’Kay Warehouse.
Fleurette numise în glumă casa de pe râu „Conacul Pepita de aur” și
cu timpul denumirea se încetățenise. Elaine și frații ei crescuseră
acolo fericiți. Acolo erau cai și câini, ba chiar și câteva oi, exact ca în
patria lui Fleurette. Ruben înjura când trebuia să tundă anual
animalele, și nici fiilor lui, Stephen și Georgie, nu le plăcea munca la
fermă. Nu și lui Elaine. Pentru ea niciodată micul conac nu s-a
comparat cu Kiward Station, marea fermă de oi condusă de bunica
ei Gwyneira în Canterbury Plains. I-ar fi plăcut să trăiască și să
muncească la o asemenea fermă, așa că era puțin invidioasă pe
verișoara ei, care urma să moștenească acea fermă.
Oricum, Elaine nu era fata care să se agațe prea mult de ceva. Ea
considera la fel de interesant să ajute la magazin ca și să o
înlocuiască pe bunică la pensiune. În schimb, nu avea niciun chef să
meargă la colegiu, ca fratele ei mai mare, Stephen, care acum studia
dreptul la Dunedin, pentru a-i îndeplini visul tatălui său, care în
tinerețe își dorise să devină avocat. De aproape douăzeci de ani
Ruben O’Keefe era judecător de pace în Queenstown, și pentru el
nimic nu era mai grozav decât să discute la nesfârșit cu Stephen pe
teme juridice. Fratele mai mic al lui Elaine, Georgie, mai mergea
încă la școală și părea a fi economistul familiei. Deja ajuta plin de
716
ardoare în magazin și avea mii de idei de îmbunătățire a afacerii.

Helen O’Keefe, care nici măcar nu bănuia starea euforică a nepoatei

ei și motivul acesteia, nou-venitul William Martyn, turna cu mișcări
elegante ceai în ceașca musafirei ei Daphne O’Rourke.
Ceaiul servit în public le aducea ambelor femei o satisfacție
complice. Ele știau că jumătate din populația Queenstownului
șușotea despre ciudata relație dintre cele două proprietare de
„hoteluri”. Dar, Helen nu era o snoabă. Cam în urmă cu
aproximativ patruzeci de ani, Daphne, care pe atunci avea
treisprezece ani, fusese trimisă în Noua Zeelandă sub
supravegherea ei. Un orfelinat londonez voise să se descotorosească
de câțiva copii, și în Noua Zeelandă erau căutate fete în casă. Și
Helen călătorea pe atunci spre un viitor necunoscut alături de un
bărbat încă necunoscut. Biserica Anglicană îi plătea transportul pe
mare ca supraveghetoare a fetelor.
Helen, până atunci guvernantă la Londra, folosise cele trei luni cât
durase călătoria pentru a mai șlefui copiii, lucru util și astăzi lui
Daphne. Angajarea ei ca fată în casă se încheiase pe atunci cu un
fiasco – la fel și căsătoria lui Helen. Cele două femei se regăsiseră în
împrejurări insuportabile, dar ambele se descurcaseră cât putuseră
de bine.
Cele două își ridicară privirea când se auziră pașii lui Elaine pe
terasa din spate. Fața îngustă, plină de riduri, cu nasul mai ascuțit a
lui Helen, indica înrudirea cu Elaine. Părul ei inițial castaniu-închis
avea acum șuvițe cenușii, dar era încă lung și puternic. De obicei,
Helen îl purta strâns într-un coc la ceafă. Ochii ei cenușii, în care
sclipea cunoașterea lumii, exprimau curiozitatea – acum mai ales,
când descoperise expresia luminoasă de pe chipul lui Elaine.
— Hei, copilă! Arăți de parcă tocmai ai primit un cadou de Anul
Nou. Ai vreo noutate?
Daphne, ale cărei trăsături de pisică îi dădeau o expresie mai dură
717
când zâmbea, aprecie mai critic expresia de pe fața lui Elaine. O mai
văzuse pe fețele multor fete ușoare, cărora li se păruse că dăduseră
de prințul din basme printre pretendenții lor. După care Daphne
petrecuse de fiecare dată ore lungi pentru a le consola când prințul
visurilor se dovedea în cele din urmă a fi un broscoi, ba chiar un
broscoi râios dezgustător. De aceea, pe chipul lui Daphne se citea
vigilența când Elaine se îndrepta spre ele atât de voioasă.
— Avem un nou client! anunță ea zeloasă. Un căutător de aur din
Irlanda.
Helen se încruntă. Daphne râse, și ochii ei verzi aruncară fulgere
ironice.
— Nu cumva s-a rătăcit, Lainie? Căutătorii de aur irlandezi
aterizează de obicei la fetele mele.
Elaine clătină cu putere din cap.
— Nu este unul< Scuzați-mă, Miss Daphne, vreau să spun< Se
cam încurcă, și în cele din urmă adăugă: Este un gentilom< cred.
Cutele de pe fruntea lui Helen se adânciră și mai mult. Știa prea
bine ce le putea pielea unor gentilomi.
— Draga mea, spuse Daphne râzând, gentilomi irlandezi nu există.
Tot ce este acolo nobil vine din Anglia, pentru că din vremuri
imemorabile insula este în posesie englezească – circumstanță care îi
face pe irlandezi să urle ca lupii după ce au dat pe gât câteva
pahare. Cei mai mulți șefi de clan irlandezi au fost înlăturați de
nobilii englezi. Și de atunci ei nu fac altceva decât să se
îmbogățească pe spinarea irlandezilor. În cele din urmă îi lasă pe
arendași să moară de foame cu miile. Adevărați gentlemeni! Dar
căutătorul tău de aur nu trebuie să audă astea. Ăștia țin la pământul
lor.
— De unde știți atât de multe despre Irlanda? se interesă curioasă
Elaine.
Proprietăreasa casei plăcerilor o fascina, dar din păcate numai
rareori avea ocazia să discute pe larg cu ea.
718
Daphne zâmbi.
— Scumpo, eu sunt irlandeză. Cel puțin pe hârtie. Și când imigranții
își ridică la mine moralul, asta contează imens pentru ei. Eu am
deprins chiar și accentul.
Daphne o dădu pe irlandeză, și acum izbucni și Helen în râs.
Daphne se născuse de fapt în cartierul londonez al portului. Ce-i
drept, trăise cu un nume de imigrantă irlandeză. Bridie O’Rourke
nu supraviețuise călătoriei transoceanice, și pașaportul ei ajunsese
în mâinile tinerei Daphne prin intermediul unui matroz englez.
— Hai, Paddy, poți să îmi spui Bridie.
Elaine chicoti.
— Dar el nu vorbește așa< William, noul oaspete.
— William? întrebă indignată Helen. Tânărul s-a prezentat cu
prenumele?
Elaine se grăbi să nege imediat, pentru a nu trezi resentimente față
de noul chiriaș.
— Bineînțeles că nu. Numele l-am citit pe formular. Se numește
Martyn. William Martyn.
— Nu este un nume tocmai irlandez, remarcă Daphne. Numele nu
este irlandez, accentul nu este< Nu este lucru curat. Să fiu în locul
dumneavoastră, i-aș lua pulsul mai îndeaproape, Miss Helen!
Elaine îi aruncă o privire ostilă.
— Este un bărbat fin, știu asta! Chiar își va cumpăra uneltele de
căutător de aur din magazinul nostru<
Gândul acesta o mai liniști. Dacă William venea la magazin, o să îl
revadă indiferent de ce credea bunica despre el.
— Desigur că asta face din el un om de onoare! zise Daphne ironic.
Dar, Miss Helen, să discutăm despre altceva. Am auzit că veți avea
musafiri de la Kiward Station. Este vorba despre Miss Gwyn?
Elaine mai ascultă puțin discuția acestora, apoi se întoarse. Despre
vizita celeilalte bunici și a verișoarei ei se discutase pe larg în
ultimele zile. Oricum vizita obișnuită a Gwyneirei nu era un lucru
719
senzațional. Ea își vizita deseori copiii și nepoții, fiind bună prietenă
în special cu Helen O’Keefe. Când venea la pensiunea acesteia cele
două discutau nopți de-a rândul. Neobișnuit era că de data aceasta
Gwyn avea să fie însoțită de Kura, verișoara lui Elaine. Asta nu se
mai întâmplase până acum; faptul era aproape< da, scandalos!
Mama și bunica lui Elaine coborau de obicei vocea când discutau
despre acest subiect și nu îi lăsaseră pe copii să citească scrisoarea
primită de la Gwyneira. De altfel Kura nu părea dornică de călătorii,
cel puțin nu la rudele din Queenstown.
Elaine abia dacă o cunoștea pe Kura, deși cele două erau cam de
aceeași vârstă. Kura era cu un an mai mică decât Elaine. Totuși, în
timpul rarelor vizite ale lui Elaine la Kiward Station fetele nu prea
avuseseră multe să-și spună. Deosebirile de fire dintre cele două
erau pur și simplu prea mari. Imediat ce ajungea la Kiward Station,
Elaine nu se mai gândea decât la călărie și la oi. Era fascinată de
întinderea nesfârșită a pășunilor și de sutele de oi care pășteau
liniștite pe ele. La asta se adăuga faptul că mama ei, Fleurette, pur și
simplu înflorea la fermă. Pentru ea era palpitant să se întreacă cu
Elaine la călărit în direcția munților cu vârfurile acoperite de zăpezi,
care în ciuda galopului temerar nu păreau să se apropie nici măcar
cu un centimetru.
Dimpotrivă, Kura prefera să stea în casă ori în grădină și avea ochi
numai pentru noul pian sosit cu un transport de mărfuri din Anglia
la Christchurch. De aceea, Elaine o considerase cam prostuță; dar pe
atunci avea doar doisprezece ani. Și cu siguranță că un rol îl juca și
invidia. Kura era moștenitoarea de la Kiward Station. Cândva ei
aveau să-i aparțină toți caii, oile și câinii – iar ea nici măcar nu era în
stare să aprecieze toate acestea!
Între timp Elaine împlinise șaisprezece ani, iar Kura cincisprezece.
Cu siguranță că acum fetele vor avea mai multe în comun, iar de
data aceasta Elaine putea să îi arate verișoarei lumea ei! Cu
siguranță că acesteia îi va plăcea animatul orășel Queenstown situat
720
lângă lacul Wakatipu, mult mai apropiat de munți decât Canterbury
Plains și de prezența căutătorilor de aur sosiți din toate colțurile
lumii și de spiritul de pionierat care nu se limita la instinctul de
supraviețuire. Queenstown avea o trupă de teatru de amatori
înfloritoare, condusă chiar de pastor, existau grupuri de square dance
și câțiva irlandezi formaseră o trupă care cânta muzică irlandeză la
cârciumă și în centrul comunității.
Elaine se gândi că toate acestea trebuia să i le povestească neapărat
cândva lui William – poate că acesta o va lua la dans! Acum, că le
părăsise în grădină pe cele două doamne sceptice, chipul lui Elaine
se lumină din nou. Se grăbi plină de speranță să ajungă la recepție.
Poate că William va mai trece o dată pe acolo<

Dar mai întâi apăru bunica Helen. Aceasta îi mulțumi pentru că îi

ținuse locul și îi dădu de înțeles că prezența ei nu mai era necesară.
Între timp se întunecase, motiv pentru care Helen și Daphne nu își
mai prelungiseră întâlnirea. Seara se deschidea cârciuma, și Daphne
trebuia să supravegheze toată activitatea. Helen aruncă o privire
asupra formularului completat de oaspetele care îi lăsase lui Elaine
o impresie atât de puternică.
Daphne, gata de plecare, se uita peste umărul ei.
— Vine de la Martyn’s Manor< sună nobil. Să fie totuși un
gentilom? se minună ea.
— O să mă lămuresc eu destul de repede, răspunse energică Helen.
Daphne clătină din cap și zâmbi ca pentru sine. Tânărul trebuia să
se aștepte la interogatorii dure. Helen avea prea puțină înțelegere
pentru relații emoționale.
— Și fiți atentă cu micuța! remarcă Daphne înainte de a ieși. A căzut
în mrejele acestui băiat-minune irlandez, și asta poate avea urmări.
Chiar și la gentlemeni.

Spre mirarea lui Helen, noul client îi făcu o impresie bună. Ba chiar,
721
când tânărul i se înfățișă prima dată era proaspăt spălat, ras și
îmbrăcat decent – și Helen băgă de seamă că acesta avea un costum
din cea mai fină stofă. Politicos, el se interesă unde putea lua cina,
iar Helen îi oferi meniul pregătit pentru oaspeții pensiunii. De fapt
pentru asta ar fi trebuit să anunțe dinainte ce dorea să mănânce, dar
harnicele ei bucătărese Mary și Laurie aveau să găsească o soluție.
Așa că William se afla acum într-o sufragerie aranjată cu gust, la o
masă aranjată cu gust, împreună cu o doamnă tânără și sobră, care
era profesoară la recent inaugurata școală, precum și cu doi angajați
la bancă. Mary și Laurie, erau două zvârlugi blonde și vesele, care
se dovediră a fi gemene, iar William nu reuși să le deosebească nici
după ce le studiase atent. Comesenii îl asigurară râzând că este un
lucru foarte normal. Doar Helen O’Keefe o putea deosebi pe Mary
de Laurie din prima. Helen zâmbi. Ea știa că și Daphne putea să o
facă.
Cina comună oferi cadrul ideal pentru ca William Martyn să fie
descusut. Helen nici nu mai trebui să îl chestioneze, de acest lucru
se îngrijiră curioșii comeseni.
Da, într-adevăr era irlandez, confirmă de câteva ori William puțin
cam aspru, după ce ambii bancheri remarcaseră lipsa accentului.
Tatăl lui avea o fermă de oi în comitatul Connemara. Această
informație îi confirma bănuiala lui Helen de când îl auzise vorbind
prima dată pe William: acesta era un tânăr foarte bine educat,
despre care nimeni nu putea spune că vorbea o engleză cu influențe
irlandeze.
— Dar sunteți de origine engleză, nu? se interesă unul dintre
bancheri, care era din Londra și părea oarecum cunoscător al
problemei irlandeze.
— Familia tatălui meu a venit acum două sute de ani din Anglia,
răspunse iritat William. Dacă vreți să mai numiți asta imigrație<
Bancherul ridică mâinile spre a-l calma.
— Bine, amice! După cum văd, sunteți patriot. Ce v-a făcut să
722
plecați de pe insula cea verde? Necazuri legate de Home Rule Bill?
Era de așteptat ca lorzii să decidă astfel. Dar dacă dumneavoastră
totuși<
— Eu nu sunt mare proprietar de moșii, remarcă rece William. Cu
atât mai puțin un earl. Se poate ca tatăl meu să simpatizeze în
anumite privințe cu Camera Lorzilor, dar< El își mușcă buzele,
apoi adăugă: Vă rog să mă scuzați, dar asta nu se discută aici.
Helen decise să schimbe subiectul înainte ca acest tânăr impetuos să
reacționeze mai dur. În privința temperamentului, fără îndoială că
era irlandez. Pe deasupra era certat cu tatăl său. Se prea poate ca
acesta să fi fost motivul pentru care emigrase.
— Iar acum vreți să căutați aur, Mr. Martyn? întrebă ea ca într-o
doară. Aveți deja claim pe un teren?
William ridică din umeri. Părea foarte nesigur.
— Nu direct, răspunse el reținut. Mi-au fost oferite câteva locuri
care sunt foarte promițătoare, dar nu mă pot decide<
— Ar trebui să vă căutați un partener, îl sfătui cel mai în vârstă
dintre bancheri. Cel mai potrivit ar fi un om cu experiență. Pe
câmpurile aurifere sunt destui veterani care au participat la goana
după aur din Australia.
William făcu o mutră îmbufnată.
— Ce să fac cu un partener care prospectează de zece ani și încă nu
a găsit nimic? Mă pot lipsi de această experiență.
Ochii lui de un albastru-deschis exprimau disprețul.
Bancherii râseră. Doar Helen găsi atitudinea mândră a lui William
mai curând nepotrivită.
— Pe undeva aveți dreptate, spuse în cele din urmă bancherul mai
vârstnic. Dar aici de unul singur nu faci avere. Dacă vreți un sfat
serios, tinere domn, atunci uitați de goana după aur. Faceți altceva
la care vă pricepeți. Noua Zeelandă este un paradis pentru
pionierat. Practic orice profesie normală promite un venit mai bun
decât căutarea aurului.
723
„Rămâne doar întrebarea dacă acest tinerel știe vreo meserie”, se
gândi Helen. Ei îi părea bine educat, dar cam răsfățat. Oare cum va
reacționa când după primele săpături se va alege cu bășici la
degete?

724
 2

— Ce faceți aici?
Proasta dispoziție a lui James McKenzie se revărsa asupra fiului său
Jack și asupra celor doi prieteni ai acestuia, Hone și Maaka. Cei trei
fixaseră un coș pe unul dintre arborii Cordyline australis care
dădeau o atmosferă exotică drumului de acces la conacul de la
Kiward Station și exersau aruncarea mingilor. La apariția tatălui lui
Jack cu o mină supărată, băieții își întrerupseră jocul.
Nu pricepeau de ce acesta era atât de supărat. Bine, grădinarul
poate că nu ar fi fost entuziasmat de transformarea zonei de acces în
teren de joacă. În definitiv, depusese eforturi pentru nivelarea
prundișului și pentru îngrijirea straturilor de flori. Și mama lui Jack
punea preț pe aspectul intrării în Kiward Station, și ea putea
reacționa neplăcut dacă dădea aici cu ochii de un coș pentru baschet
și de iarbă călcată în picioare. Însă tatălui lui Jack asemenea chestii îi
erau indiferente. Tinerii se așteptaseră mai curând ca el să pună
mâna pe mingea ce aterizase exact la picioarele lui și să încerce o
aruncare la coș.
— Nu trebuia să fiți la școală la ora asta?
Aha, despre asta era vorba! Jack își privi ușurat tatăl.
— Ba da, dar Miss Witherspoon ne-a dat liber. Trebuie să își facă
bagajele< pentru călătorie. Nici nu știam că pleacă.
Pe fețele băieților – atât pe chipul plin de pistrui al lui Jack, cât și pe
fețele late și maronii ale băieților maori – se citea bucuria că vor
avea parte de alte zile libere. Dar James era pe punctul de a exploda.
Heather Witherspoon, tânăra educatoare, deveni pe dată ținta
mâniei sale.
— Asta-i o veste nouă pentru mine! bombăni McKenzie. Să nu vă
faceți prea mari speranțe. Am să îi scot din cap rapid planurile de
725
călătorie!
Acum chiar ridică mingea, o aruncă la coș și, spre propria
surprindere, reuși să marcheze.
Monday, cățeaua lui, care îl urma pretutindeni, sări veselă după
minge. Jack țâșni de pe loc ca să ajungă la ea înaintea cățelei. Nu o
putea lăsa să-și înfigă colții în mingea de baschet originală pe care o
așteptase nerăbdător să sosească din America. Christchurch, cea mai
apropiată localitate mai răsărită de Kiward Station, devenea treptat
un adevărat oraș, dar încă nu exista o adevărată echipă de baschet.
James îi zâmbi fiului său, în timp ce Monday se uita după minge cu
o privire de Collie tricolor simpatic, pe cât de jignită, pe atât de
pofticioasă.
Jack strigă câinele, îl mângâie și-i zâmbi ușurat lui James. Evident,
totul era din nou în ordine. Tatăl și fiul se certau rar; semănau fizic
unul cu celălalt nu doar ca două picături de apă – Gwyneira îi
transmisese fiului ei numai părul roșcat și pistruii –, ci și la fire. De
mic copil Jack își urmase tatăl așa cum cățelandrii se țin după
câinele ciobănesc cu experiență prin staule și puncte de tundere a
oilor, ședea în șa în fața lui și se lua la trântă cu câinii prin paie.
Între timp băiatul de treisprezece ani devenise deja un adevărat
ajutor la fermă. La ultima coborâre a oilor de la pășunatul de vară
avusese pentru prima dată voie să călărească și el și fusese extrem
de mândru că era socotit „bărbat”. James și Gwyneira McKenzie
erau în aceeași situație. Amândoi se bucurau în fiecare zi de
minunea petrecută cu acest copil născut târziu. Niciunul dintre ei
nu se mai gândea la copii, când după ani nesfârșiți de dragoste
nefericită, de despărțiri, de neînțelegeri și circumstanțe potrivnice
își spuseseră în sfârșit „da”. Gwyneira tocmai trecuse de patruzeci
de ani și nimeni nu se mai gândea că va mai rămâne grea. Dar pe
micul Jack nu îl interesase asta, ci se cam grăbise: șapte luni după
nuntă acesta văzu lumina zilei, după o sarcină fără probleme și o
naștere relativ ușoară.
726
Cu toată iritarea lui, pe drumul în pantă ce ducea spre casă, James
zâmbea afectuos gândindu-se la Jack. Tot ce avea legătură cu acest
copil era simplu: Jack nu era complicat, era isteț, se integra excelent
muncii la fermă și ar fi fost și un elev bun dacă această Miss
Witherspoon s-ar fi străduit doar un pic mai mult!
James se încruntă. Doar când se gândea la tânăra profesoară pe care
Gwyneira o adusese în urmă cu doi ani în special pentru nepoata ei
Kura, îi sărea din nou muștarul. Nu îi reproșa nimic soției sale:
Kura-maro-tini, fiica fiului ei din prima căsătorie și a soției maori a
acestuia, Marama, avea urgent nevoie de o educatoare din afară.
Gwyneira – ca și mama ei, Marama – se simțea depășită. Gwyn nu
prea se pricepea la pedagogie. Pe cât de multă răbdare avea cu caii
și câinii, pe atât de repede se plictisea când trebuia să supravegheze
pe cineva care trasa literele cam neîndemânatic. Marama era mai
calmă, dar în urmă cu doi ani se recăsătorise, și de aici rezultau și
alte preocupări. În afară de asta, ea însăși urmase doar școala
improvizată „în tufișuri” a lui Helen, iar pentru moștenitoarea
domeniului Kiward Station Gwyneira își dorea o educație mai
aleasă.
Heather Witherspoon păruse a fi alegerea ideală – chiar dacă James
avea suspiciuni că Gwyn se oprise la această guvernantă pentru că
prenumele ei „Heather” semăna oarecum cu „Helen”. James ar fi
avut încredere oricând că Gwyneira era în stare să angajeze întreg
personalul pentru tunsul oilor. Dar în privința evaluării unei
educatoare, era lipsită atât de cunoștințele necesare, cât și de interes.
Gwyn luase hotărârea repede, fără să stea mult pe gânduri – iar
acum o aveau pe cap pe această Heather, care o fi fost ea foarte
educată, dar în fond era ea însăși necoaptă și la fel de răzgâiată
precum Kura. James ar fi scăpat de mult de ea; astăzi o călătorie
până în Noua Zeelandă nu mai reprezenta un eveniment unic în
viață. De când existau vasele cu aburi, călătoria dura mai puțin și
era mai sigură. În opt săptămâni Miss Witherspoon își putea
727
exercita din nou talentele în Anglia. Dar ar fi acționat împotriva
voinței lui Kura-maro-tini, care se împrietenise pe loc cu noua ei
guvernantă. Și nici Gwyneira și nici Marama nu ar fi riscat un acces
de furie din partea acestei copile!
În timp ce își agăța pardesiul la intrarea în casă, James scrâșni din
dinți de furie. Inițial aici fusese vestibulul unui salon cu pretenții, cu
o tipsie din argint pe o măsuță, pentru depunerea cărților de vizită.
Gwyneira îndepărtase de mult tipsia. Atât ea, cât și fata în casă
maori consideraseră că nu avea rost să curețe tot timpul argintul. În
locul acesteia se afla acolo o vază cu rămurele de rata care dădea un
aer plăcut încăperii.
James nu se putea calma; ca și mai înainte, această tânără
guvernantă îi dădea bătăi de cap. Soții McKenzie priveau de doi ani
cum Miss Witherspoon își neglija cu nonșalanță obligațiile față de
Jack și ceilalți copii! Contractul încheiat cu ea prevedea clar că pe
lângă orele particulare cu Kura, ea se va ocupa și de educarea
temeinică a copiilor din satul maori. Trebuia să țină zilnic ore acolo.
Pentru Jack nu ar mai fi contat, iar lui Kura nu i-ar fi stricat deloc să
ia parte la ore. Totuși Heather Witherspoon se eschiva de câte ori
putea. Spunea că adulții indigeni o speriau, iar pe copiii acestora nu
îi putea suferi. Când totuși binevoia să se mai ducă, ținea cursul în
funcție de pregătirea Kurei, iar copiii din sat nu puteau ține pasul și
se plictiseau. De exemplu, Heather Witherspoon citea exclusiv din
cărți pentru fetițe, de preferință cele în care micile prințese duceau
pline de răbdare o viață de Cenușăreasă, până când în final erau
răsplătite pentru toate faptele lor bune. Fetelor maori asta nu le
spunea nimic. Erau lucruri complet străine realității lor, iar Heather
nu depunea niciun efort să se apropie de ele. Pe băieții maori
poveștile acestea aproape că îi scoteau din minți, nu erau interesați
de prințesele răbdătoare. Ei voiau să audă povești cu pirați, cavaleri
și aventurieri.
James aruncă o privire rapidă în încăperea în care fusese salonul de
728
primiri, care acum era utilizată de Gwyneira ca birou. Soția lui nu
era aici, așa că mormăind pentru sine traversă salonul cu mobilier
englezesc scump. Miss Witherspoon nu putea să le citească măcar
Comoara din insulă, sau povești cu Robin Hood ori cavalerul
Lancelot, de care Fleurette și Ruben fuseseră atât de încântați în
copilărie?
Din fostul birou al stăpânului casei – transformat într-un fel de sală
de clasă și de muzică – pătrundeau în salon sunetele pianului. James
aruncă și aici rapid o privire, pentru că teoretic era posibil ca
victima lui să fie la o oră cu Kura. Dar fata stătea singură la pianul ei
drag și hodorogit și cânta, bineînțeles, Beethoven. De fapt James nici
nu se așteptase la altceva. Era tipic pentru Kura să lase pregătirile
de călătorie în seama bunicii și a guvernantei, în timp ce ea făcea ce
îi plăcea. După care se plângea că nu îi fuseseră împachetate hainele
care îi trebuiau.
James trânti ușa fără a-i vorbi fetei suple și cu părul negru. Nu avea
ochi pentru izbitoarea frumusețe a Kurei, pe care o lăudau toți cei
care vedeau prima oară această făptură exotică. În special de când
Kura se mai maturizase, privitorilor li se cam tăia răsuflarea. Ca și
mai înainte, James McKenzie vedea în ea doar o copilă – o copilă
răsfățată, ale cărei toane duceau deseori la disperare familia și
personalul casnic din Kiward Station.
James tocmai urca scara largă care lega spațiile utilitare de jos cu
dormitoarele de la etaj, când auzi voci ridicate din camera Kurei.
Gwyneira și Miss Witherspoon. James rânji. Se părea că soția i-o
luase înainte.
— Nu, Miss Heather, Kura nu are în niciun caz nevoie de
dumneavoastră. Va avea parte de câteva săptămâni fără ore de
muzică – oricum, nu îmi amintesc să te fi angajat ca profesoară de
muzică. Și oricum vă plângeți permanent că nu mai aveți ce s-o
învățați pe Kura la capitolul muzică! Iar în ce privește orele de pian
și restul educației< când, așa cum spuneți, Kura se va usca
729
asemenea unei flori în pustiu, nicio grijă, ne va ajuta prietena mea
Helen. În viața ei Helen i-a învățat ABC-ul pe mai mulți copii decât
vă puteți imagina și ea cântă de ani de zile la orga din biserică.
James zâmbi în sinea lui. Gwyneira se pricepea fantastic să scoată
din sărite pe cineva. Constatase asta adesea pe pielea lui – și
totdeauna oscilase între furie și admirație.. Gwyn știa să se
proptească în fața lui continuându-și tirada! Ea era mai curând
scundă și foarte zveltă, dar uimitor de energică. Când se înfuria,
părea că părul ei roșu se încărca de electricitate și ochii ei de un
albastru azuriu aruncau scântei. Ca și până acum, nu îi puteai ghici
vârsta. Mai nou încerca să-și strângă buclele într-un coc, în loc de a
și-l lega simplu la spate, ca până acum, dar totdeauna câteva șuvițe
scăpau din legătură. Desigur că anii îi brăzdaseră câteva riduri pe
chip. Gwyn nu dădea doi bani pe umbrelele de soare și nici de
ploaie nu se ferea – așa că natura din Canterbury Plains lăsase urme
pe tenul ei. Totuși, James nu ar fi renunțat la niciun rid de la
colțurile ochilor ei ori la cuta adâncă din mijlocul frunții când era
așa de supărată ca acum.
— Nici pomeneală!
Heather Witherspoon trebuie să fi ripostat cu ceva ce îi scăpase lui
James.
— Locul în care sunteți cu adevărat utilă este aici, Miss Heather!
Unii copii maori încă nu știu să citească și să scrie. Iar fiul meu ar
putea avea nevoie de o educație pe măsura vârstei lui. Așa că
despachetați-vă bagajele și apucați-vă de lucru. Copiii trebuie să fie
acum la școală. În loc de asta joacă mingea pe afară!
Deci nici asta nu îi scăpase lui Gwyn. James o aplaudă când aceasta
ieși în trombă din cameră.
Gwyneira se sperie surprinsă, apoi îi zâmbi:
— Tu ce faci aici? Și tu ești pus pe război? Miss Heather a noastră
chiar că a întrecut măsura!
James încuviință. Ca întotdeauna când Gwyneira era cu el, îi
730
revenea buna dispoziție. De șaisprezece ani nu se despărțiseră
măcar o zi, și totuși vederea ei îl făcea fericit. Ce păcat că probabil
nu o va mai revedea câteva săptămâni.
Gwyneira îi remarcă imediat indispoziția.
— Ce-i cu tine? Toată ziua ai fost cam plouat! Nu îți convine că
plecăm?
Gwyneira vru mai întâi să își urmeze soțul pe scări, dar o auzi pe
Kura cântând la pian. Ca la o comandă nevăzută amândoi cotiră
spre camerele personale. În salon pereții puteau să aibă urechi.
— Dacă îmi convine, nu are importanță, spuse morocănos James.
Pur și simplu nu știu dacă această călătorie are rost<
— Pentru a o ține pe Kura în frâu? Nu neg. Te-am auzit discutând
în grajd cu Andy McAran despre asta. Nu tocmai discret, dacă m-ai
întreba pe mine<
Gwyneira scoase din dulap câteva lucruri și le așeză într-o valiză.
Dădea de înțeles astfel că această călătorie era bătută-n cuie.
Indispoziția lui James se transformă în mânie.
— Andy a spus-o. Dacă vrei să știi mai exact, el s-a exprimat așa:
„Trebuie să aveți grijă s-o țineți pe aia mică în frâu, altfel Tonga o
cuplează cu primul băiat maori care-i pe plac”. Tu cum ai fi vrut să
reacționez? Să îl concediez pe Andy McAran? Când nu spune decât
adevărul?
Andy McAran era unul dintre cei mai vechi muncitori de la Kiward
Station. Ca și James, Andy lucra aici dinainte ca Gwyneira să fi venit
în Noua Zeelandă ca mireasă a lui Lucas Warden, moștenitorul
domeniului. Între Andy, James și Gwyn nu existau de fapt secrete.
Gwyneira nu își mai păstră tonul provocator. În loc de asta se așeză
descurajată pe marginea patului. Imediat Monday se lipi de piciorul
ei, ca să fie scărpinată.
— Ce ar trebui să facem? întrebă ea mângâind cățeaua. Să o ținem în
frâu sună simplu, dar Kura nu este un câine sau un cal. Nu îi pot
ordona<
731
— Gwyn, câinii și caii tăi te-au ascultat totdeauna fără să fie nevoie
de forță. Pentru că de la început i-ai educat corect. Cu dragoste, dar
consecvent. Doar Kurei îi permiți orice! Și nici Marama nu a fost de
ajutor în asta.
James ar fi îmbrățișat-o cu plăcere, pentru a mai domoli din
duritatea cuvintelor lui, dar se răzgândi. Era vremea să spună
lucrurilor pe nume.
Gwyneira își mușcă buzele. Nu putea să nege. Nimeni nu-i
impusese vreodată cu adevărat limite moștenitoarei domeniului de
la Kiward Station și purtătoarei speranțelor nu numai ale tribului
local maori, dar și ale întemeietorilor albi ai fermei, Kura-maro-tini.
Nu o făcuseră nici maori, care oricum nu educă cu severitate copiii
și lasă disciplinarea lor în seama țării în care trebuie să
supraviețuiască, și nici Gwyneira, care de fapt ar fi trebuit să știe
mai bine cum stau lucrurile. Nu îl ținuse în frâu nici pe fiul ei, Paul,
tatăl Kurei. Dar fusese altceva. Paul se născuse în urma unui viol;
Gwyneira nu l-a putut iubi cu adevărat niciodată. Paul devenise un
copil dificil, apoi un tânăr pus pe harță, a cărui dușmănie cu
căpetenia maori Tonga l-a dus în final la moarte. Tonga, inteligent și
cultivat, a triumfat în final printr-o hotărâre a guvernatorului:
cumpărarea pământului pentru Kiward Station nu era legală. Dacă
Gwyneira voia să păstreze ferma, trebuia să îi despăgubească pe
băștinași. Dar pretențiile lui Tonga fuseseră inacceptabile. Abia
Marama adusese pacea. Copilul ei, cu sânge pakeha și maori, urma
să moștenească Kiward Station, iar pământul le va aparține astfel
tuturor. Nimeni nu va contesta dreptul maorilor de a locui aici și
Tonga nu va ridica pretenții asupra zonei casei și a pământului
fermei din jurul ei.
Gwyneira și majoritatea membrilor tribului maori au fost mai mult
decât mulțumiți cu această reglementare, doar tânăra căpetenie mai
avea în suflet o urmă de ură împotriva pakeha, colonizatorul alb. La
vremea respectivă Paul Warden fusese rivalul lui, nu doar în
732
privința proprietății pământului, dar și în ce o privea pe fata
Marama. După moartea lui Paul, Tonga sperase că tânăra și
frumoasa femeie, după o perioadă de doliu rezonabilă, va veni la el.
Dar Marama nu și-a căutat un partener nou, ci mai întâi și-a crescut
copilul în casa stăpânilor. Apoi s-a decis nu pentru Tonga ori pentru
alt bărbat din tribul lor, ci s-a îndrăgostit până peste cap de un
bărbat venit în primăvară la Kiward Station cu echipa lui să tundă
oile. Rihari era și el maori, dar aparținea unui alt trib. Totuși acesta
s-a hotărât să rămână. Era sociabil și prietenos și și-a dat imediat
seama de situația deosebită a Maramei: aceasta nici nu putea să își
ia fiica, Kura, de la Kiward Station și nu putea nici să plece singură
la tribul lui din Otago. Așa că el a solicitat primirea în comunitatea
maorilor de aici, primire pe care Tonga a acceptat-o de nevoie. Cei
doi locuiau în satul maori; la dorința ei, Kura rămăsese în casa
stăpânilor fermei. Dar în ultimul timp ea se ducea tot mai des la
așezarea de lângă lac, iar vizitarea mamei era doar pretextul. Kura
descoperise dragostea. Tânărul Tiare îi făcea curte, și din păcate, nu
atât de nevinovat cum se obișnuia între copiii pakeha de aceeași
vârstă.
Gwyneira, care odată privise cu ochi buni iubirea fiicei ei Fleur cu
Ruben O’Keefe, acum era alarmată. Cunoștea bine moralitatea
sexuală lejeră a maorilor. La ei bărbații și femeile puteau avea
contacte intime libere. O căsătorie se considera încheiată atunci când
un bărbat și o femeie împărțeau culcușul din casa comună a
tribului. Ce se întâmplase înainte îi era tribului indiferent, iar copiii
erau totdeauna bine-veniți. Se părea că Kura voia să urmeze aceste
obiceiuri, iar Marama nu părea să o combată.
Gwyneira, James și alți oameni din Kiward Station se temeau de
influența lui Tonga. Bineînțeles că Gwyneira spera la o căsătorie a
Kurei cu un alb din pătura ei socială – un lucru de care Kura la
început nici nu voise să audă. Copila de cincisprezece ani își pusese
în cap să devină cântăreață, iar vocea ei neobișnuit de frumoasă și
733
muzicalitatea deosebită îi erau atuuri sigure în acest sens. Dar o
carieră la operă în această țară tânără, care pe deasupra era și
puritană? La Christchurch abia se construia o catedrală, în restul
țării se construiau căi ferate< nimeni nu se gândea la un teatru
pentru Kura Warden! Heather Witherspoon îi băgase Kurei în cap
ideea conservatoarelor din Europa, a operelor de la Londra, Paris și
Milano, care nu așteptau decât o cântăreață de calibrul ei. Dar chiar
dacă însăși Gwyneira – ca și Tonga – ar fi sprijinit ideea, Kura era pe
jumătate maori, o frumusețe exotică, pe care o admira fiecare, dar
putea ea să fie luată în serios? Va fi ea privită ca o cântăreață, și nu
ca o ciudățenie? Unde ar ajunge răsfățata copilă dacă Gwyneira ar
trimite-o în Europa?
Tonga părea că voia să rezolve problema în felul lui. Nu doar Andy
McAran bănuia că în spatele poveștii de dragoste a Kurei se aflau
sforile trase de acesta. Tiare era vărul lui Tonga; legătura cu el ar fi
întărit considerabil poziția maori la Kiward Station. Iar tânărul avea
abia șaisprezece ani, ceea ce după părerea Gwyneirei era de natură
a crea o situație complet nerezonabilă. Tiare ca stăpân la Kiward
Station, alături de o Kura dezinteresată care doar clămpănea la pian
– ar reprezenta pentru Tonga punctul culminant al vieții lui, dar
ceva de neimaginat pentru Gwyn.
— Nu va ajuta la nimic trimiterea Kurei pentru câteva săptămâni la
Queenstown, își exprimă părerea James. Ba dimpotrivă. Acolo va
avea la picioare zeci de căutători de aur. Se va scălda în
complimente, toți o vor considera răpitoare și în final ea va ieși
biruitoare. Și când se va întoarce, Tiare va fi tot aici. Iar dacă tu crezi
că l-ai putea cumva înlătura, Tonga va găsi altul. Asta nu duce la
nimic, Gwyn.
— Ea va deveni mai înțelegătoare odată cu trecerea timpului,
ripostă Gwyneira.
James își roti ochii în cap.
— Există un semn măcar în acest sens? Până acum a devenit cu
734
timpul doar tot mai fără minte! Și nici această Heather Witherspoon
nu îi este de ajutor. Eu aș trimite-o imediat în Anglia, fie că micii
prințese îi convine ori nu.
— Dar și dacă o lovim pe Kura în acest fel nu vom câștiga nimic. Nu
vom face decât să o împingem în brațele maorilor.
James se așeză alături de Gwyn, care se lipi de el parcă în căutarea
unei mângâieri.
— Ce problemă! oftă ea. Mi-aș fi dorit ca Jack să fi fost moștenitorul,
și atunci nu am mai fi avut probleme.
James ridică din umeri.
— Nici nu ar fi fost necesar dacă Fleurette ar fi fost moștenitoarea.
Dar acest Gerald Warden a trebuit neapărat să-și facă un succesor
masculin, fie și cu forța. Am un sentiment de satisfacție că acum
pesemne se răsucește în mormânt! Kiward Station al lui a ajuns la
mâna unei metise maori!
Gwyneira zâmbi. În privința succesiunii, maorii erau oricum mai
rezonabili. În acest sens nu existaseră probleme când Marama
adusese pe lume o fată; bărbații și femeile erau succesori egali în
drepturi. Păcat doar că tânăra Kura nu semăna cu cei din familia ei,
și de la Gwyneira cea activă și orientată mai mult spre lucrurile
practice decât spre arte moștenise numai ochii de un albastru
azuriu.
— Deocamdată o iau cu mine la Queenstown, zise Gwyn decisă.
Poate îi bagă Helen mințile în cap. Uneori Kura ascultă mai bine de
cineva din afară. Oricum Helen cântă la pian. Kura o va lua în
serios.
— Iar eu trebuie să mă descurc fără tine, făcu James pe supăratul.
Mânatul vitelor<
Gwyneira râse și își petrecu brațele pe după gâtul lui.
— Mânatul vitelor ar trebui să te preocupe din plin. Jack se bucură
deja. Și ai putea să o iei cu tine și pe Miss Heather, la bucătăria
mobilă. Poate merge de bunăvoie!
735
Era martie, și înainte de venirea iernii oile pe jumătate sălbăticite
trebuiau adunate de pe munte și mânate înapoi la fermă. Era o
activitate anuală, care necesita participarea tuturor muncitorilor de
la fermă.
— Fii atentă cu sfaturile tale!
James o mângâie pe păr și o sărută afectuos. Îmbrățișarea ei îl
excitase. Și ce o fi dacă vor face puțină dragoste dimineața? Adăugă:
— M-am mai îndrăgostit odată de o femeie care mergea cu
bucătăria mobilă!
Gwyneira râse. Și ea respira mai iute. Aștepta răbdătoare ca James
să desfacă nasturii rochiei ei ușoare de vară.
— Dar nu de o bucătăreasă, zise ea. Îmi mai amintesc bine cum m-ai
trimis din prima zi afară, ca să adun oile împrăștiate.
James o sărută pe umăr, apoi pe sânii încă fermi.
— Asta ca să scăpăm cu viață, zâmbi el. După ce am gustat cafeaua
ta, a trebuit să te scot din bucătărie<

În timp ce Gwyneira și James se bucurau de o oră liniștită, Heather

Witherspoon se dusese la Kura. O găsise la pian și o anunță cu
privire la decizia bunicii ei de a nu o lua la Queenstown. Kura primi
vestea surprinzător de calmă.
— Ah, oricum nu vom rămâne acolo foarte mult timp. Ce să facem
noi la necivilizații aceia? Măcar de am fi la Dunedin. Dar în acest
cătun de căutători de aur< Cu cei de acolo sunt înrudită de
departe. Fleurette îmi este un fel de mătușă pe jumătate, iar
Stephen, Elaine și Georgie îmi sunt veri pe sfert, nu? Ce am eu în
comun cu ei?
Kura își întoarse chipul drăguț din nou spre note. Din fericire exista
un pian și la Queenstown, se interesase de asta. Și poate că această
Miss Helen avea mai multă idee despre muzică decât Miss Heather.
Lui Tiare oricum nu o să îi ducă dorul. Desigur că era plăcut să fie
admirată, sărutată și mângâiată de el, dar ea nu va risca niciodată să
736
rămână gravidă! Poate că bunica Gwyn o consideră naivă, iar Miss
Heather se făcea toată roșie când venea vorba cumva despre „sex”.
Dar mama Kurei nu era atât de pudică; fata știa bine cum se făceau
copiii. Și de un lucru era sigură: de la Tiare nu voia niciun copil. De
fapt ea întreținea această legătură doar pentru a o necăji puțin pe
bunica Gwyn.
Dacă se gândea bine, nici nu voia copii. Îi era indiferent cine avea să
moștenească Kiward Station. Ea era pregătită să renunțe la orice o
îndepărta de adevăratul ei țel. Kura voia să facă muzică, voia să
cânte. Nu avea nicio importanță de câte ori pronunța bunica Gwyn
cuvântul „imposibil” – Kura-maro-tini ținea cu dinții de dorința ei!

737
 3

William Martyn considerase obținerea aurului o activitate

contemplativă. Ții o sită într-un pârâu, o clatini nițel – și pepitele de
aur rămân în ea. Poate că nu imediat și de fiecare dată, dar oricum
suficient ca în timp să devii milionar. Dar realitatea din
Queenstown se dovedise a fi cu totul alta. Mai pe scurt, William nu
găsise aur deloc până când nu se asociase cu Joey Teaser. Și asta cu
toate că achiziționase uneltele cele mai scumpe de la O’Kay
Warehouse, ocazie cu care se bucurase să pălăvrăgească din nou cu
Elaine O’Keefe. Micuța abia își putuse stăpâni entuziasmul
revăzându-l, și cu cât se prelungea această primă zi de prospectare
împreună cu Joey, cu atât mai intens se gândea William dacă nu
cumva întâlnirea cu această fată nu reprezenta descoperirea
adevăratului filon aurifer. În măsura în care ajungea să gândească.
Joey, un căutător de aur cu experiență, de patruzeci și cinci de ani,
dar care arăta de șaizeci și, care mai înainte își căutase norocul în
Australia și pe Coasta de Vest, examină scurt terenul marcat de
William, îl declară plin de perspective și imediat începu să taie lemn
pentru construcția unui jgheab de spălare. William privise o vreme
puțin cam nedumerit, după care Joey îi puse în mână un fierăstrău
și îi ceruse să taie scânduri din bușteni.
— Nu se pot< nu se pot cumpăra scânduri? se interesă nefericit
William după ce prima tentativă dăduse greș.
Dacă voiau să construiască un jgheab de douăzeci de metri lungime,
după cum intenționa Joey, vor avea nevoie de cel puțin două
săptămâni până când să recolteze aur prima dată.
Joey îl privi uimit.
— Tinere, orice se poate cumpăra dacă ai bani. Dar noi avem? Cel
puțin eu nu am. Iar tu ar trebui să mai economisești. Și așa trăiești
pe picior mare cu pensiunea ta și cu grămada de lucruri pe care le-ai
738
cumpărat<
Pe lângă uneltele cele mai importante pentru căutarea aurului,
William mai investise în dotări complete pentru camping și în
câteva arme de vânătoare. În definitiv se putea întâmpla să fie
nevoiți să mai înnopteze pe teren – cel târziu când vor avea de păzit
aurul. Și William nu voia să rămână în niciun caz sub cerul liber în
tabăra lui.
— Aici avem copaci, un topor și un fierăstrău. Așa că mai bine ne
construim singuri jgheabul. Acum ia toporul. La doborârea
copacilor nu poți greși ceva. Eu iau fierăstrăul și realizez munca de
precizie.
De atunci William dobora copaci, chiar dacă nu grozav de repede;
tocmai doborâse doi fagi de grosime medie. Dar munca îl făcea să
transpire. Dacă dimineața înghețau, pe la ora zece lucrau deja la
bustul gol. Și lui William nu îi venea să creadă că nu trecuseră nici
măcar de jumătatea zilei.
„Faceți altceva la care vă pricepeți.” Această remarcă a bancherului
îi răsuna acum în cap lui William. Mai întâi o considerase vorba
goală a unui birocrat speriat de risc, dar acum viața de căutător de
aur nu i se mai părea atât de aventuroasă. Bineînțeles că era în aer
liber iar peisajul era fantastic aici, în Queenstown. După ce depășise
primele indispoziții, nu putu decât să constate asta. Maiestuoșii
munți care înconjurau lacul Wakatipu, ce păreau să îmbrățișeze
ținutul, și jocul de culori al bogatei vegetații, mai ales tonurile de
maro, lila și roșu care acum, toamna, se amestecau ca într-un
caleidoscop. Plantele păreau fie exotice precum palmierul-varză
asemănător palmierilor; fie ciudat de străine, ca nipralele violete
care confereau regiunii din jurul Queenstownului nota specifică
acestui anotimp. Atmosfera era clară ca cristalul, la fel și pâraiele.
Dar dacă trebuia să lucreze alte câteva zile împreună cu Joey fără
îndoială că William în curând va începe să urască pomii și apele
curgătoare.
739
Pe parcursul zilei Joey se dovedi un adevărat zbir. Ba i se părea că
William era prea încet, ba că se oprea prea des, după care el însuși îl
întrerupea din munca lui, strigându-i să vină să îl ajute la fierăstrău.
Și în plus înjura cât îl ținea gura când ceva nu mergea ceea ce din
păcate se întâmpla când William punea mâna pe fierăstrău.
— O să înveți și asta, băiete! spunea bătrânul în cele din urmă
încurajator, imediat ce se mai calma. Acasă nu prea ai lucrat cu
mâinile.
William vru să riposteze la început, dar se răzgândi, dându-i măcar
în parte dreptate. Bun, el lucrase la câmp. Împreună cu arendașii, în
ultimii ani, după ce observase nedreptatea strigătoare la cer care
domnea pe domeniile tatălui său. Frederic Martyn pretindea mult și
dădea puțin – arenda era greu de suportat pentru țărani, și nu
numai că în anii buni le rămânea doar puțin pentru trai, dar nici nu
se puteau aștepta la ajutor când recolta era proastă. Până acum
familiile încă nu își reveniseră de pe vremea marii foamete din anii
’60. Practic în fiecare familie fuseseră victime. Pe lângă asta, aproape
o generație lipsea – aproape niciun copil de țăran de vârsta lui
William nu supraviețuise anilor în care mana de cartofi făcuse
ravagii. Așa că astăzi la munca câmpului erau doar copilandri și
bătrâni; practic fiecare era suprasolicitat, și nu existau perspective
de îmbunătățire a situației.
Toate acestea nu îl impresionau pe Frederic Martyn – și nici pe
mama lui William, care cu toate că era irlandeză, nici nu încerca să
ajute oamenii. William începuse să îi ajute pe arendași la munca
câmpului la început dintr-un protest tăcut. Apoi se angajase în Liga
Rurală Irlandeză, care milita pentru stabilirea unor arende corecte.
Frederic Martyn a părut la început să considere atitudinea socială a
fiului său mai mic mai curând amuzantă decât îngrijorătoare.
Oricum William nu ar fi avut prea multe de spus pe pământurile
sale, iar fiul său mai mare, Frederic junior, nu avea cine știe ce
pasiuni filantropice. Dar când liga a înregistrat primele succese,
740
tatăl și-a întețit zeflemelele și batjocura la adresa lui William, care a
devenit și mai îndârjit.
Când în cele din urmă a sprijinit o răscoală a arendașilor – dacă nu
chiar a pus-o la cale –, bătrânul nu i-a mai găsit nicio scuză. William
a fost trimis la Dublin. Trebuia să studieze puțin, fie și dreptul,
pentru a-i ajuta mai târziu cu sfatul și fapta pe iubiții lui arendași. În
privința asta bătrânul Martyn fusese generos. Principalul era ca
tânărul să nu-i mai ațâțe pe oameni împotriva lui!
La început William s-a pus pe treabă entuziasmat, dar curând i s-a
părut prea plictisitor să analizeze finețurile dreptului englezesc,
când oricum curând urma să fie redactată o constituție irlandeză. A
urmărit cu atenție dezbaterile despre Home Rule Bill, care trebuia să
le ofere irlandezilor considerabil mai multe drepturi de a participa
la deciziile ce priveau insula lor. Și când Camera Lorzilor a respins-
o din nou<
Dar William nu voia să se mai frământe mult. Chestiunea devenise
prea penibilă, iar urmările au fost fatale. Și ar fi putut ca lucrurile să
se termine pentru el mult mai rău decât aici, în plăcutele
împrejurimi ale pașnicului Queenstown.
— Ce ai făcut acolo, în Irlanda? întrebă Joey.
Cei doi terminaseră munca din acea zi și trăgeau obosiți la vâsle
spre casă. Pe William îl așteptau baia și o cină bună în pensiunea lui
Miss Helen – pe Joy îl aștepta o seară înecată în whisky în tabăra
coloniei căutătorilor de aur Skippers.
William ridică din umeri.
— Am lucrat la o fermă de oi.
În mare era adevărat. Pământul lui Martyn era vast și cuprindea
pășuni de primă categorie. De aceea Frederic Martyn nu prea
avusese de suferit de pe urma manei cartofilor. Aceasta îi afectase
doar pe arendașii lui și pe lucrătorii rurali care își asigurau hrana de
pe micile suprafețe însămânțate.
— Nu ai prefera Canterbury Plains? se mai interesă Joey binevoitor.
741
Acolo sunt milioane de oi.
Asta auzise și William. Dar participarea lui la muncile fermei se
redusese la treburi administrative. Știa teoretic cum se tunde o oaie,
practic nu o făcuse niciodată, cu atât mai puțin în timp record, cum
tundeau oamenii echipelor din Canterbury Plains. Cei mai buni
ușurau de lână opt sute de oi pe zi! Erau doar ceva mai puține oi
decât adăpostea ferma lui Martyn! Pe de altă parte, probabil că unii
fermieri din est ar fi avut nevoie de un administrator ori de un
supraveghetor capabil – William nu s-ar fi dat înapoi de la așa o
slujbă. Doar că din asta nu te puteai îmbogăți. Și cu tot
angajamentul lor social, William nu intenționa ca pe termen lung să
facă rabat la calitatea vieții.
— Poate că voi cumpăra o fermă după ce vom găsi aici destul aur,
răspunse acesta. Să zicem< peste un an sau doi ani.
Joey râse.
— Ai oricum spirit sportiv! Bun, aici poți cobori<
Conduse barca la mal. Râul șerpuia spre est pe lângă Qurenstown și
apoi, în sud, se vărsa în lac, aproape de tabăra căutătorilor de aur.
Adăugă:
— Mâine te iau tot de aici, la ora șase dimineața, proaspăt și voios!
Joey îi mai făcu o dată din mână mulțumit, în timp ce acesta porni
cu greu spre oraș. După pauza din barcă, acum îl dureau toate
oasele. Nu-i surâdea deloc perspectiva unei noi zile de muncă
asiduă.
Oricum pe Main Street avu parte de o plăcere. Elaine O’Keefe venea
cu un coș cu rufe de la spălătoria chinezească și se îndrepta către
pensiunea lui Helen.
William îi zâmbi.
— Miss Elaine! O priveliște mai frumoasă decât o pepită de aur! Pot
să vă iau coșul?
În ciuda durerilor musculare, își întinse, ca un gentleman, mâinile
spre coș. Elaine nu făcu mofturi. Îi dădu bucuroasă povara și păși
742
fără griji alături de el. Mergea vesel și elegant totodată. Cu coșul
greu în brațe i-ar fi fost imposibil. Cum zisese odată cam cârcotașă
Miss Daphne: „Trebuie să îți permiți să fii o doamnă”.
— Deja ați găsit astăzi atât de multe pepite? se interesă Elaine.
William se întrebă dacă ea era doar naivă sau ironică. Apoi decise să
ia întrebarea drept tachinare. Elaine era de o viață în Qurenstown.
Trebuia să știe că pe câmpurile aurifere nu deveneai bogat atât de
repede.
— Primul aur pe ziua de astăzi este cel din părul dumneavoastră,
răspunse și asocie mărturisirii un compliment: Dar acesta are deja
un proprietar. Sunteți bogată, Miss Elaine!
— Iar dumneavoastră ar trebui să vă duceți la maori. Ei v-ar declara
scurt tohunga. Un maestru al whaikorero< chicoti Elaine.
— Al ce? întrebă William.
Nu îi întâlnise pe maori, băștinașii Noii Zeelande. Existau triburi în
Wakatipu, ca și în întregul Otago, dar Queenstown, oraș în plină
dezvoltare al căutătorilor de aur, era pentru maori prea agitat. Doar
rareori se mai rătăcea vreunul dintre ei prin oraș, chiar dacă între
timp câțiva bărbați se alăturaseră căutătorilor de aur. Aceștia nu-și
părăsiseră decât de nevoie așezările și familiile – ca și majoritatea
albilor care își căutau aici norocul. În comportament nu se
deosebeau de aceștia, și niciunul dintre ei nu se folosea de asemenea
vorbe.
— Whaikorero. Este arta vorbelor frumoase. Iar tohunga înseamnă
maestru sau expert. Tatăl meu este un tohunga, spun maorii. Lor le
plac argumentările deciziilor lui<
Elaine îi deschise lui William ușa pensiunii. Acesta ezită să intre
înaintea ei și ținu ușa deschisă cu piciorul pentru ea. Fata radia.
William își aminti că tatăl ei era judecător de pace aici, iar fratele ei,
Stephen, studia dreptul. Poate că ar trebui să menționeze și
eforturile depuse de el în această direcție.
— Ei, atât de departe nu am ajuns cu studiile mele juridice, spuse el
743
cu aparentă indiferență. Vorbiți limba maori, Miss Elaine?
Elaine ridică din umeri. Dar la aluzia privitoare la studiile juridice
ochii îi sclipiră, cum era de așteptat.
— Nu atât de bine cum ar fi trebuit. Am locuit mereu destul de
departe de cel mai apropiat trib. Dar mama și tata cunosc bine
limba; au frecventat școala în Plains împreună cu copiii maori. Eu
de fapt văd maori numai când au loc dispute între ei și pakeha, și
tatăl meu trebuie să le aplaneze. Și din fericire asta se întâmplă rar.
Chiar ați studiat dreptul?
William relată foarte vag despre cele trei semestre de la Dublin. Dar
cei doi trebuiau oricum să se despartă. La intrarea în pensiune
curentul de aer făcu apărătoarea de vânt să scoată un sunet
melodios și imediat Mary și Laurie își făcură apariția. Una din ele
luă rufele de la William mulțumindu-i încântată pentru ajutor, iar
cealaltă îl anunță că baia este pregătită. Trebuia doar să se
grăbească, deoarece masa va fi servită imediat; ceilalți comeseni se
așezaseră deja și cu siguranță că nimeni nu era dispus să aștepte.
William se despărți politicos de Elaine, a cărei dezamăgire era
vizibilă. Trebuia neapărat să mai dea un asalt.
— Cum se procedează în Queenstown dacă dorești să inviți o tânără
domnișoară la o distracție decentă? îl întrebă el pe unul din cei doi
bancheri puțin mai târziu, înainte de a lua masa.
Ar fi preferat ca Miss Helen să nu fi auzit întrebarea, dar bătrâna
doamnă avea auzul ascuțit. În orice caz ea își îndreptă atenția
discret spre discuția celor doi bărbați.
— Depinde cât de decentă este distracția, răspunse oftând
bancherul, și cui îi adresezi invitația. Există domnișoare cărora nicio
distracție nu li se pare suficient de decentă< Bărbatul știa despre ce
vorbea, căci se străduia de săptămâni întregi să îi facă curte tinerei
profesoare cu care locuia în aceeași casă. Una ca ea ar putea fi cel
mult însoțită duminica la biserică< ceea ce pe de altă parte nu este
neapărat o distracție. Însă o tânără domnișoară normală poate fi
744
invitată la picnicul comunității, când acesta are loc. Ori poate fi
invitată la square dance când asociația gospodinelor organizează o
petrecere cu dans. La Daphne are loc așa ceva în fiecare sâmbătă,
dar pe de altă parte asta nu este ceva decent<
Interveni celălalt bancher:
— Lăsați-o pur și simplu pe mica Miss O’Keefe să vă arate orașul.
Cu siguranță că asta îi va face plăcere, ea a crescut aici. Și în orice
caz o plimbare este ceva nevinovat.
— Dacă nu se desfășoară în pădurile din jur, interveni sec și Miss
Helen. Și dacă tânăra în chestiune este nepoata mea, așadar o tânără
cu totul deosebită, va trebui ca în prealabil să cereți permisiunea
tatălui ei<

— Ce știi tu exact despre acest tânăr?

Era o altă cină, dar tema era aceeași. Ruben O’Keefe îi punea
întrebări fiicei sale. Căci deși până atunci William nu cutezase să
facă o invitație, Elaine îl întâlnise chiar în ziua următoare. Din nou
„întâmplător”, în fața firmei de pompe funebre. Un loc de întâlnire
prost ales, pentru că Elaine, cu toată fantezia ei, nu găsi nicio
motivație de ce se afla acolo. Pe lângă asta, Frank Baker, cioclul, era
un vechi prieten al tatălui ei, iar soția lui era o muierușcă guralivă.
Zvonul despre legătura lui Elaine O’Keefe cu William Martyn – „un
băiat din tabăra căutătorilor de aur” cum l-ar descrie Mrs. Baker
fără nicio îndoială – se răspândise deja în toată localitatea.
— Este un gentleman, tati, zău. Tatăl lui are un domeniu în Irlanda.
Și el a studiat dreptul! îi aduse Elaine la cunoștință nu fără mândrie.
— Aha! Și de aceea a emigrat ca să caute aur? Există în Irlanda prea
mulți avocați sau ce? se interesă Ruben.
— Și tu ai vrut odată să cauți aur! îi reaminti fiica sa.
Ruben zâmbi. Elaine nu ar fi un avocat prost. În fond îi venea greu
să fie sever cu ea, pentru că oricât își iubea fiii, pe fiica lui o
diviniza. Semăna prea mult cu iubita lui Fleurette. Excepție făcând
745
culoarea ochilor și năsucul obraznic, era leită maică-sa și bunică-sa.
Nuanța roșie a părului ei devia puțin de la culoarea părului mamei
și bunicii ei. Părul lui Elaine era mai închis și poate mai subțire și
mai buclat decât al lui Fleurette și al Gwyneirei. În ce îl privea pe
Ruben, doar fiii lui îi moșteniseră ochii calmi, cenușii și părul
castaniu. În special Stephen trecea drept „leit taică-său”. Cel mai
mic, Georgie, era plin de inițiativă și mereu pus pe șotii. De fapt
lucrurile se aranjaseră perfect: Stephen va călca pe urmele tatălui,
având în vedere studiile juridice, Georgie era interesat de comerț și
visa la deschiderea unor filiale ale O’Kay Warehouse. Ruben era un
bărbat fericit.
— A existat un scandal în jurul lui William Martyn, spuse Fleurette
în treacăt în timp ce punea pe masă un sufleu.
Același lucru se servise astăzi și la pensiunea lui Helen; deci
Fleurette nu gătise, ci comandase la Laurie și Mary „o cină la
pachet”. La magazin oricum nu fusese.
— Tu de unde știi? întrebă Ruben, în timp ce Elaine, uimită,
aproape că scăpă furculița din mână.
— Cum adică un scandal? murmură ea.
Chipul încă atrăgător al lui Fleurette se lumină. Era o spioană
înnăscută. Ruben își mai amintea bine cum odată ea îi dezvăluise
„secretul legat de O’Keefe și Kiward Station”.
— Astăzi după-amiază am făcut o vizită familiei Brewster, spuse ea
într-o doară.
Ruben și Fleurette îi cunoșteau pe Peter și Tepora Brewster din
copilărie. Peter era negustor și se ocupase inițial de comerțul cu lână
în Canterbury Plains. Apoi soția lui, Tepora, o maori, moștenise
pământ în Otago și amândoi se mutaseră aici. Acum trăiau în
apropiere de tribul Teporei, la 15 kilometri spre vest de
Queenstown, iar Peter organiza exportarea în diverse țări a aurului
extras aici.
— Tocmai au primit o vizită din Irlanda. Familia Chesfield.
746
— Și tu crezi că acest William Martyn este cunoscut în Irlanda ca un
cal breaz? se interesă Ruben. Cum ți-a venit ideea aceasta?
— Păi nu aveam eu dreptate? ripostă ștrengărește Fleurette. Dar
acum fără glumă, bineînțeles că nu puteam să știu asta. Dar lordul și
lady Chesfield fac fără îndoială parte din nobilimea de origine
engleză. Și din ceea ce bunica Helen a aflat deja, tânărul aparține
unor cercuri asemănătoare. Și în definitiv Irlanda nu este chiar atât
de mare.
— Și ce a făcut scumpul lui Elaine? întrebă Georgie curios și
hlizindu-se răutăcios la sora lui.
— Nu este scumpul meu! se aprinse Elaine, dar se reținu de la alte
observații.
Și ea voia în fond să afle ce scandal i se punea în cârcă lui William
Martyn.
— Ei, asta nu știu exact. Soții Chesfield au făcut doar niște aluzii. În
orice caz Elaine are dreptate spunând că Frederic Martyn este un
mare proprietar de pământ. Dar William nu va moșteni nimic, el
este fiul cel mai mic și, în plus, oaia neagră a familiei. Simpatizează
cu Liga Irlandeză<
– Dar asta este mai curând în favoarea băiatului, decise Ruben.
Ceea ce fac englezii în Irlanda este o crimă. Cum pot lăsa jumătate
din populație să moară de foame, când hambarele lor sunt pline
ochi? Arendașii lucrează pe un salariu de nimic, și nobilii se îngrașă.
Este chiar frumos că tânărul este de partea țăranilor!
Elaine radia.
Mama ei însă părea mai curând îngrijorată.
— Nu dacă angajamentul degenerează în activități teroriste, spuse
ea. Și exact asta a lăsat să se înțeleagă lady Chesfield. William
Martyn ar fi participat la un atentat.
Ruben se încruntă.
— Când? Din ce știu eu, ultimele revolte mai importante au avut loc
la Dublin în 1867. Iar despre activități solitare ale luptătorilor pentru
747
independența Irlandei nu a apărut nimic în Times.
Ruben primea ziare englezești de cele mai multe ori cu o întârziere
de câteva săptămâni, dar le citea atent.
Fleurette ridică din umeri.
— Poate că s-a întâmplat demult. Ori poate că atentatul a eșuat, nu
știu. Cert este că acest William nu se află în închisoare, ci umblă pe
aici fără să se ascundă și-i face curte fetei noastre sub numele lui
adevărat. Ah, da, în chestiune mai apare un nume, este vorba
despre John Morley<
Ruben zâmbi.
— Atunci este sigur vorba despre o greșeală. John Morley de
Blackburn este Chief Secretary for Ireland și locuiește în Dublin. El
sprijină Home Rule. Asta înseamnă că este de partea irlandezilor.
Nici vorbă ca liga să fie interesată în uciderea lui.
Fleurette începu să umple farfuriile.
— Am spus că soții Chesfield nu s-au exprimat prea clar, explică ea.
Se prea poate să nu fie nimic. Un lucru este sigur: William Martyn
este acum aici, și nu în iubita lui Irlandă. Ciudat pentru un patriot.
Dacă ăștia emigrează de bunăvoie, o fac cel mult în America, unde
întâlnesc camarazi care le împărtășesc ideile. Un activist irlandez pe
câmpurile aurifere din Queenstown mi se pare ceva neobișnuit.
— Dar nu este ceva rău! interveni Elaine cu ardoare. Poate că vrea
să găsească aur, ca să-și cumpere pământ de la tatăl lui și<
— Foarte posibil, spuse Georgie. De ce nu cumpără toată Irlanda de
la regină?
— În orice caz, ar trebui să îl cunoaștem pe tânăr, încheie Ruben
subiectul. Dacă într-adevăr vrea să iasă la plimbare cu tine – îi făcu
cu ochiul lui Elaine, căreia mai că i se tăie răsuflarea – și asta este
una dintre intențiile lui exprimate, despre care o păsărică mi-a
ciripit ceva, îl poți invita la cină. Și acum să ne ocupăm de tine,
Georgie. Ce am auzit eu azi-dimineață de la Miss Carpenter privitor
la lucrarea ta de la matematică?
748
În timp ce fratele ei făcea ochii mari, Elaine abia mai putea să
mănânce din cauza emoției. William Martyn era interesat de ea!
Voia să se plimbe cu ea! Poate chiar și să danseze! Sau poate mai
întâi la biserică. Da, ar fi fantastic! Toți au să vadă că ea, Elaine
O’Keefe, era o tânără curtată, care reușise să trezească interesul
unicului gentleman britanic rătăcit în Queenstown. Celelalte fete o
să crape de ciudă! Și în primul rând verișoara ei. Această Kura-
maro-tini despre care toți vorbesc cât de frumoasă este. Și în jurul
cărei vizite în Queenstown se păstra un mister profund, care cu
siguranță includea un bărbat! Despre ce altceva să fie vorba într-un
mister adânc? Elaine abia aștepta ca William să o întrebe. Și pe unde
se va plimba cu ea?

În cele din urmă, Elaine ieși cu William la plimbare – după ce el o

întrebase galant dacă era dispusă să îl conducă prin Queenstown.
Elaine se întreba de ce o fi având el nevoie de un tur de prezentare.
În definitiv Queenstown se compunea practic doar din Main Street,
iar frizeria, fierăria, poșta și magazinul general nu aveau nevoie de
prezentări speciale. Palpitant era cel mult hotelul lui Daphne, dar pe
lângă acest stabiliment Elaine și William vor face un ocol mare.
Elaine se decise în cele din urmă să extindă termenul de „oraș” și la
drumul spre lac.
— Wakatipu este imens, chiar dacă din cauza munților care îl
cuprind nu pare atât de mare. De fapt măsoară aproape patru sute
de kilometri pătrați. Și tot timpul este în mișcare. Apa se ridică și
coboară în permanență. Maorii spun că ar fi bătăile inimii unui uriaș
care doarme pe fundul lacului. Dar desigur că aceasta este doar o
legendă. Maorii au multe legende.
William zâmbi.
— Țara mea este la fel de bogată în legende. Despre zâne și lei-de-
mare care la lumina lunii pline capătă siluete omenești<
Elaine încuviință convinsă:
749
— Da, știu. Am o carte cu povești și legende irlandeze. Și calul meu
este botezat după o zână, Banshee. Vreți s-o vedeți odată pe
Banshee? Este un Cob. Cealaltă bunică a mea i-a adus pe strămoșii
lui Banshee din Țara Galilor<
William se comporta de parcă ar fi ascultat-o cu atenție, dar nu îl
interesau în mod deosebit caii. Îi era indiferent dacă Gwyneira
Warden i-ar fi adus strămoșii din Connemara. Pentru el era mult
mai important faptul că seara, după această plimbare, urma să-i
cunoască pe părinții lui Elaine, Ruben și Fleurette O’Keefe. Desigur
că îi mai văzuse pe amândoi și se întreținuse puțin cu ei. În fond își
făcea toate cumpărăturile în magazinul lor. Însă acum era invitat la
ei la cină, asta însemnând contacte private. Și după cât se părea, era
ceva absolut necesar. Joey tocmai îl anunțase de dimineață că
renunță la colaborarea cu el. Bătrânul căutător de aur dăduse
dovadă de răbdare în primele zile, dar după o săptămână
inactivitatea lui William începuse să-l calce pe nervi. William
considerase că era foarte normal ca după primele zile de muncă
grea să o lase mai ușor cu munca la jgheab. În definitiv, trebuiau să
îl mai lase durerile musculare. Și timp mai aveau. Cel puțin William
nu se grăbea. Dar Joey îi explicase ferm că pentru el fiecare zi în care
nu găseau aur era o zi pierdută. Și el nu visa la pepite cât bila, ci
doar la puțin praf de aur care să îi asigure whisky-ul și porția zilnică
de tocană sau de carne de berbecuț de la focul taberei.
— Cu un flăcăiandru așa răzgâiat ca tine niciodată nu o să pot face
asta! îi reproșase el lui William.
Se părea că își găsise un alt partener care dobândise un teren cel
puțin la fel de promițător, și era dispus să îl împartă cu Joey.
Terenul lui Joey era de mult epuizat; când se făcuse împărțirea
avusese prea puțin noroc.
Acum William trebuia să continue singur sau să își caute o altă
preocupare. El ar fi preferat ultima variantă. Pentru că în munți
diminețile și serile târzii aveau deja ceva ce amintea de iarnă.
750
Queenstown trebuia să fie în iulie și august acoperit de zăpadă, ceea
ce era desigur o priveliște frumoasă. Dar să speli aur în râul
înghețat? William își putea imagina lucruri mai frumoase. Poate că
Ruben O’Keefe va avea o idee în acest sens.

William văzuse casa familiei O’Keefe deja când trecea spre râu. În
comparație cu Martyn’s Manor nu era prea impresionantă – o casă
din lemn plăcută, cu grădină și câteva grajduri. Dar aici, în această
țară nouă, trebuia să fii mai modest în ce privește traiul pe picior
mare. Și abstracție făcând de arhitectura primitivă, Conacul Pepita
de Aur avea totuși ceva comun cu locuințele nobililor de țară
englezi – de exemplu câinii care se repezeau la tine imediat ce
puneai piciorul pe teritoriul lor. Mama lui William avusese câini de
rasă Corgie, aici preferința era pentru Collie. Câini de pază și, cum
explicase imediat entuziasmată Elaine, importați de asemenea din
Țara Galilor. Mama lui Elaine, Fleurette, adusese cățeaua Grade din
Canterbury Plains, iar aceasta fătase mulți pui. Pentru ce aveai aici
nevoie de câini era un mister pentru William, dar pentru Elaine și
familia ei aceștia erau pur și simplu de-ai casei. Ruben O’Keefe încă
nu venise, astfel că William se lăsă condus prin grajduri și o
cunoscu și pe minunata Banshee a lui Elaine.
— Este ceva special, pentru că este bălană! Asta se întâmplă foarte
rar la rasa Cob. Bunica mea avusese doar negre și maro. Dar
Banshee se trage dintr-un Welsh Mountain Pony pe care mama l-a
primit când era copil. Acesta a trăit foarte mult, eu însămi l-am
călărit<
Elaine vorbea neîncetat, dar asta nu îl deranja în mod special pe
William. El o găsea fermecătoare și temperamentul ei clocotitor îl
binedispunea. Elaine părea că nu putea să stea o clipă liniștită.
Buclele ei roșii fluturau în ritmul fiecărei mișcări. Astăzi se făcuse
frumoasă special pentru el. Purta o rochie verde ca iarba, cu dantelă
maro. Încercase să își prindă părul cu panglici de catifea într-un fel
751
de coadă de cal, dar fusese inutil; înainte ca Elaine să fi terminat
turul de prezentare prin oraș, părul îi era atât de răvășit de parcă
nici măcar nu se pieptănase. William începu să se întrebe cum ar fi
să o sărute pe fata aceasta zburdalnică. Avusese experiențe cu fete
mai mult sau mai puțin calculate din Dublin, ca și cu fiicele
arendașilor lui irlandezi; unele fuseseră foarte receptive dacă astfel
obțineau mici favoruri pentru familiile lor, altele făceau pe
virtuoasele. Elaine îi trezea instincte protectoare. William o privea
mai mult ca pe un copil fermecător decât ca pe o femeie. Era desigur
o experiență fascinantă, dar ce se întâmpla dacă fata lua lucrurile în
serios? Fără îndoială că era îndrăgostită până peste urechi. Elaine nu
se putea preface; sentimentele pe care le nutrea pentru William erau
evidente.
Bineînțeles că acest lucru nu-i scăpă de Fleurette O’Keefe, care îi
întâmpină pe cei doi tineri pe verandă.
— Bine ați venit la Conacul Pepita de Aur, Mr. Martyn! spuse ea
zâmbind și îi întinse mâna lui William. Intrați, să luăm un aperitiv
împreună. Vine imediat și soțul meu, deocamdată se schimbă.
Spre surprinderea lui William barul casei era bine aprovizionat.
Fleurette și Ruben păreau a fi băutori de vin. Tatăl lui Elaine
destupă mai întâi un Bordeaux, pentru a lăsa vinul să respire înainte
de masă, dar mai erau și soiuri de whisky-uri irlandeze de primă
clasă. William așteptă până când Ruben ciocni cu el.
— Pentru noua dumneavoastră viață într-o țară nouă! Sunt sigur că
vă este dor de Irlanda, dar această țară are viitor. Dacă vă implicați,
nu va fi greu să o iubiți.
William ciocni cu el.
— Pentru minunata dumneavoastră fiică, care mi-a prezentat atât
de fabulos orașul. Mii de mulțumiri pentru felul în care mi l-ați
prezentat, Elaine. De astăzi am să privesc această țară prin ochii
dumneavoastră.
Elaine radia și sorbi ușor din vin.
752
Georgie își dădu ochii peste cap. Poftim, să mai nege că era
îndrăgostită!
— Mr. Martyn, sunteți alături de cei care luptă pentru independența
Irlandei? îl întrebă curios băiatul.
Auzise de mișcarea pentru independență a irlandezilor și ardea de
nerăbdare să audă povestiri captivante.
William păru brusc alarmat.
— Cei care luptă pentru independență? Nu înțeleg<
Ce știa această familie despre viața lui anterioară?
Ruben nu era încântat de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. În
niciun caz tânărul nu trebuia să facă cunoștință din primele cinci
minute cu activitatea de spion a Fleurettei.
— Georgie, ce înseamnă asta? Bineînțeles că Mr. Martyn nu a făcut
parte dintre răzvrătiți. Mișcarea din Irlanda este practic dizolvată.
Când au avut loc ultimele răscoale, Mr. Martyn trebuie să fi fost
încă în scutece! Scuzați-l, mister<
— Spuneți-mi William!
— <William. Dar fiul meu a auzit zvonuri< Pentru tinerii de aici
fiecare irlandez este un erou al libertății.
William zâmbi.
— Din păcate nu este fiecare, George, i se adresă el fratelui lui
Elaine. Altfel insula ar fi fost de mult liberă< Dar să lăsăm asta.
Aveți aici o proprietate minunată<
Ruben și Fleurette îi povestiră puțin despre Conac, ocazie cu care
Ruben relată pe un ton vesel povestea trăită de el în calitate de
căutător de aur fără succes. Asta îl încurajă pe William. Dacă însuși
tatăl lui Elaine dăduse greș cu aurul, cu siguranță că va avea
înțelegere pentru problemele lui. Mai întâi nu aduse vorba despre
ele, lăsându-l pe O’Keefe să decidă tot timpul cinei subiectele atinse.
După cum era de așteptat, ei l-au descusut temeinic, lucru care nu l-
a pus pe William în încurcătură. A prezentat cu amabilitate
informații despre originea lui și despre educația primită. Ultima
753
corespundea normelor păturii lui sociale: un profesor particular
pentru primii ani, apoi un internat de elită englez și în final colegiul.
Pe ultimul William nu îl terminase, dar nu pomeni acest lucru.
Dădu informații vagi și despre munca lui pe domeniul tatălui său.
Dar înfrumuseță perioada de studii în drept de la Dublin. Știa că
Ruben O’Keefe era interesat de acest aspect, și pentru că acesta
conduse imediat discuția către Home Rule Bill, William reuși să fie
un bun partener de discuții. Spre sfârșitul cinei era convins că lăsase
o impresie bună. Ruben O’Keefe era destins și prietenos.
— Și cum merge cu căutatul aurului? întrebă în cele din urmă
acesta. V-ați mai apropiat de bogăție?
Asta era ocazia. William afișă o mină îngrijorată.
— Mă tem că aceasta a fost o greșeală, spuse el. Și nu pot spune că
nu am fost avertizat. Chiar fermecătoarea dumneavoastră fiică m-a
făcut atent la prima noastră întâlnire că goana după aur este mai
mult pentru visători decât pentru coloniștii serioși.
Și îi zâmbi lui Elaine.
Ruben clipi mirat.
— Dar săptămâna trecută vorbeați cu totul altfel! Nu v-ați ales toate
dotările, inclusiv un cort pentru camping?
William făcu un gest în semn de scuză.
— Uneori calea greșită te costă, spuse el cu regret. Dar câteva zile în
câmpul aurifer m-au trezit rapid la realitate. Pur și simplu beneficiul
nu este în raport cu cheltuiala<
— Depinde! interveni Georgie. Am fost cu prietenii mei săptămâna
trecută să spălăm aur, iar Eddie – el este fiul fierarului – a găsit un
grăunte de aur pentru care a primit treizeci și opt de dolari!
— Dar tu ai muncit pe rupte toată ziua și nu te-ai ales nici măcar cu
un dolar! îi aminti Elaine.
Georgie ridică din umeri.
— Am avut ghinion.
Ruben încuviință din cap.
754
— Asta sintetizează goana după aur. Este un joc cu norocul, cu
suișuri și coborâșuri, și numai rar ai parte de un câștig important.
Oamenii abia se descurcă cu câștigurile lor, dar fiecare speră să dea
lovitura!
— Eu cred că fericirea este în altă parte, explică William și o
mângâie scurt cu privirea pe Elaine.
Chipul lui Elaine strălucea, că doar toate gândurile ei erau
concentrate asupra tânărului bărbat de lângă ea. Dar nici lui Ruben
și nici lui Fleurette nu le scăpă momentul.
Fleurette nu știa ce o deranja, dar în ciuda prezenței ireproșabile a
tânărului emigrant, ea avea o senzație neplăcută. Pe care Ruben nu
părea să o împărtășească. El zâmbea.
— Și ce intenționați să faceți în schimb, tinere? întrebă el prietenos.
— Hm< William făcu o pauză de efect, ca și cum până acum nu și-
ar fi pus această întrebare. În seara în care am sosit aici, un angajat
de la bancă mi-a spus că ar fi mai bine să mă concentrez asupra
lucrurilor la care mă pricep cu adevărat. Mda< iar acestea au
bineînțeles legătură cu conducerea unei ferme de oi<
— Deci vreți să plecați?
Elaine părea disperată, dezamăgită, cu toate că afișase o mină
detașată.
William ridică din umeri.
— Neplăcut, Elaine, foarte neplăcut. Dar creșterea oilor se practică
mai ales în Canterbury Plains<
Fleurette îi zâmbi. Se simțea ciudat de ușurată.
— Poate că v-aș putea da o recomandare. Părinții mei au o fermă
mare la Haldon și contacte de primă mână.
— Dar este atât de departe<
Elaine încercă să își controleze vocea, dar afirmația lui William o
lovise ca un pumnal în inimă. Dacă el pleca acum, ea nu îl va mai
vedea niciodată< Lui Elaine îi fugi tot sângele din obraji. Tocmai
acum, tocmai el<
755
Ruben O’Keefe înregistra atât ușurarea simțită de soția lui, cât și
dezamăgirea fiicei lui. Fleurette dorea să-l izgonească pe acest tânăr
de lângă Elaine cât mai repede, chiar dacă motivul nu îi era clar.
Până acum William Martyn făcuse o bună impresie. În definitiv a-i
da o șansă în Queenstown nu însemna neapărat o logodnă.
— Ei< poate că aptitudinile lui Mr. Martyn nu se limitează la
număratul oilor, zise el într-o doară. Cu contabilitatea cum stați,
William? Aș putea avea nevoie de cineva la magazin care să preia
partea de hârțogărie. Dar dacă țintiți imediat o poziție de
conducere<
Expresia feței lui Ruben exprima clar că el nu-și făcea iluzii. Nici
Gwyneira Warden și nici alți mari fermieri din est nu așteptau un
tânăr neexperimentat din Irlanda care să le spună cum să conducă o
fermă. Ruben nu prea era interesat de oi, dar el crescuse la o fermă
și nu era prost. Creșterea vitelor în Noua Zeelandă avea prea puțin
în comun cu agricultura din Britania și Irlanda, cum spunea mereu
Gwyneira Warden. Chiar și ferma tatălui său devenise prea mică
pentru a face profit, și aceasta avusese oricum trei mii de oi. În Țara
Galilor tatăl Gwyneirei nu avusese nici măcar o mie de animale, și
totuși trecea drept unul dintre cei mai mari crescători de vite din
țară. În plus el nu prea îl credea în stare pe William să stăpânească
oamenii aspri care lucrau în Noua Zeelandă ca păstori, ori care
făceau parte din echipele care tundeau oi.
William zâmbi neîncrezător.
— Asta înseamnă că îmi oferiți o slujbă, Mr. O’Keefe?
Ruben confirmă.
— Dacă vă interesează. Contabil la mine nu veți deveni bogat, dar
oricum căpătați experiență. Iar când fiul meu se va ocupa să
deschidă filialele în alte orășele – și făcu un semn către Georgie –
atunci vor exista posibilități de promovare.
Lui William nici prin cap nu îi trecea să facă o carieră cândva ca șef
de filială într-un orășel. Se gândea mai curând la un lanț de
756
magazine ori să intre prin căsătorie într-o asemenea afacere, dacă
lucrurile vor evolua pe mai departe îmbucurător. Totuși oferta lui
Ruben reprezenta un început.
Din nou îi mai aruncă o privire scurtă lui Elaine, la care ea răspunse
fericită ba roșind, ba pălind. Apoi el se ridică și îi întinse mâna lui
Ruben O’Keefe.
— Sunt omul dumneavoastră! declară el grav.
Ruben îi strânse mâna.
— Pentru o bună colaborare. Să o stropim cu încă un alt whisky. De
data aceasta cu unul local. În definitiv, vreți să trăiți o perioadă mai
lungă în țara aceasta.

La plecare, Elaine îl conduse pe William afară. Astăzi regiunea din

jurul orașului își arăta cea mai frumoasă față. Munții imenși erau
învăluiți în lumina lunii, iar pe cer licăreau mii de stele. Râul părea
din argint curgător, iar pădurea era plină de chemările păsărilor de
noapte.
— Este ciudat că ele cântă în lumina lunii, spuse William. De parcă
am fi într-o pădure vrăjită.
— Eu nu aș numi acest cârâit cântat<
Elaine nu prea le avea cu romantismul, dar se străduia. Pe nesimțite
se apropie de el.
— Pentru femelele lor cârâitul este cântecul cel mai plăcut, observă
William. Problema este nu cât de bine faci ceva, ci pentru cine o faci.
Inima lui Elaine bătea nebunește. Normal că el o făcuse pentru ea!
Numai pentru ea renunțase el la o slujbă bine plătită în conducerea
unei ferme de oi, pentru a face muncă auxiliară la tatăl ei. Se
întoarse către el.
— Nu ar fi< adică vreau să spun că nu trebuia să faceți asta, spuse
ea vag.
William îi privi chipul deschis, luminat de lună, pe care ea i-l oferea
cu o expresie de nevinovăție și așteptare.
757
— Uneori nu ai de ales, șopti el și o sărută.
Pentru Elaine noaptea explodase în acest sărut.

Fleurette o urmărea de la fereastră pe fiica ei.

— Se sărută! remarcă ea și turnă restul vinului în pahar cu atâta
înverșunare de parcă odată cu sticla ar fi putut să golească și
memoria lui Elaine.
Ruben râse.
— Tu la ce te așteptai? Sunt tineri și îndrăgostiți.
Fleurette își mușcă buza și goli paharul dintr-o înghițitură.
— Numai de n-am regreta< murmură ea.

758
 4

Gwyneira intenționa să se alăture împreună cu Kura unui transport

de mărfuri pentru Ruben O’Keefe ca să călătorească în siguranță
până la Queenstown. Bagajul îl puteau încărca în căruța cu marfă și
apoi să călătorească cu o șaretă ușoară. Cel puțin Gwyneira agrea
acest mod de a călători; nepoata ei nu își exprimă opinia. Kura
manifesta ca și până atunci o neliniștitoare indiferență față de
călătoria la Queenstown.
Vasul cu livrarea către Ruben se lăsa așteptat, așa că plecarea se tot
amâna. Primele furtuni de toamnă îngreunau călătoria pe mare.
Astfel coborâtul oilor de la munte se terminase înainte de plecarea
Gwyneirei, ceea ce mai mult o liniștise decât să o necăjească pe
fermieră.
— Cel puțin mi-am adus oițele, glumi ea când soțul ei și fiul
includeau ultima îngrăditură în urma turmelor revenite acasă.
Și de data aceasta Jack se evidențiase. Muncitorii îl lăudau ca pe un
„adevărat flăcău” și tânărul visa la tabăra din munți și la nopțile
clare când ieșea din sacul de dormit pentru a observa păsările și alte
făpturi ale nopții. Iar în Insula de Sud a Noii Zeelande existau multe
astfel de făpturi. Chiar și kiwi, pasăre ciudat de greoaie, simbol al
coloniștilor, era și ea nocturnă.
James McKenzie se bucură să o revadă pe Gwyneira la întoarcerea
din munți. Amândoi sărbătoriră copios revederea. Gwyn își
exprimă îngrijorarea cu privire la Kura.
— Hoinărește fără nicio jenă cu acel tânăr maori, deși Miss
Witherspoon o dojenește mereu. Când este vorba de decență, are
ochi și la ceafă! Iar Tonga se preumblă din nou prin fermă de parcă
i-ar aparține în curând. Nu trebuie să îi arăt că mă înfurie, știu, dar
mă tem că asta mi se citește pe chip<
James oftă.
759
— Din cât se pare, va trebui să o căsătorești curând, indiferent cu
cine. Ea ne va face mereu necazuri. Are< nu știu. Dar este foarte
senzuală.
Gwyn îi aruncă o privire indignată.
— Tu o găsești senzuală? îl întrebă ea bănuitoare.
James își dădu ochii peste cap.
— O găsesc răsfățată și nesuferită. Dar pot să îmi dau prea bine
seama ce văd în ea bărbații. Și anume o zeiță.
— James, ea are cincisprezece ani!
— Dar se dezvoltă uluitor de rapid. A ajuns la maturitate în cele
câteva zile cât a durat adunarea animalelor. A fost totdeauna o
frumusețe, dar acum devine o frumusețe care înnebunește bărbații.
Și ea știe asta. Tiare mă îngrijorează cel mai puțin. Unul dintre
păstorii maori a observat alaltăieri că-l tratează ca pe un cățelandru.
Nici gând să se culce cu el. Băiatul este invidiat, dar se alege doar cu
reproșuri de la Kura și de la ceilalți bărbați. Se va bucura când va
scăpa de fată.
James o luă în brațe pe Gwyneira.
— Și tu crezi că imediat se va ivi un altul? întrebă nesigură Gwyn.
— Unul? Glumești! Dacă ea face doar un semn cu degetul, coada se
va întinde până la Christchurch!
Gwyneira oftă și se lipi mai mult de bărbatul ei.
— James, spune-mi, eu am fost și< hm< senzuală?

În sfârșit, căruțele cu marfa ajunseră la Christchurch. Oamenii lui

Ruben mânau niște cai de povară splendizi înhămați la căruțele cu
coviltir.
— Înăuntru este și loc de dormit, explică unul dintre oameni. Dacă
pe drum nu vom găsi găzduire, într-o căruță pot dormi patru
oameni, iar o căruță vi-o lăsăm dumneavoastră, doamnă. Dacă veți
fi mulțumită doar cu atât<
Gwyneira acceptă cu plăcere. În viața ei înnoptase și în condiții mai
760
precare, și de fapt chiar îi plăcea spiritul de aventură. De aceea era
în cea mai bună dispoziție când șareta, la care era înhămat un
armăsar Cob, se rândui în spatele căruțelor.
— Owen poate să monteze acolo câteva iepe, explică ea intenția de a
înhăma armăsarul. Pentru ca lui Fleurette să nu i se stingă rasa
curată a armăsarilor Cob!
Kura, căreia i se adresaseră aceste cuvinte, încuviință indiferentă
din cap. Probabil că nici nu remarcase ce cal alesese bunica ei. Kura
îi privi cu interes pe tinerii conducători de atelaje, care îi aruncau
priviri pofticioase. Cei doi tineri o adorau pe Kura. Totuși niciunul
nu cuteză să flirteze cu mica frumusețe.
Gwyneira intră și mai mult în atmosfera călătoriei după ce lăsară în
urmă prima localitate, Haldon, și se îndreptară spre munți.
Vârfurile acoperite de zăpadă, la poalele cărora se întindea
nesfârșita mare de iarbă a ținutului Canterbury Plains, o fascinau de
când sosise în noua ei patrie. Își amintea încă foarte bine de ziua în
care traversase pentru prima dată trecătoarea Bridle, între portul
Lyttleton și orașul Christchurch. Pe o iapă, în loc de un catâr, cum
călăreau celelalte domnișoare cu care venise pe vasul Dublin de la
Londra. Încă își amintea cât îl enervase asta pe socrul ei. Totuși iapa
ei Cob o purtase printr-un peisaj la început atât de rece, stâncos și
neospitalier, încât un călător îl comparase cu „Hills of Hell”.
Ajunseseră apoi cel mai înalt punct al trecătorii, iar în câmpia din
fața lor se așterneau Christchurch și Canterbury Plains, locul de care
aparținea.
Gwyneira lăsă hățurile mai libere în timp ce îi povestea nepoatei ei
prima întâlnire cu acest pământ, dar Kura nu făcu niciun
comentariu. Numai legătura făcută între „Hills of Hell” și cântecul
Damon Lover păru să o mai destindă. Ba chiar începu să fredoneze
melodia.
Gwyneira o ascultă și se întrebă de la ce ramură a familiei moștenise
Kura muzicalitatea. Cu siguranță nu de la Silkham, familia
761
Gwyneirei. Surorile lui Gwyn cântaseră cu mai mult entuziasm
decât ea la pian, dar cu tot atât de puțin talent. Mai mult talent
avusese primul soț al lui Gwyn. Lucas Warden era un estet care
cânta excelent la pian. Darul acesta îl avea de la mama lui, cu care
Kura oricum nu avea o legătură de sânge< Gwyneira preferă să nu
își mai bată capul cu genealogia încurcată a familiei Warden.
Probabil că Marama, cântăreața maori, îi transmisese talentul lui
Kura. Gwyn era cea care purta vina de a-i fi cumpărat fetei
blestematul de pian după ce cu ani în urmă făcuse cadou
instrumentul lui Lucas. Poate că altfel Kura s-ar fi limitat la
instrumentele tradiționale și la muzica maori.

Drumul până la Queenstown dură mai multe zile, timp în care au

înnoptat la diverse ferme. Gwyneira cunoștea toți crescătorii de oi
din regiune, dar și străinii erau în general primiți cu ospitalitate.
Multe ferme erau așezate foarte izolat, pe drumuri rar umblate, și
proprietarii lor erau bucuroși de orice vizitator care le aducea
noutăți sau chiar poștă – așa cum făceau și cărăușii de la O’Kay
Warehouse, care de ani de zile urmau ruta aceasta.
Călătorii se aflau deja în Otago, când nu au mai avut de ales și au
trebuit să înnopteze în plin câmp, în căruțele cu coviltir. Gwyneira
încercă să prezinte asta ca pe o aventură, pentru a o mai scoate pe
Kura din rezerva ei. Pe parcursul călătoriei Kura stătuse absentă
lângă ea, părând că nu auzea nimic altceva în afara melodiilor din
capul ei.
— James și cu mine rămâneam deseori treji în asemenea nopți și
ascultam păsările. Ascultă, asta este o kea. O auzi doar aici, în
munți, nu coboară până la Kiward Station<
— În Europa sunt păsări care cântă ca lumea, remarcă Kura cu
vocea ei melodioasă care amintea de vocea Maramei. Dar dacă
vocea femeii maori suna mai curând luminos și dulce, vocea Kurei
era plină și catifelată. Ea adăugă: Adevărate melodii, cum spune
762
Miss Heather.
— Da, îmi amintesc. Privighetori și ciocârlii< cântă într-adevăr
frumos. Am putea cumpăra un disc cu cântecele păsărilor, pe care
poți să-l asculți la gramofonul tău.
Gramofonul fusese ultimul cadou de Crăciun din partea lui Gwyn.
— Îmi place mai mult să le ascult în natură, oftă Kura. Și aș prefera
să plec în Anglia și să învăț să cânt în loc să merg la Queenstown.
Gwyneira o strânse pe fată în brațe. Kurei nu îi mai plăceau
gesturile tandre de ani de zile, dar aici, în grandioasa singurătate de
sub stele, chiar și ea era mai accesibilă.
— Kura, ți-am explicat de mii de ori. Ai o răspundere. Kiward
Station este moștenirea ta. Trebuie să o preiei ori să o dai mai
departe generației următoare, dacă nu te interesează. Poate vei avea
un fiu ori o fiică, pentru care va fi important<
— Nu vreau copii, eu vreau să cânt! o întrerupse Kura.
Gwyneira îi dădu deoparte o șuviță de păr căzută pe față.
— Dar nu primim totdeauna ce vrem, micuțo! Cel puțin nu imediat
și nu acum. Împacă-te cu asta, Kura. Nu te mai gândi la un
conservator în Anglia. Trebuie să găsești altceva care să te facă
fericită.

Gwyneira se bucură peste măsură când în sfârșit în depărtare se

zăriră lacul Wakatipu și orașul Queenstown. Călătoria cu
morocănoasa Kura i se păruse în ultimele zile prea lungă și spre
sfârșit nu mai găsiseră nicio temă de discuții. Totuși priveliștea
micului și curatului oraș de la poalele munților și a uriașului lac
parcă îi redeșteptă optimismul. Poate că nepoata ei avea nevoie de
societatea cuiva de vârsta ei. Va găsi cu siguranță lucruri comune cu
verișoara ei Elaine, iar aceasta avea o fire mai rațională. Poate că ea
o va coborî pe Kura cu picioarele pe pământ. Binedispusă, Gwyn îl
mâna pe Gwen, elegantul armăsar, pe Main Street, depășind
coloana de căruțe. Chiar atrase atenția câtorva persoane, și mulți
763
coloniști care o cunoșteau din vizitele anterioare o salutară.
În cele din urmă, Gwyn își opri armăsarul în fața hanului lui
Daphne, când o văzu pe eleva de odinioară a lui Helen stând de
vorbă cu o fată. Și ea o cunoștea pe Daphne de peste patruzeci de
ani. Totuși vederea ei o neliniști puțin; aceasta părea îmbătrânită
față de cum arătase la ultima vizită. Prea multe nopți petrecute în
barul plin cu fum, prea mult whisky și prea mulți bărbați – în
meseria lui Daphne îmbătrâneai repede. Dar fata de lângă ea era o
frumusețe cu păr lung, negru și cu pielea albă ca laptele. Păcat că se
sulemenea prea tare și că rochia ei era supraîncărcată cu volane și
încrețituri care nu îi subliniau frumusețea naturală, ci mai curând i-
o ascundeau. Gwyn se întrebă cum de o asemenea fată aterizase
într-un stabiliment cum era cel al lui Daphne.
— Daphne! Ce-i drept, te pricepi la fete drăguțe! De unde le tot
scoți?
Gwyn coborî și dădu mâna cu Daphne.
— Ele mă găsesc, Miss Gwyn. Daphne zâmbi. Îți merge vestea dacă
oferi condiții bune de muncă și camere curate. Credeți-mă, munca ți
se ușurează mult dacă numai flăcăii înțeapă, nu și puricii. Dar Mona
mea nu este nimic în comparație cu tânăra care te însoțește! Ea este
nepoata maori? Fir-ar să fie!
Daphne voise de fapt doar să arunce o privire în șareta lui Gwyn;
dar ochii îi rămăseseră la Kura, cum de obicei li se întâmpla doar
bărbaților. Kura privea calmă înainte. Desigur că Daphne făcea
parte dintre acele femei asupra cărora Miss Heather o avertizase
mereu.
Dar după primul moment de entuziasm, pe chipul lui Daphne se
strecură și îngrijorarea.
— Nu este de mirare că aveți probleme cu fata asta, spuse ea încet,
înainte ca Gwyn să fi apucat să se urce din nou în șaretă. Ar trebui
să o măritați cât mai curând!
Gwyn râse silit și porni șareta. Era oarecum supărată. Daphne era
764
fără îndoială discretă, dar cui îi mai povestiseră Fleurette și Helen
despre faptul că Gwyneira și Marama se simțeau depășite fără
speranță în ce o privea pe Kura?
Mânia i se stinse când, trecând prin fața magazinului O’Kay
Warehouse, îi văzu pe Ruben și pe Fleurette discutând cu cărăușii.
Amândoi se întoarseră când auziră tropăitul puternic al lui Owens
și imediat Gwyn putu să își strângă în brațe fiica.
— Fleur! Nu te-ai schimbat deloc! De câte ori te văd, am senzația că
am făcut o călătorie în timp și că pe urmă m-am uitat în oglindă.
Fleurette râse.
— Încă nu arăți atât de în vârstă, mami. Este doar neobișnuit să nu
te văd descălecând de pe cal. De când călătorești cu șareta?
Când James și Gwyneira își vizitau împreună fiica, puneau pur și
simplu șeile pe doi cai. Proviziile și celelalte lucruri le puneau în
coburi – iar Gwyn și James se bucurau de nopțile petrecute sub
bolta de stele. Dar călătoreau doar vara, după tunsul și mânarea
oilor la munte, când vremea era evident mai stabilă.
Gwyn se încruntă. Remarca lui Fleurette îi aminti de călătoria de
acum, mai degrabă neplăcută.
— Kura nu călărește, spuse ea, încercând să își ascundă
dezamăgirea. Dar unde sunt George și Elaine?

În ultimele săptămâni legătura dintre William și Elaine se

consolidase. Nu era de mirare, căci se vedeau practic zilnic. Și
Elaine lucra în O’Kay Warehouse. După muncă ori în pauza de
prânz apăreau mereu motive pentru a fi împreună. Elaine își
surprindea mama cu activități gospodărești spontane. Mereu
trebuia coaptă câte o plăcintă pentru a-i putea oferi cu dezinvoltură
ceva lui William în pauza de prânz ori după slujba de duminică ea îl
invita la picnic, după ce toată sâmbăta pregătise diverse dulciuri.
Acum William o săruta mai frecvent, dar la fel de fermecător. Elaine
se pierdea de fericire când el o lua în brațe și fiecare sărut o făcea să
765
se topească.
Ruben și Fleurette tolerau cu sentimente amestecate idila fiicei lor
cu noul contabil. Fleurette era încă îngrijorată, în timp ce Ruben
urmărea chestiunea cu o anumită bunăvoință. William se descurca
excelent în noua lui slujbă. Era inteligent și se pricepea la
contabilitate; învățase rapid care era diferența dintre administrarea
unei ferme și administrarea unui depozit cu marfă. În plus cucerea
clienții cu manierele lui și cu firea lui îndatoritoare. Îndeosebi
femeilor le făcea plăcere să fie servite de el. Împotriva unui
asemenea ginere Ruben nu ar fi avut nimic de obiectat – doar să fi
apărut câțiva ani mai târziu. Deocamdată Ruben trebuia să îi dea
dreptate soției sale. Elaine era prea tânără pentru o legătură mai
apropiată; el nu îi va permite în niciun caz să se căsătorească acum.
Va depinde de disponibilitatea tânărului de a o aștepta. Dacă
William va avea răbdare câțiva ani, era bine; dacă nu, Elaine va fi
profund dezamăgită. În timp ce Fleurette tocmai de asta se temea,
Ruben era mai încrezător. Cu cine ar înlocui-o William pe fiica lui?
Celelalte fete cu situație din oraș erau și mai mici decât Elaine. Iar în
ce îl privea pe William, acesta nu s-ar fi uitat la fiica unui emigrant
nou de la fermele din jur: Ruben nu îl vedea pe William în stare să-
și piardă capul după o fată fără mijloace, cu care să o ia de la
început undeva. În definitiv, tânărul nu își făcea iluzii în privința
cui datora poziția la O’Kay Warehouse.
Ruben le lăsa frâu liber – iar Fleurette îi urma atitudinea scrâșnind
din dinți. De fapt amândoi știau din proprie experiență că o
dragoste tinerească era incontrolabilă. Propria lor istorie fusese mult
mai complicată decât iubirea dintre Elaine și William, iar opoziția
taților și bunicilor întrecuse cu mult resentimentele lui Fleurette.
Totuși se căsătoriseră. Țara era mare, iar controlul social slab.
În dimineața zilei în care Gwyneira sosise la Queenstown, Elaine și
William plecaseră împreună într-un tur mai mare. William se
oferise să facă o livrare la o fermă mai îndepărtată; Elaine îl însoțea
766
cu o colecție de îmbrăcăminte și galanterie din compartimentul
pentru doamne al magazinului. Soția fermierului putea să aleagă în
liniște, să probeze și să-i ceară sfatul lui Elaine – un serviciu pe care
Fleurette îl oferea de la bun început și la care se apela cu plăcere.
Acesta oferea femeilor singure nu numai posibilitatea de a cumpăra,
ci în plus și ocazia de a sporovăi și a afla noutăți din oraș, care spuse
de gura femeilor sunau cu totul altfel decât aflate de la cărăuși.
Desigur că Elaine organizase și un picnic pentru William, luând în
acest scop cu ea chiar o sticlă din vinul australian din pivnița tatălui
ei. Cei doi mâncară împărătește pe un versant idilic situat lângă lac,
după care ascultară bătăile inimii uriașului care făceau să se ridice și
să coboare nivelul apei acestuia. Și în final Elaine îi permisese lui
William să îi desfacă puțin rochia și să îi mângâie partea superioară
a pieptului, acoperind-o cu sărutări ușoare. Acum, împlinită de
această nouă experiență, ar fi putut îmbrățișa de fericire întreaga
lume și nu se mai dezlipea de William care, mulțumit de asemenea
de cum decursese ziua, lăsase libere hățurile atelajului. Cel puțin
până când cele două iepe ridicară interesate capetele nechezând
către un cal maro-închis aflat în fața magazinului. Elaine recunoscu
imediat armăsarul.
— Este Owen! Armăsarul de prăsilă al bunicii Gwyn! Oh, William,
l-a adus cu ea! Banshee poate să aibă un mânz! Și Caitlin și
Ceredwen vor să flirteze imediat. Nu este minunat?
Caitlin și Ceredwen erau iepele Cob de la căruța ușoară cu marfa,
care acum numai cu ceva efort mai putea fi controlată. Tinerele
patrupede știau exact ce voiau. William se încruntă indignat.
Desigur că Elaine era bine educată, dar uneori se purta ca o fiică de
fermier grosolană! Cum putea vorbi în public despre împerechere
cu atâta dezinvoltură? Se gândi să o dojenească, dar Elaine sărise
deja din căruță și alerga către femeia mai în vârstă, îmbrăcată destul
de elegant, care era bunica ei. Dacă te uitai la Fleurette, știai cum va
arăta Elaine la patruzeci de ani, iar Gwyneira oferea priveliștea ei la
767
șaizeci de ani.
William oscila între a zâmbi și a ofta. Era unica picătură amară în
opțiunea lui pentru Elaine: dacă se decidea pentru această fată, viața
nu îi mai rezerva nicio surpriză. Profesional și pe plan personal era
proiectat înainte precum un tren pe șine.
Opri atelajul în spatele unei căruțe grele și legă iepele cu atenție.
După care cu pași măsurați se apropie spre a fi prezentat bunicii lui
Elaine și verișoarei acesteia. Probabil o altă variantă de roșcovană cu
talie de viespe.
Între timp Elaine o salutase pe Gwyneira, care imediat îi dădu
drumul lui Fleurette din brațe. Era evident că aceasta abia sosise.
Gwyneira o sărută pe Elaine, o strânse la piept, apoi o îndepărtă ca
să o poată privi mai bine.
— Iată-te, Lainie! Te-ai făcut frumoasă, o adevărată femeie! Arăți la
fel ca maică-ta la vârsta ta. Să sperăm că ești la fel de zburdalnică.
Dacă nu, ți-am adus cadoul greșit< Dar unde este? Kura, ai coșul
cu câini? Ce faci în căruță? Coboară și spune-i „bună ziua”
verișoarei tale!
După ton, Gwyn era un pic supărată. Kura nu trebuia să arate atât
de clar că această vizită la Queenstown îi era indiferentă.
Dar fata așteptase doar să fie invitată. Degajată, cu mișcări
mlădioase, Kura-maro-tini Warden se ridică pentru a pune
stăpânire pe Queenstown. Și observă cu satisfacție că apariția ei avu
efectul așteptat. Chiar și pe chipurile mătușii ei și verișoarei ei se
citea admirația, aproape venerația.

Elaine era drăguță. Dragostea pentru William îi pria. Radia din plin;
avea pielea curată și rozalie, părul îi strălucea, iar privirea îi era mai
vie și mai expresivă decât până atunci. Totuși pe lângă verișoara ei
era ca o rățușcă urâtă – ca oricare altă fată pe care natura nu o
înzestrase cu atâtea calități ca pe fiica lui Paul Warden. Elaine
privea o fată cu o jumătate de cap mai înaltă decât ea, ceea ce cu
768
siguranță nu se datora faptului că avea o ținută dreaptă și care se
mișca cu o grație de pisică.
Pielea Kurei avea culoarea cafelei în care se amestecase din belșug
smântână albă și groasă. Și mai avea o sclipire aurie ce dădea
impresia de căldură și te ademenea. Părul neted și lung până la
coapse era negru ca pana corbului și strălucitor, așa încât părea că o
perdea de onix îi acoperea umerii. Genele ei lungi și sprâncenele
ușor arcuite scoteau în evidență prin negrul lor profund ochii mari,
de un albastru azuriu ca ai bunicii Gwyn. Privirea ei nu licărea
ironic sau zglobiu ca la Gwyn, ci era calmă și visătoare, aproape
plictisită, ceea ce îi dădea acestei frumuseți exotice o tentă de mister.
Pleoapele grele adânceau impresia de visătoare care aștepta doar să
fie trezită.
Buzele Kurei erau pline, de un roșu întunecat, și luceau umed. Avea
dinți mici, regulați și albi ca zăpada, expuși irezistibil. Chipul ei era
îngust, gâtul lung, ușor arcuit. Purta o rochie de călătorie de un
roșu-închis, simplă, dar formele corpului i s-ar fi profilat și de sub o
rasă călugărească. Avea sânii fermi și plini, șoldurile late. Acestea se
unduiau lasciv în mers, dar nu exersat, ca la fetele lui Daphne, ci la
Kura părea ceva înnăscut.
O panteră neagră< William văzuse odată o asemenea fiară la
grădina zoologică din Londra; mișcările unduitoare ale acestei fete
și frumusețea ei plină de temperament îi amintiră imediat de ea.
William nu se putu reține să nu-i zâmbească scurt Kurei și aproape
că i se tăie respirația când ea îi întoarse zâmbetul. Desigur foarte
scurt, pentru că ce putea să însemne pentru această zeiță chipul
unui tânăr aflat pe marginea străzii?
— Tu< ăă< Ești Kura? Fleurette își reveni prima și îi zâmbi fetei
ceva cam forțat. Trebuie să mărturisesc că nu te-aș fi recunoscut<
Ceea ce înseamnă că nu am mai fost de prea mult timp la Kiward
Station. O mai știi pe Elaine? Și pe Georgie?
Orele la școală tocmai se încheiaseră, și George se apropia de
769
magazin când Kura își regiza apariția pe care el o urmărise cu
aceeași expresie tâmpă ca și restul privitorilor de sex bărbătesc. Însă
acum își folosi imediat șansa și se apropie de mama lui, deci și de
minunata verișoară. Numai de ar ști ce să îi spună!
— Kia ora, se luptă el să rostească, pentru a se arăta umblat.
În definitiv, Kura era o maori; i-ar face plăcere ca el să o salute în
limba ei.
Kura zâmbi.
— Bună ziua, George.
O voce ca un cânt. George își aminti că auzise asta odată, undeva, și
că o considerase o mare tâmpenie. Dar fusese înainte să o fi auzit pe
Kura-maro-tini spunând „Bună ziua”.
Elaine încercă să își depășească frustrarea. Da, Kura era frumoasă,
dar înainte de toate era verișoara ei. Un om absolut normal și, în
plus, mai mică decât ea. Nu exista absolut niciun motiv să se
zgâiască la ea. Zâmbi și încercă să o salute pe Kura cât se putea de
normal. Dar salutul ei sună puțin cam forțat.
Kura se pregăti să răspundă, dar îi atrase atenția un scheunat venit
din șaretă. În coșul pe care bineînțeles Kura nu îl luase cu ea când
coborâse, un cățeluș lupta eroic să își recâștige libertatea.
— Ce este acolo? întrebă Elaine.
Se apropie curioasă de șaretă și uită de Kura.
Gwyneira o urmă și deschise coșul.
— M-am gândit să fac ceva ca să cultiv tradiția. Kiward Callista, o
stră-strănepoată a primei mele cățele Border-Collie venită cu mine
din Țara Galilor.
— Pentru< mine? se bâlbâi Elaine și privi un căpșor de câine în trei
culori, cu ochi vii, ce părea gata să o adore pe eliberatoarea lui.
— De parcă noi nu am fi avut destui câini! strigă Fleurette.
Dar și ea consideră noul membru patruped al familiei mai
interesant decât Kura cea rece.
Ceea ce nu era valabil pentru Ruben, George, și mai ales pentru
770
William. George încă mai căuta o remarcă deșteaptă, iar tatăl lui
abia acum își revenise, pentru a-i ura Kurei bun venit la
Queenstown.
— Ne bucurăm foarte mult să te cunoaștem mai bine, zise el. Miss
Gwyn spunea că te interesează muzica și arta. Poate că din acest
motiv la oraș te vei simți mai bine decât în Plains.
— Chiar dacă oferta culturală în micul nostru oraș încă mai lasă de
dorit. William își revenise și el și odată cu asta îi revenise și talentul
de whaikorero. Adăugă: Totuși sunt sigur că toți vor fi în mare formă
când dumneavoastră, Kura, vă veți afla în public. Sau vor rămâne
fără grai, desigur că trebuie să ne gândim și la asta<
Zâmbi.
Kura nu reacționă la fel de prompt ca majoritatea fetelor. În loc să-i
ofere un surâs spontan, rămase serioasă. Dar în ochii ei se citea
interesul.
William mai încercă un asalt.
— Vă îndeletniciți cu muzica, nu? Mi-a povestit Elaine. Sunteți o
pianistă talentată. Ce preferați, muzica clasică ori folclorul?
Iată strategia potrivită. Ochii Kurei străluciră.
— Preferința mea se îndreaptă către operă. Aș vrea să devin
cântăreață. Dar în rest nu văd nicio piedică să unești elemente de
folclor cu muzica clasică. Știu, sună îndrăzneț, dar se poate face la
nivel înalt. Am încercat să însoțesc câteva cântece maori vechi cu un
acompaniament convențional de pian, iar rezultatul a fost
fermecător<
Elaine nu sesizase schimbul de cuvinte dintre Kura și William. Avea
ochi doar pentru cățeluș. Dar Fleurette și Gwyn avură un schimb de
priviri.
— Cine este tânărul? se interesă Gwyn. Doamne, eu stau alături de
ea de o săptămână și încerc să încheg o discuție, dar nu a spus trei
fraze pe parcursul întregii călătorii. Și acum<
Fleurette se încruntă.
771
— Hm< William al nostru se pricepe să pună întrebările potrivite.
El lucrează de câteva săptămâni pentru Ruben. O minte descuiată,
cu planuri clare de viitor. Îi face intens curte lui Elaine.
— Elaine? Dar ea este încă un copil<
Gwyn tăcu. Elaine era cu aproape doi ani mai mare decât Kura. Și
pentru ea se punea problema unei căsătorii cât mai curând.
— Și noi considerăm că este prea tânără. Altfel ar fi potrivit. Un
nobil de țară irlandez<
Gwyneira clătină din cap cu o mină ușor mirată.
— Fir-ar să fie< Ce face aici în loc de a-și vedea de pământul lui în
Irlanda? Ori l-au expediat arendașii lui? Și la Haldon mai ajung
ocazional ziarele englezești.
— Este o poveste lungă. Dar acum ar fi bine să intervenim. Dacă
Kura îi trezește gelozia lui Lainie, nu văd bine o viață de familie
fericită.
Între timp William se prezentase și făcuse câteva remarci inteligente
privitoare la patrimoniul muzical irlandez vechi, care era pe cale să
cucerească lumea.
— Există o versiune a The Maids of Mourne Shore pe un text de
William Butler Yeats. Nouă, irlandezilor, nu ne place când vechile
cântece galeze se pun pe texte noi, englezești, dar în acest caz<
— Cunosc cântecul. Nu se numește Down by the Sally Gardens? L-am
învățat de la profesoara mea particulară.
Kura era o bună interlocutoare, ceea ce observă și Ruben.
— William, nu ați vrea să vă ocupați de magazin? întrebă el
prietenos, dar hotărât. Familia mea și cu mine vom pleca imediat
acasă, dar Miss Helen vă va trimite desigur una dintre gemene ca să
vă ajute. Trebuie să luați în primire noile mărfuri< Și cu certitudine
vor exista noi prilejuri pentru a face schimb de păreri cu nepoata
mea despre muzică.
William înțelese, își luă la revedere și fu mai mult decât măgulit
când Kura se arătă dezamăgită. În timpul discuției uitase cu totul de
772
Elaine, dar acum, când voia să plece, ea se făcu remarcată.
— William, privește ce am! Radioasă îi vârî sub nas un ghem de pâr
care scâncea. Este Callie. Spune bună ziua, Callie!
Ea îi ridică o lăbuță și îi făcu semn cu ea. Cățelușa lătră încet, dar
revoltată. Elaine surâse. Cu doar câteva ore în urmă William at fi
găsit acest zâmbet irezistibil, dar acum< pe lângă Kura, Elaine era
un copil.
— Este un cățeluș drăgălaș, Lainie, spuse el cam forțat. Dar eu
trebuie să plec acum. Tatăl tău vrea să își ia liber și este mult de
lucru.
Arătă către marfa descărcată care trebuia înregistrată.
Elaine încuviință din cap.
— Da, și eu trebuie acum să mă ocup de această Kura. Este drăguță,
dar în rest cam neinteresantă.

Georgie ajunse și el la aceeași concluzie după ce pe tot drumul până

la Conac încercase să închege o discuție cu Kura. Fata venea de la o
fermă, așa că încercă mai întâi să vorbească despre creșterea oilor.
— Câte oi aveți acum la Kiward Station?
Kura nici măcar nu-și întoarse privirea spre el.
— Cam zece mii, Georgie, a răspuns Gwyn în locul acesteia. Dar
numărul lor oscilează. Iar noi ne concentrăm tot mai mult pe vite de
când există aceste vase frigorifice, care fac posibil exportul de carne.
Kura nu schiță nicio reacție. Dar ea era o maori. Desigur că voia să
discute despre poporul ei.
— Am pronunțat corect kia ora? se interesă el. Tu vorbești fluent
limba maori, Kura?
— Da, răspunse ea monosilabic.
George își tot bătea capul. Kura era frumoasă, iar oamenii frumoși
vorbesc desigur cu plăcere despre ei înșiși.
— Kura-maro-tini este un nume neobișnuit! zise băiatul. Are un
sens anume?
773
— Nu.
George renunță. Era prima dată când se interesa și el de o fată, dar
se pare că acest caz era lipsit de orice speranță. Dacă va trebui
vreodată să se căsătorească, o va face cu o femeie care cel puțin
vorbea cu el, indiferent de cum arăta!
Fleurette, care după puțin timp servi ceaiul, nu avu nici ea mai mult
succes în ce privește conversația. Când Kura intrase în casă,
aruncase o privire nedefinibilă, dar fără îndoială mai curând critică
asupra mobilei relativ simple – confecționată de un tâmplar local,
iar nu comandată în Anglia – și de atunci tăcea. Din când în când
fixa cu o privire pofticioasă pianul din colțul salonului, dar era prea
bine educată pentru a se duce pur și simplu la el. Așa că ronțăia
indispusă o prăjitură.
— Îți plac prăjiturelele? se interesă Fleurette. Le-a făcut Elaine, chiar
dacă nu pentru noi, ci pentru prietenul ei<
Îi făcu cu ochiul fetei ei, care ca și până atunci nu avea ochi decât
pentru cățelușul ei.
Gwyneira oftă. Este adevărat că darul ei avusese succes, dar în ce
privea intenția de apropiere a celor două fete, cățelușul reprezenta
mai curând un obstacol.
— Da, mulțumesc, răspunse Kura.
— Mai vrei ceai? Desigur că îți este sete după călătorie și, cum o
cunosc eu pe bunica ta, pe drum ați avut numai cafea neagră și apă,
ca la mânatul animalelor.
Fleurette zâmbi.
— Da, te rog, spuse Kura.
— Care este prima ta impresie despre Queenstown?
Fleurette încerca disperată să formuleze o întrebare la care să nu
poată răspunde doar cu un „da” ori cu un „nu”.
Kura ridică din umeri.
Puțin mai mult noroc avu ceva mai târziu Helen, care venise
împreună cu Ruben. Acesta trecuse să o ia și cei doi veniseră
774
imediat ce ea putuse pleca de la hotel.
Acum ea se întreținea cu Kura despre studiile ei muzicale, despre
piesele pe care le exersa la pian și despre preferințele în materie de
compozitori. Înfățișarea fetei nu o impresionase deloc pe Helen; se
purta cu ea absolut natural. La început Kura păru surprinsă, apoi
deveni vorbăreață. Din păcate nimeni nu putu să intervină în temele
discutate de ele și, ca urmare, Kura reuși și de data aceasta să pună
capăt oricărei tentative de conversație. Cu excepția lui Elaine,
preocupată de cățeluș, toți se plictiseau de moarte.
— Poate că vrei să ne cânți ceva<? o întrebă în cele din urmă Helen.
Ea simțea că în special Gwyn și Fleurette erau tot mai tensionate.
Georgie se refugiase la el în cameră, iar Ruben părea că se gândea la
chestiunile lui juridice. Te-ar putea acompania Elaine, adăugă ea.
Elaine cânta binișor la pian. Muzical era mai talentată decât
Gwyneira, a cărei educație muzicală în Țara Galilor se dovedise un
chin. Helen îi dădea lecții de ani de zile lui Elaine și era mândră de
rezultate. Era un motiv pentru care formulase propunerea. Kura nu
trebuia să creadă că toți ceilalți neozeelandezi ar fi inculți.
Elaine se ridică dornică să cânte la pian. Dar Kura aruncă o privire
mai curând sceptică și reacționă de-a dreptul îngrozită când Elaine
interpretă primele măsuri, iar Callie o urmă urlând pe cele mai
înalte tonuri. Ceilalți găsiră reacția lui Callie foarte comică. Elaine
râse cu lacrimi, dar se conformă cererii generale și îndepărtă
cățelușa. Bineînțeles că din încăperea alăturată Callie urla de ți se
rupea inima, tulburând astfel concentrarea tinerei lui stăpâne.
Probabil că acesta a fost motivul pentru care Elaine se încurcă de
mai multe ori. Kura își dădea ochii peste cap.
— Dacă nu ai nimic împotrivă, aș prefera să mă acompaniez
singură, spuse ea.
Elaine avu senzația că se făcea mică, la fel ca atunci când Kura
coborâse din șaretă. Dar ținu capul sus. Să treacă verișoara ei la
pian! Cel puțin așa putea să se ocupe din nou de Callie.
775
Dar interpretarea ce răzbătu apoi prin ușa închisă o făcu pe Elaine
să se simtă și mai mică. Niciodată pianul nu răsuna atât de minunat
când cânta ea – nici măcar când cânta bunica Helen. Trebuia să fie
de la tușeu sau de la faptul că tânăra cânta din suflet; Elaine nu știa
asta. Ea doar bănuia că nu va putea să cânte astfel niciodată, chiar
de ar exersa toată viața.
— Vino, plecăm, îi șopti ea cățelușei. Cât încă mai cântă. Pentru ziua
de astăzi m-am săturat de perfecțiune și frumusețe desăvârșită.
Încercă să se gândească la William și la săruturile lui de pe malul
lacului. Și ca totdeauna lucrul acesta îi redă buna dispoziție. El o
iubea, el o iubea< Inima lui Elaine și vocea Kurei cântau pe
întrecute.

— Tu cum o găsești?
Răbdarea Gwyneirei fusese pusă la grea încercare înainte de a fi
rămas singură cu Helen. Dar acum se terminase nu doar ceaiul, ci și
micul dineu al familiei, iar copiii fuseseră trimiși la culcare. Elaine și
Georgie plecaseră oricum imediat după masă și chiar Kura păruse
bucuroasă să se poată retrage. Trebuia să scrie o scrisoare –
explicase ea – și Gwyneira își putea imagina clar ce i-ar scrie lui
Miss Witherspoon despre familia ei.
Helen mai bău o gură de vin. Îi plăcea vinul de Bordeaux, pe care
Ruben îl comanda regulat din Franța. Prea mulți ani trebuise să o
scoată la capăt fără asemenea mici plăceri ale vieții.
— Ce vrei să auzi? Cât de frumoasă este Kura? Asta o știi. Cât este
de muzicală? Și pe asta o știi. Problema este că ea însăși își cunoaște
prea bine atuurile.
Gwyneira zâmbi.
— Ai pus punctul pe i. Ea este teribil de înfumurată. Dar ce părere
ai, de exemplu, despre vocea ei? Ajunge pentru operă?
Helen ridică din umeri.
— De patruzeci și cinci de ani nu am mai fost la un spectacol de
776
operă. Deci ce să spun? Profesoara ei ce părere are? Ea ar trebui să
se priceapă.
Gwyneira își dădu ochii peste cap.
— Miss Witherspoon nu a fost angajată ca profesoară de muzică. De
fapt trebuia să le fie de ajutor tuturor copiilor din Kiward Station
pentru o pregătire școlară normală. Dar, după cum se vede, cu ea
am greșit amarnic. Provine dintr-o casă foarte bună, știi. Educație de
primă clasă, pension în Elveția< pe hârtie totul părea grozav. Dar
apoi tatăl ei și-a pierdut toți banii și s-a aruncat pe fereastră. Și brusc
mica Heather a fost nevoită să se descurce de una singură. Din
păcate, se împacă greu cu situația. Și i-a mai băgat și Kurei în cap
toate lucrurile cu care deja avea capul plin.
Helen râse.
— Dar trebuie să fi studiat muzica. Kura cântă excepțional la pian,
iar vocea ei< Se vede că a primit o instruire.
— Miss Witherspoon a studiat în Elveția pianul și canto, o informă
Gwyn. Nu am întrebat-o cât timp. Știu doar că ea se plânge că ar fi
fost prea puțin pentru a o învăța pe Kura acum mai mult. Dar Kura
absoarbe ca un burete tot ce are legătură cu muzica. Chiar Marama
spune că nu o mai poate învăța ceva și, după cum știi, ea trece drept
o tohunga.
Marama era o cântăreață recunoscută la maori.
— Hm< poate că ar ajunge pentru operă. Un conservator nu i-ar
prinde bine. În fine ar deveni una dintre multe altele, și nu ar mai fi
adorată de toți cei cu care ar avea de-a face.
— Eu nu o ador! protestă Gwyn.
Helen zâmbi.
— Nu, ție îți este frică de ea, și asta este și mai rău! Trăiești cu inima
că această copilă ar face ceva ce ar duce la pierderea fermei Kiward
Station<
Gwyn oftă.
— Dar nu o pot trimite la Londra.
777
— Ar fi mai bine decât ca din brațele unui tânăr maori să ajungă
marioneta lui Tonga. Privește lucrurile așa, Gwyn: chiar și dacă
Kura pleacă la Londra și se căsătorește în Europa, ea rămâne
moștenitoarea. Și dacă nu o mai interesează Kiward Station, nu o va
vinde, cel puțin atâta vreme cât nu va avea nevoie de bani. Iar vouă
banii nu vă lipsesc, nu?
Gwyn clătină din cap.
— Am putea-o mulțumi cu o subvenționare generoasă.
— Atunci fă-o! Dacă va trebui să se căsătorească în Europa, atunci
cărțile vor fi reamestecate, lucru care nu este chiar atât de periculos.
Dacă nu cade în mâinile unui escroc, ale unui jucător sau ale unui
alt individ necinstit, soțul ei nu va pune mâna pe o fermă din Noua
Zeelandă, care în plus mai produce și bani. Ca și copiii lor. Dacă
vreunul dintre ei va avea chemare de fermier, poate veni aici. Sau
poate preferă să ia banii și să-și facă o viață frumoasă.
Gwyneira își mușcă buzele:
— Asta ar însemna ca noi să veghem să curgă permanent banii, iar
mai târziu să facă asta Jack, dacă preia ferma. Nu ne vom mai putea
permite vremuri grele.
— Dar după cele spuse de tine, se pare că Jack va deveni un fermier
capabil, spuse Helen. Cum se înțelege el cu Kura? Ar avea ea ceva
împotrivă dacă ar prelua el ferma?
Gwyn răspunse negativ.
— Jack îi este indiferent. Ca tot restul lumii care nu poate fi transcris
în note muzicale.
— Păi vezi! Eu nu m-aș mai gândi mult ce și cum s-o întâmpla dacă
ferma nu va mai merge bine. Nu trebuie să pui întotdeauna răul
înainte. Nu este bătut în cuie că nepoata ta va rămâne veșnic
dependentă de renta de la voi. Ar putea deveni o stea celebră de
operă, plină de bani. Ori poate că își valorifică frumusețea și se
mărită cu un principe. Nu îmi pot imagina că o veți ține toată viața
pe fata asta din banii voștri. Pentru asta ea este prea frumoasă și
778
prea stăpână pe sine.
Gwyneira mai rămase o bună parte din noapte trează, gândindu-se
la propunerile făcute de Helen. Poate că respingerea categorică a
planurilor Kurei fusese o greșeală. Dacă privea lucrurile la rece, pe
Kura nu o lega nimic de Kiward Station – și dacă Tonga nu va avea
succes cu planurile lui, ea ar putea să vândă ferma imediat ce va
deveni majoră. Până acum Gwyn nici nu luase în considerare o
asemenea posibilitate, dar Helen îi deschisese ochii. Tutela ei asupra
Kurei va lua sfârșit într-un timp previzibil, apoi Kiward Station va
rămâne la bunul plac al tinerei femei.
La ivirea zorilor Gwyn deja luase o hotărâre. Mai trebuia să discute
cu James, dar dacă îi va expune argumentele lui Helen, va ajunge și
el la aceeași concluzie.
Kura-maro-tini nu fusese niciodată atât de aproape de îndeplinirea
dorinței ei ca în această frumoasă zi de toamnă, în care William
Martyn veni să cineze la Conac.

779
 5

În prima seară Ruben O’Keefe se plictisise din plin cu Gwyn și Kura

și nu intenționa să repete experiența prea curând. Numai să nu
rămână prea mult cele două la conac; casa era prea izolată pentru
musafiri, mai ales pentru cei care nu se suiseră niciodată pe un cal!
Helen avea pregătite camere pentru prietena și pentru nepoata ei,
iar Gwyn voia să se mute curând. Primele zile ale vizitei aveau să
fie dedicate punctelor comune de interes. Elaine îi arată lui Fleurette
ce progrese făcuse în materie de călărie. Ea ardea de nerăbdare să o
pună pe bunica ei să o călărească pe Banshee și să audă ce va spune
aceasta despre calul ei drag – și bineînțeles că Fleurette și Gwyn se
vor informa reciproc până la cele mai mici amănunte referitoare la
intimitățile pe care Kiward Station și Haldon le puteau oferi. Ruben
lăsa plăcerea aceasta atât soției și soacrei, cât și lui Elaine. Ultima
deja vorbea de la sosirea bunicii numai despre călărirea armăsarului
adus de Gwyn – asta doar dacă nu vorbea despre noua ei cățelușă.
Dacă Kura-maro-tini tăcea mereu, Elaine era predispusă la
pălăvrăgeală, și pe Ruben îl apuca groaza la perspectiva unei alte
cine cu două fete, una morocănoasă și cealaltă plină de vervă. Dar îl
întâlni apoi pe William în magazin, care înregistra cu sârg noile
livrări de mărfuri, și îi veni o strălucită idee care ar fi putut să mai
amelioreze lucrurile.
Tânărul lui contabil și viitor ginere se întreținuse foarte aprins cu o
zi în urmă cu Kura. În plus, Elaine nu va mai vorbi despre câini și
cai; pe William nu-l interesa subiectul, cum Ruben observase deja.
În prezența lui William, Elaine punea în discuție doar subiecte
plăcute acestuia. Fleurette se cam enerva, dar Ruben dimpotrivă,
găsea totul foarte practic. Atât de practic, încât pe la prânz plasă
invitația, după ce William se achitase singur de sarcina de Sisif de a
înregistra toate mărfurile noi și de a le pune în ordine pe rafturi.
780
— Veniți seara aceasta la masă la noi, William! Elaine se va bucura,
iar cu nepoata mea v-ați înțeles pe loc bine.
William Martyn păru surprins și bucuros. Bineînțeles că va veni, nu
avea altceva în program, doar că va trebui să le anunțe pe Helen și
pe cele două gemene că va lipsi de la cină. Așa că în pauza de prânz
William se duse la pensiune, unde o găsi pe Elaine la pian și desigur
că și cățelușa Callie era cu ea. Aceasta însoțea execuția muzicală cu
urlete stridente, și gemenele se prăpădeau de râs. Se amuzau de
asemenea copios și servitorul și unul dintre angajații băncii. Chiar și
severa Miss Carpenter își călca pe suflet și zâmbi.
— Eu cred că ea cântă mult mai bine decât închipuita mea verișoară,
explică imediat Elaine. Dar din fericire până acum nu a pretins să
cânte la operă<
William nu știa de ce se supărase pentru această nevinovată
malițiozitate, dar simți chiar și o ușoară mânie când Ruben O’Keefe
se exprimă depreciativ la adresa comportamentului nepoatei sale.
Cum putea fi Kura Warden „morocănoasă”? Dar își iertă rapid
șeful; mulțumea Cerului pentru invitația făcută de acesta. De când o
văzuse pe Kura se gândea doar la când o va reîntâlni și ce îi va
spune atunci. Ea era fără nicio îndoială o fată deosebit de
inteligentă. Bineînțeles că nu avea niciun chef să pălăvrăgească
despre nimicuri ca<
În acest moment Elaine își descoperi prietenul, și ochii i se
aprinseră. Socotise că îl va întâlni în oraș și se făcuse frumoasă.
Părul îi era ridicat de pe frunte cu o diademă și ea purta o rochie din
batist în carouri verzi și maro, pentru care afară era ceva cam rece.
— Vino, William! îi ceru ea cu voce cristalină. Cântă cu mine o
piesă! Sau nu ai timp? Îți promit că am să o țin liniștită pe Callie.
Mary – sau Laurie – înțelese imediat semnul făcut și dispăru în
bucătărie cu cățelușa. Laurie – sau Mary – trase între timp un
scăunel de pian lângă Elaine.
William știa să cânte puțin la pian și, de curând, entuziasmat,
781
cântaseră câteva piese muzicale la patru mâini. Dar acum făcu
mofturi.
— Nu aici, în public, Lainie! Poate diseară. Tatăl tău m-a invitat la
cină.
— Zău? Elaine se roti mulțumită pe scăunel. Ce frumos! Ieri s-a
plictisit de moarte cu groaznica mea verișoară. De necrezut cât
poate fi de plictisitoare! Vei vedea singur. Ea este într-adevăr
drăguță, dar încolo< Dacă aș fi în locul bunicii Gwyn, aș expedia-o
astăzi în loc de mâine la Londra.
William trebui să își reprime din nou supărarea.
— Drăguță?
Fata văzută de el era o zeiță! Și ce tot spunea Elaine că ar expedia-o?
El nu va permite asta, el<
William! se aduse el singur cu picioarele pe pământ. Ce avea el
comun cu fata asta? Kura Warden nu îl privea absolut deloc; nu
avea de ce să se ambaleze. Îi zâmbi forțat lui Elaine.
— Chiar atât de rău nu va fi. În dimineața asta ești foarte drăguță.
Cu asta se îndepărtă pentru a o căuta pe Helen, în timp ce Elaine
privea dezamăgită în urma lui.
— Foarte drăguță<?
În mod obișnuit primea de la William complimente mai elaborate.

Fleurette O’Keefe află după-amiază de invitația lansată de Ruben și

nu se arătă prea entuziasmată. Ea pregătise doar o cină intimă, fără
pretenții. Nici măcar Helen nu voise să vină. Cu William ca oaspete
va trebui să gătească în plus și va trebui și să servească și, în plus,
mai trebuia încă cineva întreținut, ceea ce pentru Fleurette nu era
ceva tocmai simplu. Ea nu era prea călduroasă cu acest irlandez bun
de gură; nu știa niciodată când William își exprima propria opinie
ori când voia doar să îi fie pe plac soțului ei. Și pe lângă acestea, nu
uitase nici vorbele lui Mrs. Chesfield. Un atentat vizându-l pe Chief
Secretary for Irland< Dacă William fusese cu adevărat amestecat în
782
asta, putea fi periculos.
Lui Fleurette nu îi scăpaseră nici privirile pe care fără excepție toți
bărbații din jur i le aruncau Kurei. Ea nu considera a fi o idee bună
ca tânărul lui Elaine să fie pus la încercare aici. Dar nu mai putea
face nimic. William acceptase invitația, iar Kura-maro-tini afișase o
încântare surprinzătoare când Gwyn îi spusese despre asta.
— Ar trebui să port rochia roșie! explicase fata. Și mai trebuie și să
mă aranjez puțin. Îmi poți trimite o fată să mă ajute, tanti Fleur?
Este dificil să îmi strâng singură șireturile.
Kura era obișnuită cu personalul domestic. Gwyn încerca să se
descurce cu un minimum de fete în casă și la bucătărie, dar conacul
din Kiward Station era prea mare pentru a-l deretica de una
singură, iar aptitudinile gospodărești ale lui Gwyn lăsau de dorit.
Așa că acolo lucrau câteva fete maori sub conducerea
„majordomului” Maui și a primelor fete în casă Moana și Ani. Când
Kura era mică, aceste fete se ocupaseră și de ea, iar Ani,
descurcăreață și pricepută, ajunsese un fel de cameristă, care făcea
ordine în hainele Kurei și o coafa.
Fleur o privi pe Kura de parcă i-ar fi lipsit o doagă.
— Te poți îmbrăca și singură, Kura! Asta nu este o casă mare, noi
avem ajutor doar la gospodărie, și un grădinar care se ocupă și de
grajduri. Nu cred că vreunul dintre ei ar vrea să îți tragă șireturile.
Kura nu o onoră cu niciun răspuns, ci urcă botoasă în cameră.
Fleurette clătină din cap și i se adresă Gwyneirei:
— Ia uite ce idei are mititica? Că ea se consideră mai bună decât noi,
poporul de jos, asta am înțeles-o. Că doar nu îi permiți o cameristă
proprie!
Gwyn ridică resemnată din umeri.
— Acum pune mare preț pe aspectul ei. Și Miss Witherspoon o
susține<
Fleurette dădu ochii peste cap.
— Pe această Miss Witherspoon aș da-o prima afară!
783
Gwyn se pregăti de o dispută cu fiica ei, cum de ani de zile purta cu
James – și propunerea lui Helen îi surâse și mai mult. O perioadă
petrecută în Anglia nu putea decât să îi priască Kurei! Dacă acum
era încă prea tânără pentru conservator, putea găsi o școală de fete.
Gândul o purtă pe Gwyn spre uniforme și spre un orar încărcat<
Dar Kura nu o va urî toată viața ei pentru asta?

William sosi punctual și privirea aruncată Kurei îl umplu de aceeași

venerație ca prima dată. Doar că fata acum nu purta un taior simplu
pentru călărie, ci o rochie cu tăieturi rafinate, roșie, imprimată cu
flori multicolore. Culorile intense o avantajau; îi sporeau strălucirea
pielii și ofereau un contrast plin de farmec cu părul bogat și negru.
Astăzi îl purta cu cărare pe mijloc; în stânga și în dreapta feței avea
câte o șuviță împletită, iar la ceafă își făcuse coc. Toate acestea îi
subliniau frumoasele trăsături clasice, oasele înalte ale obrajilor,
ochii tulburători și nota ei exotică. William Martyn nu ar fi șovăit să
îngenuncheze înaintea unei astfel de frumuseți.
Oricum politețea cerea să se ocupe mai întâi de Elaine, care îi era
parteneră la masă. Pentru că tot gătise mai mult, Fleurette o invitase
și pe Helen împreună cu prietenul ei de mulți ani de zile, polițistul
McDunn. Bărbatul îndesat și mustăcios o conduse pe Helen la masă
cu toată atenția, iar William se grăbi să procedeze și el la fel cu
Lainie. Partener de masă al Kurei era George, care între timp își
pierduse orice interes față de frumoasa lui verișoară. Îi trase acesteia
scaunul mai curând dezinteresat. William constată încântat că era
plasat exact în fața lor.
— V-ați acomodat deja cu Queenstownul, Miss Warden? întrebă el
când în cele din urmă politețea îi permise să poarte și discuțiile
obișnuite la masă.
Kura zâmbi.
— Vă rog să îmi spuneți Kura, Mr. William< Vocea ei făcea din
fiecare propoziție o melodie dintr-un cântec foarte deosebit. Chiar și
784
Leonard McDunn ridică privirea din farfurie când răspunse Kura. Și
pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră< eu sunt obișnuită
cu vastitatea din Plains. Peisajul aici este drăguț, dar reacțiile induse
sunt cu totul altele.
Gwyn se încruntă. Reacții? Elaine și George abia se stăpâniră să nu
chicotească.
William radia.
— Oh, înțeleg la ce vă referiți. Fiecare peisaj are melodia lui. Uneori,
în vis, aud Connemara cântând<
Elaine îi aruncă o privire zăpăcită.
— Sunteți din Irlanda, tinere? întrebă McDunn cu evidenta intenție
de a canaliza discuția în altă direcție. Ce mai este cu acea Home Rule
Bill despre care vorbește toată lumea? Și care mai este situația în
țară? Principalii instigatori la tulburări sunt sub control? Despre
luptătorii pentru independență am auzit ultima oară că în America
au pledat pentru o incursiune în Canada, în dorința de a crea acolo
o nouă Irlandă. Un plan descreierat<
William clătină din cap.
— De acord cu dumneavoastră, sir. Irlanda este Irlanda. Nu poate fi
reconstituită altundeva.
— Irlanda are o sonoritate proprie, melodii melancolice și totuși cu
un subton de o veselie care-ți sfâșie inima.
Elaine se întrebă dacă nu cumva și Kura deprinsese arta whaikorero.
Sau citise pe undeva fraza aceasta?
— Da, de o veselie sfâșietoare, confirmă William.
— Atâta vreme cât susținătorii legii nu reușesc să schimbe poziția
Camerei Lorzilor< interveni Ruben.
— Ceea ce îmi amintește ceva< se amestecă și Fleurette în discuție
cu acel ton dulce și nevinovat pe care îl folosea totdeauna când se
trezea în ea spioana. Leonard, ați auzit ceva despre un atentat
vizându-l pe Mr. Morley of Blackburn? Cel care este Chief Secretary
for Irland?
785
Cu coada ochiului îl urmărea pe William. Tânărul aproape se înecă
cu o bucată de friptură. Reacția nu îi scăpă nici lui Elaine.
— S-a întâmplat ceva, William? se interesă ea îngrijorată.
William răspunse cu un gest de nerăbdare făcut cu mâna.
Ofițerul de poliție ridică din umeri.
— Ah, Fleur, ceva se petrece întotdeauna în țara aceasta. Din câte
știu, teroriștii sunt arestați. Când mai scapă unul, primesc solicitări
de extrădare. Dar niciodată nu am prins aici vreunul, toți se duc în
State și în mod normal acolo le vine mintea la cap. Farse de tineri
naivi care în ultimii ani, slavă Domnului, nu au avut urmări
periculoase.
William răbufni:
— Dumneavoastră considerați lupta pentru o țară liberă drept o
farsă? întrebă el mânios.
Elaine îi puse mâna pe braț.
— Sst, dragule, nu a spus asta! William este un patriot, Mr. Leonard.
William îi îndepărtă mâna.
Leonard râse.
— Așa sunt cei mai mulți irlandezi. Și vă bucurați de întreaga
noastră simpatie. Dar pentru asta nimeni nu trebuie să tragă cu
pușca sau să arunce ceva în aer! Gândiți-vă la persoanele
neimplicate care de prea multe ori cad victime!
William nu mai răspunse; începuse să își dea seama că era pe cale să
devină nepoliticos.
— Așadar sunteți un erou al libertății, Mr. William? se auzi brusc
vocea Kurei.
Ochii ei mari îi căutau privirea. William nu știa dacă sub ochii ei se
topise sau crescuse.
— Nu aș folosi cuvinte atât de mari, mormăi el, pe un ton modest.
— Dar William a activat pentru Liga Națională Irlandeză, explică cu
mândrie Elaine, și de data aceasta mâna ei se așeză posesiv pe
brațul acestuia. De sub masă mârâi Callie. Cățelușei nu îi plăcea
786
dacă stăpâna ei atingea pe cineva, iar invers era și mai rău. Fata
adăugă: Pentru arendașii de pe ferma tatălui său.
— Tatăl dumneavoastră are o fermă? se interesă Gwyneira.
William confirmă.
— Da, doamnă, o fermă cu oi. Dar eu sunt fiul cel mic și nu voi
moșteni nimic. Așa că trebuie să mă interesez de șansa mea.
— Oi< avem și noi câteva, observă Kura, de parcă animalele erau o
anexă împovărătoare.
Dar lui Fleurette nu îi scăpă nici interesul cu care William urmărea
tot ce relata Gwyneira despre Kiward Station.

Pentru Elaine seara aceasta se prelungea ca și seara anterioară.

William era cu ea, și în mod normal nici n-ar fi simțit cum trece
timpul. Până acum se ocupase permanent de ea, făcea glume, pe sub
masă o atingea pe ascuns și câteodată o mângâia gingaș pe mână.
Însă astăzi întreaga lui atenție se îndrepta spre Kura. Poate că nu ar
fi trebuit să spună pe șleau cât o călca fata asta pe nervi; desigur că
acum William voia să o distragă. Dar ar fi putut să-i adreseze câteva
cuvinte frumoase și dragei lui! Elaine se consolă cu gândul că după
asta putea să îl însoțească afară. El o va săruta sub cerul înstelat, ca
în atâtea alte ocazii asemănătoare, și vor schimba și câteva vorbe
intime. Callie trebuia închisă înainte de plecare. Cățelușa protesta
zgomotos imediat ce William se apropia de stăpâna ei.
Doar să treacă ora de muzică a Kurei! Ca și ieri, acum cânta pentru
familie și pentru oaspeți, iar William asculta cu venerație. Fără
îndoială că Kura cânta foarte bine; era de invidiat. Astăzi cânta
melodii irlandeze, după cât se pare pentru William. Elaine începea
să simtă împunsăturile geloziei.
— Cântă cu ea! îi sugeră Helen, care remarcase frustrarea lui Elaine.
Știi și tu cântecele.
Elaine îi aruncă Gwyneirei o privire întrebătoare, și aceasta dădu
aprobator din cap.
787
— Va suna frumos, explică ea.
Gwyneira ar fi găsit că suna frumos și dacă Callie ar fi început să
scheaune în timp ce Kura cânta la pian.
Elaine se ridică curajoasă, se orientă scurt și se decise din piesele
Kurei pentru Sally Gardens. Pentru Helen suna cu adevărat plăcut.
Glasul clar de soprană al lui Elaine se armoniza cu vocea tulburător
de gravă a Kurei. Și în plus fetele arătau foarte bine împreună. Kura
cea exotică, cu păr negru, și Elaine cea gingașă și cu pielea albă.
Indiscutabil că marele poet Yeats se gândise la o asemenea fată
irlandeză cu păr roșu când scrisese textul cântecului. Helen îi spuse
ceva lui William, dar acesta, prea adâncit în contemplarea fetelor –
ori cel puțin a uneia dintre ele, nici nu o auzise.
După doar câteva măsuri Kura se opri.
— Eu nu pot să cânt dacă tu nu o faci cum trebuie, zise ea acuzator.
Elaine se făcu roșie toată.
— Eu<
— Aici a fost un Fa diez major și tu ai luat un Fa major, continuă
fără milă Kura.
Elaine ar fi preferat să intre în pământ.
— Kura, acesta este un cântec popular, interveni Helen. Nu trebuie
să te supui ca un sclav notelor.
— Se poate interpreta ceva doar corect sau incorect, insistă Kura.
Dacă ar fi luat un Sol diez major sau chiar un Sol major<
Elaine reveni la locul ei.
— Cântă singură! spuse ea îmbufnată.
Ceea ce Kura făcu imediat.

Când reuniunea se încheie, Elaine mai era încă indispusă. Incidentul

îi afectase pe toți, mai ales că nimeni nu remarcase greșeala minoră
a acesteia. Fleurette mulțumi în gând Cerului pentru faptul că
Gwyn și nepoata ei aveau să se mute mâine de la ea. Întotdeauna îi
plăcuse s-o găzduiască pe mama ei. Dar de Kura, în mod evident, îi
788
plăcea la fel de puțin ca de William. Își aminti din nou de atentat. O
fi observat Ruben reacția lui William?

Asta îi trecu prin cap și lui Elaine când îl însoți afară pe William. În
sfârșit acesta o luă de după umeri, dar nu îmbătat de ea ca de obicei,
ci parcă mai mult din obligație. Iar cuvintele frumoase spuse parcă
în silă nu o mai entuziasmară ca odinioară.
— Muzica aceasta< și draga mea cu părul roșu< parcă eram în
Sally Gardens. William râse și o sărută ușor. Adăugă apoi: Este
ciudat cum aceste melodii reînvie în mine Irlanda.
— Vibrațiile< apucă să rostească Elaine, dar în ultimul moment se
opri.
William nu trebuia să creadă că râdea de el.
— Mi-aș fi dorit ca țara să fie liberă și eu să pot să mă întorc acolo.
Elaine se încruntă.
— Nu poți face asta atâta vreme cât Irlanda se află sub administrația
engleză? Doar nu ești dat în urmărire?
William râse, chiar dacă puțin cam forțat.
— Bineînțeles că nu. Cum ți-a trecut așa ceva prin cap? Doar că nu
doresc să revin într-o țară încătușată.
Elaine rămase sceptică. Alarmată îi căută privirea.
— William, tu nu ai avut nimic de-a face cu atentatul? Asupra<
cum îl cheamă? Morley?
— Viscount Morley of Blackburn, zise pe un ton aproape
amenințător William. Chief Secretary for Irland, cel mai mare opresor!
— Dar tu nu ai tras în el sau nu ai pus o bombă, nu? întrebă
temătoare Elaine.
William o fulgeră cu privirea.
— Dacă aș fi tras, acum ar fi fost mort. Eu sunt un bun țintaș. Iar
bombă< din păcate nu ne-am putut apropia de el.
Elaine era îngrozită.
— Dar ai încercat? Sau ai știut despre asta? William<!
789
— Dacă nimeni nu face ceva, țara mea nu va fi niciodată liberă! Și
dacă nu le arătăm cât suntem de hotărâți<
William amuți și se îndreptă. Elaine, care se sprijinise de el, se
îndepărtă puțin.
— Dar tatăl meu spune că Viscount Morley susține Home Rule Bill,
zise ea.
— Pro ori contra, ce importanță are? El este reprezentantul Angliei.
Prin el lovim în House of Lords și în întreaga bandă!
William simți din nou furia aprigă pe care o resimțise când Paddy
Murphy și el fuseseră opriți la intrarea în clădirea guvernamentală.
Bomba fusese găsită asupra prietenului lui – o întâmplare care lui îi
salvase în cele din urmă viața. William își recunoscuse complicitatea
de bunăvoie, dar tatăl lui apelase la relațiile lui și abordase pe cine
trebuia. În cele din urmă Paddy, fiu amărât de arendaș, sfârșise în
ștreang, în timp ce William fusese eliberat. Cu cererea neoficială,
comunicată lui Frederic Martyn, de a-și scoate cât mai repede din
Irlanda fiul răzvrătit. William voise să plece la New York, dar acesta
nu i se păruse tatălui său suficient de îndepărtat.
— Te pomenești că voi auzi de noi prostii, acolo mișună de rebeli!
A doua zi tatăl lui îi plăti drumul spre Noua Zeelandă stabilindu-i și
destinația: Dunedin, pe Insula de Sud, departe de orice celulă
teroristă a luptătorilor pentru libertate.
Și acum fata aceasta îi imputa că, vezi Doamne, voise să omoare pe
cine nu trebuia!
— Eu cred că asta face o diferență, spuse curajoasă Elaine. În război
îți omori numai inamicul, nu și aliații.
— Tocmai asta nu înțelegi! îi răspunse iritat William. Tu ești fată<
Elaine îl privi furioasă.
— Fetele nu înțeleg nimic de felul acesta? Se pare că ai greșit țara,
William! La noi femeile pot și să voteze.
— Asta va clarifica lucrurile! îi scăpă lui William, căruia îi păru
imediat rău de ce spusese.
790
Nu voia să o supere pe Elaine. Era doar un copil!
În capul lui răsuna vocea Kurei. Tânăra îl înțelegea. Avea judecata
matură, deși în fapt era mai mică decât verișoara ei. Ea era mai
evoluată, mai feminină<
Se surprinse gândindu-se la sânii plini ai Kurei, la coapsele ei late,
când o trase împăciuitor pe Elaine lângă el.
— Îmi pare rău, Lainie, dar Irlanda< mai bine nu te pui cu mine.
Acum liniștește-te, Lainie, revino-ți!
La început Elaine, supărată, se îndepărtase puțin de William, dar în
cele din urmă se lăsă împăcată. Dar nu răspunse imediat sărutului
acestuia. Când se despărțiră, ea părea încă puțin tristă.
William îi făcu semn cu mâna în timp ce se îndrepta cu canoea în
josul râului. În ziua următoare va trebui să fie deosebit de drăguț cu
ea, chiar dacă mofturile ei îl călcau pe nervi. Voia să o mai revadă
pe Kura. Și până una, alta, drumul către Kura trecea doar pe la
Elaine.

791
 6

În Queenstown toamna se desfășurau numeroase evenimente

culturale și sportive, organizate în special de biserică. Și câțiva mari
fermieri din zonă organizau serate și bineînțeles că familia O’Keefe
era invitată împreună cu oaspeții ei din Canterbury Plains. William
primi invitația prin Elaine, așa cum sperase. Desigur că o însoțea la
picnicurile organizate de biserică și la bazare, la serile muzicale și
jocurile bingo în scopuri de binefacere. Spre bucuria și mirarea lui
Gwyn, li se alătură și Kura, care părea să se amuze. Până acum fata
onorase doar în silă cu prezența ei seratele de la Kiward Station sau
din fermele vecine.
— La început nu am avut impresia că Lainie și Kura s-ar plăcea cine
știe ce, îi spuse Gwyn lui Helen, dar acum sunt permanent
împreună.
— Totuși, Lainie nu lasă impresia că ar deborda de fericire, remarcă
lucida Helen.
— Fericire? Copila pare o fiară în cușcă, interveni Daphne. Cele
doua „proprietare de hoteluri” se întâlniseră la ceaiul săptămânal și
de data aceasta firește că participa și Gwyn. Eu aș lua măsuri, Miss
Helen. Kura a pus ochii pe flăcăul lui Lainie.
— Daphne! Ce cuvinte sunt acestea! exclamă indignată Helen.
Daphne își dădu ochii peste cap.
— Scuzați-mă, Miss Helen, dar eu cred< după părerea mea, Miss
Warden manifestă un interes nepotrivit față de pretendentul lui
Miss O’Keefe.
Gwyn mustăcea. Daphne știa să își adapteze modul de exprimare
corespunzător fiecărei situații. Nici ei nu îi scăpase interesul Kurei
pentru William, dar nu prea știa cum să îl interpreteze exact.
Desigur că față de Elaine nu era corect, dar pe de altă parte William
Martyn ca pretendent la mâna nepoatei ei era de zece ori preferabil
792
unuia ca tânărul maori Tiare.
— Dar până acum Mr. Martyn s-a purtat corect cu ea, remarcă
Helen. În orice caz încă nu am observat că el ar prefera-o pe una
celeilalte.
— Tocmai asta este, spuse Daphne. Ar fi trebuit să o prefere pe
Elaine. Doar îi dăduse speranțe. Iar acum îi acordă în cel mai bun
caz aceeași atenție pe care i-o acordă Kurei. Lucrul acesta trebuie să
o fi afectat profund!
— Ah, Daphne, ele sunt doar niște copile, adoptă Gwyn o poziție
evazivă. El nu o poate încă peți pe niciuna din ele.
Daphne ridică din sprâncene.
— Copilelor! Nu vă lăsați duse de nas. Mai bine fiți atente! Miss
Helen cu sufletul gingaș al lui Elaine, și Miss Gwyn cu
moștenitoarea dumneavoastră. Căci chiar de ați fi convinse că
șarmul Kurei nu îi dă insomnii acestui Martyn< el poate face și
altceva în pat. De exemplu să numere oițe, Miss Gwyn, foarte multe
oițe.

Kura Warden însăși nu știa ce se petrecea cu ea. De ce mergea la

picnicurile organizate de biserică și de ce se expunea privirilor
pofticioase ale acestor oameni ai pădurilor. De ce asculta muzicanți
de mâna a treia și se prefăcea că le aprecia scârțâielile. De ce își
pierdea timpul în plimbări cu barca și picnicuri, debitând
platitudini despre peisajele minunate din jurul lacului Wakatipu.
Toate acestea erau solicitante și lipsite de sens, și totuși câștigau
farmec prin faptul că era împreună cu William. Până acum nu mai
trăise ceva asemănător; oamenii îi fuseseră mereu indiferenți. Un
public care oglindea efectul prezenței ei, niciodată mai mult de atât.
Și a apărut acest William cu zâmbetul lui obraznic, cu gropițele lui,
cu ochii sclipitori, cu părul de culoarea inimaginabilă a paiului.
Kura nu mai văzuse niciodată oameni cu părul blond-auriu, în afară
de câțiva suedezi sau norvegieni din Christchurch. Dar de obicei
793
aceștia erau palizi și cu tenul foarte deschis, în timp ce William avea
pielea bronzată, în contrast cu chica lui blondă. Și mai erau acei ochi
vii și albaștri, care o urmăreau oriunde s-ar fi dus. Complimentele
pe care i le făcea fără a fi câtuși de puțin tendențios. Manierele lui
erau ireproșabile. Uneori prea ireproșabile<
Kura își dorea deseori ca William să îi fie mai apropiat senzual, așa
cum încercase permanent să fie Tiare. Normal că ea îl va respinge,
dar va simți pulsul pământului când el îi va pune mâna pe coapse.
„Pulsul pământului” – așa denumea Marama furnicăturile simțite
de o femeie între picioare, creșterea căldurii corpului și accelerarea
bătăilor inimii. Cu Tiare, Kura îl simțise doar rar, dar William îl
declanșa deja când piciorul lui îi atingea întâmplător fusta sub
masă. Kura dorea semne mai clare, dar William era totdeauna
corect. Mai mult decât o atingere trecătoare a mâinii ei când, de
exemplu, o ajuta să iasă din barcă ori din trăsură, nu își îngăduise
până acum. Kura simțise cel puțin că aceste atingeri nu erau nici
întâmplătoare și nici nevinovate. Și pe William îl electrizau
întâlnirile lor, și el ardea pentru ea, și Kura întețea acest foc de câte
ori putea.
Ar fi fost surprinsă dacă i s-ar fi spus că o rănea profund pe Elaine.
Nici nu observase chipul ei nefericit și modul tot mai monosilabic în
care i se adresa. Oricum Kura nu ar fi renunțat la străduințele ei
spre a-și menaja verișoara. Kura nu se gândea deloc la Elaine;
pentru ea aceasta era doar o creatură oarecare, lipsită de talent
muzical și mediocră, la fel ca majoritatea celor care populau acest
pământ, dar zeii nu erau perfecți. Doar rar reușeau să creeze câte o
capodoperă cum era Kura sau Martyn. Cu acesta se simțea înrudită
sufletește. Nu și cu oameni ca Elaine< Kura vedea între ea și Elaine
mai puține asemănări decât între un fluture și o molie.
Ca urmare puțin îi păsa de ceea ce se petrecea între Elaine și
William. Nu avea nicio reținere în a-și lăsa alesul singur cu
verișoara ei. Așa că William o însoțea mereu pe Elaine și o săruta
794
încă. Doar aceste gesturi o ajutară pe fată să reziste.
Elaine suferea cumplit când îi auzea pe William și pe Kura
discutând – despre muzică și artă, despre operă, despre cele mai noi
cărți –, toate, lucruri care în Queenstown nu preocupau pe nimeni
cu adevărat. Elaine nu era nicidecum incultă – ca nepoată a lui
Helen venise neîndoielnic în contact cu cultura. Iar acum, când
William manifesta așa un interes pentru artă, ea se străduia cel
puțin pe tărâm literar să citească toate noile apariții, pentru a-și
putea eventual da cu părerea. Dar Elaine era un om pragmatic.
După mai mult de o poezie pe zi devenea nervoasă, poeziile
adunate în volume o oboseau. Lui Elaine nu îi plăcea să se apuce de
un lucru înainte de a-i pricepe sensul și apoi frumusețea. Ea putea
să sufere și să râdă cu eroii unei cărți, dar o plictiseau exagerările
neîntrerupte, monologurile patetice sau descrierile nesfârșite de
peisaje. Dacă era să fie sinceră, ea prefera să șterpelească revistele
literare ale mamei ei și să se delecteze cu foiletoanele în care femeile
iubeau și sufereau.
Dar ea nu-i putea împărtăși asta Kurei, iar acum nici lui William.
Când îl cunoscuse pe acesta, nu îi păruse a fi un asemenea estet.
Acum părea că nimic nu îl încânta mai mult decât să recite poezii cu
Kura sau să o asculte cântând la pian. Discuțiile lui interminabile cu
Kura îi stricau lui Elaine toată bucuria de a participa la picnicuri și
întreceri cu barca, care ei de fapt îi făceau plăcere. Și în plus părea că
ea nu făcea nimic ca lumea! Când ea sărea în sus și încuraja cât o
ținea gura echipajul de opt vâslași din care făcea parte și George,
Kura și William se uitau la ea de parcă s-ar fi dezbrăcat de corset pe
Main Street. Și când participa la square dance în picnicurile
organizate de biserică, cei doi de regulă se îndepărtau. Dar cel mai
rău era că Elaine nu putea să vorbească cu nimeni despre asta.
Uneori simțea că o ia razna, pentru că era singura care remarcase
aceste schimbări în comportamentul lui William.
Tatăl ei era, ca și mai înainte, încântat de activitatea acestuia la
795
magazin, și bunica Helen considera absolut normal ca un tânăr
bărbat să se comporte „corect”. Nu îi venea să îi spună că înainte
William o sărutase și o mângâiase în locuri ale corpului< pe care o
lady nu le-ar fi dezvăluit. Mamei ei nu voia să-i spună nimic pentru
că știa că Fleurette niciodată nu îl plăcuse pe William. Iar bunica
Gwyn< în condiții normale ar fi fost cu siguranță partenera ideală
de discuții. Elaine sesizase că permanenta vorbărie a Kurei despre
artă și prelegerile ei fără sfârșit despre teoria muzicii o călcau și pe
ea pe nervi. Dar bunica Gwyn o iubea pe Kura mai mult decât orice
pe lume. Dacă ar fi criticat-o pe Kura în fața ei, aceasta ar fi
reacționat în cel mai bun caz cu o tăcere de gheață sau poate chiar i-
ar fi luat apărarea. Se părea că aproba legătura lui William cu Kura;
cel puțin nu avea nimic împotriva tânărului. Elaine îi vedea deseori
conversând pe Gwyn și pe William. Și nu era de mirare, pentru că
cu talentul lui natural de whaikorero putea să vorbească tot atât de
elocvent despre oi ca și despre muzică.

Între timp sosise iarna. În munți se depusese zăpada, și câteodată

viscolea și ningea și în Queenstown. Gwyneira scosese din bagaj o
blană pentru Kura, în care fata arăta ca o prințesă rătăcită a
Oceanului înghețat. Părul negru și trăsăturile exotice încadrate de
gluga amplă a mantoului de vulpe argintie îi buimăceau pe trecători
și atrăgeau toate privirile asupra nepoatei Gwyneirei. Elaine trecea
prin chinurile iadului când William o ajuta plin de grijă pe
neîndemânatica fată să treacă strada înghețată și râdea cu ea când
încerca să prindă cântecul fulgilor de nea. Pentru Elaine fulgii
cădeau în liniște. În acest timp aproape că se convinsese că era
complet lipsită de simțul muzicii și că nu avea urmă de romantism
în ea. În cele din urmă ajunse la capătul răbdării. Avea să-l întrebe
pe William dacă o mai iubea.

Prilejul se ivi într-una dintre serile ce au urmat. Helen organizase o

796
seară muzicală la pensiunea ei. La fermele din jur existau câțiva
amatori de muzică clasică, ei înșiși cântând la vioară, violă sau la
contrabas. Aceștia veneau cu plăcere la Queenstown, cântau
împreună și petreceau noaptea la pensiunea lui Helen. La aceste
concerte de casă lui Elaine îi revenea partitura de pian, dar acum
interpretarea fusese, desigur, încredințată Kurei. Elaine nu cuteza să
mai cânte la vreun instrument în prezența verișoarei ei. Și soții
O’Keefe rămaseră în această noapte în oraș; vremea făcea prea
dificil lungul drum până la Nugget Manor. Așa că Elaine și William
se furișară afară, pentru niște dezmierdări pe ascuns, după concert,
când toți ceilalți ședeau destinși la un pahar de vin. Elaine avea
senzația că lui William nu îi făcea nicio plăcere să o lase pe Kura în
cercul de admiratori. Verișoara ei câștigase admirația tuturor:
complimentele pentru interpretarea și pentru frumusețea ei nu mai
conteneau. „Oare William se gândește acum la mine”, își puse
întrebarea Elaine, când William o strânse în brațe și o sărută. „Sau
își imaginează că o strânge în brațe pe Kura?”
— Chiar îți mai place de mine? îl întrebă ea când el o lăsă mai liberă.
Adică tu< mai ești îndrăgostit de mine?
William o privi binevoitor.
— Prostuțo! M-aș mai afla aici dacă nu ar fi așa?
Exact asta voise Elaine să afle. Însă el o brusca din nou numind-o
„prostuță”.
— Serios, William. Nu o găsești pe Kura mai frumoasă decât mine?
Elaine spera ca întrebarea ei să nu aducă a implorare.
William scutură din cap părând de-a dreptul supărat.
— Lainie, diferența dintre tine și Kura constă în faptul că ea nu m-ar
întreba asta niciodată!
După aceste cuvinte o părăsi și intră în casă. Era jignit? Pentru că ea
îl suspectase de sentimente greșite? Sau mai curând pentru că el nu
voise să o privească în față?
Kura urmărise toată întâmplarea din spatele unei draperii. Era clar,
797
el o săruta pe Elaine. Deja bănuise asta, până acum nu o văzuse.
Kura nu era furioasă. Cu siguranță o săruta din lipsă de ceva mai
bun. Bărbații aveau nevoie de fete, învățase asta tot de la maori.
Dacă nu aveau alături mult timp o femeie, deveneau insuportabili.
Dar William merita ceva mai bun. El era fără îndoială un gentleman.
Kura îi va da de înțeles cu precauție că și pulsul pământului avea o
melodie – și că era mai frumos să îl aprofundeze împreună cu
cineva care îl auzea.

În iunie Ruben O’Keefe și familia sa primiră o invitație ciudată.

Suedezii din tabăra căutătorilor de aur sărbătoreau solstițiul de vară
– deși 21 iunie în Noua Zeelandă nu era cea mai lungă zi din an, ci
cea mai scurtă și nu era perioada pășunilor pline de flori, ci a florilor
de gheață la ferestre. Dar asta nu îi deranja pe asprii nordici; berea și
șnapsul erau la fel de bune și în această emisferă, focul se aprindea
tot așa, și la dans oricum te încălzeai, doar cu culesul florilor era
ceva mai greu. Dar chestiunea asta privea mai curând fetele;
bărbații puteau să renunțe la ea. Pentru a avea destule fete,
căutătorii de aur le invitară și pe Daphne cu fetele ei.
— Cu cât vor fi mai ușoare fetele, cu atât mai ușor vor putea să sară
cu noi peste foc, spuse Soren, unul dintre organizatorii neobișnuitei
sărbători. Dar puteți veni liniștit cu fiica dumneavoastră, Mr.
Ruben. Noi știm cine este o lady!
Fleurette găsi că ideea era nostimă. Citise despre datinile legate de
solstițiu și voia neapărat să danseze în focul nopții de Sânziene.
Ruben acceptă invitația cu dragă inimă și pentru că acești căutători
de aur erau clienții lui fideli. Helen refuză.
— Este prea frig pentru oasele mele bătrâne. Lasă-i pe tineri să
danseze, Gwyn, noi vom petrece o seară plăcută. Poate veni și
Daphne, dacă dorește.
Daphne clătină din cap râzând.
— Nu, Miss Helen. Va trebui să fiu acolo, cu ochii pe fetele mele!
798
explică ea. Să nu se dăruiască băieților, și pe urmă să vină acasă cu
vreun suedez micuț în pântece! Trebuie să fiu atentă, săritul acesta
prin foc o fi un ritual al fecundității<

Elaine se bucura de invitația la această sărbătoare, în timp ce Kura o

privea cu sentimente contradictorii. Vor fi acolo mulți bădărani, ca
și o orchestră care la fiecare două măsuri interpreta una fals. Au să
înghețe, și toți vor spune tâmpenii. Dar va fi acolo și William, și se
va dansa. Poate că vor fi dansuri adevărate, nu țopăielile de la
picnicurile bisericii. Kura învățase să danseze de la Miss Heather;
cel puțin stăpânea valsul și foxtrotul. Ar fi ceva de vis să se legene
cu William pe o muzică adevărată, să se afle în brațele lui, să se lase
condusă în ritmul melodiei< Desigur că pentru asta ar fi trebuit să
poarte o rochie de bal! Kura era ușor dezamăgită că nu avea o
rochie de bal. Dar oricum cei din familia O’Keefe ar fi râs de ea. La
petrecerea asta toți vor purta haine călduroase.
Fetele venite la sărbătoare se înfășurau înfrigurate în mantouri și
șaluri. Una sau două suedeze purtau costum popular. Scena părea
aproape ireală. Se întunecase de mult, luna se ridicase peste munții
ninși, iar armindenii, ca și fetele care dansau sub ei cu bonetele lor
roșii, pestriț împodobite, aveau în lumina focului un aer aproape.
Oricum bărbații aveau grijă ca nimeni să nu înghețe de tot. Șnapsul
și berea, ca și vinul fiert pentru femei curgeau în râuri, alimentând
căldura interioară. Micul cârd al lui Daphne era deja ușor cherchelit
și flirta cu căutătorii de aur. Cele două suedeze le-au dedicat dansul
din jurul armindenilor, și fetele se încurcau chicotind în panglicile
multicolore.
Elaine privea cu interes, în timp ce Kura părea scârbită. Amândouă
își înmuiaseră mai întâi buzele în vin, însă când le luă cu frig știură
să aprecieze băutura fierbinte. Elaine se duse să se alăture
dansatorilor. Se învârtea râzând în jurul armindenilor, de mână cu o
fată cu părul blond aproape alb și cu ochi albaștri, cu numele de
799
Inger. Apoi Inger le oferi lui Elaine și Kurei câteva plante veștejite.
— Luați, voi nu aveți flori! Dar astea le țin locul. De solstițiu o fată
trebuie să adune șapte flori diferite și să le pună sub pernă în
noaptea de Sânziene. Va visa bărbatul cu care se va căsători.
Inger vorbea cu un accent nostim și părea a fi o fată drăguță. Elaine
luă buchețelul mai curând trist care i se oferea și mulțumi pentru el.
Kura nici măcar nu se uită la al ei. Devenise din nou morocănoasă și
se plictisea. De partea cealaltă a focului William vorbea cu Ruben și
cu câțiva căutători de aur, iar Elaine nu mai încerca de mult să se
întrețină cu Kura.
— Le-am cules în primii zori astăzi, așa cum este datina, le explică
Inger proveniența „florilor”, motivând astfel și numărul lor redus.
Toate sunt plante aromatice folosite în bucătărie și plante de
interior. Așa că dacă veți visa doar despre gătit și persoane care stau
mereu în casă, nu o luați în serios.
Elaine râse și îi puse fetei întrebări despre Suedia. Inger răspunse cu
amabilitate. Emigrase împreună cu un tânăr pe care ea îl iubea din
toată inima. Dar nici nu ajunseseră bine la Dunedin, că băiatul își
găsise pe alta.
— Este caraghios, nu? întrebă Inger cu accentul ei plăcut, dar se
simțea că era rănită. Ia cu el pe cineva și pe urmă< Dar banii pentru
călătorie oricum îi câștigasem eu.
Evident la pat, pentru că se putea citi pe chipul lui Inger că ar fi
făcut orice pentru acel bărbat.
Elaine se gândi la William. Ar face și ea totul pentru el? Ar face el
totul pentru ea?

Petrecerea s-a încins târziu, totuși când în cele din urmă focul era pe
cale să se stingă, toți erau binedispuși – doar Kura făcea excepție. Ea
se gândise la alte dansuri, declară cu demnitate când un căutător de
aur tânăr și cam băut o invită la dans. În cele din urmă se lăsă totuși
convinsă de William să facă o săritură prin foc. Elaine îi privi
800
mâhnită. Acesta nu era un obicei pentru îndrăgostiți?
În cele din urmă, Ruben și Fleurette dădură semnalul de plecare
înainte ca petrecerea să degenereze. Era momentul ca Daphne să fie
cu ochii pe fetele ei; nu-i scăpă nici că Inger și Soren se sărutau.
Probabil că Inger îl va visa pe acesta la noapte, își spuse Elaine și își
luă cu grijă florile. Soren părea a fi un tânăr drăguț, iar lui Inger i se
cuvenea ceva mai bun decât o viață de fată pentru plăceri.
Ruben și Fleurette plecară de la tabăra căutătorilor de aur direct
spre Nugget Manor. Nu voiau să înnopteze în oraș, pentru că și
personalul lor maori era la o sărbătoare, așa că George rămăsese
singur – o împrejurare de care se plânsese amarnic. Și el ar fi
zburdat în jurul focului, dar în următoarea zi avea școală. Fleurette
ținea mult să îl găsească pe băiat dormind cuminte în patul lui.
Elaine insistă să meargă în oraș cu William și Kura. Își lăsase calul
în grajdul lui Helen și venise în trăsură cu cei doi. Avea deci un
pretext.
— Dar poți închiria de aici un cal, zise Ruben neînțelegător. De ce ai
lăsat-o pe Banshee în oraș? Puteai să vii călare în spatele trăsurii.
Fleurette îi puse împăciuitoare mâna pe braț. Cum puteau fi bărbații
atât de insensibili? Ea înțelegea foarte bine că Elaine nu voia să îl
lase pe pretendentul ei nicio secundă singur cu Kura.
— Îți explic mai târziu, îi șopti ea bărbatului, care nu mai spuse
nimic. Dar nu rămâi mult, Lainie! Călărește repede și nu te opri sub
niciun motiv!
William privea puțin indignat. Nu considera că era potrivit ca o
lady să facă lungul drum noaptea, singură. Sau se aștepta de la el să
o însoțească? Elaine râse doar când el se oferi în acest sens cu
jumătate de gură. Erau la un ceai, în pensiune. După drumul făcut
cu trăsura ea trebuia să se mai încălzească, iar Helen și Gwyn
oricum mai rămâneau la foc.
— Eu am să plec călare! Tu te vaiți și în timpul zilei că eu galopez pe
un „drum periculos”. Acum, noaptea, nu ai face decât să mă
801
întârzii.
Nepoata ei spunea adevărul, dar nu-și alesese bine cuvintele, gândi
Helen. În definitiv, niciunui bărbat nu îi face plăcere să i se spună că
e un călăreț temător. William o privi cam acru, dar Elaine nu
remarcă asta. Ea povestea veselă despre armindeni și despre florile
pe care trebuia să le pună sub pernă.
„Este un copil”, își spuse William, ca o scuză pentru că ea tocmai îl
bruscase< și pentru că el era îndrăgostit de Kura.
Când după puțin timp Elaine plecă la drum, el o însoți afară. Era de
la sine înțeles, că doar era un gentleman. Sărutul de despărțire fu
unul scurt, dar Elaine nu păru să observe. Atât de aproape de
privirea severei ei bunici, ea nu își permitea dezmierdări, pentru că
Helen ar fi înțeles imediat dacă Callie continua să latre. Ca și mai
înainte, cățelușei nu îi plăcea ca William să îi îmbrățișeze și să îi
sărute stăpâna.
William privi ușurat în urma lui Elaine când Banshee porni. Ea va
lăsa iapa să se încălzească la drum pe Main Street, după care va
călări vioi spre casă, urmată de nebuna cățelușă. Probabil drumul
chiar îi va face plăcere. William clătină din cap. Multe din
comportamentul lui Elaine îi vor rămâne pentru totdeauna străine.
Nu același lucru putea spune despre Kura<

Kura-maro-tini se strecură afară din casă. Tocmai se stinsese lumina

în salonul lui Helen. Fusese trimisă în camera ei, dar ea locuia la
parter. Urmărise de la fereastră despărțirea dintre Elaine și William.
William era bucuros că nu o sărutase serios pe Elaine. Nu i-ar fi
căzut bine ca Kura, care ca din întâmplare tocmai se sprijinise de
peretele din partea dreaptă a intrării casei, să îl fi surprins
îmbrățișând pe altcineva. Ea își pusese blana pe ea, dar nu o
încheiase; i se vedea rochia purtată dedesubt. Primii trei nasturi de
sus erau și ei descheiați. Kura își eliberase părul, el se revărsa peste
blana de vulpe, pe care luna o făcea să strălucească argintiu.
802
— Am nevoie de aer proaspăt, înăuntru este foarte cald, spuse ea
jucându-se cu cel de al patrulea nasture al rochiei.
William se apropie de ea.
— Sunteți minunată, spuse el cu venerație, aproape așteptând să fie
pălmuit pentru asta.
De ce nu îi venea în minte un compliment mai deosebit? Altădată
nu îi venea atât de greu să își găsească cuvintele.
Kura surâse.
— Mulțumesc, spuse ea încet, prelungind cuvântul într-o melodie
ce promitea cerul.
William nu mai era în stare să răspundă. Încet, cu venerație,
aproape cu frică, îi atinse părul. Era moale ca mătasea.
Kura tremura. Părea să îi fie frig. Dar tocmai spusese că îi era foarte
cald.
— Este ciudat că acum în altă parte este vară, cântă ea.
Dumneavoastră aveți în Irlanda sărbătoarea asta<
— Mai curând de 1 mai decât la sfârșitul lui iunie, răspunse
William, căruia brusc i se făcu foarte cald. Pe vremuri i se spunea
Beltane. O sărbătoare a primăverii<
— O sărbătoare a fecundității, zise Kura și vocea ei era singură o
ademenire. „Când vine vara și pomii înfloresc încântător<”
Când cânta Kura, strada înghețată din Queenstown părea să piară,
și William era din nou în Irlanda, o săruta pe Bridget, fiica
arendașului lui, îi simțea căldura și dorința.
Apoi o ținea în brațe pe Kura. Se întâmplase simplu. Nu voise cu
adevărat< ea era atât de tânără, și mai era și Elaine, și poziția lui în
Queenstown< dar înainte de toate era Kura. Parfumul ei, trupul ei
moale< Kura era începutul și sfârșitul. El se putea pierde în sărutul
ei. Kura era pământul și lumina lunii, era lacul sclipind ca argintul
și veșnica mare. La început William o sărută încet și precaut, dar ea
se lipi strâns de el și răspunse sălbatic și vizibil experimentat. Nu
era ceva ca o încercare, ceva timid, ca la Elaine. Kura nu era delicată,
803
fragilă, nu era sfioasă ca fata din Sally Gardens, ci era decisă și
ademenitoare ca florile adunate pe altarul zeiței de Beltane. William
îi mai desfăcu puțin rochia și îi mângâie pielea moale și netedă a
umerilor, iar Kura se frecă de el, îi răvăși părul, mai întâi îl sărută
ușor și repetat pe gât, apoi săruturile se transformară în mici
mușcături. Amândoi uitaseră de mult de acoperirea oferită de casă;
parcă ar fi dansat împreună pe terasa hotelului.

Elaine tocmai lăsase în urmă Main Street și o mâna pe Banshee de-a

lungul drumului de pe marginea râului, când tresări. Florile! Lăsase
lângă căminul Kurei cele șapte flori strânse cu greutate de Inger. Ar
fi avut efect dacă dormea abia noaptea următoare cu ele sub pernă?
Probabil nu era adevărat; astăzi era noaptea Sânzienelor. O va
întreba pe Inger. Elaine își dorea totuși să fie așa. O fi Inger o fată
ușoară, dar era aproape ca o prietenă, și Elaine voia să șușotească și
să chicotească cu ea pe marginea viselor ei. Dacă voia să știe cum va
arăta viitorul ei soț, trebuia să se întoarcă. Dacă mergea la trap va
pierde doar cinci minute.
Banshee se întoarse anevoie. Elaine voise să ajungă cât mai repede
acasă și o trecuse în trap întins. Acum să se mai întoarcă în Main
Street? Iepei nu îi convenea, dar era ascultătoare și se lăsă condusă.
— Hai, Banshee, când ajung o să fur pentru tine niște fursecuri, îi
șopti Elaine la ureche.
William și Kura ar fi trebuit să audă zgomotul făcut de copite, dar în
această noapte amândoi erau parte a propriei melodii, nu auzeau
altceva decât respirația și bătăile inimii celuilalt, simțeau pulsul
pământului.
Elaine nici nu ar fi observat perechea dacă aceasta ar fi rămas în
umbra casei. Ea se aștepta să găsească pensiunea încuiată, și se
gândise să intre pe la grajduri. Dar Kura și William stăteau în
lumina lunii ca pe o scenă. Banshee se sperie când îi văzu și bătu
pământul cu copitele. Lui Elaine i se tăie răsuflarea. Nu putea să-și
804
creadă ochilor. Trebuia să fie închipuirea ei! Dacă închidea ochii și îi
redeschidea, cu siguranță că nu îi va mai vedea pe William și pe
Kura.
Încercă să tragă aer în piept, clipi de mai multe ori, dar când privi
din nou, perechea încă se mai săruta. Siluete pierdute în lumina
lunii care inunda strada. Brusc în casă se aprinse lumina și ușa se
deschise.
— Kura! Ce faci acolo, pentru Dumnezeu?
Bunica Helen! Deci nu era o închipuire. Văzuse și Helen. Și acum<

Mai târziu, Helen nu ar fi putut să spună ce o determinase să mai

coboare o dată înainte de a se culca – poate florile pe care le uitase
Lainie. Aceasta vorbise cu atâta entuziasm despre ele< Cu
siguranță că se va întoarce când va remarca pe drum că le uitase. Și
mai erau umbrele acelea din fața casei sau o singură umbră.
Și zgomotul făcut de copitele calului.
Helen văzu cum Kura și William se desprind unul de altul și o clipă
privi în ochii măriți de groază ai nepoatei ei înainte de a-și întoarce
pe loc poneiul bălan și a pleca într-un galop nebun pe Main Street.
— Intră imediat în casă, Kura! Iar dumneavoastră, Mr. William,
căutați-vă numaidecât o altă gazdă. Nu veți mai petrece nicio
noapte sub același acoperiș cu această copilă. Kura, te duci în
camera ta, și discutăm mâine!
Buzele lui Helen se subțiaseră ca o linie îngustă, și între ochi îi
apăruse o cută adâncă. Brusc, William înțelese de ce căutătorii de
aur îi purtau un respect deosebit.
— Dar<
Când Helen se uită la el, vorbele îi rămaseră în gât.
— Niciun „dar”, Mr. William. Nu vreau să vă mai văd aici.

805
 7

— Crede-mă, Fleur, nu l-am concediat!

Ruben O’Keefe se cam săturase de întrebările sfredelitoare ale soției
lui. Ura faptul că Fleurette își revărsa proasta dispoziție asupra lui,
cu toate că el nu avea nicio vină pentru catastrofa familială în care
erau amestecați Elaine, William și Kura.
— Și-a dat singur demisia. Vrea să se ducă în Canterbury Plains, a
spus-o el. Vrea în perspectivă să se ocupe de oi<
— Te cred! îl necăji Fleurette. A pus ochii pe zece mii de oi!
Niciodată nu am avut încredere în acest individ! Ar fi trebuit să-l
trimitem imediat unde și-a înțărcat dracu’ iapa!
Fleurette își dădea seama că îl călca pe nervi pe Ruben, dar în acest
sfârșit de zi avea nevoie de un paratrăsnet. Aseară o auzise venind
pe Elaine, dar nu vorbise cu ea. Dimineața fata nu coborâse la micul
dejun, și Fleur o găsise pe Banshee neîngrijită în grajd. Elaine îi
lăsase iepei de mâncare și aruncase pe ea o pătură, dar nu o spălase
și nici măcar nu o periase. Sudoarea uscată de pe părul ei era
dovada unui drum rapid, și nu stătea în firea lui Elaine să neglijeze
iapa. În cele din urmă urcase ca să vadă ce era cu fata, pe care o
găsise plângând neconsolată în pat, cu Callie lipită de ea. Fleurette
nu reușise să scoată nimic de la ea; abia după-amiază îi povestise
Helen ce se întâmplase.
Și asta era aproape de necrezut: Helen venise singură la Nugget
Manor, cu calul lui Leonard înhămat la un docar închiriat. Ea evita
de cele mai multe ori să conducă un atelaj sau să călărească. Pe
vremuri, în Canterbury Plains, avusese un catâr, dar după moartea
lui Nepumuk nu-și mai luase un alt animal de călărie. Și în această
dimineață nu apelase nici la ajutorul lui Gwyn.
— Gwyneira își face bagajele, îi zise ea din vârful buzelor lui
Fleurette. Îi pare teribil de rău pentru tot și consideră că este mai
806
bine ca Elaine să nu o vadă pe Kura în perioada următoare. În rest,
nu se gândea s-o pedepsească. Iar despre un internat în Anglia sau
mai bine la Wellington, nici vorbă. Cu toate că aceasta ar fi unica
soluție pentru ștrengărița asta răzgâiată. Ar trebui să învețe că nu
poate primi tot ce vrea.
— Tu crezi că ea l-a sedus pe William? întrebă Fleurette.
Nu că ar fi fost dispusă să îi acorde tânărului circumstanțe
atenuante.
Helen ridică din umeri.
— Cel puțin ea nu a protestat. Nu a scos-o el din casă; ea trebuie să-i
fi urmărit pe el și pe Elaine. În rest nu era nimic de sedus. Vorba lui
Daphne: flăcăii le pică fetelor ca prunele coapte.
Fleurette dădu să râdă. Nu era obișnuită cu acest mod de exprimare
din partea lui Helen.
— Iar acum o va urma pe ea în Canterbury Plains. Mama ce zice de
asta?
Helen ridică din nou din umeri.
— Cred că încă nu știe cum să reacționeze. Dar am o suspiciune cam
urâtă. Mă tem că Gwyn vede în acest William răspunsul la
rugăciunile ei<

— Elaine va depăși situația.

Asta a tot auzit Fleurette în săptămânile următoare. Mereu și mereu,
pentru că ieșirea lui William din scenă era subiect de discuții în tot
orașul. Doar Elaine surprinsese dezmierdările celor doi, dar în ziua
plecării lui câțiva clienți și angajați ai magazinului îl auziseră pe
William vorbind de Canterbury Plains. În special femeile din
Queenstown despicau firul în patru de când Gwyneira și Kura
Warden plecaseră practic în aceeași zi cu contabilul lui Ruben.
Elaine nu mai îndrăznea să apară în oraș, deși Fleurette susținea că
ei nu avea de ce să îi fie rușine. Cei mai mulți oameni o
compătimeau. Concetățenii mai în vârstă nu o invidiaseră pe Elaine
807
din cauza pretendentului ei, și prea multe fete onorabile de aceeași
vârstă cu ea care să se bucure de nefericirea ei nu erau. Și totuși
Elaine plângea fără încetare. Se retrăgea în camera ei și nu mai
contenea cu suspinele.
— Îi va trece, susținu Daphne când Helen îi relată la un ceai cele
petrecute.
Elaine nu mai supraveghea recepția și nu mai ajuta nici în magazin.
Când nu plângea, cutreiera pădurile călare, însoțită de cățelușa ei.
Inevitabil ajungea la locurile în care se întâlnea cu William, unde
făceau picnicuri împreună și acesta o săruta, așa că izbucnea din
nou în plâns.
— A fost prima dragoste. Îi va trece. Îmi amintesc cât am plâns eu la
vremea mea. Aveam doisprezece ani, iar el era marinar. El mi-a
răpit fecioria, nemernicul, și nici măcar nu a plătit pentru asta. În
schimb mi-a povestit că se va căsători cu mine și că mă va duce în
lumea largă. Ce prostuță eram! De când își luau marinarii drăguțele
pe mare? Dar el o ținea una și bună că mă va ascunde într-o barcă
de salvare. Când a dispărut, pentru mine s-a prăbușit întreaga lume.
De atunci nu mai am încredere în niciun bărbat. Dar asta este
excepția, Miss Helen. Pe cele mai multe le duce de nas primul
bărbat. Ar fi bine ca Lainie a dumneavoastră să aibă ceva de făcut.
Nu îi face bine să stea și să plângă.
Ca urmare, Helen cu rugăminți, iar Fleurette și Ruben cu ușoare
presiuni au încercat cu diverse sarcini să o scoată din autoexilul ei.
Au reușit abia după câteva săptămâni să o scoată afară în oraș și să
o convingă să lucreze la magazin și la hotel.
Fata care în sfârșit prezenta ca mai înainte mostre de materiale și
completa listele de oaspeți nu mai era vechea Elaine. Nu numai că
slăbise, părea nedormită și pălise – acestea erau urmările
zbuciumului din dragoste, cum spunea Daphne. Alarmantă era mai
degrabă purtarea ei. Nu mai zâmbea oamenilor, nu mai umbla cu
capul sus, nu își mai flutura buclele. În loc de asta încerca să nu iasă
808
în evidență. Prefera să ajute în bucătărie decât la recepție, muncea
de preferință în depozit și evita contactul cu clienții. Când cumpăra
o rochie, nu mai alegea ceva multicolor, vesel, ci ceva ce nu bătea la
ochi. Iar părul ei< „parcă îngerii torseseră cupru”. Încă o vorbă pe
care William nu o rostise serios. Înainte lui Elaine îi plăcea când
buclele ei dansau ca electrizate. Acum le netezea nerăbdătoare cu
apă, înainte de a le strânge în coadă la ceafă, în loc să le dea mai
mult volum cu ajutorul periei.
Fata umbla cu privirea coborâtă și cu spatele plecat. Pentru Elaine
orice privire aruncată în oglindă era un chin, pentru că vedea doar
un chip respingător, în cel mai bun caz un chip obișnuit. Era proastă
și lipsită de talent, nu era nimic în comparație cu minunata Kura
Warden. Elaine se vedea slabă și neatractivă, de unde înainte se
văzuse gingașă și suplă. „Ca o zână”, spunea William. Pe atunci
comparația i se păruse un compliment minunat. Dar ce bărbat voia
o zână? Bărbații voiau o zeiță cum era Kura!
Elaine se autoflagela, cu toate că Inger o încuraja mereu. Cele două
fete se împrieteniseră, și cel puțin vestea că tatăl ei îl angajase la
magazin pe Soren în locul lui William și că suedezul voia să se
căsătorească peste câteva săptămâni cu Inger o mai luminase pe
Elaine la față. Dar Inger nu îi era de un real ajutor. Lui Elaine nu-i
plăcuse că prietena ei remarcase cu nevinovăție că Daphne și-ar
linge degetele după o fată ca ea. Sigur, pentru un bordel ar fi fost de
ajuns, dar un bărbat ca William nu ar iubi-o niciodată.
Cu timpul chipul lui William se estompă tot mai mult în amintirile
ei. Acum se putea gândi la atingerile și sărutările lui fără a mai simți
groaznica durere a lui „nu vor mai fi”. În mare se întâmpla exact
ceea ce preziseseră Daphne și toți ceilalți. Elaine începea să uite de
William< dar nu și de Kura.

William pornise la drum către Canterbury Plains în aceeași zi ca

Gwyneira și Kura, dar desigur că nu călătoriseră împreună. Gwyn
809
luase numai bagajul ușor în cabrioleta ei și îl rugase pe Ruben să îi
trimită restul lucrurilor cu următorul transport la Christchurch.
Apoi mânase armăsarul în trap ușor către nord. William, cazat
momentan în tabăra căutătorilor de aur, trebuise să cumpere un cal
înainte de a pleca la drum. Dar înaintă mai rapid decât Gwyn și
Kura, pentru că acestea înnoptau la fermele cunoștințelor lor și de
aceea deviaseră de la drumul drept.
William făcea pauze scurte. Nu îi plăcea să doarmă prin tufișuri, iar
acum, iarna, era frig. Astfel că ajunse la Haldon cu două zile mai
devreme decât Gwyn, trase la hanul local, un stabiliment mai
curând jegos, și își căutase de lucru în localitate. Așezarea nu prea îi
plăcea. Haldon se compunea dintr-o Main Street încadrată de
firmele și prăvăliile obișnuite – o cârciumă, un doctor, un dricar, o
fierărie și o băcănie cu un mare depozit de lemne. Casele erau din
lemn, cu cel mult două niveluri, cărora le-ar fi prins bine un văruit.
Strada era insuficient consolidată; acum, iarna, era plină de noroaie,
iar vara era cu siguranță plină de praf. Nici împrejurimile nu erau
grozave – în apropiere se afla un mic lac, în rest doar pășune, care în
ciuda anotimpului rece se păstrase încă verde. În zilele cu atmosferă
clară munții se profilau în depărtare. Păreau relativ aproape, dar
impresia era înșelătoare. Trebuie să călărești multe ore ca să te
apropii de el.
Peste tot în jurul Haldonului erau ferme de oi, mai mari sau mai
mici, dar care se aflau la distanțe de mulți kilometri una față de alta.
În oraș se vorbea și de așezările maori, dar unde se aflau acestea nu
știa mai nimeni. Băștinașii erau deseori nomazi.
Kiward Station, ferma familiei Warden, era însă cunoscută de toți.
Mrs. Dorothy Candler, proprietara băcăniei și evident gaița
localității, dădea informații cuprinzătoare despre istoria acestei
familii. Ea relată cu deosebit respect că Gwyneira Warden era o
adevărată nobilă de țară din Țara Galilor, pe care un anume Gerald
Warden, întemeietorul fermei, o adusese în Noua Zeelandă cu mult
810
timp înainte.
— Imaginați-vă că a venit cu același vas cu care am venit și eu!
Doamne, ce frică mi-a fost atunci de călătoria pe mare! Dar nu și lui
Miss Gwyn, care a venit de plăcere, ea căuta aventura. Trebuia să se
căsătorească aici cu fiul lui Mr. Gerald, Mr. Lucas. Un om
fermecător acest Lucas, un domn simpatic și discret, doar că nu le
avea cu munca la fermă. Era mai mult un artist. Picta. Mai târziu a
dispărut – a plecat în Anglia, zicea Miss Gwyn, ca să își vândă
tablourile. Dar așa o fi? S-a vorbit mult despre asta. Cândva a fost
declarat mort, Dumnezeu să îl ierte. Miss Gwyn s-a căsătorit cu
James McKenzie. Și el este un om plăcut, nu am nimic de spus
împotriva lui, dar a fost hoț de vite! McKenzie Highlands poartă
numele lui! Acolo se ascundea până când a pus mâna pe el acest
Sideblossom. Ehei, și Mr. Gerald a fost prins, în aceeași zi ca Mr.
O’Keefe. Proastă treabă, proastă treabă asta. O’Keefe l-a omorât pe
Warden, și nepotul lui l-a împușcat apoi pe el. Au vrut să prezinte
totul ca un accident<
După o jumătate de oră petrecută cu Mrs. Candler, lui William îi
vâjâia capul. Va mai trece o vreme până să poată el să pună cap la
cap toate astea. Dar și această primă impresie despre familia
Warden era încurajatoare: în comparație cu greșelile acestei familii,
un atentat eșuat asupra unui politician irlandez era floare la ureche.
Și totuși va trebui să se străduiască să facă o bună impresie. După
scandalul făcut de Helen O’Keefe pentru câteva sărutări cu Kura, cu
siguranță că Miss Gwyn nu avea o părere bună despre el. Acesta era
motivul pentru care William s-a apucat imediat să-și caute de lucru.
Trebuia să aibă o poziție sigură înainte de a se prezenta în fața
familiei Warden. În definitiv, Miss Gwyn nu trebuia să creadă că el
se afla aici pentru moștenirea ce i se cuvenea Kurei. Era o acuzație
pe care William trebuia să o combată categoric! Motivația financiară
o fi avut un rol minor în curtarea lui Elaine, dar Kura< William ar
fi dorit-o și dacă ar fi fost o cerșetoare.
811
Ofertele de muncă la fermele de oi din împrejurimi nu arătau bine
deloc. Posturi de conducere nu erau oferite. Eventual putea să
înceapă ca păstor, dar și aceste locuri de muncă erau rare iarna. Ca
să nu mai vorbim despre plata mizerabilă, de cazarea în condiții
deplorabile și de munca dură. Îl ajută însă experiența de contabil la
magazinul lui Ruben. Soții Candler se bucurară când el se interesă
dacă ar putea lucra la magazinul lor. Bărbatul lui Dorothy, care
urmase doar școala primară din sat, află cu încântare de pregătirea
lui William.
— Eu m-am descurcat totdeauna greu cu registrele! recunoscu el
sincer. Pentru mine sunt ca o pedeapsă. Îmi place să lucrez cu
oamenii și mă pricep la cumpărat și la vândut. Dar cifrele< Le am
mai curând în minte decât în registre.
Iar registrele arătau în consecință. Doar aruncând o privire asupra
lor, William descoperi diferite posibilități de simplificare a
depozitării și chiar de reducere a impozitelor. Candler se
entuziasmă și îi acordă pe loc un bonus. În plus, Dorothy, o
gospodină ireproșabilă, îi căută o găzduire convenabilă. Îi
intermedie închirierea unei camere în casa cumnatei ei și aproape
zilnic îl invita la masă. Firește nu fără a pierde din vedere să îi
evidențieze farmecul fiicei sale Rachel. În alte condiții William nu ar
fi spus nu. Rachel era o fată înaltă, cu păr negru și ochi căprui
blânzi. O mică frumusețe, dar comparativ cu Kura pălea la fel ca
Elaine.
La început în localitate nu își făcu apariția nimeni din familiile
Warden sau McKenzie. Kiward Station făcea aici cumpărături, dar
Gwyneira trimitea doar angajați ca să ridice comenzile, care nu
includeau obiecte de uz personal. Dorothy îi destăinui la un ceai că
Gwyneira își cumpăra mai toată îmbrăcămintea din Christchurch.
— Acum, când drumurile sunt mai bune, nu este mare lucru. Mai
înainte drumul până acolo era o aventură, dar acum< Iar cea mică,
nepoata ei, este o răsfățată. Nu îmi amintesc să fi pus vreodată
812
piciorul în magazinul nostru! Pentru ea orice nimic trebuie adus de
la Londra!
William fu dezamăgit de această informație. Fără îndoială că tânăra
Kura avea gusturi bune, oricum oferta de îmbrăcăminte din
prăvălia Candler nu era de nivelul ei. Dar asta însemna că putea
renunța la speranța de a o întâlni în Haldon – la început
întâmplător, apoi poate chiar să se vadă în taină.
În cele din urmă, după aproape șase săptămâni de la sosirea lui
William în Canterbury Plains, își făcu apariția și Miss Gwyn. Stătea
pe capra unei căruțe cu coviltir, alături de un bărbat înalt și voinic,
ceva mai în vârstă. Amândoi îi salutau cu siguranță în voce pe
locuitorii așezării, și bărbatul nu lăsa impresia că ar fi un angajat.
Mai curând părea a fi soțul, James McKenzie. Din biroul
magazinului, William examină mai amănunțit perechea. McKenzie
avea părul castaniu, cam ciufulit, în care se amestecau deja șuvițe
albe. Pielea îi era bronzată de soare și tăbăcită de vânt și avea ca și
Miss Gwyn chipul brăzdat de riduri. Cei doi păreau să aibă o
căsnicie armonioasă. După ochii vii și căprui, cu privire prietenoasă,
James părea un om pe care nu îl puteai duce ușor de nas.
William se gândi să i se adreseze lui James, dar apoi se răzgândi.
Miss Gwyn probabil că i se plânsese în privința lui; era mai bine să
mai aștepte câteva săptămâni până se mai linișteau lucrurile. Ce-i
drept, ardea de nerăbdare să o revadă pe Kura. Duminica
următoare puse șaua pe calul nu prea folosit în ultimul timp și plecă
la Kiward Station.

Ca mai toți vizitatorii, William rămase mască la vederea conacului

situat în mijlocul tufișurilor. Călărise pe un teren vast, acoperit de
iarba nesfârșită și pe care ici și colo mai apărea câte o formațiune
stâncoasă ori un lac cu apa clară ca oglinda. Numai că după un cot
al drumului se crezu brusc în Anglia rurală. Un drum de acces
îngrijit, acoperit cu grijă cu pietriș ducea mai întâi printr-un fel de
813
alee mărginită de fagi și palmieri-varză, care în final se deschidea
într-un rond plantat cu arbuști cu flori roșii. Dincolo de acesta era
intrarea în Kiward Station. Nu era o fermă, ci un palat! Casa fusese
evident proiectată și realizată în arhitectura englezească, din gresia
cenușie locală, care era folosită și în orașe precum Christchurch și
Dunedin pentru construcții „monumentale”. Clădirea avea două
niveluri; fațada era înviorată de turnulețe, bovindouri și balcoane.
Nu se vedeau grajduri; după cum bănuia William, ele se aflau în
spatele casei, ca și grădina. Nu se îndoia că rezidența dispunea de
grădină, poate chiar una cu trandafiri, cu toate că Miss Gwyn nu
lăsa impresia că grădinăritul ar fi una din pasiunile ei. Mai curând
Kura era potrivită pentru așa ceva. William parcă o și vedea pe
aceasta îmbrăcată în alb, cu o pălărie împodobită cu flori
multicolore, ocupându-se de tufele de trandafiri, și în final urcând
treptele scării exterioare cu un coș plin cu flori.
Gândul la Kura îl readuse la realitate. Era imposibil să pătrundă pur
și simplu aici! A o întâlni „întâmplător” pe fată pe acest teren era de
neimaginat, cu atât mai mult cu cât Kura nu era o iubitoare de
natură. Dacă ea ieșea din casă, o făcea desigur doar în grădină, care
probabil era împrejmuită. Și în plus grădinarii probabil că mișunau
acolo; bănuia că existau mai mulți grădinari după cât de îngrijită era
peluza din fața casei și întreaga zonă de acces.
William întoarse calul. Nu voia să fie văzut. Cu aceste gânduri
tulburi se decise să ocolească la distanță gospodăria. Atât la
dreapta, cât și la stânga conacului se întindeau drumeaguri care
duceau către grajduri și către islazurile îngrădite unde caii pășteau
iarba rară de iarnă. Dar William le evită; i se părea prea mare
pericolul de a întâlni oameni care să îi pună întrebări. Își mână calul
pe o potecă îngustă și dădu de o pădurice rară. Parcă se afla în
Anglia sau în Irlanda; pomișorii îi aminteau de crângurile din țara
lui. Poteca șerpuitoare părea bătută mai curând de picior omenesc
decât de copite de cai. William urmă curios această potecă, când mai
814
că se ciocni de o tânără femeie îmbrăcată în negru, adâncită în
gânduri ca și el. Purta o rochie cu croială severă și o pălărioară
neagră ce o îmbătrânea. Lui William îi făcu impresia ireală a unei
guvernante englezoaice aflate în drum spre biserică.
Tânărul opri calul în ultimul moment și-și afișă zâmbetul frumos,
scuzându-se din priviri. Trebuia să găsească rapid un pretext al
prezenței lui aici.
Femeia nu părea o specialistă în creșterea oilor. Probabil că îl luase
drept unul dintre muncitori. William salută politicos și rosti o scuză.
Dacă își continua acum drumul, femeia nici nu își va mai aminti de
el mai târziu.
Ea răspunse la început scurt și dezinteresată, fără a ridica privirea
spre el. Abia după ce recepționă scuza îl onoră cu o privire. Se părea
că îi atrăsese atenția ceva în modul lui de exprimare. William își
blestemă accentul elevat. Ar trebui să încerce să își mai cultive
irlandeza!
— Nu trebuie să vă scuzați, nici eu nu vă observasem. Aici
drumurile sunt o aventură. Tânăra se încruntă involuntar și imediat
încercă un zâmbet stângaci. Avea părul de un blond-deschis și era
palidă. Părul ei, tenul și ochii albaștri-cenușii aveau aceeași nuanță
ștearsă, fața îi era puțin cam lungă, dar cu trăsături fine. Vă pot
ajuta cumva? Doar nu voiați să ajungeți la maori?
După cum rostise ultimul cuvânt, puteai să crezi că era vorba de un
trib de canibali, a cărui vizitare ar fi curată nebunie. Ea însăși arăta a
misionară – cu rochia ei de culoare închisă, modestă și cu pălăria
neagră, desuetă. Sub braț avea un fel de carte de cântece bisericești.
William zâmbi.
— Nu, voiam să ajung la Haldon. Dar mă tem că am greșit drumul.
Femeia se încruntă.
— Da, ați greșit rău. Această potecă face legătura între tabăra maori
și Kiward Station< Clădirea din spatele dumneavoastră este
conacul și probabil că ați trecut pe lângă tabăra maori, aceasta nu se
815
vede de pe drum. Cel mai bine ar fi să vă întoarceți la conac și să
urmați apoi drumul principal.
— Aș putea eu să nu urmez sfatul rostit de niște buze atât de
fermecătoare? întrebă el galant. Dar ce face o tânără lady ca
dumneavoastră la maori?
Asta chiar îl interesa. În definitiv și femeia vorbea o engleză elevată.
Ba mai și nazaliza puțin.
Femeia își dădu ochii peste cap.
— Am primit o însărcinare< duhovnicească legată de acești
sălbatici. Părintele m-a rugat să țin un scurt serviciu divin în tabără.
Fosta profesoară, Miss Helen, făcea asta mereu, iar Mrs. Warden<
— Mrs. Gwyneira Warden? se miră William, chiar dacă în acest fel
dădea de bănuit.
Miss Gwyn nu îi lăsase impresia unei bigote. Mai curând Miss
Helen părea habotnică.
— Nu, Mrs. Marama Warden. Ea însăși este o maori, dar s-a
recăsătorit și acum trăiește la O’Keefe Station, la următoarea tabără.
Acolo ține și școala. Tânăra nu lăsa impresia că activitatea de
misionariat îi făcea prea multă plăcere. Dar ia stai, nu spusese ea
„profesoară”? Să o fi întâlnit pe guvernanta Kurei Warden?
Lui William nici nu îi venea să creadă ce noroc dăduse peste el. Cel
puțin dacă legătura dintre Kura și adorata ei Miss Witherspoon era
atât de apropiată pe cât lăsase fata să se înțeleagă în Queenstown.
— Dumneavoastră țineți lecții la maori? se interesă el. Doar acolo
sau< nici nu îndrăznesc să sper< Dar Miss Warden vorbea cu
atâta dragoste de Miss Heather!
„Cu dragoste” nu vorbise Kura despre profesoara ei, cel mult
vorbise ca despre o aliată față de toți inculții din jur. Dar oricum
Miss Witherspoon era singura persoană din Kiward Station mai
apropiată de Kura. Și tânăra femeie avea evident nevoie de puțină
încurajare.
Pe chipul sever al lui Miss Witherspoon înflori un zâmbet.
816
— Chiar așa? Kura a vorbit călduros despre mine? Mie îmi place
foarte mult de ea, cu toate că deseori este puțin cam rece. Dar de
fapt de unde o cunoașteți pe Kura?
Femeia îl privea cercetător, și William se strădui să ia o mină
spășită, dar și mucalită în același timp. Era posibil ca Kura să nu fi
povestit despre el? Dar Miss Heather părea să fi ajuns la o
concluzie.
— Ia stați o clipă< nu cumva sunteți<? În privirea suspicioasă a lui
Miss Witherspoon se citi entuziasmul. Da, dumneavoastră trebuie
să fiți! Sunteți William Martyn, nu este așa? După descrierea
Kurei<
Kura îl descrisese pe William în cele mai mici amănunte. Părul lui
blond, gropițele din obraji când zâmbea, ochii albaștri strălucitori<
Miss Heather îl privea extaziată.
— Ce romantic! Kura știa că veniți. Știa pur și simplu! Era teribil de
deprimată după ce Miss Gwyn a fost chemată atât de brusc de la
Queenstown<
Chemată? William se miră. Dar probabil că guvernantei nu i se
relatase tot. Și Kura părea să i se fi destăinuit parțial. William decise
să fie prevăzător. Pe de altă parte, tânăra asta fadă era unica lui
speranță. Apelă din nou la farmecul lui.
— Eu nu am șovăit nicio clipă, Miss Heather. După ce Kura a plecat,
mi-am depus demisia, am cumpărat un cal, și iată-mă aici. Am o
slujbă în Haldon, nu o funcție de conducere, recunosc, dar voi
avansa! Într-o zi aș dori să îi pot cere mâna Kurei.
Chipul lui Miss Heather parcă ardea. Exact asta voise ea să afle.
Evident avea o feblețe pentru poveștile romantice.
— Din păcate, până acum nu a fost un lucru atât de simplu.
William tăcu imediat, dar tânăra femeie găsi singură câteva motive.
Desigur, Kura este încă prea tânără, remarcă ea. Asta trebuie să o
știe Mrs. McKenzie, cu toate că Kura nu recunoaște. Kura era foarte
supărată când< atât de brusc< ăă< a fost smulsă de lângă
817
dumneavoastră<
Miss Heather roși toată.
William privi în pământ.
— Și mie mi s-a rupt inima, recunoscu el. Spera să nu fi șarjat prea
mult, dar Miss Heather îl privi cu înțelegere. Continuă: Să nu mă
înțelegeți greșit. Sunt perfect conștient de responsabilitatea mea.
Kura este ca o floare în plenitudinea frumuseții ei, cu toate că încă
nu a înflorit complet. Ar fi iresponsabil ca acum< Dacă ar spune
„să fie culeasă”, probabil că tânăra damă s-ar topi de rușine. Așa că
preferă să lase fraza neterminată și să adauge: în orice caz sunt gata
să o aștept pe Kura. Până va crește< sau până când va considera
Miss Gwyn.
— Pentru vârsta ei, Kura este foarte matură! îl completă Miss
Heather. Este cu siguranță o greșeală să fie tratată ca un copil.
De când revenise de la Queenstown, Kura tot făcea pe supărata, iar
în dimineața aceasta tocmai avusese loc un nefericit incident între ea
și James McKenzie.
La a cincea reluare a oratoriului lui Bach, pe care îl exersa Kura în
timp ce restul familiei lua micul dejun, lui James îi sărise țandăra.
El declarase că Kura putea să nu mănânce cu ei, dar măcar să îi
scutească de mofturile ei. În orice caz nu mai putea să suporte nici
măcar un moment această muzică depresivă. În aceste condiții și o
vacă și-ar pierde pofta de mâncare! Chicotind, Jack luase partea
tatălui său, în timp ce Miss Gwyn tăcuse ca mai totdeauna. În final
Kura o zbughise jignită în camera ei, și Heather trebuise să o
consoleze. Apoi furtuna se abătuse și asupra ei. Nu trebuia să o
susțină pe Kura în prostiile pe care le făcea, o admonestase Miss
Gwyn, ci era mai bine să își vadă de obligațiile ei și să țină slujbele
la maori.
Bineînțeles că William nu știa nimic despre toate acestea, dar
remarcă imediat resentimentele lui Heather față de Miss Gwyn și
McKenzie. Trebuia să aibă curaj.
818
— Miss Heather< ar exista posibilitatea de a o vedea pe Kura? Fără
a-i implica pe bunici? Nimic dezonorant, în niciun caz< doar o
privire, un salut de la ea m-ar face fericit. Sper atât de mult ca și ea
să îmi ducă dorul<
William o privi cu atenție pe interlocutoarea lui. Îi atinsese oare un
punct sensibil?
— Să vă ducă dorul? întrebă Miss Heather răscolită și cu glas
tremurător. Mr. William, se topește de dor! Copila suferă< Ar
trebui să îi auziți cântecul! Vocea ei a devenit și mai expresivă, atât
de profunde sunt sentimentele ei<
William se bucură de cele auzite, cu toate că nu o știa pe Kura atât
de sentimentală. Chiar nu și-o putea imagina în lacrimi. Dar dacă
această Miss Heather se complăcea în rolul de salvatoare a
dragostei, care mai putea încă să împiedice o sinucidere din
dragoste<
— Miss Heather, îi întrerupse el reveria, nu aș vrea să fac presiuni,
dar există o posibilitate reală?
În sfârșit, femeia păru că gândește. Și ajunse rapid la o concluzie.
— Poate în biserică, spuse ea în cele din urmă. Nu pot să promit
nimic, dar am să văd ce se poate face. În orice caz, fiți prezent
duminica viitoare la liturghia din Haldon.

— Kura vrea să meargă la Haldon? întrebă nedumerit McKenzie.

Prințesa este gata să se amestece cu poporul simplu? De unde până
unde schimbarea asta bruscă?
— Mai bine te-ai bucura, James, decât să vezi totul în negru!
Gwyneira tocmai îi explicase bărbatului ei că Miss Heather și Kura
aveau intenția să meargă la liturghie duminica viitoare. Restul
familiei poate veni cu ele sau se va putea bucura de o dimineață de
duminică liniștită, garantat fără arii sau vreun adagio. Doar acesta
din urmă și era un motiv să nu se ducă la liturghie. Gwyn se va
bucura de un mic dejun în familie netulburat, cu Jack – sau chiar în
819
doi, cu James, în camera lor. I-ar face mare plăcere.
— Kura lucrează de atâta vreme la acea ciudată piesă de Bach.
Acum vrea să o audă interpretată la orgă. Este ceva de înțeles.
— Și vrea să o interpreteze ea însăși? Pentru inculții din Haldon?
Gwyn, aici ceva nu este în regulă!
James se încruntă și își chemă câinele fluierându-l. Gwyn îl căutase
la grajduri. Andy și alți câțiva bărbați deparazitau oile cu miei, în
timp ce James dirija câinii de pază care le mânau spre ei. Monday
tocmai gonea mulțumită un ghem de lână răzvrătit.
— Cine altcineva să-l interpreteze, întrebă Gwyn trăgându-și pe cap
gluga pelerinei: ploua iarăși. Organista din Haldon este jalnică.
Era unul din motivele pentru care Kura nu mai călcase de ani de
zile în biserica din Haldon.
Momentul ales i se păru suspect lui James. În Noua Zeelandă era
iarnă.
— Gwyn, piesa aceasta nu este un oratoriu de Paști? Acum suntem
în august<
Gwyn își dădu ochii peste cap:
— În ce mă privește, poate fi Oratoriul de Crăciun sau oratoriul
„Papa o iubește pe Rangi”<
James zâmbi la menționarea mitului privind facerea lumii, în care
era vorba despre separarea îndrăgostiților Cer și Pământ, unde
Rangi întruchipa cerul, iar Papa pământul.
— Principalul este că acum Kura nu mai afișează o mutră de Cristos
în suferință, ci pare mânată de alte gânduri.

820
 8

Kura Warden la orgă în Haldon era un eveniment. La slujbă era atât

de multă lume cum nu mai venise de multe luni. Nimic de mirare,
pentru că fiecare locuitor al satului ardea de dorința de a o auzi și a
o vedea pe misterioasa moștenitoare Warden. Asta a avut asupra
liturghiei doar efecte pozitive; rugăciunile au fost spuse cu o
ardoare neobișnuită. Toți bărbații au căzut imediat în diferite stadii
de adorație imediat ce au văzut chipul și trupul Kurei, în vreme ce
femeile au fost cuprinse de emoție când au auzit-o pe fată cântând.
Vocea Kurei umplea de armonie mica biserică, și interpretarea la
orgă era plină de virtuozitate, cu toate că ea exersase doar o dată.
De la galerie William nu se mai sătura privind silueta ei suplă. Kura
purta o rochie simplă din catifea de un albastru-închis, care îi scotea
în evidență silueta; părul îi era ținut pe frunte de o panglică din
catifea și îi cădea pe spate ca un râu negru. William se imagina
sărutându-i degetele fine, dar puternice, care acum alergau pe
tastele orgii, și retrăi senzația pe care aceste degete i-o produseseră
în acea noapte la Queenstown când îi căutaseră chipul și trupul.
Desigur că organista stătea cu spatele la credincioșii din comunitate,
dar din când în când ridica fața puțin din note, în așa fel încât
William o putea vedea. Trăsăturile ei regulate, exotice și în același
timp aristocratice, și seriozitatea sacră cu care cânta îl vrăjiră din
nou. Trebuia să îi vorbească după liturghie< nu, trebuia să o
sărute! Era insuportabil doar să o vadă, trebuia să o atingă, să o
simtă, să îi inspire parfumul<
William se silea să îi zâmbească lui Miss Heather Witherspoon, care
stătea dreaptă într-una dintre băncile din față ale bisericii și îi mai
arunca câte o privire parcă cerându-i aplauze. Pentru că ea aranjase
această întâlnire? Atunci ea putea face mai mult pentru a-i apropia
pe îndrăgostiți. Sau era doar mândră de talentata ei elevă?
821
Mai era și Dorothy Candler. Ca mai toți locuitorii din Haldon, ținea
morțiș să vadă de aproape copilul-minune, iar William îi oferea
pretextul ideal.
— Veniți, Mr. William, să îi spunem bună ziua! Trebuie că o
cunoașteți pe fată, nu? A fost la Queenstown, la rudele ei. Cu
siguranță că i-ați fost prezentat<
William mormăi ceva despre o „cunoștință superficială”, dar
Dorothy îl și luase de braț și îl trăgea spre Kura și Miss Heather cu
curaj.
— Ați cântat extraordinar, Miss Warden! Eu sunt conducătoarea
cercului de femei și în numele tuturor acestora vă pot asigura că a
fost minunat! Iar acest gentleman este Mr. William, pe care cred că îl
cunoașteți<
Până acum Kura privise mulțimea cu dezinteresul ei obișnuit – sau
mai curând privise prin mulțime. Acum însă ochii ei albaștri și
strălucitori se înviorară, dar își păstră o expresie reținută: Kura știa
prea bine că toate privirile se îndreptau asupra ei, așa că se stăpâni.
William se gândi la Elaine. În această situație ea ar fi roșit toată și nu
ar mai fi fost în stare să scoată o vorbă. Dar Kura se comporta ca un
adult.
— Într-adevăr, Mr. William. Mă bucur să vă văd.
— Dar veniți în sala comunității! o invită Dorothy. Acolo bem câte
un ceai în fiecare duminică după liturghie. Iar astăzi, când totul a
fost deosebit de festiv<
Miss Heather strânse din buze, dar Kura acceptă politicoasă.
— Aș bea cu plăcere un ceai, zise ea și îi zâmbi femeii.
Doar William știa cui îi era adresat de fapt zâmbetul.
În sala comunității el servi fata cu ceai și prăjiturele, dar ea își
înmuie doar buzele în băutură și fărâmiță prăjitura între degete. În
vreme ce ea răspundea cu politețe și monosilabic întrebărilor
reverendului și ale femeilor din asociație, îi trimitea repetat lui
William scurte priviri, până când acesta crezu că nu se va mai putea
822
stăpâni. După care ea își luă la revedere de la cercul femeilor și se
apropie scurt și-i șopti câteva cuvinte:
— Știi drumul dintre Kiward Station și tabăra maori. Ne întâlnim
acolo la apusul soarelui. Am să spun că merg în vizită la ai mei.
Imediat după aceasta se despărți de entuziastele ei admiratoare din
Haldon. Reverendul o întrebă dacă nu va veni mai des în
comunitate pentru a cânta la orgă, dar Kura răspunse evaziv.
William părăsi sala înaintea ei. Se temea să nu se trădeze prin vreo
privire ori printr-un gest atunci când se vor despărți. Nici nu știa
cum avea să își petreacă restul zilei.
La apusul soarelui, pe poteca din pădure. Singuri<

Ultimul gând se dovedi eronat: Kura nu veni singură, ci însoțită de

Heather Witherspoon. Ea însăși nu se arăta încântată de acest
aranjament și o trata pe guvernantă ca pe un lacheu obositor. Dar
aceasta nu se lăsa îndepărtată, decența părându-i-se mai importantă
decât orice.
Totuși William se topi de fericire când în sfârșit Kura ajunse în fața
lui. Îi luă mâna cu grijă și i-o sărută, și doar atingerea îl făcu să se
simtă străbătut de văpăi care, în loc să îl facă cenușă, îl animau.
Acum Kura îi surâdea liber. El se pierdea în ochii ei și o privea
vrăjit. În cele din urmă, îi mângâie obrajii cu degetele tremurânde, și
Kura se lipi de el ca o pisicuță – sau mai curând ca un tigru
îmblânzit – și își frecă fața de palmele lui, după care îl mușcă ușor
de pernița de la rădăcina degetului mare. William se simțea luat de
val și la fel și Kura. Miss Heather își drese glasul când fata își ridică
buzele pentru un sărut. Atâta intimitate îi părea cam prea mult.
Oricum toleră o plimbare mână în mână, pe timpul căreia degetele
Kurei jucau în palma lui William, înaintau până la încheietură, pe
care o dezmierdau cu mici mișcări circulare. Lui William i se tăia
răsuflarea. În aceste condiții era greu să poarte o discuție normală,
chiar și una drăgăstoasă. William și Kura nu voiau să vorbească,
823
voiau să se iubească.
Schimbară politețuri referitoare la concertul susținut de Kura și la
postul obținut de William. Kura se plânse puțin de familia ei. Ar fi
preferat să scape cât mai repede de influența bunicii ei.
— Bineînțeles că aș putea trăi la mama mea, explică ea. Dar nu aș
mai putea avea acces la pian, care este al bunicii. Și Miss Heather nu
ar vrea să trăiască într-un sat maori, cu atât mai puțin în cel din
O’Keefe Station.
William află că Marama și soțul ei trăiau la vechea fermă a
părinților lui Ruben O’Keefe. După moartea soțului ei, Helen îi
vânduse ferma Gwyneirei, și ea le-o dăduse maorilor în
compensație pentru neregulile de la cumpărarea fermei Kiward. O
reglementare acceptată de căpetenia Tonga numai pentru că și
Kura, moștenitoarea desemnată a proprietății Warden, avea sânge
maori.
— De aceea toți sunt așa de înnebuniți că-mi revine această
plicticoasă fermă, oftă Kura și continuă: Mie nici nu îmi pasă, dar
zilnic aud de trei ori „Tu ești moștenitoarea!” Și nici mama nu
gândește diferit. Cel puțin ei îi este indiferent dacă mă voi mărita cu
un maori sau cu un pakeha. Dar pentru bunica lumea s-ar prăbuși
dacă m-aș mărita cu cineva din tribul lui Tonga.
William era înnebunit de dragoste și de dorință. Asculta vorbele
Kurei tot atât de puțin ca mai demult flecăreala lui Elaine. Însă
ultimele ei cuvinte îi rămaseră în minte. Se va gândi la ele mai
târziu.
Poate că între el și Gwyneira Warden existau interese comune mai
profunde decât crezuse. Poate că doamna era deschisă pentru o
discuție.

— Gwyn, am înțeles eu greșit? Doar nu vei permite ca ea să se

întâlnească cât se poate de oficial cu individul care i-a zdrobit inima
lui Lainie a noastră?!
824
James McKenzie se servi cu un whisky din bufetul-bar, ceea ce chiar
după ce trecuseră atâția ani de când era stăpân relativ al casei i se
părea încă neobișnuit. Ca șef al muncitorilor pe vremea lui Gerald
Warden, nu prea fusese poftit în salon și bineînțeles că bătrânul nu
îi oferise niciodată un pahar de băutură. Spre deosebire de fostul lui
șef, James se atingea de alcool cu măsură. Dar astăzi avea nevoie de
un întăritor. Tocmai îl văzuse trecând călare prin intrarea
principală, foarte distins, pe tânărul care îi fusese prezentat de
Dorothy Candler ca fiind William Martyn. Nu personal, deoarece
dacă ar fi fost așa i-ar fi zis el câteva cuvinte potrivite în chestiunea
„Lainie”. Trase o înghițitură lungă din pahar.
Scrisorile lui Fleurette erau încă deosebit de îngrijorătoare; după trei
luni de la scandalul cu verișoara ei, Elaine încă nu își revenise.
James o înțelegea bine; el își amintea încă exact de gelozia turbată
pe care după prima întâlnire cu Gwyneira o simțise față de soțul
promis ei, Lucas. Când ea rămăsese gravidă cu un altul, i se rupsese
inima și fugise ca și Lucas Warden. De ar fi știut atunci că
nenorocitul copil – Paul – era rezultatul violului săvârșit de socrul
lui Gwyn< Poate că totul ar fi evoluat altfel, inclusiv cu Paul, și
poate că nu ar mai fi avut-o pe această dificilă Kura în spinare,
căreia acum Gwyn voia să îi permită oficializarea legăturii ei cu
William Martyn! Soția lui nu putea fi în toate mințile! James își mai
umplu un pahar.
Cel puțin și Gwyn era tulburată, dacă se servea și ea din sticla cu
whisky, ceea ce se întâmpla foarte rar.
— Ce să fac, James? întrebă ea. Dacă îi interzicem, se va întâlni cu el
pe ascuns. Va spune că se duce la maori. Marama nu îi impune cu
cine să împartă patul.
— Ba nu se va duce la maori, pentru că nu își va putea lua cu ea
mult iubitul pian. Ultimatumul a fost o idee genială, Gwyn, una
dintre puținele pe care le-ai avut vreodată în educația acestui copil,
zise James și mai luă o gură de whisky.
825
— Mulțumesc! ripostă Gwyn. Dă vina pe mine pentru toate! Dar și
tu erai aici în timp ce ea creștea, dacă nu mă înșel.
— Iar tu m-ai oprit de mai multe ori să îi dau câteva la fund.
James îi puse soției mâna pe braț și zâmbi împăciuitor. Nu voia să
se certe pe tema educației Kurei; oricum nu se mai putea schimba
nimic, iar acest subiect dusese deseori la dispute între el și
Gwyneira. Dar acum legătura cu Martyn<
— Te pomenești că va renunța la pian. Este îndrăgostită de el,
James, până peste urechi. Și el de asemenea este îndrăgostit de ea.
Știi bine că în astfel de cazuri nu se poate schimba nimic.
Gwyn răspunse atingerii afectuoase ca și cum ar fi vrut să îi
amintească lui James de propria lor poveste.
Dar acesta nu cedă.
— Acum nu-mi vorbi despre dragostea cea veșnică. Nu la un tip
care tocmai și-a părăsit ultima fată. Și fermecătoarea noastră Kura s-
a descotorosit de Tiare al ei ca de o cămașă veche. Știu că asta îți
convine. În cazul lor eu nu aș vorbi de o mare iubire. Lăsând la o
parte și ce mai scrie Fleur despre el<
— Da? Ce scrie? Ce a făcut el atât de îngrozitor? Este de familie
bună, educat și cultivat, ceea ce îl face atrăgător pentru Kura. Iar
faptul că a fost entuziasmat de luptătorii pentru libertate<
Doamne, orice tânăr vrea să se joace de-a Robin Hood.
— Dar nu orice tânăr îl aruncă în aer pe șeriful de Nottingham,
remarcă James.
— Nici nu a făcut asta. S-a lăsat atras într-o poveste urâtă, de acord.
Dar chiar tu ar trebui să manifești înțelegere pentru așa ceva.
— Ca fost hoț de vite? James mustăci amuzat. Oricum nu am
șterpelit de la cine nu trebuia, în timp ce William al tău aproape că
are pe conștiință un om care i-a împărtășit ideile. Bine, sunt păcate
ale tinereții, nu vreau să mai despic firul în patru. Totuși față de
Elaine s-a comportat ca un mizerabil și nu avem motive să credem
că se va comporta mai bine față de Kura.
826
Gwyneira bău restul de whisky rămas în pahar, pe care i-l întinse
lui James. Încruntându-se, acesta i-l umplu a doua oară.
— În ce o privește pe Kura, nu îmi este teamă< spuse Gwyneira.
Sincer să fie, James îi dădea dreptate. Dacă nu ar fi fost vorba tocmai
de William, și el și-ar fi făcut griji mai degrabă cu privire la bărbat.
— Ea îl va reține atâta timp cât va voi să îl aibă. Și< Doamne,
James, privește lucrurile cu obiectivitate. Presupunând că el nu ar fi
părăsit-o acum pe Lainie, ci pe o altă fată, iar tu nu ai fi știut nimic
despre asta. Atunci<
Ea apucă nervoasă paharul.
— Atunci? întrebă James.
Gwyn trase adânc aer în piept.
— Atunci ai fi spus și tu că cerul ni l-a trimis! James, este un
gentleman englez, care va fi primit cât se poate de bine în societatea
de aici< Tu cunoști oamenii. Chiar dacă povestea cu atentatul iese
la suprafață, asta îl va face doar mai interesant. Și el vine de la o
fermă de oi. Se va muta aici cu plăcere. L-am putea introduce în
activitățile de la fermă. Ruben spunea că este priceput. Poate că
odată va conduce ferma, având-o pe Kura alături.
Gwyneira devenea de-a dreptul visătoare. Discuția avută de ea cu
William în această după-amiază decursese armonios. Tânărul, care
deja la Queenstown îi lăsase o bună impresie, îi părea a fi aliatul
ideal.
— Gwyn, fata nu se va răsuci la o sută optzeci de grade dacă va
deveni Mrs. Martyn! îi dădu James interlocutoarei lui un subiect de
gândire.
— Altceva ce i-ar rămâne de făcut? se împotrivi Gwyn. Dacă se
mărită cu el, se leagă de Kiward Station. De bunăvoie. Și mai mult
decât până acum. Nu va mai putea vinde ferma atât de simplu. Și
nu poate fugi la maori, ca să locuiască într-o colibă<
— Vrei să îi întinzi o capcană?
James părea sceptic.
827
— Și-o întinde singură! îi explică Gwyn. În definitiv nu noi îi
cuplăm. Se întâlnește cu tânărul că așa vrea ea. Și dacă de aici va ieși
ceva mai mult<
— Gwyn, are cincisprezece ani! interveni James. Doamne, nu pentru
că o iubesc în mod deosebit, dar trebuie să îi dai șansa de a se
maturiza<
— Și să-și ducă la îndeplinire ideile ei aiurite? James, dacă chiar
pleacă în Anglia și cu cântatul nu iese nimic, va vinde ferma pe la
spatele nostru! Gwyn nu își mai reumplu paharul, dar se plimba
nervoasă prin cameră. Continuă: Eu am muncit aici patruzeci de
ani, și acum totul depinde de capriciile unei copile!
— Până va deveni majoră, vor mai trece șase ani, o mai domoli
James. Cum a rămas cu propunerea lui Helen de a o trimite la un
internat din Anglia? Fleur mi-a scris despre asta și mi s-a părut
rezonabil.
— Asta era înainte să apară William, opină Gwyn. Iar el mie mi se
pare a fi o soluție mai sigură. Dar nimic nu este hotărât dinainte. Eu
nu i-am permis să o curteze, James, el poate numai să o însoțească la
biserică<

Kura s-a bucurat timp de două luni de „însoțirea oficială” a lui

William Martyn. După care chestiunea a plictisit-o. Desigur că era
minunat să își poată vedea iubitul fără a apela la șmecherii, dar nu
se alegea cu mai mult de un sărut furat ori cu niște mângâieri
schimbate rapid. Haldon era mai conservator decât Queenstown;
aici nu existau căutători de aur și bordeluri, existau doar asociația
bisericească și cercul de prietene cu zile fixe de reuniune. Lumea
urmărea cu acribie cine cu cine „ieșea” – chiar dacă Heather
Witherspoon îi mai „pierdea” pentru scurt timp de sub
supravegherea ei, iar Dorothy Candler sau cumnata ei, reverendul
ori soția lui erau cu ochii pe cei doi îndrăgostiți. Desigur, din prea
mare amabilitate. Toți erau deosebit de drăguți cu minunata
828
moștenitoare Warden, care în fine se arăta în comunitatea sătească,
și cu iubitul ci atât de potrivit. Dorothy spunea oftând că de la
Gwyneira și Lucas Warden nu a mai existat în împrejurimi o
pereche atât de frumoasă, și putea povesti ore de-a rândul cum
servise ea ca fată la nuntă.
Kura oricum nu voia să bea ceai și să stea de povești, în timp ce toți
se zgâiau ca hipnotizați la cum se țineau de mână ea și William. Ea
era mistuită de dorință și voia să încerce cu William tot ce învățase
cu Tiare despre dragostea fizică. William, credea ea, stăpânea jocul
cu aceeași virtuozitate, altfel nu ar fi putut să o ispitească pe pudica
ei verișoară la atâta tandrețe pe malul lacului. De ar putea rămâne
singură cu el măcar o oră sau două ore! Dar în privința asta, viața ei
rezervată de până acum îi blocase orice șansă. Kura se temea de cai
– deci o ieșire comună nu intra în discuție. Ea nu prea cunoștea nici
împrejurimile conacului, așa că nu putea susține că voia să îi arate
lui William ferma, lacul, formațiunea de stânci sau barem oile. Nici
măcar pianul nu se afla în încăperile ei personale. Dacă îl invita pe
William pentru a cânta pentru el, lucrul acesta se întâmpla în salon,
în prezența lui Heather Witherspoon. O dată sau de două ori Kura
încercase să se strecoare pe poteca ce ducea la sălașul maori, pentru
a-l întâlni acolo pe William, după ce acesta ar fi plecat chipurile de
la conac. Dar nu reușise niciodată să scape de Miss Heather. O dată
o urmăriseră Jack și prietenii lui, iar când se sărutau începuseră să
chicotească și să-i bombardeze cu cocoloașe de hârtie. A doua oară îi
surprinseseră câțiva maori, care imediat umpluseră tabăra cu
zvonul că Kura avea un iubit. Tiare i-a cerut socoteală, și ea
bineînțeles că nu a contestat. Criza de furie a lui Tonga aproape că
nu a afectat-o. Căpetenia numai entuziasmată nu era de un
emigrant englez care voia să pună mâna pe patria poporului său.
— Este de datoria ta să restitui pământul tribului! Ar trebui să iei de
bărbat unul de-al nostru sau cel puțin să faci un copil cu unul de-al
nostru. Pe urmă poți face ce vrei!
829
Și Tonga avea cunoștință de aspirațiile înalte ale Kurei, dar maorii le
priveau mai degajați decât bunica ei. Atâta timp cât Kura lăsa în
urma ei un moștenitor, și în Anglia nu îi venea ideea de a vinde
Kiward Station, după părerea lui Tonga putea să se ducă unde voia.
Ce-i drept, și căpetenia maori se temea de ce era mai rău, în cazul în
care Kura era lăsată de capul ei. Indigenii habar nu aveau de
disciplina unei cântărețe. Ei vedeau doar fata excesiv de senzuală,
care deja de la treisprezece ani atrăgea privirile pofticioase ale
băieților tribului. Și acum iată-l pe acest englez cu care ea încă nu
împărțea culcușul doar pentru că pakeha o împiedicau aproape cu
forța să nu o facă. Dacă apărea bărbatul potrivit, ea renunța la
Kiward Station dintr-un capriciu. Deci Tonga ar fi vrut la fel de
mult ca Gwyn să o lege de pământ – dar pe cât era posibil nu
neapărat și de un pakeha, care lui îi amintea teribil de vechiul lui
dușman Paul Warden. Nu din punctul de vedere al înfățișării,
pentru că Paul fusese brunet și mai scund decât William, dar era
ceva comun la ei în modul în care îi priveau pe lucrătorii maori de
la fermă. Mai era nerăbdarea cu care trăgea de hățurile calului,
ținuta trufașă< Lui Tonga nu îi mirosea a bine și i-o spusese și
Kurei. Prea puțin diplomatic, după cum îi relata Gwyneira soțului
ei, după ce Kura i se plânsese de purtarea căpeteniei. Ca și înainte,
Gwyneira era plăcut impresionată de pretendentul Kurei, în timp ce
James făcea cam aceleași observații ca Tonga.
În orice caz, Kura era dezamăgită. Ea își imaginase „însoțirea
oficială” altfel. Să meargă de acum încolo la sărbătorile primăverii
organizate de fermele învecinate sau să danseze împreună la
Haldon, de armindeni, care se celebrau aici în octombrie nu o
încânta deloc.
Nici William nu gândea foarte diferit, deși lui îi plăceau sărbătorile.
Îl interesau în special invitațiile la fermele vecine ori la
Christchurch. Acestea îi ofereau posibilitatea de a cunoaște noi
oameni, care de regulă îl și conduceau pe pământurile lor. Astfel
830
William își făcea o privire generală asupra practicilor de creștere a
oilor în Canterbury Plains fără a pune întrebări curioase celor din
Kiward Station. După câteva luni se simțea în stare să conducă o
asemenea fermă și ardea de dorința de a încerca să devină „baron al
oilor”. Slujba de la prăvălia Candler îl plictisea din ce în ce mai
mult.
Dar dintre speranțele legate de Kiward Station, cea mai puternică
era cea privitoare la Kura. Noaptea se trezea visând-o și, neobservat,
schimba cearceaful, pentru ca ruda lui Dorothy să nu se apuce să
povestească chicotind că sămânța lui țâșnea inutil în fiecare noapte.
Când o întâlnea pe Kura, îi lipseau cuvintele frumoase; era doar
pipăit și văz și uneori nu își mai putea stăpâni erecția, care se
declanșa la apariția ei. Trebuia să aibă fata. Curând.
În cele din urmă, când nimeni dintre locuitorii din Haldon nu îi
putea auzi, pentru că picnicul parohial lunar includea și plimbări cu
barca, și William aflat alături de iubita lui trăgea la rame pe lacul
Belmore, totdeauna în raza de vizibilitate a celor de pe mal și a cel
puțin alte trei bărci în care perechile treceau prin aceleași chinuri,
tânărul spuse:
— Dragă, dacă chiar nu vrei să mai aștepți, trebuie să ne căsătorim.
— Să ne căsătorim? întrebă speriată Kura.
Până acum nu se gândise niciodată la așa ceva. Visase doar să își
trăiască iubirea – și în afară de asta, să se bucure de triumful unei
cântărețe. Cum anume, nu își bătuse capul să-și imagineze.
William râse și își trecu brațul lejer – ceea ce era permis – după talia
ei.
— Nu ai vrea să te căsătorești cu mine?
Kura își mușcă buzele.
— Mai pot cânta dacă sunt măritată?
William scutură mirat din cap.
— Ce întrebare! De abia atunci iubirea va face vocea ta să
înflorească pe deplin!
831
— Și tu vei veni cu mine la Londra? Și la Paris?
Kura se întinse în brațele lui și încercă să se apropie cât mai mult de
el.
William înghiți în sec. Londra? Paris? Dar de ce nu? Familia Warden
era bogată. De ce nu i-ar promite o călătorie în Europa?
— Desigur, iubito. Cu cea mai mare plăcere! Europa va fi la
picioarele tale!
Kura se răsuci grațios în brațele lui și preț de o clipă ascunsă de
privirile curioase, îl sărută pe gât și pe umăr.
— Atunci hai să ne căsătorim curând, murmură ea.

În principiu socotelile Gwyneirei privind căsătoria corespundeau cu

cele făcute de William, dar când acesta ceru formal mâna fetei, ea
avu mustrări de conștiință. În cele din urmă a triumfat dragostea
pentru Kura asupra celei pentru Kiward Station. James avea
dreptate, ea trebuia să o lase pe fată să aleagă între căsătorie și
cariera artistică, indiferent de propriile motivații.
Așa că avu o întrevedere cu Kura, căreia îi împărtăși planul lui
Helen.
— Mergi doi ani în Anglia, pentru studii. Căutăm un internat în
care să poți beneficia de pregătire muzicală. Dacă intri la un
conservator, studiezi muzica. De căsătorit te poți căsători oricând.
Gwyn era convinsă că după cel mult doi ani de studiu Kura va uita
de William. Își păstră părerea pentru sine.
Kura nu păru deloc entuziasmată. Dacă Gwyn i-ar fi făcut această
propunere cu câteva săptămâni mai înainte, ea ar fi fost încântată.
Acum se ridică îmbufnată în picioare și începu să măsoare camera
nerăbdătoare.
— Tu vrei doar să mă împiedici să mă mărit cu William! îi reproșă
ea bunicii. Să nu crezi că nu pricep. Nu ești mai bună decât Tonga!
Gwyn o privi uluită. Intențiile lui Tonga se băteau în general cap în
cap cu intențiile ei. În măsura în care putea ea să își dea seama,
832
William îl scotea din minți pe căpetenia maori, dar oricum căsătoria
era preferabilă plecării Kurei din Kiward Station.
— Nu mai rămâne decât să-mi vii și cu ideea de iapă de prăsilă!
Acum Gwyneira chiar că nu mai înțelegea nimic, dar Kura continuă
să-i aducă reproșuri.
— Dar v-ați păcălit cu toții! Fără William nu mă mișcați de aici nici
cu zece cai. Și nici nu mă gândesc să rămân imediat gravidă. Le voi
avea pe amândouă, bunico, William și cariera. Am să vi-o
demonstrez!
Kura era o cadră de fată când se supăra, dar pe Gwyn asta nu o
impresiona.
— Nu poți avea totul, Kura. Soțiile neozeelandeze nu apar pe
scenele operelor din Europa. Mai ales când soțul lor se vrea „baron
al oilor”!
Gwyn își mușcă buzele. Greșise cu ultima remarcă. Și Kurei nu îi
scăpă.
— Așadar recunoști! Voi vedeți în William un vânător de zestre!
Credeți că el nu pe mine mă vrea, ci Kiward Station! Vă înșelați
amarnic. William mă vrea pe mine, numai pe mine singură! Și îl
vreau și eu.
Gwyn ridică din umeri. Nimeni nu îi putea reproșa că nu încercase.
— Atunci îl poți avea, răspunse ea calmă.

— Mr. Martyn!
James McKenzie îl strigă pe William tocmai când acesta ieșea radios
din conacul Kiward Station. Gwyneira tocmai îi comunicase că era
de acord să îi dea mâna Kurei. Dacă mama Kurei nu va avea nimic
împotrivă, ea va începe pregătirile de nuntă.
Bineînțeles că James știa asta, și de câteva zile era mohorât.
Gwyneira îl rugase să nu se bage, dar el se hotărî totuși să sondeze
terenul. Îi ieși în cale lui William, hotărât să-l ia la bani mărunți.
— În afară de a vă sărbători succesul, nu aveți alte planuri acum,
833
nu-i așa? Dar sărbătoriți pomul lăudat. Până acum nici măcar nu ați
văzut Kiward Station. Îmi permiteți să vă conduc?
Zâmbetul de pe fața lui William îngheță.
— Da, sigur, dar<
— Dar nimic, îl întrerupse James. Va fi o plăcere pentru mine!
Puneți șaua pe calul dumneavoastră și vom da o scurtă raită.
William nu îndrăzni să comenteze. Și de ce ar fi făcut-o? Ardea de
nerăbdare de câteva săptămâni să vadă Kiward Station. Cu toate că
și-ar fi dorit un alt ghid decât pe soțul Gwyneirei. Dar acum nu se
mai putea schimba nimic. Ascultător se duse în grajd și puse șaua
pe cal. De obicei nu făcea el însuși asta; de cele mai multe ori în
grajd era un băiat maori care putea să preia sarcina asta. Astăzi însă
nu îndrăznea să facă apel la altcineva. James McKenzie ar fi putut să
facă vreo remarcă puțin prietenoasă. Acesta așteptă răbdător în fața
grajdului, cu murgul lui, până când William își scoase calul și îl
încălecă.
Fără a scoate un cuvânt, James porni spre Haldon, apoi părăsi
drumul și călări în direcția satului maori. William vedea așezarea
pentru prima dată și fu surprins. Își imaginase niște colibe primitive
sau corturi; în loc de asta, aici se afla o casă comună îngrijită,
decorată cu multe sculpturi în lemn, ridicată direct lângă lac. Niște
bolovani mari aflați lângă o vatră din pământ invitau la ședere.
— Wharenui, zise James. Vorbiți maori? Ar trebui să învățați. Și nu
ar fi o idee rea să celebrați căsătoria, pe lângă ceremonia obișnuită,
și după obiceiul poporului Kurei.
William se strâmbă.
— Nu cred că ea vede în acești oameni poporul ei. Și în niciun caz
nu intenționez să mă culc cu Kura în fața întregului trib, așa cum cer
legile lor. Ar fi indecent<
— Nu la maori, spuse încet James. Și nu este nevoie să vă culcați cu
ea în public. Ajunge să împărțiți culcușul cu ea, să mâncați cu
oamenii și să beți cu ei< Mama Kurei s-ar bucura. Iar
834
dumneavoastră ați fi mai bine văzut. Tonga, căpetenia lor, nu este
entuziasmat că intrați aici prin căsătorie.
William zâmbi strâmb.
— Mda< atunci dumneavoastră și Tonga aveți ceva comun, nu?
întrebă el agresiv. Ce ar însemna asta? Că mă pot alege cu o suliță în
spate?
James clătină din cap.
— Nu. În general oamenii nu sunt violenți.
— Ah, da? Dar tatăl Kurei?
James oftă.
— A fost mai mult sau mai puțin un accident. Paul Warden îi
provocase pe maori peste orice limită. Dar cel care l-a omorât nu era
de aici. Era un tânăr naiv de la ferma Sideblossom, care avusese
experiențe rele cu pakeha încă de mic copil. Paul nu a plătit doar
pentru propriile păcate. Tonga a regretat moartea lui.
— Dar s-a ales cu ceva! exclamă ironic William.
James nu se lăsă provocat.
— Cred doar că pentru toți ar fi mai bine dacă ați avea relații bune
cu maorii. Sunt sigur că și Kura și-ar dori asta.
James era de părere că tânăra nu urmărea decât să-și satisfacă
poftele spontane, dar își păstră opinia pentru el.
— Atunci Kura ar trebui să-mi spună și mie, zise William, dar în ce
mă privește, putem să invităm oamenii la nuntă. Oricum va avea loc
o petrecere pentru slugi, nu?
James trase cu zgomot aer în piept, dar nu spuse nimic. Tânărul va
remarca foarte rapid că Tonga și ai lui nu se considerau „slugi” ale
familiei Warden.

Tabăra maori era în acest ceas al după-amiezii în mare măsură

părăsită. Doar câteva femei în vârstă preparau cina și supravegheau
copiii mici care se jucau pe malul lacului. Restul tribului era plecat;
o parte din maori munceau la familia Warden, ceilalți erau la
835
vânătoare sau pe ogoarele lor. În orice caz, William zări doar
chipuri zbârcite, acoperite cu tatuaje, care ar fi băgat frica în el dacă
ar fi aparținut unor tineri.
— Oribile tatuaje! remarcă el. Slavă Domnului că nu i-a venit
nimănui ideea să o pocească în acest fel pe Kura.
James zâmbi.
— Dar dumneavoastră ați fi iubit-o și așa, nu? îl ironiză el. Nu aveți
nicio grijă, maori mai tineri nu mai sunt tatuați – cu excepția lui
Tonga, care s-a tatuat cu însemnele căpeteniei ca să provoace. Inițial
în acest fel se marca apartenența la un anumit trib. Fiecare
comunitate își avea propriile tatuaje, cum sunt blazoanele la
nobilimea engleză.
— Dar ei nu și-au tatuat copiii! Anglia este civilizată!
James rânji.
— Da, uitasem, englezii și-au hrănit înfumurarea cu lapte matern.
Lucrurile astea le-a văzut poporul meu altfel. Noi, scoțienii, ne
vopseam chipurile cu albastru când porneam la luptă contra
ocupanților. Cum procedau adevărații irlandezi?
William părea pe punctul să sară la gâtul lui James.
— Asta ce înseamnă, Mr. McKenzie? întrebă el. Vreți să mă jigniți?
James îl privi nevinovat.
— Să jignesc? Eu? Pe dumneavoastră? De unde până unde? Mă
gândeam doar să vă reamintesc de propriile dumneavoastră
rădăcini. În rest nu dau decât sfaturi bune. Dintre acestea, primul
sună așa: nu vă faceți dușmani din maori!
Acum cei doi călăreau prin tabără, trecând pe lângă o casă lungă
pentru dormit, case pentru provizii ridicate pe stâlpi —patakas,
explică James – și case individuale. James îi saluta pe bătrâni și
schimba cu ei glume. O femeie păru că întreabă de William, și James
îl prezentă.
Bătrânele șușoteau între ele, și William prinse de câteva ori
cuvintele Kura-maro-tini.
836
— Acum ar trebui să spuneți politicos kia ora și să vă plecați înaintea
femeilor, zise James. De fapt se freacă nasurile, dar bag de seamă că
aș pretinde prea mult<
El mai schimbă câteva cuvinte cu femeile, care de data aceasta
chicotiră.
— Ce le-ați spus? întrebă William bănuitor.
— Le-am spus că sunteți sfios. James părea că se amuză teribil.
Acum spuneți-le bună ziua.
William roși, dar repetă cuminte cuvintele de salut. Bătrânele
părură că se bucură cu adevărat și, râzând, îi corectară pronunția.
— Haere mai! Bun venit! îi urară și copiii.
Un băiețel le dărui o bucată mică de jad. James mulțumi exuberant
și îi ceru și lui William să facă la fel.
— Este un pounamu. Aduce noroc. Un cadou foarte generos de la un
micuț< cu care ar trebui să vă puneți foarte bine. Este cel mai mic
fiu al lui Tonga.
Micuțul avea deja alură de căpetenie și primi mulțumirile de la
pakeha plin de demnitate. În cele din urmă, cei doi părăsiră satul.
Pământul din jurul taberei nu era al familiei Warden; aici se aflau
numai ogoare și grădini cultivate de maori. După puțin timp trecură
prin dreptul unui mare padoc cu oi. Animalele se înghesuiau în
adăposturi, pentru că reîncepuse ploaia. În adăposturi aveau și fân.
— Cele mai multe oi pot paște suficient și iarna, explică James. Dar
oile cu miei le hrănim noi. Astfel mieii vor fi mai voinici și pot fi
duși mai repede pe platouri, ceea ce înseamnă economie de furaj.
Aici sunt și vitele< de când se fac transporturi frigorifice către
Anglia, am crescut numărul lor. Înainte furnizam carne doar la
Otago și pe Coasta de Vest. Căutătorii de aur și minerii au avut
totdeauna un apetit binecuvântat. Dar acum pleacă regulat spre
Anglia nave frigorifice. Este o afacere bună. Și Kiward Station are
multe pășuni. Acolo este primul șopron pentru tuns.
James arătă către o construcție joasă, mare, despre care până în
837
urmă cu câteva săptămâni William nu ar fi putut spune nimic. Între
timp aflase de la alte ferme că aici lucrau echipele care se ocupau cu
tunsul oilor, mutându-se primăvara de la o fermă la alta.
— Primul? întrebă William.
James confirmă:
— Avem trei în total. Noi avem nevoie de echipe trei săptămâni.
Știți ce înseamnă asta.
William zâmbi.
— Multe oi.
— Mai multe de zece mii, după ultima numărătoare, îl lămuri James
și adăugă: Sunteți mulțumit?
William sări ca ars.
— Mr. McKenzie, știu că mă subapreciați. Dar pe mine nu mă
interesează blestematele dumneavoastră de oi! Mă interesează
exclusiv Kura. Pe ea o iau în căsătorie, nu crescătoria
dumneavoastră de vite!
— Le luați pe ambele, remarcă James. Și să nu îmi spuneți mie că vă
e indiferent.
William îl fulgeră cu privirea.
— Indiferent< Eu o iubesc pe Kura. O voi face fericită. Orice
altceva nu are importanță. Eu doar pe Kura o vreau, iar ea mă vrea
pe mine!
James clătină din cap neconvins.
— O veți primi.

838
 VOIA OMULUI.
QUEENSTOWN,
LACUL PUKAKI,
CANTERBURY PLAINS
1894–1895

William Martyn și Kura-maro-tini s-au căsătorit puțin înaintea

Crăciunului anului 1893. Nunta a fost cel mai impresionant
eveniment care a avut loc la Kiward Station după moartea
întemeietorului fermei, Gerald Warden. La trecerea în noul an, în
Noua Zeelandă era miezul verii, de aceea a fost organizată o
petrecere în grădină. Gwyneira dispusese instalarea de pavilioane și
corturi ca măsură preventivă în cazul unei eventuale ploi de vară,
dar vremea a fost de partea lor. Soarele strălucea, ca și numeroșii
oaspeți veniți să sărbătorească perechea. Veniseră cel puțin jumătate
din locuitorii din Haldon, iar în fruntea tuturor se afla bineînțeles
Dorothy Candler, care se smiorcăia în permanență.
— Asta a bocit de mama focului și la prima mea nuntă, i-a spus
Gwyneira lui James.
Desigur că veniseră și cei de la fermele învecinate. Gwyneira i-a
întâmpinat pe lordul și pe lady Barrington și pe copiii mai mici ai
acestora. Cei mai mari studiau la Wellington sau în Anglia; una
dintre fiice era căsătorită în Insula de Nord. Soții Beasley, pe
vremuri cei mai apropiați vecini, muriseră fără moștenitori direcți și
niște rude mai îndepărtate vânduseră ferma. Acum maiorul
Richland, un veteran al războiului din Crimeea, conducea ferma de
cai în același mod gentlemanlike ca Reginald Beasley. Din fericire
avea administratori capabili, care pur și simplu ignorau cele mai
839
bizare ordine ale nepriceputului fermier.
De la Christchurch veniseră George și Elizabeth Greenwood, și ei
însoțiți doar de fiicele lor. Unul din fiii lor studia în Anglia, celălalt
tocmai își terminase stagiul la sucursalele australiene ale casei lor de
comerț.
Fiica mai mare, Jennifer – o fată blondă, palidă, foarte sfioasă –,
amuți uluită când își făcu apariția Kura-maro-tini.
— Este minunată, șopti ea, văzând-o pe Kura în rochia ei de mireasă
albă ca zăpada.
Ținuta Kurei era ireproșabilă. Rochia croită în Christchurch îi
accentua formele perfecte, fără a fi necuviincioasă. Cununa ei de
mireasă era din flori proaspete, iar părul îi ajungea până la coapse.
Deși lăsa impresia că este la fel de dezinteresată ca la oricare alte
festivități pe care le onorase cu prezența, pielea îi sclipea și ochii îi
scânteiau de câte ori își îndrepta privirea către viitorul soț. Ea păși
spre altar cu mișcările grațioase ale unei dansatoare. Apăru totuși o
mică problemă înainte ca episcopul sosit de la Christchurch să
cunune perechea sub un baldachin împodobit cu flori.
Jennifer Greenwood, care în Christchurch cânta la orgă – „ca un
înger” după părerea episcopului –, își pierdu curajul. Și nu era de
mirare, deoarece Dorothy Candler tocmai îi descrisese mamei sale
în cele mai luminoase culori cum mirii se regăsiseră la Haldon după
senzaționalul concert susținut de Kura.
— Nu pot, îi șoptea roșie ca focul Jenny mamei sale. Nu acum, după
ce am văzut-o. Cu siguranță că am să greșesc și lumea se va uita la
mine și mă va compara cu ea. Mi s-a părut exagerat ce am auzit
despre ea și Elaine O’Keefe, dar<
Gwyn, căreia îi ajunseseră la ureche aceste vorbe, își mușcă buzele.
Era normal ca familia Greenwood să cunoască fiecare amănunt al
scandalului cu Elaine și Kura petrecut în Queenstown. George și
Elizabeth erau prieteni apropiați ai lui Helen; ea își îndrăgise foștii
elevi. Helen îl educase pe George în Anglia ca profesoară
840
particulară, iar Elizabeth făcuse parte dintre copiii orfani însoțiți de
ea în Noua Zeelandă. Așa că mai ales față de George ea nu avea
secrete. Fără sprijinul substanțial al negustorului de lână și
proprietar al firmei de import-export, soțul ei, Howard, nu și-ar fi
putut menține mult timp ferma, iar căsnicia lui Helen ar fi decurs și
mai traumatizant pentru ea. Plus că Ruben O’Keefe îl idolatriza pe
„unchiul George”; băiatul lui mai mic fusese botezat după acesta.
Era foarte posibil ca în conversația dintre Ruben și Greenwood –
sau a lui Georgie cu nașul său – să se fi dezvăluit secrete penibile.
Elizabeth, o femeie blondă, încă suplă, într-o rochie elegantă,
simplă, încercă să-și încurajeze fiica:
— Este doar piesa aceea simplă Treulich geführt, Jenny. Tu o cânți și
în somn! Ai interpretat-o și în catedrală!
— Dar dacă se uită așa la mine, intru în pământ<
Jenny arătă către Kura, care în acea clipă chiar îi aruncase o privire
necruțătoare. Muzica ar fi trebuit să înceapă demult.
De fapt Jenny nu ar fi avut de ce să se simtă intimidată. Ea era o fată
înaltă, zveltă, cu păr blond-auriu și cu un chip îngust și drăguț,
dominat de ochii mari, verzi. Dar acum ea se ferea de priviri
ținându-și capul înclinat, cu părul acoperindu-i parțial chipul.
— Nu putem risca!
Se ridică galant un tânăr, care până acum șezuse în ultimul rând, cu
toate că Gwyn îi rezervase un loc. Era Stephen O’Keefe, singurul
reprezentant al familiei din Queenstown – făcea parte dintre rudele
cele mai apropiate ale miresei. Fleurette și Ruben îl trimiseseră
pentru a evita un nou scandal dezlănțuit de boicotarea nunții.
Printr-o scrisoare Fleurette le făcuse cunoscut că ea le dorea toate
cele bune lui William și Kurei, dar că lui Elaine nu i se putea cere în
niciun caz să participe la eveniment: „Ea continuă să fie o simplă
umbră a ceea ce era, deși pare că încet va trece peste faptul că Mr.
Martyn a respins-o. Din păcate ea se consideră singura vinovată. În
loc de a fi furioasă, se chinuie singură gândindu-se la ceea ce ar fi
841
greșit și la ce îi lipsește comparativ cu verișoara ei. În niciun caz nu
ne putem aștepta de la ea să o privească pe Kura radiind ca o
mireasă fericită”.
Stephen, care era în vacanță de Crăciun, venise călare cu plăcere la
Kiward Station. Din scrisorile mamei sale aflase despre Elaine și
Kura, însă nu luase lucrurile prea în serios. Când revenise prima
dată după incident la Queenstown, se cutremurase de cât de
răvășită și distrusă arăta sora lui. Și nu pierduse ocazia să-i
cunoască pe autorii acestei tragice schimbări.
— Dacă îmi permiteți<
Stephen se înclină zâmbind în fața lui Jenny Greenwood și îi luă
locul la splendidul pian cu coadă care înlocuia orga. Acesta era și
cadoul de nuntă al Gwyneirei pentru nepoata ei, chiar dacă James
bombănise: „Pentru asta va trebui să golim jumătate din salon”.
— Știi să cânți la el? se miră Gwyneira, care între timp venise să afle
cauza întârzierii.
Stephen zâmbi.
— Sunt nepotul lui Helen O’Keefe și am crescut lângă orga ei de la
biserică. Chiar și Georgie ar fi în stare să interpreteze acest marș
nupțial ridicol.
Fără nicio ezitare scoase primele acorduri și interpretă piesa degajat,
poate puțin cam avântat, în timp ce mirii pășeau în fața altarului
improvizat. Pentru că Stephen nu cunoștea piesa prevăzută pentru
ulterioara ieșire, interpretă în locul ei o versiune tot atât de vioaie a
melodiei Amazing Grace, alegându-se astfel cu o privire amuzată din
partea lui James McKenzie și cu una dojenitoare din partea
Gwyneirei. De fapt textul – „Ce sunet dulce, ce salvează o biată
făptură ca mine” – nu era tocmai măgulitor pentru o tânără mireasă.
Oricum Stephen cântă corect fiecare măsură. Nici vorbă de
nesiguranță. Din spatele perdelei ei de păr, Jennifer îi surâse
recunoscătoare.
— Pentru asta beneficiez de primul dans, da? i se adresă Stephen, la
842
care Jennifer roși din nou, de data aceasta de plăcere.

Între timp în fața pavilionului se prezentase și un grup de muzicanți

maori. Marama, mama Kurei, îi însoțea și cântă cu aceștia câteva
cântece tradiționale. Acum înțelese fiecare de la cine moștenise Kura
frumoasa ei voce: în rândul poporului ei, Marama era o cunoscută
cântăreață. Oricum vocea ei era mai înaltă decât a Kurei și poseda și
un timbru eteric. În cazul în care spiritele bune invocate de Marama
prin cântecele ei o auziseră, nu îi putuseră rezista, de asta Gwyneira
era sigură. Și oaspeții o ascultaseră cu admirație.
Doar William părea să fi găsit reprezentația soacrei lui cam
nepotrivită, cu toate că Marama purta haine occidentale și niciunul
dintre muzicanți nu ieșise în evidență prin îmbrăcăminte sau
tatuaje. Mirele preferă să-i ignore clar pe băștinași și păru bucuros
când aceștia terminară de cântat. Îi făcu însă plăcere defilarea celor
care îl felicitau, deși găsea puțin cam straniu faptul că cel puțin
baronii oilor din zonă o felicitau pe Gwyneira cu tot atâta
cordialitate ca pe tinerii căsătoriți.
— Este incredibil cum ați reușit! spuse lordul Barrington
strângându-i călduros mâna. Băiatul corespunde perfect visurilor
dumneavoastră referitoare la Kiward Station de parcă l-ați fi scos
chiar dumneavoastră din pământ și iarbă verde!
Gwyneira râse.
— Nu este chiar așa, soarta a vrut astfel, răspunse ea cu modestie.
— Nu ați contribuit cu ceva la asta? Nu i-ați dat micuței Kura o
licoare a dragostei sau așa ceva? se interesă Francine Candler,
moașa din Haldon și una dintre cele mai vechi prietene ale lui
Gwyn.
— Ar fi trebuit să fac rost de ea de la dumneavoastră! o tachină
Gwyn. Sau poate credeți că vrăjitoarea maori ar fi scos o licoare care
să dea ferma pe mâinile unui moștenitor englez?
Prezent era bineînțeles și Tonga, care nu își permisese să nu apară în
843
portul specific tribului și cu însemnele de căpetenie. El urmărise
ceremonia cu figura împietrită și la final felicită perechea
ceremonios. Tonga vorbea perfect engleza și avea maniere excelente
– în măsura în care se cobora la a le arăta unor pakeha. Și el făcea
parte dintre cei mai buni elevi ai lui Helen O’Keefe.
Ceilalți maori se menținuseră mai mult în plan secund, inclusiv
Marama și bărbatul ei. Gwyneira i-ar fi implicat mai mult cu
plăcere, dar oamenii simțeau ce-și doreau mirii. Kura rămăsese la fel
de impasibilă ca totdeauna. Dar atitudinea reținută a lui William
față de membrii tribului era deja subiect de bârfă. De aceea
Gwyneira se bucurase că după masă James se alăturase oaspeților
maori și se întreținuse cu ei. Nici acesta nu se simțea prea bine în
ilustra companie a baronilor oilor și a notabilităților din
Christchurch. În definitiv și el intrase „prin căsătorie” în această
familie și nu avea un drept real asupra proprietății pe care o
administra. O parte dintre acești oameni chiar îl prigoniseră
odinioară ca hoț de vite. Ambelor părți le era jenant să se
întâlnească în plan social. În plus, James vorbea curent limba maori.
— Sper foarte mult să fie fericită, șopti Marama cu vocea ei
melodioasă. Ea nu avusese obiecții la adresa lui William, dar
purtarea lui o cam deranjase. Apoi continuă: Și că el nu-și va sta
singur în cale precum odinioară Paul<
Marama îl iubise din toată inima pe Paul, dar influența ei asupra lui
rămăsese totdeauna limitată.
— Numele „Paul” îmi vine în minte cam des în legătură cu acest
William, remarcă amar Tonga.
James se mulțumi să încuviințeze din cap.

William plutise în culmea fericirii tot timpul nunții. Doar apariția

neplanificată a cântăreților maori și strângerea puternică de mână a
tânărului impertinent din O’Keefe îl călcaseră pe nervi.
— Salutări deosebite și din partea surorii mele! spusese Stephen
844
privindu-l ostil în ochi pe William.
Acesta era primul bărbat tânăr care nu reacționa în niciun fel la
frumusețea Kurei. Deși ea îi oferise un surâs, Stephen o felicitase la
fel de rece ca pe William. Și urmase apoi cântatul la pian, Amazing
Grace. Ceva mai nepotrivit nici că se putea.
În schimb ceilalți baroni ai oilor îi uraseră un călduros bun venit în
rândul lor. William se întreținuse liber cu Barrington și cu Richland,
îi fusese prezentat lui George Greenwood și lăsase o bună impresie.
Și în rest festivitatea decursese mulțumitor. Masa fusese aleasă,
vinurile bune, iar șampania cursese din plin – în privința aceasta
personalul casnic al Gwyneirei dovedindu-se bine instruit. Doar
bucătăresele maori și servitoarele maori – ca și bizarul majordom
Maui, un maori în vârstă – păruseră deseori prea independenți. Dar
de acest aspect se va ocupa el. Trebuia să vorbească cât mai curând
cu Kura despre asta.
Între timp sosiseră muzicanții din Christchurch, care cântau în parc
muzică de dans. William și Kura dansară valsul de deschidere. Fata
părea sătulă de festivitate.
— Când ne putem retrage? șopti ea și se unduise pe lângă trupul lui
atât de provocator, încât gestul ei nu putea trece neobservat. Abia
aștept să fim singuri<
William zâmbi.
— Răbdare, Kura. Mai poți rezista câteva ore. Trebuie să fim
prezenți aici. Este important. Doar reprezentăm Kiward Station<
Kura se încruntă.
— De ce trebuie așa deodată să reprezentăm ferma aceasta? Eu
credeam că plecăm în Europa.
William o trecu cu o mișcare elegantă în stânga lui, pentru a mai
avea puțin timp de gândire. Ce spunea ea? Că doar nu o luase de
bună că acum ea<
— Totul la timpul lui, Kura, o liniști el. Acum ne aflăm aici, iar eu
ard de dorință la fel ca tine.
845
Cel puțin asta era adevărat. Pur și simplu nu își putea imagina că în
această noapte Kura va fi a lui, fără a se feri de priviri jenante. Chiar
și atingerile din timpul dansului îl excitaseră.
— Rămânem până la focul de artificii, apoi dispărem. Așa am
stabilit și cu bunica ta. Nimeni dintre noi nu vrea să audă aluziile
indecente privind plecarea mirilor.
— Tu stabilești cu bunica mea când ne culcăm împreună? întrebă
indispusă Kura.
William oftă. Era el înnebunit după Kura, dar astăzi ea se comporta
copilărește.
— Trebuie să ne supunem etichetei, zise el calm. Acum hai să bem
ceva. Dacă te mai freci de mine așa, te voi avea aici, pe ringul de
dans.
Kura râse:
— De ce nu? Maorii ar fi încântați. Să te culci cu mine în fața
întregului trib! spuse ea lipindu-se și mai mult de el.
William o respinse energic.
— Poartă-te decent! Nu vreau să se vorbească pe seama noastră.
Kura îl privi dezorientată. Ea voia ca lumea să vorbească! Voia să fie
o stea, iar numele ei să fie pe toate buzele. Îi plăcea cum gazetele din
Europa scriau despre cântărețe celebre ca Mathilde Marchesi, Jenny
Lind sau Adelina Patti. Cândva va călători și ea prin Europa cu
propriul tren de lux<
Sări hotărâtă de gâtul lui William și îl sărută, deși se aflau în centrul
ringului de dans. Un sărut lung, intens, care nu putea să scape
nimănui.

— Este minunată, nu-i așa? repetase Jenny Greenwood, de data

aceasta față de Stephen, căruia, așa cum promisese, îi acordase
primul dans, iar acum oscilau între distracție și indignare când Kura
îl sărutase pe William cu atâta foc de parcă voia să anticipeze
noaptea nunții.
846
Mirelui situația îi păru penibilă. Părea că ar fi vrut să intre în
pământ de rușine și-și îndepărtă brutal mireasa. Se auziră câteva
cuvinte urâte. Nu era un început armonios pentru o căsnicie.
— Și mai și cântă atât de frumos. Mama obișnuiește să spună că la
asemenea oameni s-au adunat în jurul leagănului toate zânele.
Jenny părea puțin invidioasă.
Stephen izbucni în râs.
— Așa se spunea și despre Frumoasa din Pădurea Adormită, dar
după cum s-a dovedit, nu toate darurile sunt bune. Și nici nu o
consider atât de frumoasă. Cel puțin mie, la această petrecere, îmi
place mai mult de o cu totul altă fată.
Jenny se îmbujoră și-i evită privirea.
— Minți< șopti ea.
George Greenwood îl prezentase pe Stephen soției și fiicei lui, după
cununie, ca fiind fiul cel mare al lui Ruben, după care Jenny și
Stephen ajunseseră curând să se tutuiască. În definitiv se jucaseră
împreună în copilărie, dar ultima vizită a familiei O’Keefe la
Christchurch avusese loc cu zece ani în urmă. Sora mai mică a lui
Jenny, Charlotte, care acum se ținea curioasă după cei doi, era pe
atunci în scutece.
Stephen își duse mâna la inimă.
— Jennifer, în chestiunile importante nu mint niciodată< cel puțin
până acum. Când voi deveni avocat, lucrurile s-ar putea schimba.
Dar astăzi îmi dau cuvântul de onoare că aici văd câteva fete pe care
le consider mai frumoase decât Kura-maro-tini. Nu mă întreba
acum de ce, pentru că nu ți-aș putea spune. Dar acestei fete îi
lipsește ceva, ceva important. Și în plus, nu îmi place când altora li
se ia aerul necesar respirației. Iar tu, după doar o privire a ei, păreai
terminată puțin mai înainte.
Perdeaua de păr a lui Jenny se destrămase puțin când aceasta îl
privise.
— Vrei să dansezi și cu toate celelalte fete pe care le consideri mai
847
frumoase decât ea?
— Nu, doar cu fata pe care eu o consider cea mai frumoasă dintre
toate.

William își dădu seama că cele două pahare de șampanie băute o

dezinhibaseră de tot pe Kura. Nici măcar reacția lui nepoliticoasă la
sărutul ei nu o mai domolise. Acum nu își mai lua mâinile de pe el.
De aceea răsuflă ușurat când după focul de artificii se putură
retrage. Kura chicotea exuberant în timp ce alerga spre casă și vru să
fie trecută pragul în brațe. William o ridică supus.
— Și pe trepte? întrebă el.
— Da, te rog! strigase râzând Kura.
William urcă ceremonios scările în spirală care duceau din salon la
primul etaj. Acolo se aflau încăperile familiei, și William era foarte
mulțumit de înțelegerea de a se atribui aici camerele nupțiale ale
tinerei perechi Martyn. La început Kura voise să rămână în
camerele ei. Ea dispunea de un dormitor spațios, o cameră-
garderobă și o cameră „de lucru”, unde îi preda Miss Witherspoon.
Camerele îi aparținuseră lui Lucas Warden, primul soț al
Gwyneirei. Dacă se mai adăuga încă o încăpere pentru William, ar fi
fost de ajuns, dar tânărul se opusese.
— Kura, tu ești moștenitoarea, tot ce este aici îți aparține. Dacă tu te
lași dusă de nas cu camere care dau în spate<
— Mie îmi este indiferent dacă încăperile mele au vedere în spate
sau în față, răspunsese Kura. Oricum vezi numai iarbă.
Evident, ea nu se uitase niciodată pe ferestre. Din camerele Kurei se
vedeau grajdurile și câteva islazuri îngrădite, camerele Gwyneirei
aveau vedere la parc, dar William insistase să locuiască în camerele
cu vedere spre aleea de intrare.
— Acestea au fost încăperile gândite pentru stăpânul întregii ferme.
Pe acestea ar trebui să le ai. Ți-ai putea muta și pianul acolo.
Camerele de care vorbea William erau goale de șaisprezece ani.
848
Acolo locuise Gerald Warden, și Gwyneira nu se atinsese niciodată
de ele. Pe James nu îl interesau. Lui îi ajungea dormitorul lui Gwyn;
niciodată nu ridicase pretenții la unul propriu. Jack locuia în fosta
cameră a lui Fleurette de când ea era mică.
Când Kura ceruse mutarea, Gwyneira se mirase și avusese o
presimțire neplăcută.
— Vreți să trăiți printre mobile vechi? întrebase ea.
Ei îi repugna chiar și ideea de a viețui printre lucrurile lui Gerald,
cu atât mai mult o treceau fiori la gândul de a dormi într-o încăpere
în care trăise acesta.
— Kura poate să reamenajeze totul, explicase William, văzând că
aceasta nu avea nimic de spus.
Amenajările interioare îi erau Kurei absolut indiferente atâta timp
cât erau scumpe și după ultima modă. Aparent se temea de criticile
lui Miss Witherspoon și accepta imediat obiecțiile ei, lăsând astfel
modificările interioare la bunul plac al acesteia. Heather avea
patima răsfoirii cataloagelor și a alegerii celor mai frumoase piese,
fără a lua deloc în considerare și prețul lor. William o susținea
bucuros, așa că amândoi petreceau după-amiezi întregi discutând
despre lemnul de import sau autohton, o problemă rezolvată în cele
din urmă prin a comanda totul din Anglia. Gwyneira nu protestă la
auzul prețului – Kiward Station părea că înota în bani.
Kura privise cu indiferență camerele tapetate și mobilate pe gustul
lui William.
— Oricum nu vom trăi aici prea mult, se resemnase ea. La auzul
acestor vorbe, Miss Witherspoon mai că avu un atac de cord.
Guvernanta crezuse ferm că măritându-se, Kura va renunța la
planurile ei nerealiste.
— Lăsați-mi logodnica să viseze în liniște, ea este încă atât de
tânără, spunea aparent răbdător William. După ce va avea un
copil<
Miss Heather zâmbise.
849
— Da, așa este, Mr. William. Dar este totuși o pierdere. Kura are o
voce atât de frumoasă<
William îi dădea dreptate. Kura își va adormi copiii cu cea mai
frumoasă voce din lume.
Oricum astăzi își trecea pragul dormitorului comun tânăra soție fără
minte. Desigur că dispuneau și de încăperi private pentru fiecare
dintre ei. Dormitorul era decorat în culori calde, proaspete,
draperiile de la pat și ferestre erau însă din mătase grea. William
observă că cineva abia făcuse patul – și camerista Kurei era gata să o
ajute să se dezbrace.
— Nu, lasă, îi poruncise el fetei maori abia respirând de excitație,
deoarece ținutul Kurei în brațe îi ațâțase și mai mult dorința.
Fata se îndepărtă chicotind. William își depuse soția în pat.
— Vrei să îți scoți rochia singură sau<
— Care rochie?
Kura își sfâșiase scurt decolteul. Nici nu se mai străduise să desfacă
copcile și corsetul. Pentru ce să o fi făcut? Oricum nu va mai purta
rochia de mireasă. William se simțea tot mai excitat. Sălbăticia ei
depășea orice convenții. Trecând peste orice rețineri, sfâșie la rândul
lui materialul fin, se debarasă repede de pantaloni și, încă pe
jumătate îmbrăcat, se aruncă asupra ei. O sărută pe gât și sâni și-i
desfăcu grăbit corsetul. În cele din urmă, fata rămase goală și se
întindea oferindu-i-se. William învățase că trebuia să te porți gingaș
cu fecioarele – fiicele arendașilor lui plânseseră uneori în timpul
actului sau după. Însă Kura nu avea sentimentul rușinii. Voia să îl
simtă în ea și se pare că știa exact la ce avea să se aștepte. William
găsea asta ciudat. O femeie nu trebuia să fie atât de dornică, gândea
el. Apoi însă se lăsă pradă plăcerii, o sărută, înlănțuind-o în brațele
lui, și în cele din urmă o pătrunsese aproape triumfător. Kura țipă
scurt – William nu știu dacă de durere sau de plăcere –, după care
suspină tare când el începu să se miște în interiorul ei. Ea își înfipse
unghiile în spatele lui, de parcă ar fi vrut să îl tragă cât mai adânc.
850
În final el explodase în extazul vieții lui, în timp ce Kura își înfigea
dinții în umărul său plângând de plăcere și potolindu-și în același
timp dorința. Dar începu din nou să îl sărute, cerând tot mai mult.
William nu mai trăise așa ceva și nu crezuse că era posibilă o
asemenea senzualitate. Iar Kura se afundase într-un fluviu de
melodii și senzații cum până acum nicio arie, niciun lied de
dragoste nu reușise să-l declanșeze în ea. Până acum viața ei fusese
dominată de muzică, și încă se mai nășteau armonii. Dar aceasta era
mai tare, și ea va face totul pentru a o retrăi mereu. Blindajul de
indiferență al Kurei cedase în acea noapte, și William îi dăduse tot
ce visase ea.

James McKenzie o urmărea pe Gwyneira, care zbura de la un

dansator la altul. Incredibil că acest mănunchi de energie va face în
curând șaizeci de ani. Dar astăzi Gwyn se vedea la apogeul
dorințelor ei – cu totul altfel decât odinioară, când James o văzuse
dansând cu Lucas Warden. Ceremonioasă și reținută, fata de
șaptesprezece ani nervoasă înainte de noaptea nunții, în care nici
măcar nu se întâmplase nimic. Gwyneira era încă fecioară când un
an mai târziu îl rugase pe James să o ajute să facă un copil, un
moștenitor pentru Kiward Station. James se străduise să facă tot ce
putea, dar acum se impusese totuși linia familiei Warden. Și cine
putea să știe la ce se mai asocia prin acest William.
Brusc lui James i se făcuse dor de Monday, cățeaua lui, pe care o
lăsase la grajduri – exact cum Gwyn la nunta sa făcuse cu Cleo a ei.
Râse în sinea lui când se gândi la „demonstrația cu câini” pe care
Gerald Warden voise să o dea atunci în după-amiaza nunții.
Cumpărase în Țara Galilor o serie de pui Border Collie, câini
ciobănești înnăscuți, și voise să le arate prietenilor și vecinilor cum
vor revoluționa aceste animale munca la fermă. Cel mai bun câine
de atunci, bine dresat, îi aparținuse lui Gwyn, dar bineînțeles că
mireasa nu putea să facă ea însăși demonstrația cu câinele, această
851
sarcină revenindu-i lui James. El nu va uita niciodată chipul lui
Gwyn emoționată, în rochie de mireasă, și ce mutră făcuse când
Cleo nu ascultase de James, așa că trebuise să intervină chiar ea.
Condusese toată demonstrația cu Cleo, impunătoare și cu voalul de
mireasă fluturând în aer. Și îi acordase lui James acel zâmbet fericit,
pe care Lucas nu putuse niciodată să i-l smulgă. Mult mai târziu,
când el era în exil, îi dăduse cățeaua Friday, fiica lui Cleo. Iar
Monday, câinele de acum al lui James, era nepoata acesteia.
James se ridică și plecă spre grajduri. Nuntașii se vor descurca și
fără el, iar șampania oricum nu era pasiunea lui. Prefera să golească
câteva pahare de whisky cu Andy McAran și cu ceilalți văcari.
Drumul până la grajduri i se păru ca o călătorie în trecut. Deasupra
casei tocmai avea loc jocul artificiilor, și James își aminti cum
demult, într-o noapte de revelion, dansase pentru prima dată cu
Gwyneira. Și astăzi tinerii văcari învârteau fetele la joc pe o muzică
improvizată la scripcă și armonică, și era totuși mai multă veselie
decât la petrecerea cu ștaif din grădină.
James remarcă zâmbind o pereche care nu făcea parte din categoria
celor de aici. Nepotul lui, Stephen, binedispus, o conducea într-o
gigă pe Jenny Greenwood. Mica Charlotte încercase să îl convingă
pe Jack să danseze și el, dar acesta o tulise în grabă. Lui Jack îi era
indiferent că era vorba de vals sau de gigă, pentru el orice dans era
stupid.
Monday și alți câțiva câini se îndepărtară de Andy și de un grup de
văcari mai în vârstă, care își treceau de la unul la altul o sticlă,
adunați în jurul focului, și veniră în fugă la James. Acesta îi luă în
primire, apoi se alătură celor cu sticla.
McAran arătă către baloții de paie de lângă el.
— Ia loc, dacă îți permite costumul tău fain – astăzi era cât pe ce să
nu te recunosc.
Într-adevăr, James purta primul costum de seară din viața lui.
— Gwyn vrea ca totul să fie perfect, spuse el și se așeză.
852
— Mai să cred că erai un alt nepot, pufni Poker Livingston, un
cioban care lucra de mulți ani la fermă și pe care îl lega de James o
prietenie de decenii. Acest Martyn arată bine, recunosc, dar cum vor
sta lucrurile pe o perioadă mai lungă?
James știa că și Andy era sceptic. În cele aproape șase săptămâni ale
logodnei lui, William mai dăduse câte o mână de ajutor în Kiward
Station, și oamenii avuseseră posibilitatea să îl „citească”. Nu lăsase
cea mai bună impresie, mai ales în timpul tunsului oilor, când era
utilizat chiar fiecare om, și toți trebuiau să dea tot ce puteau. După
cum reieșise, William nu tunsese niciodată o oaie – ceea ce în mod
normal nu ar fi fost o problemă, însă el se lăudase de nenumărate
ori că provine dintr-o fermă de oi. Totodată William nu era
familiarizat cu mânatul animalelor cu ajutorul câinilor și părea că
nici nu voia să învețe ceva. Când se oferise să ajute, el avusese în
vedere „supravegherea”. Pentru că era un bun observator și se
pricepea la cifre, blajinul Andy îi încredințase generos controlul
asupra atelierului trei de tuns oile. Din păcate, William nu se
mulțumise cu număratul oilor tunse de fiecare muncitor, ci fusese
mânat de mândrie. În fiecare an era evidențiat cel mai bun atelier de
tuns, și pentru a stabili câștigătorul, William își pusese în practică
ideea ciudată a scurtării timpului de lucru. De cele mai multe ori
propunerile lui se abăteau de la practicile locale și deranjau echipele
specializate în tunsul oilor, formate din lucrători de elită, obișnuiți
să li se acorde mult credit. Andy, James și în cele din urmă și
Gwyneira se văzuseră nevoiți să aplaneze conflictul – o colaborare
permanentă cu William pe proprietate nu prevestea nimic bun.
— S-ar fi putut și mai rău, comentă Andy și mai luă o gură de
whisky. Omule, oameni buni, nu ați avut în seara aceasta
sentimentul că au revenit vremurile vechi? Ca atunci când Miss
Gwyn s-a măritat cu Mr. Lucas< un prostănac<
Andy îi dădu mai departe sticla lui Poker.
James medită un timp ajutat de o dușcă de whisky, apoi zise
853
nesigur:
— Dacă< mă întrebați pe mine< amândoi erau< sunt<
prostănaci. Lucas mai ușurel, nu prea sesizau oamenii. Dar ăsta<
deși Gwyn nici nu vrea să audă< este un prostănac zgomotos. Și
face atâta zgomot, că ne știe toată lumea!

854
 2

Ruben O’Keefe era indispus, iar Fleurette nici măcar nu se dusese în

oraș sub pretextul unor treburi urgente în gospodărie. Asta nu avea
de-a face cu faptul că în acea zi, în îndepărtatul Kiward Station,
avea loc nunta dintre Kura și William Martyn. Ruben îl uitase de
mult pe tânăr; în general, el nu era ranchiunos, îngăduința față de
semenii lui avea totuși o excepție: John Sideblossom de la Lionel
Station. Și tocmai acesta reapăruse în Queenstown însoțit de fiul lui.
Helen chiar le închiriase o cameră, ceea ce Ruben i-o cam luă în
nume de rău.
— Acum nu te purta copilărește! îi spusese hotărâtă mama lui.
Desigur că individul nu este un gentleman, cu toate că se poartă de
parcă ar fi. Dar nu îl pot refuza sub motiv că acum douăzeci de ani a
curtat-o pe nora mea<
— A încercat să o violeze! protestă violent Ruben.
— A ajuns prea aproape de ea, dar asta a fost demult. Și Gerald
Warden l-a susținut în ideea fixă că ea ar fi soția ideală pentru el, o
lăsă mai moale Helen.
— Și James McKenzie? Vrei să îl scuzi că l-a înhățat?
Sideblossom condusese grupul care după ani de căutări zadarnice îl
capturase pe hoțul de vite McKenzie.
— Asta nu i-o poți lua în nume de rău! răspunse Helen. Nu era
singurul deranjat de furturile de vite, și James nici nu se acoperise
de glorie< deși acum este zugrăvit de parcă ar fi fost Robin Hood
în persoană! Modul cum s-a procedat la prinderea lui a fost altă
chestiune, iar Sideblossom s-a comportat atunci din nou imposibil.
Dar în acest caz a fost chiar un noroc, altfel Fleurette ar fi fost
probabil înșfăcată, și acum nu ar mai exista O’Kay Warehouse<
Ruben nu se gândea la asta cu plăcere, dar este drept că în afacerea
lui capitalul de plecare provenise din hoțiile lui McKenzie. Fleurette
855
era cu tatăl ei când Sideblossom îl prinsese, dar în haosul iscat de
arestare putuse să fugă.
— Te comporți de parcă eu ar trebui să-i fiu recunoscător lui
Sideblossom, mormăi arțăgos Ruben.
— Doar politicos, zise Helen râzând. Tratează-l ca pe oricare client.
În câteva zile pleacă și vei putea să uiți de el. Și, în afară de asta,
câștigi de fiecare dată binișor de pe urma lui, așa că nu te mai agita.
Sideblossom venea o dată sau cel mult de două ori pe an la
Queenstown; el făcea afaceri cu un fermier din zonă. De fiecare dată
aproape-i golea magazinul lui Ruben și mai nou comanda stofe și
mobilă fină, căci era tânăr căsătorit – tânăr în înțelesul propriu al
cuvântului. Soția lui, Zoé, tocmai împlinise douăzeci de ani, fiică a
unui căutător de aur de pe Coasta de Vest, care se umpluse rapid de
bani și tot atât de rapid îi pierduse în investiții proaste. În
Queenstown circula zvonul că fata era foarte frumoasă, dar și foarte
răzgâiată și dificilă – dar până acum nu o văzuse nimeni. Lionel
Station, ferma lui Sideblossom, se afla într-un loc foarte pitoresc, dar
și foarte departe de celelalte așezări, în partea de vest a lacului
Pukaki. Până la Queenstown erau mai multe zile de mers călare și
tânăra soție nu părea dornică să își însoțească bărbatul într-o
călătorie atât de obositoare. Bineînțeles că mai ales populația
feminină se întreba ce naiba face acolo sus o fată atât de tânără.
Totuși, femeile din Queenstown n-ar fi bătut drumul până acolo ca
să-i facă o vizită în calitate de vecine.
— Azi nu ai luat-o cu tine pe Lainie? schimbă subiectul Helen. Și de
ce se ascunde Fleurette? Amândoi am avea nevoie de puțin ajutor,
nu? Gemenele nu se pot nici ele împărți în trei<
Laurie și Mary lucrau în funcție de necesități, fie la Helen pe post de
cameriste, fie ca vânzătoare la O’Kay Warehouse.
Ruben râse.
— Atunci haosul ar fi desăvârșit. Încă o blondă identică al cărei
nume să se termine în y, și nimeni nu ne-ar mai lua în serios! Dar tu
856
ai dreptate, aș putea să apelez la Elaine. Numai că în Fleur se
trezește cloșca imediat ce apare acest Sideblossom în oraș. Atunci ar
acoperi-o pe Lainie cu broboade sau, cel mai bine, nu i-ar mai da
drumul din casă. A devenit foarte timidă și se îmbracă precum un
șoricel cenușiu. Sideblossom nu i-ar arunca nici măcar o privire.
Helen își dădu ochii peste cap.
— Ca să nu mai vorbim că omul are peste șaizeci de ani. Ce-i drept
se ține bine, dar cu siguranță că nu este tipul care să se dea într-o
recepție de hotel la o minoră.
Ruben râse.
— Fleur îl crede în stare de orice. Dar poate că Lainie vine după-
amiază. Acasă se plictisește, și să cânte la pian nu îi mai place<
El oftă.
Chipul lui Helen se întunecă.
— Eu nu sunt violentă, dar acestui William Martyn îi doresc tot ce
este mai rău! Lui Lainie îi plăcea atât de mult viața, era atât de
fericită<
— Îi va trece, zise Ruben. Și apropo de ce-i mai rău: Georgie este de
părere că William a dat deja peste ce este mai rău. El crede că lucrul
cel mai rău care i se poate întâmpla unui bărbat este să o ia în
căsătorie pe Kura. Ar trebui să îmi fac acum griji în ce îl privește?
Helen râse.
— Poate că dă dovadă de perspicacitate. Să sperăm că își va menține
simțul valorilor interioare până va atinge vârsta la care să se poată
căsători. Când vine, trimite-mi-o pe Lainie, da? Ea poate
supraveghea recepția cât mă ocup eu de masă. Ambii Sideblossom
vor fi prezenți, așa că nu pot să servesc o supă de legume<

Elaine veni într-adevăr după-amiază în oraș. Făcuse o ieșire călare

până la o fermă de oi din apropiere, pentru a o antrena pe Callie.
Borderul Callie avea nevoie de experiență la oi și, pentru că acum la
Nugget Manor nu existau oi, Elaine se dusese la familia Stever. Ceea
857
ce lui Fleurette nu îi prea plăcea. Membrii familiei Stever, emigranți
germani, erau oameni închiși, care se arătau foarte rar la
Queenstown și nu prea aveau relații sociale. Mr. și Mrs. Stever erau
de vârstă mijlocie, iar lui Fleurette femeia li se părea nefericită și
frământată de griji. Elaine nu se putea pronunța în privința asta.
Practic nu se întâlnea cu proprietarii fermei, avea contacte doar cu
văcarii lor. Care la rândul lor erau exclusiv maori.
La fermă se stabilise de ceva vreme un trib, la care Elaine cu
obișnuita-i fire blândă și Callie cu pragmatismul calm al rasei erau
bine-venite. Câinele și fata nu reprezentau o povară, erau săritoare
și, ca urmare, deseori Elaine era invitată la masă sau la sărbătorile
tribului și primea pești și cartofi dulci pentru mama ei. De la
incidentul cu William, Elaine petrecea mai mult timp cu maorii
decât cu tinerii de vârsta ei din oraș, ceea ce pe Fleurette nu o
îngrijora. Ea însăși crescuse împreună cu copii maori, le vorbea
perfect limba și uneori chiar o însoțea pe Elaine la noii ei prieteni.
De atunci maorii veneau mai des în oraș și făceau cumpărături la
O’Kay Warehouse, lucru de care se plângea Mrs. Stever. Ea
explicase cu ocazia uneia din rarele ei vizite în Queenstown că mai
nou oamenii ei cereau mai mulți bani. Mai înainte ei își plătiseră
lucrătorii maori în natură, înșelându-i pe cât posibil.
Acum la Stever Station era puțin de lucru pentru maori. Una dintre
fetele maori îi destăinuise lui Elaine că tribul făcea planuri de
plecare. Oile de la fermă erau deja plecate pentru vară în zonele
înalte, și Mr. Stever era zgârcit; el angaja oamenii doar cu ziua,
numai atunci când avea nevoie de ei. În consecință, tribul urma să
plece pentru câteva luni în zona înaltă, pentru a pescui și a vâna,
urmând să revină la toamnă, la mânatul oilor. Asta ținea de tradiția
maori, iar aceștia păreau chiar că se bucură. Însă pe Elaine și Callie
le aștepta o vară tristă.
Acum ea era în căutarea unei ocupații; nu voia să cadă pe gânduri
tocmai astăzi, când avea loc nunta< Pe undeva era înduioșată că
858
mama ei nu o informase asupra datei precise, dar bineînțeles că
Elaine aflase totuși. Nici nu o mai durea atât de mult. Dacă ar fi fost
rezonabilă, nu și-ar fi făcut niciodată speranțe. În fața unei fete
precum Kura, ea nu putea decât să piardă.
Adâncită în astfel de gânduri negre, o duse pe Banshee în grajdul
bunicii, unde spre surprinderea ei dădu peste doi cai străini, unul
mai frumos decât celălalt! Amândoi erau negri, unul castrat, celălalt
armăsar, ceea ce era neobișnuit. Cei mai mulți fermieri, chiar și
bogații baroni ai oilor, preferau iepele și caii castrați, mai practici.
Frumosul armăsar de aici părea perfect dresat. Nici nu îndrăzni să
tropăie când intră Elaine cu Banshee. Oricum iapa era deja montată;
în curând va avea un mânz de la Owen.
Cel castrat, indubitabil de descendență arabă, era tot atât de frumos
ca armăsarul, probabil că îi era fie frate, fie fiu. Era improbabil ca
cineva să poată cumpăra din locuri diferite două animale atât de
asemănătoare. Deci era vorba de doi călăreți veniți împreună?
Elaine deveni curioasă. Trebuia să o întrebe pe bunică despre asta.
De la grajd Elaine se duse direct în casă și în camera administrativă
a hotelului își scutură rapid îmbrăcămintea de praf și de părul de
cal. Nu se va mai schimba. Indiferent dacă ajuta la bucătărie sau în
magazin, nu voia să impresioneze pe nimeni. Și părul și-l strânsese
neglijent la spate. Ca și mai înainte, nu punea preț pe aspectul ei.
La recepție era una din gemene, care completa plictisită un registru
de intrare a mărfurilor.
— Oh, hallo, Miss Lainie! Și Callie!
Blonda râse și o mângâie pe Callie, care sărea pe lângă ea dând din
coadă. Elaine era convinsă că animalul deosebea gemenele între ele.
Ea însăși era în situația de a le ghici. Ia să vedem< Bunica spunea
că Mary era cea mai comunicativă. Deci mai curând ea ar sta la
recepție, în timp ce Laurie s-ar afla la bucătărie<
— Hallo, Mary! își încercă ea norocul.
Fata chicoti.
859
— Laurie. Mary ajută în magazin. Și avem atâta treabă! Miss Helen
are oaspeți mulți, trebuie să gătim. Dar ați venit. Miss Helen zice să
preluați recepția și eu să merg la bucătărie<
Lui Elaine nu îi plăcea. Pentru ea munca la recepție nu mai era o
plăcere; pe de altă parte, nu putea să se apuce singură de gătit. Nici
măcar nu știa ce voia să pună Helen pe masă. Așa că, supusă, îi luă
locul lui Laurie. Callie o urmă pe Laurie la bucătărie; acolo mai
totdeauna se găsea ceva bun pentru ea.
În plus, aici curiozitatea lui Elaine putea fi satisfăcută. Oaspeții cei
noi trebuie să fi fost deja înregistrați, deci va descoperi imediat cui
aparțineau caii din grajd<
John și Thomas Sideblossom.
Lui Elaine îi veni să râdă. Dacă ar ști mama ei că aici nimerise în
cușca leilor! Ea cunoștea vechea poveste a lui John Sideblossom și a
familiei lui, dar nu prea o lua în serios. Oricum erau aici de
douăzeci de ani – ceea ce pentru tânăra Elaine însemna o eternitate.
Nu era un motiv pentru Fleurette să mai fie îngrijorată. Elaine îl mai
văzuse pe Sideblossom de departe și nu îl găsise chiar atât de
înspăimântător. Un bărbat înalt, musculos, cu pielea tăbăcită de
vânt, cu părul mai lung, odinioară negru, în care acum era
amestecat mult alb. Frizura lui era oarecum neconvențională,
încolo< Mama lui Elaine vorbea de „privirea lui rece”, dar Elaine
nu se aflase niciodată atât de aproape de el ca să constate asta. Și
nici Fleurette nu călcase în preajma lui în ultimii douăzeci de ani. Ea
se baricada la Nugget Manor doar când auzea de venirea lui.
Elaine auzi pași pe terasa aparentă din fața hotelului și înlemni. Ar
fi preferat să devină invizibilă, dar trebuia să zâmbească și să
întâmpine oaspeții. Când curentul de aer acționă melodios
dispozitivul atârnat la intrarea în pensiune de către Helen, Elaine
plecă privirea.
— Bună seara, Miss Lainie! Mă bucur să vă revăd!
Slavă Domnului, era doar Mr. Dipps, cel mai în vârstă dintre cei doi
860
angajați ai băncii. Elaine răspunse la salut.
— V-ați întors devreme, Mr. Dipps, remarcă ea, căutând cheia
camerei acestuia.
— Trebuie să mă mai duc la bancă. Mr. Stever dorește să discute un
credit și susține că nu poate veni în timpul normal de lucru pentru
că trebuie să se ocupe de vitele sale. Este vina lui că nu își angajează
oameni pe un an întreg. Acum se plânge că maorii lui pleacă.
Oricum fac ore suplimentare, astăzi plecasem puțin mai devreme.
Ar fi posibil să folosesc baia, Miss Lainie? Sau vă dau prea mult de
lucru?
Elaine ridică din umeri.
— O pot întreba pe Laurie, dar gemenele sunt foarte ocupate, așa că
s-ar putea întâmpla ca sobele să fie deja fierbinți. Avem oaspeți noi,
și probabil că aceștia doresc să facă și o baie.
Se repezi până în bucătărie căutând-o aproape invidioasă pe Laurie,
care tocmai curăța morcovii. Ar fi preferat să stea ascunsă aici, în loc
să îl întâlnească eventual pe Sideblossom afară. Dar pe de altă parte,
era puțin curioasă<
Laurie ridică fruntea și se gândi scurt.
— Baia? Hm, noi am încălzit-o. Dar o ajunge apa pentru trei
oameni? Mr. Dipps va trebui să facă economie. Ca bancher ar trebui
să știe cum.
Mr. Dipps auzise spusele lui Laurie – Elaine uitase să închidă ușa în
urma ei – și râse binedispus.
— Voi încerca să fac cinste băncii mele. Dacă nu, am să car personal
câteva găleți cu apă, promit. Aveți cheile, Miss Lainie?
Căutând cheile de la baie, Elaine auzi din nou sunetul
dispozitivului de la intrare. Așa că se văzu nepregătită față în față
cu noul oaspete, în timp ce îi dădea cheile lui Mr. Dipps. Bărbatul
înalt, brunet stătea în spatele bancherului și o fixa pe Elaine cu niște
ochi căprui, de o infinită profunzime.
Extrem de speriată de apariția lui bruscă, ea își coborî privirea și
861
roși. Nu așa trebuia să se comporte aici! Bărbatul ar putea-o lua
drept o gâsculiță proastă. Se strădui să ridice privirea spre el.
— Bună seara, sir. Cu ce vă pot ajuta?
Privirea bărbatului se plimbă pe ea și abia pe urmă acesta se decise
să îi zâmbească. El era foarte înalt, atletic, cu chipul parcă sculptat în
piatră, puțin cam colțuros. Avea părul buclat, pieptănat cu grijă, de
parcă venea de la o discuție de afaceri.
— Thomas Sideblossom. Cheia mea, vă rog. Și cheia de la baie, o
rezervasem.
Mr. Dipps zâmbi vinovat.
— Este la mine. Dacă îmi este permis să o folosesc primul, nu va
mai fi nevoie să o deranjați pe Miss Laurie.
— Eu< pot chema și servitorul, dacă se va consuma apă mai multă,
vorbi pierdută Elaine.
— Mulțumesc, ne descurcăm noi, spuse scurt Sideblossom.
Mulțumesc, Miss Laurie.
— Nu, eu voiam să vă mulțumesc, dar eu< eu nu sunt Laurie<
Acum Elaine îl privi în față pe bărbat și se bucură că acesta zâmbea.
Astfel trăsăturile lui dure se mai înmuiaseră.
— Dar cum vă numiți dumneavoastră? întrebă el prietenos, fără a-i
băga în seamă bâlbâială.
— Elaine.

Thomas Sideblossom nu avea multă experiență cu fetele pakeha. În

apropiere de ferma unde crescuse nu existau, iar în puținele lui
călătorii luase contact doar cu câteva femei ușoare. Care nu îl
satisfăcuseră. Când se gândea cu dorință la o femeie, aceasta era mai
curând una cu șolduri late, brunetă, și nu o făptură cu pielea albă ca
laptele. Părul ar fi trebuit să fie neted și negru, suficient de lung
pentru a-l înfășură pe degete și a-l ține în mână ca pe niște hățuri.
Alungă imaginea supunerii – un cap dat pe spate, o gură deschisă
într-un strigăt. Alungă gândul la Emere. Aici nu își aveau locul.
862
Deoarece chiar dacă nu știa multe despre fetele pakeha – târfele
obrăznicuțe din bordeluri îi explicaseră că nu se putea aștepta nici
pe departe de la ele la ceea ce Emere făcea pentru tatăl lui.
Dacă voia să se căsătorească, trebuia să facă compromisuri. Iar
căsătoria era inevitabilă; Thomas Sideblossom avea nevoie de un
moștenitor. În niciun caz nu-și putea asuma riscul ca tatăl lui și
noua soție să procreeze un rival pentru el. Ca să nu mai vorbim că el
nu mai suporta. Toate acele femei din casă, care fără excepție îi
aparțineau lui John Sideblossom< ori erau tabu pentru că ele< nu,
nici la asta nu se putea gândi Thomas. El știa doar că avea nevoie de
o femeie numai a lui, care mai înainte să nu fi aparținut altuia.
Trebuia să fie o fată potrivită, de familie bună. Dar nu dintre acele
făpturi care chicotesc, înfumurate, pe care partenerii de afaceri i le
tot prezentau plini de speranțe. Fiicele acestor baroni ai oilor și ale
acestor bancheri erau deseori drăguțe. Dar modul lor disprețuitor,
aproape cupid în care îl măsurau, modul deschis de a vorbi, modul
incitant de a se îmbrăca< Thomas respingea toate acestea.
Cu atât mai înviorătoare era roșcovana asta mică de la recepție, a
cărei întreagă poveste a vieții Mr. Dipps i-o zugrăvise cu plăcere.
Bancherul se dovedi vorbăreț în baie, iar de micuța Elaine se
ocupase bârfa locală din plin. Ceea ce desigur că o scotea din cursă
pentru Thomas. Păcat, dar era evident că fata nu rămăsese neatinsă.
— Individul i-a frânt inima fetei, relata Dipps compătimind-o
sincer. Dar mititica cu care el a înșelat-o era de un alt calibru. Nicio
fată nu-i făcea concurență; este o prințesă maori.
Ultima nu îl interesa pe Thomas. O maori ca stăpână la Lionel
Station nu intra în discuție. Totuși Elaine îi făcuse la început o
impresie bună. Era atât de dulce și timidă în costumul ei de călărie
negru și încheiat până la gât. Bine făcută, cu păr lung, mătăsos –
hățuri de mătase< Thomas își permise să o viseze o secundă pe
roșcată în locul lui Emere.
Cu toate acestea, după dezvăluirile făcute de Dipps, nu i-ar mai fi
863
aruncat o a doua privire fetei – dacă nu ar fi menționat-o și tatăl lui
pe Elaine.
— Ai văzut-o pe roșcata de la recepție? se interesă John Sideblossom
mai târziu, când cei doi se întâlniră în camera lor.
Thomas tocmai părăsise baia și se schimba, iar John venise de la
negocieri cu Herman Stever. Acestea decurseseră bine; omul va
cumpăra o turmă întreagă de oi fătătoare, îndatorându-se profund
pentru ele. Totuși putea fi și pentru el o afacere bună, dacă se
preocupa de mieii lor, fără să economisească unde nu era cazul. De
fapt Sideblossom i-ar fi vândut și câțiva berbeci, dar îndărătnicul
neamț susținuse că nu are nevoie. Era vina lui dacă progeniturile nu
corespundeau așteptărilor.
Thomas confirmă dezinteresat, cu toate că prin fața ochilor îi mai
trecu o dată imaginea din visul lui.
— Da, am și făcut cunoștință cu micuța. O cheamă Elaine. Dar nu
intră în discuție. Se spune că a avut ceva cu un englez.
John râse, dar ca un animal de pradă. Nu era râsul zdravăn dintre
bărbați, cu care el obișnuia să-și însoțească povestirile despre
cuceririle lui în diverse bordeluri de pe Coasta de Vest.
— Nu intră în discuție? Nici în ruptul capului. Cine ți-a povestit
asta? O fi fost îndrăgostită, dar ea este de familie bună, Tom. Nu se
culcă cu oricine.
— Am auzit că ar fi înrudită cu proprietara hotelului, spuse
Thomas. Și are și părul roșu< cu toate că nu se comportă ca una
crescută în cârciumă.
Sideblossom râse și mai tare.
— Tu crezi că este înrudită cu Daphne O’Rourke? Codoașa? Nu
cred. Unde-ți este flerul, tinere? Nu, nu, părul roșu îl are de la
familia Warden. Ea l-a moștenit de la legendara Miss Gwyn.
— Gwyneira Warden? întrebă Thomas încheindu-și vesta. De la
Kiward Station? Căsătorită acum cu acel hoț de vite?
— Exact. Și este leită maică-sii și bunicii ei. Pare doar o versiune mai
864
blândă. Fleurette era colțoasă, iar bătrâna Gwyn și mai și. Dar femei
de clasă, ambele! Ar trebui să te mai uiți la fată. Mai ales că nu mi-
am încheiat socotelile cu familia asta<

Thomas nu prea știa dacă chiar voia să îl ajute pe tatăl său să își
încheie socotelile. Dar ce auzise despre familia lui Elaine suna
interesant – el auzise multe și despre tatăl său și Fleurette Warden;
despre ei se vorbise ani la rând în întreg ținutul. Gurile rele spuneau
că ea fusese singura femeie care i se împotrivise lui John
Sideblossom. După marea logodnă anunțată cu mare tam-tam să
dispară în ceață și apoi să apară măritată în Queenstown – asta nu o
mai făcuse altcineva. Cu Elaine, șoricelul ăsta mic, cu siguranță nu
s-a întâmplat așa. Cu atât mai bine. Interesul lui Thomas
Sideblossom, ca și instinctul lui de vânător, se trezi din nou.
În orice caz renunță la vizita planificată în această seară la Daphne.
Nu putea într-o zi să-și petreacă timpul cu o prostituată și a doua zi
să curteze o fată de familie bună. Totuși speranța lui de a o reîntâlni
pe Elaine la cina clienților pensiunii rămase neîmplinită. Fata
plecase deja acasă călare. Află însă că ea nu era o angajată, ci era
chiar nepoata lui Helen. Deci de aici neînțelegerea privind rudenia
cu Daphne.
— Elaine este o fată încântătoare, dar mai întâi trebuie să-i învingi
rezerva, îi destăinui Helen. A fost un pic supărată că s-a purtat atât
de stângaci la recepție. Crede că ați luat-o de proastă.
Helen nu se simțea prea bine vorbindu-i lui Sideblossom atât de
deschis despre Lainie. Pentru asta Fleurette ar fi pus-o precis la zid.
Pe de altă parte, acest tânăr părea prietenos, bine crescut și
îndatoritor. Se interesase cu mult bun-simț de Elaine și arăta cel
puțin la fel de bine ca William Martyn. Și mai era și bogat! Poate că
Elaine își va mai reveni dacă un alt bărbat prezentabil s-ar interesa
puțin de ea. Chiar dacă nu ar ieși nimic de aici. Dar câteva discuții
prietenoase, puțină admirație în ochii tânărului – privirea lui
865
Thomas Sideblossom nu era atât de pătrunzătoare și dură ca a
tatălui său, era mai curând visătoare – poate că ar face-o pe Elaine
să înflorească din nou! Fata era atât de drăguță, și era vremea să i-o
spună cineva!
— Mi se pare frumos dacă o fată este puțin< hm< reținută, zise
Thomas. Miss Elaine mi-a plăcut foarte mult. Dacă ați vrea să îi
transmiteți asta<
Helen zâmbi. Cu certitudine Elaine se va îmbujora din nou de
plăcere, nu din prea puțină încredere în sine ca în ultimele luni.
— Și poate că dacă o voi mai întâlni aici, aș putea să discut cu ea
ceva mai mult.
Thomas Sideblossom zâmbi și el.
Helen avu senzația că lucrurile erau pe drumul cel bun.

866
 3

Thomas o reîntâlni pe Elaine în magazinul tatălui ei, unde el venise

ca să caute stofe pentru niște costume noi. În Queenstown existau
croitori excelenți, așa cum remarcase tatăl lui. Și care lucrau și mai
avantajos decât colegii lor din Dunedin. Dacă se gândea mai bine,
nu mai avea niciun motiv să facă lungul drum până la Dunedin
pentru niște nimicuri. Oferta din Queenstown îl satisfăcea în toate
privințele. Iar stofele oferite de Ruben nu erau doar de bună calitate,
ci în plus erau și recomandate de cea mai fină mână.
Elaine tocmai așeza în ordine câteva stofe în rafturi, când Thomas
intră în raionul de textile. Tatăl lui era ocupat în acest timp cu
Ruben O’Keefe. Cu atât mai bine, Thomas prefera să fie singur cu
fata.
Elaine se făcu roșie ca focul când îl văzu venind. Din nou, Thomas
aprecie că îi stătea bine. Mai desluși în privirea ei și sfială, poate
chiar teamă. Ochi minunați de altfel, sclipitori ca marea sub razele
soarelui, cu o nuanță de verzui. Purta același costum de călărie ca în
ziua anterioară. Nu i se putea reproșa vanitatea.
— Bună ziua, Miss Elaine. Vedeți, am reținut numele.
— Eu< eu nu am o geamănă<
Remarca aiurea îi scăpă lui Elaine înainte de a fi putut să se
gândească la ceva mai inteligibil. Cu toate acestea Sideblossom
părea să o găsească spirituală.
— Din fericire. Eu cred că sunteți unică! răspunse el galant. Vreți să
îmi arătați niște stofe, Miss Elaine? Am nevoie de două costume.
Ceva scump, dar nu strident. Potrivit pentru afaceri la bancă, pentru
recepții – mai exact pentru adunările crescătorilor de vite.
În urmă cu doar câteva luni, Elaine ar fi ripostat că văcarii purtau
mai curând haine din piele și pantaloni strânși pe picior. Dar acum
nu găsi nicio replică. În loc de asta lăsă părul să îi cadă pe față;
867
astăzi îl purta despletit și îl putea folosi pentru a-i ascunde fața.
Dacă înclina capul, nimeni nu-i mai putea vedea chipul, dar nici ea
nu mai distingea mare lucru în jurul ei.
Thomas privea amuzat cum aceasta bâjbâia prin mărfuri. Era chiar
dulce. Și trebuia să fie roșcată și jos. Thomas avusese o dată o
prostituată roșcovană, dar părul ei pubian era blond. Se supărase;
nu suporta să fie înșelat de cineva.
— Aici am avea ceva maro, spuse Elaine.
Ea gândea că nuanța se potrivea cu ochii lui, dar nu îndrăznea să o
spună. Oricum i-ar sta mai bine decât în costumul gri pe care îl
purta acum. Avea ochi frumoși; în ei era ceva misterios, ceva
ascuns<
Îi puse în față cu zel stofele respective.
— Dumneavoastră ce ați alege, Miss Elaine? întrebă el prietenos.
Avea o voce joasă, puțin răgușită, nu ca vocea clară a lui William.
— Oh, eu<
Surprinsă de întrebare începu să se bâlbâie din nou. În cele din
urmă arătă către una dintre stofele maro.
— Bun. Îl iau pe acesta. După ce croitorul îmi va lua măsurile, vi se
va adresa pentru stofă. Mulțumesc pentru sfat, Miss Elaine.
Thomas Sideblossom se îndreptă spre ieșire. Elaine ar fi vrut să îl
mai rețină.
De ce pur și simplu nu spunea și ea ceva? Înainte de povestea cu
William intra așa de ușor în vorbă cu oamenii! Elaine deschise gura,
dar nu putu să scoată o vorbă.
Brusc Sideblossom se întoarse.
— Mi-ar face plăcere să vă revăd, Miss Elaine. Bunica
dumneavoastră mi-a destăinuit că dumneavoastră călăriți. M-ați
însoți la o plimbare călare?

Elaine nu le spuse părinților nimic despre întâlnirea cu Thomas

Sideblossom. Nu numai pentru că știa care era poziția mamei și a
868
tatălui ei, dar se temea de o nouă respingere. Nu trebuia să mai știe
nimeni dacă un bărbat era interesat de Elaine O’Keefe! De aceea o
scoase pe Banshee repede din oraș, iar Sideblossom se purtă după
aceea cu ea ca un gentleman. Pentru cei din oraș putea fi o
întâmplare faptul că iapa bălană a lui Elaine și calul negru
părăsiseră în același timp grajdul pensiunii și era normal ca cei doi
călăreți să schimbe între ei câteva cuvinte. Doar Daphne îi urmări pe
Elaine și pe Thomas cu o privire cercetătoare. Ei nu îi scăpa ușor așa
ceva. Sesiză interesul atât din ochii fetei, cât și din ochii bărbatului.
Și nu îi plăcu.
După cum se dovedi, calul negru castrat îi aparținea lui Thomas, iar
armăsarul era al tatălui său. Și într-adevăr și caii erau tată și fiu.
— Tatăl meu a cumpărat odată un cal arab din Dunedin, povesti
Thomas. Un cal fantastic. De atunci îl împerechează. Totdeauna are
un mânz de la el. Khazan este deja al treilea. Pe al meu îl cheamă
Khol.
Elaine i-o prezentă și ea pe Banshee, dar pe Thomas nu îl mai potopi
– ca odinioară pe William – cu un val de informații despre caii
bunicii ei Gwyneira. În prezența lui Thomas parcă era mută. Dar
asta nu părea să îl deranjeze pe el. Să îl fi speriat pe William cu
vorbăria ei? Elaine își aduse aminte că la orice întrebare Kura
răspundea cu da sau nu. Trebuia și ea neapărat să fie mai reținută.
Așa încât călărea în tăcere alături de Thomas, care susținea singur
conversația punând interesat întrebări referitoare la însoțitoarea lui.
Elaine răspundea pe cât posibil cu da sau nu. În rest făcea remarci
scurte și se ascundea în spatele părului. În timpul cavalcadei ea
interveni o singură dată: propuse o întrecere în momentul în care
ajunseră pe un drum drept și lung. Dar imediat după aceea îi păru
rău. Lui William nu îi plăceau astfel de curse aprige, și când ea îl
lăsa în urmă, el se supăra de regulă. Dar Thomas se comportă altfel.
Păru chiar că îi place ideea, aduse calul lui în mod serios lângă iapa
lui Elaine și o lăsă pe ea să dea startul. Bineînțeles că arabul Khol o
869
întrecu pe Banshee fără mare efort. La capătul cursei Elaine ajunse
la trei lungimi de cal înapoia lui.
— Iapa mea este însărcinată, o scuză ea pe Banshee.
Thomas încuviință din cap.
— De aceea există iepe. Dar dumneavoastră sunteți o călăreață
temerară.
Elaine o luă ca pe un compliment. Când mult mai târziu se întorcea
acasă, pentru prima oară după trădarea lui William își ținea capul
drept, cu părul fluturând în vânt.

Ruben bombăni, iar Fleurette se dedică mai departe ocupațiilor

casnice când cei doi Sideblossom își prelungiră șederea în
Queenstown. Despre relația dintre Thomas și Elaine avea cunoștință
doar Helen, față de care întâlnirile dese ale acestora rămaseră tot
atât de puțin tăinuite, cât și primele schimbări din înfățișarea și
purtarea lui Elaine. Sigur că ea avea conștiința încărcată că
favorizase niște intimități. Pe de altă parte, o vedea pe Elaine râzând
în sfârșit din nou și constatase că aceasta purta acum haine mai
frumoase și își peria iarăși părul până când strălucea și i se unduia
pe față. Helen însă nu remarca faptul că Elaine înclina capul ca și
mai înainte când vorbea cu Thomas, că rămăsese monosilabică și că
își cântărea bine fiecare vorbă. Pe vremea ei, în Anglia toate fetele se
comportau așa; ea considerase comportamentul deschis al lui Elaine
față de William puțin cam îndrăzneț. Pentru Helen comparația între
Thomas Sideblossom și William era în favoarea primului. Desigur
că William se dovedise șarmant și priceput la vorbă, dar și irascibil
și impulsiv. Când vorbea cu acesta în timpul meselor, Helen simțea
că se afla față în față cu un butoi plin cu pulbere. Dimpotrivă,
Thomas era reținut și politicos, era un gentleman din cap până în
picioare. Când ieșea cu Elaine, îi ținea scărița șeii; la biserică,
duminica, schimba doar câteva amabilități cu fata și nici măcar
Fleurette nu bănuia legătura de prietenie dintre cei doi. Ea oricum
870
era prea ocupată de a se face cât mai puțin vizibilă. Ruben și
Fleurette O’Keefe nici nu se apropiau de cei doi Sideblossom.
Amândoi au fost foarte mirați când după picnicul organizat de
comunitate Thomas a invitat-o pe Elaine la o plimbare cu barca. Ca
întotdeauna asociația de sprijin, inventivă, care colecta bani pentru
construirea unei noi biserici, închiria bărci perechilor de
îndrăgostiți.
— Am cunoscut-o pe fiica dumneavoastră la pensiunea lui Miss
Helen și m-aș bucura să îi pot face o mică bucurie.
Elaine roși pe loc – îi erau încă prea proaspete în memorie ieșirile cu
William.
Fleurette părea dornică să respingă brutal solicitarea, dar Ruben îi
puse mâna pe braț. Cei din familia Sideblossom erau clienți buni și
nimeni nu se plânsese niciodată de comportarea lui Thomas
Sideblossom. Nu exista motiv ca acesta să fie bruscat. În timp ce
Fleurette începu să se certe cu Ruben pe această temă, Thomas o
însoțea pe nervoasa Elaine la cea mai apropiată barcă cu vâsle, cu
aprobarea tatălui fetei. Elaine nici nu mai remarcă faptul că Thomas
nu o mai întrebase dacă ea era de acord, cum făcea William, și nu
lăsă alegerea culorii bărcii în seama ei. Acesta o luă direct spre cea
mai apropiată barcă, iar pe ea o ajută galant să urce. Sub influența
sentimentelor și amintirilor ei, Elaine nu scoase o vorbă tot timpul,
dar arăta în schimb foarte drăguț. În această duminică purta o
rochie de mătase bleu, iar în păr avea împletite bentițe albastre
asortate. Majoritatea timpului nu îl privi pe Thomas, uitându-se la
apă. Thomas îi admiră în voie profilul și din nou se luptă cu
amintirile. Silueta lui Emere în lumina lunii, ca un joc de umbre<
nici ea nu îl privea în ochi pe bărbatul care o poseda< În lumina
soarelui totul arăta ireal. Totuși, dacă își lua soție, Thomas trebuia
să o expună și luminii zilei. Ea va fi totdeauna acolo, nu doar pentru
a-i umple nopțile și a da viață viselor lui tulburi. Dar Elaine era
liniștită și ușor de intimidat.
871
Trebuia pur și simplu să nu o tulbure. Începu să îi vorbească
prevăzător despre ferma Sideblossom situată lângă lacul Pukaki.
— Casa are o priveliște minunată către lac și ca stil este
asemănătoare celei din Kiward Station, chiar dacă nu este chiar atât
de mare. Avem parc, personalul casnic este suficient< chiar dacă
Zoé este de părere că maorii sunt prost instruiți. Ea se străduiește
cât poate să suplinească asta, dar o a doua femeie în casă ar fi un
mare câștig pentru Lionel Station.
Elaine își mușcă buzele. Să reprezinte asta o cerere? Ori o tatonare
prevăzătoare? Îl privi un moment în față pe Thomas și interpretă
expresia acesteia ca serioasă, chiar dacă puțin temătoare.
— Eu< am auzit că ferma este foarte< izolată, spuse ea.
Thomas râse.
— Niciuna dintre marile ferme de oi nu se învecinează direct cu o
altă mare fermă. La Lionel Station este doar o tabără maori, iar
Queenstown este cea mai apropiată așezare mai mare. Dar pe
drumul dintre ele mai sunt câteva sate. Un loc este izolat numai
dacă este nefericit<
Suna ca și cum și Thomas ar avea des gânduri triste.
Elaine ridică sfioasă privirea către el.
— Dumneavoastră vă simțiți des singur? întrebă ea șovăitor.
Thomas încuviință serios din cap.
— Mama mea a murit de timpuriu. Și femeia maori care m-a
crescut< nu mi-a dat niciodată ceea ce aveam nevoie. Mai târziu
am fost în Anglia, la un internat.
Elaine îl privi interesată și uită de sfiala ei.
— Oh, ați fost în Anglia? Cum a fost acolo? Trebuie să fi fost cu
totul altfel decât aici<
Thomas zâmbi.
— Ei, acolo nu există weta1, în cazul în care credeți că nu se poate

1
Familie de insecte (anostostomatidae) care trăiesc preponderent în
872
trăi fără „zeul lucrurilor respingătoare”.
— Asta este în limba maori, nu? „Zeul lucrurilor respingătoare.”
Vorbiți limba maori?
Thomas ridică din umeri.
— Lucrurile stau așa: după cum am spus, îngrijitoarele mele erau
maori. Așa ceva desigur că nu există în Anglia. Acolo niște
guvernante cumsecade culcă copiii cântându-le cântece de leagăn,
în loc de<
Thomas se opri din vorbit, și o umbră de durere îi întunecă chipul.
Elaine remarcă mina și simți că îl compătimea. Îi puse plină de curaj
mâna pe braț. El dădu drumul vâslelor.
— Pentru mine nu are importanță dacă ferma unde aș locui ar fi
puțin cam izolată. Și nu am nimic cu weta<
De fapt în copilărie prindea cu plăcere astfel de insecte uriașe și apoi
organiza concursuri de sărituri cu cele ale fratelui ei.
Thomas își alungă gândurile.
— Aș putea reveni<
Elaine simți din nou acea căldură care se declanșa în ea când
William îi vorbea afectuos.
La brațul lui Thomas pluti înapoi la locul unde se aflau părinții ei.
— Despre ce a vorbit cu tine? întrebă suspicioasă Fleurette după ce
Thomas se îndepărtase, înclinându-se ceremonios.
— Oh, doar despre weta, murmură Elaine.

— Micuța ta nepoată este iarăși îndrăgostită, constată Daphne la

ceaiul pe care îl lua cu Helen. După cum se pare, are o predilecție
pentru bărbații care mie îmi fac pielea de găină!
— Daphne! Asta ce vrea să însemne?

emisfera sudică. Cele mai mari exemplare (până la 90 mm) viețuiesc

în Noua Zeelandă, unde sunt denumite de maori „wetapunga“ (zeu
al lucrurilor respingătoare).
873
Daphne zâmbi.
— Scuze, Miss Helen, am vrut să spun că Miss O’Keefe se simte
atrasă de bărbați care mie îmi produc un vag sentiment de
indispoziție.
— Ai făcut tu vreodată o remarcă amabilă referitoare la vreun domn
cunoscut de tine? se interesă Helen. Fac excepție cei care< ăă<
Într-un anumit mod sunt satisfăcuți de cei ca ei?
Daphne avea o simpatie mărturisită pentru barmanii și servitorii
casnici atrași mai curând de propriul sex. Totdeauna se exprimase
apreciativ la adresa lui Lucas Warden, pe care îl cunoscuse puțin
înainte de moartea acestuia.
Acum ea râse.
— Rețin exprimarea! De câte ori beau ceaiul cu dumneavoastră
învăț ceva, Miss Helen. În ce îi privește pe tineri< homosexualii
sunt mai practici, ei nu se dau la fete. Iar cei normali sunt
plictisitori. De ce aș face remarci amabile despre oameni care de cele
mai multe ori nici nu îmi sunt clienți? Acești Sideblossom< tânărul
nu a fost niciodată aici, dar bătrânul nu face parte dintre clienții
noștri preferați, ca să mă exprim mai reținut<
— Nu vreau să aud, Daphne! ripostă energic Helen. Purtarea lui Mr.
Thomas aici este desăvârșită. Și Elaine înflorește.
— Dar poate fi o înflorire scurtă, zise Daphne. Credeți că el are
intenții cinstite? Și chiar și așa< Miss Fleur nu va fi entuziasmată.
— Asta nu se discută! De altfel ceva este valabil atât pentru tine,
Daphne, cât și pentru Fleur: Mr. Thomas și Mr. John nu sunt aceeași
persoană. Dacă unul a greșit, nu înseamnă că și celălalt va merge pe
urmele lui. De exemplu, soțul meu Howard nu a fost nici el un
gentleman, dar Ruben nu-i seamănă câtuși de puțin. Poate fi la fel în
cazul domnilor Sideblossom.
Daphne ridică din umeri.
— Poate. Dar dacă-mi amintesc bine, chestia cu Howard ați
descoperit-o abia după ce v-ați stabilit cu el în Canterbury Plains.
874
Inger s-a exprimat mai clar, chiar dacă nu i-a împărtășit lui Elaine
toate amănuntele experiențelor ei cu John Sideblossom.
— Daphne l-a lăsat să se apropie doar de fetele experimentate. Asta
a dus la discuții repetate. El le voia doar pe cele mai tinere, și în
parte și noi voiam asta deoarece< pentru astfel de bărbați se dau
mereu bani în plus și deseori și câteva zile libere. Dar Daphne a
cedat doar o dată pentru că Susan avea urgent nevoie de bani.
Inger indică puțin rușinată spre partea de jos a abdomenului, un
gest care lui Elaine nu îi spunea nimic.
— Pe urmă< – mirată, Elaine o văzu pentru prima dată roșind pe
prietena ei – < pe urmă putea să-i cheltuiască pe altceva< Fructul
nu a supraviețuit nopții. Dar Susan era cam< În fine, nu se simțea
bine. Miss Daphne a trebuit să trimită după medic. Pe urmă ea
fugea de câte ori venea Mr. John. Nu îl mai putea vedea.
Elaine găsea toate acestea surprinzătoare. Ce „fruct” distrusese Mr.
Sideblossom? Dar oricum ea nu voia să audă nimic despre Mr. John,
ci să schimbe idei despre Thomas. Îi descrise prietenei minuțios
cum petrecuse timpul cu el. În privința asta Inger nu avea nicio
critică, dacă pe ea o îngrijora ceva era doar comportamentul extrem
de reținut al lui Thomas.
— Este ciudat că nu a încercat niciodată să te sărute, constată ea
după o enervant de lungă descriere a unei plimbări pe parcursul
căreia Elaine și Thomas nu făcuseră altceva decât să schimbe priviri.
Elaine ridică din umeri. Nu putea în niciun caz să mărturisească
faptul că ei tocmai reținerea lui Thomas îi plăcuse. De la cele
petrecute cu William se temea de atingeri. Nu voia să trezească în ea
ceva ce nu își putea găsi împlinirea apoi.
— Este un gentleman adevărat. Vrea să-mi dea timp și uneori cred
că are intenții serioase, spuse ea roșind.
Inger râse.
— Asta să sperăm noi! Dacă tipii nu au intenții serioase, trec mai
875
repede la problemă! Menajate sunt în cel mai bun caz doamnele<

Thomas mai oscila. Pe de o parte, Elaine își găsea loc tot mai des în
visele lui și, bineînțeles, era mireasa potrivită. Pe de altă parte, el se
simțea aproape neloial – o senzație complet absurdă, în definitiv, el
nu o atinsese niciodată pe Emere. Ea nu ar fi admis asta niciodată,
nici măcar când el era mic copil și tânjea după dezmierdări
nevinovate. Dar acum era ca și cum s-ar fi închis o fereastră, ca și
cum s-ar fi sfârșit o eră, dacă o cerea de soție pe Elaine și dacă o
aducea cu el la Lionel Station. Thomas nu se putea decide, dar
curând va trebui să o facă, pentru că John Sideblossom îl presa.
Acesta era mai mult decât de acord cu alegerea fiului său și se
bucura deja enorm că va dansa cu Fleurette O’Keefe la nunta lui
Thomas cu Elaine. Oricum voia să se întoarcă la fermă. Nimic nu-l
mai reținea în Queenstown; își rezolvase toate treburile, frecventase
fiecare prostituată la care Daphne îi dăduse acces. Voia să revină la
Zoé, tânăra lui soție, și la problemele gospodăriei. Curând venea
vremea mânatului oilor la pășuni, când avea nevoie de Thomas.
Respinse imediat ideea de a-l lăsa singur la Queenstown, pentru a
continua să o curteze pe Elaine.
— Ce motiv ai să mai rămâi aici? îl întrebă el pe fiul lui. Un
Sideblossom care dă târcoale pragului unei femei, ca un câine
cotețului unei cățele în călduri? Pune punctul pe i! Întreab-o pe fată
și apoi pe tatăl ei. Ar fi mai bine invers, dar astăzi nu se mai
procedează așa. Și mititica să îți mănânce din palmă!
Thomas zâmbi.
— Mititica este coaptă și poate fi culeasă< deși nu știu ce își
închipuie ea prin asta. Așa timidă cum este, nu poate să îi fi făcut
mare lucru acest William Martyn. Nici nu mă îndoiesc că este
fecioară! Tresare toată când o ating din nebăgare de seamă. Cât timp
îmi mai dai?
— Dacă te culci mai întâi cu ea, trei minute. Altfel< în cel mult o
876
săptămână vreau să plec. Să sperăm că până atunci obții acordul ei.

— Dar vreau să mă mărit cu el!

Elaine ridică încăpățânată capul și mai că nu bătu din picior. Pentru
prima dată după luni de zile Fleurette și Ruben își recunoscură
combativa lor fiică plină de viață. Doar că și-ar fi dorit o altă ocazie
pentru asta.
— Elaine, tu nu știi ce spui, zise Ruben. Spre deosebire de Fleurette,
care reacționase isteric la anunțul făcut de Elaine că se logodește cu
Thomas Sideblossom, el încerca să rămână calm. Tu vrei să te
logodești cu un bărbat complet străin, cu o istorie a familiei extrem
de problematică – asta ca să mă exprim delicat<
— Unul dintre bunicii mei era hoț de vite, celălalt era ucigaș! Asta
nu prea se potrivește! îi reproșă Elaine.
Ruben își dădu ochii peste cap.
— Cu familia acestuia noi nu am avut cele mai bune experiențe, se
corectă el. Tu vrei să te căsătorești și să pleci cu el la o fermă izolată.
Lainie, în comparație cu Lionel Station, Nugget Manor se află în
buricul orașului!
— Da, și? Am cal și știu să călăresc. Kiward Station este și ea izolată,
și pe bunica Gwyn nu o deranjează. Pe lângă asta, mai sunt acolo
Zoé, Mr. John<
— Un fustangiu bătrân care tocmai și-a cumpărat o fată tânără
pentru pat! interveni Fleurette, lăsând-o mută pe Elaine pentru
câteva momente.
La asemenea vorbe s-ar fi așteptat de la Daphne, și niciodată de la
mama ei atât de bine educată.
— Dar pe Zoé nu a cumpărat-o<
— Ba ce a mai cumpărat-o! Jumătate din Coasta de Vest vorbește
despre asta.
Era evident că Fleurette își petrecuse ultimele săptămâni nu doar cu
treburile gospodărești, ci și cu vizite copioase la vecinii de mai
877
aproape și de mai departe. Ocazie cu care se pusese la curent cu
ultimele bârfe și noutăți de pe cuprinsul Insulei de Sud.
— Pe tatăl lui Zoé Lockwood îl aștepta ruina totală. Făcuse excese
uriașe cu ferma lui și cu viața ușoară< Făcuse avere pe terenurile
aurifere, dar o risipise tot atât de ușor. Sideblossom i-a plătit
datoriile și i-a pus la dispoziție câteva oi de prăsilă. Pentru care a
primit fata acestuia. Eu numesc asta „cumpărat”.
Fleur o fulgeră cu privirea pe fiică.
— Dar Thomas și cu mine ne iubim, susținu Elaine.
— Ah, da? ripostă Fleur. Ai susținut asta și în privința lui William!
Era prea mult. Elaine oscila între a izbucni în lacrimi și dorința de a
arunca cu ceva după mama ei.
— Dacă nu mă lăsați, așteptăm să devin majoră. Dar în orice caz ne
vom căsători, nu mă veți putea opri!
— Atunci așteptați! strigă furioasă Fleur. Poate că îți vine mintea la
cap între timp.
— Aș putea și să fug cu el!
Ruben se gândi cu groază la câțiva ani cu o fiică îmbufnată. Nu o
considera flușturatică pe fiica lui. În plus, remarcase și el
schimbările prin care trecuse fata. Thomas Sideblossom părea să îi fi
priit. Dacă această Lionel Station nu ar fi fost atât de departe<
— Fleur, poate că ar trebui să discutăm doar noi doi despre asta,
încercă el să mai dezamorseze situația. Nu folosește la nimic să
țipăm unii la alții. Dacă s-ar face o logodnă pe o perioadă
corespunzător de lungă<
— Nici vorbă!
Fleurette își amintea încă bine de noaptea în care John Sideblossom
o înghesuise în grajdul din Kiward Station. Din fericire îi sărise la
timp în ajutor mama ei, dar Fleurette trebuise să traverseze salonul
cu rochia sfâșiată, trecând pe lângă Gerald Warden și ceilalți
tovarăși de băutură ai lui. Fusese scena cea mai penibilă din viața ei.
— Mamă, tu nici nu îl cunoști! Nu ai schimbat niciodată o vorbă cu
878
Thomas și ți-l imaginezi ca Satana în persoană! argumentă Elaine.
— Unde are dreptate, are dreptate! opină Ruben. Hai, Fleur, calcă-ți
pe inimă. Să-l invităm pe tânăr și să îi luăm pulsul.
Fleurette îl fulgeră și pe el cu privirea.
— Asta a funcționat minunat și cu William! remarcă ea. La sfârșit
toată lumea era entuziasmată, cu excepția mea. Dar aici nu este
vorba despre o verificare a capacității de cunoaștere a oamenilor,
este vorba despre viața lui Lainie<
— Corect, despre viața mea! Dar tu vrei totdeauna să te amesteci<
Ruben oftă. În acest fel va mai dura câteva ore. Fleurette și Elaine se
certau rar, dar când o făceau nu rămâneau datoare una alteia. Nu
mai putea să le audă. Se ridică, se duse în grajd și își pregăti calul.
Poate că era mai simplu să vorbească el însuși cu cei doi
Sideblossom, cu tatăl și cu fiul.

Practic Ruben nu se certase vreodată cu John Sideblossom. I se

părea antipatic și avea un clenci contra lui, ca și mai înainte, dar și
așa acest fermier înalt, rezistent la băutură, închis în sine avea puțini
prieteni. În asociația crescătorilor de vite era și celebru după
vânarea lui James McKenzie, dar și privit cu suspiciune.
Comportamentul lui de atunci le repugnase în special fermierilor
gentlemeni, dar avusese totuși succes. În ce o privea pe Fleurette,
Ruben și Sideblossom nu fuseseră rivali direcți. Fleur și Ruben erau
de multă vreme o pereche atunci când Sideblossom o pețise, iar
povestea ce se petrecuse apoi< din cât știa Ruben, marea cantitate
de alcool împreună cu și mai marea sete prostească de a se impune
își spuseseră cuvântul. După douăzeci de ani era pregătit să ierte.
Mai cu seamă că Sideblossom se dovedise și de această dată un
client bun, solvabil – aici avusese dreptate Helen. Omul nu se
târguia, prefera calitatea în locul mărfii proaste și se hotăra repede,
chiar când era vorba despre achiziții importante.
Și acum el trecu rapid la subiect, după ce se întâlniseră la cârciumă.
879
Ruben propusese acest loc de întâlnire pentru a discuta la general
chestiunea „logodnei”.
— Eu știu că soția dumneavoastră mai este încă supărată pe mine,
ceea ce îmi este neplăcut, explică Sideblossom. Dar părerea mea este
că tinerii nu trebuie să sufere din cauza noastră. Nu am să vorbesc
de marea iubire, că nu este felul meu. Dar în opinia mea legătura
este potrivită. Fiul meu este un gentleman și îi poate oferi fiicei
dumneavoastră o existență corespunzătoare. Lionel Station este o
proprietate de clasă. Și dacă tânăra mea soție nu mă va mai
surprinde<
Zâmbetul lui îi aminti lui Ruben de un rechin.
— <Thomas este unicul meu moștenitor. Așa că de data aceasta nu
mai aveți de-a face cu un vânător de zestre.
— De data aceasta? sări în sus Ruben.
— Ei, haideți, păsărelele ciripesc despre chestiunea cu William
Martyn pe sub toate streșinile. Un tânăr ambițios. Îi reproșați că a
preferat Kiward Station filialei unui magazin sătesc?
Ruben simțea că fierbe.
— Mr. Sideblossom, eu nu îmi vând fata celui care oferă mai mult<
— Asta ziceam și eu, răspunse împăciuitor Sideblossom. Cea mai
importantă este dragostea, asta scrie și în Biblie. Măritați-vă fiica
simplu, fără considerente financiare.
Ruben se decise să atace chestiunea altfel.
— Dumneavoastră o iubiți pe fiica mea?
El adresă întrebarea tânărului Sideblossom, care până atunci
asistase tăcut la discuție. Dacă bătrânul vorbea, tânărul nu mai avea
multe de spus, asta remarcase Ruben și în magazin.
Thomas Sideblossom îl privi, și la rândul lui Ruben privi în ochii
căprui, profunzi și insondabili.
— Doresc să mă căsătoresc cu Elaine, explică Thomas categoric și
serios. O doresc pentru mine singur, doresc să am grijă de ea. Asta
nu vă spune destul?
880
Ruben încuviință din cap.
Abia mult mai târziu își dădu seama că „declarația de dragoste” a
lui Thomas se potrivea tot atât de bine ca motivație pentru
achiziționarea unui animal de casă<

881
 4

Familia O’Keefe și cei doi Sideblossom au căzut de acord asupra

unei logodne care urma să dureze șase luni. Nunta urma să aibă loc
la sfârșitul lui septembrie, așadar, în timpul primăverii
neozeelandeze, încă înainte de tunsul oilor, unde Thomas și John
erau indispensabili. Fleurette a insistat ca Elaine să viziteze Lionel
Station cel puțin o dată înainte de nuntă. Fata trebuia să vadă la ce
să se aștepte. Inițial Fleur voise să o însoțească pe fiica sa, dar apoi o
părăsise curajul. În ea totul se împotrivea petrecerii chiar și a unei
singure nopți sub același acoperiș cu John Sideblossom. Ca și
anterior, ea era clar împotriva acestei legături. Numai că nu putea să
prezinte și argumente solide. Bărbații se mai întâlniseră și căzuseră
de acord, ocazii cu care Sideblossom tatăl și fiul nu îi lăsaseră lui
Ruben o impresie proastă.
— Bun, bătrânul este un ticălos, asta este clar. Dar nu este mai rău
decât de exemplu Gerald Warden. Asta este generația lor, vânători
de foci, vânători de balene< Doamne, nu și-au făcut averea cu
mănuși de mătase. Oameni aspri! Dar între timp s-au mai îmblânzit,
iar tânărul mi se pare bine crescut. Se întâmplă chiar ca astfel de tipi
duri să aibă fii care sunt opusul lor. Gândește-te la Lucas Warden!
Fleurette avea numai amintiri plăcute legate de Lucas Warden, pe
care mult timp îl considerase tatăl ei. În cele din urmă se declarase
de acord să îl cunoască pe Thomas Sideblossom și nu găsise de ce să
se lege împotriva acestuia. O mira doar comportamentul lui Elaine
față de el. Când William era cu ea, fata deborda de viață, în timp ce
în prezența lui Thomas era aproape o mută. Fleur se obișnuise să își
vadă din nou fiica flecărind voioasă și vociferând cu părul și rochia
fluturându-i prin casă.
În cele din urmă ea o rugă pe Helen să își însoțească nepoata la
ferma lui Sideblossom, avându-l drept conducător al atelajului pe
882
Leonard McDunn. Ea avea încredere în capacitatea celor doi
însoțitori de a judeca corect situația, dar la întoarcere părerile lor au
fost oarecum diferite.
Helen avea cuvinte pline de laudă la adresa casei confortabile, a
împrejurimilor pitorești și a personalului bine instruit. Pe Zoé
Sideblossom o găsea fermecătoare și bine educată.
— O adevărată frumusețe! fremăta ea. Sărmana Elaine s-a retras în
sine în fața unei prezențe atât de sclipitoare!
— Sclipitoare? întrebă McDunn. Eu o găsesc pe micuță mai curând
rece, deși arată ca un îngeraș cu paiete aurii. Și nu m-a mirat că lui
Elaine i-a amintit de Kura. Doar că de data asta fata nu îi mai este
concurentă. Ea are ochi doar pentru bărbatul ei, și tânărul
Sideblossom se uita numai după Lainie. Iar personalul< oamenii
par bine instruiți, totuși se tem de stăpânii lor. Chiar și de mica Zoé!
Față de servitoare îngerul devine comandant suprem. Nu mai
vorbesc de menajera Emere< o umbră întunecată. Femeia este de-a
dreptul lugubră.
— Exagerezi! interveni Helen. Nu ai avut destul de-a face cu
maorii<
— Până acum nu am mai întâlnit așa ceva! Și acest cântat la fluier<
totdeauna noaptea. Ți se face și frică!
McDunn se cutremură. Nu era temător din fire, ci un om cu
picioarele pe pământ, și nimeni nu observase niciodată la el o
aversiune față de maori.
Helen râsese.
— Ah, da, putorino. Așa este, sună cam sinistru într-adevăr. L-ai
auzit vreodată, Fleur? Un fluier ciudat ca formă, făcut din lemn de
esență tare, la care practic se poate cânta pe două voci. Maori
vorbesc despre o voce bărbătească și una femeiască<
— Voce bărbătească sau femeiască? se minuna McDunn. M-a dus cu
gândul mai degrabă la o pisică sub apă, care se îneacă<
Cu toată îngrijorarea ei, Fleurette chicoti.
883
— Sună ca wairua. Pe care oricum nu am auzit-o. Dar tu, Miss
Helen?
Helen confirmă.
— Ar putea-o trezi pe Matahorua. Chiar te trec fiorii<
Matahorua era singura vrăjitoare maori din O’Keefe Station căreia
Helen și Gwyneira în anii tinereții îi ceruseră sfatul.
— Wairua este a treia voce a lui putorino, îi explicase Fleurette lui
McDunn, care o privea nedumerit. Vocea spiritelor. Se aude rar.
Este necesară o dibăcie deosebită pentru a o obține la fluier.
— Sau un talent deosebit, o completă Helen. Oricum această Emere
este pentru poporul ei o tohunga.
— Și de aia cântă ea la fluier noaptea, până când și ultima pasăre de
noapte își pierde glasul? întrebă sceptic McDunn.
Fleurette râse din nou.
— Poate că oamenii ei nu îndrăznesc să vină la ea ziua. Din câte am
auzit, Sideblossom nu se află în cele mai bune raporturi cu maorii.
Este posibil ca ei să o consulte pe vrăjitoarea lor doar pe ascuns.
— Întrebarea e ce caută o tohunga maori ca menajeră la un pakeha
atât de odios< bombăni McDunn.
— Nu îl asculta, Fleur, zise Helen. Este doar furios pentru că
bătrânul Sideblossom i-a luat douăzeci de dolari la pocher.
Fleurette își dădu ochii peste cap.
— Ați scăpat ieftin, Leonard, îl consolă ea. I-a mai jecmănit și pe
alții. Sau credeți că a câștigat banii pentru Lionel Station doar
vânând balene?
Părea improbabil. Casa impresiona prin dimensiuni și mobilierul
scump. Pe Elaine tot acest lux o intimidase puțin, în timp ce Zoé
părea familiarizată cu el din casa părintească. În orice caz, ea
manevra cu lejeritate porțelanurile scumpe și paharele din cristal, în
timp ce Lainie trebuise să se concentreze pentru a-și aminti lecțiile
predate de Helen cu mult timp în urmă, privitoare la cum să se
descurce cu diferite linguri, cuțite și furculițe la un dineu.
884
Oricum ea nu își dezvălui aceste spaime. La întrebarea lui Fleurette
răspunse că la Lionel Station era frumos. Casa îi plăcuse, din fermă
nu văzuse mare lucru, deși aceasta o încânta cel mai mult. Dar va
recupera după nuntă. Thomas se purtase minunat, foarte grijuliu și
politicos. Ea era ca și înainte îndrăgostită de el și totdeauna visase să
trăiască la o fermă mare. Ochii ei scânteiară la gândul acestei
perspective; în definitiv de mic copil fusese încântată de Kiward
Station. Lui Elaine nu îi atrăseseră atenția menajere sinistre sau
cântece nocturne de fluier. Pesemne că având camera în altă aripă a
clădirii decât Helen și Leonard, cântecul interpretat la putorino nu
răzbătuse până la ea.
Nici Fleurette nu prea știa de ce nu avea un sentiment bun în
privința nunții planificate. Poate că se lăsa condusă de prejudecăți.
Își păstră pentru sine vaga intuiție că ceva nu era în regulă. În
definitiv, pe nimeni nu interesase reticențele ei față de tema
„William”. Cu atât mai mult a fost surprinsă când o abordă cineva
care îi împărtășea îngrijorarea: Daphne O’Rourke.
Trăsnita „proprietăreasă de hotel” o abordă cu două luni înainte de
nuntă, pe Main Street. Fleurette înregistră că Daphne se purta
reținut și îmbrăcase o rochie decentă, din mătase verde-închis, cu nu
mai multe volănașe decât era potrivit.
— Sper că nu vă tulbur intimitatea, Miss Fleur, dar aș vrea să discut
cu dumneavoastră.
Mirată, dar deschisă, Fleurette răspunse:
— Bineînțeles, Miss Daphne, de ce nu<
— De-aia!
Daphne zâmbi și indică cu un gest al mâinii către cel puțin trei
dame onorabile, care le priveau curioase.
Fleurette zâmbi.
— Dacă nu este prea departe, am putea merge la mine să bem un
ceai. Dacă vă deranjează privirile lor. Mie îmi este indiferent.
Daphne zâmbi larg:
885
— Știți ceva? Să le dăm cu adevărat un subiect de bârfa și să
mergem la mine. Cârciuma este închisă, ne putem duce acolo.
Ea arătă către intrarea „hotelului” ei, prin fața căruia tocmai treceau.
Fleurette nu stătu mult pe gânduri. Mai fusese în stabilimentul lui
Daphne, ba chiar își petrecuse acolo cu Ruben noaptea nunții. De ce
să facă mofturi? Chicotind ca niște școlărițe, cele două femei intrară
în cârciumă.
Înăuntru se schimbase mult de când Fleurette venise la
Queenstown. Daphne dotase localul mai luxos. Și cu toate acestea,
el se prezenta ca mai toate cârciumile din spațiul anglo-saxon: mese
din lemn și scaune, scaune înalte la bar, grinzi din lemn și un număr
mare de sticle înghesuite pe etajerele de deasupra tejghelei. Dar
podiumul pe care dansau fetele era mai atrăgător decât simpla
estradă din lemn care existase înainte în acest loc. Pe pereți erau
agățate tablouri și oglinzi. Acestea erau un pic frivole, dar Fleurette
nu avea niciun motiv să roșească.
— Să mergem în bucătărie! o invită Daphne și o conduse în spatele
recepției. Și asta era ceva neobișnuit: la cârciuma lui Daphne nu se
servea doar whisky, ci și mici gustări.
Daphne puse de ceai, în timp ce Fleurette se așeză comod la masa
din bucătărie. O masă ceva cam lungă; se părea că aici mâncau și
fetele lui Daphne.
— Așadar, despre ce este vorba, Miss Daphne? întrebă Fleur după
ce gazda îi puse în față o ceașcă frumoasă din porțelan.
Daphne oftă.
— Sper să nu mi-o luați drept un amestec nedorit. Dar fir-ar< oh,
scuze! Nici dumneavoastră nu aveți un sentiment bun în chestiunea
asta!
— Chestiunea asta? întrebă prevăzătoare Fleurette.
— Logodna fiicei dumneavoastră cu Sideblossom. Vreți cu adevărat
să vă trimiteți fata la ferma singuratică de la capătul cel mai
îndepărtat al lacului Pukaki? Singură cu acei indivizi?
886
Daphne turnă ceaiul în cești.
— Ce vreau eu nu are un rol important. Elaine insistă. Este
îndrăgostită. Iar Helen<
— <Este cât se poate de încântată de Lionel Station, știu. Daphne
suflă ușor în ceai, apoi continuă: De aceea v-am și abordat, Miss
Fleur. Miss Helen< hm< ea este o doamnă. Bineînțeles și
dumneavoastră, dar să zicem că ea este poate o doamnă deosebit
de< doamnă. Există lucruri despre care nu se poate vorbi cu ea.
— Știți ceva ce eu nu știu, Miss Daphne? Despre Thomas
Sideblossom? întrebă nervoasă Fleurette.
— Nu despre tânăr. Dar celălalt este< mda< cu el eu nu mi-aș lăsa
singură fata. Și ce se aude despre căsnicia lui este bizar<
Fleurette dădu să riposteze, dar Daphne o opri cu un gest.
— Știu ce vreți să spuneți. O avea bătrânul reputație proastă, dar
tânărul poate fi din alt aluat. De aceeași părere este și Miss Helen.
Eu nu am nimic cu cel tânăr Doar că< Daphne își mușcă buzele,
apoi adăugă: Poate că ar trebui să îi spuneți lui Elaine înainte de
nuntă la ce să se aștepte.
— Să-i spun ce<?
De data aceasta Fleurette roși. Ea îl iubea pe Ruben din toată inima
și nu îi era rușine de ce făceau în pat. Dar să-i vorbească lui Elaine
despre așa ceva?
— Ar trebui să îi spuneți ce se petrece în pat între soț și soție,
preciză Daphne.
— Eu cred că ea știe esențialul. În rest< asta am descoperit noi
înșine, vreau să spun<
De fapt Fleurette nu știa ce să spună.
Daphne oftă iarăși.
— Miss Fleur, nu știu cum să fiu mai clară. Dar să zicem că nu
fiecare descoperă același lucru și că nu de fiecare dată descoperirea
este mulțumitoare. Povestiți-i ce se întâmplă între un bărbat și o
femeie!
887
Discuția dintre Fleurette și Elaine a decurs cam penibil, și în final
mai multe chestiuni au rămas mai curând nelămurite decât
lămurite.
Ea i-a explicat fiicei că în esență între bărbat și femeie se întâmplă
cam la fel ca între armăsar și iapă. Numai că la femei nu ar exista
perioada de călduri, cel puțin „nu în acest sens”, și că bineînțeles
totul are loc în întunericul nopții, în patul conjugal, și nu la lumina
zilei, în public. Owen și Banshee nu avuseseră în fond inhibiții.
La sfârșit, Elaine a plecat roșie ca focul, iar mama ei nu mai puțin. În
final niciuna dintre ele nu mai avea cuvinte, iar Elaine preferă să
pună întrebările ei unei știutoare< mai puțin doamnă. După-
amiază se duse la Inger.
Prietena ei nu era singură. Inger sporovăia în limba maternă cu o
fată blondă-blondă, în care Elaine recunoscu una dintre noile steluțe
ale stabilimentului lui Daphne. Vru să se retragă, dar Inger îi făcu
semn să rămână.
— Oricum Maren pleacă imediat. Până atunci poți să iei loc. Sau nu
îți face plăcere?
Elaine încuviință din cap. Maren era roșie la chip, probabil că
discutau un subiect delicat. Pe chipul lui Maren se citea cât de
neplăcută îi era situația.
— Poți să traduci? întrebă un pic supărată Elaine. Sau vorbiți în
engleză. Maren va trebui oricum să învețe limba, dacă rămâne aici.
Fetele imigrante vorbeau engleza deseori nesatisfăcător, ceea ce
desigur era un motiv pentru care multe sfârșeau la bordel, în loc de
a găsi o ocupație onorabilă.
— Problema este cam dificilă, spuse Inger. Daphne m-a rugat să îi
explic lui Maren ceva< ce ea nu ar înțelege în engleză.
— Despre ce este vorba?
Elaine era curioasă.
Inger își umezi buzele.
888
— Nu știu dacă fetele onorabile ar trebui să știe asta.
Elaine își dădu ochii peste cap.
— Sună ca și cum ar fi vorba despre bărbați. Eu mă căsătoresc în
curând, așa că puteți să continuați liniștite<
Inger râse.
— Tocmai din acest motiv nu trebuie să știi.
— Este vorba despre cum femeia no face babys, spuse Maren într-o
engleză stâlcită, și privi insistent în podea.
Elaine râse.
— Da, în asta tu ești expertă, remarcă ea privind pântecul lui Inger.
Tânăra urma să nască peste câteva săptămâni primul ei copil.
Inger chicoti.
— Pentru a ști cum să te ferești să faci copii, trebuie să știi mai întâi
cum se fac copiii.
— Mama spune că ar fi ca între armăsar și iapă, spuse Elaine.
Maren izbucni în râs. Engleza ei nu era atât de proastă. Inger râse și
ea.
— În general bărbatul și femeia o fac la orizontală, explică ea. Se
privesc unul pe celălalt, dacă înțelegi ce vreau să spun. Merge și
altfel, numai că< asta chiar nu este pentru o lady.
— De ce nu? Mama spune că este frumos< dacă totul decurge
corect, spuse Elaine. Pe de altă parte, dacă ar fi atât de frumos, de ce
nu vor toate fetele< ăă<
Fata aruncă o privire semnificativă asupra „îmbrăcămintei
profesionale” a lui Maren, o rochie roșie cu decolteu adânc.
— Ik nik, găsesc frumos, zise Maren.
— Da, nu cu străini. Dar dacă îl iubești pe bărbat, atunci da,
restrânse Inger limitele. Bărbații consideră totdeauna că este frumos.
Altfel nu ar plăti pentru asta. Iar dacă vrei un bebe – ea se mângâie
peste abdomen –, atunci este inevitabil.
Elaine era răvășită.
— Păi cum se face? Eu credeam că faci copii dacă procedezi ca<
889
Elaine aruncă o privire spre Callie. Cățeaua tocmai se lăsa
mângâiată de Maren.
Inger ridică privirea spre cer.
— Lainie, tu nu ești nici cal și nici câine, spuse ea cu severitate și
începu să repete în engleză lecția pe care tocmai i-o ținuse lui
Maren. Femeile rămân grele dacă au contacte cu bărbații exact la
mijlocul perioadei dintre două menstruații. Exact la mijloc. Atunci
Daphne le dă liber fetelor ei. Ele trebuie doar să danseze, să cânte și
să servească la bar.
— Atunci ar ajunge, interveni Elaine, dacă o faci în perioada aceea.
În orice caz, atunci când vrei un copil.
Inger își dădu iarăși ochii peste cap.
— Cu asta nu va fi de acord soțul tău. El vrea mereu. Garantat.
— Și dacă tot face la acele zile?
Nici Maren nu părea să fi înțeles tot.
— Atunci faci spălături cu oțet îndoit cu apă. Imediat. Te speli bine
de tot, chiar dacă te arde, și pui oțet cât suporți. În dimineața
următoare faci același lucru. Nu este un procedeu absolut sigur, dar
Daphne spune că merită încercat. Zice că pe ea a ajutat-o totdeauna.
Nu a trebuit niciodată să-l arunce.
Elaine nu mai întrebă de semnificația lui „să-l arunce”. Simpla idee
de a-și spăla părțile intime cu oțet îi dădea fiori. Ea nu va trebui
niciodată să facă așa ceva. În fond își dorea copii cu Thomas.

890
 5

Kiward Station se pregătea de furtună, și William Martyn își mână

calul să ajungă acasă înainte de a începe ploaia. În sufletul lui
domnea o agitație asemănătoare celei din norii de deasupra
munților, pe care vântul îi purta cu forță peste Canterbury Plains.
Primul nor deja întunecă soarele, și un bubuit se rostogoli surd
deasupra pământului. Lumina în care se scălda ferma păli brusc,
devenind aproape fantomatică; desișul și gardurile aruncau umbre
amenințătoare. Apoi primul fulger biciui atmosfera și păru că
electrizează aerul. William îmboldi calul, dar nu reuși să-și
domolească furia. Ba dimpotrivă, cu cât sufla vântul mai tare, cu
atât mai tare își dorea să poată arunca el însuși fulgere, pentru a da
expresie mâniei și dezamăgirii lui.
Totuși, Kura i-ar putea domoli proasta dispoziție; poate că o va
putea convinge să-l susțină măcar din când în când, atunci când în
joc erau interesele fermei. Cel puțin de și-ar face mai clar auzite
pretențiile ei și ale lui de viitori proprietari! Dar până acum ea
lăsase totul în seama lui! Părea că ea nu auzea plângerile lui
referitoare la văcarii nesupuși, la maori leneși și la șefii de echipă
recalcitranți. Ea îl asculta cu o mină indiferentă și răspundea
incoerent. Kura, ca și mai înainte, trăia doar pentru muzica ei și nu
părea să fi renunțat încă la visul de a pleca în Europa. Când William
se plângea de o nouă ofensă încasată de la Gwyneira sau de la
James McKenzie, Kura îl consola cu remarci de genul: „Dar,
dragule, noi oricum vom pleca în curând în Anglia!”
Crezuse oare el vreodată cu adevărat că fata asta avea minte?
Își conducea indispus calul prin pășuni îngrădite cu grijă, pe care oi
de prăsilă cu lână bogată pășteau cantități imense de fân,
indiferente la vreme. Și asta cu toate că în imediata apropiere a
fermei creștea iarbă din plin! Soarele de primăvară era de cele mai
891
multe ori destul de timid, dar mai existau câteodată și zile fierbinți
ca aceasta. În jurul lacului și al așezării maori iarba de anul trecut
era mare și încă creștea văzând cu ochii. De aceea William îi
ordonase lui Andy McAran să mâne oile de prăsilă într-acolo. Dar
individul nu executase ordinul și pe deasupra o mai instigase pe
Gwyneira împotriva lui. Pe care ea îl dojenise aspru chiar lângă
grajdurile vitelor.
— William, astfel de decizii le iau eu, eventual James. Lucrurile
astea nu vă privesc. Oile sunt pe punctul de a făta și trebuie să
rămână sub supraveghere, nu le puteți trimite pur și simplu să se
ducă unde văd cu ochii.
— De ce nu? Noi făceam mereu așa în Irlanda. Cu unu sau doi
ciobani pleacă pe dealuri. Oricum maorii sălășluiesc acolo. Pot să
arunce și ei o privire asupra oilor, se apărase William.
— Maorii își doresc oile noastre în grădinile lor tot atât de puțin pe
cât le-am dori și noi în grădinile noastre, îi explicase Gwyneira. Nu
folosim pentru pășunat zona din jurul caselor lor și nici din jurul
lacului lângă care locuiesc ei sau din apropierea formațiunilor
stâncoase pe care noi le denumim „Războinicii din piatră”. Maori au
acolo lăcașuri sfinte<
— Vreți să spuneți că renunțăm la mai multe hectare cu cea mai
bună pășune pentru că bronzații ăștia se închină acolo la câteva
pietre? ripostase agresiv William. Un bărbat ca Gerald Warden a
permis o asemenea tâmpenie?
În ultimele luni William auzise vorbindu-se mult despre Gerald
Warden și respectul lui pentru întemeietorul fermei crescuse.
Warden părea să fi avut stil, fapt demonstrat de casa lui
impunătoare. Cu siguranță că el își ținuse bine în frâu oamenii.
Atunci ochii ei aruncaseră fulgere, ca de fiecare dată când William îi
amintea de „baronul oilor”.
— De cele mai multe ori Gerald Warden știa foarte exact cu cine era
bine să nu se pună! i-o retezase ea scurt și apoi continuase: Doamne,
892
William, gândește-te. Tu citești și ziarele și știi ce se petrece în alte
colonii. Răscoale ale indigenilor, masacre, prezență militară<
uneori ca într-un război. În schimb, maorii sug civilizația ca un
burete! Învață engleza și ascultă ce le spun misionarii. Au loc chiar
în parlament de mai bine de douăzeci de ani! Să tulbur eu această
pace ca să fac puțină economie de fân? Ca să nu mai vorbim de
faptul că pietrele de pe iarba verde sunt foarte decorative<
Chipul Gwyneirei căpătase o expresie visătoare. Dar bineînțeles că
nu îi destăinuise lui William că fiica ei, Fleurette, fusese concepută
tocmai în acest „cerc al războinicilor de piatră”.
William o privise de parcă acesteia i-ar fi lipsit o doagă.
— Eu credeam că Kiward Station a avut deja probleme cu maori,
remarcă el. Tocmai dumneavoastră<
Neînțelegerile dintre Tonga și Gwyneira Warden erau legendare.
Gwyneira respirase cu greutate.
— Divergențele mele de păreri cu căpetenia Tonga nu au nicio
legătură cu naționalitatea noastră. Ele ar fi avut loc și dacă Tonga
era englez< sau irlandez. Cu îndărătnicia acestui grup etnic am
experiențele mele. Englezii și irlandezii se ceartă și ei din cauza
unor copilării cu care aici vreți să vă luați la harță. Așa că fiți, vă
rog, mai reținut!
William cedase. Ce ar fi putut să facă? Totuși neînțelegerile de acest
fel se înmulțiseră, în parte și cu James McKenzie. Din fericire, acum
acesta era plecat – se afla la nunta nepoatei lui, Elaine, la
Queenstown. Ce mai eveniment! William îi dorea fetei multă
fericire, cu atât mai mult cu cât viitorul ei soț părea o partidă bună.
Chiar nu ar fi avut nimic împotrivă să se ducă însoțit de Kura la
nuntă și să o felicite. Nu înțelegea de ce Gwyneira se opusese atât
de vehement. Nu înțelegea nici de ce ea însăși renunțase să fie
prezentă la căsătorie. El ar fi putut să conducă și singur Kiward
Station. Poate că ar fi reușit chiar să îi facă pe muncitori să se dea pe
brazdă. Raporturile lui cu personalul erau, ca și înainte, cam dificile.
893
Oamenii erau altfel decât în Irlanda, unde avusese permanent o
legătură bună cu arendașii. Dar în Irlanda arendașii se temeau de
nobilul local și la fiecare slăbire a frâielor reacționau cu recunoștință
și simpatie. Aici lucrurile stăteau pe dos< Dacă William lua la rost
un lucrător, acesta nici nu mai considera necesar să demisioneze. Își
lua pur și simplu bocceluța, își cerea restul de bani câștigați și își
căuta de lucru la cea mai apropiată fermă. Văcarii cu multă
experiență, ca McAran și Livingston, erau și mai răi; aceștia nici nu-i
băgau în seamă izbucnirile. Uneori William visa cu ochii deschiși la
cum îi va concedia imediat ce Kura devenea majoră și îi va reveni
lui conducerea fermei. Dar nici măcar asta nu îi speria pe oameni.
De exemplu, McAran și Livingston aveau legături vechi de ani de
zile cu femei din Haldon. Văduva cu care era împreună McAldon
poseda chiar o mică fermă. Tipii puteau să se stabilească acolo fără
nicio problemă. Pentru el, și maorii erau un caz în sine. Și ei
dispăreau dacă se rățoia la ei, și își lăsau treburile baltă. A doua zi
reveneau – sau nu mai reveneau. Făceau ce îi tăia capul, și
Gwyneira îi lăsa în pace.
— Foc!
William tocmai călărea la trap pierdut în gânduri, cu pălăria cu
boruri largi înfundată pe cap pentru a-l feri de ploaie. Aceasta
răpăia atât puternic încât acoperea orice alte zgomote. Dar William
distinse totuși în spatele său tropăit grăbit de copite și o voce
subțire. Un tânăr maori gonea pe un cal neînșeuat, cu doar o
frânghie petrecută după gâtul calului.
— Repede, repede, Mr. William! Fulgerul a lovit grajdul vitelor și
boii au rupt gardurile! Mă duc după ajutoare, dumneavoastră
duceți-vă repede acolo! Arde!
Băiatul nici nu încetinise pentru a-i transmite știrea, nu mai așteptă
răspunsul lui William și își continuă goana către conac. William își
întoarse calul și porni în galop. Grajdurile vitelor erau situate
dincolo de lac și adăposteau mai multe cirezi de boi și vaci gestante.
894
Dacă acestea alergau într-adevăr libere< Era foarte posibil ca
maorii, cu sfintele lor pășuni, să fi fost deja vizitați!
Mirosul de ars deveni curând sesizabil. Fulgerul lovise din plin. În
ciuda ploii, flăcările deja se ridicau din depozitul de furaje și în jurul
grajdurilor era mare vânzoleală. Văcarii alergau în toate părțile
încercând să elibereze ultimele vite, care scoteau mugete jalnice.
Gwyneira era alături de văcari. Tocmai țâșnise tușind din grajd,
băgă o cârpă într-o găleată cu apă, o ridică la față și reintră în grajd.
Încă nu era pericol de prăbușire, dar vitele din interior se puteau
înăbuși. Maorii – întregul sat se mobilizase rapid – înșirați între
fântână și grajd își treceau gălețile din mână în mână; femeile și
copiii organizaseră un alt lanț viu până la lac. Dar cea mai grea era
situația vitelor eliberate, care dezorientate alergau mugind în ploaie
frământând nămolul sub copite și punând la pământ gardurile
padocurilor. Jack McKenzie și alți câțiva băieți încercau temerari să
le facă față, dar nu prea reușeau să stăpânească animalele panicate.
Acum junincile și boii nu mai erau în pericol iminent, grajdurile
erau practic toate deschise. Doar câteva vaci de lapte și câțiva tauri
mai erau legați în interior, și pe aceștia încerca Gwyneira cu câteva
ajutoare să îi elibereze.
— Intră la tauri, William! îi strigă ea abia auzindu-se din cauza
vântului. Tocmai ieșea acum pentru a doua oară trăgând după ea o
vacă, care se părea că se simțea mai în siguranță în interior. Mai ia
câțiva oameni care se pricep la vite!
William intenționa de fapt să preia comanda maorilor care
manevrau gălețile și să îi impulsioneze să se grăbească, dar acum se
îndreptă nesigur către grajdul taurilor.
— Haideți odată! urlă Andy McAran și fără să mai întrebe se aruncă
pe calul lui William după ce acesta descălecă în sfârșit.
— Miss Gwyn, veniți cu mine, aici sunt destui oameni! Avem
nevoie de călăreți buni ca să strângem boii. Altfel vor face satul
maori una cu pământul, cum au făcut cu padocurile!
895
Bătrânul văcar își înfipse călcâiele în coastele calului lui William.
Calul părea tot atât de puțin dispus ca stăpânul lui să se avânte în
învălmășeală. Dacă băieții reușeau să țină în șah junincile și vacile
de lapte eliberate, boii mai tineri erau deja pe drum. William o văzu
pe Gwyneira lăsând vaca în grija altcuiva și sărind pe cal. Împreună
cu Andy galopa spre sălașul maori. Iapa ei Cob nu mai trebuia
îmboldită, ea parcă de-abia aștepta să lase în urmă construcțiile în
flăcări.
William ajunse în cele din urmă în apropierea grajdului, supărat pe
McAran care pusese pur și simplu stăpânire pe calul lui. De ce nu o
fi putut individul să se ocupe de eliberarea taurilor, pentru ca el s-o
fi însoțit pe Gwyneira?
Între timp flăcările cuprinseseră și grajdurile vacilor de lapte, dar
acestea deja ieșiseră. Două femei maori care se părea că se pricepeau
dezlegaseră ultimele animale și le ademeneau într-un padoc pe care
bărbații lor îl reparau la repezeală. Băieții mânau junincile în aceeași
direcție. Animalele se mai liniștiseră, iar ploaia și fulgerele începeau
să mai cedeze.
William intră în grajd, dar Poker Livingston îl opri.
— Luați mai întâi o cârpă și țineți-o la nas, altfel respirați fum. Apoi
veniți cu mine. Haideți!
Bătrânul văcar intră în fugă în grajd, direct printre taurii care
mugeau și scormoneau pământul cu copitele. Acum animalele
vedeau focul și erau înspăimântate de moarte. William își făcu de
lucru la zăvorul primei boxe. Nu-i surâdea să se afle alături de
animalele turbate și să le dezlege lanțurile, dar dacă Poker zicea<
— Nu, nu intrați! strigă văcarul alergând la zăvor. Nu ați mai avut
niciodată de-a face cu vitele? Bestiile vă vor omorî dacă intrați acum
în boxe. Veniți să mă țineți, eu voi încerca să le dau drumul din
lanțuri de afară!
Poker urcă pe boxă într-un balans periculos pe scândurile înguste.
Atâta timp cât se putu ține de grinzi mai merse, dar pentru a
896
dezlega lanțurile trebuia să se aplece și să aibă mâinile libere.
Desigur că trebuia să renunțe și la cârpa udă.
William urcă și el pe peretele despărțitor din lemn, se așeză călare
pe el și îl ținea acum de centură pe Poker. Acesta se clătina
periculos, dar își regăsi echilibrul și desfăcu lanțul primului taur.
Ambii bărbați trebuiau să fie extrem de atenți să nu fie luați în
coarne de puternicul animal.
— Deschide boxa, Maaka! îi strigă Poker unui băiat maori, care
aștepta în fața grajdului.
Micuțul care tocmai terminase de mânat vacile cu Jack se retrase
fulgerător în spatele porții când taurul țâșni afară.
— Bun. Acum al doilea. Dar atenție, Maaka, acesta este unul sălbatic
de tot<
Poker se pregăti să escaladeze a doua boxă. Taurul își rotea ochii în
cap și scormonea pământul cu copitele.
— Lasă-mă pe mine, Poker, eu sunt mai rapid!
Micuțul și zelosul Maaka se și urcase înainte ca bătrânul Livingston
să fi apucat să ia o poziție bună. Cu talentul unui dansator, Maaka
se balansa pe peretele despărțitor.
William voia să scape cât mai repede de aici. Flăcările se apropiau,
fumul devenea mai dens, oamenii abia mai puteau respira. Dar nici
Poker și nici Maaka nu se gândeau măcar să sacrifice animalele de
prăsilă.
William îl apucă de Maaka de centură, cum făcuse anterior cu
Poker, în timp ce bătrânul rezolva de unul singur problema celui de
al treilea taur. Era un animal tânăr, legat în boxa sa nu cu un lanț, ci
cu o frânghie. Cuțitul lui Poker o tăie ușor din exterior, iar lui Jack
McKenzie, care tocmai intra în grajd, nu îi rămase decât să tragă
zăvorul. În cele din urmă atât Jack, cât și Poker își făcură de lucru la
ușa ultimei boxe, care se blocase. Maaka se lupta cu lanțul taurului
care se zbătea tot mai sălbatic pentru a putea fugi și el. Băiatul se
aplecă îndrăzneț și se clătină pe peretele despărțitor. Și apoi<
897
William nu știa dacă Maaka fusese mai întâi lovit de cornul
taurului, dacă de vină fusese poziția lui nesigură pe peretele
despărțitor sau dacă pur și simplu centura de care îl ținea el pe
Maaka cedase. Poate că mai erau și zdruncinăturile provocate de
căderea acoperișului, care îi afectaseră echilibrul. William nu va ști
niciodată dacă mai întâi îl simțise pe băiat alunecând sau dacă
auzise strigătul acestuia când centura îi alunecă din mâini. Dar îl
văzu pe băiat căzut între copitele taurului, în timp ce el însuși
ateriza într-un colț al boxei – în siguranță față de un atac al
animalului atâta timp cât acesta încă mai era legat cu lanțul. Dar
imediat observă că taurul era liber: Maaka trebuie să-i fi desfăcut
lanțul în ultima clipă, în cădere. Taurul avu nevoie de câteva
secunde pentru a-și da seama că era liber; atunci se răsuci și încercă
să evadeze, dar boxa era încă închisă. Poker și Jack se luptau cu
mecanismul de deschidere, dar bineînțeles că taurul nu aștepta, ci se
rotea nebun. Apoi încremeni când îl văzu pe Maaka ghemuit pe
pământ și încercând să își apere fața. Băiatul se târî, dar capul cu
coarne al taurului era tot mai aproape de el.
— Abateți bestia, Mr. William, fir-ar să fie! urlă Poker și răsuci din
răsputeri pârghia încuietorii, care nici nu se clinti.
William privea ca hipnotizat uriașul animal. Să îl abată? Păi, atunci
animalul s-ar năpusti asupra lui! Că nu o fi nebun! Acum băiatul
rănit se târa panicat către el<
— Aici, Stonewall!
Cu coada ochiului William îl văzu pe Jack McKenzie fluturând în
fața ieșirii o pătură pentru a atrage atenția animalului asupra lui.
Băiatul balansa pe peretele despărțitor al boxei; acum se clinti ceva
și în interiorul încuietorii, și ușa zbură într-o parte. Dar taurul nu
remarcă asta imediat; se părea că acesta continua să își canalizeze
furia și teama asupra lui Maaka. Animalul aplecă coarnele, se
pregăti să împungă< Și atunci, în spatele lui, Jack flutură zgomotos
pătura udă dansând ca un toreador.
898
— La mine, Stonewall, aici!
Poker urlă ceva din ușa grajdului, probabil îl chema pe băiat. Dar
acesta rămase în grajd cu ochii la taurul care acum se întorcea încet.
— Prinde-mă! Hai! îl provoca Jack, care se întorsese fulgerător când
animalul se pusese în mișcare.
Îndemânaticul băiat plonjase peste îngrăditură și era în siguranță
când în cele din urmă Stonewall zări calea de evadare. Masivul taur
țâșni prin ieșire și în viteză îl răsturnă pe Poker Livingston. După
care dispăru afară. Bărbații aflați lângă grajd trebuie să fi auzit
țipetele și năvăliră înăuntru. Între timp flăcările luminau din plin
interiorul. William tușea, când fu apucat cu brutalitate de braț și
târât afară de către un văcar maori voinic. Alți doi îl purtau pe
Maaka, iar un altul îl sprijinea pe Poker, care tușea și el.
William trase în piept aerul curat al după-amiezii târzii de pe malul
lacului și înregistră apatic că în spatele lor se prăbușeau grinzi din
structura grajdului.
Câțiva oameni se ocupau de Maaka și de Poker, iar cel care îl ajutase
pe William nu îl lăsă să își mai revină. Lipsit încă o dată de respect,
îndesatul maori îl ridică în picioare fără menajamente.
— Sunteți rănit? Nu? Atunci veniți să strângem oile! Aici nu mai
este nimic de făcut, dar vitele trebuie adăpostite undeva. Tocmai a
sosit cineva care a anunțat că Miss Gwyn conduce boii către
hambarele pentru tuns. Trebuie să terminăm cu oile, ca să putem
băga vitele în padocuri. Repede, pentru că pot ajunge în orice
moment.
Bărbatul alergă către șoproane uitându-se de mai multe ori înapoi,
ca și cum ar fi vrut să fie sigur că William îl urma ascultător.
William se întrebă de ce Gwyn nu mâna imediat vitele în hambarele
pentru tuns și vru să dea dispoziții în acest sens. Dar se opri la timp
când văzu intrările mici ale șoproanelor. Desigur că aici erau
eliberate oile după tuns mai mult ori mai puțin una câte una, erau
apoi trecute printr-o baie și abia apoi erau adunate în padocuri. Prin
899
aceste intrări înguste călăreții nu ar fi putut niciodată să introducă
turme de vite iritate. Nici oile nu erau entuziasmate de mutarea în
șoproane. Nu aveau deloc amintiri plăcute legate de tuns; cei care le
tundeau nu se purtau tocmai cu mănuși cu ele. Dar aici treaba era
rezolvată în cea mai mare parte de câinii ciobănești. William și alți
bărbați trebuiau doar să orienteze oile către țarcurile potrivite și să
închidă porțile după ele.
William nu pricepea cum reușiseră Gwyn și Andy să mâne vitele,
dar ulterior auzise de spectaculoasa lor performanță. Ei ajunseseră
din urmă cirezile de boi puțin înainte de a intra în satul maori, le
opriseră și le întorseseră, și totul doar cu ajutorul a patru călăreți și
al unei cățele. De aceea pagubele provocate de trăsnet fuseseră
limitate. Grajdul vitelor era distrus complet, dar construcția din
lemn putea fi refăcută ușor, iar rezervele de fân fuseseră oricum pe
terminate. Din păcate câteva ogoare ale maorilor fuseseră călcate de
animale; pagubele aveau să fie suportate de Gwyneira. Animale nu
fuseseră pierdute, iar printre ajutoare se înregistraseră doar răni
superficiale și ușoare intoxicări cu fum. Numai Maaka și Poker erau
mai afectați. Bătrânul văcar se alesese cu contuzii și cu un umăr
dislocat; tânărul maori avea coaste rupte și o rană urâtă la cap.
— S-ar fi putut încheia mult mai rău, opinase Andy McAran după
ce totul se sfârșise, iar vitele își rumegau paiele în noile țarcuri.
Jack și prietenii lui reușiseră să mâne și taurii către șoproanele
pentru tuns și să le alăture cirezii de boi. Acum băieții se plimbau
mândri printre muncitori. Afirmația lui Jack conform căreia în
Europa se primesc bani pentru iritarea taurului atunci când în fața
spectatorilor îi fluturi acestuia o pânză roșie trezise băieților maori
dorința de a deveni „torero”.
— Cum s-a întâmplat de fapt? întrebă Andy. Că doar nu s-a dus
Maaka în boxă la Stonewall, nu?
În timp ce Gwyneira își ocăra fiul reproșându-i nechibzuința,
McAran începu să cerceteze accidentul. Jack și celelalte ajutoare nu
900
puteau să dea nicio informație, deoarece niciunul dintre ei nu
văzuse cum se petrecuse accidentul. Maaka nu putea încă vorbi, în
cele din urmă privirea lui McAran se îndreptă spre Poker, care încă
stătea pe o pătură și tușea.
— Prințul consort s-a eschivat, spuse bătrânul văcar rânjind
semnificativ. După care pe chipul lui se citi iarăși durerea.
Continuă: Ar putea cineva să îmi pună umărul la loc? Promit că nu
am să țip.

— La ce v-ați gândit de fapt?

Gwyneira terminase cu fiul ei și răsplătise ajutoarele cu un butoi de
whisky. Femeile maori primiseră ca mulțumire pentru ajutorul dat
un sac cu sămânță. Acum, în drum spre casă, îl mustra pe William.
Era udă leoarcă, murdară și în cea mai proastă dispoziție – căuta
țapul ispășitor.
— Cum de ați putut să-i dați drumul?
— Am mai spus: a fost un accident! se apăra William. Eu
niciodată<
— Nu ar fi trebuit să îl lași pe băiat! Nu puteai tu însuți să desfaci
lanțul? Băiatul putea să moară! La fel și Jack! În timp ce cei doi
adolescenți încercau să elibereze taurul, dumneavoastră stăteați în
colț și vă holbați la el ca un iepure îngrozit!
Poker nu se exprimase exact așa, astfel că formularea trebuia să îi fi
aparținut lui Jack. William simți din nou cum îl cuprindea furia.
— Nu a fost așa! Eu<
— Așa a fost! îl întrerupse Gwyneira. De ce ar minți băieții?
William, dumneavoastră încercați mereu să vă consolidați poziția
aici, ceea ce eu înțeleg. Dar vi se întâmplă astfel de chestiuni! Dacă
nu ați avut niciodată de-a face cu vitele, de ce nu spuneți? Ați fi
putut fi de folos la căratul apei sau la repararea țarcurilor<
— Ar fi trebuit să plec călare cu dumneavoastră, explică William.
— Ca să-mi cădeți de pe cal? întrebă Gwyneira brutal. William,
901
treziți-vă! Asta nu este o afacere pe care să o poți conduce ca un
country-gentleman. Aici nu poți trece dimineața, comod, pe cal, să
împarți sarcini. Trebuie să știți ce faceți, și vă puteți socoti norocos
dacă aveți oameni ca McAran ori Poker care să vă ajute! Acești
oameni au o valoare inestimabilă. Nu puteți compara asta cu
situația din Irlanda!
— Eu văd lucrurile altfel, explică mândru William. Eu găsesc că este
o problemă de stil de conducere<
În ultimele licăriri de lumină ale zilei văzu cum Gwyneira își dădu
ochii peste cap.
— William, arendașii dumneavoastră din Irlanda sunt pe moșie de
generații. Nu au nevoie de lorzii rurali, ei ar administra și singuri
pământul – și probabil chiar mai bine! Aici aveți de-a face în general
cu începători. Maorii sunt păstori buni, dar oile au venit abia odată
cu pakeha în aceste locuri, acum cincizeci de ani, cu Gerald Warden.
Nu există tradiție. Iar văcarii albi sunt aventurieri veniți de aiurea.
Ei trebuie învățați, și la asta nu ajută să vă dați aere. Ascultați-mă și
cel puțin câteva luni stați liniștit. Învățați de la oameni ca James,
Andy și Poker, în loc să-i bruscați mereu!
William vru să riposteze, dar între timp ajunseseră acasă și opriseră
caii la grajduri. Gwyneira își duse ca pe ceva normal iapa înăuntru
și se pregăti să îi scoată șaua; băieții de la grajduri se retrăseseră
probabil în vreun șopron împreună cu cei care ajutaseră la stingerea
incendiului și acum sărbătoreau. Se putea vorbi de noroc dacă nu
participa și personalul casnic la petrecere.
William se ocupă și el personal de cal, dorindu-și doar o baie și o
seară liniștită cu soția sa. Gwyneira se retrase devreme și, cum Kura
insista să rămână ore întregi la pian, astăzi William nu avea nimic
împotriva unui concert privat. Putea să bea whisky și să își
imagineze ce va urma în dormitor. În această privință nu existau
probleme: ca și până acum, Kura era în fiecare noapte o revelație.
Cu cât câștiga mai multă experiență, cu atât avea idei mai rafinate
902
de a-l face fericit pe el. Nu avea nicio rușine, iubea cu toate simțurile
și îi oferea corpul ei mlădios în poziții care uneori îl făceau și pe
William să roșească. Totuși plăcerea ei de a iubi era complet
nevinovată și neimpusă. Era ca un copil al naturii. Și avea un talent
natural.
Gwyneira îi ținu deschisă ușa conacului și își aruncă mantoul ud în
hol.
— Pfui< ce zi! Cred că îmi pot permite un whisky.
William era în mod excepțional de părerea ei, dar cei doi nu reușiră
să ajungă până la bar.
De data aceasta din salon nu răsunau ca de obicei sunetul pianului
și cântece, ci voci înăbușite și suspine.
Kura ședea pe un divan cu picioarele încrucișate sub ea. Miss
Witherspoon încerca disperată să o liniștească.
William le aruncă o privire cercetătoare. Pe măsuța din fața sofalei
se aflau trei cești de ceai. Se pare că damele primiseră vizită.
— Tu ai vrut asta! Când Kura o văzu pe bunica ei, sări în picioare și
o fulgeră cu privirea. Tu ai vrut asta! Ai știut exact că se va
întâmpla! Iar tu ai participat la asta! Ultimele cuvinte îi erau
adresate lui William. Nu ai vrut să plecăm în Europa. Voi toți nu ați
vrut ca eu< ca eu<
Kura începu din nou să suspine.
— Kura, poartă-te ca o lady! Acum Miss Witherspoon încerca să fie
severă. Ești soție și este absolut normal<
— Voiam să plec în Anglia. Voiam să studiez muzica< se lamenta
Kura. Și acum<
— L-ai vrut înainte de orice pe William, așa mi-ai spus, zise scurt și
clar Gwyneira. Acum ar trebui să te reculegi și să ne explici de ce
brusc nu îl mai vrei. Azi-dimineață, la micul dejun, păreai foarte
fericită.
Acum Gwyneira chiar își turnă un whisky. Avea nevoie de un
întăritor indiferent de dispoziția în care se afla Kura.
903
— Desigur, iubito<
William nu avea nici cel mai mic chef de alte complicații în această
zi catastrofală, totuși se așeză alături de Kura și dădu să o
îmbrățișeze. Probabil că ea se întreba de ce mirosea el de trăsnea a
fum și era plin de funingine. Dar se părea că asta nu o interesa defel
pe Kura.
— Nu vreau asta< nu vreau< suspina ea isteric. De ce nu ai fost
atent? De ce tu nu<
Se smulse din îmbrățișarea lui și începu să bată cu pumnii în pieptul
acestuia.
— Calmează-te, Kura! ceru Miss Witherspoon. Ar trebui să fii
bucuroasă, nu furioasă. Termină cu plânsul și anunță-i soțului tău
noutatea!
Gwyneira atacă problema din alt unghi. O întrebă pe Moana,
menajera maori, care tocmai se pregătea să strângă ceștile de ceai:
— Cine a fost aici în vizită, Moana? Nepoata mea este complet
răvășită. S-a întâmplat ceva?
Fața lată a Moanei radia. Cel puțin ea nu părea neliniștită.
— Eu nu auzit, Miss Gwyn, explică ea, apoi coborî vocea ca pentru a
împărtăși un secret: Dar a fost Miss Francine. Miss Witherspoon
trimis după ea pentru Kura!
— Francine Candler? Chipul Gwyneirei se lumină. Moașa din
Haldon?
— Da! suspină Kura. Și acum vă puteți toți bucura că m-ați legat de
blestemata voastră fermă! Sunt gravidă, William, sunt gravidă!
Privirea lui William se plimbă de la Kura, care plângea, la Miss
Witherspoon, care era penibil de tulburată, și apoi la entuziasmata
Moana. După care se uită la Gwyn, care își bea whisky-ul cu
expresia unei pisici care dăduse lovitura la lapte. Ea îi răspunse
privirii.
William Martyn își dădu seama că în acel moment Gwyneira
Warden McKenzie îi iertase totul.
904
 6

În vreme ce William Martyn își consolida în acest fel poziția la

Kiward Station, în Queenstown avea loc nunta lui Elaine O’Keefe și
a lui Thomas Sideblossom.
Atmosfera era puțin cam tensionată, îndeosebi cu ocazia valsului
obligatoriu căruia mama miresei și tatăl mirelui trebuiau să îi facă
față împreună. Fleurette O’Keefe se comporta de parcă ar fi fost
obligată să danseze cu o weta supradimensionată. Cel puțin așa se
exprimă Georgie, lucru pentru care se și alese cu o mustrare de la
bunica Helen. Ruben găsi comparația sugestivă, însă el ar mai fi
remarcat că Fleurette niciodată nu s-ar fi temut cu adevărat de
atingerea uriașei insecte – spre deosebire de contactul cu John
Sideblossom.
În schimb, Ruben gustă dansul cu tânăra mamă vitregă a lui
Thomas. Zoé Sideblossom avea abia douăzeci de ani și era într-
adevăr foarte drăguță. Avea părul blond-auriu, buclat, care pentru
nuntă era prins în coc, în timp ce de obicei îl purta cu siguranță
până la coapse. Chipul ei avea o paloare aristocratică, cu trăsături
regulate, ochii îi erau de un căprui profund, ceea ce contrasta cu
părul și tenul ei. Tânăra femeie era politicoasă și foarte bine educată.
Ruben nu putea să confirme aprecierea lui Leonard că aceasta ar fi
frumoasă, dar glacială.
La capitolul frumusețe mireasa ocupa totuși astăzi primul loc.
Elaine purta o rochie albă bogat ornamentată, cu talia puternic
strânsă cu șnur. Gândul nu-i stătea la mâncarea servită la nuntă.
Chipul ei părea să iradieze din interior, și părul îi strălucea sub
voalul din dantelă și sub coronița de mireasă din flori albe. James
McKenzie o asigură că nu mai văzuse niciodată o mireasă atât de
frumoasă, poate cu excepția Gwyneirei lui, iar pentru Elaine acesta
a fost cel mai frumos compliment. În definitiv, ultima mireasă
905
văzută de bunicul ei fusese Kura Warden. Și la capitolul amplorii
nunții și al numărului de invitați, sărbătoarea lui Elaine o întrecea
pe cea a Kurei. George Greenwood nu pregetase să vină cu întreaga
familie – desigur și la rugămintea insistentă a lui Jenny, care voia să
își consolideze cunoștința cu Stephen. Cei doi nu se pierdură din
ochi încă de la sosirea familiei Greenwood.
— Să vezi de nu va fi asta viitoarea nuntă, îl tachină James
McKenzie pe mândrul ei tată.
— Nu aș avea nimic împotrivă, răspunse George. Dar eu cred că
tânărul vrea ca mai întâi să își termine studiile. Iar Jenny este încă
prea tânără – deși aspectul acesta nu pare a-i deranja pe copiii din
această generație.
Thomas și John Sideblossom se comportau ireproșabil. Cel din urmă
se strădui chiar să îi prezinte lui James McKenzie un salut aproape
politicos. Fleurette se temuse de ce era mai rău; oricum John fusese
cel care îl capturase pe hoțul de vite McKenzie și îl târâse în fața
tribunalului. Și James avea motivele lui să-l urască profund pe tatăl
mirelui. Se și ținu cât mai departe posibil de Sideblossom, cu atât
mai mult cu cât pe măsură ce se însera, whiskyul curgea mai vârtos.
Fleurette urmărea cu atenție consumul de alcool al lui John, deși știa
că acesta era în stare să bea enorm fără a lăsa să se observe ceva. Și
de data aceasta el făcu la fel, dar comportamentul lui se modifica
oarecum, și numai trecător, când o strângea ceva mai tare de braț pe
tânăra lui soție – mai ales când Zoé cuteza să vorbească ori să
danseze cu câte un tânăr oarecare.
Un comportament asemănător remarcă Inger – care din cauza
voluminosului ei abdomen renunțase râzând la rolul de domnișoară
de onoare a lui Elaine – și la Thomas Sideblossom. Acesta nu o
scăpa din priviri pe Elaine și, pe măsură ce se însera, se arăta tot mai
posesiv. Dimpotrivă, Elaine parcă își regăsise astăzi eul ei anterior.
Se bucura enorm de reușita festivitate, de privirile prietenoase și
admirative ale invitaților, ca și de numeroasele complimente. Era
906
firesc să fie și nervoasă, în definitiv o aștepta noaptea nunții –
Thomas rezervase cea mai mare cameră din pensiunea lui Helen.
Nervozitatea se manifesta la vechea Elaine totdeauna prin turuială
neîntreruptă: își acoperea temerile vorbind și râzând.
Asta încerca să facă și acum. Inhibițiile cauzate de trădarea lui
William cedaseră vizibil. Elaine glumea cu Jenny Greenwood și cu
fratele ei și se lăsa tachinată de Georgie. Soren o invită la dans și ea
acceptă.
Thomas le întrerupse dansul. Urcă pe ringul de dans și surâse rece.
— V-o pot răpi pe soția mea? întrebă el politicos, dar Soren sesiză
seriozitatea din privirea lui.
Tânărul suedez încercă să păstreze tonul glumeț:
— Deja o spuneți, este a dumneavoastră! zise el prietenos, îi dădu
drumul lui Elaine și se aplecă ceremonios în fața ei. A fost o plăcere
pentru mine, Mrs. Sideblossom!
Pentru prima dată își auzea Elaine noul nume, și era atât de
bucuroasă și de mișcată, încât nici nu băgă în seamă proasta
dispoziție a lui Thomas.
— Oh, Thomas, nu este o petrecere minunată? ciripea ea fără
contenire. Aș putea dansa la nesfârșit<
— Dansezi deja de prea mult timp, remarcă Thomas conducând-o
cu pricepere într-un vals și ignorând totodată încercarea ei de a se
lipi de el. Adăugă: Și cu prea mulți. Nu te comporți ca o doamnă.
Este nepotrivit. E timpul să ne retragem.
— Deja? întrebă dezamăgită Elaine.
Sperase să prindă focul de artificii. Georgie făcuse aluzii, și părinții
ei știau că ea visase dintotdeauna la un foc de artificii la nuntă.
— Este timpul, repetă Thomas. Vom lua barca. Am stabilit asta cu
tatăl tău.
Elaine știa asta, și de asemenea înțelesese că Jenny și Stephen își
petrecuseră toată dimineața împodobind luntrea cu flori. Croaziera
nocturnă a mirilor trebuia să fie romantică, și Elaine se bucura și de
907
asta. Însă era totuși puțin tristă că nu o lua cu ea la Lionel Station pe
Banshee. Iapa avea un mânz. În urmă cu câteva luni adusese pe
lume un mic armăsar splendid. Mânzul negru era voinic și sănătos
tun; parcurgerea drumului până la Lionel Station alături de mama
lui ar fi trebuit să decurgă fără probleme. Însă Thomas fusese de
părere că asta ar fi întârziat călătoria, iapa neputându-se deplasa
suficient de repede. Elaine nu-i înțelesese poziția, de vreme ce alaiul
oricum nu avea să înainteze prea repede. Ruben trimitea la Lionel
Station un transport cu zestrea ei și cu alte câteva cumpărături
făcute de Sideblossom, iar Zoé călătorea într-un cupeu. Pe
drumurile neamenajate dintre Queenstown și fermă călătoria dura
oricum mai mult decât un drum făcut și cu mânzul. Thomas
insistase și Elaine cedase. John Sideblossom îi putea aduce iapa la
următoarea lui deplasare la Queenstown. În ziua următoare îi putea
ține tovărășie lui Zoé în confortabila ei caleașcă.
Elaine nu își luă rămas-bun de la nimeni, doar Inger îi zâmbise
încurajator când Thomas o conducea la barca plină cu flori.
Călătoria pe râu în jos a fost foarte romantică – cu atât mai mult cu
cât la Nugget Manor fuseseră aprinse artificiile. Elaine se bucură de
cascada de lumini și de ploaia de stele revărsată deasupra copacilor
și nu își putu stăpâni încântarea în fața frumuseții luminilor verzi,
albastre și roșii oglindite în apa râului.
— Oh, Thomas, a fost o idee minunată să prindem focul de artificii
aici, pe râu, doar noi doi! Nu este o noapte minunată? Ar trebui să
ne iubim chiar aici, sub cerul liber, ca maorii< Bunica mea,
Gwyneira, spune niște povești atât de romantice. Ea întotdeauna a
însoțit călare mânatul oilor când era tânără, dar și mai târziu< Ah,
și eu voi face asta, Thomas! Mă bucură viața la fermă, cu toate
animalele< Și Callie este un câine ciobănesc grozav! Fii atent, noi
două îți economisim trei păstori!
Elaine strălucea de fericire și din nou încercă să se lipească de
Thomas, ca odinioară de William. Însă acesta o respinse din nou.
908
— Ce idee! Să mâni vitele! Tu ești soția mea, Elaine! În niciun caz nu
îți vei face de lucru la grajduri! Zău, nu te mai recunosc! Ți s-a urcat
șampania la cap? Acum du-te la locul tău și stai liniștită până când
ajungem. Exuberanța asta este insuportabilă!
Elaine se retrase dezamăgită pe banca din fața lui.
Dar muzica întrerupse indispoziția tinerei perechi. Barca tocmai
trecea pe lângă terenul fermei Stever Station. Prietenii lui Elaine din
tribul maori, care tocmai se întorseseră de la mânatul vitelor, se pare
că se strânseseră lângă râu și îi întâmpinau pe miri cu o serenadă.
Elaine recunoscu un haka, un gen de operetă primitivă, cu scene
interpretate în ritm de dans și cu acompaniament în fundal de
instrumente tradiționale koauau sau fluierele nguru și putorino.
— Oh, nu am putea să ne oprim, Thomas? întrebă Elaine
entuziasmată. Ei cântă pentru noi<
Imediat văzu expresia schimonosită a feței lui Thomas. Furie?
Durere? Ură? Ceva se pare că dezlănțuise în el o mânie sălbatică,
abia stăpânită. Și o bizară umbră de teamă<
Elaine reveni în colțul ei din barcă, în timp ce Thomas trăgea
încrâncenat la rame. De fapt curentul apei era suficient pentru a-i
duce cu el, dar Thomas forța luntrea de parcă fugeau de cineva<
Elaine ar fi pus mii de întrebări, dar tăcu. Thomas era cu totul altfel
decât se așteptase ea. Începea treptat să se teamă de noaptea nunții.
Până acum își controlase nervozitatea. După discuția cu Inger și
Maren, și mai ales după dezmierdările cu William se simțise deja
experimentată. De o vreme începuse să se gândească din nou la
William, fără ură. Își amintea atingerile lui, sărutările lui. Își dorise
să fie atinsă, și de excitație se uda. Pe atunci se simțise penibil, dar
Inger îi spusese că era ceva foarte normal și că asta pentru femeie
făcea dragostea mai suportabilă. Când șezuse alături de Thomas și
admirase focul de artificii, această căldură și umezeală reveniseră,
dar acum nu mai simțea nimic din asta. Ce era dacă Thomas nu
reușea să o mai excite? Și avea el chef de așa ceva? În această clipă
909
părea că voia să facă pe cineva una cu pământul.
Elaine își alungă energică gândurile temătoare. Cu siguranță că
Thomas o va îmbrățișa imediat, o va mângâia și va fi drăgăstos cu
ea. Și atunci ea va fi pregătită pentru el.

Spre surprinderea lor, la pensiunea lui Helen erau așteptați de

gemene. Doar cu puțin timp în urmă acestea încă mai dansau la
nuntă!
— Daph< Ăă< Miss Helen a fost de părere că noi trebuia să
plecăm mai devreme, pentru a ne ocupa de dumneavoastră, Miss
Lainie! ciripi Mary.
— Pentru că cineva trebuie să vă ajute la dezbrăcat! adăugă Laurie.
Și cu părul dumneavoastră<
Thomas nu era entuziasmat.
— Mulțumesc, dar pe soția mea îmi va face plăcere să o ajut eu
însumi.
Nu luase în considerare încăpățânarea gemenelor. Daphne
O’Rourke le dăduse indicații clare.
— Nu, nu, Mr. Thomas, nu se face! protestă Mary. Bărbatul trebuie
să aștepte ca fata să fie pregătită. Avem aici o ciocolată fierbinte<
Thomas scrâșni din dinți și se stăpâni doar cu greutate:
— Mie mi-ați putea aduce un whisky!
Laurie clătină din cap.
— În casa lui Miss Helen nu se consumă alcool, poate cel mult vin.
Din acesta avem o sticlă, dar pentru mai târziu. Puteți lua o dușcă
împreună cu Miss Lainie când<
— Înainte sau după< chicoti Mary.
Thomas strânse din pumni. Cine voia să îl controleze pe el aici? Mai
întâi fluierele de pe malul râului< blestemații de maori! Ei
retreziseră în el acel sentiment, acea amintire! Și acum femeile astea!
Ce le privea pe ele ce făcea el cu soția lui! Pe deasupra, Elaine părea
chiar fericită de amânare.
910
— Pe curând, dragul meu! susură ea și le urmă pe gemene pe scară.
Thomas se aruncă într-un fotoliu și se înarmă cu răbdare. Mâine nu
îi va mai sta nimeni în cale<

Mary și Laurie își luară foarte în serios sarcina cu dezbrăcatul și

despletitul părului lui Elaine, ca și cu periatul acestuia. În cele din
urmă Mary o ajută să îmbrace o cămașă de noapte splendidă, cu
broderii bogate, în timp ce Laurie umplea cu vin un pahar din
cristal.
— Poftim, Miss Laurie, beți! îi ceru ea. Este un vin foarte bun, dar de
nuntă de la Daphne.
— Daphne v-a trimis?
Brusc Elaine deveni nervoasă. Până acum crezuse că surpriza îi
fusese pregătită de Helen.
Mary confirmă:
— Da, Miss Lainie. Și ea mai spunea că trebuie să beți cel puțin un
pahar de vin înainte, apoi încă unul cu el, înainte de a< mă rog, știți
dumneavoastră. O gură de vin va face experiența mai ușoară și mai
frumoasă.
Elaine știa că acum o lady ar fi trebuit să protesteze, iar cu William
nu ar fi avut niciodată nevoie de alcool pentru a se simți bine și în
siguranță în brațele lui. Dar Daphne știa fără îndoială ce spune.
Sorbi cuminte vinul. Era dulce. Elaine zâmbi.
— Spuneți-i, vă rog, lui Mr. Thomas<
— <Că sunteți pregătită! chicotiră în cor gemenele. Ca și făcut,
doamnă. Multă fericire!

Thomas nu a vrut vin. Elaine găsise că era frumos să se prezinte

precum o zeiță romană a dragostei, în cămașa ei frumoasă, cu părul
căzându-i pe umeri și cu un pocal cu vin în mână, salutându-și
iubitul. Dar Thomas împinse în lături paharul – nu lipsise mult să i-l
arunce din mână.
911
— Ce înseamnă asta, Elaine? Noi ne jucăm aici? Întinde-te în pat ca
o soție ascultătoare! Știu că ești frumoasă, nu trebuie să te prezinți
ca o târfă.
Elaine înghiți în sec. Se îndreptă spre pat ca un câine bătut și se
întinse pe spate. Lui Thomas se părea că îi plăcea priveliștea oferită.
— Așa este mai bine. Așteaptă să mă dezbrac. Ai fi putut să mă
ajuți, dar nu pe jumătate dezbrăcată, asta nu este demn de o
doamnă. Așteaptă.
Thomas se dezbrăcă fără grabă și își puse lucrurile ordonat pe un
scaun. Elaine îl auzi totuși respirând precipitat și se sperie când îi
văzu membrul după ce își dăduse jos pantalonii. Inger spusese că
acesta se va mări< dar chiar atât de mult? Oh, Doamne, o să doară
atunci când el i-l va introduce! Elaine se încovoie, se așeză pe o
parte și se îndepărtă puțin de el. Thomas o fulgeră cu privirea.
Acum respirația i se accelerase mai mult. O apucă de umeri, o aduse
cu o scurtă mișcare în poziția potrivită și pătrunse în ea.
Elaine vru să țipe când el făcu asta fără nicio pregătire, dar el îi
blocă buzele cu gura lui. Limba lui și membrul lui pătrunseră
simultan în ea. Din cauza durerii și a groazei ea fu cât pe-aici să
muște. Se zbătu când el, gemând de plăcere, se mișcă în ea.
Mișcările lui deveniră tot mai rapide, respirația i se transformă în
gâfâit< Elaine abia își putea stăpâni durerea.
— Aha, a fost bine<
Când își recăpăta respirația, nu spuse mai mult de atât.
— Dar< Acum, când durerea o mai lăsase, Elaine prinsese din nou
curaj< Nu trebuie ca mai înainte să mă săruți?
— Nu trebuie să fac nimic, răspunse rece Thomas. Dar dacă vrei<
El avu nevoie doar de puțin timp pentru a se destinde, apoi se
aruncă din nou asupra ei, de data aceasta o sărută – mai întâi pe
gură, la fel de posesiv și de puternic ca mai înainte, apoi pe gât și pe
sâni. Dureros, pentru că era vorba mai mult de mușcături decât de
sărutări, cu totul altfel decât o făcea William. Elaine se crispă și mai
912
tare. Gemu când el o penetră din nou. Simți iarăși un lichid, ca
prima dată. Acum Elaine își dădu seama ce spălau prostituatele cu
apă și oțet când erau silite să facă dragoste în zilele nepotrivite.
Gândul la puțină apă cu oțet sau cel puțin la apă și săpun îi păru
foarte atrăgător. Se simțea rănită, murdară și dezonorată. Stătea
țeapănă lângă Thomas, care adormi oricum imediat. Se ridică din
pat tremurând.
La acest etaj baia se afla chiar lângă camera lor. Cu puțin noroc nu
va întâlni pe nimeni; cei mai mulți clienți ai pensiunii mai erau cu
siguranță încă la nuntă. La nunta ei.
Spre mirarea lui Elaine, în camera de baie ardea lumina, iar
gemenele o așteptau cu două străchini cu apă fierbinte și cu săpun
parfumat.
Elaine izbucni în plâns când dădu cu ochii de cele două. Deci acesta
era darul de nuntă al lui Daphne. Nu trebuia să treacă singură de
acest moment greu. Și era evident că gemenele știau ce fac. În mod
excepțional nu mai sporovăiau, ci vorbindu-i încet, consolând-o, îi
scoaseră cămașa și o spălară pe corp.
— Sărmana de tine! Va mai durea și mâine, apoi va trece repede.
Laurie freca cu buretele petele lăsate de mușcăturile lui Thomas,
cărora el le spunea „săruturi”.
— Totdeauna este așa? suspină Elaine. Dacă de fiecare dată este așa,
prefer să mor<
Mary o trase lângă ea.
— Nu. Te obișnuiești<
Elaine își aminti că Daphne nu le ceruse niciodată gemenelor să se
obișnuiască cu așa ceva.
Laurie îi mai dădu vin; Daphne se pare că trimisese mai multe
sticle. Elaine bău cu o sete necunoscută până atunci. Se spunea că în
vin se afla uitarea, chiar dacă cele tocmai întâmplate se vor petrece
din nou în seara următoare.
— Transmiteți-i mulțumiri lui Daphne, șopti Elaine când în cele din
913
urmă se despărți de gemene și cu inima bătând puternic se întoarse
temătoare în camera în care dormea bărbatul ei.

— Ce-i spunem acum lui Daphne? o întrebă Laurie pe sora ei când

strângeau lucrurile. Părerea mea este că el nu a fost prea drăguț cu
ea<
Mary ridică din umeri.
— Așa este. Dar câți sunt drăguți? Daphne nu a întrebat dacă el este
drăguț. A vrut să știe dacă el<
Tăcu rușinată. Laurie nu avea nevoie de cuvinte pentru a înțelege.
— Da, ai dreptate. De Lainie îmi pare rău. Dar în rest Daphne nu are
de ce să fie neliniștită. Din ce s-a putut vedea până acum, el este
normal.

914
 7

În dimineața următoare Elaine îi mulțumea lui Dumnezeu că nu

trebuia să călărească. Nu numai că avea dureri insuportabile în
părțile intime, dar și dormise prost și incomod pe marginea patului.
Acum o durea tot trupul, iar fața îi era umflată și roșie de la vin.
Oricum Thomas nu comentă nimic, ca de altfel nici Zoé, cu care a
doua zi avea de împărțit cupeul, iar pe viitor casa. Elaine sperase la
un pic de prietenie din partea ei; tânăra femeie ar fi trebuit totuși să
se intereseze cum trecuse de această noapte. Dar Zoé tăcea. Nici
altcuiva nu avea Elaine cum să i se destăinuie.
Familia Sideblossom voia să plece dimineața devreme; Elaine abia
putu să își îmbrățișeze părinții la despărțire. Bineînțeles că Fleurette
își dădu seama că ea nu se simțea în largul ei, dar nu era timp de
întrebări. Doar Helen rămase pentru puțină vreme singură cu
Elaine, când aceasta o ajutase la strânsul veselei. Ea observă imediat
mișcările ei forțate cauzate de durere.
— A fost rău, copilă? o întrebă cu compătimire.
— A fost groaznic.
Helen încuviință înțelegătoare din cap.
— Știu, micuța mea. Dar va fi mai bine, crede-mă. Ești tânără, vei
rămâne repede gravidă. Pe urmă te va lăsa în pace.

Întreaga dimineață Elaine o petrecu în cupeu, făcându-și mii de

gânduri dacă evenimentul de noaptea trecută ar putea avea ca
urmare nașterea unui copil. În ea totul se opunea gândului de a fi
rămas gravidă. În cele din urmă se liniști. Ultimele semne ale
menstruației le avusese cu patru zile în urmă și, după cele spuse de
Inger, nu putea să fi rămas gravidă acum.
Cupeul lui Zoé avea arcuri bune, dar drumurile care ocoleau lacul
Waikatipu nu erau în cea mai bună stare. Elaine gemea de fiecare
915
dată când dădeau prin hârtoape. În zadar încercă să închege o
discuție cu Zoé, aceasta părând interesată numai de gospodărie și
de diverse obiecte de lux cu care ea înfrumuseța Lionel Station.
Vorbea pe larg despre mobilă și despre materialele pentru draperii,
dar nici prin cap nu îi trecea să o consulte și pe Elaine în privința
părerilor sau a preferințelor ei. După câteva ore Elaine se decise să
nu se lase în niciun caz limitată doar la casă de către soțul ei. Cu Zoé
s-ar fi plictisit de moarte. Trebuia să își dobândească un loc în ferma
de oi; bunica Gwyneira reușise să facă asta. Adâncită în gânduri o
mângâia pe Callie, care evident remarcase că stăpâna ei avea nevoie
de consolare.
Zoé privea animalul iritată.
— Sper că nu vrei să bagi potaia în casă.
Elaine simți cum era cuprinsă de furie.
— Nu este potaie. Este un Kiward Border Collie. Sunt cei mai vestiți
câini din Noua Zeelandă. Lui Friday, bunica ei, au vrut chiar să îi
facă un monument în Christchurch. Câinii din rasa aceasta provin
din Silkham Collies cunoscuți în întreaga Marea Britanie. Elaine,
care nu își mai încăpea în piele, continuă: Dacă fiecare emigrant ar
avea o asemenea origine<
Pe chipul drăguț al lui Zoé apăru o grimasă de mânie. Elaine nu
dorise să facă o aluzie directă la ea, ci doar o glumă. Se părea însă că
strămoșii lui Zoé nu se număraseră printre cele mai alese personaje.
— Nu vreau animale în casă! Și nici John nu vrea! o informă ea scurt
pe Elaine.
Elaine se încordă. Dacă Zoé voia o luptă pentru putere<
— Thomas și cu mine vom avea propriile camere. Pe care eu le voi
aranja pe gustul meu. De exemplu mie nu îmi plac volănașele.
În orele următoare, în cupeu se lăsă tăcerea. Elaine își concentra
atenția asupra frumuseții peisajului străbătut. Mai întâi înaintară
de-a lungul lacului, după care traversară o câmpie în direcția
Arrowtown. Aici iarba creștea ca în Canterbury Plains, chiar dacă
916
terenul nu era atât de vast și plat și oferea o mai mare diversitate de
plante. Fusese un nucleu de creștere a oilor – sau cel puțin ar fi
putut deveni – până când Jack Tewa, care se ocupa cu tunsul oilor,
găsise aici aur în urmă cu aproape treizeci de ani. De atunci în zonă
au năvălit căutătorii de aur. Se dezvoltase considerabil mai ales
orășelul Arrowtown. Elaine se întreba dacă într-adevăr exista aur în
pârâiașele și râurile pe care le traversau, ale căror maluri împădurite
te îndemnau să faci un popas.
Thomas îi spusese că vor înnopta în Arrowtown; de fapt lăsaseră
orașul undeva în spate, pe partea stângă, și se opriră la o fermă cu oi
al cărui proprietar era un cunoscut al celor doi Sideblossom. Casa
avea prea puține asemănări cu cele din Kiward sau Lionel Station;
era mai modestă, cu camere mici. Dar proprietarii se dovediră a fi
gazde primitoare, ca de fapt toți fermierii din Noua Zeelandă. În
definitiv și Garden Station era destul de izolat și deci primea rareori
vizite. Elaine se străduia să satisfacă setea lui Mrs. Gardener pentru
noutățile din Queenstown și Otago, cu toate că nu îi ardea de șuetă.
Era moartă de oboseală și epuizată după călătorie, iar pe de altă
parte, îi era frică de noaptea pe care urma să o petreacă împreună cu
Thomas. Atât pe parcursul dimineții, cât și în timpul călătoriei soțul
nu schimbase o vorbă cu ea, iar acum conversația cu Mr. Gardener
era monopolizată de bărbații Sideblossom. Femeile rămăseseră între
ele. Zoé nu îi era de ajutor. Mânca în tăcere ceva din cele oferite de
gazdă. Din cauza oboselii și a nervozității Elaine nu mâncă mai
nimic, și în tot acest timp Mrs. Gardener o tot trăgea de limbă. În
cele din urmă Zoé ceru permisiunea să se retragă. Elaine făcu și ea
același lucru. Mrs. Gardner păru cam dezamăgită, dar manifestă
toată înțelegerea.
— Copii, trebuie să fiți obosiți după nuntă< și imediat apoi această
lungă călătorie. Îmi amintesc încă bine, când eram proaspăt
căsătorită<
Elaine se temea că va urma o lungă prelegere despre bucuriile
917
căsniciei, dar se pare că Mrs. Gardener altceva voia să spună. Când
aceasta îi aduse lui Elaine apă pentru spălat, puse degajat alături de
vas și un recipient cu un unguent.
— Poate că veți avea nevoie, spuse ea fără a o privi în ochi. O fac eu
însămi din grăsime de porc și extract de plante. Am filimică în
grădină.
Elaine nu se atinsese niciodată de zona intimă, dar după ce Mrs.
Gardener plecă, luă recipientul și cu inima bătându-i tare se unse
între picioare. Imediat durerea se mai potoli. Respirând ușurată, se
dezbrăcă și se prăbuși pe pat. Thomas încă mai bea cu Gardener și
cu fiii acestuia – părea la fel de rezistent la băutură ca tatăl lui –, așa
că Elaine adormi înainte de venirea lui. Ceea ce nu îi aduse salvarea.
Se trezi speriată când cineva o apucă de umeri și o întinse pe spate
și țipă îngrozită. Callie, care dormea în fața camerei, lătră tare.
— Calmează bestia! urlă răgușit Thomas.
Elaine constată că el deja se dezbrăcase. Și o ținea cu putere. Cum să
iasă afară și să liniștească animalul?
— Gata, Callie! Totul este în regulă!
Încercă să strige la câine, dar vocea îi suna atât de speriată, că nici ea
însăși nu și-ar fi dat crezare. Iar câinii au un fin simț pentru stările
sufletești< Thomas îi dădu drumul soției, se duse la ușă și lovi
puternic câinele cu piciorul. Callie gemu, dar continuă să latre.
Acum lui Elaine îi era frică nu numai pentru ea, dar și pentru cățea.
Respiră ușurată auzind vocea prietenoasă a lui Mrs. Gardener pe
coridor. Părea că voia să o scoată afară pe Callie, care se opunea.
Elaine mulțumi cerului și gazdei și rămase resemnată în așteptare,
în timp ce Thomas se îndrepta din nou către ea.
Nici astăzi nu procedă cu gingășie. În loc de asta își penetră soția
fără măcar să o fi dezbrăcat. Îi trase în sus cămașa de noapte atât de
brutal, încât o rupse.
Elaine își ținea respirația pentru a nu țipa – ar fi fost extrem de
penibil dacă ar fi auzit-o soții Gardener. Dar de data aceasta durerea
918
nu mai fusese ca în noaptea trecută și alifia ușurase pătrunderea. În
această noapte el se limită la un singur act și adormi imediat ce
respirația normală îi revenise. Nici măcar nu se dădu la o parte de
pe Elaine. Mirosea a sudoare, a whisky. Trebuie să fi băut mult.
Elaine oscila între teamă și scârbă. Se va trezi dacă ea se va mișca
sub el? Trebuia să încerce; era exclus să rămână în poziția aceasta
până dimineața.
Își adună curajul și îl împinse pe Thomas într-o parte. Apoi se
rostogoli din pat cât putu de ușor, căută în întuneric capotul, o piesă
elegantă din Dunedin, în care când îl comandase se gândise că va
lua micul dejun cu iubitul ei soț, și se furișă afară din cameră.
Closetul era jos, lângă bucătărie, de aceea trebuia să coboare
treptele. Din bucătărie auzi niște gemete ușoare. Era Callie. Elaine
uită de intenția ei inițială, deschise ușa bucătăriei și ghidându-se
după gemete găsi cățeaua într-un colț al camerei cu provizii. Aici
dormi și Elaine și avu norocul de a se trezi înainte de a se face
lumină. O închise la loc pe Callie și se strecură pe scară în sus.
Thomas dormea cum îl lăsase, de-a curmezișul patului conjugal, și
sforăia. Elaine trase o pătură de sub Thomas și petrecu restul nopții
ghemuită pe podeaua camerei. Se strecură pe marginea patului abia
când dimineața Thomas începu să se miște încă somnoros.
Dacă lucrurile vor evolua tot așa, va muri din cauza lipsei de somn.
Elaine se simțea rău. Privirile compătimitoare ale lui Mrs. Gardener
nu o ajutară cu nimic.
— Luați unguentul cu dumneavoastră< și am să vă scriu și rețeta
imediat! zise binevoitoarea gospodină. Păcat că nu vreți să îmi lăsați
cățelușa! Ce animal drăguț! Ar face treabă aici.
Panicată cum era, Elaine aproape că i-ar fi dăruit-o pe Callie; astfel
cel puțin cățelușa ar fi fost în siguranță. Noaptea se temuse că
Thomas ar fi putut să o rănească serios pe Callie cu loviturile lui de
picior. Pentru asta s-ar fi putut găsi o soluție la Lionel Station. În
schimb se gândi să îi trimită bunicii Gwyn o scrisoare. Desigur că ar
919
găsi un Kiward Collie pentru Mrs. Gardener, trebuia doar să vadă
cum l-ar aduce încoace. Dar lucrul acesta se va putea aranja. În
această zi Elaine i-ar fi dăruit amabilei gazde și bijuteriile coroanei!

Ziua ce a urmat decurse la fel ca ziua anterioară. Se îndreptară spre

Cardrona și începură să urce munții; pe aici mai erau locuri
acoperite de zăpadă. Elaine îngheța în trăsură extenuată. Nu îi
trecuse prin cap să își scoată mantoul din bagaje. În cele din urmă
omul care conducea trăsura, un tânăr irlandez dezghețat, cu părul
roșu, opri și căută în cufere pături și blănuri pentru femei. Elaine se
încălzi, totuși respiră ușurată când ajunseră la hotelul din Cardrona
în care urmau să petreacă noaptea. Era vorba despre o construcție
modestă, din lemn, în barul căreia nu erau admise femeile. Elaine și
cu Zoé nu avură voie nici măcar să se mai încălzească în fața
căminului și se retraseră imediat în camerele lor. Acolo o fată le
aduse ceva de mâncare, plus bere caldă, iar Elaine bău cât putu de
mult. Aceasta avea un gust mizerabil. Ea nu mai băuse alcool, cu
excepția unor mici cantități de vin, dar se gândi la mesajul lui
Daphne: alcoolul putea să o facă să treacă mai ușor peste tot.
Din păcate efectul berii a fost invers. Această noapte a fost cea mai
proastă dintre nopțile pe care le suportase până acum, pentru că de
data aceasta Thomas veni la ea aproape imediat după sosire și nu
era beat. La început Elaine speră că el va fi mai răbdător și mai
drăgăstos, dar totuși ea tremura la orice atingere. Spre oroarea ei, se
părea că îl excita.
— Ești drăguță când te alinți așa, zise el. Îmi place mult mai mult
decât cum ai procedat de curând. Se potrivește mai bine cu
nevinovăția mea de la țară<
— Te rog, nu! Elaine se retrase când el o apucă de sâni. Ea încă nu se
dezbrăcase complet, mai purta corsetul, însă asta nu părea să îl
deranjeze. Nu așa, te rog< nu am putea ca mai întâi< să fim
drăgăstoși unul cu altul?
920
Ea roși sub privirea lui disprețuitoare.
— Să fim drăgăstoși? Ce înțelegi tu prin asta? Să ne jucăm? Curva
aia de prietenă a ta te-a învățat așa ceva? Nu mai spune! M-am
interesat despre relațiile tale! Cum ai vrea? Așa?
El îi sfâșie corsetul, o aruncă pe pat și începu să îi frământe sânii. O
durea și se smuci, dar el râse și se pregăti să o penetreze.
— Ori ai vrea ceva mai sălbatic? Poate așa?
Ea scânci când el o întoarse.
Bărbații și femeile în mod normal se privesc unul pe altul când<
spusese Inger. Dar acum ce mai era normal?

În ziua următoare merseră la vale tot timpul. Înaintau repede și

vremea era mai caldă. Printre stânci creștea acum iarba. Se iveau
flori de primăvară galbene și albe, care nu se potriveau deloc cu
starea de spirit a lui Elaine. La lacul Wanaka – asta ea o știa de la
prima ei vizită – peisajul era mai dulce decât în Queenstown.
Stâncile nu se mai terminau atât de brusc în lac, ci pe maluri existau
plaje și păduri. Vremea era prietenoasă. Pentru prima dată după
nuntă era vreme frumoasă, iar priveliștea oferită de lac era mirifică.
Apa era de un albastru adânc, parcă îmbrățișată de țărm, arbori
înalți se oglindeau în ea și totul părea necălcat de picior de om.
Impresie înșelătoare, pentru că localitatea Wanaka se afla în
apropiere – un orășel comparabil cu Haldon de lângă Kiward
Station, dar așezat într-un cadru natural mult mai frumos. Trecură
prin Wanaka după-amiaza devreme, apoi merseră paralel cu râul
Cardrona către lacul Hawea. Era un ocol, pentru că porțiunea ce
ducea direct la lac traversa muntele și nu putea fi parcursă cu
atelajele.
Ultima noapte a călătoriei o petrecură din nou la o fermă de pe
Hawea River. În sfârșit Elaine avu parte de o pauză. Bărbații se
îmbătară atât de tare cu whisky-ul preparat de însuși fermierul
irlandez, încât Thomas nu mai reuși nici să găsească singur drumul
921
până la pat. Elaine dormi buștean, și a doua zi, în ultima etapă a
călătoriei, se simți mai bine. Dar pe drum nervozitatea ei creștea. La
prima ei vizită la Lionel Station călărise prin acest peisaj muntos
necălcat de om? Zona era minunată și fiecare priveliște oferită de
lacul de un albastru intens încadrat de munți îți tăia respirația, dar
pe parcursul întregii zile nu zări nicio așezare și nici măcar o casă
izolată. Elaine trebui să accepte un adevăr: chiar de ar fi dispus de
calul ei, între Lionel Station și Wanaka era o distanță de două zile de
mers călare! Îi era acum clar că domnii Sideblossom, Zoé și poate
alți câțiva văcari erau singurii albi pe care câteva luni de acum
înainte îi va putea vedea la față.

Lionel Station se afla în Makaroa, pe malul de vest al lacului Pukaki.

Domeniul ocupa un golf la vărsarea râului Makaroa, iar în jurul
conacului, ca și de-a lungul râului până sus în McKenzie Highlands,
se întindeau pășunile oilor familiei Sideblossom. La conac lucrau
numai maori, dar în imediata apropiere nu era niciun sat de-al
acestora; oamenii dormeau în niște adăposturi provizorii la Lionel
Station. Chiar și Elaine, care nu cunoștea foarte bine obiceiurile
populației maori, putea spune că această situație atrăgea după sine
o mare fluctuație a angajaților. Maorii erau legați de familie, ei
reveneau la tribul lor, chiar dacă munceau cu plăcere la pakeha. Cei
care o așteptau astăzi în majoritate erau alții decât la prima ei vizită.
Pe drum Zoé se plânsese: trebuia permanent să se obișnuiască cu
oameni noi. Părea totuși să îi convină, deoarece și noul personal se
comporta ireproșabil. Acesta era oricum supravegheat de semeni –
Elaine recunoscu o femeie mai în vârstă, care îi fusese prezentată
astă-iarnă ca fiind Emere. Ea avea chipul tatuat, un chip care ar fi
arătat înfiorător și fără tradiționala ornamentație maori. Emere era
mai înaltă decât cele mai multe femei maori. Purta despletit părul ei
negru și lung, în care se amestecau fire albe, fapt neobișnuit la
angajații casnici, mai ales ai unei stăpâne atât de severe ca Zoé, care
922
punea preț pe vestimentația occidentală și pe părul strâns pe cap, pe
care cameristele purtau chiar și bonetă. Totuși Emere nu părea să
accepte multe. Ea era arogantă, le privea atât pe Zoé, cât și pe Elaine
disprețuitor cu ochii ei întunecați și inexpresivi.
Elaine o salută cu căldura pe care i-o mai permitea această călătorie.
Trebuia să aibă cel puțin cu personalul legături bune; fără prieteni s-
ar simți pierdută la Lionel Station.
Thomas nu îi lăsă timp să se acomodeze.
— Vino, Elaine, îți voi arăta locuința noastră. Am pus să fie
amenajată pentru noi aripa de vest. Zoé a fost atât de amabilă să
ajute la amenajare.
Elaine, care după prima noapte în care se putuse odihni nu mai era
speriată și supusă, ci era supărată de purtarea lui, îl urmă indispusă.
Thomas o așteptă în fața unei uși; din holul generos de la intrare o
ușă dădea în aripa de vest.
— Să te trec pragul? o întrebă el rânjind.
Elaine simți că îi sare muștarul.
— Păstrează romantismul pentru ceasuri mai intime! replică ea
arțăgoasă.
Thomas o privi mirat, apoi în ochii lui fulgeră mânia. Elaine îi
întoarse privirea cu o îndrăzneală neobișnuită.
După cum era de așteptat, aripa de vest era plină de volănașe și de
mobilă de culoare închisă, anostă. Ceea ce nu era defel pe placul lui
Elaine. În mod normal i-ar fi păsat prea puțin de asta; oricum își va
face de lucru mai mult pe afară decât să vegeteze în casă, iar dacă
citea o carte interesantă, nici nu vedea ce era în jur. Dar de data
aceasta izbucni.
— Pot să aduc modificări dacă nu îmi place ceva? întrebă ea pe un
ton mai agresiv decât și-ar fi dorit.
— Ce nu îți place aici? se interesă Thomas. Aranjamentul
corespunde celui mai bun gust, în privința asta toți au fost de acord.
Bineînțeles că îți poți amplasa mobila ta, dar<
923
— Poate că eu nu am un bun gust elevat, dar îmi văd lungul
nasului! replică Elaine și trase hotărâtă deoparte draperiile ce
acopereau una dintre ferestre. Avu nevoie de ceva forță, pentru că
Zoé prefera modelele grele din catifea, care izolau complet lumea de
afară. Cel puțin asta de aici trebuie să dispară!
Thomas o mustră din priviri. Bănuise ea oare încă de acum o
săptămână vulnerabilitatea ascunsă în spatele expresiei de
nepătruns de pe chipul lui? Între timp secretele lui se dezvăluiseră.
Poate că Thomas se simțise în adolescență cu adevărat părăsit și
singur, dar acum găsise o cale de a primi ceea ce voia.
— Mie îmi place, răspunse el iritat. Voi pune să ți se aducă lucrurile.
Explică-le oamenilor pe loc ce să pună și unde să pună.
Rostind aceste cuvinte, el se întoarse și lăsă singură o Elaine umilită
și timorată, căci amenințarea din vocea lui nu trecuse neobservată.
Ce să facă acum cu o încărcătură de car drept zestre? Și din cauza
disputei cu Thomas nu avusese nici măcar posibilitatea să se lase
condusă prin toată locuința. Elaine privi deznădăjduită în jur.
— Aș putea să o ajut pe madame? întrebă o voce foarte tânără din
dreptul ușii. Eu sunt Pai, camerista dumneavoastră. Sau ar trebui să
fiu, este de părere Miss Zoé, dacă sunteți de acord<
Elaine se uită încurcată la ea. Nu mai avusese niciodată o cameristă.
La ce îi trebuia cuiva una ca asta? Se părea că nici micuța Pai nu
cunoștea răspunsul. Avea cel mult treisprezece ani și părea pierdută
în uniforma neagră de fată în casă, cu șorț alb și bonețică. Și modul
acesta franțuzit de a se exprima! Era evident că Zoé îi trimisese
această fată „nurorii ei vitrege” mai curând ca să se descotorosească
de ea. Din nou se trezea furia și îndârjirea în Elaine. Dar Pai nu avea
nicio vină. Fata părea nevinovată și simpatică, cu fața ei lată și
neobișnuit de luminoasă, iar părul des și negru împletit în cozi îi
scotea în evidență forma de inimă a chipului. Cu siguranță că nu era
o maori pură, ci o metisă precum Kura, dar oricum era departe de
frumusețea acesteia.
924
Elaine râse.
— Mă bucur, kia ora, Pai! Ia spune-mi, cunoști cum stau lucrurile pe
aici? Bărbații vor aduce imediat un munte de lucruri și trebuie să le
găsim loc cumva. Avem< mai am eu și alți servitori?
Pai confirmă cu zel:
— Da, madame, mai este o fată în casă, Rahera. Dar ea este timidă,
nu prea vorbește engleza. A venit aici abia de două săptămâni.
Exact cum gândise și Elaine. Zoé ținea pentru ea personalul cu
experiență, în vreme ce ea trebuia să se descurce cu începătorii. Cel
puțin va încerca să țină fetele mai mult pe lângă ea.
— Nu face nimic, Pai, eu vorbesc puțin limba maori, spuse ea
prietenoasă. Iar tu vorbești foarte bine engleza, așa că ne vom
descurca. Adu-o imediat pe Rahera aici< ba nu, mai întâi arată-mi
locuința. Trebuie să îmi fac o idee asupra a ce este pe aici.
Tânăra femeie se simți mai bine când Pai îi arătă drumul spre
camera ei. După cât se părea, exclusiv pentru Elaine era rezervat un
dormitor și o garderobă. Așadar nu va împărți în toate nopțile patul
cu soțul ei sau cel puțin nu va trebui să doarmă lângă el. Mai erau
un salon și un birou al stăpânului casei, care dădeau unul într-altul.
Niciunul prea mare; probabil că la Lionel Station lucrurile
decurgeau ca și la Kiward Station: cele mai importante încăperi erau
frecventate în comun de locuitorii casei și mesele erau luate tot
împreună. În orice caz, în aripa de vest nu se afla o bucătărie, dar în
schimb existau două camere de baie moderne, generos dotate.
Elaine avea un bun simț al orientării. Reținu cu ușurință planul
casei, și când bărbații – conducătorul atelajului tatălui ei și un
lucrător maori – aduseră mobila și cuferele, le arătă cu exactitate
unde să le lase. De asemenea Pai se dovedi pricepută. Este drept că
nu avea mare experiență, dar ca să se ocupe de hainele stăpânei era
pricepută. Pai aranja de zor rufăria în sertarele din dormitorul lui
Elaine, în timp ce Rahera punea vesela și cristalurile în vitrine cu
atâta grijă, de parcă le venera. Ajutorul maori se prezentă ca fiind
925
Pita, fratele lui Rahera. De fapt, spuse el, era văcar și se oferise ca
hamal doar pentru a fi aproape de Rahera.

Mai curând de Pai, gândi Elaine, căreia nu îi scăpară scânteierile din

ochii fetei și ai băiatului. Dar cu atât mai bine. Dacă Pai își găsea aici
un prieten, nu pleca curând.
— Acesta câine frumos! spuse Pita cu ochii la Callie, care tocmai
intrase împreună cu conducătorul atelajului în casă.
Cățelușa își petrecuse ultimele nopți cu el în căruța cu coviltir.
Acum Elaine era nevoită să găsească o nouă soluție pentru ea. Și nu
era lucru ușor, în plus era și ceva urgent.
— Bun pentru oi! Cumpărat Mr. Thomas?
Nici engleza lui Pita nu era strălucită. Elaine trebuia să descopere
neapărat de unde veneau acești oameni, cărui trib aparțineau și de
unde rezultau diferențele uriașe în instruirea lor.
— Nu, răspunse ea zâmbind amar. A venit la pachet. Callista o
cheamă și este cățeaua mea. Arătă către ea însăși când Pita dădu
semne că nu prea înțelesese. Ascultă doar de mine!
Pita înclină din cap.
— Foarte frumos câine. Împrumută tu pentru oi la noi!
— Dumneavoastră! se auzi o voce tăioasă de la ușă.
Zoé Sideblossom intră în încăpere. Se și schimbase după călătorie și
evident se și îmbăiase; în orice caz părea mult mai proaspătă și mai
pusă la punct decât se simțea Elaine. Și mai dispunea și de
suficientă energie pentru a-l sancționa pe servitor.
— Repetă după mine, Pita! Nu vreau să aud în casa mea bâlbâială
asta a indigenilor. Și înainte de toate, obișnuiește-te cu modul corect
de adresare: dumneavoastră și madame. Zoé Sideblossom așteptă ca
Pita să repete complicata formulă – garantat fără să o fi înțeles în
întregime. Abia după aceea i se adresă lui Elaine: Ești pe deplin
mulțumită? Thomas spunea< că ți-a plăcut în mod special
amenajarea interiorului.
926
Femeia zâmbi sarcastic.
Callie mârâi la ea. Elaine își dori brusc ca blânda ei Callie să se
transforme într-un Rottweiler sălbatic.
— Mobila mea va face diferența, spuse Elaine cu un calm
imperturbabil. Iar dacă Pita va fi atât de amabil încât să își ajute sora
să dea deoparte draperiile< Apropo, Pita, mie nu este nevoie să mi
te adresezi cu „madame”. La mine acasă eu sunt Miss Elaine sau
Miss Lainie.
Pita și Rahera o priveau ca niște iepuri speriați, doar Pai abia își
înăbuși un chicotit.
— Te așteptăm la ora opt la cină, spuse Zoé și părăsi aripa de vest
cu o ținută maiestuoasă.
— Capră! mormăi Elaine.
Pai îi surâse.
— Ce a spus madame?

Era aproape ora opt când toate piesele de mobilier și lucrurile ei își
găsiseră un loc în camere. Pe cele mai multe Elaine le aranjase în
dormitorul ei și în încăperea garderobă; ca să poată face asta,
redistribuise câteva mobile vechi în alte încăperi. Camera de zi
părea acum supraîncărcată, dar lui Elaine puțin îi păsa; oricum ea
nu va petrece aici mult timp. Mai avea la dispoziție zece minute
pentru a se schimba pentru cină. Din vizita ei anterioară știa că aici
cina era ceremonioasă. John Sideblossom ținea la asta? Sau Zoé? De
asta depindea măsura în care regulile erau luate în serios de bărbați.
Elaine nu credea că în această casă Zoé chiar avea puterea de decizie
pe care ea lăsa să se înțeleagă că o are. Pe timpul călătoriei arătase
permanent supunere față de John.
Totuși într-un costum de călătorie murdar Elaine nu ar fi luat loc la
masă nici în Queenstown. Trebuia cel puțin să se spele și să îmbrace
altă rochie. Din fericire, Pai tocmai scosese una. Dar conducătorul
atelajului ținea să își ia neapărat rămas-bun de la Elaine.
927
Ea îl întrebă mirată:
— Vrei să pleci deja, Pat? Poți foarte bine pleca la drum mâine
dimineață. Cu siguranță se va găsi aici un pat pentru dumneata.
Patrick O’Mally clătină din cap.
— Dorm în anexa pentru servitori, Miss Lainie. M-a invitat Pita. Aș
putea să dorm și în căruță, ca în timpul călătoriei<
Era adevărat. Elaine își dădu seama cu un ușor regret că membrii
familiei Sideblossom nu se gândiseră la un culcuș pentru Pat. Și
considera că era revoltător. Cel puțin la hoteluri ar fi existat camere
libere.
— Dar vreau ca mâine să plec dis-de-dimineață. Fără încărcătură și,
dacă nu mă țin în loc doamnele, ajung ușor la Wanaka< Pat zări
expresia rănită de pe fața lui Elaine și se strădui să o mai dreagă:
Scuze, Miss Lainie, așa< Ăă< nu voiam să zic asta. Știu,
dumneavoastră sunteți o călăreață antrenată. Dar trăsura lui Miss
Sideblossom și mârțoagele înhămate la ea<
Elaine zâmbi înțelegătoare. Și ea remarcase că bidiviii de rasă de la
trăsura lui Zoé nu s-ar fi putut măsura cu un cal de tracțiune ca
Owen sau cu perechea de iepe Cob de la căruța lui Pat.
Acum Pat ar fi putut să plece, dar părea că mai avea ceva pe suflet.
— Miss Lainie< chiar este totul în ordine? se bâlbâi acesta în cele
din urmă. Și cu<
Aruncă o privire spre Callie. Elaine nu îi povestise de ce în această
călătorie cățeaua dormise cu el, dar Patrick nu era prost.
Elaine își căuta cuvintele. Nici nu știu ce să spună până când
Thomas Sideblossom apăru în spatele lui Pat.
— Mrs. Sideblossom, te rog! spuse el înțepat. Nu admit acest mod
intim de adresare, băiete. Este lipsă de respect. Și parcă voiai să
pleci, nu? Așa că ia-ți acum rămas-bun cum se cuvine. Vreau ca
astăzi să nu te mai prind pe aici!
Pat O’Mally rânji. Nu se intimida el atât de ușor.
— Cu plăcere, Mr. Sideblossom, răspunse el degajat. Dar nu știam
928
că aș fi robul dumneavoastră. Deci fără adresări intime. Nu îmi
amintesc să vă fi tutuit.
Thomas rămase calm, dar pupilele i se dilatară. Elaine văzu din nou
abisul din privirea lui. Ce va face acum, după riposta lui Pat?
Pat ripostă privirii aproape cu obrăznicie.
— La revedere, Miss Lainie! Ce să îi transmit tatălui
dumneavoastră?
Elaine își simțea gura uscată. Pălise.
— Spuneți-le părinților mei< că mă simt bine.

929
 8

Thomas nu îi lăsă timp lui Elaine să se pregătească de cină. Îi ceru

să-l urmeze așa cum era; de aceea Elaine se simți umilită și murdară
sub privirile lui Zoé, ireproșabil îmbrăcată, și ale bărbaților care își
schimbaseră îmbrăcămintea de călătorie cu costume. Se părea că
acest fapt îl remarcase și Emere, pentru că bătrâna maori îi aruncă o
privire ce putea spune multe. Dezaprobare? Dispreț? Sau era doar
curiozitatea legată de modul de reacție al comesenilor? Oricum
Elaine nu se putea plânge de comportamentul lui Emere; ea era
politicoasă și servea cu mare îndemânare.
— Emere a fost instruită încă de prima mea soție, explică John
Sideblossom fără a o privi pe înalta femeie maori. Mama lui
Thomas. A murit de foarte timpuriu și ne-a lăsat puțin personal atât
de instruit<
— De unde vin de fapt acești maori? întrebă Elaine. În zonă nu pare
să existe un sat.
Și de ce Emere se mai afla încă aici, în loc să se fi căsătorit și să fi
avut copii? Ori să se fi ocupat de tribul ei? Bunica Helen povestise
că Emere ar fi o tohunga. Dacă era într-adevăr capabilă să trezească
la viață vocea wairua a fluierului putorino, ar trebui să treacă drept o
vrăjitoare puternică. Iar acum, când Elaine o cercetă pentru prima
oară mai atent, fața ei mare în formă de inimă parcă îi amintea de
cineva< Dar de cine? Își bătu capul să-și aducă aminte.
— Aici predomină bărbații, explică Thomas. Ca văcari, obișnuiții
hoinari. Iar fetele< o parte dintre ele îi urmează pe aceștia, o altă
parte provin de la școala misiunii din Dunedin. Orfane.
Accentuă ultimul cuvânt părând să arunce totodată o privire
batjocoritoare tatălui său. Elaine rămase din nou mirată. Nu mai
auzise la maori de copii orfani. Nu corespundea concepției lor
despre familie. Bunica Helen îi explicase că toți copiii maori ai
930
oricărei femei se adresau cu „mamă” sau „bunică” tuturor celor din
generațiile respective, iar tribul creștea copiii împreună. În mod cert
nu abandonau copii pe la porțile unei școli misionare!
Oricum instruirea într-o asemenea școală o înzestrase pe Pai cu o
engleză de primă clasă și cu cunoștințele fundamentale de
gospodărie. Elaine o va întreba mai târziu pe fată de unde provenea.
Masa era excelentă, puternic influențată de bucătăria maori; în
principal se servea pește prăjit, carne și cartofi dulci. Elaine se
întreba dacă era ceva obișnuit sau dacă Zoé supraveghea și
bucătăria și fixa meniul. Nu își mai putea aminti ce mâncase la
prima ei vizită. Pe atunci avusese ochi doar pentru Thomas, se
îndrăgostise de peisajul care încadra Lionel Station și găsise că totul
era încântător. Acum se întreba cum de putuse să fie atât de oarbă.
Și i se întâmpla nu prima dată, ci a doua oară după William.
Așa ceva nu trebuia să i se mai întâmple. Nu se va mai îndrăgosti,
ea<
Ea era căsătorită. Când înțelese că din situația actuală nu mai exista
ieșire, îi rămase îmbucătura în gât. Aici nu era un coșmar din care
cândva se va trezi. Era chiar realitatea! Desigur că exista și divorțul,
dar pentru asta trebuia să prezinte motive cu greutate ori ea nu
putea să îi descrie niciunui judecător ce îi făcea Thomas în fiecare
noapte! Doar gândul de a-i povesti cuiva o făcea să moară de rușine.
Nu, divorțul nu era o soluție. Trebuia să învețe să trăiască astfel.
Înghiți îmbucătura rămasă în gât, deși gura îi era la fel de uscată ca
înainte. Dar exista vin. Apucă paharul. Însă nu trebuia să bea prea
mult, avea nevoie de un cap limpede. Trebuia să găsească un
adăpost pentru Callie. Va vorbi cu Pai, sau mai bine cu Rahera. Ea
putea să ducă animalul la fratele ei, iar Pita va avea grijă de ea. Pe
urmă< Elaine își aminti și de alte sfaturi din tezaurul experienței
lui Daphne O’Rourke în afară de acela de a căuta uitarea în vin.
Până una, alta nu voia să rămână în niciun caz gravidă!

931
În prima lună de căsnicie, soarta se arătă generoasă cu Elaine. După
socotelile proprii, cu puțin timp înainte ca culcatul cu Thomas să
devină periculos, bărbații plecară să ducă oile pe podiș. Pentru oile
gestante foloseau mai ales pășunile descoperite de James McKenzie
într-o vale îngustă. Cu animalele făceau două zile până acolo călare;
cel puțin o zi le va mai lua drumul de întoarcere și poate că bărbații
se vor opri și pe undeva pentru a pescui sau pentru a vâna. Cu ceva
noroc vor fi depășite zilele critice.
Elaine nici nu cuteza să spere la o abstinență benevolă din partea lui
Thomas. Acesta se culca cu ea aproape zilnic, iar în ce privea
„obișnuința” din partea ei – nici vorbă. Ca și până atunci, avea
senzația că era ruptă în bucățele când el o penetra. Unguentul
primit de la amabila Mrs. Gardener se terminase de mult, și Elaine
nu mai ajunsese să facă rost de ingredientele necesare preparării lui.
Când Thomas o strângea în brațe sau își înfigea degetele în sânii ei,
rămâneau în urmă vânătăi. Cel mai rău era când ea îl supăra sau
când „nu se purta ca o lady”. El numea asta „a se juca cu el” și o
sancționa cu felul lui de a se juca. Existau modalități de a pătrunde
într-o femeie despre care Inger nu știa nimic sau pe care nu i le
spusese.

Pai roșea de fiecare dată când vedea urmele lăsate pe trupul lui
Elaine de tratamentul aplicat de Thomas.
— Este cert că eu nu mă voi căsători! declară odată categoric
aceasta. Eu nu vreau să mă culc cu niciun bărbat, nu vreau!
— Dar este frumos! zise Rahera cu vocea ei blândă. Aceasta era o
fată încântătoare, de vreo cincisprezece ani, scundă și plinuță, dar
foarte drăguță. Eu mărit cu plăcere bărbat din tribul meu. Dar nu
pot< trebuie muncesc.
Fata făcu o mină tristă. După cum descoperise între timp Elaine,
Pita și Rahera nu erau „hoinari”, ci aparțineau unui trib care trăia
preponderent pe dealurile McKenzie. Din păcate, căpetenia o luase
932
pe urmele legendarului hoț de vite; asupra tribului se abătuse
bănuiala când o turmă cu cele mai bune oi ale lui Sideblossom
dispăruse. Animalele fuseseră găsite curând, și Sideblossom, care
știa foarte bine că șeful tribului o va tuli cu tribul lui imediat ce el ar
fi anunțat autoritățile, îi făcuse răspunzători pe tinerii maori pe
care-i întâlnise întâmplător lângă turmă. Acum Rahera, Pita și alți
doi tineri își ispășeau pedeapsa – și unul dintre domnii Sideblossom
stabilise că sancțiunea era fără de sfârșit. Elaine știa că tinerii ar fi
rezolvat problema mult mai favorabil dacă s-ar fi prezentat în
instanță, iar Rahera probabil că nici nu ar fi fost trasă la răspundere.
— Tu< deja<? întrebă Pai rușinată. Vreau să spun< cu un bărbat?
În ce o privea, educația primită la misiune se făcea imediat
remarcată. Ea nu trăise cu poporul ei și chiar vorbea defectuos
propria limbă.
Rahera zâmbi.
— Oh, da. Îl cheamă Tamati. Un om bun. Acum lucrează în mină, la
Greystone. Dacă vreodată liberă, facem wharenui. Apoi soț și soție<
Pentru prima dată Elaine descoperi un sens în datina maori
referitoare la culcatul în fața întregului trib. Ce ar fi spus bătrânii
tribului dacă ar fi știut ce îi făcea Thomas ei în fiecare noapte?

Elaine se folosi de absența bărbaților pentru a vedea mai pe îndelete

grajdurile din Lionel Station. Deja începuse să se plictisească de
moarte în aceste zile petrecute în casă. Practic în locuință nu avea
nimic de făcut. Nu se gătea, iar curățenia era făcută de fete. Rahera
habar nu avea cum se curăța argintăria și cum se freacă podelele și
părea să privească aceste activități cam superficial, ceea ce pentru
Pai era penibil. Elaine nu știa cum stătea aceasta cu credința, dar
școala misionară făcuse o treabă excelentă în ce privea educația ca
gospodină engleză și ca angajată casnică. Pai o învăța la rândul ei pe
Rahera și o supraveghea ca ea să facă totul corect. Elaine o putea
doar încurca. Posibilitatea de a te distra citind sau de a asculta
933
discuri la gramofon nu exista în casa Sideblossom. Nici tatăl și nici
fiul nu păreau să citească mult, iar Zoé se limita la jurnalele pentru
femei. Pe acestea le devora și Elaine, dar ele veneau cel mult lunar,
și ea le citea pe toate într-o singură zi.
În salonul cel mare se afla un pian, pe care Zoé nu îl folosea.
Educația ei de lady perfectă fusese neglijată în ce privea capitolul
muzică. Așa că Elaine reîncepu să cânte – își mai pierduse din
exercițiu de când nu se mai atinsese de acest instrument de la
povestea cu Kura. Dar aici exersa ore nesfârșite și curând îndrăzni
să atace și piese mai dificile.
Acum drumul către grajduri era liber și, urmată de Callie, Elaine
porni să cerceteze construcțiile exterioare. Cum era și de așteptat,
ele erau vaste. Chiar lângă casă se aflau doar grajdul pentru cai și
remiza, ca și la Kiward Station. Elaine aruncă o privire în boxele
grajdului. Aici erau aproape numai cai negri – ici și colo mai apărea
câte unul maro –, care o priveau și nechezau la vederea ei. Toți
aveau capul nobil, mic, al cailor de călărie ai lui John și Thomas, iar
mișcările lor năvalnice erau dovada calităților de pursânge. Elaine
mângâie un armăsar mic, negru, care lovea nerăbdător cu copitele
din față în ușa boxei.
— Știu cum te simți, oftă ea. Dar astăzi nu sunt în apele mele. Însă
mâine vom face o ieșire. Ai chef de o ieșire?
Micuțul necheză și îi adulmecă mâna și costumul de călărie pe care
îl îmbrăcase pentru prima oară în Lionel Station pentru ieșirea la
grajduri. Simțise el izul lui Banshee?
Elaine reveni în lumina soarelui de afară. O luă pe un drum
lăturalnic spre celelalte grajduri și dădu peste Pita și un alt tânăr
maori care tocmai se străduiau să mâne într-un țarc abia reparat
câțiva berbeci evadați, tineri și dornici să urmeze animalele de
prăsilă pe podiș. Și nu se lăsau impresionate de încercările lui Pita
de a le tempera. Ba chiar unul mai îndrăzneț îi atacă pe băieți.
La început Elaine râse de micul berbec, care băgase spaima în
934
băiatul maori. Apoi inima începu să îi bată mai repede. Nu ar trebui
să intervină? Lângă ea Callie respira sacadat, gata să sară. Ardea de
nerăbdare să alerge berbecul. Dar instruirea ei era precară; Elaine
totdeauna improvizase. Și dacă dădea greș? S-ar fi făcut de râs.
Pe de altă parte< ce avea de pierdut? În cel mai rău caz cei doi
maori s-ar fi distrat pe seama ei. Asta ar fi întristat-o. Dar cu puțin
noroc putea face impresie, iar dacă ulterior băieții ar povesti mai
departe, poate că Thomas și-ar da seama că afară ea era mult mai de
folos decât închisă în casă.
Elaine fluieră strident, și Callie țâșni ca un proiectil. Cățeaua mică se
aruncă între maori și îndrăznețul berbecuț, lătră o dată scurt și se
postă în fața acestuia demonstrându-i că pe acolo nu se trece.
Berbecul se întoarse pe loc. Callie îl urmări îndeaproape orientându-
l către ceilalți berbeci. În doar câteva secunde îi strânse pe toți la un
loc și îi aruncă lui Elaine o privire mândră de Collie. Elaine se
apropie calmă de poarta padocului – acum nu trebuia să fugă, asta
ar fi tulburat animalele. Deschise demonstrativ poarta încă puțin și
fluieră spre Callie. Imediat berbecii intrară în țarc de parcă exersau
pasul cadențat.
Elaine râse și o lăudă pe Callie. Cățelușa nu mai putea de mândrie.
Sărea în jurul stăpânei, apoi în jurul noului ei prieten Pita. De fapt,
pe timpul nopții găsise adăpost în culcușul acestuia din grajd și
părea să se fi simțit bine.
— Asta bine, Miss Lainie! Minune!
Pita era entuziasmat.
— Da, madame! A fost grozav! Am auzit despre asemenea câini, dar
cei ai lui Mr. John nu sunt nici pe departe atât de buni, zise celălalt
maori.
De uimire Elaine rămase cu gura căscată. Tânărul se exprima la fel
de corect ca Pai. Se înșela ea sau el chiar semăna cu ea? Fără
îndoială că era un metis, dar ceva din trăsăturile feței lui colțuroase
îi era familiar lui Elaine. Nu i se mai întâmplase asta niciodată cu
935
bărbații și femeile cu sânge maori. Ea îi deosebea fără dificultate
între ei pe oamenii îndesați, mai închiși la culoare – ceea ce nu orice
alb reușea de la bun început –, dar nu putea să stabilească
asemănări familiale la puținii indigeni cunoscuți de ea până acum.
Un moment< familie? Aceste trăsături bine precizate ale feței nu
erau o moștenire maori! Avea o bănuială, dar trebuia să mai
cerceteze.
— Cățelușei mele îi place să mâne oile, spuse ea, dar cu adevărat
fantastică este engleza ta, tinere<
— Arama, madame, Arama, la dispoziția dumneavoastră.
Tânărul se înclină politicos.
Elaine zâmbi.
— Doar „Miss Lainie”, Arama. Prin „madame” eu înțeleg o
matroană într-un jilț. Ia spune-mi, de unde cunoști atât de bine
limba engleză? Ești rudă cu Pai?
Semăna cu Pai. Iar Pai era aidoma cu Emere. Emere și<
Arama râse.
— Nu. Amândoi suntem orfani, de la școala misionară din Dunedin.
Am fost dați acolo când eram bebeluși. Reverendul spune asta.
Arama clipi. Avea cam douăzeci de ani, deci nu mai era pe jumătate
copil, ca Pai. Cu siguranță că și el remarcase asemănarea, la fel ca
Elaine. Și era foarte posibil ca la ferma aceasta să existe și alți băieți
și fete care făceau parte „din familie”.
Elaine era șocată. Nu atât pentru că John Sideblossom se culca sau
se culcase cu menajera sa maori. Dar asta trebuie să se fi petrecut
sub ochii fiului său. Thomas trebuie să fi prins cel puțin două
perioade de graviditate ale lui Emere< Și nu fusese ea bona lui? Și
cum putuse John să o oblige pe femeie să își abandoneze copiii în
fața unui orfelinat?
Elaine păli.
— Mai există și alții? întrebă ea răgușit.
Chipul lui Arama căpătă o expresie cercetătoare.
936
— Oi? întrebă el precaut. Pentru cățea? O mulțime? Dacă vreți
veniți cu noi și<
Elaine nu răspunse; îl privi serioasă și întrebătoare.
— Mr. Sideblossom a luat cinci copii metiși de la școala misionară
din Dunedin, spuse în cele din urmă Arama. Două fete lucrează în
casă și trei băieți instruiți pentru munca la fermă. Eu sunt aici deja
de patru ani și el are încredere în mine. Eu conduc ferma pe
perioada în care este plecat să mâne oile. Și<
— Mr. Thomas știe asta? întrebă Elaine pe un ton neutru.
Arama ridică din umeri.
— Nu știu și nu întreb. Nici dumneavoastră nu ar trebui să o faceți,
Mr. Sideblossom nu este foarte răbdător. La fel de puțin ca Mr.
Thomas. Acum vreți să ne mai ajutați să adunăm alte câteva oi?
Reparam țarcul când câteva au fugit.
Elaine dădu afirmativ din cap. La ceea ce tocmai aflase putea să
mediteze mai târziu. Și la faptul că Zoé poate știa deja aceste lucruri,
ca și la noutatea pe care tânăra i-o încredințase cu mândrie în
această dimineață: Zoé Sideblossom era gravidă. Thomas va avea
un frate sau o soră consangvină. Cel puțin pentru soțul ei asta nu
era ceva nou<
Elaine renunță să se mai gândească la modul bizar în care John
Sideblossom își mărea numărul personalului casnic și îi urmă pe
Arama și pe Pai la următorul țarc. Pentru o cățea precum Callie nu
era o treabă dificilă. Cele mai multe oi erau plecate pe podiș; aici
mai rămăseseră câteva animale bolnave sau oi gestante montate
foarte târziu, care urmau să fete ulterior, precum și mai multe
animale destinate vânzării. Cu ultimele Callie se distră cel mai bine,
pentru că aici turmele erau mai mari și ea avea parte de o provocare
adevărată. Și Elaine se simțea pentru prima dată aproape fericită
când reveni seara acasă.
— Miroși a oi! se plânse Zoé, pe care o întâlni la sosire. Aceasta
adăugă: În situația în care mă aflu nu prea suport mirosul.
937
Fraza o mai auzise Elaine și la micul dejun de două ori. O dată Zoé
făcuse referire la izul de cafea, apoi când dăduse cu ochii de ouăle
prăjite. Dacă lucrurile continuau astfel, pe Elaine și pe fetele din
casă le așteptau luni dificile.
— Am să mă spăl imediat, o anunță ea pe Zoé. Iar copilul va trebui
să se obișnuiască din timp cu mirosul de oaie. Mr. John nu îl va
crește ca grădinar de trandafiri.
Acestea fiind zise, Elaine se îndreptă spre iatacul ei. Era destul de
mulțumită de ea. Treptat îi revenea promptitudinea replicilor. Ce-i
drept mai înainte nu fusese atât de tăioasă și de răutăcioasă. Se
gândi că poate ar fi trebuit să fie mai răbdătoare cu Zoé, mai ales
dacă aceasta trăsese aceleași concluzii ca ea și ca Arama. Zoé trebuie
să fi fost și așa destul de tensionată de conviețuirea cu Emere. Spre
deosebire de Elaine, Zoé nu se putea retrage într-o aripă izolată a
casei: spațiile comune făceau parte din încăperile destinate ei și lui
John, iar bucătăria era în imediata apropiere. Și peste toate acestea
domnea Emere. Cu o răceală de gheață și cu privirile ei
impenetrabile. Probabil că Zoé trăia ca într-un iad!

Și a doua zi dimineață Elaine se duse la grajduri. Arama și puținii

bărbați rămași cu el aveau de lucru și pentru Callie. Când spre
prânz terminară, Elaine decise ca după-amiaza să facă o adevărată
ieșire. Arama se oferi să îi înșeueze micul cal negru cu care ea se
jucase în urmă cu o zi.
— Numele lui este Khan, zise Amara. Și are abia trei ani, a fost
înșeuat doar de câteva luni. Știți să călăriți, nu?
Elaine confirmă și îi povesti despre Banshee.
— Tatăl meu o va trimite aici imediat ce mânzul se va descurca
singur. Îmi este tare dor de ea și mă bucur de pe acum că o voi
vedea.
Arama părea sceptic, ceea ce o miră pe Elaine. Nu avea încredere în
capacitatea ei de a călări? Ori îl deranja ideea apariției unei iepe
938
bălane în acest grajd sumbru? În privința asta, Elaine oricum nu
intenționa să își închidă calul aici. Banshee era obișnuită cu
pășunatul liber.
În orice caz ea risipi rapid eventualele îndoieli privind priceperea ei.
Încălecă îndemânatică, fără a avea nevoie de ajutor și râse când
Arama îi explică jenat că nu îi putea pune la dispoziție o șa pentru
dame.
— Miss Zoé nu călărește.
De ce o fi sunând asta atât de important?
Elaine nu se gândi prea mult la afirmația lui Arama, ci plecă să
exploreze împrejurimile. Era o plăcere să-l călărească pe Khan.
Armăsarul era sprinten și ușor de stăpânit, și Elaine, care nu era
obișnuită cu caii arabi, gustă plăcerea unei noi experiențe. Dacă sub
copitele cailor Cob ai bunicii pământul parcă se cutremura,
dimpotrivă, Khan părea că abia atingea pământul.
— Mă voi obișnui cu asta! zise ea bătându-l pe grumaz pe Khan.
Mâine o luăm de la capăt!
La această primă ieșire se limitase la zona din imediata apropiere a
fermei și inspectase pășunile limitrofe și staulele pentru tuns oile.
Lionel Station avea două asemenea staule, ambele impunătoare ca
mărime. Aici nu se practica și creșterea vitelor, pentru asta terenul
era prea accidentat. Creșterea vitelor era rentabilă doar pe
suprafețele vaste cu iarbă, ca în Canterbury Plains. Ele nu puteau fi
duse pur și simplu vara pe podiș, ca oile.

Dimineața următoare Elaine se trezi devreme și își făcu un pachet

conținând prânzul. Voia să călărească de-a lungul râului către
ținutul muntos și să cerceteze cel puțin pintenii lui McKenzie
Highland. În familie, cum ar veni. Chicoti când se gândi la bunicul
ei și la nebuneasca cursă călare prin care mama sa se pusese la
adăpost de poterașii care îl urmăreau. Fleurette îi luase urma tatălui
ei și era cât pe ce să cadă amândoi în aceeași capcană.
939
Elaine se bucura din tot sufletul de expediția ei. Vremea era
minunată, uscată, însorită, cu un vânt ușor, ideală pentru călărit.
Khan pășea vioi, dar era mai ponderat decât în ziua anterioară și nu
mai voia să folosească orice ocazie pentru a galopa. Așa că Elaine se
putea concentra asupra peisajului și se bucura de panorama
munților înalți din stânga și din dreapta râului Haas, ce se desfășura
spre nord-vest. Callie alerga bucuroasă alături de ea, îndepărtându-
se doar uneori pentru a fugări câte un iepure – ceea ce de fapt nu ar
fi trebuit să facă, deoarece câinilor ciobănești le era interzis vânatul.
Dar problema iepurilor din Noua Zeelandă se agravase în așa
măsură, încât până și puriști ca Gwyneira McKenzie renunțaseră să
își mai pedepsească câinii pentru o mică hăituială. Iepurii fuseseră
aduși cu vreo corabie și, neavând dușmani naturali, se înmulțiseră
exploziv. În unele regiuni din Otago lăsau fără iarbă animalele
domestice. Câmpii întinse pe care odinioară pășteau oi fuseseră rase
de către urecheați. Coloniștii, disperați, aduseseră în cele din urmă
vulpi și râși, pe care-i lăsaseră în libertate. Dar tot nu erau prea
mulți răpitori pentru a face față numărului mare de iepuri.
Oricum Callie nu reprezenta un pericol pentru urecheați. Ea îi
fugărea cu plăcere, dar nu prindea niciunul. Gwyneira obișnuia să
spună că Border Collie mai curând îi adunau și îi protejau pe iepuri
decât să îi mănânce.
Spre prânz Elaine făcu popas lângă un curs de apă care se vărsa
printr-o cascadă mică în râul Haas, iar Khan și Callie începură să se
bălăcească. Elaine se așeză pe un bolovan și pe un altul întinse masa
de prânz, pentru că pietrele erau așezate ca o masă cu scaune în
jurul ei. Asta le-ar plăcea maorilor. Elaine se întrebă dacă tribul lui
Rahera făcea aici tabără, dar nu găsi nicio urmă. Nici ea nu ar lăsa
urme – maorii erau atenți cu pământul lor, iar Fleurette și Ruben îi
învățaseră pe copii să fie la fel. Bineînțeles, Khan păscu puțin, iar
copitele lui lăsară amprente în iarba înaltă, dar după o zi acestea vor
dispărea. După masă mai rămase puțin la soare pentru a gusta ziua
940
clară, parcă de vis.
În privința peisajului, noua ei patrie îi plăcea. Măcar dacă Thomas s-
ar comporta normal! De ce i-o fi plăcând să o chinuiască și să o
înjosească? Poate că în spatele comportamentului său se afla un gen
de teamă. Poate că ea ar trebui să mai vorbească odată cu el, să
încerce să îi explice punctul ei de vedere și să îi arate că nu exista
niciun pericol. Ea nu putea să fugă de aici și nici să îi fie infidelă. De
l-ar putea învăța să aibă încredere în ea! Aici, în lumina soarelui,
departe de locuința ei sumbră, devenită între timp coșmar, și după
trei zile de libertate fără Thomas, lui Elaine situația nu i se mai
părea lipsită de perspective.
Plină de optimism, îl încălecă pe Khan. Ar fi trebuit să călărească
înapoi la Lionel Station. Dar o atrase încercarea de a cerceta un cot
al râului, pentru a vedea ce se ascundea după el. Până acum doar
urcase. Acum râul era jos, departe, într-un canion; parcă cineva
tăiase peisajul cu un cuțit și condusese apa în tăietură. Așadar,
drumul de întoarcere va fi la vale și va fi parcurs simțitor mai rapid.
Elaine admira fericită perspectiva, râse de Callie care se oprise
agitată pe marginea prăpastiei, privind curioasă râul, și se întrebă
unde începea McKenzie Highland și unde se găsea celebrul pas prin
care James mâna oile și unde atâta timp acesta se ascunsese de toate
poterile.

Când Elaine decise să se întoarcă era după-amiaza târziu. Brusc

Khan ridică din cap și necheză. Îi răspunseră alți cai – și totodată
mai mulți câini o salutară pe Callie. Elaine privi în direcția de unde
se auzea nechezatul și-i recunoscu pe călăreți: John și Thomas
Sideblossom cu însoțitorii lor. Aceștia se întorceau mai repede decât
socotise Elaine.
În ciuda gândurilor încurajatoare nutrite nu cu mult timp în urmă, o
trecură fiorii obișnuiți de teamă când îl vedea pe Thomas
apropiindu-se de ea. Instinctul o îmboldea să fugă. Poate că bărbații
941
încă nu o văzuseră, iar Khan era un cal rapid. Apoi se mustră
pentru acest gând. Acești oameni reprezentau familia ei, și ea nu
făcuse nimic rău. Nu avea motive să fugă. Trebuia ca odată și odată
să înceteze să se poarte în prezența lui Thomas ca un iepure
îngrozit. Elaine afișă zâmbetul ei prietenos și veni în întâmpinarea
bărbaților.
— Ce surpriză! strigă ea veselă. Nu m-aș fi gândit să vă întâlnesc
aici. Credeam că veniți abia mâine.
Thomas o privi rece.
— Ce faci aici? o întrebă încet și tărăgănat în loc de a răspunde
vorbelor ei.
Elaine se strădui să îl privească în ochi.
— O ieșire, ce altceva? M-am gândit să văd împrejurimile și, pentru
că încă nu a venit calul meu, l-am împrumutat pe Khan. Îmi puteam
permite, nu?
Ultima propoziție o rosti cam moale. Dar nu era simplu să pară
stăpână pe sine când Thomas afișa această mină impenetrabilă. Și
Elaine nu părea să fie singura căreia situația să i se înfățișeze
amenințătoare. Oamenii lui Sideblossom, aproape toți tineri maori,
se retrăseseră vizibil.
— Nu, nu îți puteai permite! șuieră Thomas. Armăsarul nu e
deprins să fie călărit; ți s-ar fi putut întâmpla ceva. Ca să nu mai
vorbim că nu este un cal pentru o doamnă. Și nici nu se cade să
călărești singură prin ținut<
— Dar, Thomas, interveni Elaine. Argumentul lui era atât de
absurd, încât în ciuda situației tensionate o pufnea râsul. Aici nu mă
vede niciun om! De când am plecat din Lionel Station nu am întâlnit
pe nimeni care să poată să îmi găsească comportamentul nepotrivit!
— Dar eu îl consider nepotrivit! zise sec Thomas. Și numai asta
contează. Nu am nimic împotriva unei ieșiri ocazionale – împreună
cu mine, pe un cal blând. Singură nu mai părăsești ferma. Ne-am
înțeles?
942
— Dar eu am ieșit totdeauna singură, Thomas! De mic copil. Nu mă
poți întemnița!
— Nu pot? Văd că practicăm jocul obișnuit. Cine știe pe cine sau ce
căutai aici. Acum vino, vom discuta mai târziu despre asta.
Bărbații o încadrară pe Elaine de parcă ar fi fost un deținut evadat
care trebuia escortat în siguranță. Brusc peisajul nu i se mai păru
fermecător și atât de vast. În schimb munții păreau să o
împrejmuiască precum o închisoare. Iar Thomas nu-i mai adresă
nici măcar un cuvânt. Drumul de întoarcere, de vreo trei ore,
decurse într-o tăcere apăsătoare.
Arama și Pita, care o așteptau la grajd, îl luară în primire pe Khan.
În special pe chipul lui Arama se citea o adâncă îngrijorare.
— Nu ar fi trebuit să ieșiți atât de mult timp, Miss Lainie, spuse el
încet. M-am temut că se va întâmpla asta, însă am crezut totuși că
bărbații se vor întoarce abia mâine. Dar nu vă temeți, noi nu vom
spune că ne-ați ajutat la oi.
Elaine ar fi vrut să curețe armăsarul așa cum făcuse și cu o zi
înainte, însă Thomas o trase în casă.
— Schimbă-te, ca măcar la masă să vii ca o lady!
Elaine tremura când se refugie în camera în care își păstra toaletele.
Din fericire Pai îi pregătise deja îmbrăcămintea de schimb și o ajută
să strângă repede și puternic corsetul.
— Mr. Thomas este< mânios? întrebă ea prudentă.
Elaine confirmă și șopti:
— Nu suport asta. El vrea să mă țină închisă și eu nu pot<
— Psst< Pai, care tocmai îi prindea părul în ace, o mângâie
consolator pe obraji. Nu plângeți. Cu asta nu vă veți simți mai bine.
Știu asta din orfelinat. Copiii plângeau uneori, dar nu le folosea la
nimic. Vă veți obișnui, Miss Lainie< vă veți obișnui cu toate.
Elaine simți că va urla dacă va mai auzi o dată aceste cuvinte. Ea nu
se va obișnui niciodată cu viața aceasta. Mai curând va muri!
Zoé o aștepta cu un surâs ipocrit.
943
— Te-ai întors, Elaine! Ce bine! Poate că în zilele următoare îmi vei
ține din nou companie. Să stai mereu cu văcarii și cu câinii nu se
poate să îți facă plăcere<
Elaine strânse din dinți. Thomas îi aruncă o privire de gheață.
— Mai înainte am călărit și eu puțin, continuă Zoé în timp ce se
servea masa. Acum susținea singură întreaga conversație. Thomas
tăcea ca și până acum, iar John părea interesat să observe tânăra
pereche. Gândește-te, Lainie, când am venit aici aveam chiar și un
cal. Dar mi-a trecut cheful. Domnii nu au timp să însoțească o
doamnă pe durata ieșirilor. John a vândut apoi calul<
Asta ce mai era? Un avertisment? Sau Zoé deja se bucura că Thomas
va scăpa de iubita ei Banshee imediat ce animalul va sosi la Lionel
Station? Abia acum înțelese Elaine de ce iapa nu trebuise să vină
odată cu ea. Nu fusese vorba de a scuti mânzul de drumul lung, ci
de a o lega pe ea de casă.
Emere, femeia maori, servea ca totdeauna în tăcere. Dar și ea o
urmărea din priviri pe Elaine. Iar noaptea cântase la pecorino. Elaine
încercase să scape de sunetul fantomatic, dar acesta răsunase mai
puternic decât de obicei și nici măcar cele mai groase draperii nu îl
putuseră diminua.

În acea noapte groaznică Elaine făcu pentru prima oară spălături cu

oțet. Gemuse de durere. O făcuse în camera de baie, după ce
Thomas își executase, jocul” mai sălbatic decât oricând înainte.
Cântecul funest din fluier al lui Emere se pare că îi stârnise mai mult
furia.
Când termină în cele din urmă, Elaine dori să se ghemuiască sub
pătura ei până când o vor mai părăsi durerile, dar își aminti de
sfaturile lui Inger privitoare la evitarea sarcinii nedorite. Pentru că
ea nu trebuia să rămână însărcinată. În niciun caz!

944
 9

După ce Kura își dăduse seama că era însărcinată, căsnicia dintre

William și ea luă o evoluție ciudată. Tânăra femeie găsea nod în
papură practic tuturor locuitorilor din Kiward Station. Ziua și-o
petrecea de regulă singură, cel mult împreună cu Heather
Witherspoon. Nu mai exersa la pian și nici vocea nu i se mai auzise
de câteva săptămâni. Gwyneira își făcea griji, dar James și Jack
găseau schimbarea bine-venită.
— Sfânta liniște! se bucura James la întoarcerea din Queenstown,
întinzându-se în fotoliul lui. Ce-mi plăcea mie muzica înainte! Dar
acum< Și nu mai face mutra asta, Gwyn! Las-o să facă pe
îmbufnata. Poate este din cauza sarcinii. Se spune că femeile se
comportă ciudat în această stare.
— Mulțumesc! ripostă Gwyneira. De ce nu m-ai atenționat mai
demult? La Jack ai susținut totdeauna că sarcina mă făcea mai
frumoasă! Nici vorbă de „ciudată”.
— Tu ești faimoasa excepție, spuse James și râse. Din cauza asta m-
am și îndrăgostit de tine la prima vedere. O să își revină și Kura.
Probabil că abia acum și-a dat seama că o căsnicie nu este o joacă.
— Ea este teribil de nefericită, oftă Gwyn. Și este supărată pe noi
toți, în primul rând pe mine. Totuși eu i-am dat ocazia să aleagă<
— Nu toți devenim fericiți odată cu îndeplinirea dorințelor noastre.
Dar acum nu se mai poate schimba nimic. Îmi pare rău, dar William
o încasează cel mai mult. Însă nu pare să conteze prea mult pentru
el.
În fond indispoziția și rezerva Kurei se limitau la perioada zilei.
Noaptea părea că îi ierta totul lui William și devenea o amantă mai
înfocată decât până acum. Părea că își rezerva întreaga energie
pentru a-și satisface propria plăcere și pe cea a lui William, astfel că
fiecare noapte era mai înflăcărată decât noaptea anterioară. Pe
945
timpul zilei William se dedica muncii la fermă – și și în această
privință lucrurile stăteau mai bine. Acum Gwyneira îi lăsa mână
liberă. Chiar dacă ceva nu îi convenea, îi lua mai curând partea,
uneori chiar și față de James McKenzie. Prin firea lui, James era un
om calm. El nu tratase niciodată Kiward Station ca proprietatea lui,
așa că accepta fără comentarii eventualele decizii eronate ale lui
William. Probabil că într-o zi tânărul va deveni stăpân aici, și John
trebuia să se obișnuiască să îi accepte ordinele.
Poker Livingston se retrăsese. Sub pretextul că brațul vătămat îl
împiedica să efectueze pe mai departe munci grele la fermă, acum
se mutase la prietena lui din oraș. Triumfător, William îi luase locul
acestuia și supraveghea oamenii la reparații și la îndeplinirea altor
sarcini care le reveneau pe timpul verii. După puțin timp tribul
maori stabilit lângă Kiward Station plecă pentru o perioadă mai
îndelungată. James își dădu ochii peste cap și angajă lucrători albi
din Haldon.
— Acest urmaș costă mult, îi spuse el Gwyneirei. Poate că ar fi
trebuit să te mulțumești cu un maori ca tată. Atunci tribul nu ar mai
fi plecat sau, dacă ar fi făcut-o, ar fi luat-o cu ei pe Kura și nu ar mai
fi trebuit să îi suportăm mina plină de reproș. Se poartă de parcă noi
am fi lăsat-o gravidă!
Gwyneira oftă.
— De ce nu s-o înțelege William cu maori? În Irlanda a avut
probleme pentru că era prea amabil cu arendașii, aici se sfădește cu
băștinașii<
James ridică din umeri.
— Lui Willie al nostru îi place să îi fii recunoscător. Ori Tonga nu
este genul< Atâta vreme cât nu îi este dator cu nimic lui William!
Privește lucrurile în față, Gwyn, William nu suportă să discute cu
ceilalți de la egal la egal. El vrea să fie șeful și vai de cine se
îndoiește de asta.
Gwyneira încuviință fără nicio plăcere, apoi schiță un zâmbet.
946
— Pe cei doi îi trimitem acum la adunarea crescătorilor de oi, la
Christchurch, zise ea. Acolo country-gentlemanul nostru se poate
simți important. Kura va avea alte gânduri, iar tu vei putea repara
gardurile. Sau voiai să te duci tu însuți la adunare?
James făcu un gest a lehamite. El socotea inutile adunările
crescătorilor de vite. Câteva cuvântări, câteva discuții pe marginea
problemelor actuale, urmate de un chef zdravăn, pe parcursul
căruia propunerile deveneau tot mai absurde. Cu un an în urmă
maiorul Richland își exprimase trăsnită idee de a înființa o asociație
de vânătoare de gonaci, pentru a combate problema iepurilor.
Pierduse total din vedere faptul că în acest mod se vânau vulpile,
nu iepurii.
Oricum James nu avea nevoie de așa ceva, cu atât mai mult cu cât
asociația crescătorilor de oi din Christchurch fusese întemeiată
inițial pentru a lupta cu un anumit hoț de vite. O chestiune pe care
lordul Barrington ar menționa-o, în prezența lui McKenzie, cel mult
după un al treilea pahar de băutură.
— Mda< Să sperăm că nu îi vor da idei tâmpite lui Willie, mormăi
James. Altfel, în curând vom crește câini de vânătoare în loc de oi<

Lui William îi plăcu excursia la Christchurch și când se întoarse de

acolo părea cu câțiva țoli mai înalt. Kura cheltuise o avere prin
atelierele de croitorie, dar chiar și așa, era mai prost dispusă decât la
plecare. Primirea amicală și firească de care se bucurase William în
cercul baronilor oilor îi deschisese definitiv ochii: căsătoria și copilul
o legau de Kiward Station. William nu avusese niciodată intenția de
a o urma pe Kura prin teatrele de operă ale Europei, pe post de
muză masculină. Poate va fi posibilă o călătorie, dar cu siguranță nu
de lungă durată, și nici vorbă de studii la un conservator. Kura, în
orele lungi de singurătate, era furioasă pe soțul ei – pentru ca apoi
să îi cadă din nou în brațe. Atunci când el o săruta sau când îi
dezmierda trupul, Kura uita de orice alte dorințe și nevoi.
947
Divinizarea lui compensa aplauzele mulțimii, și când el o penetra,
trăia ceva sublim mai intens decât orice moment al unui belcanto.
Numai de nu ar fi existat zilele nesfârșite, și ea nu ar fi fost nevoită
să vadă cum i se modifica trupul. William găsea că sarcina o făcea
pe Kura și mai frumoasă, însă ea își ura noile rotunjimi. Și dacă toți
considerau că ea trebuia neapărat să se bucure de acest copil – Kura
era în cel mai bun caz indiferentă.
Veni în sfârșit toamna, bărbații plecară să adune oile pe podiș, iar
William se compromise definitiv rătăcindu-se în munți în căutarea
animalelor răzlețite. Abia după o zi putuse fi găsit cu ajutorul unui
grup de căutători.
— Deja credeam că o ștersese, îi povestea rânjind Andy lui James,
care rânjea și el.
Soții McKenzie nu participaseră de data aceasta la adunatul oilor.
Gwyn socotise că Kura avea nevoie de companie, iar pe James îl
cam dureau oasele când își petrecea întreaga zi pe cal, iar noaptea
dormea pe pământul tare. El deja își imagina că într-o zi îi va preda
Kiward Station lui William și că împreună cu Gwyn se va retrage
într-o casă mai mică și mai confortabilă. Câteva oi, o crescătorie de
câini și seara un foc cald în cămin, aprins de el însuși, nu lăsat în
grija unui angajat. Încă din tinerețe Gwyn și James visaseră la o
asemenea viață, și James nu vedea niciun motiv să nu-și
împlinească visurile. Regreta puțin renunțarea la fermă doar dacă se
gândea la Jack. Fiul lui era încă tânăr, dar va deveni un crescător de
oi perfect. Deja acesta era lăudat de Andy.
— Jack are un al șaselea simț. Găsește orice oaie, iar câinii îl ascultă
orbește. Nu există nicio posibilitate ca el să preia ferma?
James clătina din cap.
— El nu este un Warden. Dacă Gwyneira ar fi moștenit ferma, altfel
ar fi stat lucrurile. Sigur că Stephen, Georgie și Elaine se aflau
înaintea lui Jack printre moștenitori, dar cu O’Keefe ne-am fi putut
înțelege. Steve și George nu sunt interesați, iar Elaine are acum
948
propria fermă de oi.
— Dar nici pe Kura nu o interesează! ripostă Andy. Păcat că nu se
putea căsători cu Jack. Mda< ar fi un pic de împerechere
consangvină, dar cu sânge bun<
James râse răsunător.
— Pentru asta toate oile din lume nu ar fi fost destul de valoroase,
Andy! Eu cred că în cazul în care Kura ar fi fost ultima fată de pe
lume, el s-ar fi dus la mănăstire!

Kura născu în cele din urmă și proasta ei dispoziție se accentuă și

mai mult. Dimpotrivă, William, care petrecea mai mult timp în casă,
își dădea toată silința să o binedispună – dar cu puțin succes. De
când acesta nu se mai apropia noaptea de ea, pentru a nu pune în
primejdie copilul, ea îl trata cu un dispreț rece, uneori înfuriindu-se
și aruncând cu obiecte după el. Nu mai exista nimeni care să o mai
înveselească, nici măcar pentru scurt timp. Ea nu voia să fie gravidă.
Nu voia copii. Și ultimul loc de pe lume în care voia să fie era
Kiward Station.
Marama, mama ei, era îngrijorată că toate acestea îi puteau dăuna
copilului și chiar Gwyneira își amintea uneori de propria sarcină cu
Paul. Și ea refuzase copilul. Dar Paul fusese rodul unui viol, pe când
Kura aștepta un copil rezultat din dragoste. Gwyneira se simți
ușurată când se declanșară durerile. Marama și Rongo Rongo,
moașa maori, veniră imediat pentru a fi alături de Kura și, în plus,
Gwyneira trimise după Francine Candler, pentru ca aceasta să nu se
simtă jignită. Oricum copilul venise deja pe lume înainte să sosească
la fața locului moașa din Heldon. Kura avusese o naștere ușoară;
avusese dureri timp de șase ore, după care născuse o fată foarte
mică, dar sănătoasă.
Marama radia toată când i-o prezentă Gwyneirei.
— Doar nu sunteți supărată, Miss Gwyn? întrebă ea îngrijorată.
Gwyneira zâmbi. La nașterea Kurei, Marama pusese aceeași
949
întrebare.
— Ba deloc, menținem linia feminină! spuse ea și luă copilul din
brațele Maramei.
Privi cu atenție micuțul chip. Nu se putea încă distinge cu cine
aduceau trăsăturile, dar puful de pe căpșorul fetiței era mai curând
auriu decât negru.
— Ce nume vrea să îi pună Kura? întrebă Gwyneira legănând
copilul.
Micuța îi amintea de Fleurette bebelușă, și o cuprinse o undă de
duioșie când copilul se trezi și o privi cu ochii mari și albaștri.
Marama ridică necăjită din umeri.
— Nu știu. Ea nu vorbește, nici nu a vrut să se uite ca lumea la
copil. Mi-a zis numai: „Du-o bunicii! Îmi pare rău că nu este băiat”.
După care William a spus: „Va fi data viitoare, dragă!” – la care
Kura aproape că și-a ieșit din minți. Rongo Rongo i-a administrat o
băutură somniferă. Nu știu dacă a fost tocmai ce trebuia, dar la cât
era de furioasă<
Și William era nemulțumit. El ținuse să fie băiat, iar acum era
dezamăgit. Însă Tonga trimisese un dar, pentru că maorii
recunoșteau succesiunea pe linie maternă.
Gwyneirei îi era indiferent dacă nou-născutul era băiat ori fată.
— Esențial este să nu aibă talent muzical, îi spuse ea lui James și
așeză copilul în leagăn.
Pentru că până atunci nimeni nu se gândise la asta, Kura
transformase scurt micul salon în camera copilului. James trebuise
să aducă leagănul din cămară. Nici măcar la nume se pare că nu se
gândise nimeni.
— Să o botezăm cu unul dintre numele cântărețelor preferate ale
Kurei, propuse James. Cum le cheamă pe acestea?
Gwyneira făcu ochii mari.
— Mathilde, Jenni și Adelina. Nu îi putem face asta copilului! Îl
întreb pe tată. Poate că o putem boteza cu numele mamei lui.
950
— Atunci o să o cheme probabil Mary sau Bridey< cugetă cu voce
tare James.
Dar William se gândise deja la numele fiicei lui.
— Va trebui să fie un nume deosebit! explică el ușor amețit de
whisky. Gwyneira îl întâlnise jos, în salon. Ceva care să exprime
triumful asupra acestei noi țări! Mă gândesc să o numesc Gloria!
— Nu îi putem oferi explicația aceasta lui Tonga, zise rânjind James
când Gwyneira îi dădu vestea.
Între timp el și Jack tocmai fixau o jucărie deasupra leagănului
micuței. James îi explicase fiului său că fetița încă nu putea să vadă
bine, dar după un timp ursulețul care se clătina avea să îi atragă
atenția și o va mai liniști.
— De fapt ea ce îmi este? Mătușă?
Jack o privea fascinat pe Gloria.
— Poți să o atingi, îl încurajă Gwyn. Da, ce îți este ea? Tatăl Kurei și
tu ați fost frați vitregi. Ca urmare, Kura ar fi nepoată vitregă. Iar
fetița este strănepoata ta vitregă. Cam dificil!
Jack îi zâmbi copilei. Pe chipul lui se oglindea aceeași expresie ce
apărea pe fața tatălui său la nașterea unui pui: mirare, aproape un
fel de evlavie. În cele din urmă duse mâna în leagăn și cu mare grijă
atinse cu un deget mânuța Gloriei.
Bebelușa deschise o clipă ochii, apoi îi închise. Parcă îi făcuse cu
ochiul lui Jack. Apucă degetul lui Jack cu mânuța și-l strânse cu
putere.
— Cred că mă place! zise băiatul.

În perioada următoare îngrijirea micuței Gloria deveni un subiect

de dispută pentru femeile din Kiward Station. Bucătăreasa Kiri și
Marama se opuseră ideii de a prelua îngrijirea copilului Kurei. Kiri
se ocupase cu ani în urmă, după sarcina nenorocită a Gwyneirei, de
micul Paul și considera asta o greșeală. Mama nu putuse niciodată
să construiască o punte între ea și copil și nu îl iubise cu adevărat
951
nici ca mic copil și nici ca adult. Dacă ea l-ar fi lăsat pe Paul pur și
simplu să țipe, argumenta Kiri, Gwyneira ar fi fost silită mai
devreme ori mai târziu să îl hrănească și apoi ar fi dezvoltat de la
sine sentimente materne. Cu Gloria și Kura ar fi același lucru,
explica Kiri.
Dimpotrivă, Gwyneira era de părere că ea ar trebui să o preia pe
micuță. Pur și simplu pentru că altcineva evident nu o făcea.
Oricum Kura nu se vedea obligată să preia bebelușa doar pentru că
aceasta țipa. Ea se mută într-o altă cameră, ca să n-o mai audă.
Cazarea micuței Gloria în salonul mic aflat în cel mai îndepărtat
punct al suitei se dovedi a fi o greșeală. Camera copilului se
învecina cu coridorul, așa că plânsul Gloriei nu rămânea neauzit de
ceilalți locuitori ai casei. Dar dacă Kura se retrăgea în dormitorul ei
sau în camera cu garderoba, nu auzea aproape nimic. Iar în ce o
privea pe Heather Witherspoon, pe aceasta țipetele o călcau pe
nervi, însă ea se temea că dacă va ridica bebelușa, o va scăpa – și
după ce Gwyn o urmărise odată, împărtășea și ea temerile.
— Dumnezeule, Miss Heather, nu e o păpușă! Încă nu-și ține bine
capul, așa că trebuie sprijinit. La vârsta ei Gloria nu și-l poate
susține singură. Iar bebelușa nu te va mușca dacă o sprijini de umăr.
Și nici nu va exploda – nu trebuie s-o ții ca pe o dinamită.
După asta Miss Heather păstră distanța. La fel William, care însă
angajă o dădacă, o anume Mrs. Whealer. Refuzase o fată maori.
Relativ destoinica Mrs. Whealer își putea începe munca abia la ora
nouă dimineața, pentru că venea de la Haldon, iar seara voia să fie
acasă înainte de a se întuneca.
În orice caz, noaptea nu era nimeni care să se ocupe de Gloria și să o
hrănească, și de multe ori Jack era cel care bâjbâia prin camera
părinților lui și îi anunța pe aceștia. Băiatul dormea în încăperea
aflată lângă camera bebelușei și, ca urmare, o auzea primul țipând.
Energic cum era, o lua pur și simplu din leagăn și o așeza lângă el,
ca pe cățelandrul primit în dar de Crăciun. Pe acesta îl hrănea
952
înainte de a dormi, după care animalul moțăia, în timp ce Gloriei îi
era foame, și prin urmare nu putea fi liniștită.
Lui Jack nu îi mai rămânea altceva de făcut decât să-și trezească
mama. Așa cum trebuia, mai totdeauna încerca la Kura, dar de
acolo nu se alegea cu nicio reacție. Din dormitorul ei ciocănitul la
ușă se auzea tot atât de puțin ca plânsul Gloriei, iar a pătrunde în
încăperile ei private era o prea mare îndrăzneală pentru băiat.

— De fapt ce face acest William? cârti James după ce Gwyneira se

trezi a treia noapte consecutiv. Nu i se poate explica faptul că nu
este suficient doar să conceapă un copil?
Gwyneira punea pe ea un capot.
— Nu aude. Și nici Kura; Dumnezeu știe ce gândesc ei. În orice caz
nu mi-l pot închipui pe William cu o sticlă cu lapte în mână. Tu
poți?
James era cât pe ce să riposteze că pentru asta William ar fi trebuit
ca mai întâi să lase din mână sticla cu whisky, dar nu voia să o
tulbure în plus pe Gwyneira. Aceasta era atât de ocupată cu copilul
și cu ferma, încât nu observase în ultimul timp că William manifesta
o înclinație clară către alcool. Căsnicia lui William și a Kurei nu mai
părea atât de fericită ca la începuturile ei sau ca în primele luni de
sarcină. Cei doi nu se mai duceau devreme la culcare, ca înainte, nu
mai schimbau priviri de îndrăgostiți, ci mai curând păreau a trăi
fiecare independent de celălalt. William rămânea mai mult timp în
salon după ce Kura se retrăgea. Uneori se întreținea cu Miss
Witherspoon – și James tare ar fi vrut să afle ce aveau aceștia de
discutat. Dar deseori rămânea singur cu gândurile lui, totdeauna cu
un pahar plin alături.

În realitate, după nașterea Gloriei relația lui William cu Kura nu se

îmbunătățise așa cum sperase el. Ca un gentleman, el îi lăsase soției
patru săptămâni timp de refacere după naștere, apoi încercase să se
953
culce din nou cu ea. Plecase de la convingerea că ar fi mai mult
decât bine-venit. Doar Kura îi reproșase săptămâni la rând că el nu
o mai dorea din cauza burții mari. Aceasta se lăsa în plăcerea
sărutărilor și dezmierdărilor lui și îl excita până puțin înaintea
punctului culminant. Când voia însă să o penetreze, îl respingea.
— Doar nu crezi că mi se va întâmpla încă o dată, spusese ea rece
când el își adunase curajul necesar să se plângă. Nu mai vreau copii.
Gata. Cu plăcere putem face orice altceva, dar nu ceva ce m-ar lăsa
gravidă.
La început William nu o luase în serios, ci continuase să încerce, dar
Kura rămăsese neînduplecată. Ea se folosea de întreaga ei
îndemânare pentru a-l excita până în pragul extazului și în ultimul
moment se retrăgea. Pentru ea asta nu conta, mai curând era
satisfăcută de faptul că William o dorea până la nebunie.
Totuși într-o noapte el își pierdu controlul, îi învinse rezistența
împotriva voinței ei și râse când aceasta după act îl lovi și îl zgârie.
Dar curând încetă să se mai apere și chiar și ea gustă momentul. Cu
toate acestea fapta lui era de neiertat. William își ceru iertare în
aceeași noapte și apoi încă de trei ori în cursul zilei următoare; era
chinuit de remușcări. Kura îi acceptă scuzele, însă seara el îi găsi ușa
dormitorului încuiată.
— Îmi pare rău, spusese Kura, dar este prea riscant. Se va repeta, și
eu nu îmi mai doresc un alt copil.
În loc de asta, ea reîncepu exercițiile vocale și la pian. Ore de-a
rândul, ca mai înainte și ca la începutul căsniciei ei.
„Trebuie să te gândești bine la ceea ce îți dorești<” – își spuse
Gwyneira oftând și legănând-o pe micuța Gloria.
Fără îndoială, rugăciunea ei ca micuța să nu aibă talent muzical
fusese auzită: Gloria începea să urle imediat ce auzea pianul.
— O iau cu mine la grajduri! propunea bucuros Jack, aflat și el în
căutarea unui refugiu în fața lui Beethoven și a lui Schubert. Cu
câinii stă foarte cuminte, ba chiar râde când Monday o linge. Tu ce
954
crezi, când va putea să învețe să călărească?

William turba văzând-o zilnic pe Kura, urmărind cum revenea la

silueta ei seducătoare, cum mișcările ei redeveneau fermecătoare, ca
un dans, în loc de a rămâne greoaie ca în ultimele săptămâni de
sarcină. Tot ce ținea de ea îl excita, vocea, dansul degetelor ei lungi
pe clapele pianului< uneori era suficient să se gândească la ea
pentru a avea erecție. În timp ce își bea singur whisky-ul, îi treceau
prin fața ochilor nopțile de dragoste. Recapitula fiecare poziție, se
gândea melancolic la fiecare sărut. Uneori avea impresia că exploda
de dorință. Probabil că la fel i se întâmpla și Kurei; îi remarca
privirile doritoare. Dar autocontrolul ei era desăvârșit.
Kura nu știa ce îi va mai putea oferi viața, dar a rămâne la Kiward
Station, a turna un copil după altul, a deveni de fiecare dată lipsită
de farmec și grasă și a se legăna ca o rață îi provocau groază. Cele
câteva luni de plăceri dintre aceste momente nu acopereau
dezavantajele. Iar Rongo Rongo nu îi dăduse iluzii: „Până vei
ajunge la douăzeci de ani, mai poți avea trei copii – și cine știe câți
vor fi în final”.
Doar gândul la trei progenituri care zbierau o făcea pe Kura să se
înfioare. Gloria i se părea nostimă, dar același lucru îl simțea față de
toate creaturile mici, ca pisicuțe, căței, miei, care le extaziau pe
Gwyneira și pe verișoara ei Elaine. Altceva nu mai avea comun cu
ele.
Totuși renunțarea la dragostea cu William o făcea tot mai nervoasă.
De ceva avea nevoie, fie muzica, fie aplauzele, fie satisfacția și
dragostea. Muzica era mai puțin periculoasă. Așa că exersa la pian
din nou, cânta și aștepta. Ceva trebuia să se întâmple.

955
 10

Roderick Barrister nu era chiar o minune a belcantoului. Absolvise

studiile muzicale la un institut destul de renumit și lupta cu curaj cu
știmele ce reveneau tenorilor. În plus arăta foarte bine cu părul lui
negru, neted și viguros, pe care îl purta lung, ceea ce oferea mai
multă expresivitate unui personaj de operă. Chipul lui cu trăsături
regulate era clasic și făcea să bată mai repede inimile femeilor, și
avea ochii negri și focoși. Deja aspectul lui fizic îi asigura
angajamente în micile ansambluri sau la serile de lieduri. Dar
pentru o carieră pe marile scene nu era suficient, și Roderick nu își
mai făcea de mult iluzii.
Firește că își iubea publicul și își dorea cu ardoare statutul de star –
și nici prost nu era. De aceea a profitat imediat de ocazia de a
deveni cât se poate de curând un pește mare într-un iaz micuț, când
un om de afaceri neozeelandez a alcătuit un ansamblu pentru un
turneu în Noua Zeelandă și în Australia. George Greenwood, un
bărbat bogat și nu tocmai tânăr, urmărea evident mai curând un
scop altruist decât dorința de a obține profit. Dorea în primul rând
să-i facă o plăcere soției sale Elizabeth. În urmă cu ani de zile cei doi
petrecuseră câteva luni în Anglia și pe atunci soția lui încă tânără
căzuse pradă farmecului operei. Pe Insula de Sud a Noii Zeelande
nu exista încă un teatru de operă – și ei puteau asculta belcantoul
doar la gramofon. George voia acum să remedieze situația și folosi
ocazia oferită de un drum la Londra pentru a forma o companie de
cântăreți și dansatori.
Roderick fu repede cooptat în companie și curând îi deveni clar că
acum avea ocazia să-și valorifice talentul organizatoric obținând și
oarecare foloase: George Greenwood nu avea nici cea mai mică idee
despre muzică. Pentru el reprezenta mai curând o povară ca pe
lângă propriile probleme să se mai ocupe și de cântăreți și
956
dansatori, fără a mai pune la socoteală evaluarea candidaților. Așa
că el acceptă cu plăcere propunerea lui Roderick de a-l ajuta la
selecționare, și Barrister deveni curând impresar.
El angajă balerinele cele mai frumoase și mai binevoitoare, în timp
ce în privința dansatorilor îi preferă pe cei atrași de propriul sex. În
definitiv nu era obligat să ia concurența cu el în periplul
transoceanic! În privința cântărețelor – și bineînțeles în special la
alegerea tenorilor, bașilor și baritonilor – a avut grijă să nu angajeze
pe nimeni care ar fi putut să îl pună în umbră ca voce ori aspect
fizic. Ca urmare, viitoarea lui parteneră, prima soprană, era atât ca
fizic, cât și ca voce mai curând de categorie medie, o ființă blajină.
Sabina Conetti știa la fel de bine ca Roderick că nu era înzestrată
pentru marea artă. Ea era recunoscătoare pentru angajamentul bine
plătit și dorea să-i acorde întreaga ei atenție lui Roderick, dacă
balerinele nu aveau chef de el, și să îl accepte la pieptul ei generos în
cazul vreunei suferințe. El a reușit să evite toate problemele care
pentru alți impresari ar fi însemnat nopți nedormite. În mica lui
companie domneau pacea și dragostea – și, după cum a rezultat,
nici publicul nu era prea pretențios. Trupa susținu câteva concerte
pe vasul care-i ducea spre Noua Zeelandă, și călătorii îi copleșiră cu
laude pe artiști și pe George Greenwood, care era extrem de
mulțumit.
Roderick aștepta liniștit primele reprezentații ale ansamblului la
Christchurch și în Canterbury Plains. Oricum Sabina Conetti în
carne și oase era mai bună decât Jenny Lind pe plăcile de gramofon.
Și Christchurch a reprezentat o surpriză. Cântăreții și dansatorii se
așteptaseră la un sat prăpădit de la capătul lumii, dar dădură peste
un oraș care tindea să devină o metropolă englezească. Atracția
principală era tramvaiul pus în funcțiune din 1880, care zăngănea
pe străzile orașului atrăgător. Christ College reunea studenți din
toată Noua Zeelandă și conferea localității un aer tineresc. Creșterea
oilor și exportul de carne aduseseră profituri orașului Canterbury,
957
iar edilii puneau la dispoziție banii din impozite pentru construirea
de clădiri publice impresionante.
Nu exista încă o operă; reprezentația urma să aibă loc într-un hotel.
Și din nou Roderick îi mulțumi lui Dumnezeu pentru Sabina. În
timp ce ea făcea față plângerilor cântăreților referitoare la proasta
acustică a sălii în care avea loc reprezentația și îngrijorării
dansatorilor privind scena prea mică, el făcu întâi un tur al orașului
și apoi trase cu ochiul curios spre publicul care aștepta spectacolul.
Acesta era alcătuit din oameni îmbrăcați cu gust, bucurându-se cu
anticipație, care în curând aveau să îl slăvească pe Roderick
Barrister de parcă ar fi fost Paul Kalisch în persoană. Un vis devenit
realitate! Și apoi văzu fata<

Heather Witherspoon îi făcuse atenți pe William și pe Kura asupra

spectacolului oferit de ansamblul de operă. George Greenwood o
informase pe Gwyneira despre acesta, dar ea pur și simplu uitase de
eveniment – mai cu seamă că nici James și nici Jack nu dădeau în
brânci să îl vadă.
— De fapt opera este ceva frumos, încercase Gwyn să îl
impulsioneze cât de cât pe fiul ei.
Ea voia să îi mijlocească o cultură vastă, ceea ce în Noua Zeelandă
nu era totdeauna simplu, și chiar James o susținea în acest demers.
Familia McKenzie urmărise cu entuziasm un turneu al Royal
Shakespeare Company care avusese loc în anul precedent, dar
pentru Jack fuseseră mai captivante duelurile decât suferințele din
dragoste ale lui Romeo și ale Julietei. Se părea că pentru operă
familia lui Gwyn era o cauză pierdută.
— Și cu Glory ce să facem? mai aduse Jack un argument. Dacă
lipsim mult plânge și dacă o luăm cu noi va plânge pe bună
dreptate. Nu îi place tărăboiul.
Între timp tânărul își făcuse o obișnuință din a-și căra nepoata după
sine ca un cățeluș. În loc de ursuleți din pluș, deasupra coșulețului
958
ei îi punea să se miște încoace și încolo curățitoare de copite și când
Gloria întindea mânuța, îi punea în palmă să se joace câteva paie
sau o perie pentru cai. Iar fetei se pare că îi plăcea. Atâta vreme cât
mama ei nu cânta cu vocea sau la pian ea era un copil liniștit – și de
când Jack descoperise cum să îi încălzească corect laptele, chiar
adormea în timp ce îl bea.
Kura și William nu o informaseră pe Gwyn cu privire la spectacolul
de operă la care urmau să asiste. În ultimul timp familiile de la
Kiward Station conviețuiau tot mai independent una de alta. Pianul
mutat în mijlocul salonului și concertele susținute seară de seară de
Kura îi alungau pe James și pe Jack mai devreme în camerele lor, iar
dacă tânăra soție se retrăgea în cele din urmă, nimeni nu avea chef
să îi țină tovărășie lui William la un pahar de whisky. Desigur, cu
excepția lui Heather Witherspoon.
— Se petrece ceva între cei doi? întrebase cândva James suspicios.
Că doar nu și-or povesti unul altuia toată noaptea amintiri din
perioada internatului?
Gwyneira răsese.
— Jack susține că în orice caz între Kura și William nu se mai
petrece nimic. Chiar așa a spus. O fi de vină și influența ta proastă
asupra lui? Helen ar fi îngrozită! Oricum el spune că în fiecare seară
îi aude certându-se. Ceea ce nu mi-a zis mie, ci prietenului său
Hone. Eu am aflat numai întâmplător. Amândoi mai nou se
interesează acum ceva mai mult de fete. Hone fiind evident mai
maturizat decât Jack. Tânărul este cucerit de Kura. Are toate șansele
să ajungă călugăr!
James rânji.
— Improbabil. Cu siguranță că este un păstor bun, dar cred că l-ar
deranja să nu poată tunde oițele bipede și să le plimbe în voie. În
afară de asta, din câte știu eu, nicio confesiune nu așteaptă de la un
Border Collie să intervină ca apărător al virtuții.
— Dar nu ar fi deloc rău, chicoti Gwyn. Mai știi cum Cleo lătra
959
totdeauna când mă atingeai?
James îi aruncă o privire cercetătoare lui Monday, aflată în coșul ei,
lângă patul lor.
— Actuala apărătoare a virtuții doarme. Hai, să nu pierdem
ocazia<

Kura era bineînțeles încântată de plecarea la Christchurch, și

Heather Witherspoon nu mai puțin. William era mai interesat de
posibilitatea de a-și cultiva contactele cu ceilalți baroni ai oilor și le
însoți binevoitor. Însă Gwyneira îi dădu liber lui Miss Witherspoon
fără nicio plăcere. Ca și anterior, ea era nemulțumită de activitatea
acesteia atât în ce privea instruirea lui Jack, cât și în privința copiilor
maori. Dar Heather solicita atât de rar concediu, încât Gwyneira nu
își permise să nu fie de acord cu voiajul.
— Poate se îndrăgostește de vreun cântăreț și o întinde! zise plin de
speranțe James.
Dar nici vorbă de așa ceva. Inima lui Heather era de mult timp
dăruită. Chiar dacă William nu arătase până acum niciun interes, ci
doar visa să recucerească „fortăreața Kura”, exista un motiv pentru
care ea rămânea mai în fiecare seară cu el. Cândva el va recunoaște
femeia din ea. Cel puțin asta spera ea. În cărțile și jurnalele pe care
le citea, succesul era asigurat. Femeia trebuia doar să fie blândă,
răbdătoare, și mai ales permanent disponibilă.

Kura, William și Heather plecară așadar la Christchurch, și

bineînțeles că privirea lui Roderick Barrister a căzut prima dată pe
Kura-maro-tini.
— Ai văzut-o pe fata aceea de jos?
Surpriza vecină cu venerația trăită de Roderick se cerea exprimată.
Sabina privi plictisită prin gaura din cortină.
— Care? Văd cel puțin zece. Și toate își vor pierde mințile după tine.
Vrei să te dai mai întâi drept Pamino sau Don Jose?
960
— Vom începe cu Mozart< murmură deconcertat Roderick. Dar
cum de poți vedea zece fete? Pe lângă ea întreaga sală se pierde într-
un nimic nebulos! Părul, chipul ei< are ceva exotic în ea. Și cum se
mișcă< este născută pentru dans.
— Totdeauna ai avut o slăbiciune pentru dansatoare, oftă Sabina.
Brigitte și Stephanie își vor scoate ochii una alteia încă o dată din
cauza ta. Ar trebui să fii ceva mai reținut< Acum gata, du-te să te
machiezi. „Nimicul nebulos” dorește să fie distrat!

Compania prezentă scene din Flautul fermecat, Carmen și Trubadurul,

din ultima piesă celebrul cvartet final, pe care nimeni din ansamblu
nu îl stăpânea cu adevărat. În special mezzosoprana trupei, o tânără
care mai curând dansa și care studiase canto doar puțin, interpretă o
Azucena de groază. Oricum ea abia se auzea, pentru că bărbații se
străduiau din răsputeri să cânte cel puțin tare, dacă nu și frumos. De
aceea Sabina declară că în curând va intra pe scenă cu apărătoare
pentru urechi, deoarece Leonora ei nu va putea în niciun caz suna
mai prost.
Din binevoitorul public din Christchurch doar o singură spectatoare
sesiză calitatea proastă a interpretării și ea se concentră cu deosebire
asupra vocilor feminine. Deci asta era opera? Nu trebuia să poți mai
mult pentru a intra într-un ansamblu? Kura era dezamăgită pe de o
parte, pe de altă parte nutrea speranțe. Fata asta care cârâise acum
în rolul Azucena, iar anterior în cel al lui Carmen nu se apropia nici
pe departe de ceea ce putea ea! Și soprana aceasta! Dar tenorul îi
plăcu Kurei! Nici el nu lua chiar toate notele, dar era posibil ca asta
să fie din cauza greșelilor partenerei. În orice caz, el îi cuceri inima
Kurei – ar fi preferat să cânte ea, când Carmen eșuă lamentabil în
duet și chiar ar fi cutezat să interpreteze mai bine Pamina decât
soprana Sabina. În plus, bărbatul arăta bine, exact așa cum și-i
închipuise ea pe Manrico, Pamino și pe toți ceilalți. Kura își dădu
seama că reprezentația era de doi bani, dar ea și-ar fi dorit fierbinte
961
să fie acum pe scenă.

Heather Witherspoon ar fi putut observa calitatea slabă a

reprezentației, dar ea era absorbită în gândurile ei de îndrăgostită.
William ședea între ea și Kura – cât de ușor își putea ea imagina că
el îi aparținea și că ulterior se vor duce împreună la recepția
organizată de George Greenwood pentru cei mai importanți
spectatori și pentru cântăreți. Dar la recepție erau invitați desigur
doar William și Kura. Totuși pentru două ore Heather se visă într-o
altă lume, acolo unde îi era indiferent dacă cei de pe scenă cântau
fals sau nu.

La recepție William tânji după prezența ei. De fapt se plictisea de

moarte, pentru că în afară de familia Greenwood nu erau prezenți
alți oameni interesanți. După cât se pare baronii oilor nu prea erau
interesați de canto și dans, cel puțin pe perioada tunsului oilor.
După cum spunea George, la familia Richland tocmai sosiseră
echipele specializate în tuns.
— După asta probabil că se duc la Kiward Station, își dădu cu
părerea negustorul. Prezența dumneavoastră nu este necesară acolo,
Mr. Martyn?
William era cât pe-aici să roșească. Gwyneira nu îi spusese că se
apropia tunsul oilor. Probabil că era o nouă încercare de a se
debarasa de el. Până va reveni, toate animalele vor fi adunate și
pregătite de tuns – în timp ce lucrătorii îl vorbeau de rău pe tânărul
stăpân, care prefera să meargă la operă în loc să pună osul la treabă.
William fierbea de mânie, și nici purtarea Kurei nu era de natură să-
l domolească. În loc să rămână alături de el, ca o soție cuminte –
cum făcea de obicei din dezinteres pentru ceilalți oaspeți –, astăzi
trecea de la un cântăreț la altul. În special se părea că o atrăgea un
crai cu părul negru.
— Chiar așa? Dumneavoastră cântați, Miss<? întrebă craiul cu acea
962
expresie libidinoasă care apărea pe chipul oricărui bărbat când era
Kura de fată.
— Warden< ba nu, Martyn. Mrs. Martyn.
Se părea că în ultimul moment Kura își amintise de starea ei civilă.
Cântărețul păru dezamăgit. Lui William îi venea să o bată pe Kura.
Se întrebă dacă era cazul să mai tragă cu urechea și se decise să nu-
și mai pună sare pe rană. Se îndreptă către bar. Un whisky îi va mai
descreți fruntea. Pe Kura putea să o supravegheze cu privirea și de
acolo. De fapt nu era gelos; știa că de la prima privire Kura făcea
praf orice bărbat. De ce ar fi altfel cu acest cântăreț? Dacă l-ar
provoca pe fiecare bărbat care îi arunca priviri pofticioase Kurei,
nici să doarmă nu ar mai avea timp din cauza bătăilor și duelurilor.
William își punea nădejdea în Kura: dacă ea nu îl voia pe el în pat,
nu îl va suporta nici pe un altul. Și imediat ce ea va ieși din această
încăpere, el îi va fi din nou alături, ca nu cumva să îi vină ideea să
încuie camera lor comună din hotel.
Între timp Kura îi surâdea lui Roderick. Un surâs care-i tăia
răsuflarea<
— Voiam să devin cântăreață. Sunt mezzosoprană. Dar s-a interpus
dragostea<
— Și a furat lumii o minune ca dumneavoastră! Zeița artei nu ar fi
trebuit să permită asta< Roderick o flata pe fată, cu toate că nici
prin cap nu îi trecea să creadă în talentul ei deosebit. Iarăși una
dintre acele femei care supraapreciau fără măsură cele trei ore de
studiu la pian< dar dintre care unele erau gata să fie părtașe câteva
ore la geniul lui. Adăugă: Dar dacă vreodată vă veți răzgândi<
continuă el generos, noi mai suntem aici o săptămână, v-aș putea
asculta cu plăcere cum cântați.
Kura radia dansând alături de William pe culoarele hotelului.
— William, am știut dintotdeauna! Am știut că pot cânta operă, iar
impresarul a fost de părere că ar trebui să îi arăt cel puțin o dată
cum știu să cânt. Oh, William, trebuie să fac asta! Chiar mâine!
963
Poate că nici nu voi avea nevoie de aceste îndelungate studii. Poate
că vom putea să mergem simplu la Londra, eu dau o probă și pe
urmă<
— Scumpo, ți-aș face plăcerea, dar mâine-dimineață trebuie să
plecăm la fermă! William luase decizia spontan la al treilea pahar de
whisky. Continuă: începe tunsul oilor. Tocmai am aflat că echipele
se îndreaptă într-acolo. Este nevoie de mine, eu nu pot să las toată
treaba pe seama lui Gwyn și a lui James<
— Ah, s-au descurcat ei douăzeci de ani fără tine! Hai, dă-mi o zi!
Lasă-mă să cânt în fața acestui Mr. Barrister și pe urmă<
— Vom vedea.
Kura îl apucase de mână și William trăgea speranța unei nopți de
vis în brațele ei. O sărută când intrară în cameră și se simți încurajat
când ea îi întoarse doritoare sărutul. Coborî încet cu buzele de-a
lungul gâtului ei, îi sărută locul dintre sâni lăsat descoperit de
decolteul rochiei de seară și începu să o dezbrace.
— Doamne, Kura, ești atât de frumoasă< Oamenii ar plăti orice
preț să te vadă pe scenă fie că tu cânți sau nu, șopti el pierdut.
Kura se lăsă dezbrăcată. Și goală în fața lui, îi permise să îi mângâie
trupul, să i-l sărute, apoi se lăsă să cadă pe pat, cu gura lui căutând
între coapse zonele cele mai intime. Gemu, scoase ușoare țipete și
rapid ajunse la punctul culminant. Îi cuprinse capul lui, își trecu
mâna prin părul său, începu să îl excite și în cele din urmă îl
încălecă, pentru a-i dezmierda pieptul cu părul ei.
— Așteaptă< Așteaptă să îmi scot pantalonii< se grăbi William.
El avea senzația că membrul îi va străpunge stofa pantalonilor. Și-i
desfăcu și vru să o tragă pe Kura la el, peste el, să intre în ea< să
devină una cu ea, ca de atâtea ori înainte. Totuși Kura se retrase
hotărâtă.
— Kura, tu nu poți<
William făcea eforturi supraomenești pentru a nu o apuca de
șuvițele ei lungi de păr, a o trage spre el, a-i cuprinde umerii și a o
964
supune cu forța. Era prea mult, pur și simplu prea mult<
Dar Kura îl privea neînțelegătoare.
— Ți-am spus că nu mai vreau să fac asta. Tocmai acum, când este
posibil să am succes cu cântatul. Nu mai vreau alt copil!
William era amețit. Dacă rămânea aici, o va sili! Nimeni nu putea să
se aștepte de la el ca odată ajuns aproape de punctul culminant
excitat de ea, să doarmă apoi unul lângă altul de parcă ar fi frate și
soră. Erecția începea să îi slăbească încet, dar trebuia să ejaculeze. Se
va duce la baie, unde se va satisface de unul singur, și apoi< poate
că se mai găsea o altă cameră. Dar cât de penibil ar fi să ceară asta la
recepție.
Pe drum spre baie o întâlni pe Heather Witherspoon. În mod
normal asta i-ar fi displăcut, mai ales că era pe jumătate dezbrăcat.
Dar ea îi zâmbi familiar. Și nici ea nu era îmbrăcată sobru. Privirea
lui William alunecă pe ea. Părul îi cădea pe umeri, avea picioarele
goale. Și chipul i se luminase când îl văzuse.
— Mr. William! Nici dumneavoastră nu puteți dormi? Cum a fost la
recepție?
Heather avea doar un capot ușor peste cămașa de noapte. Pieptul i
se reliefa prin el, eliberat din veșnicul corset și din hainele de fată
bătrână plicticoase, dând la iveală o siluetă feminină. Iar privirea îi
era ca o invitație, buzele îi tremurau, ochii îi străluceau.
William nu mai cugetă mult. O strânse în brațe.

În dimineața următoare William abia îi lăsă timp Kurei pentru

micul dejun. El revenise în pat noaptea târziu, satisfăcut de Heather
și plin de whisky, pe când ea dormea dusă. Nici Kura nu cunoștea
gelozia, de asta ea era foarte sigură. Protestă însă față de plecarea
precipitată, dar nu reuși să-l convingă.
— Individul oricum nu vrea să te asculte, vrea doar să se holbeze
pofticios la tine, îi explică el soției lui care se lamenta. Nu are
importanță dacă o face sau nu. Dar fără mine ei nu pot începe
965
tunsul oilor. Asta înseamnă< ar putea, desigur, dar eu mi-aș pierde
prestigiul în fața lucrătorilor. Cum ar arăta asta? Viitorul stăpân de
la Kiward Station se ține după fusta unei dive fudule, iar ceilalți îi
fac treaba!
Cu „divă fudulă” o rănise profund pe Kura, ceea ce îi asigură cel
puțin o călătorie liniștită. Ea tăcu îmbufnată și schimbă doar cu
Heather câteva cuvinte. Călătoriră repede. William strunea cei doi
cai Cob ai trăsurii ușoare – în ultimii ani drumurile fuseseră
îmbunătățite simțitor. Pentru a călători de la Christchurch până la
Haldon nu mai era nevoie să înnopteze undeva.
Călătorii ajunseră la Kiward Station seara devreme, și William se
prezentă aproape triumfător la tunsul oilor. Chiar din următoarea
dimineață va supraveghea repartiția oilor pe șoproane. Noaptea și-o
începu în salon cu câteva pahare de whisky și și-o încheie în patul
lui Heather Witherspoon.
Îndrăgostită până peste urechi de William, Heather nu știa cum să
reacționeze la plângerile Kurei legate de ratarea probei de audiție.
În niciun caz nu ținea ca aceasta să plece în Anglia – cel puțin nu
împreună cu William. Dar Kura nu lăsase niciodată să plutească
îndoiala asupra hotărârii ei de a părăsi ferma împreună cu William.
Lucrurile se mai schimbaseră. Heather era confidenta Kurei și știa
foarte bine că de la nașterea Gloriei ea nu îl mai primise în pat pe
soțul ei. Nu îi ajunseseră la urechi, printre altele, și încercările
inițiale ale Kurei de a reduce legăturile sexuale cu William la nivelul
dezmierdărilor nevinovate și al sărutului, așa cum anterior
procedase cu Tiare, dar oricum nu o interesau amănuntele. După
părerea lui Heather căsnicia Kurei era de facto încheiată. Poate că
Kura va ezita să-și părăsească bărbatul. Proba de audiție din
Christchurch ar putea reprezenta primul pas în această direcție. Așa
că o sfătui precaută:
— Nu îți face speranțe prea mari. Dar nu strică să auzi ce spune un
specialist.
966
— Pentru asta ar fi trebuit să rămân la Christchurch< William este
atât de ordinar!
Kura începu din nou să se lamenteze, și toată dimineața Heather
trebui să o asculte. Apoi lui Heather îi veni ideea salvatoare de a-i
selecta partiturile audiate cu o seară în urmă. Kura le exersă cu
înverșunare. Relua din nou și din nou partiturile interpretate de
Carmen și Azucena.

— Eu aș fi înjunghiat-o pe Carmen asta cel târziu în actul al doilea

sau cel mai bine de la prima scenă, mormăi James când Habanera
răsună din salon pentru a treia oară, în timp ce el încerca să se
destindă după masă. Oricum era supărat: nu îi convenea deloc
întoarcerea pripită a lui William. Și în plus tânărul era în dimineața
asta cam mahmur și țeapăn după călătorie. Prost dispus, bruscase
oamenii și zăpăcise oile organizând altfel turmele, aducându-l astfel
la exasperare pe James. Acum îi mai lipsea doar Kura, care să îi
cânte ore întregi despre dragoste și păsărele rebele. Aceeași piesă
reluată mereu de la cap la coadă.
— Asta ce mai înseamnă? Nu ne-a explicat ea acum trei zile că
trebuie să își exerseze neapărat germana, pentru că liedurile lui
Schubert nu se prea cântă în engleză? Dar asta de acum este
franceza, nu?
Kura învățase franceza de la Miss Witherspoon.
— Asta au auzit alaltăieri la Christchurch și se pare că interpretele
au fost groaznice, explică Gwyneira și apoi îi explică și problema cu
proba de audiție. Kura vrea să îi pun la dispoziție un om și o căruță
ca să îl poată revedea pe acest cântăreț sau impresario, cum îi zice ea.
Dar pentru moment nu ne putem dispensa de nimeni, poate cu
excepția lui William. Dar el ar fi putut să rămână cu ea acolo<
— În locul lui nu i-aș permite ei să se prezinte la așa ceva, remarcă
ursuz James. Este evident ce vrea individul. Ori tu chiar crezi că el
le va vântura cântărețelor lui prin fața nasului o fată care nu a văzut
967
niciodată un conservator din interior?
Gwyneira ridică din umeri.
— James, asta nu știu. Nu mă pricep câtuși de puțin la toate acestea
și, ca să fiu sinceră, nici nu mă interesează. Doar aș suprima-o pe
Carmen. Și aș face-o fericită pe Kura<
Kura tocmai relua de la cap aria. James dădu ochii peste cap.
— Nu iarăși! mormăi el acru. Lucrurile sunt simple, Gwyn: tu ai
încercat timp de șaisprezece ani să o faci fericită pe Kura. Acum este
rândul lui William. Să îl convingă ea să o însoțească la Christchurch
și cel mai bine ar fi să rămână acolo, și în timp ce cântă, să o țină de
mână. Cu siguranță că s-ar pricepe magistral să-i negocieze
contractele și să îi scoată din sărite pe partenerii ei atunci când
aceștia cântă prea tare sau prea încet. Pe tine nu te mai privește asta.
Este suficient de rău că niciunul din cei doi nu are grijă de copil.
Apropo, trebuie să îi spunem lui Jack că în timpul tunsului micuța
nu are voie în șoproane, pentru că aerul de acolo nu i-ar face bine.
Chiar de ar plânge toată ziua.
Gwyneira oftă. Asta mai trebuia! În final bona își va da demisia. Ea
însăși va asigura supravegherea într-unul dintre șoproane, cum
făcea totdeauna, dar dacă Kura va cânta toată ziua și, în consecință,
Gloria va zbiera toată ziua, Mrs. Weaver va depune probabil
armele.

Kura cânta ca apucată și pe măsură ce stăpânea mai bine textele și

măsurile, cu atât era mai sigură că se ridica la nivelul pretențiilor lui
Roderick Barrister. Trebuia să meargă la Christchurch, pur și simplu
trebuia! Între timp trecuse o săptămână; mai avea la dispoziție încă
două zile, dintre care una era destinată drumului. Poate că ar putea
să mai vorbească încă odată cu William. Sau nu doar să vorbească!
Dacă după atâta vreme îl va accepta în pat, va face din el ce voia ea.
Normal că exista un risc. Dar dacă îl ținea dintr-un punct culminant
într-altul, el îi va promite orice; trebuia să își asume riscul. Și parcă
968
le auzise pe dansatoare, la recepție, șușotind câte ceva< despre un
lucru nedorit care i se întâmplase uneia dintre ele, dar evident exista
posibilitatea unui aranjament. Ar putea vorbi cu fata. Sau cu Mr.
Barrister. Acesta nu putea fi încântat dacă dansatoarele sau
cântărețele lui apăreau brusc cu burta la gură.
Așa că după-amiaza Kura nu și-o mai petrecu la pian, ci se pregăti
pentru William. Reluă cântatul abia seara pentru el și pentru Miss
Witherspoon – Gwyn și James se retrăseseră devreme, iar Jack se
baricadase cu Gloria și cu câinele în camera lui.
În seara aceasta Kura nu mai cântă operă, ci dădu glas cântecelor
irlandeze care îl fermecaseră totdeauna pe William. Și într-adevăr,
cel târziu după Sally Gardens în privirea lui licărea dorința. Ea mai
interpretă Wild Mountain Thyme pentru a-l înflăcăra și-i promise
dragoste cu Noaptea pe Tara Hill. În cele din urmă, ajunse la
concluzia că el era suficient de pregătit. Se ridică încet, atentă ca el
să nu o piardă din priviri, și, legănându-și coapsele, se îndreptă
către scară.
— Vezi să nu întârzii, șopti ea ispititor.
William răsuflă accelerat. Kura urcă treptele sigură că îl va auzi
curând bătând la ușa ei.
Dar William nu apăru. La început Kura nu se neliniști. El trebuia să
își termine whisky-ul și să scape cumva de Heather Witherspoon.
Care în ultima vreme părea puțin îndrăgostită de el. Absurd!
Kura se dezbrăcă liniștită, se parfumă și își puse cea mai frumoasă
cămașă de noapte. Abia apoi deveni cam nerăbdătoare. Voia să o ia
ușor, pentru ca dimineața să nu fie prea târziu. Se gândise ca de
data aceasta să se trezească devreme pentru a nu ajunge noaptea la
Christchurch. Cel mai bine ar fi, își spunea ea, să ia legătura cu
Barrister încă din seara următoare, pentru a stabili o întâlnire a
doua zi.
După ce se scurse aproape o oră, Kura se sătură. Dacă William nu
venea de bunăvoie, îl va aduce ea! Puse pe ea un capot, își mai
969
aranjă părul în treacăt și porni pe scara cea mare către salon. El
trebuia să o vadă venind seducătoare în cămașa ei de noapte,
singură<
Kura plutea parcă pe scări.
Dar William nu era în salon. Acolo lumina era stinsă și se părea că
toată lumea se culcase. Să se fi retras William în camera lui fără
măcar să fi încercat să bată o dată la ușa dormitorului ei? După așa
o seară? Kura decise să nu îi reproșeze acest lucru, ci să pară că se
căia puțin. În definitiv îl respinsese atât de des, încât era de înțeles
că își pierduse orice speranță. Cu atât mai eficientă va fi strategia
din această noapte<
Cu mișcări de pisică Kura se strecură prin încăperile ocupate de
William. Îl va săruta și se va afla deasupra lui când el va deschide
ochii. Dar nu era nimeni între perne, patul lui William era neatins.
Kura se încruntă. Mai rămânea doar camera Gloriei. Poate că
William voise să o mai vadă pe Gloria și, pentru că aceasta plângea,
rămăsese cu ea să o liniștească. Kura nu mai văzuse așa ceva, dar
nici nu știa cum își petrecea el nopțile.
Dar avea să afle imediat. În camera copilului era liniște deplină și
nici din încăperea alăturată, a lui Jack, nu răzbătea niciun zgomot.
În schimb se auzeau râsete și gemete din camera lui Miss
Witherspoon. Kura nu șovăi mult. Întredeschise ușa și<

— A plecat? Adică cum a plecat? întrebă uimită Gwyneira, care

tocmai coborâse puțin cam somnoroasă la micul dejun.
James și ea se consolaseră seara trecută după Carmen cu o sticlă cu
vin bun și o încheiaseră cât se poate de afectuos. Acum era
indispusă pentru că William iarăși voia ceva de la ea neapărat.
— Hai, William, Kura nu călărește și nici nu mână caii. Nu poate să
plece din Kiward Station.
— Ieri a fost puțin cam răvășită< a interpretat ceva eronat< o luă
William pe ocolite.
970
De fapt Kura aruncase doar o privire asupra patului în care se aflau
el și Heather, o privire care exprima un gen de ură. Sau mai curând
dezamăgire. Silă< William nu fusese capabil să îi descifreze
expresia feței. O văzuse doar o fracțiune de secundă; după ce ea
înțelesese ce se petrecea în fața ei, plecase în mare grabă. Imediat
după aceea William bătuse la ușa ei, dar ea nu răspunsese. Nici
după ce el bătuse stăruitor. În cele din urmă el renunțase și revenise
în camera lui, unde nu mai putuse să adoarmă. Abia spre dimineață
îl doborâse oboseala.
După ce se trezise, voise să mai încerce să vorbească cu Kura. Ajuns
în camerele ei, găsise ușile larg deschise. Ea plecase.
— V-ați certat? tatonă situația Gwyneira.
— Nu direct< hm< dar< Unde Dumnezeu s-o fi dus?
William părea chiar speriat. Rareori Kura se purtase atât de ciudat.
Și chiar dacă acum nu recunoștea, găsise o scrisoare de la ea. Pe
masa din camera-garderobă.
Nu merită.
Atât conținea scrisoarea, nimic mai mult, nimic mai puțin. Doar nu
se sinucisese! William se gândea îngrozit la lacul de lângă așezarea
maori.
— Păi, mai întâi eu aș căuta la Christchurch, zise binevoitor James,
care cobora binedispus scările. Acolo voia să ajungă, nu?
— Dar nu pe jos, își exprimă îndoiala William.
— Kura a plecat cu Tiare, interveni Jack. Acesta tocmai intra în casă,
urmat de cățelul lui; se pare că venea de la grajd. Am întrebat-o
dacă nu vrea să îi spună Gloriei la revedere, dar nici nu m-a privit.
Se simțea cu ceva vinovată, pentru că Tiare l-a luat pe Owen fără să
mai întrebe.
— Poate că trecuse mai înainte pe la Gloria, zise Gwyn, pentru a
mai atenua impresia de mamă rea lăsată de nepoata ei.
Jack clătină din cap.
— Nu, Glory a dormit la mine, tocmai am lăsat-o la bucătărie cu
971
Kiri. Și nici Kiri nu a spus ceva despre asta.
— Și tu i-ai lăsat să ia armăsarul așa, pur și simplu? i se adresă
William. Băiatul acesta maori intră aici, ia un cal valoros și<
— Nu puteam bănui că ei nu au cerut aprobare, răspunse calm Jack.
Dar în mod cert Tiare îl aduce înapoi. Au plecat desigur doar până
la Christchurch, pentru proba de audiție. Mâine se întorc.
— Asta nu crede eu< interveni Moana.
Menajera aranjase micul dejun când William coborâse cu vestea
despre dispariția Kurei. După care ea urcase pentru a verifica
lucrurile Kurei fără nicio reținere. Moana slujea în această casă de
patruzeci de ani, ea îi crescuse pe Paul și pe Marama, iar Kura îi era
ca o nepoată, pe care o răsfățase din plin. Aceasta adăugă:
— Ea luat geanta mare, toate lucruri frumoase și haine seară. Arată
mai mult ca o mare călătorie.

Roderick Barrister strânsese cu mare tămbălău ansamblul pentru o

repetiție înaintea ultimei seri de operă la Christchurch. Trebuiau să
mai exerseze cvartetul din Trubadurul. Mai cu seamă Azucena
mergea tot mai prost. Fata se simțea suprasolicitată și mai suferea și
de disprețul cu care era privită de ceilalți dansatori< și mai era și
cealaltă chestiune< trebuia ceva aranjat urgent. Roderick se întreba
cum de i se putuse întâmpla asta lui. Până acum nu mai lăsase
gravidă nicio fată cu care avea o legătură pasageră; cel puțin niciuna
dintre ele nu îi adusese la cunoștință așa ceva.
Eșecul total al micuței în Trubadurul era încă ceva suportabil – mai
rău era cu scena din Carmen. Cel mai bun lucru era să o scoată
complet din program și să introducă altceva. Poate Traviata – aici
rolul principal i-ar reveni Sabinei. Cu toate că ea ar fi fost depășită
de acest rol și nici măcar nu arăta a tuberculoasă.
— Poate dacă vom plasa femeile ceva mai în față< cugeta el. S-ar
impune mai mult melodia.
— Sau poate bărbații ar putea să cânte ceva mai încet, remarcă
972
supărată Sabina. Piano, prietene. Ar merge și într-un registru mai
înalt dacă tenorul<
Peste glasul acesteia se suprapuseră strigătul de protest al
interpretului Luna și lamentările lui Roderick, urmate de chicotelile
dansatorilor.
Apoi brusc răsună o voce dulce de undeva din sala destinată
spectatorilor.
— L’Amour est un oiseau rebeile, que mi ne peut apprivoiser<
Carmen, Habanera. Dar interpretată de un glas mult mai puternic
decât al micuței dansatoare. Nici această interpretă nu era perfectă,
dar ce îi lipsea era doar finisajul, cultivarea, puțină instruire. Dar
vocea în sine era minunată.
Roderick și ceilalți cântăreți priveau uluiți și tensionați în sală.
Atunci văzură fata. Era splendidă, într-o rochie azurie, cu părul
strâns într-un coc spaniol, așa cum trebuia să fi arătat Carmen. În
spatele ei aștepta un tânăr maori.
Kura-maro-tini își încheie interpretarea calmă și stăpână pe sine. Să
fi recunoscut ea admirația din privirile celor care o ascultau?
Cântăreții de pe scenă și dansatorii din spatele ei nu-și ascunseră
admirația. În timp ce Kura încheia, ei aplaudau entuziasmați – și
mai mult decât toți mica mezzosoprană, care vedea acum sfârșitul
suferințelor ei, ca și Roderick Barrister. Fata aceasta era un vis –
frumoasă ca o cadră, cu o voce de înger. Iar el va fi cel care o va
forma!
— Am nevoie de un angajament, spuse în cele din urmă Kura. După
cum se pare, aveți nevoie de o mezzosoprană. Ne putem înțelege?
Își linse lasciv buzele, dreaptă ca o regină. Degetele ei păreau că
mânuiesc castaniete imaginare; o studiase pe Carmen. Iar ea îl va
juca pe degete pe acest impresario exact cum țiganca îl juca pe al ei
Don Jose.

973
 11

Gândul de a nu rămâne însărcinată îi stăpânea lui Elaine întreaga

viață. Uneori părea o idee fixă, pentru că obiectiv privind,
graviditatea mai curând i-ar fi putut întări poziția în casa
Sideblossom. Cel puțin John se părea că nu prea obișnuia să tulbure
femeile însărcinate cu vizite nocturne. În loc de asta, el era tot mai
absent, pe măsură ce pântecul lui Zoé se rotunjea. „Afacerile” îl
chemau ba la Wanaka, ba la Dunedin sau chiar la Christchurch. Pe
lângă asta, o urmărea din priviri pe Emere și o atingea din când în
când posesiv. Femeia maori îi arunca priviri pline de o ură
nedisimulată, dar Elaine bănuia că noaptea ea se supunea
chemărilor lui. Când rămânea trează, auzea deseori zgomote
fantomatice pe coridoare, de parcă cineva se târa afară. De obicei
Emere se mișca foarte armonic, legănându-și coapsele, dar erau zile
când părea rigidă. Și dacă părăsea casa, cânta la putorino – o dovadă
sigură a faptului că ea fusese aceea care se strecurase afară în
noaptea precedentă, în loc de a se duce după cină cu ceilalți
servitori la locurile unde dormeau aceștia. Scotea din micul și
exoticul instrument sunete ciudate, aproape umane, care lui Elaine
îi păreau temătoare, de parcă fluierul exprima propriul chin. Atunci
ea nu cuteza nici măcar să se miște, de teamă ca Thomas să nu se
trezească și să audă cântecul ce părea că îi stârnea o furie deosebită;
acesta se ridica, închidea brusc fereastra și încerca să înăbușe
sunetele trăgând și draperiile grele. Elaine nu mai auzea fluierul,
dar Thomas părea că îi prindea sunetele în continuare și se învârtea
în cameră ca un tigru în cușcă; dacă Elaine cuteza să îi vorbească ori
să îi atragă atenția într-un fel oarecare, el își revărsa mânia asupra
ei. Elaine începuse preventiv să izoleze fonic încăperea. Doar că în
interior atmosfera devenea înăbușitoare, fierbinte, iar Thomas
redeschidea fereastra după ce se satisfăcea cu Elaine, iar ea trebuia
974
să o ia de la cap cu spaima de cântecul lui Emere. Însă ceva mai
târziu a încetat și asta. Silueta lui Emere începuse să se rotunjească
precum cea a lui Zoé, și John o lăsă în pace.
Dar bucuria lui Elaine a fost de scurtă durată. Ea deveni cea asupra
căreia se opreau privirile pofticioase ale lui John. Câteodată îi
atingea în treacăt coapsele sau chiar sânii când trecea prin dreptul ei
sau se prefăcea că îi lua o frunză ori un fir de iarbă din păr. Pentru
Elaine era ceva dezgustător și se ferea cât putea de atingerile lui.
Când Thomas asista la așa ceva, îl fulgera cu privirea pe tatăl lui și
se răzbuna ulterior pe Elaine. După părerea lui, ea încuraja practic
orice bărbat pe care îl vedea, iar faptul că acum îl incita pe tatăl lui
reprezenta culmea obrăzniciei. Elaine putea să nege cât voia – nu îi
folosea la nimic. Thomas era bolnav de gelozie. Elaine devenea tot
mai nervoasă și mai frământată. Simțea că niciodată nu se va
obișnui cu accesele lui de gelozie și cu vizitele lui nocturne – nimeni
nu se obișnuia cu tortura! Asta nu mai era o căsnicie normală, dar
Elaine nu găsea calea de a-i pune capăt. Chiar dacă încerca să treacă
neobservată, și pe parcursul zilei nu îi oferea lui Thomas motive
pentru care el să creadă că ea trebuia „pedepsită”, era doar ceva mai
puțin rău, dar nu lipsit de durere.
S-a mai dovedit că era imposibil să evite zilele „periculoase”, cu
toate că Elaine depunea toate eforturile. Uneori ea nu mânca nimic
în zilele anterioare pentru a arăta rău și pentru a simula stări febrile.
Ori își vâra degetele pe gât, voma repetat și susținea că era
deranjată la stomac. Odată chiar mâncase săpun, pentru că citise că
așa putea face febră. În realitate se simțise mizerabil, fusese bolnavă
două zile și în a treia zi nu mai avusese putere să se spele cu oțet
după ce Thomas o „vizitase” din nou. Dar metoda părea să o ajute.
Până acum nu rămăsese însărcinată.
Uneori încercase să îi vorbească lui Thomas despre o vizită la
Queenstown. Ceva trebuia să se întâmple, ea nu putea să își
petreacă viața în închisoarea lui Thomas! Poate că va găsi curajul de
975
a i se destăinui mamei ei – și dacă nu reușea, măcar să vorbească cu
Inger sau cu Daphne. Acestora cu siguranță că le va trece ceva prin
cap, ceva care să îi facă nopțile mai suportabile.
Thomas o refuza consecvent. Nu voia să meargă la Queenstown – și
între timp Elaine începuse să îl suspecteze că îi controla
corespondența. După ce într-o zi, în marea ei disperare, strecurase
într-o scrisoare către mama ei câteva aluzii la plictiseala prin care
trecea, la izolarea în casă și la neplăcerile nopții, Thomas se
năpustise asupra ei cu o sălbăticie cumplită. Spusese că o să-i alunge
el plictiseala, deși ea nu i se plânsese de asta. Elaine mai avea
motive să creadă că Fleurette nu primise niciodată acea scrisoare.
De aceea îi mai rămăsese doar să spere că părinții ei vor avea poate
odată ideea de a o vizita – dar acest lucru era dificil, după cum bine
știa. Afacerea înfloritoare din Queenstown îl făcea pe Ruben practic
indisponibil, iar Fleurette singură nu va face o călătorie atât de
îndelungată pentru a sta sub același acoperiș cu vechiul ei dușman
Sideblossom, dacă nu ar fi existat un motiv care să o constrângă.
Dar controlul efectuat de Thomas nu permitea ivirea unui asemenea
motiv.
Uneori Elaine se gândea că graviditatea ar putea-o ajuta în acest
sens. Cel puțin o naștere sau un botez i-ar aduce părinții aici. Dar nu
merita să aducă pe lume o altă viață în acest iad, ca să nu mai
vorbim că un bebeluș ar lega-o de Lionel Station fără nicio speranță
de scăpare. Așa că ea continuă ca și până acum să spere într-o
minune. Bineînțeles că minunea nu se petrecu, dar oricum la
aproape un an de la nunta ei se ivi aici Patrick O’Mally.
Tânărul irlandez conducea din nou un atelaj greu, inițial încărcat cu
mărfuri pentru Wanaka.
Acum căruța era goală și era urmată într-un trap mândru de o iapă
bălană.
— M-am gândit că dacă tot sunt pe aici, să trec să vă văd, Miss
Lainie, și să vi-o aduc pe Banshee. Este o rușine să stea nefolosită,
976
iar dumneavoastră să nu aveți un cal aici. Mânzul a fost de mult
înțărcat și se dezvoltă minunat, trebuie să îl pun la treabă. Ah, da<
mama dumneavoastră este de părere că ar trebui să scrieți mai des
și nu doar scrisori prin care nu spuneți mai nimic. Este chiar puțin
îngrijorată. Pe de altă parte, faptul că lipsesc veștile este în sine o
veste bună, nu-i așa? Patrick o privi cercetător pe Elaine și repetă:
Așa este, Miss Lainie?
Elaine privi temătoare în jur. Până acum fuseseră în apropiere doar
Arama și Pita, care se ocupau de cai. Pita o strigase când apăruse
Patrick. Dar Thomas nu era departe; supraveghea activitățile la
niște oi gestante și cu siguranță că imediat ce va auzi de sosirea lui
Patrick va da fuga încoace. Tânărul căruțaș părea că bănuise asta și
nici nu-și deshămase caii. Voia să plece imediat, înainte de a se isca
o eventuală ceartă cu Sideblossom. Elaine mai era încă singură cu el
– iar el punea întrebări directe. Elaine se gândi dacă să îi dezvăluie
acestuia nefericirea ei; știa că slăbise și că pe chipul ei deseori se
vedea că plânsese. Ar putea spune acum câte ceva. Patrick părea că
aștepta mărturisirea ei. Dar ei îi era imposibil să se destăinuie
acestui flăcău! Măcar de rușine nu ar fi scos un cuvânt. Poate că ar
putea strecura niște aluzii<
— Da, dar< mă plictisesc deseori în casă, o luă ea pe ocolite.
— De ce rămâneți în casă? întrebă Patrick. Mama dumneavoastră
zice că aici aveți o întreagă fermă de oi, ca bunica dumneavoastră de
la Kiward Station. Și cățelușa trebuie și ea pusă la treabă!
Patrick o mângâie pe Callie.
Elaine roși.
— Așa ar trebui. Dar soțul meu nu vrea ca eu<
— Ce nu vrea soțul tău?
Vocea ca un tunet a lui Thomas întrerupse bâlbâială lui Elaine.
Acesta apăruse ca din senin pe un cal negru și se ridica precum un
zeu mustrător în fața lui Elaine și a tânărului Patrick. Pita și Arama
dispărură imediat în grajd.
977
— <Să ajut la oi, șopti Elaine.
Oricum Thomas nu ar fi dat crezare acestei explicații nevinovate,
dar dacă Patrick nu era orb și surd, trebuia să își dea seama de ce se
petrecea aici.
— Ah, da. Și poate că soțul tău nu vrea nici ca tu să cochetezi cu
băieții de prăvălie! Pe tine te știu, băiete, ai însoțit-o încoace. Altceva
mai este între voi?
Thomas sărise de pe cal și se apropia amenințător de Patrick. Elaine
înlemni când soțul ei îl luă de guler.
Patrick nu dădea niciun semn de frică; părea mai curând pregătit să
răspundă cu aceeași monedă. Elaine se temea pentru tânăr. Thomas
îl putea lovi, îl putea omorî, și pe urmă<
Frica o făcea pe Elaine irațională. Înlemnită de spaimă urmărea cum
între cei doi era pe cale să se treacă la încăierare. Sideblossom și
O’Mally schimbau replici mânioase, dar Elaine nu le mai urmărea.
Era ca în transă. Dacă Thomas îi făcea ceva lui Patrick< și apoi îl dă
dispărut< atunci Fleurette și Ruben nu vor afla niciodată de ea, nu
mai exista nicio speranță și<
Elaine tremura și gândea febril. Apoi îi veni o idee. Ruben O’Keefe
nu își trimitea oamenii pe drumuri lipsiți de apărare. Insula de Sud
nu era tocmai un cuib de tâlhari, dar o căruță încărcată cu mărfuri
de preț, inclusiv băuturi alcoolice, putea trezi interesul. De aceea
sub bancheta fiecărei căruțe care făcea livrări se afla un revolver.
Acolo se afla la-ndemână și căruțașul îl putea lua dintr-o mișcare.
Elaine își reveni din imobilitatea ei și încet se apropie de capra
căruței. Patrick și Thomas nu o băgau în seamă. Ca și până atunci ei
se insultau și se împingeau reciproc – de fapt nimic periculos, dar în
mintea înfierbântată a lui Elaine totul arăta teribil de amenințător.
Se ruga ca arma să se afle într-adevăr acolo< și chiar era. De la
prima încercare mâna ei atinse oțelul rece. „De-aș ști cum să îl
manevrez”, îi trecu ei prin cap.
Dar brusc – Elaine mai cântărea încă în mână arma grea – spiritele
978
se mai domoliră. Patrick O’Mally își dăduse seama că nu prea avea
sens să se ia la bătaie cu un baron al oilor chiar pe ferma acestuia, ca
și cum ar fi într-o cârciumă. El găsea reacția lui Thomas deplasată și
lipsită de rațiune. De astfel de oameni este cel mai bine să te ții
departe. Oricum îi va povesti lui Ruben O’Keefe despre asta. Era
timpul ca aici să facă ordine cineva cu mai multă influență decât un
oarecare conducător de atelaj.
Deci Patrick renunță să se mai apere și spuse calm:
— Bine, omule, acum ajunge! Nu i-am făcut nimic doamnei
dumitale, i-am adus doar calul. Nici măcar nu eram singuri.
Grăjdarii dumitale<
— Grăjdarii mei nu sunt mai puțin libidinoși! tună Thomas, dar îi
permise lui Patrick să se îndrepte spre căruța lui. Iar tu< dispari!
Dacă te mai văd la ferma asta, îți bag o încărcătură de alice în foale!
Elaine mai era lângă capră, dar începu să se retragă, după ce
ascunsese arma în faldurile rochiei. Nu îi trecuse prin cap ce se
întâmpla dacă Thomas i-o găsea. De fapt ar fi trebuit să i-o
înapoieze lui Pat. Dar revolverul o făcea să se simtă mai bine; el îi
conferea siguranță, chiar dacă ea nu știa cum să îl folosească.
Oricum acum îl avea; îl putea ascunde în cuierele ei și putea să
descopere ulterior cum funcționa. Urmărea în tăcere cum Patrick
urcă pe capră și, după ce o salută scurt, dădu bice cailor. Acesta îi
mai aruncă o privire grăitoare. Pat înțelesese – îi va trimite ajutor.

Dar mai întâi soarta lui Elaine se înrăutăți. Vizita lui Patrick părea
să fi agravat întunecarea minții lui Thomas. Practic nu o mai lăsa pe
Elaine nesupravegheată. Aceasta intră în panică atunci când
dimineața constată că era încuiată în aripa de vest a casei. La un
moment dat fu pe punctul de a încerca să iasă pe fereastră.
Thomas se răzbună fără pic de milă pentru discuția scurtă avută cu
tânărul conducător de atelaj. În ziua următoare corpul ei era atât de
sleit și plin de vânătăi, încât Elaine nu se mai putu ridica. Pai și
979
Rahera îi aduseră micul dejun la pat și rămaseră mute văzând-o.
— Asta nu bine! spuse Rahera. La mine în trib nu există.
— Dar există la orfelinat, explică Pai. De câte ori greșeam cu ceva,
eram totdeauna bătuți. Dar așa< și nici nu ați făcut nimic, Miss
Lainie.
Elaine așteptă până când fetele plecară; apoi se târî până la cufăr și
scoase revolverul. Se simți mai liniștită cu el în mână. Duse nesigură
degetul la trăgaci. Va reuși ea să tragă cu această armă? De ce nu?
Deja văzuse bărbați trăgând la țintă, și deși cei mai mulți țineau
arma cu o singură mână, unii o țineau și cu ambele mâini pentru
mai multă precizie în tragere. Putea și ea să facă asta! Ridică
revolverul și îl îndreptă către draperiile oribile. Hopa, trebuia să îi
ridice piedica! O identifică ușor; de fapt arma nu era prea elaborată.
Elaine descoperi repede și cum se încărca. Dar asta nu îi era de
niciun ajutor, mai mult decât cele șase cartușe aflate acum în butoiaș
nu va obține niciodată. Și mai mult de un cartuș nu va putea să
tragă înainte ca Thomas să îi ia arma. Deci în casă nu va exersa
trasul la țintă! Elaine puse arma la loc. Însă de acum se gândi la ea
în fiecare oră a amărâtei ei existențe. Până acum sperase mereu la
ajutor, ca fetele din fasciculele de literatură de doi bani, ba chiar ca
eroinele din romane cunoscute. Dar ea nu era o eroină de roman, ci
un om din carne și oase. Nu trebuia să aștepte să vină un cavaler ca
să o elibereze; ea avea o armă și un cal. Nu se gândea în mod serios
să își deschidă calea cu arma, deși cu revolverul în buzunar se va
simți mai puternică, așa cum acum se simțea mai în siguranță, chiar
dacă revolverul se afla în cufăr – în ciuda tuturor maltratărilor.
Înainte ca Thomas să o ucidă, îl va împușca. În fiecare noapte
apărea în ea dorința aceasta. Dar bineînțeles că era iluzoriu să scoată
arma din cufăr în timp ce Thomas o maltrata. Ar fi trebuit să o
ascundă sub pătura patului și pentru asta îi lipsea curajul necesar.
Nici prin cap nu trebuia să îi treacă ce s-ar întâmpla dacă ar face o
greșeală și arma nu ar funcționa! Nu, era mai bine să caute o
980
posibilitate de a fugi neobservată. Va călări până la Queenstown și
va încerca să obțină un divorț.
Teama lui Elaine îi depășea simțământul rușinii. Desigur că va fi
teribil de penibil să se destăinuie unui judecător – dar îi era viața în
joc.

În timp ce Zoé aștepta să nască, iar Emere tot cânta la fluierul ei – se

părea că acum nu îl mai „vizita” pe John Sideblossom; probabil că
făcea vrăji pentru copilul ei încă nenăscut? –, Elaine concepea
planuri de evadare. Poate că atunci când oile erau coborâte de la
munte! Băieții de la grajduri erau de partea ei, iar Zoé și Emere nu o
puteau opri dacă era hotărâtă să plece. Dar va mai dura< Elaine se
străduia să fie optimistă. Poate că până atunci îi va veni totuși ajutor
de la Queenstown.

Însă doar la o săptămână după vizita lui Patrick apăru pe

neașteptate o posibilitate de a părăsi Lionel Station. Mai întâi, cu o
zi înainte, veniseră echipele care executau tunsul oilor, așa că
Thomas și John erau ocupați până peste cap. Fiecare dintre ei
supraveghea câte un șopron cu oi, o sarcină de care se achitau fără
plăcere, deși cel puțin „orfanii” din rândul lucrătorilor de la fermă
știau să socotească și să numere bine. Zoé se lamenta că John o
părăsea, deși se apropia momentul să nască. Ea arăta rău și solicita
atenția întregului personal casnic. Chiar și Pai cu Rahera trebuiau să
îndeplinească mici servicii, ceea ce o supăra pe Elaine. Fetele ei nu
mai depindeau acum de Zoé. Pe de altă parte, pentru prima dată de
la sosirea la Lionel Station rămânea complet nesupravegheată. Deja
se gândea să pună șaua pe Banshee și să încerce să fugă; dar i se
părea prea riscant. Caii lui Thomas erau mai rapizi decât Banshee.
Dacă ea ar avea un avans de măcar trei, patru ore, nu ar mai putea fi
ajunsă.
Însă apoi îi surâse norocul: spre prânz pe Zoé o apucară durerile.
981
Tânăra femeie începu să sângereze puternic și intră în panică.
Emere trimise după John și se retrase spunând că se va ruga
spiritelor pentru o naștere reușită.
Când John auzi ce se întâmpla, mai întâi își vărsă furia pe toate
femeile și fetele maori din preajmă, apoi trimise pe cineva spre
Wanaka, pentru a chema o moașă. El însuși se postă în fața camerei
lui Zoé, părând serios îngrijorat pentru soția lui – sau cel puțin
pentru copil, despre care bănuia că era băiat. Soții au pus împreună
pe jar întreg personalul. Zoé cerea cu voce slabă ba ceai, ba apă și
urla isteric când o apucau durerile. Îi era evident frică de moarte și o
striga plângându-se pe Emere, care ca și mai înainte nu își făcea
deloc apariția.
De Elaine se părea că uitaseră toți. Nu o mai supraveghea nimeni,
iar Thomas nu îi mai încuiase încăperile. Deoarece tatăl lui stătea de
veghe în fața dormitorului lui Zoé și golise deja o jumătate de sticlă
de whisky ba înjurând, ba lamentându-se, supravegherea tunsului
oilor rămăsese în întregime în seama lui și a șefilor de echipe. Cei
doi Sideblossom nu aveau încredere în ultimii, așa încât Thomas nu
se putea clinti de lângă șoproane.
Elaine se prefăcea că lucra la o broderie, dar gândurile ei zburau în
altă parte. Să îndrăznească? Dacă o scotea pe Banshee neobservată
din grajd, în trei zile putea să ajungă la Queenstown. Nu trebuia să
își facă griji cu ruta de urmat, pentru că iapa ei o ducea garantat la
vechiul ei cămin. În grajdul familiei Sideblossom calul nu se simțea
acasă; dacă o lăsa cu hățul liber, probabil că o va lua spre casă cât
putea de repede. Bineînțeles nu va fi simplu să scape de urmăritorii
plecați după ea ulterior, dar dacă lua un avans de șase, opt ore va
reuși. Banshee era puternică, nu avea nevoie de odihnă îndelungată.
Călătoria va fi extenuantă. Însă asta nu avea importanță. Ea ar călări
zi și noapte, numai să se vadă din nou acasă. Și orice s-ar întâmpla,
nu se va lăsa convinsă să se întoarcă la Thomas! În mod cert părinții
o vor ajuta; Fleurette știa din proprie experiență de ce erau domnii
982
Sideblossom în stare.
Din camera lui Zoé se auziră noi țipete. Toți cei din casă aveau ochi
și urechi doar pentru ea.
Dacă nu o făcea acum, nu o va face niciodată!
Elaine dădu fuga în dormitor și făcu repede o legătură. Nu avea
nevoie de multe, dar măcar o pelerină și un costum de călărie
trebuia să ia. Desigur că era posibil și să nu se schimbe, dar o
călătorie călare de trei ori patru zile în îmbrăcămintea de casă prin
munți, în care era încă destul de frig, era cam neplăcută. Renunță la
orice altceva, deși ar fi fost bine să aibă la ea ceva provizii sau măcar
chibrituri. Dar era prea riscant să se strecoare în bucătărie, și oricum
nu va îndrăzni să facă focul atât de repede undeva în sălbăticie.
Așadar mai băgă doar revolverul în buzunarul rochiei de casă,
înainte de a se schimba. Nu mai aruncă nicio privire înapoi. Asta ar
fi adus ghinion, așa cum odată îi spusese bunicul ei James
McKenzie. Cine părăsește o închisoare trebuie să privească doar
înainte.
Elaine ajunse repede și neobservată la grajdul unde Banshee și
micul Khan o întâmpinară nechezând. În ultimele săptămâni
Banshee trebuie să se fi plictisit de moarte. Ea bătu nerăbdătoare din
copite când Elaine trecu prin fața boxei ei spre încăperea unde erau
șeile. Acolo o aștepta și Callie; Pita o închidea acolo când muncea și
nu o putea supraveghea. Cățelușa pornea imediat în căutarea lui
Elaine, dar mai nou nu avea voie să intre în casă. Zoé pretindea că
în timpul sarcinii făcuse alergie la părul de animale.
Da, asta trecuse. Elaine simțea cum bucuria și plăcerea aventurii se
trezeau în ea. Spera că Pat se gândise să aducă și șaua ei! Caii
domnilor Sideblossom erau fără excepție mai subțiri decât Banshee.
Iată, acolo atârna o șa< Slavă Domnului, nu era șaua pentru dame,
cu care câteva ore de galop însemnau o adevărată tortură. Elaine
apucă șaua și harnașamentul. Nu mai avea timp să le curețe, dar
oricum Banshee nu se murdărise stând în grajd. Elaine îi puse frâul
983
și șaua încă din boxă. Șaua avea curele din piele, deci putea să își
fixeze repede bocceaua. Totul arăta bine! Mai trebuia să iasă și să o
apuce către râu, după care putea să ocolească pe departe șoproanele
cu oi. Iar după o jumătate de oră va fi dincolo de zona de influență a
lui Thomas! Păcat că nu știa unde se retrăsese Emere pentru a
invoca spiritele ei. Nu avea încredere în bătrâna maori. Pe de o
parte, Emere părea să îi urască pe domnii Sideblossom; pe de altă
parte, îi slujea de ani de zile cu loialitate. Trebuia să existe un motiv
în virtutea căruia îi permitea lui John Sideblossom să se culce mereu
cu ea, în loc să fugă. Îl iubea sau îl iubise cândva? Elaine nu voia să
se mai gândească la asta. Dar s-ar fi simțit mai în siguranță dacă
bătrâna maori ar fi fost undeva departe. Era mai bine să nu fie
văzută de nimeni<
Dar auzi apoi fluierul. Emere cânta din nou în acel registru năucitor
de surd, cu care invoca spiritele. Se părea că pe cele rele< Cel puțin
în Thomas ele eliberau doar furie. Dar acum nu mai avea
importanță. Elaine trase aer în piept când auzi fluierul. Sunetele
veneau de undeva din curțile din spate și atâta vreme cât Emere
cânta, era ușor să o evite.
Elaine conduse spre grajd și rămase încremenită când îl văzu pe
Thomas la intrare. Umbra lui se ridica amenințătoare în lumina
soarelui, el se freca pe frunte – ca de atâtea ori când auzea fluierul
lui Emere. Dar astăzi nu mai era nevoie de invocarea spiritelor
pentru a-l apuca pandaliile.
— Ei? Iarăși o ieșire? Știam eu că merită să mai văd ce face dulcea
mea soție! Cu toți lucrătorii ăștia în curte nu poți lăsa
nesupravegheat un lucru atât de voluptuos<
Thomas rânjea sardonic, dar își ridică mâna spre ureche, de parcă ar
fi vrut să nu mai audă cântecul fluierului.
Elaine se încordă. Trebuia să aibă curaj, nu mai exista cale de
întoarcere.
— Nu mă interesează cei care îți tund oile, spuse ea cu calm, și duse
984
încet mâna către buzunarul în care ținea revolverul. Cântecul lui
Emere deveni mai rapid, și Elaine simți cum îi bătea inima în piept.
Și nu fac o ieșire. Te părăsesc, Thomas. Nu mai am chef de gelozia
ta și de bizarele tale< jocuri. Acum lasă-mă să trec!
Se pregăti să treacă împreună cu iapa pe lângă el, dar Thomas se
înfipse cu picioarele îndepărtate în dreptul ieșirii.
— Ia uite, cățelușul mârâie! zise el râzând.
Callie începu să latre ca la comandă. Lătratul ei acoperea cântecul
lui Emere, ceea ce se părea că era o ușurare pentru Thomas. Acesta
făcu un pas spre Elaine.
Elaine scoase arma.
— Nu glumesc! spuse ea cu voce tremurătoare, dar decisă să nu
cedeze.
Nu mai avea voie! Nici nu se gândea la ce va face el cu ea dacă
acum dădea înapoi.
Thomas râse răsunător.
— Oh, o jucărie nouă!
Arătă către revolver. Callie lătră și mai tare, și în fundal vibrară
tonurile scoase de Emere din fluier.
Apoi totul se petrecu fulgerător. Speriată, Elaine ridică siguranța
armei în momentul în care Thomas se năpusti asupra ei. Încercarea
lui de a o lua prin surprindere eșuă. Elaine căută trăgaciul nesigur.
Nu știa dacă îl nimerise, totuși cu o expresie de neîncredere Thomas
insistă – și atunci ea puse și cealaltă mână pe armă și cu sânge rece
și concentrată o îndreptă spre bărbat. Voise să nimerească în piept,
dar revolverul păru că avea o proprie voință când ea apăsă pe
trăgaci. Reculul ridică gura țevii. Apoi ea zări sângele țâșnind. Fața
lui Thomas explodă ca o fântână de sânge< El nici măcar nu strigă.
Căzu la pământ ca trăsnit.

— Fii blestemat!
Thomas auzi vocea lui Emere. Știa că nu avusese voie să urmeze cântecul
985
spiritelor. Nu îi repetase ea permanent că el era în siguranță doar în
camera lui de copil, când ea invoca spiritele? Dar el era curios< și acum
avea opt ani; era vârsta la care un băiat trebuia să aibă curajul să facă față
unei amenințări. Așa spusese tatăl lui. Iar el o urmărise pe Emere în
această noapte, când ea îl crezuse adormit, adormit de sunetul hipnotic al
fluierului. Dar Emere nu se întâlnea cu vreun spirit. Tatăl lui era cel care
venea la ea< în grădina de vară, în timp ce ea se unduia ciudat, de parcă
nu ar fi știut dacă trebuia să rămână ori să plece de acolo. Pe urmă vocea
lui:
— Nu te-am chemat?
Emere se întorsese spre el.
— Vin dacă vreau.
— Ah, vrei deci să ne jucăm<
Ceea ce văzu i se întipări lui Thomas în memorie pe vecie. Era dezgustător;
dar și< excitant. Era de parcă privind în taină ar fi luat parte la puterea
tatălui lui. Și ce putere! John Sideblossom avea parte de tot ceea ce Thomas
își dorea cu ardoare. Emere îl îmbrățișa, îl săruta< Dar ea trebuia să fie
forțată să o facă< trebuia supusă. Thomas jinduia să aibă forța tatălui său,
să poată și el să o supună pe Emere< În cele din urmă tatăl lui o lăsă
întinsă. Ea gemea. Fusese pedepsită<
<Apoi răsună fluierul. Vocea spiritelor. Thomas ar fi trebuit să fugă.
Emere nu ar fi aflat niciodată că el îi văzuse umilirea. Dar el rămăsese, ba
chiar se apropiase. I-ar fi plăcut<
Ea se întorsese atunci spre el.
— Ai văzut tot? Și nu îți este rușine? Ai văzut totul, Thomas
Sideblossom< Blestemat să fii!
Chipul lui Thomas explodă.

Cu coada ochiului Elaine zări cum în jurul capului lui Thomas se

lățea o baltă roșie. Nu cuteza să se miște, deși nu îi mai era frică, ci
doar frig și oroare. Callie schelălăia și se ascunsese într-o boxă. Se
temea de zgomotele puternice. Fluierul lui Emere scotea necontenit
986
tonuri înfundate, când mai încet, când mai tare<
— El este mort< este mort<
Gândurile se îmbulzeau în capul lui Elaine; oscila între dorința
morbidă de a se duce la Thomas și a se asigura că așa era și pornirea
de a fugi și a se ascunde într-un colț al camerei ei.
După care își dădu seama că nu va face nici una, nici alta. Va face
exact ceea ce planificase: își va lua iapa și va dispărea.
Elaine nu se mai uită la bărbatul căzut la pământ – nici când trebui
să o treacă pe Banshee peste el. Îi era groază de chipul lui zdrobit, și
avea destule amintiri oribile legate de Thomas Sideblossom care îi
ajungeau pentru întreaga viață. Banshee fornăi, dar trecu apoi peste
trup de parcă ar fi fost un buștean din pădure. Elaine îi mulțumi
cerului că nu îl călcase, ar fi fost prea mult. Era suficient ce făcea
Callie – îl adulmeca interesată. Trebui să se răstească la cățea ca
aceasta să nu îi lingă sângele. Ajunseră în curte nevăzuți de nimeni.
Măcar Emere trebuia să fi auzit împușcătura! Nu se poate să fi fost
adâncită chiar atât în cântatul la fluier. În ce o privea pe Elaine, ea
va rămâne veșnic în urechi cu zgomotul focului de armă.
Emere nu își făcu apariția, deși fluierul amuțise când Elaine părăsea
grajdul. O întâmplare? Ori bătrâna maori aducea ajutoare? Lui
Elaine îi era indiferent; ea voia doar să plece. Se aruncă pe Banshee
și porni în galop. Iapa voia să ia drumul direct spre Wanaka și de
fapt Elaine nu mai era nevoită acum să evite șoproanele unde se
tundeau oile.
Apoi în conștiință îi pătrunse ca un cuțit realitatea: își împușcase
soțul. Îndreptase pistolul asupra unui om neînarmat și trăsese cu
sânge rece. Nu putea pleda nici măcar pentru legitimă apărare. Nu
mai era posibil să apară la părinții ei și să se ascundă acolo. Acum
ea era un asasin fugar. Cel mai târziu în următoarea dimineață John
Sideblossom o va acuza și pe urmă constabler-ul va fi pe urmele ei.
În niciun caz nu se va putea îndrepta spre Queenstown, cu atât mai
puțin spre Canterbury Plains. Trebuia să își uite familia și prietenii,
987
să își schimbe numele și să înceapă undeva o nouă viață. Cum și
unde nu îi era clar, dar fuga era unica ei șansă.
Elaine își îndreptă iapa care se cam împotrivea către McKenzie
Highlands.

988
 FUGA
CANTERBURY PLAINS,
GREYMOUTH – COASTA DE VEST
1896

— Dumnezeule, William, desigur că o putem aduce înapoi! Vocea

Gwyneirei îi trăda lipsa de răbdare; doar purta pentru a nu știu câta
oară aceeași discuție. Planul turneului acestui cântăreț nu este în
fond secret. Se află în Insula de Nord, nu la Timbuktu! Problema
este dacă asta ne ajută. Doar ai citit scrisoarea ei: este fericită. Se află
exact acolo unde vrea să fie și face ceea ce totdeauna și-a dorit să
facă.
— Dar este soția mea! ripostă William – nu pentru prima dată, în
timp ce își turna un whisky. Nici acesta nu era primul în seara asta.
Apoi adăugă: Am drepturile mele!
Gwyneira se încruntă.
— Ce drepturi? Vreți să o aduceți cu forța? Teoretic ați putea, ea
fiind încă minoră. Dar nu v-ar ierta-o. Și în plus ar fugi imediat din
nou. Sau vreți să o încuiați?
William rămase fără replică. Desigur că nu voia să o închidă pe
Kura, mai ales că în Kiward Station nu ar fi existat niciun paznic s-o
țină închisă. Soții McKenzie priveau cu calm plecarea Kurei, iar
maorii oricum nu se agitau deloc. Nu se putea baza nici măcar pe
ajutorul lui Tonga. În definitiv prin Gloria exista o nouă
moștenitoare. În această generație jocul era pierdut pentru Tonga.
Dimpotrivă, Gwyneira triumfa și chiar părea că se bucura puțin
pentru nepoata ei. Scrisoarea trimisă de Kura din Christchurch și
primită prin intermediul lui George Greenwood după ce trupa deja
989
ajunsese la Wellington era euforică. Era clar că ansamblul de operă
o primise cu brațele deschise. Desigur, scria ea, trebuia să mai învețe
mult, dar impresarul, Mr. Barrister, îi dădea lecții personal, și ea
făcea progrese rapide. Fusese admisă pe scenă din prima seară;
interpretase Habanera și culesese ovații îndelungate.
Succesul Kurei, bănuia Gwyneira în sinea ei, se putea datora și
înfățișării ei, dar în definitiv nu avea importanță. Kura făcea ce îi
plăcea și câștiga bani. Cât timp avea succes, nu se va mai gândi la
Kiward Station.
— Mai lăsați-i ceva timp, tinere, spuse James împăciuitor și îi întinse
paharul lui William. Gwyn părea să nu fi remarcat că William
tocmai dăduse pe gât cel de al treilea pahar cu whisky. James
asistase la discuția lor de o jumătate de oră și era de părere că
merita o băutură. Adăugă: Să alergi acum după ea nu folosește la
nimic, mai ales că plecarea ei a fost precedată de o ceartă, nu?
Ca și până acum, doar William și Miss Witherspoon știau ce se
întâmplase în noaptea dinaintea plecării Kurei și amândoi tăceau
mâlc. Plecarea Kurei dusese și la încheierea legăturii lor. De când îl
părăsise soția, William nu se mai atingea de guvernantă, și evita
orice discuție între patru ochi cu ea. Până acum nimeni nu dăduse
glas vreunei suspiciuni, și William era cel mai interesat ca lucrurile
să rămână astfel.
— Exact, lăsați-o să termine acest turneu! îi ținu partea Gwyneira
soțului ei. Pe urmă vom vedea. George m-a asigurat că plecarea
celorlalți cântăreți este bătută-n cuie. Toate costurile călătoriei le
suportă organizatorii. Dacă în final Kura va vrea să plece cu ei în
Anglia, va trebui să plătească din onorariul ei sau îmi va cere mie
bani. Atunci vom putea discuta chestiunea. Dar pașnic, William! Nu
vreau să mai pierd încă o nepoată!
Ultima replică îi reduse pe toți la tăcere; se referea la trista poveste a
lui Elaine, pe care Gwyneira și James o aflaseră abia de curând.
Gwyn era foarte frământată din cauza aceasta și nu o condamna pe
990
Elaine defel. I s-ar fi putut întâmpla și ei; și ea stătuse odată cu flinta
îndreptată spre un Sideblossom. Desigur, situația fusese diferită,
însă Gwyneira era convinsă că Elaine avusese motive temeinice
pentru a se apăra. Doar că nu înțelegea de ce după aceea fata nu o
căutase pentru a-i cere ajutorul. Kiward Station era izolată; Elaine s-
ar fi putut ascunde mult timp aici pentru a găsi ulterior o rezolvare.
I s-ar fi putut aranja și fuga în Australia sau în Anglia. Dispariția
fără urmă a lui Elaine îi toca nervii. În niciun caz nu puteau rupe
contactul și cu Kura!
William își bău whisky-ul cu înghițituri mici. El ar fi plecat și astăzi
după soția lui – acest lingău, Barrister, nu o lăsa să cânte din pură
amiciție! Cu siguranță că spera să obțină ceva, dacă o lăsase din
prima pe Kura să apară pe scenă. Îi mai și „dădea lecții personal”. În
ce artă, mă rog? Nu numai că William era adânc lezat în mândria
lui, dar devenise și gelos.
Pe de altă parte, nu putea să conteste argumentele celorlalți. Era
penibil să rămână aici pe post de bărbat părăsit. Dar și dacă o va
obliga pe Kura să se întoarcă, ea va fi prima care va explica de ce
plecase< și William ar fi pierdut în ochii familiei McKenzie.
— Și eu ce fac până atunci? întrebă el beat și aproape pe un ton
plângăcios. Vreau să zic, eu<
— Faceți ce făceați și până acum, și ar fi salutar să vă ocupați mai
mult de copilul dumneavoastră! spuse Gwyneira. Și mai străduiți-
vă să vă obișnuiți cu munca și să vă faceți util. Să zicem că nepoata
mea face o călătorie. Învață puțin să cunoască lumea, își valorifică
talentul și după câteva luni se întoarce. Priviți lucrurile astfel,
William! Alt mod de a le vedea ar fi o prostie!

De vorbit îi fusese ușor Gwyneirei, dar dacă și înainte de plecarea

Kurei pentru William viața la Kiward Station avea suișuri și
coborâșuri, acum ea devenise absolut insuportabilă. Văcarii care
până de curând râdeau doar pe ascuns de „calitățile” lui de baron al
991
oilor, acum o făceau pe față. Se pare, șușoteau ei, că „prințului
consort” îi lipseau și alte calități, în orice caz nu era în stare să
înlănțuie o splendoare de femeie cum era Kura Warden.
— Un ratat! îl bârfea Poker Livingston, care acum apărea din nou
mai des la fermă.
Calmul Andy McAran asculta ordinele și ideile lui William cu o
expresie neutră, dar ulterior făcea numai ce credea el că era bine.
Dar cel mai rău stăteau lucrurile cu maorii. Tribul se întorsese din
peregrinare și bărbații își reluaseră munca la Kiward Station. Însă
William îi ignora. Până acum aceștia îl acceptaseră de voie, de
nevoie ca membru al tribului pakeha local; odată cu plecarea Kurei,
el își pierduse acest drept. Indiferent dacă William îi ruga sau țipa la
ei, cei mai mulți maori priveau prin el ca prin sticlă.
Asta îl înfuria pe William, cu atât mai mult cu cât și la Gwyneira
găsea tot mai puțină înțelegere. Între timp remarcase și ea că el își
îneca tot mai des supărarea în whisky și începuse să îi reproșeze
asta.
— Cum vreți să fiți un exemplu pentru oameni dacă apăreți
dimineața la muncă cu întârziere și mahmur? Asta nu îmi place nici
mie, William, mai ales că nu știu cum să mă port. Dacă vă apăr, mă
fac de râs și îmi pierd autoritatea. Dacă le dau dreptate oamenilor,
mi-o luați în nume de rău și căutați consolare în whisky! Situația
aceasta trebuie să înceteze, William! Am avut deja un bețiv la fermă,
și asta nu se va mai repeta atâta vreme cât mă mai bucur de
influență!
— Și ce vreți să faceți, Miss Gwyn? întrebă ironic William. Să mă
dați afară? O puteți face, dar o veți pierde pe Gloria. Pentru că este
de la sine înțeles că o voi lua cu mine!
Gwyneira se strădui să rămână calmă.
— Atunci începeți prin a învăța cum se face terciul pentru copil, și
mai gândiți-vă cine vă va da o slujbă dacă târâți după
dumneavoastră un bebeluș. Cum vreți să călătoriți cu Gloria? O să o
992
puneți în coburi?
Mai târziu Gwyn îi mărturisi soțului ei că amenințarea lui o speriase
cumplit.
— Așa este, noi nu avem niciun drept asupra copilului! Dacă îl ia cu
el< va trebui să îi ajutăm, să îi dăm eventual o sumă de bani lunar
ca să poată plăti o bonă și o locuință<
James clătină din cap.
— Gwyn, dragă, nu intra în panică, încercă el să o liniștească și o
mângâie pe cap. Exagerezi foarte mult. Slavă Domnului că
Willieboy nu a înțeles asta. Doar nu crezi că filfizonul nostru se lasă
întreținut de tine? Unde se va duce cu Gloria, când până și vrăbiile
îi vor duce povestea pe sub acoperișuri? Ce o să facă cu ea? Că el nu
știe nici cum să o țină în brațe. Este de neimaginat să o ia cu el, nici
Mrs. Weaver a noastră nu este o roabă căreia el să îi poate porunci
pur și simplu să-l urmeze. Și în cazul cel mai rău, copilul are totuși o
mamă. Ai putea vorbi cu Kura. Măcar atât o simți și ea pentru fiica
ei, încât să îți încredințeze ție grija pentru ea. Orice tribunal îți va fi
favorabil ție. Așa că nu te mai frământa atât.
James o luă în brațe pe Gwyn, dar nici așa nu o putu liniști complet.
Ea se simțise atât de sigură! Iar acum acest William făcea valuri!

Heather Witherspoon își târa pașii ca un câine bătut în primele zile

după plecarea Kurei. Nu putea să înțeleagă de ce William o
respingea acum brusc și pe deasupra pe un ton atât de brutal. În
definitiv nu fusese vina ei că îi surprinsese Kura, ba dimpotrivă, ea
își dăduse seama de strategia Kurei din acea seară și îl atenționase
pe William. Dar el fusese prea beat ca să înțeleagă și nu dorea să se
mai lase manipulat de soția lui.
— Eu nu mă umilesc când fluieră ea! explicase el indignat și beat.
Și< și oricum nu o duc la Christchurch. Poate să-și unduiască
coapsele până face plopul mere și răchita micșunele, eu o iau când
vreau eu, nu când îi convine ei.
993
Heather nu mai insistase. Nimeni nu îi putea pretinde asta, pentru
că în definitiv îl iubea. Și a o face doar pe ea vinovată acum era
nedrept.
Dar Heather învățase deja de mult timp că în viață nu totdeauna
dreptatea învinge, astfel că acum trecu la strategia ei verificată: va fi
de față și va aștepta. Cândva William își va aminti de ea, cândva va
avea nevoie de ea. Nu credea în întoarcerea Kurei. Pentru prima
dată aceasta gusta succesul, și dacă avea nevoie de un bărbat, îl va
căuta acolo unde se va afla. Kura-maro-tini nu depindea de William
Martyn. Iar dacă Heather credea în iubire, avea în vedere propriile
sentimente.

Kura își găsise deja bărbatul, chiar dacă în acest caz nu ar fi vorbit
despre iubire. Ea îl admira pe Roderick Barrister: el reprezenta
împlinirea tuturor visurilor ei cu privire la succes și carieră. Acesta
o putea introduce în tainele belcantoului mult mai profund și mai
intens decât Miss Witherspoon cu cele câteva ore de canto luate de
ea în Elveția. În plus, acesta avea influență – ansamblul îi asculta
ordinele cu o supunere cum Kura nu mai întâlnise. Desigur că și la
Kiward Station existau stăpâni și servitori, dar puterea de acțiune și
sentimentul valorii proprii al văcarilor și maorilor, care îl
dezorientaseră pe William atât de mult, erau pentru Kura ceva de la
sine înțeles. Supunerea oarbă nu avea căutare la fermele de oi. Cine
lucra aici trebuia să știe să ia decizii pe cont propriu. Dimpotrivă, în
ansamblul lui Barrister exista o singură voce – a acestuia. El putea
să le facă fericite pe balerine promițându-le un solo în plus, și nici
chiar cântărețe instruite ca Sabina Conetti nu îndrăzneau să
obiecteze când el le vâra sub nas o începătoare precum Kura. Ea mai
descoperi rapid că favorurile lui Barrister depindeau și de atenția
acordată de membrele ansamblului. Balerinele vorbeau pe față, de
exemplu, despre faptul că Brigitte putuse să cânte Carmen pentru că
se culca cu impresario. Nedoritul rezultat al legăturii fusese
994
îndepărtat de o moașă discretă din Wellington.
Ca urmare, Brigitte nu mai putu dansa câteva săptămâni, iar
noaptea suspina. Asta o călca pe nervi pe Kura, deoarece inițial
împărțea aceeași cameră de hotel cu mica dansatoare. Oricum
Brigitte nu i-o lua în nume de rău. Ea era bucuroasă că scăpase de
rolurile în care cânta, care o suprasolicitau, și era clar că nu mai
avea chef de Roderick. Când doar după câteva nopți Kura începuse
ca puțin după ora culcării să se strecoare afară din cameră pentru a
se duce la impresario, Brigitte se făcea că nu o observă.
Pe Kura o atrăgea impetuosul tenor; nu trebuia deloc să se prefacă
atunci când îi accepta avansurile. Firește că nici el nu s-a mulțumit
mult timp cu săruturi și dezmierdări nevinovate. Iar despre temerile
Kurei că va rămâne însărcinată, râse.
— Prostii, micuțo, eu sunt atent! Cu mine nu dai greș, nu te teme!
Kura voia să îl creadă și remarcă faptul că Roderick, când făceau
dragoste, ieșea din ea mai repede decât o făcea William. Dar mai era
și treaba cu Brigitte. În cele din urmă i se confesă cu inima grea
Sabinei Conetti. Bănuia că solista nu o prea simpatiza – Roderick
studia acum și roluri de soprană cu noua lui descoperire –, dar în ea
avea mai multă încredere în privința problemelor femeiești. Iar
Sabina o puse la curent cu puținul cunoscut de ea.
— Te poți abține în zilele periculoase. Dar sigur nu este niciodată,
nimic nu este absolut sigur, o avertiză ea în final. Și mai ales
nesigure sunt jurămintele indivizilor cum că la o adică vă veți
căsători< ori ce or mai bate ei câmpii. Crede-mă, Roderick îți
făgăduiește acum marea cu sarea, dar nu te bizui pe asta. Pentru
moment își permite să facă pe Pygmalion cu tine, dar în perspectivă,
cămașa îi este mai aproape decât sumanul. Dacă îi este de folos, se
descotorosește de tine.
Oricum pentru Kura acest avertisment era inutil. Mai întâi pentru că
habar nu avea de mitologia greacă și apoi ea era convinsă că
Roderick era bine intenționat în ce o privea. Dacă ar fi fost egoist, ea
995
era convinsă că nu i-ar fi dat mereu rolurile importante, și mai ales
nu i-ar fi oferit zilnic gratuit lecții de canto. În fapt, el își petrecea
jumătate din după-amiezi cu Kura, la pian, în timp ce alți membri ai
ansamblului se bucurau de timpul lor liber cunoscând orașe ca
Auckland și Wellington ori făcând excursii la minuni ale naturii
cum ar fi pădurile tropicale și gheizerele.
Noaptea Kura era la dispoziția lui; dar și ea gusta jocul, cu toate că
Roderick pe post de amant era mult sub nivelul lui William. Kura
ducea dorul momentelor de extaz la care o aducea soțul ei și uneori
era puțin supărată pe Roderick că nu o răsplătea în același fel
pentru riscul de a rămâne însărcinată. Dar de toate acestea uita
seara, când urca pe scenă și primea aplauzele publicului. Atunci era
fericită, simțea o recunoștință nețărmurită față de Roderick și în
final îl copleșea pe acesta cu dezmierdări. Și Roderick se manifesta
oricum altfel decât vanitos. Dimpotrivă, el o lăsa să strălucească, o
trimitea să iasă singură la rampă pentru a primi ovațiile publicului
și îi oferea flori pe scenă.
— Cocoșelul nostru pare îndrăgostit pe bune! îi șopti Fred Houver,
baritonul, într-o seară Sabinei Conetti. Și micuța evoluează tot mai
bine. Mai are încă probleme cu respirația, dar într-o zi ne va face pe
toți să ne simțim bătrâni – și mai ales pe el.
Cântăreții se aflau în fundal, în timp ce Barrister îi făcea a cincea
plecăciune Kurei pe scenă. Ei formaseră corul, iar Kura și Roderick
interpretaseră rolurile Carmen și toreadorul.
Sabina încuviință din cap și privi chipul strălucitor al Kurei.
Barrrister căzuse fără îndoială pradă micuței. Dar la o adică va mai
rămâne ea stăpână pe situație?

William era sătul. Aceasta era încă una din acele zile în care ar fi
preferat să plece din Kiward Station – dacă și-ar fi putut imagina o
alternativă. Gwyneira vânduse o turmă de animale tinere maiorului
Richland și îl rugase pe William să le mâne înapoi la fermă.
996
Deoarece în ziua anterioară vremea fusese foarte plăcută, Richland
decisese să însoțească călare și el turma și peste noapte rămăsese la
Kiward Station. Bineînțeles că chefuise îndelung cu William, și după
ce Gwyneira și James se retrăseseră, cei doi erau mahmuri și prost
dispuși. Întreaga dimineață plouase, și cei doi oieri maori repartizați
de Gwyneira lui William nu apăruseră. La grajduri era doar Andy
McAran. William îi ceru bătrânului să-i însoțească pe el și pe
Richland; singur nu era capabil să găsească oile căutate. McAran,
văzând că nu îi rămânea altceva de făcut dacă nu voia să se termine
totul rușinos, se lăsă în cele din urmă înduplecat, dar impuse un
ritm ucigaș și îl ignoră pe William când acesta, gândindu-se la
bătrânul maior, îi ceru să o lase mai ușor. Dar Richland se ținea bine
pe calul lui pursânge și devenea tot mai binedispus după fiecare
dușcă din sticla pe care o purta în buzunar. William bău și el, în
timp ce Andy refuză clătinând din cap.
— Nu la muncă, Mr. William, asta nu îi place lui Miss Gwyn.
William, care se simți vizat, îi dădu mai departe lui Richland, dar el
nu ținea la băutură la fel de bine ca bătrânul soldat. Mai întâi eșuă
lamentabil la adunarea oilor. Câinele lui nu îl asculta, ci doar se lăsa
înfricoșat la pământ când țipa la el. Apoi calul său se sperie de un
berbec și William se trezi în iarba udă.
Andy McAran se stăpâni perfect și rămase serios, dar maiorul
Richland își luă peste picior gazda pe tot drumul de întoarcere la
fermă. Toate acestea erau umilitoare, și în plus, încă mai ploua și
oamenii erau uzi până la piele. Richland nu se va duce acasă în
niciun caz în seara aceasta, ci va înnopta la Kiward Station, și fără
nicio îndoială că împreună cu soții McKenzie avea să se distreze pe
seama tuturor ghinioanelor lui William. Măcar de s-ar întoarce
Kura! Dar soția lui părea că se simțea în continuare fericită în
ansamblul ei de operă. Când și când îi scria Gwyneirei scrisori pline
de entuziasm; lui William nu îi scria niciodată.
Bineînțeles că nu se vedea nici urmă de băiat pe la grajduri, când în
997
cele din urmă bărbații ajunseră în curtea conacului și William trebui
să se ocupe singur de calul lui. Măcar McAran nu insistă ca el să-l
însoțească la țarcurile în care trebuiau duse oile la înnoptat. Și așa
puțea deja a lână udă și a seu. William ajunse la concluzia că în
adâncul sufletului ura munca cu oile.
Gwyneira și James îi așteptau pe Richland și pe William în salon,
dar nu făcură nicio tentativă de a-i invita pe cei doi la o băutură.
După fețele roșii și mersul nesigur al noilor sosiți își dăduseră
seama că aceștia consumaseră deja destul alcool. Gwyn și James se
înțeleseră din priviri: nicio tărie înainte de masă – dacă nu voiau ca
seara să se termine neplăcut. În loc de asta îi trimiseră pe cei doi să
se spele și să se schimbe – și, de la sine înțeles, servitorul duse apa
caldă mai întâi la camera oaspetelui<
William ar fi preferat să se întindă în pat cu o sticlă de whisky,
totuși, când intră în camera aranjată cu atâta dragoste pentru el și
Kura, îl aștepta o surpriză: din micul salon răzbătea mireasmă
aromată de ceai proaspăt. Un suport special prevăzut cu o lumânare
ținea ceaiul cald; alături așteptau două pahare și o sticlă cu rom.
William nu se putu stăpâni. Apucă mai întâi sticla cu rom și trase o
dușcă zdravănă. Dar cine să îi fi pregătit lui asta? Cu certitudine nu
Gwyneira și nici Moana ori Kiri. Maorii nu obișnuiesc astfel de
gesturi, iar servitorii erau destul de ocupați cu oaspetele casei.
William privi suspicios în jur, până când auzi din baie râsul ușor.
— Ziua aceasta a fost de groază! A trebuit să fac școală cu maorii și
din tavan curgea apa< cum îți poate trece prin cap să acoperi
colibele cu frunze de palmier? Și apoi m-am gândit că tu erai acolo,
afară< pesemne că ai înghețat<
În ușa băii stătea Heather Witherspoon, cu chipul numai un surâs,
cu un șorț peste rochia ei neagră, ca o adevărată fată în casă. Cu un
gest al mâinii ea îi indică drumul către cada plină cu apă fierbinte,
parfumată.
— Heather, eu<
998
William oscila între recunoștință, dorință și adevărul că era o
nebunie să se lase sedus de ea. Dar Kura era plecată de atâta
vreme<
— Hai, William! spuse Heather. Mai avem o oră până când se
servește masa jos. Miss Gwyn trebuie să fie atentă la bucătărie, Mr.
James stă în fața căminului, iar pe Jack l-am pus să își facă temele.
Nu trebuie să ne temem de nimic. Nimeni nu a văzut că am intrat
aici.
William se întrebă dacă ea cărase apa fierbinte, ceea ce nu prea
credea. Dar pe urmă nu se mai gândi la nimic. Era prea ademenitor
să se scufunde în apa caldă, ea să îi maseze umerii, să îl mângâie și
în cele din urmă să se lase condus la pat.
— Că doar nu vreau ca cineva să ne vadă, gânguri Heather. Este
suficient cât de rău ne simțim noi aici. Și nici nu trebuie să trăim ca
la mănăstire<

Din această seară legătura dintre William și Heather se reaprinse. El

uită de revolta și de temerile lui și, în plus, încetă să se mai
învinovățească: cu certitudine nici Kura nu trăia în castitate și în fața
ochilor avea doar chipul și trupul ei când în întunecata încăpere sau
cu ochii închiși o îmbrățișa pe Heather<

999
 2

Elaine O’Keefe umbla agale pe Main Street, în mica localitate

Greymouth, situată pe Coasta de Vest. Ce orășel urât, gândea ea
indispusă. I se potrivea denumirea! Auzise odată că localitatea
fusese denumită după locul de vărsare al râului Grey, dar lui Elaine
i se înfățișa doar ca o prăpastie cenușie ce amenința să te înghită. Cu
siguranță din cauza ceții care acoperea orășelul. Pe vreme frumoasă
desigur că locul nu mai părea atât de respingător. În definitiv,
Greymouth era așezat idilic pe o porțiune îngustă de coastă dintre
mare și râu, și casele din lemn cu unul ori două etaje de pe o parte și
de alta a străzilor păreau tot atât de noi și curate precum clădirile
din Queenstown.
Și Greymouth era considerată o comunitate în ascensiune, cu toate
că bogăția ei nu avea la bază câmpurile aurifere, ci minele de
cărbuni profesional conduse, deschise în urmă cu câțiva ani. Elaine
se întrebă dacă respirația îi era îngreunată de praful de cărbune aflat
în aer sau doar de ceață și de ploaie. În orice caz atmosfera îi părea
total diferită de cea din viul și optimistul ei oraș natal. Sigur,
căutătorii de aur din Queenstown sperau toți să devină rapid
bogați. O mină aducea bani buni doar patronilor. Ortacii erau
condamnați la o viață tristă zi de zi.
Elaine nu ar fi ales acest orășel, dar după mai multe săptămâni de
umblat călare prin munți se săturase. În primele zile ale fugii ei
avusese cel puțin noroc cu vremea. Mai întâi călărise de-a lungul
râului Haas – pe cât posibil prin apă, pentru a-și șterge urmele. Deși
nu credea că se va apela la câini care să-i ia urma. Încotro să se
îndrepte? Chiar dacă Elaine urma alt drum, copitele lui Banshee nu
mai lăsau amprente pe terenul uscat. Deja cu câteva zile înainte de a
fugi nu mai plouase și vremea ținuse cu ea până ajunsese în
McKenzie Highlands. După care a fost mai rău, și Elaine suferea
1000
cumplit de frig când pentru a dormi se învelea cu puținele haine
luate cu ea. Mai curând o ajuta harșa lui Banshee, dar aceasta era de
cele mai multe ori umedă de la sudoarea iepei. În plus o chinuia
foamea mistuitoare.
Elaine cunoștea destul de bine plantele din patria ei – Fleurette își
luase des copiii în deplasări călare pline de aventură, iar James
McKenzie se jucase și cu nepoata lui de-a „supraviețuirea în
sălbăticie”, joc care îi plăcuse atât de mult lui Gwyn în anii tinereții.
Pentru asta existau mici lopeți pentru săpat, cuțite pentru cojitul
rădăcinilor și spintecatul peștilor și mai ales fire și ace pentru
pescuit. Acum Elaine nu dispunea de niciunele. Chiar și focul putea
să îl aprindă doar rar, când reușea să obțină scântei prin lovirea a
două pietre – ceea ce era lipsit de orice speranță când mai întâi
ploua. În primele zile mai prinsese uneori cu mâna câte un păstrăv
și îl prăjise, dar permanent trăise cu teama că focul ar fi putut să o
trădeze. Din același motiv evitase să tragă după iepurii care
mișunau pretutindeni. Pe care oricum nu i-ar fi putut nimeri; ea
trăsese de la doar doi metri în pieptul lui Thomas și tot greșise ținta.
Cum ar fi reușit să nimerească un iepure?
Odată Callie prinsese un iepure. Fusese o zi norocoasă, pentru că
atunci Elaine descoperise și o grotă uscată în munte și reușise să
facă foc. Iepurele fript cu piele și blană nu era o minune a artei
culinare, totuși Elaine mâncase și ea o dată pe săturate. Însă zilele ce
au urmat au fost grele – pe Coasta de Vest se pare că nu creștea
nimic comestibil, aici existau doar ferigi, care barem o fereau cât de
cât de ploaie. O dată Elaine dăduse de un trib maori, care o primise
cu ospitalitate. Nicicând nu mai mâncase ea cartofi dulci atât de
gustos pregătiți.
Maorii îi arătaseră drumul către Greymouth – Mawhera cum îl
numeau ei. Acesta avea o îndelungată istorie ca fortăreață maori,
dar de mult timp ajunsese pe mâna acestor pakeha. Totuși maorii îi
explicaseră că locul era foarte sigur – probabil era vorba despre o
1001
poveste cu spirite. Lui Elaine îi era indiferent; pentru ea orice oraș
era la fel de bun ca oricare altul și la un moment dat trebuia să pună
capăt vieții nomade. Așa că urmase sfatul noilor ei prieteni și se
dusese să-și caute de lucru la Greymouth. Acesta era oricum cea
mai mare localitate de pe Coasta de Vest. Aici nu putea fi găsită
prea ușor și înainte de toate avea nevoie din nou de un pat și de
haine curate. Și Banshee părea bucuroasă de grajdul uscat închiriat
de Elaine – cu inima îndoită, pentru că nu își putea permite să
plătească un avans. Dar proprietarul grajdului nu ridică problema,
ci pe loc indică pentru iapă o boxă curată și îi dădu fân din plin.
— Este puțin cam slabă frumoasa dumneavoastră, remarcă el, ceea
ce nu era de mirare: Banshee se hrănise insuficient cu iarba
sărăcăcioasă din Highlands.
Acum iapa mâncă pe săturate; Elaine nu avea idee cum va putea în
cele din urmă să plătească pentru viața de lux asigurată lui Banshee.
Trebuia să se îngrijească și de ea însăși. Proprietarul grajdului o
măsurase sugestiv, de parcă ar fi vrut să lase de înțeles că și ea arăta
la fel de amărâtă cum îi era calul. Elaine se interesă de o pensiune și
de o slujbă. Omul se gândi.
— Pe chei există câteva hoteluri, dar sunt scumpe. Acolo poposesc
cel mult oamenii înstăriți, care câștigă banii de pe urma minelor lor.
Și era evident că nu o socotea pe Elaine ca făcând parte din această
categorie. Apoi continuă: Iar Lucky Horse< nu l-aș recomanda. Cu
toate că probabil v-ar primi bucuroși dacă felul muncii depuse v-ar
fi indiferent. După ce zâmbi sugestiv, adăugă: Dar văduva Miller și
soția bărbierului închiriază camere. Puteți întreba acolo, amândouă
sunt onorabile. Dacă firește nu aveți niciun ban<
Elaine înțelese aluzia. Omul nu cunoștea un loc de muncă
disponibil pentru o femeie singură și cinstită. Dar nu avea
importanță. Elaine se îndreptă curajoasă către centrul orașului. Va
găsi ea ceva.
Dar orașul nu arăta deloc foarte promițător. Iar hotărârea lui Elaine
1002
de a întreba despre un loc de muncă în orice prăvălie fără excepție
începu să se clatine când ajunse în dreptul spălătoriei chinezești.
Mai întâi că duhoarea îi tăie și mai mult respirația, și apoi
proprietarul păru că nu îi înțelegea solicitarea. În loc de asta el
încerca să îi cumpere cățeaua. Dar în mod sigur nu avea oi pentru a
o pune la treabă< Elaine își aminti de zvonurile conform cărora
chinezii ar mânca câini și o rupse la fugă.
Soția bărbierului avea o cameră liberă, dar nu putea oferi de lucru.
Elaine mai nutrise speranța de a găsi de lucru la o pensiune. Dar la
cele trei camere pe care Mrs. Tanner le asigura ea însăși curățenia,
iar pentru pregătirea mesei la cel mult trei clienți care îi treceau
pragul nu avea nevoie de ajutor.
— Reveniți după ce veți găsi ceva, o sfătui ea pe Elaine.
Tânăra înțelese aluzia: până când nu putea să facă dovada unui
venit, nu primea nici pat și nici mâncare.
Următoarea prăvălie aparținea tâmplarului care confecționa
coșciuge, care îi trezi amintiri neplăcute. Dar ce ar avea de făcut
aici? Dimpotrivă, băcănia i se păru plină de perspective, dar din
păcate era gospodărită de o familie cu cinci copii dezghețați. Erau
destui. Alături lucra un croitor – Elaine și-ar fi dorit disperată măcar
să fi știut puțin să coasă. Dar urâse dintotdeauna lucrul de mână, și
Fleurette nu insistase. Așa că învățase doar de la Helen să coasă
puțin, asta limitându-se la cusutul unui nasture. Totuși Elaine intră
în atelier și se interesă dacă exista de lucru. Croitorul se dovedi
amabil, dar clătină din cap.
— Aici nu sunt mulți oameni care să își permită costume pe
comandă. Proprietarii minelor da, dar ei preferă să comande în
orașele mari. La mine vin doar cu retușuri și pe acestea reușesc să le
fac singur.
În mare cam aceștia erau oamenii de afaceri avuți din Greymouth –
și Elaine ar mai fi putut solicita doar un post de cameristă la marile
hoteluri. Dar atât de amărâtă cum arăta în acest moment? Poate că
1003
ar trebui să încerce la o cârciumă! Să servească la mese sau să
lucreze la bucătărie? Cunoștințele ei culinare nu erau de excepție,
dar putea încerca. Tocmai trecuse de un han. Să se întoarcă și să
întrebe? Chiar și intrarea arăta atât de respingătoare și de
unsuroasă! Elaine își continuă drumul și ajunse brusc la Lucky Horse
– hotel și cârciumă.
Acesta îi amintea mult de stabilimentul lui Daphne. Și aici intrarea
era vopsită multicolor și părea atractivă. Cel puțin pentru bărbați,
pentru că localul era destinat clar acestora. Pentru fete părea însă a
fi unica posibilitate de a face bani – chiar dacă nu într-un mod
onorabil.
Elaine clătină energic din cap. Nu, asta nu! Nu după ce tocmai
scăpase din iad! Pe de altă parte, aici nu putea fi mai rău decât în
căsnicia cu Thomas. Dacă voia să se coboare atât de mult< Pe
Elaine o pufni râsul. Era o criminală! Mai jos de atât nici că se putea!
— Plecați mai departe, intrați ori aveți ceva urgent de rezolvat afară,
în ploaie?
Vocea provenea din ușa pe jumătate deschisă a cârciumii. Callie se
strecurase până acolo și încântată se lăsase mângâiată de o femeie
care o privea cercetător pe Elaine. Privirea lui Callie parcă cerșea<
sau mai curând era evaluatoare, deoarece din cârciumă răzbătea un
miros de fripturi care o făcea și pe Elaine să simtă că îi lăsa gura
apă. În plus, înăuntru era cald și uscat.
Elaine trecu peste temerile ei. Femeia de un blond-deschis, cu tenul
foarte alb, machiată intens nu părea periculoasă. Ba dimpotrivă, cu
pieptul ei generos, cu coapsele pline și cu fața lată, blajină, făcea mai
curând o impresie maternă. Un tip total diferit de Daphne.
— Deci, spuneți! De ce îmi priviți intrarea precum șoarecele cursa?
întrebă femeia. Nu ați mai văzut un cuibușor de nebunii?
Elaine zâmbi. Daphne nu și-ar fi denumit stabilimentul niciodată
„cuibușor de nebunii”.
— Ba da, dar nu am intrat în așa ceva.
1004
Femeia zâmbi și ea.
— În cuibușor sau în cursă? Sinceră să fiu, arătați de parcă tocmai
ați scăpat din așa ceva.
Elaine păli. Chiar se putea vedea pe ea că fugea de ceva? Și dacă
femeia aceasta observa lucrul acesta, ce vor crede onorabilele
matroane despre ea?
— Eu< caut de lucru. Dar nu< așa. Aș putea eventual să fac curat
sau< să ajut la bucătărie. Sunt obișnuită cu asta< Mătușa mea avea
o pensiune<
În ultimul moment Elaine își dăduse seama că era mai bine să nu
vorbească despre bunica ei. Cu cât viața ei anterioară rămânea mai
ascunsă, cu atât era mai bine.
— Copilă, ca să faci curat ești prea drăguță! Indivizii s-ar cam grăbi
să nu rămână curați, dacă mă înțelegi bine. În rest, aș mai avea o
cameră liberă. Și fetele mele câștigă bine, le poți întreba, la mine
sunt toate mulțumite. Numele meu este Clarisette Baton. Pronunțat
franțuzește, vă rog. Spune-mi simplu „madame Clarisse”.
Madame Clarisse începu firesc să o tutuiască.
Elaine roși.
— Nu pot. O astfel de muncă< Nu pot, nu îmi plac bărbații!
Ultimele cuvinte îi scăpară ca un strigăt și o făcură pe madame
Clarisse să râdă zgomotos.
— Ei, ei, micuțo, să nu-mi spui că ai șters putina din plăcutu-ți
cămin pentru că te atrag fetele! Nu cred. Deși și cu asta există mari
posibilități de câștig. O veche prietenă de-a mea a pus să danseze
două fete< gemene, făceau niște nebunii, dar în același timp
absolut nevinovate. Băieții se încingeau. Dar pentru așa ceva îmi
pari prea cumințică.
Elaine se făcu și mai roșie.
— De unde știți dumneavoastră că vin dintr-un cămin plăcut?
Madame Clarisse își dădu ochii peste cap.
— Dulceață, oricine vede că ai dormit săptămâni întregi în hainele
1005
astea. Și dacă nu ești slab la minte, mai vezi că hainele sunt unele
scumpe. În afară de asta< cățeaua ta nu este un câine vagabond.
Provine de la o fermă de oi. Sper că nu ai șterpelit-o. Uneori ăștia țin
mai mult la javrele lor decât la femei.
Elaine simți cum speranțele ei se spulberau. Pentru această femeie
ea era ca o carte deschisă. Și concluziile trase de madame Clarisse
vor putea fi trase și de alții. Dacă obținea o cameră la Mrs. Tanner,
curând toată localitatea va vorbi despre ea. Dimpotrivă, oferta lui
madame Clarisse< despre prostituatele lui Daphne nu se va șușoti
niciodată. Femeilor onorabile le era indiferent de unde veneau și
încotro plecau ele.
Madame Clarisse o privea pe Elaine cu un zâmbet în spatele căruia
se ascundea o privire scrutătoare. Era clar că micuța se gândea în
mod serios să accepte oferta ei. Era bună la bar? Fără îndoială că
avusese experiențe triste cu bărbații, dar prin asta nu era o excepție.
Și totuși< în ochii acestei fete era ceva ce depășea pe departe un
„nu îmi place”. Clarisse întrezărea mai curând teama, ura. Și o
strălucire cumplită, care atrăgea mulți bărbați mai puternic decât
atrăgea lumina țânțarii, dar care în final conducea doar la
complicații.
Între timp Elaine aruncase o privire asupra încăperii barului. Care îi
lăsă aceeași impresie ca și exteriorul. Totul era curat și pus la punct.
Obișnuitele mese și scaune din lemn, și pe pereți câteva ținte în care
se înfigeau săgeți. Se pare că aici se juca și se făceau și pariuri – o
tăbliță informa despre cursele de cai din Dunedin.
O scenă ca la Daphne nu exista, și tot aranjamentul era mai puțin
pretențios decât la ea – probabil pe măsura clienților. Mineri, nu
căutători de aur. Localnici cu mai puțini „gărgăuni în cap”, cum ar
fi spus bunicul lui Elaine, James.
Și apoi Elaine dădu cu ochii de pian. Un instrument frumos, vizibil
încă nou. Elaine își mușcă buzele. Să întrebe? Nu era posibil să aibă
atât noroc<
1006
— Ce te uiți la hodorogul acela? întrebă madame Clarisse. Știi să
cânți la el? Tocmai l-am primit după ce tipul care amesteca băuturile
aici se umflase-n pepeni despre cât de bine știa el să cânte. Dar cum
a sosit instrumentul, a și dispărut individul. Habar nu am unde, dar
brusc a întins-o. Ceea ce înseamnă că acum avem un pian ca piesă
decorativă. Arată aristocratic, nu?
Pe chipul lui Elaine se citea acum o mare speranță.
— Știu puțin să cânt<
Fără a mai aștepta să fie invitată, deschise capacul acestuia și încercă
câteva clape. Suna minunat. Pianul era perfect acordat și cu
siguranță nu fusese ieftin.
Elaine interpretă prima piesă pe care și-o aminti.
Madame Clarisse râse din nou zgomotos:
— Micuțo, sunt entuziasmată că îl faci să scoată sunete. Dar nu așa
avansăm. Ce ai zice de o învoială? Plătesc trei dolari pe săptămână
pentru muzică. Începem când se întunecă, la ora unu închidem.
Dacă nu vrei, nu te culci cu nimeni, dar pentru asta nu îmi mai cânți
niciodată Amazing Grace!
Elaine izbucni în râs. Cugetă câteva clipe, apoi încercă Hills of
Comemora.
Madame Clarisse dădu mulțumită din cap.
— Mult mai bine. M-am gândit eu că ești irlandeză< cu părul roșu.
Deși nu vorbești ca o irlandeză. Cum te cheamă de fapt?
Elaine se gândi doar o fracțiune de secundă.
— Lainie. Lainie Keefer.

O jumătate de oră mai târziu Elaine avea nu doar o slujbă oarecum

onorabilă, ci și o cameră și în primul rând o farfurie plină în față.
Madame Clarisse îi oferise friptură, cartofi dulci și orez și nici nu
puse atât de multe întrebări pe cât se temuse Elaine. Firește o sfătui
să renunțe urgent la a mai solicita camera de la Mrs. Tanner.
— Bătrâna este tata orașului. Și mai virtuoasă decât madona însăși.
1007
Dacă aude cum îți câștigi banii, probabil că imediat te va arunca în
stradă. Și chiar dacă nu o va face, curând toată Coasta de Vest va
vorbi despre fiica cea mare care a luat-o pe un drum greșit. Asta ești
tu, Lainie, nu? Nici nu vreau să știu de ce fugi, dar mă gândesc că
nici Mrs. Tanner nu ar trebui să știe.
— Dar< dacă mă mut aici< Elaine încerca să nu vorbească cu gura
plină, dar prea era înfometată. Continuă: Atunci vor crede toți că
eu<
Madame Clarisse îi mai puse o bucată de carne.
— Copilă, asta o cred oricum. Poți avea parte doar de una din două:
ori o slujbă, ori un bun renume. Cel puțin din partea doamnelor. Cu
tinerii este altceva, ei vor încerca toți să te acosteze, dar dacă îi
respingi, este și asta bine. Iar dacă nu, vor avea de-a face cu mine,
nu îți face griji. Dar să nu te aștepți la înțelegere din partea unora ca
Mrs. Tanner. Pur și simplu le depășește puterea de înțelegere faptul
că în fiecare seară îți trec prin fața ochilor treizeci de flăcăi și cu
toate acestea nu te culci cu măcar unul dintre ei. Astea mă cred până
și pe mine seducătoare! Madame Clarisse râse din nou și continuă:
Aceste onorabile femei au o concepție ciudată asupra virtuții. Așa că
fă-te că nu le bagi în seamă. În plus, aici te vei simți mai bine decât
la scorpia aia bătrână. Garantez că eu gătesc mai bine și ai masă
gratuit. Și mai avem și baie proprie. Ei, te-am convins?
În niciun caz Elaine nu mai putea rezista în fața perspectivei unei
băi. Imediat după ce termină de mâncat se și bălăcea în vana cu apa
fierbinte minunată și făcea cunoștință cu prima fată care lucra la
madame Clarisse.
Charlene avea nouăsprezece ani, era zdravănă, cu părul negru, o
ajută să se spele pe cap și era sinceră.
— Am venit cu familia mea la Wellington, dar eram încă un bebeluș
și nu îmi mai amintesc. Mai știu doar că trăiam numai în cocioabe
mizerabile și că tatăl meu ne bătea în fiecare zi, după ce făcea tot ce
putea ca mama să mai aducă pe lume încă un copil. La paisprezece
1008
ani mă săturasem și am șters-o de acasă cu primul tânăr care mi-a
ieșit în cale. Pe atunci mă gândeam că el era prințul din povești.
Voia să caute aur și urma să devenim bogați< A încercat mai întâi
pe Insula de Nord, după care cu ultimii bani am plecat la Otago
când acolo a început căutarea aurului. Dar cu munca nu se prea
omora și nici noroc nu avea. De fapt tot ce avea eram eu< și atunci
a scos ceva și din asta. Mă închiria bărbaților din tabăra căutătorilor
de aur< Ăștia își împărțeau taxa și deseori aveam chiar doi sau trei
pe cap în același timp. Din bani nu primeam nimic, toți mergeau pe
whisky, cu toate că el îmi spunea că cheltuiește totul pe unelte
necesare exploatării terenului aurifer. Când mi-am dat seama că
terenul eram eu, aveam optsprezece ani. Am fugit noaptea, pe ceață,
și am ajuns aici.
— Dar< dar și aici ai parte de același lucru, zise Elaine, numai că
acum lucrezi pentru madame Clarisse.
— Scumpo, eu aș fi preferat să mă căsătoresc cu prințul de Wales.
Dar nu știu să fac altceva decât ce fac aici. Și atât de bine ca aici nu
mi-a mers niciodată. Am propria cameră! Când termin cu băieții,
schimb cearceaful, dau cu puțin ulei de trandafiri și apoi mă simt
bine. Și baia, mereu am apă să mă spăl, am destulă mâncare< Eh, și
nu-mi doresc să mă mărit cu unul din ei. Nu ar fi greu, pentru că
femei necăsătorite nu există, și minerii nu sunt mofturoși. În ultimul
an s-au căsătorit trei fete de la madame Clarisse. Acum nu o duc
mai bine că sunt decente. Locuiesc în cocioabe amărâte, fără closet,
și una dintre ele se chinuie deja cu al doilea copil. Nu, nu, eu o duc
mai bine. Dacă mă căsătoresc, o voi face doar cu un prinț!
Charlene îi peria lui Elaine părul proaspăt spălat. Nu i se părea
ciudat că noua venită nu avea bagaj cu ea. Hotelul lui madame
Clarisse era un fel de loc de escală pentru fetele pierdute.
— Ai nevoie de o rochie nouă. Dar ale mele îți sunt prea mari.
Așteaptă, o întreb pe Annie.
Charlene dispăru și reveni repede cu o rochie albastră ca cerul, cu
1009
mii de volănașe și broderii, cu un decolteu larg.
— Iată, poți pune pe dedesubt un corset dacă decolteul ți se pare
necuviincios. Annie nu avea alta, astăzi va trebui să porți asta. Dar
vom găsi cu siguranță un șal pentru umeri. Să nu se holbeze bărbații
la tine!
Elaine examină rochia. Aproape cu frică, deoarece niciodată nu
purtase ceva atât de bătător la ochi. Se privi nervoasă în oglindă – și
fu entuziasmată! Materialul azuriu se asorta cu ochii ei, dantela
neagră de pe decolteu îi sublinia tenul palid și accentua roșul
luminos al părului ei. Poate că matroanele din Queenstown ar fi
găsit că are un aspect ticălos – și la ce ar fi zis Thomas nici nu voia
să se gândească. Dar lui Elaine îi plăcea.
Și madame Clarisse fluieră ușor când o văzu.
— Scumpo, dacă ți-aș plăti dublu, nu ai lua cel puțin doi sau trei pe
noapte? Băieții și-ar linge degetele după tine!
Elaine o privi îngrijorată, dar tonul lui madame Clarisse fusese
glumeț. Ba chiar îi împrumută un șal negru.
— Mâine îți vom face o rochie. Croitorul se va bucura! Dar nu
degeaba, scumpo, îți rețin prețul din plată!
Madame Clarisse ceru chirie și pentru cămăruță, dar Elaine
consideră că era corect. La început își făcuse griji că i se va da una
dintre încăperile de la primul etaj, unde bărbații „vizitau” fetele.
Dar madame Clarisse îi oferi o cămăruță pentru servitori de lângă
grajd. Aceasta era de fapt destinată grăjdarului, dar madame
Clarisse nu dispunea de așa ceva. Clienții ei închiriau cel mult cai cu
ora și făceau singuri curățenie după ei. Dar grajdul era spațios și în
curtea din spate se putea amenaja chiar un manej. Elaine întrebă
timidă dacă ar putea-o adăposti aici pe Banshee.
— Avem deci și un cal, spuse madame Clarisse încruntându-se.
Fată, fată, dacă nu ai avea un chip atât de cinstit< Îmi juri că nu ai
furat calul?
Elaine confirmă.
1010
— Banshee este un cadou.
Madame Clarisse ridică din sprâncene.
— De logodnă sau la căsătorie? Eu nu zic nimic, scumpo, dar aș
vrea să fiu pregătită dacă apare într-o zi un soț furios.
— Cu siguranță nu, susținu Elaine. Cu siguranță!
Madame Clarisse remarcă nuanța din ton situată între vinovăție și
satisfacție, dar nu putu să o clasifice mai precis. Oricum se părea că
fata nu mințea.
— Bine. Adu-ți calul. La grajdul cu chirie îți vor percepe jumătate
din câștigul tău săptămânal. Dar trebuie să faci singură curățenie. Și
te interesează de unde procuri hrana pentru el.

Elaine decise să aducă iapa în dimineața următoare. O noapte de

grajd își putea permite. Acum își spălă pentru prima oară hainele și
le atârnă la uscat în micuța ei cameră. Afară continua să plouă și era
rece și neplăcut. Orașul tot nu îi plăcea – nicio asemănare cu
însoritul Queenstown, în care aversele de ploaie rareori durau mai
mult, iar iernile erau mai reci decât pe Coasta de Vest, dar erau
senine și bogate în zăpadă, nu cenușii și umede ca aici.
În ciuda vremii, cârciuma era aglomerată – cu toate că bărbații
intrau ca niște pisici plouate, și madame Clarisse nici nu mai știa
unde să atârne hainele ude. Elaine se gândi la pelerinele ceruite ale
lui Gwyn, atât de practice – așa ceva le-ar fi trebuit minerilor, dar se
pare că aceștia nu și le puteau permite. Dar ei aveau un drum lung
de parcurs de la mină până în oraș. Pesemne că își doreau mult
puțină căldură și conversație, dacă după ieșirea din mină mai
ignorau aceste dificultăți.
— Ar trebui să vezi cum locuiesc! spuse Charlene când Elaine își
exprimă cu voce tare acest gând. Proprietarii minelor le pun la
dispoziție niște barăci pe terenurile exploatărilor miniere, dar
acestea nu sunt altceva decât un acoperiș deasupra capului. Nu
dispun nici măcar de posibilitatea de a se spăla, cei mai mulți au
1011
doar o canistră din fier. Și porcii aceștia îi mai și taxează pentru apă.
Aici tot praful de cărbune se depune pe cearceafuri.
Realmente cei mai mulți clienți erau nespălați rău; pe chipurile lor
parcă se așternea un strat neîntrerupt de unsoare cenușie. Praful de
cărbune era grăsos. Nu se lua de pe piele cu apă rece, chiar dacă
oamenii se frecau cât puteau.
Elaine îi compătimea, dar spre uimirea ei aceștia erau veseli în ciuda
vieții lor grele. Auzea cele mai diferite dialecte, totuși marea
majoritate proveneau din regiunile miniere engleze și din Țara
Galilor. Mai toți erau emigranți – nu găseai printre ei neozeelandezi
din a doua sau a treia generație.
Oamenii aplaudară entuziasmați când Elaine interpretă un vechi
cântec galez, învățat de la bunica Gwyn. Imediat câțiva dintre ei
începură să cânte odată cu ea, alții luară fetele la dans și curând
apăru și primul whisky pe pian, în fața lui Elaine.
— Eu nu beau whisky, spuse ea când madame Clarisse i-l arătă, și
imediat îi indică bărbatul care i-l oferise – un englez greoi din zona
Liverpool.
— Încearcă prima oară!
Madame Clarisse îi făcu cu ochiul, și când ezitând Elaine luă o
înghițitură, simți gustul ceaiului rece.
— Niciuna dintre fetele de aici nu bea, altfel la ora zece ar fi deja
bete cui. Dar din prețul băuturii plătite pentru tine, jumătate îți
revine!
Ceea ce lui Elaine i se păru a fi o afacere bună. Mai sorbi din
„whisky”-ul ei și îi zâmbi celui care i-l oferise. Acesta veni imediat
la pian și ceru o întâlnire. Dar suportă calm refuzul, pentru ca după
puțin timp să dispară împreună cu Charlene.
— Tu îmi înviorezi afacerea! spuse recunoscătoare madame
Clarisse, când îi aduse un al treilea pahar de băutură. Pentru o zi de
marți facem o vânzare bună. Joi și vineri suntem la pământ, băieții
nu mai au un ban. Dar sâmbăta li se face plata, este vânzare, iar
1012
duminica nu se lucrează în minerit. Atunci lumea li se pare mai
frumoasă bând aici.
Pe parcursul serii, lui Elaine începu chiar să îi placă munca ei.
Niciodată nu avusese un public atât de recunoscător ca acești mineri
și nimeni nu o mai acostă. În loc de asta i se arăta un anumit respect;
bărbații nu o strigau cu prenumele, ca pe celelalte fete, ci i se
adresau cuminți cu „Miss Lainie” când îi solicitau un anumit cântec
sau când o întrebau dacă îi mai pot oferi o băutură.
În final închise foarte mulțumită capacul pianului, în timp ce
Charlene și celelalte fete se despărțeau de ultimii clienți. Era cu mult
înainte de ora închiderii; primii muncitori se duceau la ora patru
dimineața la munca lor care nu era lipsită de pericole. Nimeni nu
voia să riște mahmureala.
— Dar să vezi la sfârșit de săptămână, atunci curge băutura în râuri!
îi explică Charlene.

A doua zi Elaine o aduse pe Banshee. Proprietarul grajdului o

complimentă pentru modul în care cântase la pian. Intrase doar
scurt în cârciumă și o auzise. Și nu mai voia plata pentru înnoptatul
lui Banshee în grajdul lui.
— Nu, lăsați. În loc de asta am dreptul la trei cântece! Și să nu râdeți
de mine când am să cânt tare Wild Mountain Thyme.
Și croitorul auzise deja de noua slujbă a lui Elaine și îi luă măsurile
pentru rochie cu plăcere.
— Cu decolteul nu prea mare? Dar așa veți primi mai puțin bacșiș,
să vă fie clar! o tachină el. Și să fie și câteva dantele. Că doar nu vreți
să arătați ca o bigotă.
Se întâmplă și ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit Elaine: o întâlni pe
Mrs. Tanner pe Main Street. Matroana o măsură din cap până în
picioare și nu o onoră cu niciun salut când trecu pe lângă ea. În
oarecare măsură Elaine o putea înțelege; ea însăși nu se simțea bine
în rochia lui Annie. Ziua în amiaza mare, pe stradă, rochia părea și
1013
mai provocatoare decât seara în cârciumă, unde toate fetele erau
asemănător îmbrăcate. Dar lucrurile încă nu i se uscaseră, era frig în
cămăruța ei, iar afară ploua din nou. Avea urgent nevoie de haine
noi. Între timp devenise mai optimistă. Trei dolari pe săptămână nu
era mult, dar venitul suplimentar din „whisky” îl putea dubla.

Seara de sâmbătă a fost cu adevărat obositoare. Cârciuma era plină

ochi; se părea că fiecare miner, ca și unii oameni de afaceri sau
muncitori din oraș își dăduseră întâlnire aici.
— Mult mai mulți decât de obicei! se bucura madame Clarisse. Da’
să vezi pungașii! Vin mai mulți la muzică decât la luptele cu câini!
Elaine află că cealaltă cârciumă pentru mineri a orașului se
specializase în organizarea de pariuri spre divertismentul clienților.
La fiecare sfârșit de săptămână, în curte aveau loc lupte între câini și
între cocoși, și la acest gând lui Elaine i se întoarse stomacul pe dos.
Și la madame Clarisse își făceau de lucru câțiva pariori, dar aici se
paria mai curând pentru cursele de cai și de câini ce aveau loc în
îndepărtatul Dunedin, la Wellington sau chiar în Anglia.
Sâmbăta bărbații beau, cântau și dansau până la ora închiderii, dacă
nu cumva cădeau mai înainte lați. Acum se întâmpla mai des ca
unul dintre ei să se apropie de Elaine cu intenții clare, dar ea
respingea energic orice tentativă, și bărbații acceptau fără să
murmure. Dacă pentru asta răspunzătoare era privirea dojenitoare a
lui madame Clarisse sau expresia oscilând între panică și furie
ucigătoare din ochii lui Elaine ea nu știa.
Curând chefliii părură să considere fata de la pian un fel de
confesional. Cum lua Elaine o pauză, apărea lângă ea un tânăr care
ținea neapărat să îi vorbească despre povestea lui de dragoste de
cele mai multe ori tristă. Pe măsură ce se însera, confesiunile
deveneau tot mai sincere, și Elaine ezita între dispreț și compătimire
când firavul Charlie din Blackpool îi povestea suspinând că el de
fapt nu voia să își lovească soția, dar așa îi venea lui, în timp ce
1014
Jimmy din Wales, solid ca un urs, mărturisea cu răsuflarea tăiată că
de fapt îi era frică de întuneric și că zilnic parcă murea de o sută de
ori în mină.
— Și zgomotul, Miss Lainie, zgomotul acela< este reflectat de
pereții galeriilor.. Fiecare lovitură a târnăcopului se aude de
nenumărate ori. Uneori cred că îmi va plesni timpanul. Mai cântați
o dată Sally Gardens, Miss Lainie, poate că îmi va mai răsuna în
urechi când voi fi acolo jos.
La închidere îi bubuia și lui Elaine capul, și după ce toți clienții
plecau, bea împreună cu madame Clarisse și cu fetele un pahar cu
whisky adevărat.
— Dar numai unul, fetelor, să nu trăsniți a băutură mâine la
biserică!
Lui Elaine îi venea să râdă, dar madame Clarisse chiar își ducea
oițele la slujba de duminică. Prostituatele se țineau după ea cu
capetele plecate, ca puii după cloșcă. Reverendului, un metodist, nu
prea îi convenea, dar nu putea să le alunge din biserică pe
păcătoasele pline de căință. Oricum Elaine era bucuroasă că putea
să poarte rochia ei pentru călărie, închisă până sub bărbie – și chiar
cuteza să o privească din nou în ochi pe Mrs. Tanner.

În săptămânile următoare se obișnui cu localitatea, dându-i dreptate

lui Charlene: viața aici nu era cea mai grea, și nici orașul nu era cel
mai rău. Deoarece lucra numai seara, și pentru că încăperea mică în
care locuia nu impunea griji gospodărești, Elaine avea timp ziua să
pună șaua pe Banshee și să arunce o privire prin împrejurimi.
Ea cutreiera munții și pădurile de ferigi și admira verdele
permanent al peisajului de pe Grey River datorat averselor de
ploaie care cădeau aproape zilnic. Marea o fascina, și o cuprinse
entuziasmul când la o ieșire dădu peste o colonie de foci. Era de
necrezut, pentru că marinarii de pe cabotiere măcelăriseră fără milă
aceste animale cu câteva decenii în urmă și le vânduseră pieile! Între
1015
timp în zona Westport și Greymouth se dezvoltaseră industria și
mineritul; aici exista deja o cale ferată de-a lungul căreia Elaine
privea melancolică în zilele urâte. Midland Line lega Coasta de Vest
cu Christchurch. Deci putea fi în apropierea bunicii Gwyn în doar
câteva ore de călătorie.
Totuși Elaine își permitea doar rar astfel de gânduri. Îi făcea rău să
se gândească la ceea ce credeau părinții și rudele ei despre ea. Ea
nici măcar nu avusese ocazia să vorbească despre chinurile la care o
supusese Thomas; cu siguranță că nimeni nu ar înțelege-o.
Elaine nu își regreta fapta. De fapt nu nutrea niciun simțământ legat
de acea dimineață din grajd, ci privea cele întâmplate cu anumită
detașare, aproape ca pe o scenă dintr-un roman. Și la fel de clare ca
în acele povești erau aici și rolurile: exista doar binele și răul. Dacă
Elaine nu l-ar fi omorât pe Thomas, mai devreme ori mai târziu ar fi
ucis-o el pe ea. De aceea Elaine își privea fapta ca pe un act de
„legitimă apărare”. Totdeauna o privise astfel.
Firește că se întreba de ce spectaculoasa poveste a uciderii soțului
de la Pukaki River nu ajunsese încă pe Coasta de Vest. Ea socotise
că asemenea vești se răspândesc rapid și se mai temea că fuseseră
trimise documente de punere a ei sub urmărire și probabil și o
fotografie. Dar nimic din acestea nu se întâmpla. Nici prostituatele
și nici doamnele cele onorabile nu cleveteau despre o asasină fugară
care își ucisese bărbatul. Elaine o lua ca pe o potrivire fericită.
Treptat se integra în noua ei patrie; nu i-ar fi plăcut defel să fugă din
nou. Începuse să fie salutată pe stradă – de bărbați cu politețe, de
femei în grabă și fără plăcere. Ea nu mai putea fi ignorată de când
găsise curajul de a-i vorbi reverendului despre cel de al doilea
instrument muzical din Westport până acum nefolosit. În biserică se
afla o orgă nouă-nouță, și totuși comunitatea se chinuia fără un
acompaniament și deseori cu intonarea unor note stridente în
cântecele bisericești.
Reverendul nu ezită să accepte oferta lui Elaine. Și lui îi ajunsese de
1016
mult la urechi că tânăra pianistă nu se vindea în cârciumă, ci că mai
curând evita bărbații.
La prima slujbă de duminică la care participă, Elaine oferi o
interpretare plină de avânt a piesei Amazing Grace. De la galerie ea
nu putea vedea, dar avu impresia că în spatele ei madame Clarisse
zâmbea larg.

1017
 3

În timp ce Kura călătorea în Australia cu ansamblul operei

bucurându-se de succes, William și Heather împărțeau patul tot mai
fără jenă. Se părea că pe nimeni nu interesa ce făceau ei noaptea,
mai ales că cel puțin în primele săptămâni William se ținu departe
de barul cu băuturi. Era mai ponderat, după cum remarcă cu
plăcere Gwyneira, fără a pune acest lucru în legătură cu viața lui
intimă, căuta mai rar cearta cu muncitorii sau cu maorii. Uneori
chiar se străduia să fie văzut muncind, în loc de a da doar ordine —
James punea asta pe seama rușinii pățite la adunatul oilor pentru
Richland –, dar fără rezultate notabile. De aceea James îl implica în
activități de rutină, pe care el le prezenta ca importante, și se bucura
de reinstaurarea liniștii. Unele lucruri i se păreau firește remarcabile
cum ar fi faptul că în unele seri răsuna din nou pianul în salon.
Heather Witherspoon se oferea să cânte pentru familie, deși nimeni
nu simțea nevoia – cu excepția lui William. Acesta o și încuraja și
susținea că prin muzică se simțea mai aproape de Kura. Mai spunea
că avea în fața ochilor chipul și făptura ei, la care Heather se
încrunta dezaprobatoare. În orice caz, cei doi reluară serile lor
comune din salon și ulterior William reîncepu să bea mult whisky.
— Nu am putea să o dăm afară pe această Witherspoon? oftă James,
în timp ce cu un gest cavaleresc îi deschidea Gwyneirei ușa camerei
comune. Jos Heather interpreta la pian lieduri de Schubert de ore
bune. Apoi el adăugă: De când a plecat Kura, nu ne mai este utilă.
— Și cine să țină lecții cu Jack și cu copiii maori? întrebă Gwyn. Știu
că nu face mare lucru în acest sens, dar dacă o expediem va trebui
să caut o înlocuitoare. Deci să dăm iarăși anunț în Anglia și să
așteptăm solicitări, apoi să mă bazez din nou pe noroc.
— Am avea deja un criteriu, spuse rânjind James. Nici Jack și nici
Gloria nu dau doi bani pe cunoștințele de muzică. Dar acum serios,
1018
Gwyn, mie nu îmi place că William rămâne până noaptea târziu în
salon cu această Witherspoon. Mai ales acum, când Kura este
plecată. Asta a pus ochii pe el, vrea să îl seducă<
Gwyn râse.
— William, gentlemanul nostru, cu șoarecele acesta cenușiu? Nici
nu-mi pot imagina. După Kura ar însemna o declasare!
— Măcar șoarecele cenușiu este disponibil, îi dădu James de gândit.
Ar trebui să fim atenți<
Gwyneira râse din nou.
— Nu ai vrea tu mai bine să folosești ocazia că sunt disponibilă? își
tachină ea soțul. Toate aceste cântece de dragoste m-au făcut foarte
sentimentală.
Ea își desfăcu nasturii rochiei, și James îi sărută ușor umerii
dezgoliți.
— În fond zdrăngănitul la pian este și el bun la ceva< murmură el.

În timp ce legătura dintre William și Heather avea efecte pozitive

asupra adaptării lui la viața din Kiward Station, eforturile depuse
de Heather Witherspoon în activitatea ei se diminuară. Pe măsură
ce dragostea ei cu William evolua, ea se simțea tot mai stăpână pe
situație. Cu fiecare lună care trecea fără întoarcerea Kurei ea spera
tot mai mult că-l va lega pe William de ea pentru totdeauna.
Cândva el se va sătura să o aștepte pe Kura, mai ales că la Kiward
Station se simțea mai curând rău. După care această căsnicie se va
desface ușor, și calea rămânea liberă pentru o nouă legătură cu
Heather. Între timp urmau să treacă și peste trei ani de la plecarea
lui William din Irlanda. Cu siguranță că faptele lui de acolo erau
încet date uitării și după un timp el se putea întoarce acasă. Heather
se și vedea pășind în casa părinților lui, care în mod sigur vor fi
entuziasmați de alegerea fiului lor, căci oricum ea avea o educație
de primă clasă și provenea dintr-o familie, este adevărat, sărăcită,
dar bună. Influența ei asupra lui William va fi moderatoare, și nu se
1019
va mai ajunge la un scandal pe moșia tatălui acestuia. Și poate că el
va găsi și o ocupație la oraș, ceea ce ei i-ar conveni și mai mult.
În orice caz, ea considera ca fiind evident sub demnitatea ei să
educe copiii murdari ai indigenilor și își reduse mult eforturile în
acest sens. Desigur că pe Jack nu îl putea neglija. El trebuia să
meargă la Christ College și nu avea voie să rateze examenul de
admitere. Totuși ea îl instruia cu seriozitate, dar fără pasiune. Jack
își făcea lecțiile fără nicio plăcere. Gwyneirei i se părea normal; nici
ei nu îi plăcuseră lecțiile în copilărie. Însă James, care nu beneficiase
de un parcurs școlar deosebit, regreta situația și insista ca Miss
Witherspoon să fie înlocuită cât mai repede.
— Gwyn, eu înțeleg că nu are niciun chef să învețe latina. Dar
istoria și în special zoologia și botanica îl interesează totuși! Mai
demult spunea uneori că vrea să devină medic veterinar. Îmi
închipui că i-ar prinde bine dacă nu preia Kiward Station. Dar
această Miss Heather îi alungă orice interes legat de cărți. Și va face
același lucru și cu Gloria. Dă-o afară, Gwyn, dă-o odată afară!
Gwyneira șovăia ca și până acum. Dar tocmai slăbirea interesului
lui Miss Witherspoon pentru munca ei avea să ducă, chiar dacă pe
căi ocolite, la descoperirea legăturii ei cu William.

Gwyneira McKenzie vindea deseori altor fermieri oi de prăsilă,

chiar și turme întregi. Însuși Gerald Warden procedase astfel, după
ce crease prin încrucișări de oi din rasele Romney, Cheviot și
WelshMountain tipul ideal de producătoare de lână pentru
Canterbury Plains. Animalele lui erau robuste și independente.
Oaia-mamă și mieii ei petreceau întreaga vară liberi pe podiș, fără a
înregistra pierderi notabile din această cauză. Produceau lână de
calitate și nu erau pretențioase la hrană. Era de așteptat ca și alți
crescători de oi să fie interesați să își amelioreze turmele cu
asemenea exemplare. După un timp în întregul Canterbury Plains și
aproape peste tot în Otago pășteau oi cu origini în crescătoria
1020
Warden.
Până acum nimeni din capătul nord-estic al Insulei de Sud, unde
oieritul era de-abia la început, nu se interesase de oile Gwyneirei.
Acum însă primea vizita unui anume Mr. Burton din Marlborough,
veteran de război ca și maiorul Richland, dar cu ambiții mai mari în
ce privea creșterea animalelor. Gwyneira îl aprecie imediat pe omul
mai vârstnic, dar vioi ca fiind simpatic. Burton era suplu și vânjos,
călăreț îndrăzneț și bun trăgător cu arma – el își surprinse gazdele
rapid cu trei iepuri vânați deja pe drum.
— Vă aparțin, i-am împușcat pe pământurile dumneavoastră.
Presupun că decesul lor nu vă afectează.
Gwyneira râse și ceru ca iepurii să fie duși la bucătărie.
— Nu era nevoie să vă aduceți de mâncare, glumi James. Acolo sus
aveți și dumneavoastră probleme cu iepurii, sau poate ați luat
măsuri apelând la vulpi?
Burton și soții McKenzie se adânciră pe loc într-o discuție – și în
mod excepțional, de data aceasta nu mai era William cel care
monopoliza conversația. Gwyneira remarcă cât de aprins vorbea și
glumea James cu fermierul din Marlborough. În sfârșit găsise pe
cineva care nu știa nimic despre trecutul lui de hoț de vite și care îl
accepta de la sine ca șef la Kiward Station. Și Jack păru că îl plăcea
din prima pe Burton. El se interesă de animalele din pădurile
virgine care înconjurau Blenheim și de balenele din Marlborough
Sound.
— Ați văzut vreuna, Mr. Burton? întrebă el foarte interesat.
Burton confirmă:
— Desigur, tinere. De când nu mai sunt atât de intens vânate, au
devenit de-a dreptul prietenoase. Și sunt mari cât casa! Nu mi-aș fi
închipuit. Citești despre ele, dar atunci când o barcă atât de mică în
comparație cu ele se confruntă cu acești uriași< Tot respectul
pentru vânătorii de balene care aruncă harpoanele în loc de a face
cale întoarsă!
1021
— Maorii le vânau din canoele lor; trebuie să fi fost captivant, zise
Jack.
— Eu găsesc vânătoarea de balene dezgustătoare, interveni James.
Când în urmă cu ani de zile am ajuns pe Coasta de Vest, vânătoarea
de balene era considerată calea cea mai sigură de a face repede bani
și m-am informat în legătură cu ea. Dar nu era de mine. Mr. Burton,
dumneavoastră tocmai spuneați că balenele sunt prea încrezătoare,
și eu pur și simplu am rețineri să înfig un harpon în trupul cuiva
care îmi întinde prietenos aripioara.
Râseră cu toții.
— Dar au aripioare? vru să știe Jack. Mă refer la faptul că totuși simt
mamifere!
— Ar trebui să vii și să le vezi tu însuți, tinere! Poate ne ajuți să
ducem oile, dacă mama ta și cu mine încheiem mâine afacerea.
Burton ciocni mulțumit paharul cu Gwyneira. Nu părea să se
îndoiască cu privire la reușita afacerii.
În ziua următoare ciocniră paharele pentru o turmă impunătoare, și
Burton își repetă invitația. Jack și prietenul lui, Maata, deja
participaseră la strângerea oilor, și îndeosebi modul de lucru al
băieților cu câinii ciobănești îl impresionase pe Burton. Cumpără
imediat și doi Border Collies și susținu că ar avea neapărat nevoie
de ajutor pentru stăpânirea lor. Și îi făcu vesel cu ochiul lui Jack.
Băiatul ardea de nerăbdare să plece la drum.
— Pot să merg, mami? Tati? Vine și Maata cu mine. Va fi o
aventură< Vom aduce un pui de balenă și îl vom pune în lacul
nostru!
— Mama balenă va fi entuziasmată, remarcă Gwyneira. La fel ca
mine. Ai școală, Jack, nu poți pleca pur și simplu în vacanță.
Miss Witherspoon, care până acum mai mult tăcuse, încuviință din
cap cu sentimentul datoriei:
— Trebuie să începem curând să învățăm franceza, Jack, dacă vrei
să treci examenul de admitere în Christchurch.
1022
— Oh! Dar noi nu vom lipsi decât cel mult două săptămâni, nu-i
așa, Mr. Burton?
— Dar ar fi trebuit să începi studierea limbii franceze deja de acum
o jumătate de an, interveni Gwyneira.
Ea înțelegea aversiunea lui Jack față de această limbă. Guvernanta ei
franțuzoaică o exasperase și pe ea în copilărie. Din fericire, femeia
avea o alergie la câini, lucru de care tânăra Gwyn se folosise cu
mare plăcere. Din păcate îi povestise asta odată lui Jack. Tânărul știa
deci că ea nu îl îndemna din toată inima la învățătură.
Apoi primi un ajutor neașteptat de la tatăl său.
— Pe drumul până la Blenheim învață mai mult decât îi poate băga
în cap Miss Heather într-o jumătate de an, mormăi James.
Heather vru să protesteze, dar semnul făcut cu mâna de James o
reduse la tăcere.
— Coasta, pădurile, balenele – trebuie să fie văzute. Se vor naște
întrebări, iar răspunsurile stau în cărți. Dumneavoastră, dragă Miss
Heather, ați putea folosi acest timp pentru a tria aceste cunoștințe și
a le transmite copiilor maori. Aceștia citesc cu plăcere și altceva
decât Biblia și Sarah Crewe. Cu balenele le-ați trezi sigur interesul<
— Oh, da, am voie! Este minunat, Mr. Burton! Mami, tati, pot să mă
duc imediat în sat și să îi dau de știre lui Maaka? Vom vedea
balenele<!
Gwyneira zâmbi când acesta o zbughi valvârtej pentru a-l surprinde
pe prietenul lui cu vestea. Nimeni nu se îndoia că Maaka va obține
încuviințarea părinților. Maorii erau drumeți înnăscuți, ei se vor
bucura pentru băiat.
— Dar Mr. Burton, răspundeți față de mine ca amândoi să lase
animalele acolo unde se află! M-am obișnuit eu cu insectele weta
din dormitor dar nu am de gând să mă obișnuiesc cu balene în iazul
nostru!

În afară de cei doi băieți, aveau să plece cu oile și Andy McAran și

1023
Poker Livingston. Poker întâmpină cu voioșie perspectiva
deplasării; viața liniștită alături de prietena lui se pare că începuse
să îl plictisească. Pregătirile trebuiau făcute repede, pentru că Mr.
Burton ținea să plece cât mai curând.
— În acest fel economisiți un oier, Miss Gwyn, iar eu mă deprind
deja să lucrez cu câinii.
Încântată de entuziasmul lui, Gwyn nu îi spuse că Andy și Poker
puteau ușor să mâne turma împreună cu doi câini – iar James sau ea
o puteau face cu doar un câine.
Pe Jack îl chinuia doar o grijă: ce va face Gloria fără el?
— Dacă nu voi fi aici, nu o va auzi nimeni când plânge noaptea,
spuse el. Desigur că nu plânge tot timpul, dar se mai întâmplă<
Gwyneira îi aruncă lui William o privire plină de reproș. De fapt ar
fi fost de datoria lui să se ocupe de fiica sa. Dar William rămase
mut.
— Am să o iau la noi, îl liniști Gwyneira pe fiul ei.
— Poate că ar putea Miss Witherspoon a noastră să se ocupe puțin
de viitoarea ei elevă, aruncă James încă o săgeată.
Cel puțin de la remarca lui despre inutilitatea cursului ei, între el și
profesoara particulară avea loc un război pe față.
Heather nu îl onoră nici măcar cu o privire.
— În orice caz, Gloriei nu i se va întâmpla nimic, zise Gwyn. Chiar
dacă îți va simți lipsa, Jack. Poate că ai să îi aduci o ilustrație cu o
balenă. Apoi îi vei desena în curte cât este ea de mare.

Când plecară la drum, Jack era în culmea încântării; Gwyneira era

puțin tristă. Avea să-i fie dor de fiul ei. După plecarea lui casa păru
dintr-odată mai goală. Veselia lui Jack și cățelul lui care părea să
stea permanent în calea tuturor lipseau în timpul cinelor. Masa
decurgea mai formal decât de obicei, cel puțin între James și
Heather domnea o atmosferă glacială, și William contribuia prea
puțin la discuții. James, care resimțea indispoziția Gwyneirei, căută
1024
în final o sticlă cu un vin deosebit și îi propuse soției să plece
împreună devreme la culcare.
Gwyneira îi zâmbi pentru prima dată în acea zi, apoi interveni ceva.
Un păstor tânăr era îngrijorat în privința unuia dintre caii din grajd.
În mod normal el l-ar fi alarmat pe Andy, dar în lipsa acestuia i se
adresă direct lui McKenzie, pentru a nu risca ceva. James și Gwyn
plecară amândoi să vadă cum stăteau lucrurile cu iapa.
Heather Witherspoon se folosi de ocazie pentru a subtiliza o sticlă
cu vin din dulapul care era în mod obișnuit încuiat.
— Hai, William, cel puțin noi să ne simțim bine! îl ademeni ea, în
timp ce William încă se mai gândea dacă nu ar fi fost bine pentru
pacea în familie ca el să se alăture soților McKenzie. Pe de altă parte,
el nu era un specialist în bolile cailor și deja petrecuse întreaga zi
afară, în timp ce plouase necontenit. Era destul.
Se miră puțin când Heather nu îl trase după ea în camera ei, ci se
îndreptă sigură către încăperile în care locuiau el și Kura.
— De la început mi-am dorit să dorm în patul acesta! declară ea
mulțumită și puse vinul pe noptieră. Mai știi cât am umblat după
el? Cred că atunci m-am îndrăgostit de tine. Aveam aceleași gusturi,
aceleași idei< de fapt aici se află camerele noastre, William. Ar
trebui ca în sfârșit să le luăm în stăpânire.
Lui William nu prea îi plăcu. Mai întâi pentru că el avea amintiri
foarte concrete legate de acest pat, dar acestea se refereau mai puțin
la inițiativele lui și mai mult la desfătările oferite lui de Kura. A se
culca cu Heather în acest pat i se părea o profanare. Ba mai rău,
avea senzația că abia astfel ar desăvârși adulterul. Până acum el își
scuza legătura cu Heather prin respingerile Kurei. Dar acum nu i se
părea corect să pătrundă în intimitatea încăperilor ei.
Însă Heather râse și destupă sticla cu vin.
— Aici nu există pahare? întrebă ea nerăbdătoare. Voi doi nu<
chicoti ea. Nu aveați nevoie de un mic stimulent?
William i-ar fi putut răspunde că niciodată nu a trebuit măcar să îi
1025
treacă prin cap să o stimuleze pe Kura cu vin. Însă aduse ascultător
paharele. La ce i-ar folosi să o supere pe Heather<?
— Nu fi laș! Heather îi întinse paharul lui, și ea însăși sorbi din al ei.
Vinul era excepțional. Continuă: Cine să vină? Miss Gwyn și Mr.
James sunt la grajd, Jack este plecat<
— Copilul ar putea să înceapă să plângă, zise William.
Totuși ei doi nu l-ar fi auzit din această parte a casei.
— Copilul doarme la Miss Gwyn. Eu însămi am auzit că a spus că îl
ia la ea. Așa că lasă prostiile, Will, și vino în pat!
Heather se dezbrăcă, ceea ce nu făcea cu plăcere atâta timp cât era
lumină. În camera ei obișnuia să aprindă o lumânare când făceau
dragoste, ceea ce lui William îi convenea, pentru că în timp ce
dezmierda trupul lui Heather visa totdeauna la Kura. Însă aici ea
lăsă aprinse lămpile cu gaz; părea că nu se mai sătura să privească
camerele la a căror decorare contribuise ea însăși.
William nu știa ce ar mai fi putut obiecta. Trase o înghițitură
zdravănă din vinul lui. Poate că asta îl va ajuta să uite de umbra
Kurei care bântuia aceste încăperi.

Iapa din grajd avea colici, iar Gwyneira și James avură nevoie de
mult timp să o facă să ia un purgativ, să-i maseze abdomenul
pentru a răspândi medicamentul și s-o plimbe, pentru a-i stimula
tranzitul intestinal. După mai bine de o oră – între timp perioada
mai critică fusese depășită –, Gwyneira își aminti subit că în casă
nimeni nu avea grijă de Gloria. În mod normal se baza pentru asta
pe Jack, dar lui William sau lui Heather cu siguranță că nici prin cap
nu le trecea să supravegheze copilul, iar Moana și Kiri plecaseră
înainte ca soții McKenzie să fi fost chemați în grajd.
Așadar, Gwyn lăsă în seama lui James și a tânărului păstor îngrijirea
pe mai departe a iepei și dădu fuga în casă, ca să vadă de Gloria.
Micuța făcuse aproape un an și dormea bine, dar poate că îi simțea
lipsa lui Jack și de aceea era neliniștită. Când Gwyneira se opri la
1026
pătuțul ei, era încă trează, nu țipa, ci doar gângurea de parcă
discuta cu ea însăși. Gwyneira râse și o ridică.
— Ei, ce îi povestești păpușii tale? o întrebă ea pe Gloria și îi întinse
jucăria. Istorioare palpitante despre balenele care îl înfulecă pe Jack
al nostru?
O legănă și se bucură de atingerea ei moale și de izul ei. Gloria era
un copil prietenos, care nu făcea probleme. Gwyn își aminti că
micuța Kura plânsese mult mai mult, cu toate că Marama o purta
mereu cu ea, spre deosebire de Gloria care prea des rămânea
singură. Kura fusese totdeauna pretențioasă. Și încă de mic copil
fusese deosebit de drăguță. Gloria nu o moștenise nici în privința
asta; copila era drăgălașă, dar nu la fel de fermecătoare ca mama ei
la aceeași vârstă. Gloria avea ochi albaștri ca de porțelan și între
timp devenise sigur că nu își vor schimba culoarea. Părul ei cam rar
părea încă nehotărât între blond întunecat și castaniu-deschis. Nici
urmă de roșcat, iar firele nu erau atât de netede și puternice cum le
avusese Kura ca mic copil, ci erau crețe și pufoase. Nici trăsăturile
feței nu erau exotice, ca ale Kurei, ci se asemănau mai curând cu ale
lui Paul și ale lui Gerald Warden. Bărbia ei energică era moștenită
cu siguranță de la neamul Warden, dar în rest trăsăturile îi erau mai
dulci decât ale bunicului ei; aici aducea mai mult cu William.
— Pentru noi ești destul de frumoasă! îi șopti ea nepoatei la ureche
legănând-o ușor. Acum mergem amândouă, luăm coșulețul tău și
astăzi vei dormi la bunicuța Gwyn<
Ieși cu fetița din cameră și o luă pe coridorul întunecos. Nu putu să
nu observe razele de lumină care ieșeau din încăperile Kurei.
Gwyneira se încruntă. William plecase sus deja, pentru că în salon
nu mai dăduse de nimeni. Dar ce făcea el aici, în camerele Kurei? Își
împrospăta amintirile? Camera lui se afla în celălalt capăt al
coridorului.
Gwyn se mustră pentru curiozitatea ei și dădu să treacă mai
departe, când avu impresia că din camere răzbăteau șoapte și
1027
chicoteli. William? Brusc își aminti de James și de bănuiala lui față
de Heather Witherspoon. Până acum socotise bănuiala pur și
simplu absurdă, dar<
Gwyneira voia să știe. Oricine și-ar fi permis să se desfete în spațiul
intim al Kurei nu era îndreptățit să o facă. Aceasta încă era casa ei.
Gwyn puse jos coșul, dar rămase cu Gloria în brațe. Apoi
întredeschise ușa. Acum auzea foarte clar șoaptele și gemetele. În
dormitor<
Gloria începu să țipe când străbunica ei deschise complet ușa și
lumina puternică se revărsă asupra ei, dar lui Gwyn nu îi ardea
acum să se ocupe de micuță. Nevenindu-i să-și creadă ochilor, îi
privea pe William și pe Heather aflați în patul Kurei.
Heather înlemnise. William coborî iute de pe ea și încercă să își
acopere goliciunea.
— Miss Gwyn, nu este ceea ce credeți dumneavoastră<
Pe Gwyneira o pufni râsul. Vru să facă o remarcă sarcastică, apoi o
înecă furia.
— Mulțumesc, nu am nevoie de nicio explicație! Tocmai am avut
parte de una! Din cauza aceasta a plecat Kura, William? A băgat de
seamă ce se petrecea?
— Miss Gwyn, Kura a< William nu știa cum să formuleze scuza.
Cu greu îi putea explica lui Gwyn cum îl respingea Kura. Continuă.
Ea< ea nu voia<
Gwyneira îl privi cu răceală.
— Scutiți-mă de asta. Știu, îmi vine să îmi trag palme că nu mi-am
dat seama mai devreme. La fel a fost și cu Elaine, nu-i așa, William?
Pe ea ați înșelat-o cu Kura, și acum o înșelați pe Kura cu această<
Faceți-vă bagajul, Miss Witherspoon! Imediat! Nici pe
dumneavoastră nu vreau să vă mai văd mâine în casă!
— Nici? întrebă William debusolat.
— Da, nici! Pentru că veți dispărea și dumneavoastră. Și nu cumva
să cutezați acum să îndrăzniți să pomeniți ceva de fiica
1028
dumneavoastră! Gwyneira începuse să legene copilul aflat în brațele
ei, și Gloria se liniști pe loc. Fetița îi privea curioasă pe tatăl ei și pe
Miss Witherspoon. Gwyn adăugă: Este destul de urât că ea a trebuit
să vadă asta.
— Dar eu o iubesc pe Kura< șopti William.
Gwyneira își dădu ochii peste cap.
— Atunci aveți un mod ciudat de a vă arăta iubirea. Nu mă
interesează pe cine iubiți până una, alta. Dacă credeți că ajută la
ceva, o puteți căuta pe Kura pentru a o ruga să vă ierte. Dar la mine
nu vă mai fâțâiți de colo-colo, nu îmi mai beți whisky-ul și nu îmi
mai seduceți personalul casnic. Dispăreți din camera asta! Și mâine-
dimineață dispăreți din Kiward Station!
— Doar nu puteți<
— Și încă ce mai pot!
Gwyneira așteptă cu chipul împietrit până când William și Heather
se îmbrăcară cât de cât. Își dădu chiar silința să se întoarcă atunci
când cei doi coborâră din pat și își culeseră hainele. Apoi stinse
lumina și încuie camera în urma lor.
— Mâine-dimineață plecați! repetă ea. Restul onorariului
dumneavoastră, Miss Witherspoon, vi-l pun pe masa din salon.
Spre nouă cobor la micul dejun. La ora aceea nu vreau să vă mai
văd! Pe niciunul!
Apoi plecă în grabă lăsând singură perechea umilită. Gwyneira
trebuia să se ducă la birou și să numere banii cuveniți lui Heather.
După care avea nevoie de un whisky!
Obosit și înfrigurat, James reveni de la grajduri tocmai când Gwyn
își turna băutura. Gloria dormea sugându-și degetul mare, într-un
colț al canapelei.
James își privi surprins soția.
— Liniștești copilul cu șnaps? o întrebă el zâmbind.
Gwyneira îi turnă și lui whisky într-un pahar și își întoarse chipul
palid spre el.
1029
— Nu, mai curând mă liniștesc pe mine. Ia, că o să ai și tu nevoie
imediat!

Albă la față și nedormită, Heather Witherspoon îl aștepta pe

William în dreptul grajdurilor. Acesta veni pe la ora șase dimineața,
cu coburii pregătiți, și îi aruncă o privire mirată tinerei femei și
bagajului ei.
— Ce faci aici? o întrebă el posac. Nu era mai bine să te postezi pe
drumul către Haldon? În mod sigur va trece astăzi cineva pe acolo
și, dacă ai noroc, te va duce până la Christchurch.
Heather se uită la el nevenindu-i să-și creadă urechilor:
— Noi< noi nu mergem împreună?
William se încruntă.
— Împreună? Nu fi tâmpită, cum ar putea calul meu să ducă toate
lucrurile astea?
În ochii lui Heather sclipiră lacrimi.
— Ai putea să închiriezi o șaretă. Noi<
William simți că îl apucă năbădăile.
— Heather, nu există un „noi”! Eu am încercat mereu să te fac să
pricepi, dar se pare că nu voiai să înțelegi. Eu sunt căsătorit și îmi
iubesc soția<
— Ea te-a părăsit! strigă Heather.
— Ar fi trebuit să plec imediat după ea. Bineînțeles că au existat
diferende, dar asta cu noi< asta a fost o greșeală. Nu ar trebui să
continuăm așa. Te pot ajuta să-ți duc bagajul la drum?
William lăsă jos coburii și puse mâna pe valiza ei.
Heather îl fulgeră cu privirea.
— Asta o pot face și singură, tu<
Voia să ocărască, să țipe, să blesteme, dar de mică fusese învățată că
o doamnă nu face așa ceva, iar acum nici nu-și găsea cuvintele
potrivite să-și exprime furia.
Heather își spuse că trebuia cel puțin să își păstreze demnitatea, își
1030
mușcă buzele, dar nu plânse în timp ce își trăgea bagajul către
drum.
— Mult noroc, William! mai reuși totuși să spună. Sper să o găsești
pe Kura a ta și să fii fericit!
William nu răspunse. Când după o jumătate de oră ajunse și el la
răscrucea drumurilor care duceau către Haldon și Christchurch,
Heather dispăruse.

1031
 4

În lunile care au urmat William învăță o mulțime de lucruri despre

oi, vite și spălatul aurului, dar mai ales despre el însuși.
Căutarea unei munci pe măsura lui, care să aducă și destui bani
pentru a-și asigura traiul, îi purtă pașii prin întreaga Insulă de Sud
și aproape și dincolo de ea. Pentru că mai întâi dori să o găsească pe
Kura. Dar ansamblul operei era de mult în Australia, iar William nu
dispunea de banii necesari călătoriei pe mare – ca să nu mai vorbim
că nu știa etapele turneului, și în uriașul teritoriu australian nu ar fi
găsit-o niciodată pe Kura. Așa că se consolă cu gândul că ansamblul
va reveni cândva în Noua Zeelandă. George Greenwood primise
oferte speciale pentru călătoria cu vaporul de la Christchurch la
Londra, așa că orașul de pe Insula de Sud reprezenta punctul în care
începea și în care se încheia turneul ansamblului. Soliștii vor mai da
reprezentații și în alte câteva orașe de pe Insula de Sud. Așadar,
William trebuia să mai aștepte câteva săptămâni.
Ceea ce se dovedi a nu fi tocmai simplu, cel puțin pentru că
mândria îi interzicea să caute de lucru în apropiere de Kiward
Station. Până acum baronii de aici ai oilor îl văzuseră ca pe un egal
al lor. Nici vorbă să se angajeze la ei ca văcar! Așa că mai întâi își
îndreptă pașii în direcția Otago și spre fermele de oi din zona
McKenzie Highlands. Aici totdeauna se găsea de lucru, dar William
nu rămânea nicăieri mult timp. Se întâmpla cum se temuse deja la
Kiward Station: munca directă cu animalele nu i se potrivea, iar
sarcinile administrative și le rezolvau înșiși proprietarii fermelor
sau acestea erau încredințate unor oameni cu multă experiență. În
afară de asta, lui William îi displăceau adăposturile văcarilor, el ura
înnoptatul sub cerul liber și glumele grosolane ale bărbaților făcute
deseori pe seama lui, pe care le socotea mai curând ofensatoare
decât amuzante.
1032
Astfel colinda de la o fermă la alta, și cu ocazia unui interludiu la
Lionel Station află amănunte despre tragedia lui Elaine. William
regreta adânc între timp întâmplarea cu Elaine. Știa că cel puțin
James McKenzie și cu siguranță familia lui Elaine îi atribuiau o vină
pentru eșecul căsniciei ei – Elaine nu trecuse peste povestea de
dragoste cu el. În plus el ajunsese de mult timp la concluzia că
Elaine ar fi fost și pentru el o partidă mai bună. Munca la O’Kay
Warehouse i se potrivise mult mai mult decât activitățile de la
Kiward Station, și Elaine nu era atât de atrăgătoare precum Kura,
dar era mai previzibilă și mai blândă decât ea.
Firește că inima lui bătea mai tare doar când se gândea la Kura. Fir-
ar...! El o iubise cu adevărat și încă o mai iubea! Și ar suporta orice,
chiar și dificultățile de la fermă, dacă ea ar rămâne cu el. De ce ea nu
se mulțumise cu ce avea?
Dar în fond nici Elaine nu reușise să facă asta. Și William îl găsea pe
John Sideblossom mai curând respingător, totuși Lionel Station era
o proprietate minunată. Și Elaine visase totdeauna să trăiască la o
fermă de oi.
William nu rămase mult la Lionel Station. Aici atmosfera era
încărcată, și John plătea prost – nu era de mirare; el își asigura
singur un aflux de muncitori ieftini.
Perspicace, William remarcase imediat asemănările dintre văcarii
maori și patronul lor. Bărbatul avusese cu copiii din căsătorie mai
puțin noroc. Primul copil al lui Zoé Sideblossom murise la naștere,
iar acum ea tocmai pierduse încă o sarcină.
De aici William plecă pe câmpurile aurifere de la Arrowtown, și din
nou nu avu parte de noroc. Și vânătoarea de foci de pe Coasta de
Vest îi repugna. Între timp această vânătoare devenise o afacere
dificilă. Animalele nu îi mai așteptau pe plajă pe vânători cu sutele,
ci deveniseră mai temătoare. William încercă să lucreze la un
tâmplar de sicrie, dar activitatea aceasta era prea sumbră. Însă
tâmplarul a fost primul lui șef care i-a regretat plecarea: de când
1033
William consilia cumpărătorii, aceștia cheltuiau evident mai mulți
bani pe sicrie mai frumoase și mai costisitoare.
În final se opri din nou o vreme la Westport, cu speranța că o va
întâlni pe Kura. La Kiward Station se zvonea că pe Coasta de Vest
va avea loc unul din ultimele spectacole ale trupei. Dar William nu
văzu și nu auzi nimic despre ansamblul de operă. Aici erau căutați
muncitori pentru minele de cărbuni. I se păru o ocupație bine
plătită, totuși se temea de munca istovitoare din mină. El era de
părere că pentru asta trebuia să te naști miner. Așa că se hotărî să
plece cu uneltele lui de căutător de aur pe Buller River. În cele din
urmă avu parte de puțin noroc: după o singură zi de muncă la un
pârâu adună praf de aur de aproximativ treizeci de dolari. Jumătate
din ei ajunseră în buzunarul posesorului terenului aurifer; William
nu închiriase niciun teren. Dar oricum cincisprezece dolari îi
ajungeau pentru a locui într-un hotel câteva zile, a bea whisky bun
și a frecventa baia. William intră, așadar, într-un han mai acătări
care închiria și camere și comandă o băutură. În timp ce
proprietarul îi umplea paharul, își aruncă privirea prin local și
minune! Acesta nu era frecventat ca de obicei doar de bărbați care
își beau whisky-ul singuri sau în grup și care jucau cărți sau
aruncau la țintă. În loc de asta, centrul atenției era un bărbat care
pusese o ciudată mașinărie pe masă și lucra la ea. Cu ajutorul unei
manivele punea în funcțiune mica mașinărie pe care o prezenta cu
vervă. Mai surprinzător era publicul. În jurul bărbatului cu
mașinăria se strânseseră o mulțime de femei și fete care sporovăiau.
Femei onorabile, evident; erau simplu îmbrăcate, iar cele mai în
vârstă erau cu ochii nu numai la mașinărie, ci și la fiicele lor, care
era clar că intrau pentru prima oară într-un han. Și fetele nu erau
câtuși de puțin interesate de amenajarea hanului sau de cei câțiva
cheflii singuratici de prin colțuri. Ele aveau ochi numai pentru
tânărul bărbat chipeș care le explica finețurile aparatului.
— Observați, pe când o cusătoreasă pricepută face cincizeci de
1034
împunsături, această mică minune face trei sute. Mânuită de o
tânără femeie! Vreți să încercați?
Bărbatul își lăsă privirea să alunece peste femeile și fetele strânse în
jurul lui ca o clasă de eleve silitoare. În cele din urmă alese o blondă
scundă și frumușică. Aceasta roși toată.
— Să încerc eu? se sclifosi ea.
Tânărul bărbat își trecu mâna prin părul buclat și negru.
— Desigur, milady! Nu veți strica defel mașina, ba dimpotrivă,
manevrată de niște mâini atât de frumoase se va simți în mare
formă!
Fata se lăsă flatată în fața mașinăriei și începu să rotească manivela.
Dar se pare că nu cu succes, pentru că ea țipă speriată când ceva nu
ieși tocmai bine.

— Oh, nu face nimic, milady. La început se întâmplă ca ața să se

rupă. Dar vom rezolva imediat situația< vedeți, ducem ața pe aici,
apoi pe aici, iarăși pe aici și apoi din nou la ac< este foarte ușor! Iar
acum puteți încerca iarăși. Dar acum nu țineți fix materialul, doar
conduceți-l. Ușor, fără efort<
În timp ce fata o lua de la capăt, William se apropie cu paharul în
mână. Era mai înalt decât cele mai multe femei și fete și putea să
privească fără problemă peste ele. Mica mașină semăna puțin cu o
insectă mare, care își pleca înfometată capul asupra prăzii și își
înfigea dinții în ea rapid și repetat. „Prada” se dovedea a fi formată
din două bucăți de stofă, dinții erau reprezentați de un ac care
trecea fulgerător prin cele două bucăți pe care le unea cu o cusătură
curată. Care acestei fete i-a ieșit oricum puțin cam strâmbă.
— Lasă-mă pe mine! îi ceru o femeie mai în vârstă și fata îi cedă
locul.
Femeia roti pârghia într-un tempo uniform, acul încetinindu-și
astfel și dansul lui, dar în schimb cusătura ieși acum dreaptă.
Bărbatul abia își mai putea stăpâni entuziasmul.
1035
— Vedeți! Sunteți un talent nativ, stimată doamnă! Câteva zile de
exercițiu și veți coase prima rochie! Minunat!
Femeia clătină din cap.
— Într-adevăr, este o mică minune. Dar și o sută de dolari
reprezintă o mulțime de bani<
— Ei, stimată doamnă, nu trebuie să faceți astfel calculul! Normal că
la prima vedere cheltuiala pare uriașă. Dar gândiți-vă ce
economisiți! Cu această mașină coaseți hainele pentru întreaga
familie. Coaseți perdele, rufăria de pat< Și puteți recondiționa
lucrurile vechi dându-le astfel o nouă valoare. Ia priviți!
Bărbatul reveni la mașină, scoase o cămașă simplă de copil și niște
dantelă dintr-un teanc de materiale gata pregătite, apoi le măsură cu
mișcări precise. După care plasă dantela și cămășuța sub acul
mașinii. Aceasta porni să țăcăne și în câteva secunde gulerul micii
piese de îmbrăcăminte era garnisit cu o dantelă curățică. Femeile
reacționară cu exclamații admirative.
— Iată, nu este ca nouă? triumfă bărbatul. Și gândiți-vă cât costă o
cămașă cu dantelă. Nu, nu, o mașină de cusut nu este scumpă, ea se
amortizează în cel mai scurt timp! Multe dintre clientele mele fac
acum o mică afacere și cos cu ea rochii pentru prietene și vecine. În
afară de asta, nu trebuie să plătiți totul odată! Firma mea vă oferă
posibilitatea de a achiziționa mașina de cusut în rate. Plătiți ceva
acum, apoi câțiva dolari pe lună<
Elocvența cu care vorbea bărbatul le convinse pe toate femeile și
fetele să ardă de dorința de a testa mașina de cusut. Vânzătorul le
permise răbdător să treacă pe la mașina de cusut una după alta,
având pentru fiecare aprecieri și încurajări. Zâmbea încurajator la
micile nereușite și lăuda până la cer cel mai mic succes. William se
distra grozav ascultându-l.
În final trei femei semnară comenzi pentru câte o mașină de cusut.
Alte două femei spuseră că trebuie să se consulte și cu soții.
Bărbatul părea extrem de mulțumit când privitoarele emoționate
1036
părăsiră localul. William se apropie de el în timp ce acesta își
strângea materialele și mașina de cusut.
— Este un aparat fascinant! remarcă el. Cum se numește?
— Mașină de cusut, repetă bărbatul. A inventat-o un anume Mr.
Singer acum patruzeci de ani. Adică< nu a inventat-o el, ci doar a
scos-o pe piață. La prețuri accesibile. Chiar în rate, dacă așa vor
doamnele. Coaseți acum, plătiți mai târziu. Genial!
William nu putu decât să fie de acord.
— Deci nu dumneavoastră le construiți? Îmi permiteți să vă invit la
un pahar, Mr<?
— Carl Latimer, la dispoziția dumneavoastră. Beau cu plăcere un
whisky.
Latimer dădu deoparte mașina de cusut ambalată frumos, făcând
loc lui William și sticlei de whisky. Abia apoi răspunse la întrebare.
— Desigur că nu eu construiesc mașinile. Nu ar putea-o face niciun
om pentru o sută de dolari. În fond este o treabă costisitoare. Nu
aveți idee câte patente sunt în ea! O parte dintre inventatori se
ceartă și acum pe tema cine a furat cui nu știu care dintre idei. Pe
mine asta nu mă privește. Eu sunt reprezentant comercial. Eu doar
duc obiectele la oameni< adică la femei.
William îi mai turnă un pahar.
— Reprezentant comercial?
— Ceva în genul vânzătorilor de Biblii, răspunse râzând Latimer.
De fapt asta făceam înainte, dar nu era nici pe departe atât de
interesant și de rentabil. Dar în fond principiul este același: mergi
din casă în casă și convingi oamenii că achiziționarea acestui produs
aduce fericire veșnică. În orașe se poate renunța la șușanelele din
fiecare casă. Acolo oamenii vin din proprie inițiativă la
demonstrațiile mele cu această mică mașină minune. Dar de cele
mai multe ori călătoresc de la fermă la fermă și prezint mașina
fiecărei femei în parte.
— Și astfel nu vindeți multe, nu?
1037
Latimer confirmă.
— Da, așa este. Dar în acest caz sunt suprimate costurile pentru
masă și hotel. Doamnele îmi oferă cu plăcere camera de oaspeți și
nici nu veți crede cât de des se găsește câte o fiică ori o fată în casă
nostimă, care îți face noaptea mai frumoasă! Și vânzarea nu merge
deloc prost. Trebuie să alegi fermele. Cei cu afaceri mici duc deseori
lipsa banilor, dar pentru ei intervine ideea cu ratele. Dacă femeia
poate spera că mașina îi va da posibilitatea să câștige ceva în plus,
este entuziasmată. La fermele mari banii se întorc cu lopata, aici
femeile se plictisesc de singurătate. Eu le arăt reviste de modă
franțuzești și le momesc cu ideea de a confecționa haine după
acestea. Nu vreau să mă laud, dar din trei doamne conving două.
Este o problemă de elocvență!
William clătină din cap amintindu-și cele spuse și de bancherul din
Queenstown: „De ce nu încercați să faceți bani cu ceva ce vă place?”
Ridică paharul și zise:
— Spuneți-mi< cum devii reprezentant comercial? Este nevoie
pentru asta de o anumită pregătire? De capital inițial?
Dumneavoastră unde ați învățat să folosiți mașina de cusut?

William câștigă capitalul inițial la tâmplarul de coșciuge, care se

bucură de revenirea lui. Era hotărât să își valorifice talentul de a
convinge oamenii. Mașina pentru demonstrații trebuia achiziționată
de la firmă; pe lângă asta, nu o putea transporta pe cal, ci avea
nevoie de un atelaj ușor.
La scurt timp după solicitarea depusă la firma pentru care lucra
Latimer, William primi o invitație la cursul de inițiere de la
Blenheim. Aici învăță cum funcționa mașina de cusut și să
demonteze și apoi să monteze la loc mașina și la nevoie să facă mici
reparații. Viitorii reprezentanți – fără excepție bărbați tineri, arătoși
și șarmanți – mai învățară să realizeze cusături drepte perfecte și să
confecționeze piese de îmbrăcăminte mici, pe care să le și decoreze.
1038
— Nu este suficient să coși! Trebuie să uimiți femeile, să le
entuziasmați – și în acest scop nimic nu depășește efectul unui mic
obiect de îmbrăcăminte pentru copii, pe care îl veți confecționa doar
în câteva minute! explica profesorul, pe care William nu îl asculta
decât cu o ureche.
Lui îi va fi ușor să convingă clientele. Dintotdeauna știuse să
vorbească. Cum denumea Elaine arta aceasta? Whaikorero?
În sfârșit William descoperise ceva la care se pricepea mai bine
decât oricine altcineva.

Kura bănuise permanent că putea să cânte mai bine decât toți

ceilalți. Și pe zi ce trecea i se întărea convingerea că era o cântăreață
de mare talent.
Cu toate că Roderick sistase între timp lecțiile de canto – în ciuda
tuturor străduințelor și contraserviciilor ei, cândva lui îi trecuse
cheful și prefera acum să o ia cu el în excursii în locurile pitorești
din zonele în care se cazau –, ea îi depășea pe ceilalți cântăreți fără
nicio greutate. Mulțumită stăpânirii mai bune a vocii, lua tonuri mai
înalte și mai joase. Acum vocea ei se întindea pe trei octave. Ținea
mai mult notele și nu trebuia să se ajute de asta, pentru că ea cânta
mai tare decât cerea partitura. Chiar și în cea mai dificilă piesă a
spectacolelor, cvartetul din Trubadurul, unde ceilalți cântăreți fără
excepție se întreceau să țipe unul la altul, Azucena ei nu rămânea
mai prejos. Vocea puternică a Kurei se impunea și la volum normal
și nu o făcea cu efort, ci găsea timp și pentru jocul de scenă. În
fiecare seară publicul o întâmpina cu puternice ovații, iar ea se
simțea tot mai sigură pe sine. Era ferm decisă să plece cu ansamblul
în Anglia. A fost mirată când Brigitte i-a destăinuit că după turneu
trupa se va dizolva.
— Noi am fost angajați doar pentru Noua Zeelandă și pentru
Australia, spuse dansatoarea, care între timp revenise la vechea
formă.
1039
În privința asta Kura nutrea respect pentru ea. Brigitte exersa la o
spetează de scaun improvizată ca bară pentru balet cu aceeași
înverșunare cu care Kura exersa gamele.
— Doar nu crezi că cineva din Europa ar vrea să ne vadă! Cântăreții
sunt catastrofali, chiar dacă asta o recunoaște doar Sabina. Ea vrea
să se retragă și să dea lecții de canto. Iar dansatorii< câțiva tineri
sunt buni, dar cele mai multe fete doar arată bine. Probabil că
Roddy al nostru le-a ales doar după aspect. Un adevărat impresar ar
fi mai critic. Pe acela nu l-ar interesa cum zâmbești. L-ar interesa
numai cum dansezi.
Sau cum cânți, își spuse Kura simțind o urmă de teamă. Dar ea
credea cu tărie că va reuși și la Londra. Mai ales că nu era singură –
desigur că Roderick o va ajuta și în continuare. În mod cert acesta
dispunea de contacte și în Anglia și te pomenești că va forma
imediat o nouă trupă pentru noi turnee<
Așadar, Kura era încrezătoare când au părăsit Australia și s-au
îmbarcat pentru Wellington. De acolo s-au întors pe Insula de Sud;
bacul a acostat la Blenheim. Kura habar nu avea că în momentul în
care cântăreții coborau de la bord și se pregăteau de plecare mai
departe la Christchurch, William se afla în hala expusă la curent a
unei fabrici de la marginea orașului și se lupta cu perfidia unei
mașini de cusut. Știa însă că el nu mai era la Kiward Station. Ea îi
scria sporadic Gwyneirei și primea din când în când scrisori de la ea
când se afla mai mult timp într-un turneu sau când George
Greenwood se ocupa de preluarea corespondenței. Dar nu era
informată asupra detaliilor care determinaseră plecarea lui. Gwyn îi
scrisese doar că și Miss Witherspoon părăsise ferma.

Acum Jack are un profesor particular, un student foarte simpatic din

Christchurch. Acesta vine numai la sfârșit de săptămână, dar atunci
reușește să-i entuziasmeze pe Jack și Maata pentru „războiul galic”,
ceea ce oricum este ceva. Iar de educația copiilor maori se ocupă în

1040
prezent Jenny Greenwood! Probabil are de gând să dea un examen de
profesoară, dar dacă mă întrebi pe mine, îți voi spune că a preluat
postul doar pentru că Stephen O’Keefe vrea să vină la vară în vizită.
Îți mai amintești cum mai gângureau cei doi la nunta ta?

Kura nu își amintea și nici nu o interesa. Oricum Miss Witherspoon

nu mai avea ce să o învețe acum. Și William< peste zi nu avea timp
să se gândească la el, dar noaptea încă îi mai ducea dorul, mai ales
când împărțea patul cu Roderick. Ceea ce în ultimul timp se
întâmpla tot mai rar. Kura își pierdea văzând cu ochii interesul
pentru amantul ei mai în vârstă și mai curând plictisitor. Nu îl mai
venera ca la început; între timp devenise destul de instruită pentru a
recunoaște lipsurile artei lui interpretative și a ști că nu avea de-a
face cu un talent deosebit. Nici ca profesor nu era atât de bun cum
crezuse ea la început. Când întâmplător asistase la o lecție de canto
dată de Sabina lui Brigitte, înțelesese mult mai bine despre ce era
vorba. Totuși când Barrister o voia, îi mai stătea la dispoziție. Mai
avea nevoie de el – impresarul era biletul ei pentru Londra!

Roderick Barrister se gândea serios să o ia cu el în Anglia pe Kura.

Fata era deosebit de talentată, plus o plăcere la pat. Parteneră a lui
pe scenă nu se mai punea problema să fie. Potențialul ei nu era nici
pe departe epuizat și deja ea îl depășea pe el de departe. Publicul
din Australia o onora chemând-o de mai multe ori în fața cortinei, și
asta era bine și pentru el. La Londra ar fi fost huiduit, nu își făcea
iluzii. Dacă o lua pe Kura cu el în Anglia, trebuia să își lege viitorul
de ea. Putea să rămână profesorul și impresarul ei. Era în stare să o
lege de el în așa fel încât ea să nu mai accepte niciun angajament și
să nu semneze niciun contract privind editarea de discuri fără sfatul
lui. Fata avea abia optsprezece ani; avea nevoie de un ajutor patern
care să o conducă și care să îi negocieze contractele. Asta se putea
solda cu mulți bani, probabil chiar mai mulți decât ar fi câștigat

1041
vreodată Roderick în calitate de solist. De fapt lucrurile erau clare –
dacă nu ar fi existat dorința lui covârșitoare de a rămâne pe scenă!
Roderick iubea scena. Era dependent de sentimentul așteptării când
se ridica cortina, de liniștea din public înainte să înceapă muzica și
de aplauze – mai ales de aplauze! Dacă acum se hotăra pentru Kura,
nu va mai trăi aceste clipe niciodată. În orice caz nu direct; desigur
că putea să stea în spatele cortinei și să vibreze odată cu ieșirile la
rampă ale Kurei. Dar nu ar mai fi același lucru! Ar fi însemnat o
viață la mâna a doua, retragerea în spatele scenei. Iar Roderick
recunoștea sincer că nu era pregătit pentru așa ceva. Încă nu era
pregătit. Poate că ar fi fost pregătit dacă Kura i-ar fi ieșit în cale
peste vreo cinci ani. Dar acum încă mai beneficia de înfățișarea
plăcută care îl ajutase mereu să obțină angajamente. Era suficient de
tânăr pentru a face față unor turnee ca acesta. Poate că va mai obține
un nou angajament de acest gen; trebuia să își fixeze acest obiectiv.
Poate că peste puțin timp va efectua turnee în India și Africa!
Când se afla pe scenă, Roderick uita de toate gândurile și planurile.
Aplauzele erau mai bune și îl satisfăceau mai mult decât orice
altceva, erau mai bune chiar decât sexul. Și cu cât rămânea mai în
urma Kurei ca solist și cu cât îl băgau mai puțin în seamă oamenii,
cu atât mai repede pierea iubirea lui pentru tânăra femeie. În
măsura în care ceea ce simțea el era și dragoste, nu numai dorință.
După ultimul spectacol ajunsese clar la concluzia că nu o va lua cu
el pe Kura. Să facă în Noua Zeelandă carieră! Va reuși cu
certitudine. Și dacă va veni odată la Londra, poate că va beneficia de
o a doua șansă.
Trebuia doar să nu o supere spunându-i acest lucru. Și era mai bine
să nu i-l spună prea devreme.

Gwyneira a fost la concertul final de la Christchurch împreună cu

Marama, mama Kurei. Inițial aceasta voise să îi aducă la
Christchurch și pe James și Jack, și mai ales pe mica Gloria. Marama
1042
a vrut să le vadă neapărat împreună pe mamă și pe fiică. James a
refuzat categoric să mai și plătească pentru a o auzi pe Kura
cântând, iar Jack a vrut ca mai ales Gloria să nu ajungă sub influența
acesteia.
Probabil că va începe să țipe când va cânta Kura, opină băiatul. Nu
am mai supus-o la asemenea încercare de mult timp. Dar poate că
de data aceasta va sta cuminte, iar Kurei îi va trece prin cap că ar fi
talentată. Nu se știe niciodată ce idee îi va veni. Ce ne facem dacă
brusc vrea să o ia cu ea pe Gloria în Anglia?
— Dar este mama ei< zisese Gwyneira cu jumătate de glas.
James clătinase din cap.
— Jack are dreptate. Kura nu s-a ocupat niciodată de copil. Acum
copilul este mai mare și mai drăgălaș< Fetei i-ar putea veni ideea.
Mai bine să nu ne asumăm riscul. Dacă Kura vrea să o vadă pe
Gloria, poate să vină la Kiward Station. Că doar vaporul pentru
Anglia nu pleacă mâine.
Gwyneira găsi aceste argumente temeinice. Totuși Marama dorea
să-i trezească Kurei interesul pentru Gloria. Jack rezolvă apoi
problema pentru orice eventualitate în felul lui: în dimineața în care
se pleca la Christchurch dispăru împreună cu fetița. Fusese văzut
punând-o pe cal, în fața lui, așa că nu avea rost să mai fie căutat. Cei
doi puteai fi deja la câțiva kilometri depărtare.
— O să îi trag câteva la fund, promise neconvingător James când în
cele din urmă femeile plecară.
Și îi făcu cu ochiul Gwyneirei. Probabil că mai curând îl va felicita
pe fiul său.

Marama ajunsese în rare ocazii la Christchurch și pe drum uită

repede de micile dezamăgiri. Femeile discutară despre vreme,
despre oi și despre evoluția Gloriei – mult mai multe nu mai aveau
în comun. Marama trăia în tribul ei, unde da lecții de scris și citit,
dar mai ales de dans și muzică. Era o tohunga recunoscută și își
1043
iubea soțul. Cele mai noi cărți din Anglia, noile descoperiri și
politica nu o mai interesau ca mai înainte, când trăia împreună cu
Kura la Kiward Station.
Călătoria decurse în armonie. Sosiră devreme în Christchurch și
avură destul timp la dispoziție să se pună la punct. Desigur că le-ar
fi făcut plăcere să o întâlnească pe Kura, dar nu au reușit. Se spunea
că înainte de reprezentație cântăreții trebuiau să se concentreze. În
schimb Gwyneira le întâlni în foaier pe Elizabeth Greenwood și pe
fiica ei cea mică, Charlotte. Pe Gwyn o pufni râsul. Gingașa și
blonda fată semăna perfect cu Elizabeth mică, când cele două se
văzuseră prima dată pe vasul Dublin.
— Sunt atât de nerăbdătoare să o văd pe Kura dumneavoastră, Miss
Gwyn! spuse bucuroasă Elizabeth când se așezară la o ceașcă de
cafea. Toți o adoră, cântă incredibil de frumos.
Gwyneira încuviință din cap, dar se simțea jenată.
— Oamenii au adorat-o totdeauna, răspunse ea cu reținere.
— Dar George este de părere că a evoluat. Cel puțin asta a spus
impresarul, George nu se pricepe. Dar el crede că bărbatul acela o ia
cu el în Anglia. Ce ziceți de asta, Miss Gwyn? Nu mai sunteți
tutorele ei?
Gwyneira oftă. Deci la Christchurch se vorbea deja despre Kura și
acel impresario al ei. William prevăzuse asta. Acum ea era nevoită să
găsească un răspuns diplomatic.
— La drept vorbind nu mai sunt, ea este de fapt măritată. Ar fi
trebuit să întrebi ce părere are William. Asta aș vrea să știu și eu. Eu
eram foarte convinsă că el vine astăzi, dar nu a rezervat cameră<
— Poate că vine doar la concert. Dar sincer, Miss Gwyn, eu nu vă
întreb pentru că aș fi curioasă, ci doar așa<
Elizabeth surâse reținut, și Gwyn își aminti de fața ei timidă din
copilărie.
— George ar trebui să știe care este părerea dumneavoastră. El a
rezervat locurile pe vas pentru ceilalți cântăreți. Dacă Kura vrea să
1044
meargă cu ei, el poate să aranjeze< sau să creeze mai multe sau mai
puține dificultăți. Dacă nu doriți ca ea să plece, s-ar putea rezolva
diplomatic. George ar putea să spună că pe vas nu mai sunt cabine
disponibile și că ea ar trebui să ia vasul următor. Poate reușiți să o
influențați<
Gwyneira era mișcată de grija manifestată de familia Greenwood.
George fusese totdeauna un bun prieten și se pricepea să evite
scandalurile. Oricum ea nu prea știa cam ce putea să decidă în
afacerea asta.
— Elizabeth, lasă-mă să vorbesc întâi cu ea. O vom întâlni după
concert, dar înainte de toate, o vom auzi cum cântă. Nu că m-aș
pricepe mai bine ca George, dar eu cred că și un necunoscător ar
trebui să își dea seama dacă ea ține sau nu pasul cu ceilalți cântăreți.
Elizabeth pricepu aluzia: în realitate Gwyneira căuta răspunsul la
întrebarea dacă nepoata ei fusese acceptată ca artistă sau doar ca
metresă a impresarului și dacă Barrister credea cu adevărat în
cariera ei sau nu se putea lipsi fizic de ea. Așa că zise amabilă:
— Dați-ne de știre mâine-dimineață.

1045
 5

Kura-maro-tini era indispusă. Acesta era ultimul concert în Noua

Zeelandă și în public se vor afla toate rudele și cunoștințele ei, iar
Roderick îi anulase două dintre solourile ei. Cu motivația că prea s-
ar lungi seara; spectacolul avea să fie urmat de o petrecere de
încheiere oferită de Greenwood pentru întreg ansamblul. Nu
trebuia să se facă prea târziu.
Kura era furioasă, dar Roderick nici măcar nu îi vorbi înainte de
concert, trimițând-o pe Sabina să-i comunice modificările de
program. Și mai era și petrecerea asta de final! Toți ceilalți artiști
primiseră invitații formale, doar Kura fusese exclusă. Normal că se
va duce și ea. Sabina, Brigitte și toți ceilalți credeau că era o greșeală
și fiecare se oferise să o introducă ca oaspete personal. Toți – cu
excepția lui Roderick! Acesta nu se arătase toată ziua. Kura decise să
îi facă o scenă cel mai târziu seara în pat.
Acum însă observa pe ascuns publicul – și se simți iarăși jignită
când le văzu doar pe Gwyneira și pe Marama în primul rând. Nu că
ar fi pus mare preț pe James și Jack, dar după ce ani la rând se
plânseseră de studiile ei și de pian, i-ar fi plăcut să guste acum
triumful asupra lor. Gloriei nu îi simțea lipsa; nu i-ar fi venit
niciodată ideea de a aduce un bebeluș la un concert. Putea să
înceapă să țipe! Dar unde era William? Și în privința lui Kura
dăduse frâu liber fanteziei: era de la sine înțeles că el va veni la
Christchurch ca să o mai vadă o dată. El îi va cere iertare, o va
implora să rămână. Însă ea îi va spune și în față ceea ce îi scrisese:
„Nu merita!” Nu se putea înmormânta la Kiward Station doar
pentru că îl iubea pe William. Și pe urmă<? În fantezia preferată a
Kurei el o îmbrățișa și îi spunea că ea era pentru el mult mai
importantă decât toate oile din lume, după care va rezerva imediat
o cabină pe vaporul ce urma să plece în Anglia. Desigur că se vor
1046
naște rivalități. Ah, va fi minunat să îi asmuță pe Roderick și pe
William unul împotriva altuia! Dar în final le va avea pe amândouă:
pe William și cariera ei. Așa cum își dorise ea mereu! Doar că
William îi încurca astăzi socotelile. Concertul începea peste câteva
minute și el încă nu venise. Dar mai rămânea oricum Roderick<
Kura se retrase de lângă crăpătura din cortină prin care privise în
sală. Acesta va avea ce să audă acum!

Gwyneira avusese dreptate. Nu trebuia să fii un cunoscător în ale

muzicii pentru a judeca prestația Kurei. După primele măsuri,
tuturor le-a fost clar că tânăra cântăreață nu numai că se putea
compara cu colegii ei, dar era mult deasupra lor. Kura cânta cu
vervă și expresivitate, lua fiecare notă cu siguranță, implora,
ademenea, plângea cu vocea ei. Însăși Gwyneira, care niciodată nu
le avusese cu opera, și Marama, care pentru prima dată auzea o
scenă de operă, înțeleseră ce voiau să spună personajele
interpretate, chiar și când Kura cânta în franceză, italiană sau
germană.
La cvartetul din Trubadurul Marama avea lacrimi în ochi, iar
Elizabeth nu se mai oprea din aplaudat după Habanera. Roderick
Barrister era o figură palidă pe lângă partenera lui. Elizabeth
Greenwood nu mai știa de ce după primul concert de la
Christchurch fusese atât de entuziasmată de el.
După ultima coborâre a cortinei – publicul o aplaudase iarăși
frenetic pe Kura – femeile rămaseră pe scaune privindu-se una pe
alta.
— Trebuie să trimiteți fata la Londra! Până acum am crezut că se
exagerează cu Kura. Dar acum< Ea nu își are locul într-o fermă de
oi, locul ei este pe scena unei opere! zise încântată Elizabeth.
Gwyn dădu afirmativ din cap, chiar dacă mai puțin euforic.
— Poate să plece dacă vrea. Eu în niciun caz nu îi voi pune piedici.
Marama își mușca buzele. Ea totdeauna era puțin stângace când se
1047
afla numai printre albi. Nici nu era o frumusețe exotică precum
Kura, ci o reprezentantă tipică a poporului ei: mică, puțin îndesată,
și acum, când mai adunase ani, era și mai bondoacă. Astăzi își
prinsese părul negru și neted cu ace și purta și îmbrăcăminte
englezească. Desigur că printre oamenii din această sală bătea la
ochi. Și ea niciodată nu știa dacă Gwyneira se simțea sau nu penibil
alături de nora ei maori.
— Dar ar trebui să o mai trimiteți la o școală, Miss Gwyn, îndrăzni
în cele din urmă să își facă auzită vocea melodioasă Marama. Cum
se numește< conservator, nu? Cântă minunat. Dar bărbatul
acesta< nu cred că a învățat-o tot ce știe. Kura ar putea să se
perfecționeze. Are nevoie de o diplomă. Aici poate că este suficient
să cânți frumos, dar printre albi are nevoie de o diplomă pentru a
deveni tohunga.
Marama vorbea excepțional engleza; ca fiică a lui Kiri, crescuse
practic în casa Warden și fusese una dintre elevele cele mai bune ale
lui Helen.
Și avea dreptate. Gwyneira confirmă.
— Vom discuta imediat cu ea, Marama. S-a concentrat suficient
până acum. Cel mai bine ar fi să mergem imediat în spatele scenei,
înainte ca vreo douăzeci de oameni să se fi așezat la coadă înaintea
noastră, ca să-i spună cât de minunată este.

Kura ascultă cu plăcere cât era ea de irezistibilă – în garderoba

provizorie a trupei năvăliseră destui admiratori care o asigurau de
acest lucru. Dar de data aceasta Roderick nu se număra printre ei. El
nu îi permisese să iasă nici măcar o dată singură la rampă, ci mereu
ieșise împreună cu ea pentru a primi aplauzele. În urmă cu câteva
săptămâni îi mai dăruia trandafiri! Trebuia să poarte o discuție cu
el. Însă acum o așteptau mama și bunica ei, și de data aceasta se vor
bucura de triumful ei! Le invită pe amândouă în cabina ei, pe care o
împărțea cu Brigitte. Dansatoarea se retrase cu tact.
1048
— Ei, v-a plăcut? întrebă Kura mândră.
Marama vru să o îmbrățișeze.
— A fost minunat, micuțo! spuse ea în limba maori. Totdeauna am
știut că poți!
— Dar tu nu prea erai sigură, i se adresă Kura Gwyneirei.
Aceasta își înăbuși din nou un oftat. Kura o fi cântat mai frumos
decât înainte, dar relația cu ea era la fel de dificilă.
— Eu nu mă pricep la muzică, Kura. Dar ceea ce am auzit astăzi m-a
impresionat cu adevărat. Nu pot decât să te felicit. Vei avea în mod
sigur succes și în Anglia. Banii pentru călătoria cu vaporul și pentru
conservator nu trebuie să reprezinte o problemă pentru tine.
Și Gwyneira o strânse în brațe, dar Kura reacționă cu răceală.
— Câtă bunăvoință! remarcă ea cu ironie. Acum, când am reușit
fără ajutor, desigur că ești gata să îmi vii în întâmpinare în orice
privință.
— Kura, nu este cinstit! protestă Gwyneira. Încă înainte de a te fi
căsătorit m-am oferit<
— Dar numai dacă aș fi renunțat la William. Dacă atunci aș fi plecat
cu el în Anglia<
Kura o fulgeră cu privirea. Era evident hotărâtă să o facă pe bunica
ei răspunzătoare de eșecul căsniciei ei.
— Chiar crezi că ai fi reușit? întrebă încet Marama.
Ea ura discuțiile interminabile despre vinovăție și nevinovăție,
despre cauze și efecte, pe care albii păreau să le poarte cu atâta
plăcere. Fiica ei era o maestră în arta de a prelungi ore la rând
discuții inutile și amare, fapt pentru care Marama o considera
vinovată pe Gwyneira. Între maori fata ei nu ar fi învățat să facă
asta.
— Tu cânți minunat, dar crezi cumva că la opera din Londra ești
așteptată tocmai tu?
Pe chipul Kurei se citi indignarea.
— Nu mai înțeleg! Vrei să îmi spui că nu sunt suficient de bună?
1049
Marama își păstră cumpătul. Fusese de atâtea ori paratrăsnet și
pentru Paul Warden.
— Eu sunt tohunga, Kura-maro-tini. Și am ascultat discurile tale.
Toți marii cântăreți< poți desigur să devii tot atât de bună. Dar mai
trebuie să înveți.
— Am învățat! În toate aceste luni am exersat ca o nebună. Am fost
pe Insula de Nord și în Australia, mamă, și nu am văzut nimic. Doar
pianul și notele mele. Eu<
— Ai evoluat mult, dar ai putea să mai înveți. Nu ar trebui să pleci
cu acest bărbat. Nu este spre binele tău!
Marama o privi cu calm pe fiica ei.
— Tocmai tu mi-o spui! O maori care vrea să îi interzică propriei
fiice să își aleagă singură însoțitorul!
— Nu îți interzic nimic. Eu<
— Îmi pare rău pentru voi toți! izbucni Kura. Eu fac ce vreau eu și
slavă Domnului că nu am nevoie să mai întreb pe nimeni. Roderick
vrea să mă ia cu el. Vom căuta angajamente la Londra amândoi și
vom pleca în turnee. Încă nu știu. Dar nu am nevoie de banii tăi,
bunico, și nici de sfaturile tale, mamă! Duceți-vă la iubita voastră
fermă și păziți-vă oile. Am să vă mai scriu când și când din Anglia!
— Îmi va fi dor de tine, spuse Marama înduioșată.
Ea vru totuși să o îmbrățișeze de despărțire pe Kura, să o sărute sau
să își frece nasul de al ei, așa cum se obișnuia la poporul ei, dar de
data aceasta Kura deveni scorțoasă imediat ce Marama se apropie
de ea.
— Haere ra, șopti Marama. Și Dumnezeu să te aibă în pază și să te
îndrume în noua țară<
Kura nu îi răspunse.

— Nici măcar nu a întrebat de Gloria, zise Gwyneira când cele două

femei plecară consternate din cabină.
— Are necazuri, răspunse Marama. Este tensionată. Ceva nu merge
1050
așa cum sperase ea. Poate că nu ar trebui să o părăsim, Miss Gwyn.
Gwyn își dădu ochii peste cap.
— După mine, poți rămâne aici, Marama, pe post de ștergător de
picioare. Dar eu m-am săturat de aroganța ei, de lipsa ei de
sensibilitate și de bărbații ei. Să se ducă la Londra când o vrea. Sper
ca acolo să câștige destul pentru a trăi sau să își caute pentru
variație un bărbat care să o întrețină. În orice caz, la Kiward Station
este ultimul om de care am avea nevoie!

Când se supăra, Kura arăta minunat, și decizia lui Roderick începu

să se clatine atunci când cu ochii aruncând fulgere, cu obrajii
îmbujorați de surescitare și debordând de energie ea apăru în sala
de festivități. El tocmai dansa cu Sabina și ar fi preferat să o lase
baltă, pentru a o întâmpina pe fată, a o atinge, poate un pic să o
dezmierde, ca să o pregătească pentru mai târziu. Dar toate acestea
trebuiau să aibă un sfârșit. Cu un ușor regret, după ce dansă cu
Sabina, se duse la Brigitte. Dar nu ținuse cont de Kura. Supărată
pentru dezinteresul manifestat de el, ea se vârî între el și
dansatoare.
— Asta ce înseamnă, Roderick? Fugi de mine? Nu te lași văzut toată
ziua, pe urmă îmi anulezi jumătate din ieșirile pe scenă și acum te
porți de parcă nu m-ai mai cunoaște. Dacă o mai ții așa, mă voi mai
gândi dacă să împart cu tine cabina pe timpul călătoriei!
Kura avea astăzi părul lăsat din nou liber, susținut doar cu o
diademă împodobită cu flori. Se hotărâse pentru o rochie roșie, iar
decolteul îi era subliniat de un colier din pietre azurii. Cerceii mari,
de-asemenea azurii, făceau ca ochii să îi sclipească și mai puternic.
Păcat< Roderick își îndreptă spatele.
— Care călătorie? întrebă el prietenos. Ca să fiu sincer, frumoasa
mea, chiar că astăzi îți cam fug din cale. Nu pot să suport durerea
despărțirii!
Acum zâmbea cu regret.
1051
Kura îl fulgeră cu privirea.
— Asta înseamnă că nu vrei să mă iei în Anglia? Dar așa am
stabilit<
— Ah, Kura scumpă, poate că am mai vorbit despre asta, am
discutat< am visat, ca să fiu mai exact. Dar nu ai luat-o în serios,
nu? Uite, Kura, eu însumi nu am încă acolo un angajament<
Roderick remarcă cu neplăcere că în jurul lor se opreau tot mai
multe perechi de dansatori. Disputa cu Kura părea a fi de interes
general. Nu așa își imaginase el ultima discuție cu ea.
— Dar eu îmi găsesc un angajament! răspunse cu hotărâre Kura.
Asta nu poate fi ceva dificil de rezolvat. Tu însuți ai spus că am
talent!
Roderick își dădu ochii peste cap.
— Doamne, Kura, în ultimele luni am spus cam prea multe. Desigur
că ai talent, doar că< aici, în Noua Zeelandă, ești un mare talent,
dar dincolo< Doar conservatoarele din Anglia scot anual duzini de
cântărețe.
— Ești de părere că nu aș fi mai bună decât alte câteva duzini? Dar
în toate aceste luni<
Kura deveni nesigură.
— Ai o voce într-adevăr drăguță, în această trupă de cântăreți mai
curând< slăbuți< Printre cântăreții de pe margine se stârni un
tumult, dar el nu le dădu atenție și continuă:< În această trupă
atragi puțin atenția. Dar la operă? Micuțo, te-ai pierde acolo.
Kura era singură ca pe o insulă între colegii ei care se lamentau
indignați. Dacă ar fi avut urechi și pentru altceva, ar fi auzit că
Sabina și alți câțiva o susțineau și îi lăudau vocea. Dar ea era
doborâtă de cuvintele rostite de Roderick. Să se fi înșelat chiar atât
în privința lui? Oare o mințise cu nerușinare doar pentru a o putea
avea la pat? Ovațiile publicului nu avuseseră nicio valoare pentru că
aici câțiva cântăreți de mâna a treia doar se dăduseră în spectacol în
fața unor diletanți?
1052
Kura se cutremură. Nu, nu putea fi așa, imposibil!
— Și uite, Kura, copilă, tu încă ești foarte tânără, mai adăugă
Roderick condescendent, vocea ta este încă în formare. Poate că
dacă mai întâi aici<
— Unde? întrebă Kura cu dispreț. Aici nu există conservator.
— Ah, fată, un conservator< dar cine vorbește de așa ceva? Dar în
măsura posibilităților tale limitate, poți aduce oamenilor multă
bucurie<
— În măsura posibilităților mele limitate? Kura scuipa cuvintele. Ce
zici de posibilitățile tale limitate? Crezi că eu nu pot să aud? Crezi că
nu sunt în stare să remarc că nu poți susține piano un ton puțin mai
înalt decât nota la? Și că practic modifici puțin orice arie, pentru ca
ea să poată fi cântată mai ușor de marele Roderick Barrister?
În jur oamenii râdeau; unii chiar aplaudau.
— Limitele mele sunt mult mai largi! îi aruncă în față Kura.
Barrister ridică din umeri resemnat.
— Dacă așa crezi, eu nu te pot împiedica să încerci în Europa. Banii
tăi ajung cu siguranță pentru călătoria până acolo<
El spera ca ea să nu încerce asta. Șase săptămâni pe mare, pe același
vas cu o Kura clocotind de mânie ar reprezenta iadul.
Kura se gândi. Banii pe care îi câștigase nu îi ajungeau. Poate numai
pentru călătorie, apoi ar fi rămas fără un penny pentru a trăi în
Anglia până găsea un angajament.
Desigur că putea să o roage pe Gwyneira pentru niște bani. Dacă
recunoștea că Roderick nu o voia. Dacă recunoștea că Marama
avusese dreptate în privința evaluării nivelului ei de pregătire. Dacă
se umilea<
— În orice caz eu voi rămâne pe scenă, în timp ce tu vei ajuta doar
la mutarea decorurilor! izbucni ea. În Anglia și oriunde în lume!
Spunând acestea, ea se întoarse și plecă valvârtej.
— Grozav i-ai zis-o! îi strecură la ureche Brigitte.
— Nu te lăsa intimidată! îi spuse și Sabrina trecând pe lângă ea, cu
1053
intenția de a mai adăuga câteva sfaturi, dar Kura nu mai era
dispusă să asculte nimic. Nu mai voia să audă pe nimeni și nimic.
Trebuia să fie singură. Pe Roderick nu îl mai putea vedea. Mai exact,
nu voia să îl mai vadă niciodată. Oricum vasul pentru Anglia nu
ajunsese nici măcar la Lyttleton; trupa putea să mai rămână la
Christchurch câteva zile bune.
Kura alergă pe coridoare cu lacrimi în ochi către camera ei. Trebuia
să își facă bagajul și să plece. Cât mai repede posibil.

În dimineața următoare, când se crăpa de ziuă, era la grajdul cu cai

de închiriat interesându-se de un cal. Atelajul Gwyneirei mai era
acolo; bunica ei și Marama înnoptaseră tot la White Hart, dar Kura
nu se va umili discutând cu ele situația ei. În cursul nopții decisese
ca deocamdată să continue singură turneul sau chiar să îl repete.
Doar publicul o iubea! Cu siguranță că lumea se va bucura să o mai
audă încă o dată. Banii îi ajungeau pentru o căruță mică, un cal și
pentru tipărirea câtorva afișe. Pentru început putea fi de ajuns. De
acum negreșit va câștiga mult mai mult decât înainte; în definitiv,
va putea să păstreze toate încasările de la concerte.
Proprietarul grajdului îi vându serviabil un cal și o cabrioletă.
Atelajul avea o copertină, ceea ce era important pentru Kura, dar
oferea doar puțin loc pentru bagaj. Reuși să încarce valiza cu
costumele ei de scenă. În ce privea calul, vânzătorul o asigură că era
unul blând. Kura era liniștită, cu toate că va trebui să mâne ea însăși
animalul. Lucru care îi reuși surprinzător de bine. Oricum nu
înainta deosebit de repede, deoarece murgul mic și liniștit nici nu se
putea compara cu caii Gwyneirei. La început Kurei îi păru bine,
pentru că se temea să conducă animalul. Totuși după o jumătate de
zi lucrul acesta o călca pe nervi. Încercă să impulsioneze calul, dar
fără succes. Așa că în prima zi nu ajunse la Rangiora, cum sperase.
Ansamblul se oprise în această mică localitate în urmă cu câteva
luni, în drum spre Blenheim, înainte de a trece pe Insula de Nord.
1054
Atunci călătoriseră în trăsuri mari, comode, trase de cai rapizi, și
distanțele dispăruseră rapid sub copitele acestora. Murgul greoi al
Kurei abia o duse până la Kalapoi, un sat ce nu dispunea nici măcar
de un hotel ca lumea. Stabilimentul care purta această denumire era
un bordel murdar. Kura dormi în grajd, acoperită cu copertina
șaretei, pentru a nu se umple de puricii din paie. Proprietarul
grajdului o ajută să deshame calul fără a fi obraznic. O întrebă unde
merge și cine era. Răspunsul ei potrivit căruia era o cântăreață în
turneu mai mult îl amuză decât îl impresionă.
Kura avu nevoie în total de trei zile ca să ajungă la Rangiora. Dacă
mergea în continuare așa, va fi pe drum ani de zile doar pentru a da
ocol Insulei de Sud. În ultima seară era disperată și cu banii la
limită. Calul și cabrioleta costaseră mult și ea nu prevăzuse că va
avea parte de atâtea înnoptări. Așa că cedă rugăminții
proprietarului hotelului și le cântă ceva clienților acestuia. De data
aceasta era un local curățel; totuși Kura se simți înjosită să apară
într-o cârciumă. Desigur că clienții nu știau să prețuiască o arie
dintr-o operă; de aceea Kura interpretă câteva cântece populare și
când bărbații începură să urle entuziasmați, ea îi privi
disprețuitoare.
O deziluzie a fost însăși Rangiora. Ansamblul cântase în sala
comunală și Kura avusese impresia că sala le fusese pusă gratuit la
dispoziție. Dar se percepea chirie pentru ea. În plus, mai întâi
reverendul trebuia convins să permită accesul cântăreței în sală.
Deși acesta își aminti de Kura și de spectacolul dat de ansamblu,
întrebă sceptic:
— Nu veți interpreta ceva necuviincios, nu? Atunci nu ați cântat
mult, ați stat mai mult pe lângă ceilalți și arătați drăguț.
Kura îl asigură pe suspiciosul prelat că ea pe atunci de abia se
alăturase cântăreților și nu avea experiența scenei. Acum lucrurile
stăteau altfel. Habanera ei l-a convins pe reverend. Dar îi vor rămâne
mulți bani, dacă închiria sala, dacă plătea hotelul și grajdul și dacă
1055
mai punea și un băiat să pună afișe?
Din fericire, la primul concert se ocupară aproape toate locurile.
Rangiora nu era tocmai o cetate a culturii, aici rareori veneau artiști.
Oricum oamenii nu se arătară la fel de entuziasmați ca la aparițiile
Kurei în cadrul ansamblului. Aici nimeni nu se pricepea cu adevărat
la muzică, totuși costumele multicolore, diversitatea pieselor
interpretate, și mai ales dansul dintre scenele de operă îi captivaseră
pe spectatori. Dansul castanietelor interpretat de Kura reprezentase
punctul culminant. Dar o fată care stătea la pian singură și cânta?
Deja după o jumătate de oră oamenii deveniră neliniștiți, începură
să șușotească, să se miște pe scaune. La final chiar aplaudară, dar
mai curând din politețe decât din entuziasm.
La al doilea concert veniră doar zece spectatori. Kura renunță la al
treilea spectacol.
— Poate dacă ați cânta ceva mai vesel< o sfătui reverendul. Pe
acesta Kura îl câștigase de partea ei: el era entuziasmat de vocea ei
și de modul de interpretare a diverselor arii din opere. Adăugă: Cei
de aici sunt oameni simpli.
Kura nu îl onoră cu un răspuns. Plecă de-a lungul Coastei de Est și
se îndreptă spre Waipara. Cu ansamblul mai poposiseră la Kaikura,
dar ea nu își putea permite distanțe atât de mari între spectacole;
înainta prea încet. Așa că evalua în fiecare localitate de pe drum
dacă i se oferea posibilitatea unui spectacol. Cea mai mare plăcere
era când un hotel serios îi punea la dispoziție spațiile necesare.
Atunci nu se mai adăugau cheltuielile cu înnoptarea, iar chiria
pentru sală era mai redusă decât cea pentru sălile aparținând
comunităților. Pentru că un concert mărea și consumul de băuturi.
Dar proprietarii de hoteluri încercau să se amestece în programul
Kurei cel târziu după prima seară.
— Fată, aici nimeni nu vrea să audă ciripituri! îi explică proprietarul
hotelului din Kaikura, care înaintea spectacolului întregului
ansamblu fusese foarte entuziasmat. Cântă câteva cântece de
1056
dragoste, poate ceva irlandez, asta este totdeauna bine primit. Aici
avem și mulți germani. Tu cânți în diferite limbi<
În acest caz Kura se adaptă puțin și a introdus în program câteva
lieduri de Schubert. O parte a publicului a fost foarte emoționată,
ceea ce iarăși nu i-a fost pe plac proprietarului hotelului.
— Copilă, nu trebuie să-i faci să plângă, ci să bea. Doamne, ești
frumoasă ca o cadră! De ce nu dansezi puțin?
Kura îi explică furioasă că este cântăreață, nu fată la bar și a doua zi
plecă mai departe. Turneul nu s-a desfășurat nici pe departe atât de
reușit cum și-l imaginase ea. Când după trei săptămâni extenuante
ajunse în sfârșit la Blenheim, nu mai dispunea de suficienți bani
pentru a trece pe Insula de Nord.
— Asta este, rămânem aici și dăm ocol Insulei de Sud, îi spunea ea
calului.
Cât decăzuse! Mai demult râdea când Elaine îi vorbea ore întregi
iepei ei și susținea că Banshee înțelegea fiecare cuvânt. Acum însă
Kurei îi lipsea cineva cu care să poată vorbi fără a fi tot timpul
contrazisă, fără a primi mereu sfaturi bine intenționate, dar
imposibil de urmat, fără ca acel cineva chiar să încerce să se dea la
ea! În ultimele săptămâni trebuise deseori să se apere de tot felul de
obișnuiți ai cârciumilor sau de pretinși „amatori de muzică”. Așa
ceva nu i se întâmplase la spectacolele susținute cu trupa. Pe atunci
fusese permanent tratată cu respect.
— Mergem mai departe la Pieton sau la Havelock. Fiecare spectacol
este la fel de bun<

William termină cursul făcut la Blenheim și achiziționă o mașină de

cusut nouă-nouță ca model pentru demonstrații. Ca începător, nu se
putea gândi la zonele cele mai dorite, cum erau Christchurch sau
Dunedin cu împrejurimile. Se gândi la ceva pe Coasta de Vest sau în
Otago. A rămas surprins văzând repartizarea primită în Insula de
Nord. O regiune din nord, lângă un oraș numit Gisborne. Probabil o
1057
zonă rar populată, dar cel puțin era una necălcată până acum de
vânzătorii de mașini de cusut!
Binedispus, William urcă la bordul vasului care făcea traversarea de
la Blenheim la Wellington și luptă eroic cu răul de mare pricinuit de
o vreme furtunoasă. Se va descurca. Cel puțin în timpul școlarizării
se descurcase strălucit. O parte a profesorilor fuseseră entuziasmați
de strategiile lui creative de vânzare. Niciun alt cursant nu mai
primise aprecieri atât de bune. William pornea optimist în noua lui
muncă. Mașini de cusut sau coșciuge – știa să se descurce!

1058
 6

Timothy Lambert era indignat, dar cel puțin acum aflase de ce tatăl
lui prefera să parcurgă călare drumul relativ scurt dintre casă și
mină. Proprietarului minelor îi era evident greață să meargă pe jos
prin cloaca în care locuiau oamenii lui. Timothy mai văzuse și în
Europa cartiere mizerabile. Nici în Anglia și nici în Țara Galilor
așezările minerilor nu erau cartiere ale paradisului. Dar ceea ce
răsărise din pământ în jurul minei tatălui său nu avea termen de
comparație. Era clar că așezarea se dezvoltase fără niciun plan. Pur
și simplu se ridicaseră barăci una lângă alta – din deșeuri de lemn și
scânduri rupte considerate în mină rebuturi. Cele mai multe nu
aveau cămine. Când aprindeai focul în vatră, se umpleau de fum. Și
mai rar exista un closet; era evident că pentru a-și face nevoile,
oamenii se duceau după colț. Dar după colț în mod obișnuit se afla
următoarea baracă, iar ploaia care de regulă cădea aproape zilnic în
Greymouth aducea din nou excrementele și gunoaiele în ulițele
noroioase, printre sălașe. Uneori aceste „străzi” deveneau pâraie
împuțite. Timothy se străduia să nu își murdărească încălțările.
Acum așezarea părea părăsită. Doar din câteva barăci răzbăteau
vaiete și accese de tuse – probabil „pierderile din cauza bolilor și
leneviei” de care se plânsese tatăl său la cină. Printre mineri se
înmulțeau cazurile de pneumoconioză și de ftizie și se părea că în
minele Lambert situația era foarte rea, mai ales că nimeni nu se
ocupa de bolnavi. Aici trăiau doar puține familii, în care soțiile
aveau grijă în minimă măsură de ordine și curățenie. Cei mai mulți
holtei trăiau singuri și ei preferau să se refugieze într-o cârciumă, în
loc de a-și petrece seara aducând într-o stare mai suportabilă
locuințele. Și Timothy nu le-o putea lua în nume de rău. Cine
spărgea cărbune zece ore într-o galerie întunecoasă, seara era bun
de somn sau în cel mai bun caz pentru câteva beri într-o atmosferă
1059
prietenoasă. Și poate că oamenilor le lipseau banii pentru reparații.
Timothy trebuia neapărat să îi vorbească tatălui său. Mina putea să
le pună la dispoziție cel puțin materialul de construcție! Cel mai
bine ar fi fost ca totul să fie ras și apoi reconstruit după niște planuri
rezonabile. Nou-înființatele sindicate de peste mări revendicau
asemenea așezări umane pentru muncitori, dar cu rezultate minore.
Timothy ajunsese între timp pe terenul minei și trecuse de poarta
principală. Aici drumurile erau mai bune – camioanele încărcate cu
cărbune nu puteau să rămână împotmolite în noroi. Tim se întrebă
de ce încă nu existau legături pe șine cu calea ferată. Transportul
cărbunelui s-ar fi putut realiza mai ieftin și mai rapid, încă un
subiect pe care trebuia să îl discute cu tatăl lui.
Timothy bătu din picioare pentru a-și scutura cizmele și pătrunse în
clădirea scundă și cu un singur nivel a birourilor, care se afla în fața
intrării. Biroul tatălui său oferea o priveliște bună asupra turnului
de extracție și asupra complexului de construcții care adăposteau
mașinile cu aburi și antrepozitele. De aici puteau fi supravegheați
atât oamenii care intrau ori ieșeau, cât și lucrătorii de la suprafață.
Lui Marvin Lambert îi plăcea să supravegheze tot. De jur-
împrejurul localității Greymouth existau mine care aparțineau unor
familii sau unor societăți pe acțiuni. Mina Lambert era ca mărime a
doua întreprindere de acest fel, iar Marvin Lambert concura foarte
îndeaproape cu rivalul său Biller. De aceea amândoi făceau cât
puteau mai multe economii cu forța de muncă și cu siguranța
minieră. În privința aceasta, Marvin Lambert și concurentul lui
aveau aceeași concepție: amândoi îi considerau pe mineri trântori și
lacomi, iar tehnica minieră modernă îi interesa numai dacă aducea
profit mare.
Dar poate că părerea lui Timothy despre Marvin Lambert era prea
pripită. El revenise acasă abia în ziua anterioară, iar tatăl lui își
turnase mult whisky încă dinainte ca Timothy să fi ajuns acasă seara
târziu. Și Tim era obosit și dificil după lunga călătorie. Opt
1060
săptămâni pe mare până la Lyttleton și apoi drumul cu trenul până
la Greymouth nu rămăseseră fără urme. Oricum nu mai trebuise să
călărească de pe Coasta de Est. Noua cale ferată făcea călătoria până
pe Coasta de Vest mai rapidă și mai confortabilă.
Noua Zeelandă se schimbase într-adevăr în cei zece ani de când
Timothy fusese trimis în Europa. Mai întâi la o școală particulară,
apoi studiase tehnica minieră la diferite universități și în final
vizitase cele mai importante regiuni miniere ale lumii. Marvin
Lambert finanțase bucuros totul. Că doar Timothy era moștenitorul
lui; el trebuia să mențină mina în familie și să mărească beneficiile.
Astăzi era prima lui zi de muncă – cel puțin Timothy pleca de la
ideea că era așteptat la mină. Orașul îl va vizita mai târziu.
Greymouth crescuse simțitor de când băiatul de paisprezece ani
părăsise localitatea. Pe atunci vila familiei Lambert fusese cam
singura situată între râu și mină. Astăzi construcțiile ajungeau până
în dreptul casei lor.
La biroul minei lucrau două secretare și Marvin Lambert; și aici
bătrânul făcuse economie. Dotarea era spartană, de necomparat cu
palatele pe care și le permiteau proprietarii europeni de mine.
Marvin Lambert ridică fruntea din hârtiile lui și își privi aspru fiul.
— Ce cauți aici astăzi? întrebă el deloc entuziasmat. Eu credeam că
îi mai ții puțin de urât mamei tale. După vremea îndelungată în care
a trebuit să renunțe la tine<
De fapt tânguielile mamei lui din ziua precedentă îl cam călcaseră
pe nervi. Nellie Lambert era cam plângăreață, și emoționată nu se
putuse stăpâni și dacă la început de înduioșare vărsase lacrimi, apoi
îi reproșase absența îndelungată. De parcă el studiase în străinătate
doar spre a o necăji pe ea!
— Pot să mă întorc acasă puțin mai devreme, răspunse nepăsător
Timothy. Dar trebuia să văd mina! Ce s-a schimbat, ce mai trebuie
schimbat< Ai în fața ta un inginer de mine șomer, tată! Ard de
nerăbdare să mă fac util!
1061
Îi zâmbi tatălui aproape conspirativ.
Marvin Lambert aruncă o privire spre ceas.
— Dacă este așa, ai întârziat, bombăni el. Noi începem la ora nouă.
— Am subapreciat drumul. Mai ales starea în care se află. Aici
trebuie făcut ceva. Trebuie cel puțin să salubrizăm străzile din
așezare.
Lambert dădu din cap supărat.
— Toată cloaca asta trebuie să dispară! Ce priveliște în jurul minei!
Cândva voi rade toate aceste așa-numite „case” și voi închide
terenul. Nimeni nu le-a permis indivizilor ăstora să își ridice
colibele aici.
— Dar unde să și le fi ridicat? se interesă mirat Timothy.
Terenul pentru mină fusese smuls cu mare greutate pădurilor de
ferigi ale Coastei de Vest. Oamenii trebuiau să creeze o nouă zonă
de colonizare dacă voiau să construiască în afara lui; se adăugau și
drumurile largi. În general minerii se stabileau în jurul intrării în
mină.
— Nu îmi pasă. M-am săturat până peste cap de bordeiele lor
împuțite. Este de necrezut că se poate locui astfel. Dar am zis –
lepădături. Din Europa ne trimit tot ce nu are căutare în Anglia și în
Țara Galilor!
Timothy mai auzise asta și în seara precedentă și îl contrazisese
energic pe tatăl lui. Pentru că el tocmai din Anglia venise și știa că
emigrarea din minele europene în Noua Zeelandă era văzută ca o
cale spre o viață mai bună. Oamenii sperau că acolo vor câștiga mai
bine și de cele mai multe ori cei mai buni și mai muncitori reușeau
să strângă bani pentru călătoria peste mări. Nu meritau iadul de
aici.
Cu toate acestea Timothy își ținu gura. A redeschide această
discuție nu prevestea nimic bun. Va discuta cu tatăl lui atunci când
acesta va fi mai binedispus.
— Dacă nu te deranjează, aș coborî să văd mina, spuse el calm.
1062
Dacă Timothy ar fi aruncat doar o privire pe fereastră, ar fi fost de
ajuns pentru a-i pieri cheful să își concretizeze intenția. Intrarea în
mină arăta deplorabil. Tatăl lui nu își dăduse nici măcar osteneala
să acopere dușurile pentru mineri și turnul de exploatare avea
aspectul unuia din preistoria tehnicii mineritului. Cum o mai fi
arătând pe dinăuntru?
Marvin Lambert ridică din umeri.
— Cum vrei. Cu toate că, la fel ca mai înainte, părerea mea este că ai
face mai bine să te ocupi de desfacere și de organizarea muncii
decât să cobori în mină<
Tim oftă.
— Eu sunt inginer de mine, tată. La afaceri nu mă pricep.
— Aici vei învăța foarte repede.
Și acesta era un subiect deja discutat. Marvin considera că din toate
cunoștințele dobândite în Europa de către Tim, doar o parte își
aveau rostul. El avea nevoie nu de un inginer, ci de un negustor
iscusit și om de afaceri șmecher. Tim se întreba de ce tatăl lui îl
trimisese să studieze tehnica mineritului și nu economia. Oricum ar
fi refuzat să devină comerciant. Nu era născut pentru așa ceva.
Tim încercă să îi mai explice încă o dată tatălui său scopul și
intențiile lui.
— Pregătirea mea constă în a supraveghea munca în mină și în a
optimiza metodele de exploatare<
Tatăl lui se încruntă.
— Ah, da? zise acesta aparent uluit. Mai de curând s-a descoperit o
metodă mai bună de a lovi cu târnăcopul de miner?
Tim își păstră calmul.
— Pentru asta vor exista în curând mașini, tată. Acum există deja
posibilități efective de evacuare a cărbunelui și a sterilului. Există
tehnici moderne de consolidare a galeriilor, de forare a puțurilor de
aeraj, epuizmentul<
— Și toate acestea costă în final mai mult decât aduc, îl întrerupse
1063
Lambert. Dar dacă te face pe tine fericit, bine. Uită-te peste tot,
inspiră puțin praf. O să ai parte destul de el<
Lambert se dedică din nou hârtiilor lui.
Tom salută scurt și părăsi biroul.
Fericit nu îl făcea în niciun caz industria minieră. Dacă ar fi avut de
ales, probabil că s-ar fi dedicat altei profesii, chiar dacă geologia – și
mai ales ingineria – îl interesa mult. Totuși munca în subteran și
pericolele ei îl impresionau. Lui Timothy îi plăcea mai mult afară, în
natură; ar fi preferat să construiască case în loc de galerii. Îl atrăgea
și construcția de căi ferate, care aici, în Noua Zeelandă, avea
perspective. Dar pentru că moștenea o mină, renunțase la toate
preferințele personale pentru a se pregăti ca expert minier, în
Europa bucurându-se deja de o anumită notorietate ca specialist în
probleme de siguranță. Timothy se temea de prăbușirile de galerii și
de exploziile provocate de gaze, iar interesul lui principal se
orientase totdeauna către evitarea unor astfel de catastrofe. Era
normal ca primele asociații, încă slabe, ale minerilor să îi solicite
sfatul mai mult decât cei care exploatau minele. Ultimii investeau în
siguranță de cele mai multe ori abia după producerea unei
nenorociri, și mulți răsuflau ușurați când scăpau de gura unei
persoane care-i avertiza atât de insistent ca Timothy Lambert. Pe
tatăl său avea să îl coste asta în Noua Zeelandă! În Anglia nu lăsase
lacrimi în urmă.

Timothy se îndreptă spre mină, unde îi rugă pe cei doi bărbați

morocănoși de la troliu să cheme sus șeful de tură. Fără a fi însoțit
nu voia să se aventureze în galerii, așa că așteptă răbdător să vină
cel chemat. În cele din urmă cușca-elevator se puse în mișcare, și
Tim întrebă cu pielea ca de găină la ce intervale de timp se schimbă
aici cablul metalic. Șeful de tură era un bărbat relativ tânăr, care
vorbea cu accent galez și care părea să-l privească mai curând ostil
pe fiul patronului.
1064
— Dacă este vorba din nou despre cantitatea extrasă, i-am spus deja
tatălui dumneavoastră că așa nu se poate mări. Oamenii nu pot să
lucreze mai repede de atât și nu ajută prea mult să angajeze și mai
mulți oameni. Deja acolo jos se calcă pe picioare unul pe altul.
Uneori mă tem că nu au suficient aer<
— Ventilația este insuficientă?
Tim luă casca și lampa încruntat. Existau de mult timp modele mai
moderne. Tim prefera lămpile cu benzină, care nu ofereau doar
lumină, ci în plus aureola lor semnala conținutul de gaz metan din
aer.
Șeful de tură remarcă mișcările lui ce trădau rutină, ca și
nemulțumirea, și deveni mai amabil.
— Facem tot ce putem, sir. Dar puțurile de aeraj nu se fac singure.
Pentru forarea lor trebuie detașați oameni. Și puțurile mai trebuie și
întărite prin zidire; asta înseamnă costuri cu materialele. Și cum
tatăl dumneavoastră îmi face zile fripte<
În galerie era cald. În timp ce la suprafață vremea era mai curând
prea rece, aici temperatura creștea pe măsură ce cușca cobora. Când
atinseră nivelul inferior Timothy înregistră aerul stătut și
temperatura foarte ridicată.
— Amestec gazos periculos, remarcă el profesional, și salută
oamenii care împingeau vagonete cu cărbune și le pregăteau pentru
transportul în puțul de extracție. Aici trebuie făcut urgent ceva. Nici
nu vreau să mă gândesc ce se poate întâmpla dacă se emană chiar și
o cantitate mai mică de gaz.
Șeful de tură rânji.
— Pentru așa ceva avem asta, spuse el arătând o colivie în care o
păsărică sărea abătută de pe o stinghie pe alta. Când pasărea se
clatină, înseamnă „valea”!
Timothy era îngrozit.
— Dar așa se proceda în Evul Mediu! Știu, peste tot mai sunt
folosite păsărele, ca sistem de avertizare timpurie sunt imbatabile.
1065
Dar nu sunt un înlocuitor pentru un aeraj suficient! Voi vorbi cu
tatăl meu, condițiile de muncă trebuie îmbunătățite. După aceea și
oamenii vor fi mai eficienți.
Șeful de tură clătină din cap.
— Mai eficient nu poate fi niciun om. Dar s-ar putea lărgi abatajul,
ar putea fi realizat mai practic.
— Trebuie să îmbunătățim transportul sterilului. Nu este posibil ca
oamenii să care pietrișul în coșuri de răchită! Am văzut cumva afară
pulbere neagră? Să nu îmi spuneți că încă nu folosiți explozivi cu
degajare redusă de căldură!
— Noi nu avem nici măcar baraje pentru explozii. Dacă aici ceva
sare în aer, arde întreaga mină.
O oră mai târziu Timothy terminase inspectarea minei și câștigase
un prieten în persoana șefului de tură. Matthew Gawain făcuse o
școală de minerit în Țara Galilor și concepțiile lui despre tehnica
modernă de exploatare și siguranța minieră corespundeau în mare
parte cu cele ale lui Tim. În privința tehnicilor de aeraj moderne și
ale construcției de galerii, Timothy avea mai multe cunoștințe.
Matthew lucra de trei ani în Noua Zeelandă și tehnica minieră făcea
permanent progrese. Cei doi stabiliră să se întâlnească curând la o
bere la cârciumă și să continue discuția.
— Dar să nu vă faceți mari speranțe că veți realiza toate acestea, îi
spuse în final Matthew. Tatăl dumneavoastră este interesat numai
de câștigul rapid, ca toți boșii. Care este și el important< se grăbi să
adauge.
Timothy făcu un semn a lehamite.
— Gândirea pe termen lung este tot atât de importantă. Dacă o
mină se prăbușește deoarece nu este suficient de sigură, costă mai
mulți bani decât realizarea unei renovări la timp. Ca să nu mai
discutăm de viețile oamenilor. În afară de asta, mișcarea sindicală ia
avânt. Pe termen lung nu se va mai putea evita crearea de condiții
mai bune pentru muncitori.
1066
Matthew zâmbi.
— Nu trebuie să ne facem griji că în acest caz familia
dumneavoastră ar putea fi păgubită chiar și cu o bucată de pâine în
plus.
Tim râse.
— Întrebați-l pe tatăl meu! El vă va explica pe larg că acum a sărăcit
complet și că orice zi pierdută la mină îl va apropia și mai mult de
moartea prin înfometare.
Respiră ușurat când văzu din nou lumina zilei. Rugăciunea lui de
mulțumire către Sfânta Barbara a fost sinceră, cu toate că în
străfundul sufletului său credea că împiedicarea accidentelor
miniere cădea mai puțin în sarcina protectoarei cerești și mai mult
în sarcina inginerilor minieri pământeni.
— Unde ne putem spăla? întrebă el.
Matthew râse.
— Să ne spălăm? Pentru asta va trebui să vă duceți acasă. Lux
precum băi acoperite sau chiar apă caldă nu veți găsi aici.
Timothy se decise să nu se ducă acasă. Dimpotrivă. Murdar cum era
se va duce la biroul tatălui său, cu care va avea o discuție foarte
serioasă.

După-amiază Timothy își îndreptă calul spre centrul orașului.

Intenționa să comande imediat materialele pentru schimbările din
mină; reușise cu greu să smulgă de dimineață câteva promisiuni de
la tatăl lui. De fapt mare lucru nu era. Marvin Lambert consimțise să
acopere costurile doar pentru construcția unui singur puț nou de
aeraj și a câtorva baraje contra exploziilor, și acestea numai pentru a
corespunde unor cerințe minime ale controlului minier exercitat de
stat. Argumentul lui Timothy că Biller, concurentul lui, ar putea să
descopere și să reclame neregulile la asigurarea securității – „ajunge
să îl chestioneze doar pe unul dintre minerii tăi, tată!” – îl
convinsese pe bătrân. Timothy era decis ca în zilele următoare să
1067
revadă în detaliu situația. Poate că mai putea face ceva pentru a
îmbunătăți situația. Dar acum se bucura pentru prima dată de
călăritul pe o vreme de primăvară neobișnuit de frumoasă.
Dimineața plouase, dar acum soarele se ivise dintre nori și pajiștile
și pădurea de ferigi străluceau verde pe fundalul munților.
La intrarea în oraș trecu prin fața bisericii metodiste, o construcție
frumoasă, din lemn. Se gândi rapid dacă era cazul să intre și să
schimbe câteva cuvinte cu reverendul. În definitiv omul asigura
asistență spirituală oamenilor lui, cu toate că mulți dintre ei erau de
credință catolică și ca urmare nu veneau la slujbele acestuia. Apoi
remarcă faptul că preotul avea deja vizită. În fața bisericii era
priponită o iapă mică, bălană și voinică; alături de ea aștepta
răbdător un câine Collie. Și tocmai atunci se deschise ușa bisericii.
Timothy îl văzu ieșind pe reverend și luându-și rămas-bun de la
cineva. Reverendul îi ținu ușa deschisă unei fete cu părul roșcat,
care avea sub braț câteva broșuri cu note muzicale. O fată delicată,
drăguță, într-un costum de călărie gri, cam purtat. Aceasta avea
părul buclat împletit într-o coadă care îi atârna până la mijlocul
spatelui, dar buclele nu prea se lăsau strânse toate la un loc. Deja
evadaseră câteva șuvițe, care îi încadrau fața. Când fata se îndreptă
către iapă și vârî notele în coburi, reverendul îi mai făcu un semn
prietenos cu mâna. Micul câine părea să își fi ieșit din fire văzându-
și stăpâna.
Tim se apropie și salută. El presupuse că fata îl văzuse când ea
părăsise biserica, dar aceasta se sperie când îi auzi vocea și tresări.
Pentru o clipă i se păru că văzuse în privirea ei chiar panică. Fata
privea în jur agitată ca un animal prins în capcană și se liniști abia
când își dădu seama că Timothy nu intenționa să se repeadă la ea.
De asemenea apropierea de biserică păru să o mai liniștească.
Răspunse prudentă zâmbetului lui Timothy, își coborî imediat
fruntea, apoi îi aruncă doar câte o privire suspicioasă cu coada
ochiului.
1068
Dar răspunse și la salut cu o voce pierdută. După care încălecă cu
mare îndemânare. Părea obișnuită să o facă fără ajutorul unui
bărbat.
Timothy constată că amândoi aveau același drum. Și fata își
îndreptase calul către oraș.
— Aveți un cal frumos, remarcă Timothy după ce călăriseră o
vreme alături. Arată ca poneii din Țara Galilor, dar de regulă cei
mari nu sunt bălani<
Fata îndrăzni o privire piezișă ceva mai curajoasă.
— Banshee are sânge de Welsh Mountain, explică ea cu oarecare
reținere. De acolo i se trage culoarea. Într-adevăr ea este rară la rasa
Cob, aveți dreptate.
Un discurs surprinzător de lung pentru o făptură atât de timidă.
Subiectul „cai” părea pe placul ei. Și ea se și pricepea.
— Welsh Mountains sunt acei ponei mici, nu? Care sunt folosiți și în
mine? mai întrebă el.
Fata confirmă.
— Dar nu cred că sunt ponei buni de mină. Sunt prea încăpățânați.
În orice caz Banshee nu s-ar lăsa închisă într-o galerie întunecoasă.
După ce râse nervos, ea continuă: Probabil că din prima noapte ar
plănui să construiască o scară.
Tim rămase serios.
— Care oricum ar fi mai rezistentă decât cușca șubredă dintr-o mină
particulară din părțile acestea, zise el cu gândul la liftul din mina
tatălui său. Dar este corect, în mine sunt mai curând ponei de
Dortmoor și New Forest. Foarte des ponei cu blana lungă, care sunt
ceva mai mari.
Fata păru acum ceva mai încrezătoare și îl privi lung. Tim remarcă
ochii ei frumoși și pistruii.
— Sunteți din Țara Galilor? întrebă el, deși nu credea asta, pentru că
fata nu vorbea dialectul respectiv.
Ea clătină din cap, dar nu dădu nicio altă informație.
1069
— Și dumneavoastră? întrebă ea.
Totuși nu părea interesată, ci mai mult părea că voia să întrețină
conversația.
— Am fost în Țara Galilor, unde am lucrat într-o mină. Dar sunt de
aici, din Greymouth.
— Sunteți deci miner?
Și întrebarea aceasta era de circumstanță; fata îi cercetă dintr-o
privire hainele decente, harnașamentul scump și calul frumos.
Minerii obișnuiți nu își puteau permite așa ceva. De regulă aceștia
mergeau pe jos.
— Inginer minier, o corectă el. Am studiat în Europa. Inginerii
minieri se ocupă de instalațiile din mine și<
Fata făcu un semn cu mâna.
— Și construiesc astea de aici, zise ea arătând către turnurile de
extracție și haldele de steril care alterau peisajul din jurul orașului.
Expresia de pe chipul ei îi oglindea fidel părerea.
Timothy zâmbi.
— Sunt lucruri respingătoare, puteți spune clar. Nici mie nu îmi
plac. Însă avem nevoie de cărbune. Ne dă căldură, face posibilă
producția de oțel< fără cărbune nu ar exista viața modernă. Și
creează locuri de muncă. Doar aici, în zona Greymouth, hrănește o
mare parte a populației.
Fata ar fi vrut să spună ceva. Pe frunte îi apăruseră cute și ochii i se
întunecaseră. Dacă ar locui aici mai mult, ar ajunge probabil în
cartierul mizerabil al muncitorilor din galerii. Timothy se simțea
vinovat. Căută explicații, dar între timp ajunseseră la primele case
ale localității. Tim aproape că simțea fizic cum fata de lângă el
devenea mai încordată. Se mai destinse când fu salutată de primii
trecători și când răspunse la salutul acestora. Deci în ciuda
vorbăriei, ea nu se simțise bine cu el. Timothy se miră. De când
inspira el teamă femeilor?
În primele case ale orașului se practica comerțul cu materiale de
1070
construcție. Timothy îi spuse fetei că el trebuia să rămână aici.
— Numele meu este Timothy Lambert, se prezentă el rapid.
Nicio reacție.
Tim mai făcu o altă încercare:
— A fost o plăcere să discut cu dumneavoastră, Miss<
— Keefer, murmură fără nicio plăcere fata.
— Așadar, la revedere, Miss Keefer.
Tim o salută și își conduse calul către curtea unui magazin cu
materiale de construcție.
Fata nu răspunse.

1071
 7

Lui Elaine îi venea să își tragă palme. Chiar nu trebuia să se

comporte astfel. Tânărul fusese doar politicos. Dar nu se putuse
împotrivi: de câte ori era singură cu un bărbat, se bloca. Simțea doar
ostilitate și frică. De cele mai multe ori nu mai scotea o vorbă; acest
bărbat îi biruise rezerva vorbind ca un cunoscător despre cai. Pe de
altă parte, era periculos faptul că recunoscuse rasa lui Banshee.
Poate că deja auzise despre calul Cob Kiward-Welsh și făcuse
legătura între el și ea, Elaine.
Dar imediat se dojeni singură pentru neîncrederea ei. Bărbatul era
inginer minier. Nu cunoștea nicio fermă din Canterbury. Probabil că
și Banshee îi era absolut indiferentă; el voise doar să schimbe câteva
cuvinte cu ea din amabilitate. Iar ea nu reușise nici măcar să spună
un „la revedere”! Toate acestea trebuiau să ia sfârșit. Se afla de
aproximativ un an în Greymouth și nimeni nu o pândea. Desigur că
nu intenționa să se îndrăgostească iarăși, dar trebuia să fie în stare
să discute cu un bărbat fără a se crispa. Acest Timothy Lambert ar
putea fi un început. Nu îi lăsase impresia că ar fi periculos, ba părea
chiar drăguț. Avea părul castaniu, buclat, destul de lung, era de
statură medie și zvelt – nu era înalt ca William și nici atletic ca
Thomas. Nu era un bărbat care să atragă imediat privirile. Dar
stătea bine pe cal și manevra abil frâul. Cu siguranță că nu era tipul
care să își petreacă timpul într-un birou, dar nici sub pământ. Pielea
lui Timothy era bronzată și curată, nu palidă și impregnată cu praf
de cărbune ca a majorității minerilor. Elaine evitase să îl privească în
ochi, dar se pare că aceștia erau verzi. De un verde-căprui discret.
Nu erau strălucitori ca ai lui William, nici misterioși ca ai lui
Thomas. Erau ochii liniștiți, prietenoși ai unui om absolut normal,
care nu i-ar părea periculoși nimănui de pe această lume.
Dar așa gândise ea și despre William. Și despre Thomas<
1072
Elaine își alungă energic orice gând despre tânărul care tocmai o
însoțise. Între timp ajunse la grajdul lui madame Clarisse, scoase
șaua de pe Banshee și îi dădu acesteia să mănânce. Callie o urmă în
cămăruța pe care cu perdele colorate și cu un pled drăguț pe post de
cuvertură pe pat o făcuse mai plăcută. Trebuia să se schimbe; peste
o jumătate de oră se va deschide cârciuma. Păcat că nu reușise să
vină mai devreme pentru a exersa pe notele pe care reverendul i le
dăduse pentru slujba de duminică. Dar lui madame Clarisse nu îi
plăcea ca ea să exerseze în cârciumă cântecele religioase. Dimineața
nu ar fi fost o problemă, dar între timp cele mai multe fete veniseră
în încăperea barului, pentru a mânca ceva înainte de a trece la
treabă.
— Nu pentru că mi le-ai converti! explicase madame Clarisse
amenințând-o cu degetul.
Acum Elaine putea să râdă destinsă la astfel de glume. Se obișnuise
și cu modul de a vorbi al fetelor și nu mai roșea când făceau schimb
de impresii despre bărbații cu care aveau de-a face. Poveștile lor îi
întăreau presupunerea că nu avea nimic de pierdut ținându-se
departe de sexul opus. Fetele care se vindeau câștigau mult mai
mult decât câștiga ea la pian, dar viața unei prostituate nu oferea
nimic de invidiat, iar a unei soții nici atât.

Elaine se decise pentru o rochie bleu, care îi sublinia culoarea

ochilor, își despleti părul și îl perie. Apoi apăru punctuală la pian,
urmată de Callie. Cățelușa nu mai lătra de mult când stăpâna ei
cânta la pian. Dar când un bărbat se apropia prea insistent de
Elaine, mârâia. Asta îi dădea siguranță lui Elaine, și pe madame
Clarisse nu o deranja. Aici, în cârciumă, fata nu se mai temea să
vorbească cu bărbații. Asta ținea de slujba ei, și ea nu își asuma
niciun risc. În definitiv cârciuma era plină; nimeni nu se putea
apropia prea mult de ea neobservat. Ea s-ar fi lipsit și aici de
conversație, dar dacă era prea caustică, tinerii nu îi mai ofereau de
1073
băut, ceea ce se reflecta în scăderea venitului ei suplimentar. Și
astăzi, după ce începu să cânte, apăru rapid primul „whisky” pe
pian. Charlene, care servea băuturile, îi făcu semn.
— Te rog să cânți Pamy’s Green Shamrock Shore, îi transmise aceasta.
Elaine încuviință din cap. O seară ca oricare alta.

Între timp toate temerile lui Tim cedaseră. După nesfârșite

consultări de cataloage și discuții despre avantajele și dezavantajele
diverselor materiale de construcție, izbutise să îl convingă pe
negustor că mina Lambert de data aceasta voia nu materialele cele
mai ieftine, ci materialele cele mai bune. Omul rămăsese complet
uluit și în cele din urmă îi oferi lui Tim o bere. Un alt prieten nou.
Tim era cât se poate de mulțumit și mai mult decât dispus să își
încheie seara la cârciumă. Păcat doar că stabilise atât de vag
întâlnirea cu Matthew. Acum nici măcar nu știa ce cârciumă
obișnuia acesta să frecventeze, dar bănuia că nu era vorba despre
hotelurile și restaurantele cu etichetă de pe chei. Iar prima cârciumă
a minerilor, The Wild Rover, nu prezenta deloc încredere. Aici clienții
erau deja beți și puși pe harță. Tim auzea din interior voci pe un ton
ridicat. Dacă Matthew era aici, însemna că se înșelase asupra lui.
Deci plecă să caute alt local, Lucky Horse – hotel și cârciumă, unde se
afla și bordelul local. Dar prezența bordelului nu spunea nimic
despre atmosfera din local și despre calitatea whisky-ului.
Tim vru să își lege calul în fața hotelului, dar un alt călăreț, care și el
abia sosise, îl informă că exista un grajd.
— Altfel harnașamentul dumneavoastră scump se va uda imediat,
explică acesta, în timp ce arunca o privire admirativă asupra calului
lui Tim. Vremea primăvăratică a după-amiezii se dovedise un sol
nesigur al verii, pentru că acum burnița. Omul adăugă: Și ar fi
păcat. Este lucrătură englezească, nu? De unde l-ați cumpărat? Din
Christchurch?
Bărbatul se dovedi a fi meșterul șelar local, iar grajdul era o anexă
1074
curată și uscată a cârciumii. O iapă bălană necheză. Tim își lăsă calul
lângă ea și o mângâie pe bot. Nu era cumva Cobul fetei? Calul lui
părea să o fi recunoscut și el, și trecu la manevre sfioase de
apropiere. Banshee răspunse animată.
Șelarul Ernest Gast le dădu cailor fân și îi aruncă câțiva cenți
băiatului de la grajd pe farfuria pregătită de acesta. Tim vru să îl
întrebe despre iapă, dar uită când trecu pragul cârciumii.
La madame Clarisse era cald și mirosea a tabac, a bere proaspăt
turnată și a carne preparată la grătar. Timothy se simți pe loc mai
bine decât la concurență, cu toate că și aici larma era cam mare. Dar
aici se cânta în loc ca oamenii să se certe – trei galezi se strânseseră
într-un mic cor în jurul pianului. La câteva mese bărbații se
întrețineau cu fete purtând decolteuri ample, la altele se jucau cărți,
iar un grup de mineri își măsurau forțele la aruncatul săgeților la
țintă. Într-o nișă ceva mai retrasă se afla deja Matthew, care le făcea
prietenos cu mâna semne noilor veniți.
— Veniți aici, Mr. Lambert, aici este mai liniște. Și oamenii nu vor
remarca prezența supraveghetorului lor și nici a șefului. Asta i-ar
face pe mulți nervoși. Se pare că ei nu cred că și unii ca noi după o
zi în mină au gâtul uscat. Ei ar zice că mai bine ar fi să le plătesc lor
băutura.
— Prea mulți nu și-o vor mai putea permite în cursul săptămânii,
zise Tim și se așeză.
O fată de la bar se apropie și el ceru o bere. Ernest Gast comandă
același lucru; Matthew îi oferise și acestuia un scaun. Se părea că se
cunoșteau.
Matt ridică din umeri.
— Unii își permit mult prea multă băutură, pe care se duce mai tot
câștigul lor. De aceea nu au niciun spor. Dar le-o poți lua în nume
de rău? Sunt la mii de mile de patrie și încă nu au un viitor.
Locuiesc în gunoaie, plouă necontenit<
— Pe bețivi să nu îi văd în subteran.
1075
Tim sorbi prima dată din berea lui și se uită ceva mai atent în jur.
Prea mult nu se bea aici. Cei mai mulți clienți aveau în fața lor
pahare cu bere, doar puțini comandaseră whisky – și aceștia nu
arătau a mineri. Acum muzica era mai veselă. Galezii cei triști
despresuraseră pianul și pianistul cânta o melodie irlandeză.
Pianistul?
— Asta ce naiba mai este? întrebă uluit Tim când recunoscu fata de
la pian.
Fără nicio îndoială era micuța timidă întâlnită de el după-amiază.
Acum aceasta nu mai purta costumul decent de călărie, ci o rochie
albastră cu volănașe, drăguță, care îi sublinia talia subțire. Culoarea
era ceva cam țipătoare pentru o fată de familie bună, dar în sine
rochia nu era nici pe departe atât de incitantă ca rochiile fetelor de la
bar și ale prostituatelor, ci avea un decolteu moderat. Acum părul îi
cădea liber pe umeri și părea în permanentă mișcare. Buclele erau
atât de fine, încât orice curent de aer abia simțit le făcea să se miște.
Matt și Ernest priviră speriați în direcția arătată de Tim. Apoi
izbucniră în râs.
— Frumoasa de la pian? întrebă Ernest. Este Miss Lainie a noastră.
— Sfânta din Greymouth! glumi Matt.
Tim se încruntă.
— Mie nu mi se pare o sfântă. Și nici nu mi-aș imagina una aici.
Matt și Ernest zâmbiră.
— Încă nu o cunoașteți pe Miss Lainie a noastră, zise Ernest
insinuant. I se spune și „fecioara din Greymouth”, dar asta nu le
place doamnelor, pentru că ar sugera că este unica.
Răsunară hohote de râs și de la mesele alăturate.
— Cineva îmi explică și mie? întrebă Tim posac.
Nu știa de ce, dar nu îi plăcea cum oamenii glumeau pe seama fetei.
Micuța roșcovană arăta prea dulce. Degetele ei fine parcă zburau pe
clapele pianului când dădea glas notelor melodiei rapide, în timp ce
între ochi avea o cută oblică – semn de concentrare adâncă. Fata
1076
părea să fi uitat de cârciumă și de bărbații din jurul ei, părea o
insulă< de nevinovăție?
În cele din urmă Matthew se îndură de el.
— Ea spune că numele ei ar fi Lainie Keefer. A apărut aici cam cu
un an în urmă, cam zdrențuită și căuta de lucru. Muncă onorabilă.
A încercat și să închirieze o cameră într-o pensiune normală. Soția
bărbierului se mai scandalizează și astăzi pentru că aproape își
deschisese casa unei asemenea persoane. Dar ea nu avea bani. Da, și
Greymouth nu este tocmai un paradis pentru forța de muncă
feminină. În cele din urmă a angajat-o madame Clarisse ca pianistă.
La început, noi pariam pe cât de repede va cădea. În mediul acesta
cum ar putea să rămână o fată pură?
— Și? întrebă Tim.
Urmărea cum una din fetele de la bar punea pe pian o băutură. Miss
Lainie duse paharul la gură și îl goli. Nu era tocmai un semn de
nevinovăție.
— Și nimic! răspunse Ernest. Cântă la pian, conversează puțin cu
bărbații, în rest< nimic!
— Asta cu conversația se limitează la programul de muncă, adăugă
Matt. În rest nu vorbește cu niciun bărbat, cu excepția reverendului.
— Cu mine a vorbit azi după-amiază, susținu Tim.
Acum fata interpreta Whisky in the Jar, se pare că la o comandă. O
băutură, un cântec.
— Oh, așadar, deja ați făcut cunoștință! zise Matt râzând. Eu pariez
că discuția s-a limitat la vreme. Mai mult nu smulgi de la ea.
— Am vorbit despre cai, spuse Tim absent.
Ernest râse.
— Mda, sunteți rapid! Deci și dumneavoastră ați încercat. Și nu rău.
La tema „cai” mai spune ceva. Mai merge și tema „câini”, iar Joel
Henderson susține că i-a mai smuls și trei propoziții dintr-un cântec
irlandez cu două versiuni diferite.
— Ce ziceați că am încercat? întrebă Tim prea subjugat de
1077
interpretarea melodiei de la pian pentru a mai fi atent.
— Ei, să vă apropiați de ea! răspunse Matt. Dar nicio speranță –
credeți-mă! Noi am încercat tot ce era posibil. Ca și minerii, dar ei
oricum nu au nicio șansă la vreuna de aici. Ce fată vrea să se mute
în sălașul lor? Dar și proprietarii de magazine și fiii lor,
meșteșugarii, deci și Ernie de față, și fierarul< și umila mea
persoană, ca și supraveghetorii de la Blackball și Biller. Degeaba. Nu
se uită la niciunul dintre noi.
Deci asta era. Tim se gândi la privirea plecată a lui Lainie de pe
toată durata discuției lor.
— Știți ce spun despre ea celelalte fete? întrebă Ernest. Acesta părea
deja amețit, dar poate că melancolia i se trăgea de la insuccesul
înregistrat la Lainie. Adăugă: Ele spun că lui Lainie îi este frică de
bărbați<

Tim așteptă până când atenția celorlalți se îndreptă spre altceva.

Apoi se ridică încet și se îndreptă spre pian. De data aceasta a fost
atent ca Lainie să îl vadă. Nu voia să o mai sperie încă o dată.
— Bună seara, Miss Keefer, spuse el formal.
Lainie înclină capul și părul îi acoperi fața ca o cortină.
— Bună seara, Mr. Lambert, răspunse ea.
Deci îi reținuse numele.
— Mi-am lăsat calul meu lângă iapa dumneavoastră și amândoi
flirtează de zor.
Chipul lui Lainie se roși ușor.
— Banshee se bucură de companie, spuse scurt ea. Este singură.
— Atunci ar trebui să o mai înseninăm puțin. Poate că i-ar face
plăcere să iasă la plimbare cu Fellow al meu. Tim îi zâmbi fetei și
adăugă: Fellow este calul meu și eu vă asigur că el are cele mai
onorabile intenții.
Lainie se mai ascundea încă după cortina părului ei.
— Da, sigur, dar eu< Ea ridică scurt capul și lui i se păru că
1078
privirea ei avea o nuanță glumeață. Eu nu o las să se plimbe
singură, să știți.
— Noi doi ne-am putea alătura cailor.
Tim se străduia să lase impresia de indiferență.
Elaine îl măsură cu atenție. Tim o privea sincer, nu tendențios sau
cu dorință. Părea să fie într-adevăr drăguț și dăduse o formă
diplomatică invitației de a ieși împreună. Probabil că ceilalți bărbați
îl avertizaseră. Și acum era în joc un pariu, al cărei obiect era ea.
Elaine scutură capul. Nu îi veni în minte un răspuns, așa că doar se
făcu roșie și își mușcă buzele. Callie mârâi de sub pian.
Madame Clarisse luă problema în propriile mâini. Ce făcea acest
străin la Lainie? Încerca să se ia de ea? În orice caz fata părea
încurcată.
— Lainie a noastră este doar de privit! interveni ea hotărâtă. Și de
ascultat! Dacă aveți o preferință muzicală și îi oferiți o băutură, vă
va cânta melodia. Dacă nu, nu vă apropiați de ea, ne-am înțeles?
Tim înclină din cap.
— Voi reveni, spuse el prietenos și lăsând deschisă problema dacă
se referea la invitația de a ieși împreună sau la preferința lui
muzicală.
Matt și Ernie îl primiră rânjind.
— Nimic, nimic? întrebă șelarul.
Tim ridică din umeri.
— Mai am timp.

Seara următoare Tim reveni la cârciumă, se așeză în apropierea

pianului și rămase cu privirea la ea. Bău încet o bere, apoi alta,
schimbă câteva cuvinte cu noua lui cunoștință de la magazinul cu
materiale de construcție, cu Matt ori cu Ernie, dar altceva nu făcu în
afară de a o privi pe fata de la pian.
În final își luă politicos rămas-bun de la Lainie și de la madame
Clarisse, care între timp aflase cine era el și căreia îi era puțin rușine
1079
pentru vorbele dure pe care i le adresase în seara anterioară.
În a patra zi, o sâmbătă, Lainie nu mai rezistă.
— De ce în fiecare seară stați acolo și mă fixați cu privirea? întrebă
ea supărată, după ce el își băuse prima bere.
Tim zâmbi.
— Am crezut că pentru asta sunteți aici. Cel puțin așa mi-a spus
șefa dumneavoastră: „Miss Lainie este de privit”. Și asta fac.
— Dar de ce? Dacă doriți să ascultați un anumit cântec< puteți
comanda, știți?
Elaine părea neajutorată.
— V-aș comanda bucuros un ceai, dacă s-ar petrece asta afară. Dar
cu melodiile este dificil. Cântecele de pahar sunt prea zgomotoase
pentru mine, iar cele de dragoste nu le găsiți sincere<
Auzind de ceai Elaine roși din nou.
— De unde știți<?
Ea arătă către paharul cu whisky de pe pian.
— Nu este greu de ghicit. De când sunt aici ați ajuns la al cincilea
pahar. Dacă era alcool, ați fi fost demult amețită. Încercați. Asta
ușurează chestiunea cu cântecele de dragoste.
— Eu primesc procente pentru ele, spuse ea cu indiferență. De la
whisky<
Tim râse.
— Păi, să ne bucurăm atunci de o sticlă întreagă. Dar ce ne facem cu
muzica? Ce ar fi un Silver Dagger?
Lainie își mușcă buzele. Era un cântec în care o fată își reneagă
iubirea. Ea doarme cu un pumnal de argint în mână, pentru a ține
bărbații departe.
Asta trezea în Elaine anumite amintiri. Trebuie să depună eforturi
pentru a nu tremura.
Se apropie madame Clarisse.
— Acum lăsați fata să lucreze, Mr. Lambert. Micuței i se face frică
dacă o fixați tot timpul. Purtați-vă ca un bărbat onorabil, beți cu
1080
prietenii dumneavoastră, iar mâine o veți întâlni la biserică, unde o
veți întreba politicos dacă vă permite să o însoțiți până acasă. Mi se
pare mult mai decent decât să împărțiți cu ea o sticlă de whisky!
Tim nu era sigur, dar i se păru că la amintirea cuvântului biserică
Lainie înlemnise. În orice caz roșeața din obrajii ei pieri.
— Eu cred că aș prefera whisky-ul< spuse ea încet.

În dimineața următoare Tim o întâlni într-adevăr pe fată în fața

bisericii, dar ea se retrase imediat, ceea ce nu era greu, deoarece
cânta la orgă, deci oricum era separată de comunitate. Tim făcu ceea
ce era obișnuit să facă: o privi, ceea ce îi atrase mustrarea mamei lui
în locul mustrării lui madame Clarisse. Speră că o va putea vedea pe
Lainie cel puțin după slujbă, dar aceasta dispăru imediat după
intonarea ultimelor note.
Charlene, una dintre fetele lui madame Clarisse, îi destăinui că
Lainie lua prânzul cu reverendul și cu soția acestuia.
— Ei o invită uneori, dar cred că astăzi s-a invitat singură. Chestia
asta cu biserica nu este cea mai bună idee, Mr. Tim. Ea are
experiențe triste cu asta.
Tim se întrebă ce ar mai putea face și să fie totuși un gest demn din
partea lui.
În săptămânile următoare continuă să frecventeze cârciuma. Nu o
mai privea pe fată atât de insistent ca în primele zile, dar rămase în
apropierea ei. Uneori mai schimbau câteva cuvinte înainte ca el să
comande unul și același cântec, oferindu-i și pianistei o băutură.
Atunci ea zâmbea timid și interpreta Silver Dagger, în timp ce
Charlene îi servea „whisky”-ul.
Astfel se scurseră mai multe săptămâni fără să se înregistreze cel
mai mic progres. Se apropia însă ziua Sfintei Barbara.

— Deci tatăl dumneavoastră organizează o petrecere?

Matthew Gawain i se adresă lui Timothy imediat ce acesta intră în
1081
local. În această zi la Lucky Horse se vorbea doar despre cursa de cai
de la mina Lambert, și tânărul supraveghetor ardea de nerăbdare să
afle amănunte.
Tim venise ceva mai târziu decât de obicei, și tocmai proceda la
schimbul de amabilități cu Lainie:
— Bună seara, Miss Keefer!
— Bună seara, Mr Lambert!
După aceasta se îndreptă spre masa lor obișnuită și se așeză alături
de Matthew.
— Petrecerea nu a fost ideea mea, dacă vreți să sugerați că pentru
distracție ar exista bani, dar nu și pentru un explozibil ceva mai
puțin periculos! răspunse Tim indispus.
Tocmai se certase cu tatăl său pe această temă și ca de obicei nu
rezolvase nimic. „Pentru mineri petrecerea este mult mai
importantă decât condițiile de muncă!” susținuse Marvin Lambert.
„Pâine și circ, fiule, asta se știa de pe vremea vechii Rome. Dacă tu
le construiești niște băi, mâine au să vrea un nou lift sau lămpi de
mină mai bune. Dar dacă le oferi o cursă de cai ca lumea, le prăjești
un bou și lași berea să curgă, vor fi extrem de încântați câteva
săptămâni!”
— Nu la asta mă refer, zise împăciuitor Matt. Se potrivește prea
puțin cu bătrânul. O mare petrecere de ziua Sfintei Barbara! Până
acum nu am avut parte de așa ceva, iar eu sunt aici de trei ani.
Tim ridică din umeri.
— Mai nou vorbeam despre asta, sindicatele sunt în ofensivă.
Oamenii aud de revolte în Anglia, Irlanda și America. Mai lipsește
doar un conducător adevărat și dăm de naiba. Tim își bău berea mai
repede decât de obicei și comandă un whisky. Apoi adăugă: Asta se
gândește tatăl meu să preîntâmpine. Prin pâine și circ<
— Curse de cai? Dar noi nu avem aici cai de curse!
Ernest și Jay Hankins, fierarul, împărtășeau aceeași opinie.
Tim ridică din sprâncene:
1082
— Nu avem nici ogari, remarcă el calm. Deci cam tot aia ar fi. Doar
dacă nu o vom pune să concureze pe Callie a lui Miss Lainie cu
pudelul lui Mrs. Miller< Tim zâmbi și aruncă o privire cățelușei de
sub pian. Callie își auzi numele, se ridică și se apropie de el dând
din coadă. Pe parcursul ultimelor săptămâni cucerise cel puțin
inima lui Callie, mituind-o cu bunătăți. Lui Callie îi plăceau
cârnăciorii pe care mama lui Tim îi servea la micul dejun. Acesta
continuă: Dar fără îndoială că aici există câțiva cai în stare să
galopeze, iar tata vrea să le ofere oamenilor posibilitatea de a paria.
Dacă nu vrem să coborâm la nivel de lupte de cocoși, intră în
discuție doar cursele de cai. În afară de asta, sunt și mai ușor de
organizat. Pe terenurile minei sunt câteva drumuri practicabile.
Concursul se va numi Lambert Mine Derby. Oricine poate participa,
oricine poate paria și cel mai rapid cal câștigă.
— Atunci să o facem între noi! zise zâmbind Jay Hankins.
El avea o iapă cu picioare lungi, iar calul lui Tim avea strămoși
pursânge.
— Eu nu pot să particip, bombăni Tim. Cum ar arăta asta?
Era o discuție pe care o purtase și cu tatăl lui. Bătrânul era de părere
ca fiul lui nu numai să participe la cursă, ci trebuia și să o câștige.
Minerii să parieze pe un Lambert și să câștige. Lucrul acesta ar crea
senzație de comuniune și minerii ar fi câștigați pentru patronul lor.
Marvin Lambert chiar se gândea serios să cumpere un cal pursânge.
— Cum ar arăta asta?! se miră Ernie. Dumneavoastră aveți un cal,
cu care participați – cum va face probabil oricine din acest oraș care
are o gloabă în stare să ocolească o dată mina. Este vorba de o
distracție, Tim! Doar nu vreți să lăsați să vă scape așa ceva?
Pentru mineri nu era doar o distracție. Tim știa că aceștia vor paria
mult. Vor putea pierde cu ușurință câștigul pe o săptămână și
nimeni nu putea ști cine va câștiga o asemenea cursă ciudată.
— În orice caz, Lainie a noastră participă! remarcă Florry, fata de la
bar.
1083
Ea urmărise discuția, și acum le adusese un nou rând de pahare cu
bere.
Bărbații râseseră.
— Miss Lainie cu poneiul ei? hohoti Jay. Murim de frică<
Florry îl privi disprețuitoare.
— Așteptați numai să vă arate Banshee copita din spate! Noi vom
paria toate pe ea!
— Căluțul nu aleargă repede, o necăji Matt. Acum serios: cum v-a
venit ideea?
— Miss Lainie știe să călărească mai bine decât toți indivizii de aici,
șarjă Florry. Și a zis că i-ar face plăcere. Madame Clarisse a fost de
părere că, dacă i-ar face plăcere, să participe. Noi îi vom împleti
funde în coama lui Banshee și vom face astfel reclamă pentru Lucky
Horse. La început Lainie s-a lăsat puțin rugată. Dar noi toate o vom
încuraja, și Banshee va fi cu siguranță calul cel mai drăguț.
— Iar Miss Lainie cea mai drăguță călăreață! spuse Tim zâmbind,
înainte ca Matt și ceilalți să o poată necăji din nou pe fată.
Florry nu era culmea inteligenței. Probabil că nu prea înțelegea
diferența dintre o cursă de cai și un concurs de frumusețe. Totuși
această informație îi oferi lui Tim noi perspective. La cursă, Lainie
trebuia să vorbească cu el, ca de la jocheu la jocheu! Ridică paharul
și bău în sănătatea prietenilor lui.
— Bine, am să o fac. Mâine îmi înscriu și eu calul pe listă. Cel mai
bun să câștige!
Ori cea mai bună, gândi Elaine. Interpretase câteva melodii mai
simple, așa că putuse să urmărească gălăgioasa discuție a bărbaților.
Și ea nu avea intenția să se facă de râsul minei. De aceea în ziua
precedentă văzuse pista de alergare. Cursa se desfășura pe o
lungime de cinci kilometri, pe drumuri dure și moi, largi și înguste,
cu urcușuri și coborâșuri. Aici cel mai rapid nu va câștiga simplu,
avea importanță și rezistența calului, ca și priceperea călărețului.
Elaine îi aruncă o privire cu coada ochiului lui Timothy Lambert și
1084
roși când el băgă de seamă asta și îi făcu cu ochiul.
Bun, el își dorise o ieșire împreună. O va avea de ziua Sfintei
Barbara.

1085
 8

Ziua de 4 decembrie, ziua protectoarei minelor, cădea în Noua

Zeelandă în plină vară. Până și în ploiosul Greymouth soarele
strălucea în acea zi, și oamenii lui Marvin Lambert transformaseră
terenul minei într-un loc festiv. Împodobite cu ghirlande, stegulețe
și baloane, birourile, turnurile de exploatare și haldele cu cărbune
nu mai arătau cenușiu și anost, iar căile de acces dintre ele erau în
sfârșit uscate. Se amenajară tarabe cu bere, dar și ceai pentru
doamne. La niște focuri mari fuseseră boi întregi la frigare. La alte
tarabe bărbații se puteau întrece la aruncatul săgeților la țintă sau
concurau la aruncatul potcoavelor sau bătutul cuielor.
Centrul atenției era însă padocul pentru cursa cailor, un loc asediat
deja de câteva ore. La această cursă ciudată nu exista de fapt un
favorit. Mulți pariori se vor decide în ultimul moment pentru calul
ori călărețul care le va părea cu cele mai multe șanse de a învinge. Și
chiar aici, la intrarea în mină, se aflau linia de start și linia de sosire,
ca și un birou improvizat pentru pariuri, condus de Paddy
Holloway, cârciumarul de la Wild Rover. Oamenii puteau să parieze
în apropierea tarabelor cu bere, iar apoi puteau urmări trecerea
liniei de sosire. Marvin Lambert era patronul întrecerii. Ca arbitru
fusese desemnat răbdătorul reverend, care acceptase numirea
numai pentru a ține o cuvântare oilor sale despre pericolele și
blestemăția pariului. De fapt omul lui Dumnezeu arătase o
flexibilitate excepțională declarându-și disponibilitatea de a ține o
liturghie în dimineața festivităților din fața minei. Deși era metodist
și nu avea nimic de-a face cu Sfânta Barbara. Reverendul Lance
vedea însă și aspectul pragmatic: oamenii de la mina Lambert aveau
cu siguranță nevoie de sprijin ceresc în viața lor de zi cu zi. Cum
voiau ei să denumească această putere binevoitoare, rămânea în
seama lor.
1086
Cu această ocazie Elaine interpretă Amazing Grace, un cântec ce nu
putea da greș nicicând, cu excepția nunților.

În după-amiaza în care urma să se desfășoare cursa, oaspeții erau

sătui și mai toți ușor amețiți.
Când Elaine își conduse iapa la lina de start, văzu în public
preponderent bărbați. Doar fetele lui madame Clarisse, îmbrăcate ca
de vară, multicolor și cu decolteuri generoase, ieșeau în evidență
din mulțime ca o pajiște cu flori. Când ea trecu prin dreptul lor,
acestea o încurajară zgomotos. Celelalte puține reprezentante ale
sexului frumos rămaseră liniștite. Erau soții triste de mineri, care
rămăseseră pe poziție doar pentru ca soții lor să nu joace toți banii.
În afară de acestea, mai erau câteva soții de notabilități locale la
tribună, alături de Lambert. Ele bârfeau cu sârg pe seama prezenței
fetelor ușoare și mai ales pe seama participării lui Elaine la cursă. În
unanimitate concluzionaseră că așa ceva nu se făcea. Dar buna Miss
Keefer oricum nu stătuse prea grozav cu decența niciodată<
Elaine, care cam știa ce șușoteau femeile, le salută triumfătoare.
Tim remarcă gestul și zâmbi în sinea lui. Lainie putea fi atât de
sigură de sine și de mulțumită. Atunci de ce se comporta ca un
câine bătut când i se adresa un bărbat?
Și acum ea lăsă imediat privirea în pământ când el o salută. Dar
astăzi nu se mai putea ascunde în spatele cortinei părului ei. Ea își
strânsese părul și purta chiar o pălărioară nostimă – probabil
împrumutată de la madame Clarisse. Aceasta era gri și se asorta cu
rochia de călărie a lui Lainie, însă cineva adăugase o panglică indigo
și împodobise și coama și coada lui Banshee cu panglici colorate.
Lainie observă privirea lui Tim și zâmbi vinovat.
— Fetele au vrut neapărat. Părerea mea este că arată stupid.
— Nu, nu, răspunse Tim. Dimpotrivă, îi stă bine. Parcă ar fi un cal
de la luptele cu tauri din Spania.
— Ați fost în Spania? întrebă Lainie.
1087
O lăsă pe Banshee să meargă alături de calul lui Tim și se comportă
degajat. Doar se aflau în mijlocul unei mulțimi de oameni. Era tot
atât de puțin singură cu Tim ca în cârciumă.
Timothy încuviință din cap.
— Și acolo există mine.
Între timp padocul se umplu. În total erau nouă călăreți și o
călăreață care urmau să concureze. Așa cum se așteptase,
participanții erau foarte diferiți. Timothy îl recunoscu pe Jay
Hankins fierarul pe iapa lui. Și proprietarul grajdului care închiria
cai venise cu unul ciolănos, mare, în al cărui arbore genealogic se
poate să se fi rătăcit cu mulți ani în urmă un pursânge. Doi tineri de
la o fermă călăreau caii de muncă ai tatălui lor. Doi supraveghetori
de la minele Biller și Blackburn închiriaseră cai special pentru cursă.
Unul dintre ei stătea bine în șa, dar celălalt părea a fi un începător.
Desigur că nu ratase participarea nici Ernest șelarul, deși nu avea
nicio șansă cu bătrânul și pașnicul lui cal. O surpriză era oferită de
ultimul concurent, Caleb Biller. Fiul principalului concurent al lui
Marvin Lambert se afla în șaua unui armăsar elegant, negru și fu
primit cu ovații. Oamenii de la mina lui pariaseră cu certitudine pe
el.
— Nu stă rău deloc, remarcă Tim.
Acum el călărea alături de Jay. Lainie se retrăsese imediat după ce
se trezise încadrată de cei doi.
— Calul arată grozav, este un pursânge veritabil. Ne-a făcut-o, ce
mai!
Tim îl mângâie pe gât pe Fellow, care se uita nervos după Banshee.
De luni de zile de când își petrecea practic fiecare seară în boxa de
lângă iapă, nu mai voia să se despartă de ea.
Jay ridică din umeri.
— Calul singur nu poate câștiga cursa, mai depinde și de călăreț. Iar
tânărul Biller<
Și Elaine evalua concurenții. Până acum îl considerase pe Fellow cel
1088
mai periculos adversar. Calul sur al lui Timothy Lambert avea
strămoși arabi fără nicio îndoială. Pe porțiuni drepte garantat era
mai rapid decât Banshee. Dar acest tânăr blond – ea nu îl mai
văzuse niciodată pe Caleb Biller – călărea un adevărat cal de curse.
Ce-i drept, se pare că nu se simțea prea bine pe el. Calul și călărețul
nu păreau să formeze împreună o echipă echilibrată.
— Nu este de mirare, bătrânul Biller i-a cumpărat calul pentru
cursă. Ernest Gast și proprietarul grajdului discutau același subiect:
Vine din Anglia, dar a alergat deja pe hipodromul din Wellington.
Nu o să-i pice bine bătrânului Lambert dacă va trebui să îi înmâneze
cupa celui mai mare inamic al lui<
Până atunci mai sunt cinci kilometri, gândi Elaine, cu toate că și ei îi
cam pierise curajul la vederea armăsarului negru și puternic.

Elaine ocupă o poziție de start în extremitatea dreaptă, ceea ce la

darea startului se dovedi a-i fi în avantaj. Câțiva cai nervoși se
speriară la darea startului cu pistolul din cauza înghesuielii. Nu
doriră cu niciun preț să treacă prin fața bărbatului a cărui armă încă
mai fumega, ba chiar se încăierară. Băieții de pe caii de muncă și
supraveghetorul cu calul închiriat nu-i mai putură stăpâni. Ultimul
chiar căzu de pe cal, dar avu norocul de a nu ajunge sub copitele
care frământau pământul. Mai puțin norocos se dovedi a fi Jay
Hankins. Iapa lui fu lovită la gleznă și începu să șchiopăteze. Pentru
el întrecerea se încheiase.
Însă Elaine luă startul bine, ca și Timothy. Cei doi ajunseră unul
lângă altul după ce băieții de la țară se lansară într-un sprint, urmați
de Biller și de armăsarul negru. Ar fi fost o nebunie să se amestece
cu acest grup. Drumul era mărginit de oameni care strigau. Pentru
Elaine devenise prea periculos să dea frâu liber calului. La prima
curbă se postaseră fetele lui madame Clarisse, care începură să o
încurajeze imediat ce o văzură pe Lainie. Florry purta o rochie cu
flori multicolore și țopăia ca o minge. Plus că mai agita și două
1089
stegulețe – ceea ce sperie pe loc doi cai, unul dintre ei fiind
armăsarul lui Biller.
— Fii atent! îi strigă Ernie tânărului când calul său aproape că intră
în armăsar. Stăpânește-l înainte de a intra în mulțime!
Spectatorii de pe margine, șocați, se împrăștiară în toate direcțiile
strigând. Tânărul Biller se sperie și el și dădu pinteni calului.
Armăsarul țâșni în galop, depăși caii țăranilor și pe cel închiriat al
supraveghetorului și dispăru după curba următoare.
— Acesta se duce! observă frustrat Ernie. Până la linia de sosire nu
îl mai vedem.
— Ah, nu cred, interveni Tim. Nu poate susține acest tempo cinci
kilometri. Și nici nu a ajuns prea departe. Chiar și marile curse pe
teren plat nu au mai mult de două mii de metri. Așteaptă și vom da
de el mai curând decât crezi.
Strategia adoptată de Tim era aceeași cu a lui Elaine. Și el parcurse
primii trei kilometri într-un tempo sprinten, dar nu prea rapid, iar
calul lui galopa mulțumit alături de iapa ei. Elaine lăsă lucrurile așa,
mirându-se și ea de sine. În ciuda apropierii de Tim și de Ernie, care
la început li se alăturase, dar curând rămăsese în urmă, începu să
guste cursa. Reuși chiar să răspundă zâmbetului lui Tim când îl
depășiră pe proprietarul cam necăjit al grajdului. Calul lui încercase
să țină pasul cu armăsarul lui Biller și acum, după doar un
kilometru jumătate, era epuizat.
Același lucru li se întâmplă băieților de la țară. Caii lor corpolenți
cedară după următorii șapte sute de metri. Dimpotrivă, Banshee și
Fellow nu dădeau semne de oboseală, iar călăreții erau și ei
proaspeți.
Timothy o privi admirativ pe Lainie. O găsise dintotdeauna
atrăgătoare, dar nu chiar atât de fermecătoare și de plină de viață ca
astăzi. Ea își pierduse pălărioara imediat după start și cocul ei sever
se desfăcuse după niciun kilometru. Numai vântul ce sufla din față
îi mai îndepărta acum buclele de pe chip; părea că ea flutura în
1090
urma sa un drapel roșu. Iar chipul îi părea iluminat de o lumină
interioară. Călăritul rapid o făcea fericită și pentru prima dată ochii
ei nu mai exprimau suspiciunea când întâlneau privirea lui
Timothy.
Drumul fusese mult timp mărginit de gard pe terenul minei, pentru
că pădurea se întindea până aproape. Dar acum se apropiaseră prea
mult de sălașul minerilor pe care conform traseului trebuiau să-l
ocolească. Curba din fața porții de sud a minei era strânsă – când
Tim o văzu, speră ca fiecare participant să fi apucat să facă
recunoașterea traseului. Cine pătrundea aici în plină viteză, avea
toate șansele să cadă.
Tim și Elaine își stăpâniră caii la timp, de parcă din nou s-ar fi pus
de acord. Lainie chiar își trecu iapa la trap, ceea ce se dovedi
imediat o măsură înțeleaptă. Pe mijlocul drumului se îndrepta spre
ei șchiopătând jalnic Caleb Biller, cu splendidul lui armăsar ținut de
frâu.
Elaine constată că armăsarul mergea normal. Și nici nu era murdar.
Așadar, doar pe călăreț îl aruncase din șa.
— S-a speriat! se plânse Caleb imediat.
Cauza nenorocirii era clară. În mijlocul drumului – cu toate că
ultimele trei zile fuseseră însorite – se afla o baltă mare, lucru de
neimaginat pe pistele englezești de curse. Armăsarul nu mai văzuse
așa ceva în viața lui și după ce luase scurt curba se speriase teribil.
— Curat ghinion! îi spuse Tim concurentului nenorocos, fără însă ca
tonul să pară prea compătimitor.
— De ce nu încalecă din nou? întrebă Lainie în timp ce se
îndepărtau în galop. Calul este în regulă, mai poate câștiga!
Tim zâmbi.
— Caleb Biller nu este cel mai curajos călăreț. Încă de mic copil era
speriat de moarte de poneiul lui. Toată ziua m-am întrebat cum de
bătrânul lui l-a urcat pe armăsar!
Elaine chicoti. Se simțea ciudat de ușoară, ba chiar ușor amețită. De
1091
ani de zile nimic nu îi făcuse atâta plăcere ca această cursă – la care
mai și concura cu un bărbat! De vină trebuia să fie situația de
excepție a cursei, în orice caz, în clipa aceasta nu se temea câtuși de
puțin de Timothy Lambert. Dimpotrivă, era bucuroasă de prezența
lui, de silueta lui zveltă, dar puternică pe calul sur, de buclele lui
castanii fluturând în vânt, de ochii lui prietenoși și de râsul din
toată inima, care îi cioplea cute în colțul gurii.
Între timp intraseră pe ultimul kilometru și amândoi îl zăriră pe
ultimul concurent care se mai afla în fața lor: supraveghetorul de la
Blackball pe calul închiriat. Armăsarul ușor și maroniu părea vânos,
iar bărbatul era un călăreț versat și viclean. Când Elaine și Tim
dădură să depășească calul cam obosit, concurentul lor începu să
călărească șerpuit. În plus, ținea cravașa mult în afară și Fellow nu
avea curajul să treacă pe lângă el. Elaine încercă și ea pe partea
cealaltă, dar drumul era îngust și nici calul cel maro nu se lăsa
depășit. O amenință pe Banshee mușcând în aer în direcția ei. Iapa
speriată se dădu bătută.
— Lepra asta nu ne lasă să trecem! zise indignată Elaine cu o mină
furioasă.
Tom râse. Era total neobișnuit cu așa o exprimare din partea „sfintei
din Greymouth”.
El însuși îi strigă călărețului cu vocea obișnuită a da ordine, dar
acestuia nici prin cap nu îi trecea să se plece în fața moștenitorului
minei Lambert. Îi supraveghea pe urmăritori cu coada ochiului și își
continua drumul șerpuit.
Elaine cugeta febril. Până la sosire mai erau poate încă o mie de
metri, iar drumul rămânea îngust. În curând aveau să apară și
spectatorii, ceea ce va reprezenta un risc în plus pentru orice
manevră de depășire. Drumul se lățea doar într-un singur loc,
respectiv când se reintra pe terenul minei. Drumul ducea către
poarta principală, în fața căreia era un fel de loc de parcare, deseori
plin de camioane. În mod normal terenul era acum liber, dacă nu
1092
cumva și pe el se aflau privitori. Acolo ar fi fost loc de depășire, dar
porțiunea respectivă era foarte scurtă. Doar dacă<
Elaine se decise să încerce. Când drumul se mai lăți, o îndreptă
hotărâtă pe Banshee către stânga – acolo se aflau doar două sau trei
grupulețe, care se împrăștiară în toate direcțiile când Lainie strigă:
— Eliberați traseul!
Banshee înaintă până lângă celălalt călăreț, dar până la poartă nu
reuși să îl depășească și să revină pe drum.
Tim, care accelerase și el în spatele lui Lainie, nu înțelese la început
ce intenționa ea să facă. Abia când ea nu se îndepărtă de celălalt
călăreț și se îndrepta direct spre gard, înțelese și avu nevoie de tot
curajul pentru a-l struni pe Fellow. Dar exact atunci iapa sări peste
gardul ce împrejmuia mina și își continuă drumul lăsându-l în urmă
consternat pe tânărul supraveghetor pe calul lui închiriat. Tim nu
mai avea timp să gândească. Fellow sări și el și trecu peste gard cu
aceeași ușurință ca Banshee. Tim îl conduse pe Fellow alături de
iapă și cu respirația tăiată o privi pe Lainie. Aceasta strălucea. Avea
obrajii roșii și ochii îi scânteiau.
— I-am arătat noi! strigă ea entuziasmată, îndemnând-o pe Banshee
să alerge cât putea de repede.
Tim ar fi vrut să o lase să câștige. Sau cel puțin să treacă împreună
linia de sosire. Dar imediat reveni la realitate. Niciunul dintre
oamenii lui nu pariase pe Lainie. Dacă ea nu trecea prima linia de
sosire, pierdeau câțiva cenți ai fetelor lui madame Clarisse, dar dacă
ea câștiga, o mulțime de mineri își pierdeau salariile pentru care
munciseră din greu. Tim șovăia.
— Hei, dați-i drumul! îi strigă Lainie. Doar al dumneavoastră este
mult mai rapid!
Fata râse; probabil că gândea la fel ca el.
Tim îl îmboldi pe Fellow, căruia îi venea greu să se despartă de
Banshee. Și trecu linia de sosire cu o jumătate de lungime de cal în
fața iepei.
1093
Timothy nici nu apucă să-l oprească pe Fellow, că mulțimea
privitorilor începu să strige. Stătea pe calul lui, care nervos dansa pe
loc, primind ovațiile oamenilor săi – Elaine îi privi chipul fericit,
încadrat de pletele castanii și ochii calmi care acum păreau că
scăpărau scântei ce făceau ca verdele să triumfe asupra nuanței
căprui. Privirea lui nu era dezaprobatoare ca a lui William după o
cursă nebună și nici triumfătoare ca a lui Thomas când acesta
câștiga o nouă întrecere. Nu, Timothy se bucura pur și simplu și
voia să îi facă și pe ceilalți părtași. Râzând își duse calul alături de
Banshee, îi luă mâna lui Lainie și i-o ridică în aer.
— Priviți, oameni, ea este adevărata câștigătoare! Mie niciodată nu
mi-ar fi trecut prin cap să sar gardul!
Lainie strălucea de bucurie, simțindu-se la fel de liberă și plină de
viață ca Tim – dar când acesta o atinse, se întunecă din nou. Retrăi
atingerea mâinilor lui Thomas, groaza ei de această atingere.
Atingerile dezmierdătoare ale lui William, în care avusese atâta
încredere, și care se dovediseră a fi minciuni.
Tim o simți crispată, văzu cum brusc surâsul i se stinse și siguranța
de sine îi dispăru. Ea nu spuse nimic, ba chiar încercă să îi răspundă
cu un zâmbet chinuit și, atunci când el îi dădu drumul mâinii,
aceasta o retrase de parcă s-ar fi ars. În ochi îi apăru panica aceea a
cărei izbucnire o remarcase în prima zi, în fața bisericii.
— Vă rog să mă scuzați, Miss Lainie, zise el zăpăcit.
Ea nu îl privi.
— Nu-i nimic. Trebuie să îmi aranjez părul<
Fața îngustă a lui Lainie, îmbujorată de cursa călare, păli brusc. Cu
degetele tremurătoare încercă să își refacă cocul. Evident zadarnic.
— Dar arată atât de minunat, Miss Lainie!
Tim căuta cuvinte care să o mai liniștească, dar fata tresări speriată
numai când acesta o privi.
Ea clătină din cap când Jay Hankins vru să o ajute să coboare din șa.
Marvin Lambert, foarte încântat, pusese să se ridice un podium și
1094
acum îi invita pe primii trei clasați să coboare de pe cal pentru a
urca pe podiumul de premiere. Lainie îl lăsă pe tânărul fierar să îi
țină calul și coborî din șa fără a fi ajutată. Urcă cu mari rețineri
alături de Tim pe podium, unde rămase parcă gata în orice clipă să
sară jos, fără a mai fi acea fată de o frumusețe exuberantă, stăpână
pe sine, care fusese cu doar câteva clipe în urmă.
Marvin Lambert înmână cupa câștigătorului și un oaspete de
onoare beat umplu cu whisky recipientul de argint.
— În cinstea câștigătorului! strigă acesta și ridică propriul pahar în
aer.
Bărbații din public făcură același lucru. Tim râse și sorbi din cupă.
Apoi îi întinse cupa lui Elaine. Când aceasta o apucă și îi atinse scurt
mâna, aproape că scăpă trofeul.
— Pentru dumneavoastră, Miss Keefe! spuse Tim. A fost minunat să
concurez alături de dumneavoastră.
Elaine sorbi și ea zdravăn și încercă să se reculeagă. Tim Lambert
trebuie să o fi socotit smintită! Acum se apropie de ea și bătrânul,
pentru a o felicita, gata să o sărute. Ori ea nu putea, ea<
— Nu, tată! se auzi vocea calmă a lui Tim.
Marvin Lambert se retrase consternat.
— Există vreo obiecție la sărutatul învingătoarei? întrebă el în
glumă.
— Miss Keefer este foarte scrupuloasă în privința reputației ei,
explică Tim. Doamnele<
El arătă către doamnele din tribună, care deja cleveteau pe seama
neașteptatului loc doi pe care se situase Elaine.
Marvin Lambert dădu nedumerit din cap și îi întinse doar mâna lui
Lainie, pentru a o felicita. Ea zâmbi forțat când primi un bon pentru
un mic premiu în bani.
— Dar pe urmă veți dansa cu mine!
Proprietarul minei îi făcu fetei cu ochiul și trecu la al treilea premiat.
Tim știa că nu se va ajunge aici. Lainie Keefer nu se va apropia la
1095
mai puțin de un kilometru de locul în care se va dansa. În niciun caz
nu va permite unui bărbat să o cuprindă în brațe.
O reîntâlni puțin mai târziu, la cai. El plecase cât de repede posibil –
ceea ce nu era un lucru simplu, deoarece în această zi fiecare voia să
bea cu el. Apoi lucrurile se petrecură așa cum prevăzuse el. Lainie îi
dăduse răgaz iepei ei să își mai tragă sufletul, iar acum punea iarăși
șaua pe ea.
— Vreți deja să vă duceți acasă? întrebă Tim prevăzător încă din ușa
grajdului.
Nu trebuia să o mai facă să tresară. Totuși ea tresări.
— Fellow se va simți singur fără Banshee.
— La cârciumă nu este deschis astăzi, spuse Lainie aparent fără
nicio legătură.
Dar Tim se dumiri repede. Ea voia să evite ca el să o conducă acasă.
— Știu, dar mă gândeam< mai există în seara asta și dans.
— Cântă o orchestră. Nu este nevoie să cânt la pian.
Lainie vorbea fără a întoarce fața spre el. Nu voia să fie greșit
înțeleasă.
— Mi-ar fi făcut plăcere să dansez cu dumneavoastră, Miss Lainie.
Tim nu o slăbea.
— Eu nu dansez.
Lainie fixa șaua în mare grabă.
— Nu știți ori nu vreți să dansați?
Elaine nu știa ce să mai răspundă. Ridică neajutorată privirea din
pământ, ca pentru a căuta o scăpare, dar nu exista așa ceva.
Ca un animal în capcană<
Tim vru să îi ușureze situația.
— Îmi pare rău, Miss Lainie, nu am vrut să vă presez<
Ceea ce voise era să se apropie de ea, să o ia în brațe, să îi alunge
teama, să înlăture prin dezmierdări și sărutări tot ce o apăsa. Dar
asta trebuia să mai aștepte. Ca și dansul.
Lainie îi pusese iepei harnașamentul. Șovăia. Pentru a ieși din grajd
1096
trebuia să treacă pe lângă Tim. Chipul ei era iarăși palid, privirea
ardea.
Tim se dădu la o parte. Se duse calm la calul lui, mărind intenționat
distanța dintre el și fată.
Lainie se destinse vizibil. O scoase pe Banshee, dar se opri când se
simți în siguranță.
— Mr. Lambert? Pentru< mai înainte< cu tatăl dumneavoastră.
Mulțumesc!
Ea nu îi mai dădu nicio șansă să îi răspundă. Tim o văzu doar
sărind pe cal în fața grajdului și plecând.
O fată ciudată. Dar Tim era aproape fericit când reveni la locul unde
se desfășura petrecerea. Cel puțin ea vorbise cu el. Și cândva o va
cuprinde în brațe și va dansa cu ea. La nunta lor.

1097
 9

Kura Martyn știa de mult că făcuse o greșeală. Greșise repezind-o

pe Gwyneira și fuga ei agravase totul. Între timp își blestema zilnic
mândria ei prostească. Ar fi putut să fie de mult timp în Anglia,
indiferent dacă o făcea pentru a apărea pe scenă sau pentru a studia.
Oricum nu și-ar fi pierdut vremea umblând ca un luptător
singuratic prin ultimele cătune ale Insulei de Sud. De mult nu mai
era vorba despre satisfacții artistice, ci despre pura supraviețuire.
Kura nu mai tipărea afișe și nici concerte nu mai planifica. Cele mai
multe localități prin care trecea nu aveau nici măcar case comunale
sau hanuri în care cetățenii cu bună reputație să își conducă soțiile
îmbrăcate festiv. De regulă exista doar o cârciumă, care cu ceva
noroc poseda și un pian. Kura nu se mai frământa când
instrumentul era complet dezacordat. Pentru că uneori nu exista
nici așa ceva. Atunci cânta fără acompaniament sau își amintea de
originile ei maori și bătea toba, iar între momentele vocale cânta la
fluierul koauau. Celor din orășele mici le plăcea mai mult decât
repertoriul de operă al Kurei; odată niște văcari maori o invitaseră
să cânte în fața tribului lor. Kura susținuse acest concert împreună
cu tohunga tribului, acompaniată la putorino de muzicanții lor, și
cântase diverse haka. În final tribul îi dăruise un fluier putorino și de
atunci ea dispunea în reprezentațiile ei și de acest neobișnuit
instrument. Învățase de la mama ei să cânte la el și stăpânea chiar
vocea wairua. Tehnica necesară îi fusese dintotdeauna la îndemână,
dar bineînțeles că începuse de când era o copilă. Din păcate
auditorii ei nu știau să prețuiască această artă. Căci chiar dacă
muzica maori era preferată în locul operei, când Kura cânta prin
cârciumi oamenii voiau să audă cântecele vechi din patria lor.
Așadar Kura interpreta balade și cântece de pahar din Irlanda și
Țara Galilor și o indispunea publicul când cânta odată cu ea ori
1098
când dansa. Iar ceea ce câștiga abia îi ajungea pentru a supraviețui
ea și calul.
Kura mai era hărțuită de bărbații insistenți care credeau că o
cântăreață era de la sine înțeles și o fată care se vindea. Căuta să
convingă matroane onorabile care închiriau camere, dar nu la
„venetici de prin bâlciuri”. Încerca să convingă pastori că ea
prezenta „oițelor” acestora valori culturale și de aceea voia, dacă era
posibil, să utilizeze gratis sala comunității. Uneori dădea concerte
chiar în bisericile sătești. Oare nu considerase ea odinioară că era
sub demnitatea ei să interpreteze oratoriul lui Bach în Haldon?
Kura obosise după aproape o jumătate de an petrecută pe drumuri.
Nu mai voia călătorii, nu mai voia să scoată seara haine umezite de
ploi din valize deseori pline de noroi. Nu mai voia negocieri cu
hangii și cârciumari.
Uneori se mai gândea chiar să se stabilească undeva. Cel puțin
câteva luni, numai să beneficieze de un angajament. Dar i se oferea
așa ceva doar dacă accepta să distreze bărbații și altfel.
— Și de ce nu o faci? întrebase o fată din Westport, care avea poate
douăzeci de ani, dar arăta de patruzeci. Una ca tine ar câștiga
enorm! Și ți-ai putea alege clienții cu care să te culci!
În privința asta Kura parcă simțea o ispită. Îi lipsea dragostea.
Deseori îi era dor de un trup de bărbat stabil. Mai în fiecare noapte
avea vise cu William, iar în lungile călătorii visa cu ochii deschiși.
Pe unde o fi acum? Plecase de la Kiward Station. Cu Miss
Witherspoon a lui? Kura nu își putea imagina că Heather era
capabilă să îl păstreze o perioadă lungă. Și William fusese o astfel de
greșeală< și ea încă mai credea că ar fi putut să fie fericită cu el. De
nu ar fi fost acea fermă, acel blestemat Kiward Station! Ferma i-l
luase pe William. Dacă ar fi fost doar ei doi, ar fi fost de mult la
Londra, unde Kura ar fi cules succese răsunătoare. Visa la apariții în
săli pline și la nopți în brațele lui William. Acolo Roderick nu ar fi
putut ține pasul. Și Tiare< La o vizită în tabăra maori de la Nelson,
1099
excitată de o seară cu muzică și cântec și mai ales de dansul senzual
maori, cedase în cele din urmă dorinței și se culcase cu un tânăr din
tabără. Fusese bine, dar atât. Nu ajunsese la extazul trăit cu William.
Iar bărbații de la concertele ei, deseori matrozi și mineri bolnavi de
dorul patriei lor, care roiau în jurul ei? Unii aveau trupuri frumoase,
atletice. Dar erau murdari după munca în mină ori duhneau a
untură de pește. Până acum nu cedase niciodată, deși câțiva dolari
în plus uneori ar fi fost extrem de bine-veniți.
Fata din Westport îi interpretase tăcerea ca pe o cugetare serioasă.
— Prăvălia de aici ar fi desigur ultimul loc, continuase ea. Nu este
pentru clasa ta. Și eu am să plec curând de aici. Dar la Greymouth
trebuie să existe un bordel cumsecade. Se spune că ar aparține unei
femei, firește o târfă, dar acum face pe proprietara de hotel. Mai
înainte se prostitua aici. Dar pe atunci localul acesta avea etichetă,
nu era atât de decăzut.
Kura nu credea că un „bordel cumsecade” ar fi fost interesat de fata
asta, dar nu spusese nimic. Oricum Greymouth se afla pe itinerarul
ei; va evita deci cârciuma femeii. De la acea localitate aștepta ceva
mai mult. Avea amintirile cele mai plăcute din Greymouth, din
primul ei turneu cu ansamblul. Atunci stătuseră într-unul dintre
hotelurile cu pretenții de pe chei. Notabilitățile orașului – printre
care proprietari de mine și negustori – o curtaseră, și ansamblul
avusese parte de ovații îndelungate. Mai ales Kura Warden. Poate
că administratorii hotelului își vor aminti de ea.
Kura se îndreptă voioasă spre acea localitate, dar de data aceasta
orașul îi făcu o cu totul altă impresie. Greymouth nu era un oraș
curat, idilic, format în special din hoteluri ferchezuite și case masive.
Kura nu mai venise cu bacul pe Grey River, ci sosise pe drumul de
coastă de la Westport și mai întâi trecu prin sălașul minerilor, apoi
printr-un centru orășenesc mizerabil. Case din lemn, prăvălii mici,
un bărbier, un tâmplar de sicrie – și fata din Westport exagerase
evident și cu bordelul. Wild Rover arăta la fel de neplăcut și inspira
1100
tot atât de puțină încredere ca majoritatea cârciumilor de pe Coasta
de Vest.
Kura fu bucuroasă să redescopere cartierele mai bune și fațadele
elegante ale hotelurilor. Dar când se interesă de muncă, rămase
repede dezamăgită. O artistă singuratică? Fără angajament prin
intermediul notabilităților ori al unei agenții pentru concerte? O fată
într-adevăr foarte frumoasă, dar cu îmbrăcăminte ponosită și doar
cu câteva fluiere ca recuzită de scenă? Hotelierii, fără excepție, o
refuzară și-i recomandară Kurei să încerce mai curând în cartierul
minerilor.
Kura ieșea afară descurajată și umilită. Mai rău de atât nu se putea.
Trebuia să ia repede o hotărâre. Să se întoarcă în genunchi la
Gwyneira McKenzie ori să decadă mai mult și să își vândă trupul.
În cele din urmă se îndreptă către Wild Rover. Trebuia neapărat să
mănânce ceva.

Patronul cârciumii se recomandă ca fiind Paddy Holloway. Localul

lui era și în interior la fel de prăpădit pe cât arăta în exterior.
Tejgheaua era lipicioasă și murdară, pereții nu mai fuseseră văruiți
de o veșnicie. La bar mirosea a bere din ziua precedentă și pianul
lăsa impresia că nu se mai cântase la el de un secol, fără a mai vorbi
de cât era de dezacordat. Însuși Paddy Holloway numai o apariție
îngrijită nu era. Era neras, iar șorțul îi era plin cu pete de grăsime,
bere și sosuri. Singurul lucru care îl deosebea pe omulețul rotofei de
majoritatea celorlalți cârciumari era entuziasmul lui sincer pentru
apariția Kurei în stabilimentul lui. Și se părea că într-adevăr îl
interesa muzica. Pe Kura o privea și el pofticios, dar asta o făceau
mai toți bărbații. Iar Kura era obișnuită să i se arate ușa când nu se
arăta abordabilă. Totuși Paddy Holloway se foia în jurul ei de parcă
ar fi primit cel puțin vizita reginei.
— Bineînțeles că puteți cânta aici, m-ar bucura! Pianul nu este dintre
cele mai bune, dar dacă v-ați decide să rămâneți mai mult, voi
1101
cumpăra unul nou pentru dumneavoastră. Nu ați dori un< cum se
zice< un angajament mai îndelungat?
Kura era șocată. Auzise bine? Cârciumarul chiar îi oferea un time-
out la șușanele ei și la viața în stradă? Fără alte gânduri ascunse,
pentru că se părea că el patrona doar o cârciumă, nu și un bordel.
— Știți, eu caut de mult o pianistă, continuă el cu sârg. Și îmi pică
una din senin! Și atât de drăguță pe deasupra! Care mai și cântă! Nu
o să se mai înghesuie lumea la Lucky Horse! Flăcăii vor face coadă la
noi!
Kura îl asculta doar cu o ureche. Era obosită și se simțea zdrobită.
Ar fi preferat ca în această seară să nu cânte și doar să se
prăbușească în pat. Întrebarea era în care. Toate instinctele ei între
timp mult ascuțite îi spuneau să nu doarmă sub același acoperiș cu
Paddy, chiar de i-ar oferi o cameră. Individul chiar era bizar. Cum
de căuta o fată care să cânte la pian? Cei mai mulți pianiști de bar
erau bărbați; dacă Holloway avea nevoie de cineva, ar fi trebuit să
caute doar la Christchurch sau în Blenheim.
Lucky Horse părea să fie concurența, probabil era bordelul despre
care îi vorbise fata din Westport. Kura se gândi dacă nu ar trebui să
se intereseze și acolo înainte de a accepta propunerea lui Holloway.
Dar pentru asta era prea epuizată. S-ar bucura dacă ar reuși să
obțină o cameră acceptabilă și să distreze suficient de bine clienții de
la Wild Rover pentru a putea să își achite camera.
— Poate îmi interpretați ceva mai înainte?
Tăcerea îndelungată a Kurei părea să-i dea de bănuit cârciumarului.
Să se fi grăbit cu oferta?
Kura se așeză oftând pe scaunul așezat în fața pianului care se cam
clătina și interpretă Albumblatt für Elise. Nu era pe placul lui
Holloway Nu era un amator de muzică bine instruit, pe care soarta
capricioasă îl aruncase în acest colț amărât de lume. Pe Kura nici nu
o surprinse; se dezobișnuise de mult timp să mai creadă în
asemenea basme. Între timp devenise mai încrezătoare în prima
1102
impresie și rareori o dezamăgise această credință. Indiferent de ce îi
povestise în copilărie Heather Witherspoon. O broască era totuși o
broască, și nu un prinț.
Pe chipul cârciumarului se ivi o grimasă și el îi întrerupse
interpretarea.
— Sună cam funest, remarcă el. Nu știi ceva mai vesel? Ceva
irlandez? Wild Rover de exemplu?
Kura era obișnuită ca bărbații să înceapă să o tutuiască cel mai
târziu după ce schimbau trei fraze. Asta nu o mai deranja de mult.
Așa că renunță la mândria ei și cântă Habanera în loc de cerutul
cântec de pahar
Paddy Holloway a fost peste așteptări de încântat.
— Da’ chiar știi să cânți! Și te mai pricepi și la pian! Aș zice că o faci
chiar mai bine decât timida Lainie a lui madame Clarisse. Cum
convenim? Trei dolari pe săptămână?
Kura se gândi rapid. Era mai mult decât câștiga de obicei. Dacă
rămânea aici câteva săptămâni, s-ar mai întrema. Și între timp putea
să mai cugete la viitorul ei. Se punea doar problema unei cazări
convenabile. Și cu siguranță că mai putea umbla la preț.
— Nu sub patru dolari, îl informă ea pe cârciumar și adăugă din
rutină un clipit fermecător.
Paddy Holloway se declară de acord. Ar fi plătit fără nicio îndoială
și cinci dolari.
— Și douăzeci de procente din prețul fiecărei băuturi oferite mie de
clienți, adăugă Kura.
Cârciumarul dădu afirmativ din cap.
— Dar ceai în loc de whisky! Dacă vrei băutură reală, nu mai câștig
nimic.
Kura oftă. Nu îi plăcea ceaiul rece, neîndulcit, dar pe moment asta
nu era atât de important.
— Am încheiat afacerea. Dar mai am nevoie de o cameră. Nu
intenționez să locuiesc aici, în cârciumă.
1103
Paddy Holloway nu avea idee cine închiria camere în oraș. Dacă are
clienți care vor și să înnopteze, îi pune să doarmă în grajd după o
seară la Wild Rover oricum nu mai erau în stare să deosebească un
pat de un balot cu paie. Îi mai explică Kurei rânjind că hotelul cel
mai apropiat nu intra în discuție – și expresia feței lui spunea tot. Și
la asta se așteptase Kura. Dacă era vorba de hoteluri, de mult timp
nu mai spera la un stabiliment onorabil și accesibil, cum era White
Hart din Christchurch.
Deoarece Paddy nu o mai putea ajuta, plecă în căutarea unui loc
unde să înnopteze. Poate că pe undeva pe străzi era vreun anunț
referitor la închirierea de camere.
Kura lăsă calul la pas și descoperi mai întâi localul Lucky Horse. Cu o
fațadă proaspăt zugrăvită în culori vii, cu o terasă abia măturată,
ferestre spălate și deasupra intrării cu o firmă pe care scria „Hotel și
cârciumă”. Fata din Westport avusese dreptate. Aici era fără
îndoială o cârciumă cu bordel anexat, dar în mod sigur făcea parte
din categoria celor mai bune de acest gen.
Kura simți o undă de regret. Lucky Horse era de departe mai atractiv
decât Wild Rover. Nu putea și ea să facă o dată o treabă ca lumea?
Obosită, se îndreptă spre grajdul cu locuri de închiriat, unde găsi
pentru cal o cazare rezonabilă. Ca în oricare sat, patronul grajdului
o ajută cu informații privind cazarea. Kura mulțumi, își luă valiza și
plecă spre cele două adrese la care se găseau în Greymouth camere
de închiriat. Era mai binedispusă, deoarece avea experiență în a
trata cu asemenea doamne. La văduva Miller făcu pe loc o impresie
excepțională, în timp ce Mrs. Tanner rămase mai rezervată. Femeia
era soția bărbierului, și femeile măritate o acceptau mai greu în casă
pe Kura.
Dar Mrs. Miller se topi toată când tânăra femeie îi povesti despre
succesele ei ca solistă. Mrs. Miller în tinerețe fusese la operă în
Anglia și încă mai povestea cu plăcere despre această experiență. Și
reverendul local o asigură pe Kura că el era mare amator de muzică.
1104
Desigur că îi va pune la dispoziție biserica pentru un concert. Iar
Mrs. Miller bineînțeles că îi închirie acestei splendide și bine
crescute fete o cameră. Despre Wild Rover Kura nu scoase
deocamdată o vorbă.

Curând oamenii din Greymouth vorbeau despre ea; chiar din prima
seară în care a cântat în cârciumă a făcut furori. Kura era surprinsă.
Sigur, bărbații îi ciuguleau din palmă, așa fusese totdeauna. Abia o
putea scoate la capăt cu cererile de cântece și cu propunerile
indecente. Dar aici bărbații mai făceau și comparații. Unii susțineau
că Kura ar fi mai drăguță decât Miss Lainie; și în plus ea interpreta
și muzică vocală. Alții pariau că sâmbăta viitoare Rover se va umple
cu clienții obișnuiți de la Horse.
— Ar fi posibil să vină aici chiar și Tim Lambert! susținu un miner,
iar ceilalți abia își stăpâniră râsul. Cea de aici cântă din gură.
Așadar, ea deschide inevitabil gura mai des decât Miss Keefer a lui.
Un bărbat blond și zvelt părea interesat mai mult de muzica
interpretată de Kura decât de compararea ei cu „șoricelul timid al
lui madame Clarisse”, cum se exprimase Paddy. Kura îl remarcase
imediat ce el intrase în local. Era evident mai bine îmbrăcat decât
ceilalți clienți. Și nici nu fusese salutat cu hallo, ci minerii îl priveau
mai curând cu suspiciune. Dimpotrivă, cârciumarul îi întâmpină
aproape cu venerație.
— Doriți să faceți ceva pariuri, Mr. Biller? se interesă Paddy. Și asta
era ceva neobișnuit, deoarece celorlalți li se adresa folosind
prenumele. Sâmbătă avem aici lupte cu câini. Iar la Wellington sunt
duminică curse de cai, am aici lista de start< asta este confidențial,
știți. Rezultatele începând de luni-seara. Până acum nu l-am putut
convinge pe Jimmy Farrier să pună în funcțiune telegraful
duminica.
— Este bine luni, răspunse blondul cu gândul în altă parte. Lăsați
aici programul și aduceți-mi un whisky, un Single Malt<
1105
Câțiva bărbați aflați în apropiere făcură ochii mari. Single Malt –
băutura costa o avere!
Orele următoare tânărul bărbat și le petrecu bând încet trei pahare
cu whisky și uitându-se la Kura. Ceea ce pe Kura nu o mira; era
obișnuită și cu astfel de admiratori liniștiți. Ceea ce a mirat-o a fost
ce se citea în privirea lui. El îi examină interesat chipul, părul,
îmbrăcămintea și degetele ce îi dansau pe clapele pianului, dar nu o
privea cupid, ci părea să evalueze totul foarte lucid. De câteva ori ea
avu impresia că acesta voia să se ridice și să-i vorbească, dar se
răzgândea în ultimul moment. Era timid? Nu părea. Când Kura îl
privea, el nici nu roșea, nici nu bea spre a-și face curaj și nici nu
rânjea ca prostu’.
În cele din urmă, Kura decise să facă ea primul pas. Bărbatul lăsa
impresia unui amator interesat de concert, avea atitudinea specifică
acestuia. Poate că era capabil să aprecieze muzica bună. Aproape că
rămăsese cu gura căscată când ea interpretase Habanera. Iar acum
iată că acesta se îndrepta către ea.
— Bravo! spuse el apreciind interpretarea. Este din Carmen, nu?
Minunat, într-adevăr minunat! Ați interpretat-o și anul trecut, când
ați fost aici cu ansamblul Greenwood. La început nu eram sigur.
Dar acum, vocea aceasta<
Bărbatul părea aproape emoționat, în timp ce Kura se simțea puțin
jignită. Să se fi schimbat ea chiar atât, încât un spectator al acelui
concert să nu își mai amintească de ea? Și în plus un spectator
bărbat? În mod normal ea lăsa bărbaților o impresie de neuitat!
Kura decise în cele din urmă că totul se datora machiajului. Pe scenă
toți interpreții erau machiați din belșug, iar în rolul Carmen avusese
părul strâns sus, în timp ce acum îl purta pe umeri. Poate că asta îl
încurcase pe acest bărbat. În orice caz îi acordă un surâs plin de
grație.
— Mă măgulește faptul că v-ați amintit.
Tânărul continuă foarte amabil:
1106
— Oh, da, îmi amintesc și numele dumneavoastră. Kura Marsten,
nu-i așa?
— Martyn, îl corectă ea totuși impresionată.
El își amintea vocea ei, numele ei< nu chipul ei?
— V-am considerat încă de atunci un talent foarte mare! Dar
credeam că trupa se află deja peste ocean. Numele meu este Biller,
Caleb Biller. Scuzați-mă pentru faptul că nu m-am recomandat
imediat<
Bărbatul se înclină ca și cum ar fi săvârșit o lipsă de tact
impardonabilă neprezentându-se înainte de a-i adresa câteva
cuvinte.
Kura îl supuse unei verificări mai atente. Înalt, zvelt, arătos, cu
chipul mai curând palid și inexpresiv, cam copilăros. Avea buze
subțiri, dar frumos formate, pomeții înalți, ochii de un albastru
spălăcit. Totul la Caleb Biller arăta searbăd. Dar măcar era bine
educat.
Kura zâmbi din nou.
— Vă pot face plăcerea unui cântec deosebit, Mr. Biller? se interesă
ea.
Poate că el îi va oferi tot un Single Malt. Pentru douăzeci la sută din
prețul acestuia va gusta cu plăcere ceaiul rece.
— Miss Martyn, orice cântec rostit de buzele dumneavoastră m-ar
încânta, răspunse el galant. Acesta ce este? Se uită interesat la
fluierul putorino al Kurei, pe care aceasta îl așezase pe pian. Apoi
continuă: Este unul dintre acele fluiere maori? Niciodată nu am
ținut în mână așa ceva< Îmi permiteți?
Kura dădu afirmativ din cap, după care Biller ridică instrumentul și
îl examină ca un expert.
— Ați cânta ceva la el? întrebă el. Mi-ar face plăcere să vă ascult,
îndeosebi acea voce a spiritelor<
— Wairua? Kura zâmbi. Nu aș garanta aici. Spiritele nu se vântură
prin cârciumi. Este sub demnitatea lor.
1107
Oricum era bine să ofere câteva povești pline de mister despre
vocea spiritelor. În sinea ei Kura se mira. Doar puțini pakeha
cunoșteau specificul instrumentului. Acest tânăr părea interesat de
cultura maori.
Kura se ridică și interpretă o melodie simplă, mai întâi la tonalitatea
înaltă, feminină a instrumentului. Câțiva clienți fluierară
dezaprobator. Cei mai mulți voiau să asculte cântece de pahar, nu
muzică maori.
— Fără acompaniament sună cam anost, rosti Kura ca o scuză.
Caleb confirmă:
— Da, înțeleg. Îmi permiteți?
El arătă către scaunul din dreptul pianului și, nedumerită, Kura îi
cedă locul. Acesta interpretă imediat o melodie-acompaniament
vioaie. Kura îl urmă cu fluierul, trecând de la tonalitatea feminină la
cea masculină, la care Caleb răspunse cu note joase. Când
terminară, minerii aplaudară.
— <’tâmplător un Tin Whisky? întrebă un irlandez amețit bine.
Kura își dădu ochii peste cap.
— Sau poate ne mai puteți cânta ceva în stilul maori, zise Caleb. Pe
mine muzica lor mă fascinează. Și dansul, acel haka. La origine nu
este un dans de luptă?
Kura îi explică câteva caracteristici ale culturii muzicale maori și
interpretă și o melodie ilustrativă. Biller păru entuziasmat, dar nu și
Paddy Holloway.
— Acum termină cu flașneta! îi spuse el Kurei după a treia melodie.
Oamenii vor să audă ceva vesel. Bocete aud destul de la neveste.
Kura schimbă o privire de regret cu Caleb Biller și trecu iarăși la
cântecele de pahar. Tânărul nu mai rămase mult alături de ea.
— Dați-mi voie să mă retrag, spuse el politicos și se înclină din nou
în fața Kurei. A fost extrem de interesant să vă pot asculta și mi-ar
face plăcere să o mai fac. Cât rămâneți aici?
Kura îi răspunse că ar mai rămâne câteva săptămâni. Biller se arătă
1108
foarte bucuros.
— Atunci cu siguranță că vom avea ocazia de a face muzică
împreună. Dar acum chiar trebuie să plec. Mâine-dimineață trebuie
să mă trezesc devreme. Mina<
Caleb lăsă în suspensie ce reprezenta mina pentru el, se mai înclină
o dată și plecă.
Kura decise să îl întrebe pe Paddy despre interlocutorul ei. Ocazie
care se ivi imediat, când acesta puse „whisky”-ul următor pe pian.
— El și miner!? Paddy izbucni într-un râs răsunător. Nu, micuțo, el
este de cealaltă parte. Mina Biller îi aparține tatălui său, este una din
cele două mine private și una dintre cele mai vechi din district. O
familie putred de bogată! Dacă pui mâna pe el, ești o femeie făcută!
Dar nu-i lucru ușor. Se zice că nu le are cu fetele.
În urmă cu câteva luni această informație ar cam fi pus-o la
încercare, dar după turneul efectuat cu ansamblul Barrister făcuse
cunoștință cu diferitele variante ale dragostei.
— Pare să fie interesat de muzică, opină ea.
Paddy rânji.
— Un cui în sicriul bătrânului lui. Băiatul este interesat de orice, în
măsura în care acel lucru nu are legătură cu mineritul. Ar fi preferat
să studieze medicina, dar în cele din urmă l-au determinat să facă
geologia. Dracu’ știe ce este asta, dar trebuie să se refere pe undeva
la cărbune. Supraveghetorii spun că tânărul Biller habar nu are de
minerit, iar ca om de afaceri este zero. Și dacă pariază pe un cal, poți
fi sigur că mârțoaga iese ultima! Pe băiat o să-l ducă bătrânul lui în
spinare și dacă o îngheța iadul.
— Dar aici, la cârciumă, vine des? întrebă Kura.
Din experiența ei, un bărbat care prefera societatea altor bărbați în
locul societății fetelor nu prea frecventa cârciuma. Între ei bărbații
își trădează repede aceste înclinații, și respectivii sunt tratați cu
dispreț. Uneori au loc persecuții serioase. Un dansator din grupul
lui Barrister fusese din cauza aceasta bătut măr într-o cârciumă.
1109
Paddy ridică din umeri.
— Când și când mai trece pe aici și mai și pariază puțin. De fapt nu
știu dacă o face din proprie inițiativă sau dacă îl trimite taică-său de
acasă. Mai vin uneori împreună; atunci bătrânul dă bere gratis la
toată lumea. Dar tânărului se pare că i-ar fi penibil să facă gestul
acesta. Când vine singur, își bea Maltul – pun totdeauna o sticlă
pentru el deoparte – și nu vorbește cu nimeni. Bizar tip. Dar cum ți-
am zis, dă-i bătaie! Postul de Mrs. Biller este încă liber!
Kura făcu ochii mari. Nu dădea doi bani pe schimbarea fermei ei de
oi din Canterbury cu mina lui Biller din Greymouth. Indiferent de
ce probleme avea acest Caleb Biller, Kura-maro-tini nu era
interesată de el.

1110
 10

Așa cum clevetea Matt Gawain, legătura dintre Lainie și Tim se

îmbunătățise substanțial după cursa hipică din ziua Sfintei Barbara:
mai nou formula de salut schimbată seara de cei doi nu mai era
„Bună seara, Miss Keefer” și „Bună seara, Mr. Lambert”. În loc de
asta Timothy cuteza un „Bună seara, Miss Lainie”, căruia i se
răspundea cu un mai mult ori mai puțin indiferent: „Bună seara,
Mr. Tim”.
— Dacă se merge în același ritm, spunea zâmbind și Ernie Gast, în
cel mult cincisprezece ani veți putea sta alături de ea la biserică.
Tim Lambert îi lăsa pe prieteni să glumească. El personal simțea – și
provoca – modificări mult mai subtile. Astfel, de exemplu încetase
imediat după ziua Sfintei Barbara să mai solicite seara cântecul
Silver Dagger. În locul acestuia cerea John Riley, de-asemenea o
baladă. Dar în ea era vorba despre un tânăr marinar, care după
șapte ani petrecuți pe mare cere în sfârșit mâna iubitei lui. La
început Lainie consideră asta drept o toană. Însă după trei zile puse
întrebări.
— Iar John Riley? Dar cu Silver Dagger cum rămâne, Mr Tim?
În acea zi Lainie era ceva mai îndrăzneață și mai accesibilă.
Era sâmbăta de după cursă, și Tim făcuse cinste cu bere tuturor
celor aflați la Lucky Horse pentru a sărbători victoria lui și a ei.
— Pentru minunata noastră Miss Lainie, adevărata învingătoare în
derbiul Lambert!
Firește că Lainie trebuise să bea și ea și era puțin amețită. Când Tim
își exprimă dorința lui muzicală, ea îl privi peste pian ușor
ștrengărește.
Tim îi zâmbi și îi făcu conspirativ cu ochiul.
— Silver Dagger? Oh, aș vrea să scap de el. M-ar călca pe nervi dacă
soția mea ar umbla permanent cu un pumnal la ea.
1111
Lainie se încruntă.
— Soția dumneavoastră?
Tim confirmă serios.
— Da, Miss Lainie. Am luat hotărârea de a mă căsători cu
dumneavoastră.
Elaine fu cât pe-aici să scape din mână paharul din care tocmai voia
să ia o gură de ceai.
— De ce? întrebă ea abia șoptit.
Tim se grăbi să îi salveze paharul.
— Atenție, whisky-ul! Cred că trebuie să vă comand unul adevărat.
Sunteți cam palidă.
— De ce? repetă Lainie.
Doar permanenta schimbare de culoare de la roșu la palid a feței
oglindea zbuciumul ei interior.
— Eh, – răspunse în sfârșit Tim și ochii îi surâdeau –, vă observ de
câteva săptămâni. Sunteți minunată, sunteți inteligentă, sunteți
curajoasă< Sunteți femeia la care am visat toată viața. M-am
îndrăgostit de dumneavoastră, Miss Lainie. Să cad acum în
genunchi în fața dumneavoastră sau să mai așteptăm puțin?
În privirea lui Lainie se citea frica stăpânită cu mare greutate.
— Eu nu mă îndrăgostesc! îi scăpă ei scurt.
Tim încuviință din cap.
— Mă gândeam eu. Dar asta se poate schimba. Nici nu este de dorit
un foc de paie. Luați-vă timp pentru a vă îndrăgosti, Miss Lainie.
Nu vă grăbiți<
— Nu în viața asta!
Acum vocea lui Lainie luase note stridente. Se ascunse din nou
după cortina ei de păr și își lăsă capul deasupra clapelor pianului.
Tim deveni îngrijorat. Dacă acum nu reușea să o scoată din rezerva
ei, ea se va retrage din nou în mod cert în colivia ei.
Tim se îmbufnă, dar ochii lui zâmbeau.
— Desigur că asta face chestiunea puțin mai dificilă, spuse el. Va
1112
trebui să vorbesc cu reverendul despre cum stă cu căsătoriile după
Paști. Poate că ne cunună apoi pe un nor? Pe de altă parte, o
asemenea căsnicie mi se pare cam monotonă. Și indiscretă. Ar fi
neplăcut să se holbeze toată lumea la mine pe nor<
O privi cu coada ochiului pe Lainie, care acum măcar se îndreptase.
— Așadar mai bine ar fi să ne căutăm o altă religie, continuă el. Una
care să ne dăruiască mai mult de o viață. Pe undeva se crede în
renaștere. În India, nu?
Lainie clipea sub cortina de păr.
— Însă renașterea s-ar putea face într-un animal. Un cal ori un
câine<
Vocea îi era din nou normală. Era evident că se decisese să nu îl ia în
serios pe Tim și propunerea acestuia.
Tim respiră ușurat și îi zâmbi.
— Și asta ar fi foarte romantic. Îmi și imaginez: doi îndrăgostiți care
în viața lor de bipezi nu se găsesc. Dar se reîntâlnesc într-un grajd,
ca Fellow și Banshee<
Elaine își recăpătase calmul și odată cu el și umorul. Își dădu
deoparte părul de pe chip și îi oferi lui Tim un zâmbet dulce, dar
artificial.
— Atunci fiți atent ca mai înainte să nu fiți castrat din greșeală, zise
ea cu voce tare.
Timothy nu se lăsă intimidat de hohotele de râs ale bărbaților, după
cum nu lua în seamă nici toate ironiile referitoare la curtea lipsită de
succes pe care i-o făcea lui Lainie Keefer. El trăia pentru acele clipe
în care dincolo de fațada expusă de Lainie se întrezărea ea însăși.
Vioaie, inteligentă, ironică, dar și senzuală și plină de viață. Cândva
zidul ei de protecție va cădea. Și atunci Tim va fi acolo.

— Cine se sacrifică și se duce la Wild Rover ca să spioneze? întrebă

madame Clarisse, când el reveni la masa lui, la care se mai aflau
Ernie, Jay și Matt.
1113
Printre ceilalți clienți nu se discuta astăzi despre altceva decât
despre noua și misterioasa pianistă de la cârciuma de după colț.
Trebuia să fie o fată maori, cu o voce de înger. Lui madame Clarisse,
ca și puținilor ei clienți ceva mai umblați decât majoritatea
minerilor, i se părea ciudat. De regulă fetele maori nu învață să
cânte la pian. Și rareori acestea umblă singure în afara tribului lor.
În bordeluri nu întâlneai o maori veritabilă, poate cel mult o metisă
cu soartă tragică. Oricum curiozitatea lui madame Clarisse se
trezise. Dezghețata proprietară a bordelului puse în mijlocul mesei
un urcior cu bere și le zâmbi celor de față.
— Desigur că mă adresez doar clienților fideli ai lui Lucky Horse.
Toți ceilalți ar putea ca la un contact mai apropiat cu Paddy
Holloway să cadă victimă patimii pariurilor. Și atunci eu nu l-aș mai
putea privi în ochi pe reverend.
Madame Clarisse își făcu cruce teatral.
— Faptul că băieții și-ar schimba apoi cârciuma preferată nu are
firește nicio legătură cu asta, o tachină Matt. Dumneavoastră sunteți
îngrijorată numai și numai de sufletele noastre, madame Clarisse,
nu-i așa? Mulțumim, știm să apreciem gestul.
— Dar cu imoralitatea cum stăm, madame Clarisse? se interesă Jay.
Nu este și ea un păcat?
Fierarul o privi naiv și reuși chiar să facă o cruce plin de teamă.
Madame Clarisse nu dădu din cap dezaprobator.
— Unde vedeți aici imoralitate, Mr. Jay? întrebă ea în tonul celei mai
profunde indignări. Eu văd doar un grup de fete gata de măritat,
care se apropie în cel mai sincer mod de un grup de tineri bărbați
apți de căsătorie. Eu nu fac decât să le deschid cu succes calea unor
căsătorii. Chiar luna trecută mi-a plecat din nou o fată. Și cu
dumneavoastră, Mr. Matt, și Charlene, ce este? Pâlpâie ceva,
recunoașteți. Ca să nu mai vorbim despre Mr. Lambert și Miss
Keefer<
Bărbații se prăpădeau de râs. Charlene, care tocmai voia să se așeze
1114
alături de Matt, roși toată. Se pare că acolo chiar se punea ceva la
cale.
Tim ridică paharul, ciocni pentru madame Clarisse și mai adăugă:
— Ca urmare, Mr. Gawain și cu mine prezentăm suficientă
încredere pentru a merge o seară la Paddy Holloway. Deci chiar
mâine, în misiune secretă!
Elaine auzea doar fragmente din această discuție, dar bineînțeles că
și ea auzise de cântăreața maori de la Wild Rover. Ceea ce îi aminti
imediat de imaginea verișoarei sale. Dar nu putea fi ea. Kura trăia
cu William la Kiward Station. Și ea niciodată nu va decădea până la
a ajunge să cânte pentru mineri într-o cârciumă.

Kurei nu îi plăcea slujba de la Wild Rover. Clientela era dificilă.

Bărbații beau tot mai mult pe măsură ce se apropia sfârșitul de
săptămână și deveneau mai insistenți. Paddy Holloway îi ținea la
distanță fără mare convingere; era evident că el nu voia să
bruscheze pe nimeni și cerea înțelegere pentru bărbați. Kura mai
trebuia să se apere și de el atunci când la ora închiderii nu reușea să
se strecoare afară odată cu ultimii clienți. Singura luminiță era
reprezentată de vizita aproape zilnică a lui Caleb Biller – cu toate că
tânărul rămânea, ca și până acum, o enigmă. Caleb apărea mereu
seara devreme, își făcea curaj cu o băutură, apoi cânta împreună cu
ea. Când cârciuma nu era plină și când cei prezenți nu protestau,
Paddy îi permitea Kurei să cânte la putorino, în timp ce Caleb trecea
la pian ori dădea tonul la cântece maori tradiționale pe care le
prelua și le prelucra pe model de baladă. Respectul Kurei pentru
Caleb ca muzicant creștea din zi în zi. Era fără nicio îndoială foarte
talentat, bun pianist și înainte de toate avea un talent ieșit din
comun ca aranjor și compozitor. Kura lucra cu plăcere cu el – dar
poate că mai existau pentru asta și alte posibilități în afară de pianul
dezacordat din slinosul Wild Rover.
Vinerea după-amiaza, înainte de orele la care cârciumile
1115
deschideau, Kura era în drum spre Lucky Horse. Din local răzbăteau
sunetele pianului – și în orice caz nu era ceva la care să te fi așteptat
într-o cârciumă. Cineva exersa muzică bisericească! Cu ambiții mari,
pentru că pianistul încerca Oratoriul de Paști al lui Bach.
Interpretarea era modestă; în urmă cu câteva luni Kura ar fi
calificat-o drept, jalnică”. Dar în acest timp învățase că ținea
ștacheta prea sus. Cei mai mulți oameni nu împărtășeau efortul ei
pentru perfecțiunea artistică. Asta o știuse Kura totdeauna, dar între
timp mai cedase din mândrie și aroganță. Perfecțiunea și simțul
muzical absolut înțelesese că nu se vindeau. Ea era dăruită cu un
talent pe care nimeni nu știa să îl aprecieze. Așa că nu exista motiv
să se mai amăgească.
Kura împinse ușa batantă și intră în stabilimentul lui madame
Clarisse. După cum se aștepta, totul era pus în ordine, mesele erau
frecate bine, podeaua era măturată – iar la un pian situat lateral
stătea o fată roșcovană.
Kura nu își crezu ochilor. Rămase pe loc, dar pianista părea să o fi
văzut de cum intrase.
Elaine se întorsese spre ea. Clipea des, de parcă încerca să alunge o
nălucă din fața ochilor. Dar fata îmbrăcată într-un taior de voiaj
roșu, închis până sub bărbie, care se afla înaintea ei era fără îndoială
Kura. Poate puțin mai zveltă, ceva mai palidă – cu o expresie nu
tocmai de rezervă regală, dar totuși decisă și aspră. Însă tenul ei
rămăsese imaculat, părul îi strălucea și privirea îi era tulburătoare
ca totdeauna.
— Tu? întrebă Kura clipind surprinsă. Credeam că ești căsătorită pe
undeva prin Otago!
— Și eu credeam că trăiești fericită și mulțumită cu William la
Kiward Station! Elaine era decisă să nu se lase intimidată de Kura.
Dar prima ei pornire fusese să se facă mică, umilă; apoi simți cum se
trezea în ea furia mult timp reprimată împotriva Kurei, care printre
altele îi distrusese viața. Ce vrei, Kura Warden? Ori mai bine zis
1116
Kura Martyn? Lasă-mă să ghicesc. Nu îți place la Wild. Rover. Întâi
mi-ai luat bărbatul meu și acum îmi vrei și slujba!
Elaine o fulgeră pe cealaltă cu privirea.
Kura își dădu ochii peste cap.
— Tu mereu ai fost sentimentală, Lainie, spuse ea zâmbind. Și puțin
cam posesivă. „Bărbatul meu”, „slujba mea”< William nu ți-a
aparținut. Și slujba ta de aici< Kura își plimbă privirea
disprețuitoare peste interiorul stabilimentului și continuă: Nu este
chiar cea mai prestigioasă din Imperiul Britanic. Sau tu vezi
lucrurile altfel?
Elaine nu găsi răspunsul. Simțea doar o furie neputincioasă și
pentru prima dată de la acea dimineață oribilă din grajdul de la
Lionel Station își dorea să fi avut o armă. Acum ar fi trebuit să se
dezlănțuie, dar în loc de asta începu să implore – se ura pentru asta.
— Kura, am nevoie de slujba asta! Tu poți cânta oriunde<
Kura zâmbi.
— Dar poate că mi-ar plăcea să cânt aici, răspunse ea. Iar soția lui
Thomas Sideblossom doar nu depinde de o slujbă într-un bordel.
Elaine își strânse pumnii neajutorată. Atunci pe scara ce ducea la
etajul superior se mișcă ceva. Cobora Charlene, și ea trebuie să îi
auzit ultimele cuvinte.
Furia fierbinte a lui Elaine se transformă într-o groază rece ca
gheața. Soția lui Thomas Sideblossom< Dacă Charlene reținea asta,
și dacă o trăda lui madame Clarisse<
Charlene o măsură pe Kura din cap până în picioare, poziția de pe
scări oferindu-i o excelentă platformă de superioritate. Prostituata
zdravănă și brunetă taxă posibila concurentă fără milă și fără rușine.
— Asta cine este, Lainie? întrebă ea calmă, fără să o fi salutat măcar
pe nou-venită. Înlocuitoarea lui Chrissie Hamilton? Îmi pare rău,
micuțo, dar madame Clarisse caută o blondă. Brunete avem destule.
Poate numai dacă ai ști ceva special.
Charlene își linse buzele.
1117
Kura o fulgeră la rândul ei indignată cu privirea.
— Eu sunt cântăreață! Eu nu am nevoie ca<
— Aha, fata maori care zdrăngăne la Holloway! Charlene își dădu și
ea ochii peste cap și adăugă: Firește, o trambulină în carieră. Poți să-
ți cauți de lucru, scumpo, am înțeles. Și dovedești un gust excelent.
Între timp Kura se reculesese. Timidă nu fusese niciodată, iar în
ansamblul lui Roderick învățase să se impună. Mai ales între fete.
— Dacă ai de spus un cuvânt aici, pot da un test, spuse ea. Însă tare
mă tem că tu ești doar o prostituată printre atâtea altele.
Charlene ridică din umeri.
— Iar tu ești o pianistă printre atâtea altele. Ei, poate că amândouă
suntem ceva mai bune decât media. Dar clientul remarcă asta abia
în pat. La mine în orice caz, la tine nu. Pentru băieții de aici orice
zdrăngăneală este la fel. Așa că nu mai juca teatru și întinde-o la
slujba ta de vis. Madame Clarisse nu simpatizează fetele care fac
necazuri doar intrând aici!
Kura se întoarse cu capul ridicat imperial.
— Ne mai vedem, Elaine<
Dar tocmai atunci Charlene coborî ca un fulger scara și se propti în
ușă. Privirea ei oglindea o furie ca de gheață și degetele i se
strânseră ca o gheară.
— Numele ei este Lainie! zise ea calmă. Lainie Keefer. Și ea nu a fost
și nu este soția nimănui. Așadar, nu mai împrăștia minciuni. Și nici
noi nu vom vorbi despre tine. Pentru că și tu fugi de ceva,
preafrumoaso! Și dacă eu vreau, voi afla de ce fugi! Ca să nu mai
vorbim de faptul că – Charlene își întinse ghearele – frumusețea nu
este veșnică<
Kura o fulgeră cu privirea. Dar se potoli și renunță la gândul de a se
mai adresa șefei stabilimentului pentru slujbă. Încă nu cunoscuse
fete ca Charlene, dar îi auzise pe dansatori vorbind de ele. Fete care
prelucrau altora pantofii de dans în așa fel încât aceștia să alunece și
să cadă. Fete care le zgâriau pe față pe dușmance sau care se culcau
1118
cu partenerii lor și îi convingeau ca la dansurile periculoase să le
dea de-a dura. Și Charlene nu era singura. Întreg bordelul lui
madame Clarisse putea fi plin de lepre agresive care își apărau
sursa veniturilor. Și mai era și Elaine.

Elaine izbucni în plâns după ce Kura plecă.

— Nu am vrut< am vrut de fapt să o dau afară imediat sau să o
păruiesc. Dar s-a întâmplat atât de brusc, și ea<
— Este o bestie cu sânge rece, afirmă Charlene și o strânse în brațe
pe prietena ei. Dar nu îți face griji. Indiferent cu cine ai fost măritată
și indiferent cum te numești, eu nu te trădez, și nici capra asta. Am
băgat frica în ea. Și a mai fost și madame Clarisse. Ea te place. Și te
plac și eu. Și te plac și clienții< și Mr. Tim<
Charlene o legăna ca pe un copil pe Elaine, care nu mai contenea cu
suspinatul. Ea simți cum fata la început se mai destinse, dar se
tensionă din nou auzind numele lui Tim Lambert. Acesta voia să se
ducă în seara aceasta să spioneze la Holloway. Charlene oftă. De ar
fi descoperit mai devreme că era ceva între Lainie și fata asta maori!
De fapt Kura nu era o maori pură, unul din părinții ei era clar că
fusese alb. Și acei ochi<! Și dacă Charlene nu se înșela complet,
erau niște asemănări vagi între Lainie și fata aceea. Charlene se
gândi dacă să întrebe imediat sau să aștepte până când Lainie se
liniștea. Asta mai dura. Acum fata nu mai plângea, dar părea
absentă, ca și mai înainte. Părea că voia să exerseze pentru
contribuția ei la slujba de Paști de la biserică, dar stătea nemișcată la
pian și privea în gol. Charlene îi aduse un ceai fierbinte, apoi un
whisky veritabil.
— Uite, arăți ca o fantomă. Bea asta. Pe urmă vine Mr. Tim al tău și
poți să te destinzi vorbind cu el. Ieri a fost drăguță aia cu flirtul
cabalin în viitoarea viață! Hai, Lainie, râzi din nou!
Elaine bău, dar nu credea că astăzi îi va mai arde de râs. Tim
Lambert se va duce în seara aceasta la Wild Rover și acolo va
1119
rămâne. Ca și Matt Gawain. Bărbații le vor uita imediat pe Lainie și
pe Charlene. Ea se întreba de ce oare asta nu îi era indiferent. În
fond era chiar bine dacă va scăpa de Tim. Nu se plânsese de atâtea
ori că el era prea insistent?
Elaine începu să cânte cuminte când veniră primii clienți. Dar o
făcea mecanic, fără să se concentreze, ceea ce atrase imediat atenția
bărbaților. În această seară pentru Lainie nu mai existară nici
băuturi și nici solicitări speciale de cântece. Elaine înregistra asta
absentă, dar i se părea normal. De ce oamenii ar vrea să o asculte pe
ea?
Chipul lui Elaine era palid și insensibil. Parcă privea prin pian și
prin pereții cârciumii – către alte lumi și către alte vremuri. Ora
închiderii se apropia chinuitor de încet. Elaine voia doar să dispară
în cămăruța ei, să se îngroape sub pătură cu Callie în brațe și să uite
pur și simplu această zi. Mâine va trebui să își făurească planuri.
Poate un alt oraș, o altă cârciumă< dar nu și un alt Timothy
Lambert<
— Bună seara, Miss Lainie!
Vocea veselă a lui Tim o smulse din letargie.
Elaine se opri din cântat. Se întoarse parcă nevenindu-i să creadă.
— Bună seara, Mr. Tim<
Vocea ei era neutră.
Tim Lambert o privi cercetător.
— Ceva nu este în regulă, Miss Lainie?
Elaine clătină din cap.
— Doar< Nu, nu-i nimic, zise ea, apoi hotărâtă, reîncepu să cânte și
simți cum culoarea îi revenea în obraji.
Inima îi bătea cu putere. Deși< firește că Tim trebuia să se întoarcă,
pentru că îi promisese lui madame Clarisse că o va pune la curent.
Elaine încercă să intercepteze măcar câteva cuvinte din discuția lor,
dar vinerea seara în cârciumă era prea multă gălăgie. Oricum și
madame Clarisse era la fel de curioasă, le indică imediat lui Tim și
1120
lui Matt o masă și se întoarse cu o sticlă de whisky. Una cu cel mai
bun whisky<
— Îmi pare rău că s-a făcut atât de târziu, zise Tim și plăcut surprins
mirosi băutura scumpă. Dar l-am întâlnit pe Caleb Biller și firește că
am folosit ocazia pentru a-l trage de limbă puțin cu privire la mina
lui taică-său.
După care trebuie să fi curs ceva whisky, pentru că amândoi nu mai
erau grozav de treji.
— Da, bătrânul Biller renovează toate puțurile de aerisire, relată
Matt. Cu puțin timp în urmă au avut o emanație de gaze. De atunci
lui Biller îi este frică. Și micul Caleb se plânge de faptul că trebuie să
supravegheze lucrările<
— În timp ce noi le-am supraveghea cu plăcere dacă l-am putea
convinge pe bătrânul meu, zise Tim mohorât, cu privirea în paharul
lui.
Madam Clarisse dădea semne de nerăbdare.
— Băieți, v-am trimis la Rover pentru că nu mai puteam eu de
puțurile de aerisire ale lui Biller? Nu! Așadar, ce-i cu fata? Micuța
de la pian!
Elaine parcă se prăbuși în sine. Nu știa cât de mult îi povestise
Charlene șefei ei despre apariția din această după-amiază a Kurei.
Era improbabil ca ea să nu îi fi spus nimic.
Tim ridică din umeri.
— Micuța este drăguță, constată el.
Matt ridică privirea către cer.
— Așa se poate exprima doar cineva cu adevărat îndrăgostit.
Madame Clarisse, fata este frumoasă. Când s-a născut, toate zânele
rele au avut zi liberă. Este un vis!
Madame Clarisse se încruntă și Charlene, care tocmai se îndrepta
spre masa lor, le aruncă o privire criminală.
— Din câte știu eu, remarcă ea sarcastic, cei mai mulți bărbați
preferă doamnele din carne și oase.
1121
Matt rânji. Gusta gelozia.
— Oh, ea este extrem de senzuală, Charlene. Dacă ai auzi-o
cântând< este pasiunea întruchipată. Un vulcan sub o suprafață
liniștită!
— Liniștită? întrebă Charlene. Uneori îmi doresc ca bărbații să nu fie
atât de ușor de înșelat<
— Caz în care ai câștiga mai puțin! spuse madame Clarisse râzând.
Dar continuați, băieți, ce-i cu reveria asta? Nu ați chestionat-o? Cine
este și de unde vine?
— Hei, hei, madame Clarisse, doar nu voiați să seducem fata? Matt
se amuza enorm. Ce cuvânt este acesta? Tim și cu mine nu am
„chestiona” niciodată pe cineva.
— Drept care în acest caz am luat-o mai întâi cu Caleb Biller, adăugă
Tim. Ceea ce nu a fost deloc greu. Că dacă el este interesat de o
fată<
Bărbații râseră, inclusiv cei de la mesele din apropiere. Localul lui
madame Clarisse era frecventat mai ales de cei care lucrau la minele
Lambert și Blackburn. Între ei și cei de la mina Biller exista o
permanentă concurență, care deși nu se concretiza prin excese,
ducea totuși la persiflări reciproce. Și o victimă preferată era
„efeminatul” Caleb Biller.
— În orice caz, vine din zona Canterbury. Nu a spus asta deschis,
dar Caleb a dedus-o din vorbele ei. Tim relată calm ceea ce aflase
despre Kura. Era evident că nu îl trăsese de limbă pe Biller doar în
privința minei tatălui său. Acesta continuă: Ea a colindat cu un
ansamblu de operă prin Insula de Sud, Insula de Nord, Australia.
Dar în Anglia nu a mai vrut să meargă. Ori ceilalți nu au mai vrut să
o ia cu ei, mai curând cred în ultima variantă. De atunci umblă
singură – o pâine amară. Chiar dacă ea nu se plânge, Caleb este
convins că ea nu duce o viață superbă. Dar este suficient să vezi
unde a ajuns. Wildrover este aproape cel mai jos. Dar ea cântă vocal
și instrumental cu adevărat bine. Cântă și cu Caleb. Nici el nu este
1122
un instrumentist prost. În orice caz, el cântă la pian de trei ori mai
bine decât călărește, ca să nu mai vorbim despre minerit<
Elaine nu ascultă mai departe. Firește că el era impresionat de Kura.
Și ea cântase totuși operă, deși toți se îndoiseră că va putea să o facă.
Dar englezii aceia nu o luaseră cu ei. Asta ar putea să i-o amintească
dacă va mai trece pe aici. Trebuia! Trebuia să fie tare, mult mai mult
decât Charlene, pentru care entuziasmul lui Matt față de Kura părea
să nu însemne mare lucru. Elaine respiră ușurată când seara se
încheie. Iar mâine<

Sâmbăta în cârciumă decurse turbulent ca totdeauna, și Elaine, ferm

decisă să nu se dea bătută, stătea acum la pianul ei îmbrăcată cu cea
mai frumoasă rochie, și dând curs una după alta solicitărilor de
melodii. Se străduia să fie ceva mai veselă – chiar zâmbea când pe la
ora nouă se deschise ușa și intră Tim Lambert. Din nou plouase
toată ziua și el își lăsase în grajd pelerina de ploaie și pălăria de
protecție purtată de obicei de marinari. Dar și lucrurile purtate pe
dedesubt, după drumul scurt prin ploaia torențială, erau complet
ude. Tim râse și se scutură ca un cățelandru înainte de a se îndrepta
agale către Elaine. Tânăra trebui să recunoască faptul că el arăta
bine, în ciuda părului ud și a picăturilor de ploaie de pe gene, care
încet se scurgeau pe cutele feței pricinuite de zâmbetul lui larg. În
cele din urmă, el își șterse cu mâneca apa de pe față. Părea fără griji,
tânăr și plin de viață.
— Bună seara, Miss Lainie.
Ea înclină din cap. Brusc simți că parcă îi luase cineva o greutate de
pe umeri.
— Bună seara, Mr. Tim. Să cânt ceva pentru dumneavoastră?
Tim zâmbi.
— Știți doar despre ce este vorba, Miss Lainie. Așa că zugrăviți-mi
din nou cei șapte ani pe care John Riley a trebuit să îi aștepte pentru
iubita lui<
1123
Elaine se încruntă.
— Nu putea John Riley să aștepte mai puțin?
Tim continuă să zâmbească.
— Tocmai asta ar trebui să vă dea de gândit! răspunse el cu o
seriozitate mimată. Dar vă rog să mă scuzați puțin, trebuie să
vorbesc cu Matt înainte de a se consacra de tot whisky-ului. Și ar
avea și motive. Și eu de asemenea<
Lainie îl privi întrebătoare.
— Este ceva legat de mină?
Tim confirmă.
— Tatăl meu a respins din nou o propunere de-a lui Matt referitoare
la lărgirea puțurilor de aeraj. Avem doar unul nou și funcționează
bine, dar dacă apare gazul, este mult prea puțin. Și dacă ar fi să îi
dăm ascultare lui Caleb Biller, pericolul este acut. Bătrânul Biller
este la fel de zgârcit ca propriul meu tată! Dacă până și el cheltuiește
bani pentru siguranță<
Tim părea cu adevărat îngrijorat.
— Nu există ceva ca măștile de gaze? întrebă Elaine.
Auzise despre așa ceva și văzuse și desene într-un magazin.
Oamenii care purtau aceste măști arătau ca niște uriașe insecte
respingătoare.
Pe Tim interesul ei îl bucură vizibil.
— Nici așa ceva nu avem, Miss Lainie. Dar și de le-am avea, nu ar fi
de mare folos. Marele risc la emanația de gaze este pericolul de
explozie. De cele mai multe ori este vorba doar de metan. Acesta nu
este otrăvitor, însă este inflamabil, ia foc ușor. Pericolul este
înlăturat doar în oarecare măsură prin scăderea concentrației de
praf de cărbune din mină, de exemplu prin stropirea cu apă și prin
aeraj. Dar ambele metode sunt insuficient utilizate la noi.
Elaine îl privi îngrijorată.
— Dumneavoastră nu sunteți des acolo jos, nu?
Tim se lumină.
1124
— Asta îmi salvează ziua de astăzi, Miss Lainie! Vă este teamă
pentru mine! Voi savura câteva ore asta!
Cu aceste cuvinte el o părăsi și după câteva minute se adânci într-o
discuție aprinsă cu Matt Gawain. Supraveghetorul era pe punctul
de a-și prezenta demisia. Marvin Lambert îl făcuse de râs în fața
oamenilor lui și declarase că o îmbunătățire a siguranței era posibilă
doar prin micșorarea câștigului pe oră. Minerii trebuiau să se decidă
dacă erau lași sau înfometați. Desigur că nimeni nu optase pentru
micșorarea salariului.
Tim reveni la Lainie abia mai târziu și închină în sănătatea ei, în
timp ce ea interpreta din nou John Riley. Între timp mai prinsese
ceva curaj. Din câte se vedea, nimeni dintre cei de la Lucky Horse nu
optase pentru Wild Rover și nici nu mai vorbea nimeni despre
cântăreața de la cârciuma vecină. Poate că acum părea ceva
nevinovat a-i pune câteva întrebări lui Tim. Elaine își propuse să o
ia diplomatic, totuși tonul vocii ei suna provocator.
— Ieri ați cerut să vi se cânte și John Riley? se interesă ea.
— Ieri? Tim se strădui vizibil să își amintească ce fusese atât de
deosebit în ziua anterioară, apoi îi făcu șmecherește cu ochiul. Ah,
vă referiți la Wild Rover. Este din ce în ce mai bine, Miss Lainie. Mai
întâi vă faceți griji pentru mine și apoi deveniți și geloasă!
Elaine își mușcă buza superioară.
— Nu, serios. O găsiți< frumoasă pe femeia aceea?
Tim o privi cercetător când sesiză febrilitatea din vocea ei. Pielea ei
gingașă, străvezie devenea iarăși ba palidă, ba roșie. Buzele îi
tremurau ușor și în ochi parcă îi pâlpâiau flăcări.
Tim vru să își pună brațul după umărul ei și să îi ia mâna în mâna
lui, dar simți reținerea ei instinctivă și atinse doar neputincios
marginea pianului.
— Miss Lainie, zise el domol, firește că este frumoasă și cântă
minunat. Acest lucru este remarcat de orice bărbat care nu este orb
și surd. Dar dumneavoastră, Miss Lainie, sunteți și mai frumoasă și
1125
cântați și mai tulburător și de aceea niciodată eu nu aș pune o altă
fată să cânte pentru mine John Rilay.
— Dar< eu nu sunt mai frumoasă, eu<
Elaine se răsuci pe scaun. Mai bine nu ar fi întrebat!
— Pentru mine sunteți mai frumoasă, spuse Tim cu toată
seriozitatea. Credeți-mă. Eu vreau să mă căsătoresc cu
dumneavoastră. Asta înseamnă că vă voi găsi frumoasă și peste
timp, când veți fi de șaptezeci de ani, veți avea părul cărunt și
riduri<
Elaine se ascunse din nou după cortina părului ei.
— Nu vorbiți așa< șopti ea.
Tim zâmbi.
— Asta nu mi-o puteți interzice! Iar acum vă rog să interpretați
pentru mine un cântec vesel și să uitați de micuța aceea de la pianul
de la Wild Rover! Eu o și uitasem.
Elaine își îndepărtă cu un gest părul căzut peste ochi și surâse timid.
Și interpretă câteva melodii oarecare; se vedea că gândurile ei erau
departe. Și când Tim Lambert își luă în cele din urmă rămas-bun, se
întâmplă o mică minune.
Ca întotdeauna Tim o salută cu „Noapte bună, Miss Lainie”, dar
Elaine trase adânc aer în piept și îi aruncă o privire sfioasă. Parcă
temându-se de propriul curaj, se decise să și zâmbească.
— Noapte bună, Tim.

1126
 VINDECAREA
GREYMOUTH
SFÂRȘITUL ANULUI 1896 –
ÎNCEPUTUL ANULUI 1898

Timothy Lambert se îndrepta de dimineață, foarte binedispus, către

mina tatălui său. Cu toate că încă nu obținuse acordul pentru
investițiile necesare. Duminică se certase serios pe această temă cu
tatăl lui, totuși Marvin Lambert rămăsese cu convingerea că alte
investiții în siguranța minei lui erau de prisos și îl declarase nebun
pe bătrânul Biller.
— Poate că el se răsucește după cum cântă la pian fiu-său în fiecare
zi la cârciumă. Nu este de mirare că bătrânului îi mai trece câte ceva
prin cap, pentru a-i da juniorului o preocupare cel puțin într-un
domeniu marginal al mineritului.
Tim propusese atunci ca și el să înceapă prin a lua lecții de pian.
Poate că astfel se va face util cel puțin la cârciumă, după ce
propunerile lui privind securitatea muncii se dovediseră nedorite.
Pentru ce Dumnezeu Lambert îl pusese să studieze tehnica
mineritului, dacă acum orice sfat al lui era desconsiderat? Totul se
redusese în final la afirmațiile de genul că mina nu avea nevoie de
un tehnician, ci de un om de afaceri isteț și că Tim ar putea acumula
ușor respectivele cunoștințe dacă s-ar face mai des văzut pe la
birou<
Tim se înfuriase, dar acum, sub razele soarelui strălucitor care lăsa
impresia că peisajele din jurul orașului fuseseră proaspăt spălate,
uitase de grijile lui. Se gândea amuzat ce ar zice Lainie de el ca elev
la pian, și gândul la Lainie îi spori buna dispoziție. În orice caz, o va
1127
vedea diseară. Se va duce la ea zâmbind și îi va spune „Bună seara,
Lainie”. Și ea poate că din nou va surâde și îi va spune „Tim”. Era
un mic pas înainte, dar era unul important. Poate că va însemna
tăierea nodului gordian. Lainie păruse atât de relaxată și de fericită
după ce el îi scosese din cap acea prostească idee despre cealaltă
pianistă.
Era o chestiune bizară. De ce fata reacționase atât de panicată la o
concurentă pe care nici nu o cunoștea? Ori fusese ceva anterior între
ea și această Kura? Ar fi fost posibil; cel puțin fata maori era
umblată prin multe locuri. Își luase ansamblul de operă toți
muzicanții înapoi în Europa? Poate că Lainie îi acompaniase la pian
pe cântăreți și avusese loc o ceartă. Era posibil ca această Kura să
știe cine o făcuse pe fată să se teamă atât de mult de bărbați. Se
gândi să discute personal cu cântăreața, dar imediat i se păru că asta
ar suna a trădare a încrederii. Dar putea să discute cu Caleb Biller!
Este drept că băiatul era cam efeminat, dar Tim nu avea nimic
personal cu el. Ba dimpotrivă, el avea un comportament mult mai
sociabil decât tatăl său și nu era prost. Dacă Tim i-ar vorbi despre
Lainie, poate că el o va trage cu atenție de limbă pe Kura.
Tim fluiera în timp ce Fellow tropăia prin colonia minerilor. Oricum
aici înregistrase mici succese. În contextul pregătirilor pentru
sărbătoarea de Sfânta Barbara drumul fusese asanat. Era și acesta un
progres în direcția siguranței miniere. Până acum nu existaseră
practic căi de acces pentru situații de urgență din direcția
Greymouth. Dacă ar fi izbucnit un incendiu în colonie< Ori poate
chiar la mină<
Tim privi cu un amestec de mândrie de proprietar și oroare turnul
de exploatare și celelalte clădiri ale minei, care acum intraseră în
câmpul lui vizual. S-ar putea face aici o întreprindere model, o
exploatare minieră modernă cu înalt nivel de securitate, cu legături
la rețeaua feroviară< Tim avea și idei de promovare a exploatării
prin tehnici noi, mai eficiente, de lărgire a puțurilor de mină. Dar
1128
toate acestea vor mai avea de așteptat până când Marvin se va
retrage. Oricum tatăl lui se declarase pregătit pentru noi discuții
astăzi. Tim voia să îi arate cel puțin ce nu era în regulă cu aerajul și
ce posibilități existau pentru susținerea galeriilor, dacă se investeau
bani și muncă. Se simțea atât de binedispus, de parcă chiar credea
într-un succes.
Marvin Lambert îl întâmpină pe fiul său mai curând posac.
— Este o tipică zi de luni de chiul! bombăni el. Avem pierderi fără
de sfârșit. Dintre puturoșii din colonie nu au venit azi la muncă
decât zece procente! Transportatorii înjură că le rămân carele în
mocirlă din cauza blestematelor de ploi! Măcar de aș fi pus să fie
făcute căile spre linia ferată, în loc de a face străzile din colonie! Și
supraveghetorul și-a anunțat plecarea. Da, pleacă, nici nu a întrebat
dacă îmi convine că el se ocupă de această livrare de lemn de cofraj
care încă nu a sosit< Și pe urmă refuză să mai deschidă abatajul<
Buna dispoziție a lui Tim se risipi.
— Tată, fără grinzi de susținere nu poate să deschidă abatajul, ți-am
explicat asta ieri. Și procentul mare de îmbolnăviri probabil că este
determinat de aceste nesfârșite ploi. Asta le afectează plămânii
oamenilor și așa sleiți. Dar din fericire astăzi a apărut soarele, mâine
se vor simți mai bine. Ai să vezi, în schimbul următor vor coborî în
mină mai mulți, oamenii au nevoie de bani. Dar acum, tată, hai, mi-
ai promis că te uiți pe planurile pentru dezvoltarea minei<
Lambert ar fi preferat să își bea ceaiul; îngrijorat, ghidându-se după
miros, Tim constată că acesta deja înlocuise în această dimineață
ceaiul cu whisky-ul. Dar bătrânul cedă totuși și îl urmă pe fiul lui
afară, la lumina soarelui.
— Privește, tată, imaginează-ți curentul creat de o fereastră
deschisă. O singură fereastră nu este suficientă, nici măcar pentru
primul nivel al casei. Dacă întreaga casă trebuie aerisită, este nevoie
de suficiente ferestre. Așadar dacă vrem să prelungim galeriile,
adică să mărim casa, trebuie să forăm noi puțuri de aeraj. Și cu cât
1129
este mai mare pericolul ca undeva să se emane gaze, cu atât mai
puternic trebuie să fie aerajul. Cel puțin la vremea de aici.
Temperatura exterioară și presiunea atmosferică joacă și ele un
rol<
Tim explica plin de răbdare, dar se îndoia că tatăl lui îl asculta. Pe
măsură ce își continua expunerea, se îndoia tot mai tare, cel puțin
cât privind de aici de sus, îi era clar cât de ramificată și de
periculoasă era rețeaua de puțuri și galerii acolo jos.
Atunci auzi deodată acel bubuit, de parcă undeva se punea de o
furtună. Și Marvin privi iritat cerul și parcă precaut băgă capul între
umeri. Cu toate acestea deasupra localității, deasupra munților și a
lacului nu era niciun nor. Tim se alarmă. Bubuitul nu venea de sus,
ceva se petrecea sub picioarele lor!
— Tată, mina< Jos se petrece ceva. Ai dat vreo dispoziție? Pentru o
explozie? Sau< poate pentru prelungirea galeriilor? Cu explozivul
acela ieșit din uz? Sau altceva?
În privirea lui Tim se citea concentrarea.
Marvin făcu calm un semn cu mâna.
— Supraveghetorul cel tânăr, John Kennedy, extinde galeria,
răspunse acesta aproape mândru. Asta nu este atât de ezitant ca
Gawain. El a fost imediat de acord când<
Chipul lui Tim oglindea spaima.
— Când tu ai ordonat deschiderea de noi galerii? Dumnezeule, tată,
la galeria numărul nouă nu existau forări de probă! Matt
presupunea că acolo există cavități. Să dăm alarma, tată, acolo jos se
întâmplă ceva!
Tim îl lăsă pe Marvin și porni în fugă spre intrarea în mină, dar
exploziile îl ajunseră din urmă. Sub cerul de primăvară terenul
minei rămânea liniștit, dar sub el se dezlănțuia o larmă infernală, de
parcă ar fi fost detonate deodată zece calupuri de dinamită. O dată,
apoi încă o dată, înainte ca Tim să fi ajuns la intrare.
Bărbații care manevrau liftul rămăseseră albi ca varul la marginea
1130
puțului după ce puseseră în mișcare mașinăria pentru ridicarea
coliviei.
În timp ce cablul se mișca, în munte se produse a treia explozie.
— Asta nu este aici, jos! strigă unul dintre oameni. Este departe, mai
spre sud<
Tim confirmă.
— Este galeria numărul nouă< sau a fost, mult din ea nu a mai
rămas. Sper că oamenii ieșiseră și că nu există scurgeri de gaze sau
de apă! Trebuie să cobor! Faceți-mi rost de o lampă. Aruncă o
privire oamenilor de la troliu. Unul dintre ei era un bătrân miner
galez, cu plămânii terminați, care nu mai cobora în subteran.
Celălalt era un tânăr. Lui Tim i se păru că îl mai văzuse în subteran
și îl întrebă: Nu ești din galeria șapte? Ce faci aici? Ești bolnav?
Tânărul dădu din cap și fără să i se ceară, se pregăti să coboare în
subteran.
— Soția mea naște și crede că astăzi este sorocul. De aceea
supraveghetorul a fost de părere să rămân să ajut aici. La galeria
șapte oricum nu se lucrează, se așteaptă lemnul pentru cofraje.
Supraveghetorul a spus că aș fi mai aproape de Cerrin.
Tim își mușcă buzele. Poate că acel copil își salvase tatăl. Dar
trebuia să riște<
— Totuși va trebui să vii cu mine. Până ajung acolo alte ajutoare
poate fi prea târziu.
Și Tim urcă în lift înaintea viitorului tată. Minerul cel bătrân schiță
un gest de binecuvântare și Tim se surprinse el însuși invocând-o pe
Sfânta Barbara. Situația era serioasă și, pe măsură ce colivia cobora,
părea tot mai serioasă. Abstracție făcând de zgomotul făcut de
colivie, în mină domnea o liniște de moarte. Zgomotele obișnuite,
loviturile permanente de ciocan, zdrăngănitul vagonetelor pe șine,
zgomotul făcut de lopeți la îndepărtarea sterilului, vocile celor
șaizeci până la o sută de oameni care lucrau aici – totul amuțise.
Tânărul remarcase și el același lucru și îl privea pe Tim cu ochii
1131
măriți de groază, abia rostind:
— Dumnezeule<!

Dădură peste primii morți în cavitatea relativ mare a locului unde

se opri liftul. Erau doi bărbați care păreau a fi murit în timp ce
fugeau. Fugiseră de ceva, dar prea târziu pentru a mai apuca să urce
la suprafață.
— Gaz, șopti Tim. S-a scurs aici, în zona asta funcționează aerajul.
Dar deja inspiraseră prea mult.
— Se poate să fi fost și unda de șoc, opină tânărul. Acum ce facem,
sir? Mergem mai departe?
Tim știa că băiatul ar fi urcat imediat înapoi la suprafață. Și poate că
ar fi avut chiar dreptate. Dacă existau morți aici, era foarte puțin
probabil ca în adâncul minei să mai fi supraviețuit cineva. Și dacă
totuși<? Dacă existau cavități cu aer?
Tim își mușcă buzele.
— Eu am să mă uit mai bine. Dar tu poți să pleci dacă vrei.
Tânărul dădu din cap.
— Vin cu dumneavoastră. Sunt camarazii mei aici, jos<
— Cum te cheamă? întrebă Tim în timp ce amândoi pășeau prin
galeria în care domneau întunericul și o tăcere funebră.
Lămpile de pe căștile lor abia aruncau o lumină palidă, fantomatică.
— Joe Patterson. Priviți acolo< încă doi.
— Trei< șopti Tim.
Doi bărbați încercaseră să ajute un rănit.
— Joe, trebuie să ne despărțim, pentru a lucra mai rapid. Tu du-te la
galeria șapte, eu merg la numărul nouă.
Galeria se bifurca aici. Tim își punea întrebarea dacă oamenii
veniseră din dreapta sau din stânga. Se îndreptă în cele din urmă
spre dreapta. Fără nicio tragere de inimă – evident că îi era neplăcut
să meargă singur –, Joe coti la stânga. Prea mulți oameni nu puteau
să fie în galeria șapte. Tim mulțumi cerului pentru întârzierea
1132
transportului cu lemnul de cofraj.
În galeria nouă dădu de mai mulți morți, iar apoi și de primele
surpări. Se apropia neîndoielnic de locul exploziei, a cărei undă de
șoc provocase gaz și dărâmături în întreaga mină. Tăcerea domnea
în continuare. Tim nu mai putu suporta și strigă.
— Este cineva aici? Mai trăiește cineva?
Apoi răspunse pe neașteptate o voce parcă de copil, plină de
spaimă:
— Sunt aici! Ajutor! Vă rog! Sunt aici<
Vocea cedă cu un geamăt.
Speranța crescu în Tim. Mai existau deci supraviețuitori!
— Vine ajutorul, stai calm! strigă el în întunericul din fața lui.
Galeria numărul nouă nu fusese nici înainte de explozie tocmai
luminată.
— Unde ești, mai exact? Ești rănit?
— Este atât de întuneric<
Vocea băiatului era isterică. Conducându-se după locul de unde
venea vocea, Tim intră mai adânc într-o galerie oarbă, cu speranța
că tânărul nu era prins în surpături. În graba lor, el și Joe nu
apucaseră să ia cu ei unelte de săpat. Vocea nu părea înăbușită și
acum se auzea mai aproape.
— Stai unde ești, dar vorbește! strigă Tim. Te scot<
Imediat după aceea văzu ivindu-se din întuneric un băiat de vreo
treisprezece ani, cu ochii mari. Roly O’Brien – Tim își aminti că Matt
i-l prezentase în urmă cu câteva zile. Roly tocmai venise la mină ca
ucenic. Tatăl lui lucra aici de ani buni. Tim simți un fior rece. Unde
era Frank O’Brien?
Roly suspină ușurat și aproape că sări la gâtul lui Tim.
— A bubuit< relată el tremurând. Eu eram aici, înăuntru< mă
trimiseseră pentru că trebuia să mai exersez puțin asta cu abatajul.
În galeria principală nu făceam decât să îi împiedic, spunea tata, dar
aici, în frontul de abataj, puteam să curăț resturile<
1133
Galeria – aflată în legătură cu altele, dar puțin mai izolată – era
ieșită din exploatare. Oamenilor nu le plăcuse niciodată. Pentru că
era mai adâncă decât celelalte galerii, aici aerul era totdeauna stătut.
Tocmai asta îi scăpase astăzi viața lui Roly. În acest tunel nu se
scurseseră gaze și nici nu se prăbușiră pereți. Fizic Roly era cât se
poate de întreg, dar era pe jumătate mort de frică. Când toate
lămpile se stinseseră la explozie, nu se mai putuse orienta și doar
stătuse ghemuit și tremurând într-un colț până îl auzise pe Tim
strigând.
— Totul va fi bine, Roly, liniștește-te< Tim nu știa dacă voia să îl
liniștească pe băiatul care tremura sau pe sine însuși. Acum spune-
mi mai multe. Aici erai singur? Unde se aflau ceilalți? De unde a
pornit explozia? Pe urmă ai mai auzit ceva?
— Tata și supraveghetorul se certaseră, relată Roly. Este vorba de
noul supraveghetor, nu de Mr. Matt. Poate că< poate că tocmai din
cauza asta m-au expediat pe mine. Mr. Josh< ăă< Kennedy era
cam furios. Și taică-meu. Mr. Josh voia ca ei să extindă galeria. Cu
exploziv. Dar tata era de părere că acolo exista o cavitate, era sigur
de asta și că nu trebuia să se folosească așa simplu explozibilul ori
să se spargă, că era nevoie de o< o<
— Forare de probă, oftă Tim. Spune ce a urmat.
Roly își trase nasul.
— Atunci tata a spus s-o facă însuși Mr. Josh și pe mine m-a trimis
aici. Cred că el s-a dus în cealaltă galerie, aflată deasupra acesteia.
Și< am auzit ceva, sir. Cu siguranță. Când eram aici singur<
Mintea lui Tim lucra febril. Mai putea fi cineva îngropat sub
dărâmături? Intrarea în galerie se prăbușise la explozie, asta
observase și el trecând pe lângă ea. Dar înainte sau după emanația
de gaze?
— Ce ai auzit, Roly?
Băiatul ridică din umeri.
— Bătăi< voci<?
1134
Vocea îi era nesigură. Se poate doar să își fi închipuit asta. Tim
apucă totuși târnăcopul și celelalte unelte pe care Roly le adusese cu
el în galerie. Băiatul suspină când văzu intrarea prăbușită a galeriei.
— Tatăl meu se află înăuntru, cu siguranță<
Tim încercă să dea la o parte ceva steril, ceea ce fu destul de ușor, și
apoi reuși să sape puțin. În realitate nu credea în existența unor
supraviețuitori. Galeriile nu erau prea îndepărtate una față de
cealaltă, dar între ele se afla rocă dură. Era puțin probabil ca Roly să
fi auzit bătăi din galeria alăturată. Pe de altă parte, în această liniște
mormântală<
Acum Roly era lângă el și apucă un târnăcop. Era surprinzător de
puternic pentru vârsta lui și pentru constituția lui firavă. Curând
acesta i-o luă înainte lui Tim. Între timp începuse să sune a gol când
târnăcopul lovea sterilul. Deci galeria nu era complet prăbușită.
— Atenție, Roly! îl atenționă Tim pe băiat care lovea tot mai
disperat. Dacă cineva este îngropat, l-ai putea răni. Și de altfel<
Tim era încă chinuit de îndoieli. Ce se va întâmpla dacă eliberau o
sursă de gaze? Trebuiau să procedeze încet, era mai bine să urce la
suprafață, să aducă ajutoare și să facă un foraj de probă. Fir-ar<
poate că în vreo mină din împrejurimi, unde nu se economisea orice
cent, existau măști de gaze!
Tocmai când se pregătea să îl oprească pe Roly să mai sape, băiatul
scoase un strigăt.
— Un om< aici este cineva, un bărbat<
Cu degete tremurătoare băiatul îndepărta pietre și pământ de pe
corpul celui îngropat. Tim nu îi acorda bărbatului nicio șansă. Omul
fusese surprins când mina se prăbușea. Dacă nu murise pe loc,
trebuie să se fi sufocat sub grămada de rocă. Dar Roly părea să își fi
concentrat întreaga energie asupra dezgropării bărbatului.
Îi eliberă acestuia umerii, îl apucă de subrațe și trase cu putere<
dar asupra corpului în mișcare se prăbușiră alte pietre<
— Afară, băiete, galeria se prăbușește!
1135
Tim vru să îl tragă pe băiat, gândindu-se la o avalanșă de rocă. Dar
imediat sesiză un miros sau crezu că sesizează ceva ce îngreuna
respirația.
— Roly<
Tim reușise să se întoarcă cu spatele la gaură. Apoi auzi explozia și
se simți lovit de suflu. Căzu pe solul dur și se ridică imediat în
genunchi. Roly gemea lângă el, și Tim îl trase.
— Repede, gazul<
Era o repetare a coșmarului, dar de data aceasta participa și Tim la
el. Auzi bubuitul rocii și văzu vâlvătaia în spatele lui la o distanță
deloc sigură și țâșni la fel de disperat ca oamenii ale căror cadavre
tocmai le descoperise.
Nu mai putea să ajungă la lift, gazul se scurgea prin galeriile
principale< Spera ca Joe Patterson să nu fi pățit nimic și se ruga în
sinea lui ca acesta să fie deja la suprafață.
Tim îl trase după el pe Roly prin galerii în căutarea unei galerii
laterale ca aceea în care îl găsise pe băiat< dar nu găsi nimic, era
doar puțul de aeraj! Într-o zonă în care Matt și Tim plănuiau
dezvoltarea minei. Dacă aveau noroc și dacă calculul lui Tim era
corect, acolo exista aer curat.
Roly se poticnea, dar Tim alerga și mai hotărât. În urma lor
continuau exploziile. Roly se pregăti să o ia în direcția liftului, dar
Tim îl trase în noua galerie. Văzu puțul de aeraj, se repezi către el și
luă o gură de aer proaspăt. Se simți imediat mai bine.
Apoi lumea se prăbuși peste ei.

1136
 2

Vestea despre exploziile de la mina Lambert se răspândi cu

rapiditate. Matt Gawain o auzi în Greymouth și începu imediat să
organizeze măsurile de salvare. Avea nevoie de un medic, o echipă
pe salvatori și de ajutorul celorlalți proprietari de mine. În asemenea
situații nu mai funcționa concurența. Toți vor trimite oameni și
materiale pentru salvarea celor surprinși în subteran. Cu privire la
dimensiunea catastrofei, Matt nu își făcea iluzii. Nu era vorba
despre prăbușirea unei galerii. Dacă exploziile au putut fi auzite la
suprafață, însemna că existau răniți grav și morți – poate cu
duzinile. Matt îl informă pe medicul din Greymouth și trimise
curieri la Biller și la mina Blackburn. Îi informă și pe negustorii de
lemn. Era posibil să fie nevoie de material pentru susținerea
săpăturilor, indiferent de preț.
Când ajunse în cele din urmă la mină, acolo deja mișuna lumea,
fiecare acționa cum îl ducea capul.
— Tim Lambert și Joe Patterson sunt jos cam de o oră, explică
bătrânul de serviciu la lift. În urmă cu zece minute a avut loc o altă
explozie. Acum nu trimit pe nimeni jos, Mr. Matt, asta
dumneavoastră trebuie să decideți. Sau Mr. Lambert, dar el și-a ieșit
complet din minți. Urlă că a fost o nebunie din partea fiului său să
coboare în subteran. Dar nu dă niciun fel de dispoziții.
— Mai întâi verificăm puțurile de aeraj, dacă funcționează, dacă
emană gaze. Pe urmă vom vedea ce facem. Sper ca măcar la
Blackburn să existe câteva măști de gaze. Aceea este o mină mare, ar
trebui să aibă dotări moderne, care nu există la noi. Au cel puțin
noile lămpi de mină care nu provoacă aprinderea gazelor și care
semnalează emanațiile de metan. Astea există și la Biller, așa spunea
recent Caleb. Când sosesc astea, cobor în subteran. Dumneavoastră
adunați voluntari și dotați-i corespunzător. Iar oamenii care aleargă
1137
pe aici să se facă utili, să elibereze magaziile, avem nevoie de loc
pentru răniți și morți. Avem nevoie de pături și paturi. Să se ducă
cineva călare la reverend, va fi nevoie și de el. Și de asociația
gospodinelor pe care o patronează. Și de fetele de la madame
Clarisse. Oh, Dumnezeule, Tim este acolo jos, ce va zice Lainie? A
anunțat-o cineva pe mama lui? Matt încerca să își păstreze judecata
limpede și curând reuși să transforme harababura de la intrarea în
mină într-o activitate organizată. Sosiră primele ajutoare de la
minele celelalte, în frunte cu Caleb Biller, cu o căruță plină cu
mineri, care aduceau lămpi de mină, frânghii și tărgi. Ceea ce făcu
să crească stima lui Matt pentru tânărul bărbat. Acesta nu părea să
aibă nicio înclinație pentru minerit, dar cel puțin ținea la oamenii
lui. Sau bătrânul Biller se dovedea și acum mai rezonabil decât
concurentul lui?
Matt era gata să împartă responsabilitatea acțiunilor de salvare cu
Caleb, dar acesta refuză îngrozit înainte ca Matt să apuce să
deschidă gura.
— Eu habar nu am de minerit, Mr. Gawain. Și sincer să fiu, nici nu
vreau să știu ce s-a petrecut acolo jos. În orice caz eu nu cobor. Am
claustrofobie și în minele care nu prezintă niciun pericol. Poate că
mă pot face util altfel<
De pianiști nu avem nevoie, gândi Matt lipsit acum de respect. Dar
nu conta, el nu își va schimba părerea despre Caleb. Și poate că
tânărul chiar putea fi de folos aici sus.
— Atunci ocupați-vă de primul ajutor până când vine medicul,
propuse în cele din urmă Matt. Vedeți ce clădire este potrivită
pentru așa ceva.
— Birourile, spuse Caleb fără să se gândească mult. Magaziile nu
sunt încălzite, acolo putem cel mult< cred că vor exista și morți,
nu?
Matt confirmă obosit:
— Mă tem că da. Bun, atunci vorbesc eu cu bătrânul Lambert.
1138
Oricum trebuie să își asume răspunderea. Și va ști exact la ce mă
refer. Îl pot da afară din birou imediat<

Marvin Lambert se plimba în sus și în jos prin birou, fără nicio țintă;
după cât se părea, se și „îmbărbătase” cu whisky. Când intră Matt,
se pregăti să sară la el.
— Dumneavoastră! Dacă ați fi fost aici, fiul meu nu ar fi făcut un
gest atât de nebunesc! Dar dumneata trebuia să umbli haimana,
trebuia să te dezinteresezi arbitrar de mină< dumneata<
dumneata ești concediat!
Matt oftă.
— Mă puteți concedia mâine. Dar acum voi încerca să vă salvez fiul.
Și pe ceilalți care poate mai sunt în viață acolo jos. Ar trebui să vă
arătați afară. Au venit toți oamenii ca să îi ajute pe tovarășii lor, au
venit chiar și bolnavii. Ei au nevoie de câteva cuvinte de încurajare –
cel puțin v-ați putea arăta recunoștința față de ei.
— Recunoștința? Marvin Lambert se clătină. Pentru faptul că banda
asta de puturoși m-a părăsit azi-dimineață și<
Matt se înfurie.
— Fiți bucuros pentru fiecare dintre cei care azi-dimineață nu au
coborât în subteran, Mr. Lambert. Inclusiv pentru mine. Este de
neimaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aici nu ar fi nimeni care să se
descurce acolo jos. Dar dacă nu vreți să le spuneți nimic< bine și
așa. Dar încetați să vă tot turnați whisky! În afară de asta, tânărul
Biller vrea să organizeze un spital în încăperile unde se află
birourile. Așadar<
Matt nici nu îl ascultă când Lambert începu să se lamenteze că
tânărul Caleb ar fi vrut doar să profite de ocazie pentru a avea acces
la registrele cu afaceri. Între timp cineva o informase pe soția lui
despre cele întâmplate. Poate că mama lui Tim se va dovedi mai
matură.
Caleb Biller tocmai intra în clădire când Matt ieșea. Era urmat de
1139
doi bărbați zdraveni. Tânărul privi competent în jur.
— Voi pune să fie aduse paturi aici, dar mai întâi să facem puțin loc.
Clădirea nu este prea mare<
Matt confirmă. Caleb nu avea decât să se lupte el cu Lambert. Iar în
privința numărului de paturi, dacă într-adevăr emanația de gaze
fusese puternică, probabil că nici nu mai era nevoie de prea multe.
În curte tocmai ajunsese medicul, venit și el cu o căruță plină cu
pături, bandaje și medicamente. Matt îl întâmpină cu un sentiment
de ușurare. Dr. Leroy era un veteran al războiului din Crimeea, pe
care spitalul improvizat era de presupus că nu îl va speria. Acesta
își adusese și soția, și ea trecută prin război. Berta Leroy fusese
instruită ca soră de spital de legendara Florence Nightingale.
Lucrase pe front și acolo își cunoscuse soțul. În căutarea unui loc
mai pașnic emigraseră în cele din urmă în Noua Zeelandă și
împreună lucrau în cabinetul din Greymouth. În special doamnele
din localitate susțineau că Mrs. Leroy era cel puțin tot atât de
pricepută ca și soțul ei. În orice caz ea nu suferea de haptofobie.
Aceasta le adusese cu ea pe madame Clarisse și trei dintre fetele lui
madame. Charlene sări spontan în brațele lui Matt.
— Sunt atât de fericită că ești în viață< zise ea încet. Credeam că
tu<
— O întâmplare fericită, Miss Charlene, pentru care ar trebui să îi
mulțumiți din plin lui Dumnezeu, observă Berta Leroy. Dar acum
avem altceva de făcut. Să faceți paturile ar trebui să vă pricepeți, cu
profesia dumneavoastră<
Mrs. Leroy le goni pe Charlene și pe celelalte două fete în clădirea
birourilor. Mr. Leroy îi zâmbi lui Matt ca pentru a o scuza.
— Soția mea le preferă pe fetele de la Lucky Horse doamnelor
onorabile. Ele cunosc mai bine anatomia corpului bărbătesc din<
Sunt vorbele ei, nu ale mele.
Matt zâmbi.
— Cât de gravă este situația, Mr. Matt? întrebă madame Clarisse
1140
înainte de a-i urma pe medic și pe energica lui soție. Este adevărat
că Timothy Lambert este printre dispăruți?
Matt confirmă:
— Tim Lambert a luat primele măsuri de salvare. Dar după asta s-a
produs o altă explozie. Nu știm dacă aceasta i-a afectat pe el și pe
însoțitorul lui, dar până acum nu avem niciun semn de viață. Noi
abia acum luăm măsurile de salvare. Urați-ne noroc, madame
Clarisse. Dar unde este Miss Lainie? Ea știe<?
Madame Clarisse dădu negativ din cap.
— Am trimis-o la reverend imediat ce am aflat de această
nenorocire. Cu calul ei și cu căruța mea. Despre Mr. Tim nu știam
pe atunci nimic. Dar trebuie să apară și ea imediat. Am să îi spun cu
menajamente<
Matt se întrebă cum i-ai putea da cuiva o asemenea veste cu
menajamente. În curtea de la intrarea în mină se adunaseră între
timp mai multe femei ai căror membri de familie se aflau în
subteran. Una dintre ele, delicata Cerrin Patterson, deveni prima
pacientă a spitalului. Când primise vestea accidentului minier o
apucaseră durerile. Ca o ironie a sorții, acest loc al morții era
inaugurat de aducerea pe lume a unui copil.
Nellie Lambert sosise și ea, dar avea mai curând ea însăși nevoie de
medic, în loc de a se face utilă în vreun fel. Acum plângea isteric.
Matt o trimise la soțul ei. Și de problema aceasta trebuiau să se
ocupe alții.
Și în sfârșit apărură informații din mină.
— Mr. Matt, am verificat puțurile de aeraj, informă un miner mai în
vârstă. Cele din zona galeriilor numărul unu până la șapte sunt
întregi, în zona opt și nouă două sunt prăbușite, unul este intact. Și
numărul nouă este în ordine< dar ar trebui să vedeți. Unul dintre
băieții care le-au verificat crede că a auzit bătăi.

Elaine conducea căruța lui madame Clarisse către mină; reverendul

1141
o urma cu propriul atelaj. Odată cu ei mai veneau patru doamne din
asociația gospodinelor și alte două prostituate. Repartizarea lor pe
atelaje solicitase nesfârșite eforturi diplomatice din partea
reverendului, deoarece doamnele pe de o parte își vedeau
periclitată nemurirea sufletelor dacă împărțeau căruța cu fetele lui
madame, dar pe de altă parte căruța lui madame Clarisse era mult
mai confortabilă decât cea a reverendului. În final se înghesuiseră
oftând în locul destinat încărcăturii din căruța reverendului și
trecură în seama lui Elaine și a fetelor transportul marii cantități de
alimente pregătite la repezeală. Mrs. Carey, soția brutarului,
adusese coșuri cu pâine și plăcinte; în definitiv cei veniți în ajutor
trebuiau aprovizionați. Nimeni nu va împărți în această zi timpul
pe schimburi, pentru a merge între timp și acasă. Trebuiau
aprovizionați și aparținătorii victimelor, ca și posibilii răniți – în
privința asta erau salutare în special donațiile din partea lui
madame Clarisse și a lui Paddy Holloway: ambii contribuiau cu un
anume număr de sticle cu whisky.
Elaine o îndemna la drum pe Banshee și mulțumea Cerului pentru
drumurile abia bătătorite dintre Greymouth și mină. Era nervoasă și
îngrijorată în privința bărbaților pe care îi cunoștea. Desigur că în
primul rând gândurile i se îndreptau către Tim Lambert. Dar acesta
nu era de fapt miner; spera că el se afla în birou când se produsese
explozia în mină. Dar cu adevărat ușurată se va simți abia atunci
când îl va avea în față sănătos și nevătămat. Se și vedea zburând în
brațele acestuia, dar imediat își alungă imaginea. Nu, nu se va mai
îndrăgosti. Nici de Tim și nici de altcineva. Era prea periculos, așa
că nici vorbă de așa ceva.
Pe terenul minei era mare agitație. Soțiile și fetele bărbaților aflați în
subteran se adunaseră într-un colț și priveau tăcute și îngrozite către
intrarea în mină, unde o grupă de salvatori tocmai făcea pregătiri de
coborâre. Unii dintre cei aflați aici frământau între degete rozarii,
alții se sprijineau între ei reciproc. Pe multe chipuri se citea
1142
resemnarea, pe altele se citea speranța disperării.
Reverendul li se alătură imediat și inimoasa Mrs. Carey își organiza
femeile pentru prepararea ceaiului.
— Vedeți unde putem deschide un punct de distribuire a mâncării
calde! îi ceru ea uneia dintre ajutoarele ei, arătând intenționat către
fetele lui madame Clarisse.
Acestea tocmai descărcau căruța cu care venise Elaine. Aceasta nu
se putea concentra. Îl căuta cu privirea pe Tim în jur, dar în cele din
urmă îl descoperi doar pe Fellow legat în fața clădirii birourilor.
Deci Tim trebuia să fie aici. Desigur era înăuntru. Sau poate pleca cu
echipa salvatorilor?
Elaine se îndreptă către bărbații care așteptau liftul, în timp ce își
legau șorțuri din piele, își puneau căștile pe cap și învățau să
folosească lămpile cele noi aduse de la mina Biller.
— Îl caut pe Tim Lambert, explică ea roșind toată.
Dacă oamenii îi vor transmite asta, el iar o va tachina<
Minerul căruia i se adresase clătină doar serios din cap.
— Încă nu știm nimic, Miss Lainie. Doar că după prima explozie a
coborât împreună cu Joe Patterson<
Elaine simți că o gheară ca de gheață o strângea tot mai puternic și
amenința să o imobilizeze. El era jos, în mină<
Totul începu să se învârtească în jur. Căutând sprijin, apucă o
balustradă din fier și urmări aproape ca în vis cum liftul urca
scoțând sunete hodorogite. Și în ciuda așteptărilor nu era gol;
oamenii scoteau primele cadavre.
— Erau chiar în apropierea intrării< gaze, explică ajutorul
supraveghetorului, care tocmai urcase. Cu transportul următor mai
vin trei. Pe ceilalți trebuie să îi dezgropăm.
Elaine se uită la fețele schimonosite ale oamenilor trași afară din
colivie. Îi cunoștea pe doi dintre ei – și pe Joe Patterson.
— Nu spuneați că< Joe era< împreună cu Tim Lambert?
Elaine puse întrebarea aproape silabisind, deși știa bine ce spusese
1143
minerul.
Ajutorul supraveghetorului clătină din cap.
— Da, Miss Lainie. Fir-ar să fie, soția lui naște. Matt îl învoise în
mod special. Și pe urmă asta<
El își trecu neputincios mâna peste chipul murdar de praf al
tânărului.
— Dar nu vă pierdeți speranța! spuse un alt membru al echipei.
Cineva a auzit bătăi într-un puț de aeraj. Deci poate mai există
supraviețuitori. Copilă, dar ești albă ca varul< Luați-o de aici pe
fată, este prea aproape de mină. Femeile în mină aduc necazuri!
În timp ce liftul cobora din nou în subteran, cineva o îndepărtă pe
Elaine cu grijă și respect – în timp ce în mintea ei se zbătea o singură
întrebare, cât de multă nefericire ar mai putea ea aduce aici.
Madame Clarisse o luă în primire în locul de acordare a primului
ajutor, unde ca și până acum nu era nimic de făcut.
Mrs. Leroy se ocupa de Cerrin Patterson, ajutată de Charlene, care
era evident că nu se pricepea doar la trupurile bărbaților.
— Am ajutat-o pe mama la nașterea copiilor cu numerele de ordine
între nouă și doisprezece, pe când eram încă o copiliță. La noi nu
venea nimeni, explică ea rece.
Dr. Leroy însuși avusese până acum de-a face numai cu crize de
slăbiciune ocazionale ale aparținătorilor celor din subteran. El îi
aruncă doar o scurtă privire lui Elaine, îi recomandă un whisky și
arătă către femeile și copiii din fața minei.
— Oamenii de acolo trec cu toții prin asta. Nu puteți face nimic mai
mult decât să așteptați.

Între timp fusese făcută cunoscută identitatea primilor morți, și

tăcerea înghețată de spaimă a femeilor se transformă în tânguieli și
plâns. Membrii familiilor celor morți voiau să meargă la ei. Mrs.
Carey le sugeră femeilor ei să îi ajute pe aceștia la ridicarea și
spălarea cadavrelor. Reverendul se ruga și încerca să îi mai
1144
consoleze. Pentru cei mai mulți oameni aflați în fața minei mai
exista încă speranță. Totuși soțiile mai vârstnice ale minerilor, care
își urmaseră soții din Anglia, știau să privească lucrurile realist:
dacă gazul pătrunsese până la puțul de extracție, pentru cei aflați în
adâncurile minei nu mai exista nicio speranță. Câteva fete tinere se
agățaseră de vestea că se auziseră ciocănituri.
Și Elaine spera cu ardoare. Poate că acolo mai era cineva în viață.
Dar câți dintre cei care coborâseră de dimineață? Încercă să
aprecieze cam câte victime se estimau, dar nimeni nu știa asta.
— Cineva trebuie să-i fi notat! zise Elaine. Că doar oamenii sunt
plătiți cu ora.
După îndelungate căutări dădu peste un angajat de la birouri, care o
trimise la tatăl lui Tim.
— Astăzi i-a înregistrat Mr. Lambert. Era chiar iritat că erau atât de
puțini. Întrebați-l pe el, dacă și-o mai fi revenit. Eu tocmai am
încercat să aflu ceva de la el. Cineva din conducerea minei trebuie
neapărat să vorbească cu femeile. Dar Mr. Lambert este total
depășit.
Marvin Lambert nu era doar depășit, ci și beat. Privea în gol și
murmura ceva neinteligibil, în timp ce soția lui, Nellie, suspina și
striga mereu numele lui Tim. Cu niciunul dintre soți nu se putea
discuta, cu atât mai puțin putea să facă asta Lainie. Trebuia să o
trimită aici pe Mrs. Carey sau pe reverend< dar mai întâi trebuia să
găsească lista cu cei intrați în subteran. Pe biroul lui Martin Lambert
descoperi o ciornă.
20 decembrie 1896 – asta era. Și apoi o înșiruire de nume. Nouăzeci
și doi. Și Tim<
Fără vorbă multă luă notița și, când i-o înmână lui Caleb Biller,
acesta păru aproape entuziasmat. Tânărul Biller se detașa vizibil în
mulțimea din jur. Spre deosebire de mai toți bărbații care fără pauză
intrau ori ieșeau din mină, el era curat, bine îmbrăcat și detașat. Ca
și la cursa de cai; și acolo lăsase impresia că era de fapt în altă parte.
1145
Oricum părea informat cu privire la procedurile cele mai
importante. Se părea că munca de coordonare i se potrivea.
— Asta reprezintă un ajutor de neprețuit, Miss Keefer! o asigură el
politicos și luă în primire lista. Cel puțin oamenii vor ști cât de mult
să caute până când vor fi găsiți toți. Dar oricum nu toți cei nouăzeci
și doi au coborât. Unii lucrau la lift sau încărcau sus atelajele. Voi
încerca să îi descopăr pe aceștia.
Elaine aruncă o privire către intrarea în mină, pe unde tocmai se
scoteau alți morți.
— Mai pot exista supraviețuitori, Mr. Biller? întrebă ea încet.
Caleb ridică din umeri:
— Mai curând nu. Dar ar mai putea exista cavități, pungi cu aer<
chiar și în cazul exploziilor provocate de gaze. Dar perspectivele nu
sunt grozave.
Puțin mai târziu se stabili că dimineața coborâseră în subteran
șaizeci și șase de bărbați, apoi coborâseră și Joe cu Tim. Fuseseră
deja găsiți douăzeci de morți, cei mai mulți în zona galeriilor de la
unu la șapte, care nu se prăbușiseră. La galeriile opt și nouă se săpa
de ore întregi.
Elaine nu știa cum trecuse ziua. Ajutase la prepararea ceaiului și a
sendvișurilor, dar era ca și absentă. Cândva reverendul o rugă să se
ducă în oraș pentru a aduce provizii. În mină lucrau în jur de o sută
de oameni, care erau schimbați permanent, pentru a nu se încurca
unii pe alții. Cantitatea de steril era enormă; porțiuni întregi de
galerii se prăbușiseră. Mereu erau scoși morți la suprafață.
Lainie o înhămă pe Banshee, apoi se ocupă de Fellow, care rămăsese
înșeuat. Era evident că nimeni nu cuteza să îl ia din drum; probabil
că vedeau în asta un semn rău. Și Elaine se luptă cu speranța
absurdă că atâta timp cât Fellow aștepta, în orice moment putea să
apară Tim și să îl încalece. Dar își făcu curaj, scoase șaua de pe cal și
îl duse în grajdurile minei.
— Aici te va găsi stăpânul tău< spuse ea încet și simți cum îi
1146
curgeau lacrimile.
Și plânse încet cu capul în coama calului. Apoi se mai liniști și porni
spre oraș.
Greymouth părea zguduit de catastrofa de la mina Lambert. La
Lucky Horse era închis, la Wild Rover era liniște. Elaine luă în primire
alimentele. Restul doamnelor din asociația gospodinelor nu
stătuseră degeaba, ci gătiseră. Două dintre ele i se alăturară, cu toate
că Elaine se întreba la ce ar mai fi nevoie de alte ajutoare femei. La
început se gândise la îngrijirea răniților, dar până acum doctorul
Leroy se ocupase doar de rănile minore ale unor salvatori. Cei
dezgropați în mină erau cu toții morți.
Când trecu pe lângă Wild Rover, Elaine o zări pe Kura. Tânăra
femeie tocmai voia să își reia locul la pian, dar cârciuma era pustie,
și Kura păru să ezite dacă trebuia să intre, când o văzu pe Elaine.
— Am auzit de mină, zise Kura. Este rău?
Elaine o privi și pentru prima dată nu mai simți nici furie, nici
invidie sau admirație. Acum îi era indiferent dacă aceasta era
verișoara ei sau o străină incomodă.
— Depinde de ce înțelegi prin rău, ripostă ea din vârful buzelor.
Kura părea la fel de detașată ca totdeauna. Doar în privirea ei era o
urmă de spaimă. Pentru prima oară lui Elaine îi trecu prin cap că
doar prin cântec Kura își putea exprima sentimentele. Probabil că
de aceea avea ea atât de mult nevoie de muzică.
— Să vin cu tine? întrebă Kura. Aveți nevoie de ajutor?
— Din câte știu, răspunse sec Elaine, nu dispui de calități utilizabile
acum la mină. Acum nu are căutare nici arta seducției, nici muzica
de operă.
Doamnele din căruță își ascuțiră auzul.
Atitudinea conciliantă a Kurei se risipi.
— Se spune că aș avea asupra bărbaților un efect înviorător< zise
ea pe tonul ei cel mai lasciv și aruncând pe spate părul cu un gest
grațios al mâinii.
1147
Riposta Kurei ar fi lăsat-o fără replică pe Elaine în urmă cu o zi. Dar
acum aceasta o privi doar rece.
— În acest caz, te-ai putea face utilă. Până acum avem treizeci și trei
de morți. Dacă vrei să încerci<
Elaine pocni din degete, și la acest semn Banshee o luă din loc. Kura
rămase mută în urmă. Elaine câștigase bătălia verbală, dar senzația
de triumf nu o simțea defel. Dimpotrivă, o podidiră lacrimile când
îndreptă atelajul către mină.

Acțiunile de salvare se extinseră până târziu în noapte, dar singura

rază de lumină o reprezentă nașterea copilului lui Cerrin Patterson.
Un băiat sănătos, care poate că o va putea consola puțin pe mamă
pentru pierderea soțului ei. Acesteia nu i se spusese nimic despre
moartea lui Joe. Când auzi asta, Elaine examină cu teamă rândurile
de victime depuse într-un șopron. Oare îl găsiseră deja pe Tim și
țineau secret acest lucru doar față de ea și de soții Lambert? Această
temere nu se adeveri, dar imaginea morților o impresionă profund
pe Elaine. Printre victime îl descoperi pe Jimmy, minerul uriaș care
ușor amețit de bere îi mărturisise că în fiecare zi se temea să intre în
mină. Soția lui Charlie Murphy își plângea isteric bărbatul, deși
acesta o bătea des, ca pe urmă să regrete amarnic. Elaine văzu
printre morți ucenici care după ce coborâseră pentru prima oară în
mină își băuseră mândri prima bere la Lucky Horse, dar și tineri șefi
de echipă sârguincioși, care în perioada ei de început la cârciumă îi
făcuseră curte nebună. Într-o zi va ajunge maistru miner, îi
povestise cu mândrie Harry Lehmann. Atunci va putea să îi ofere o
viață bună. Acum zăcea aici zdrobit, ca mulți dintre cei aduși mai în
urmă. Salvatorii pătrundeau acum în zona de unde porniseră
exploziile. Aici minerii nu muriseră din cauza otrăvirii cu gaze, ci
răpuși de munte sau arși. Unele cadavre nu mai putuseră fi
identificate, dar acestea proveneau din adâncul muntelui. Tim nu
putuse să ajungă acolo; el ar fi trebuit să se afle printre morții
1148
dezgropați mai devreme.
Pe la ora unsprezece seara Matt Gawain ieși din mină. Era complet
epuizat. Fusese silit de camarazi să ia o pauză.
Elaine îl întâlni în ceainăria improvizată de Mrs. Carey, unde și
Stew înfuleca înfometat.
— Mr. Matt, încă nimic despre Tim Lambert?
Matt scutură din cap. Chipul îi era supt și negru din cauza prafului
de cărbune. Nu se spălase. Niciunul dintre ortacii care treceau pe
aici pentru a mai prinde puteri înainte de a coborî din nou nu se
spăla.
— Acum pătrundem încet în zona din care s-ar fi auzit lovituri, dacă
într-adevăr s-au auzit. De ore întregi nu am mai auzit nimic. Dar
dacă există supraviețuitori, atunci aceștia se află acolo, în apropierea
noului puț de aeraj. Sunt galerii săpate de curând, cu sistem propriu
de aerisire< cel puțin ar fi trebuit să aibă. Dar este greu. Acolo
tunelurile sunt prăbușite și deseori sunt fierbinți după incendii. Noi
ne dăm toată silința, Miss Lainie, dar s-ar putea să ajungem prea
târziu.
Matt înghiți un coltuc de pâine.
— Dar dumneavoastră credeți că Tim<
Elaine aproape că se ferea să își mai făurească noi speranțe.
— Dacă eram în locul lui, aș fi încercat să mă refugiez acolo. Dar
oare a reușit? Mai există galerii pe care nu le-am dezgropat. Teoretic
ar mai putea fi cineva acolo. În orice caz vom ajunge curând la puțul
de aeraj. Dacă nu îl găsim acolo< Matt plecă capul, apoi adăugă: Eu
voi coborî imediat, Miss Lainie. Urați-ne noroc.
Și într-adevăr, Matt coborî în subteran, cu toate că doctorul Leroy îi
interzisese. Se clătina din cauza oboselii. Pe de altă parte voia să fie
de față la ultimele lovituri de hârleț – și eventual să realizeze forări
de probă dacă se dădea de vreo cavernă. Pericolul din mină nu era
nici pe departe înlăturat.

1149
 3

Elaine umbla fără niciun țel pe terenul minei, unde familiile

victimelor și ajutoarele din oraș se mai calmaseră puțin. Mrs. Carey
și Mrs. Leroy dormeau în paturile amenajate pentru răniți. Doctorul
Leroy moțăia în fotoliul lui Marvin Lambert. Pentru soții Lambert se
aduseseră paturi de campanie într-o încăpere alăturată. Marvin
căzuse într-o somnolență de om băut, iar când doctorul nu mai
suportase lamentările lui Nellie Lambert, i le curmase cu laudanum.
Acum mama lui Tim dormea cuminte alături de bărbatul ei, care se
zbătea în somn și părea că înjura și în vis.
Majoritatea femeilor și copiilor victimelor plecaseră acasă. Unele
mai vegheau morții. Cine mai avea speranțe aștepta ca și până
atunci în curte. Era o noapte caldă; femeile tremurau mai curând de
frică și de epuizare decât de frig. Totuși Mrs. Carey pusese să li se
distribuie pături.
Madame Clarisse își expediase fetele acasă. Aici nu mai era treabă
pentru ele, și noaptea nu îi plăcea să le lase nesupravegheate. Chiar
și epuizați, bărbații erau bărbați și le-ar fi privit pe prostituate ca pe
un vânat. Reverendul le dusese cu căruța lui în oraș. Elaine doar
clătinase din cap când madame Clarisse o rugase să o înhame pe
Banshee.
— Eu rămân aici până când< până când< Ea nu mai continuase,
pentru că se temuse că va izbucni în plâns din cauza epuizării. Apoi
adăugase mai liniștită: Mie nimeni nu îmi va face nimic.
În cele din urmă, se duse la grajd, la Banshee și Fellow, se ghemui
pe o grămadă de paie și o luă în brațe pe Callie. Se părea că soarta ei
era să își găsească consolarea doar la animale.
Dar mai târziu, spre dimineață, din somnolența ei o smulse un
strigăt.
— Au găsit pe cineva! anunță o voce triumfătoare. Semne de viață!
1150
Cineva sapă din interior!
Elaine ieși în fugă din grajd; nu mai stătu nici măcar să își scuture
paiele din păr. În curte întâlni un miner tânăr, înconjurat de femeile
în care se trezise din nou speranța.
— Cine este?
— Sunt mai mulți?
— Sunt răniți?
— Este soțul meu?
— Este fiul meu?
Mereu aceleași întrebări. Este Rudy, este Paddy, este Jay, este<?
— Este Tim? întrebă Elaine.
— Încă nu știu! Bărbatul abia se putea apăra de năvala femeilor.
Până acum este vorba doar de zgomote. Acum sapă. Poate peste o
oră<
Elaine rămase cu celelalte femei tremurând, plângând și rugându-
se. Toate erau la capătul puterilor. Era ultima șansă. Nu vor mai fi
găsiți alți supraviețuitori.
Mai trecură aproape două ore până când vestea ajunse sus.
— Este un băiat, Roly O’Brien. Anunțați-o pe maică-sa! Băiatul este
mort de oboseală, dar este întreg. Și<
Femeile se îngrămădiră la intrarea în mină privind răbdătoare către
lift.
— Celălalt este Timothy Lambert. Dar dați-i voie doctorului<
Repede, este urgent<
Elaine privea targa pe care era scos Tim și nu îi venea să creadă. El
nu se mișca, era inconștient, dar nu părea să fie adâncit într-un
somn adânc. Trupul nu-i părea încordat. Elaine avu impresia că
avea în față o marionetă aruncată de cineva și părăsită cu picioarele
sucite. Dar trăia!
Elaine vru să se apropie. Dar doctorul Leroy ajunsese deja și se
ocupa de rănit. Elaine privea cum îi lua pulsul, cum îi asculta
respirația, cum îi pipăia cu atenție trupul.
1151
În cele din urmă doctorul se îndreptă. Elaine încercă să îi ghicească
pe figură, dar chipul acestuia era ca de piatră.
— Doctore< spuse ea deznădăjduită, trăiește?
Leroy confirmă.
— Da. Dar dacă în acest caz este o veste bună< Leroy își mușcă
buzele când o privi în față pe Elaine. Adăugă: Trebuie să îl mai
consult. Medicul încercă să nu o mai privească în ochi pe Elaine. Se
întoarse către oamenii cu targa: Duceți-l înăuntru și puneți-l pe un
pat< Dar cu atenție; omul are toate oasele rupte.

— Nu vă lăsați pradă disperării, mică lady! Berta Leroy, inimoasa

soție a medicului, o văzu pe fată clătinându-se când bărbații ridicară
targa cu Tim. Ea continuă: Soțul meu tinde uneori să exagereze.
Poate că nu este chiar atât de grav. După un consult atât de scurt nu
se poate pronunța. Acum lăsați-ne să-l examinăm mai temeinic<
— Dar asta se vindecă? Elaine se sprijini recunoscătoare de brațul
femeii mai în vârstă. Vocea ei oglindea teama: Vreau să spun
ruptura de oase<
— Vom vedea, fetițo, o potoli Berta. Principalul este că trăiește. Mrs.
Carey vreți să veniți puțin? Mai aveți o cană cu ceai pentru micuța
lady? I-ar face bine și o înghițitură de rachiu!
Mrs. Leroy desprinse ușor mâna lui Elaine de pe brațul ei și se
pregăti să își urmeze soțul în clădirea birourilor. Elaine se ținu după
ea. Nu voia nicidecum să rămână în urmă. Dintr-un oarecare motiv
tembel avea sentimentul că lui Tim nu i s-ar întâmpla nimic doar
dacă ea era cu el.
— Nu, dumneavoastră nu. Berta clătină cu hotărâre din cap. Acolo,
înăuntru, nu mai este nevoie de dumneavoastră. Acum trebuie să îi
anunțăm și părinții, iar dumneavoastră< înțelegeți-mă corect, nu
sunteți logodnica lui oficială. Și nu vrem probleme cu bătrânii
Lambert!
Rațiunea lui Elaine era de acord, dar ea simțea dorința nestăpânită
1152
de a se repezi la ușa care se închidea în fața ei.
Apoi îi recunoscu pe Matt Gawain și pe alți membri ai echipei de
salvatori. Cu siguranță că ei știau mai multe despre împrejurările în
care avusese loc salvarea. Ei îl conduceau pe cel de al doilea
supraviețuitor: Roly O’Brien intra în spitalul improvizat pe
propriile picioare. Cam tremura alături de mama lui, care își făcea
necontenit semnul crucii și care suspina de bucurie, dar nu avea
nicio rană. Era și cam dezorientat, dar fără îndoială că își va reveni
cu timpul. Era bombardat din toate părțile cu întrebări.
Mai întâi Matthew încercă să îl protejeze pe Roly.
— Băiatul are nevoie urgent de mâncare, spuse supraveghetorul. Vă
ocupați dumneavoastră de asta, Miss Lainie? I-am găsit pe amândoi
în zona acelui puț de aeraj. De gaz scăpaseră, dar din păcate
avalanșa de pietre de după explozie l-a surprins pe Tim. Spre
deosebire de el, băiatul se afla la adăpost în galerie. Chiar dispunea
de ceva loc. Din cauza izolării și-ar fi pierdut rațiunea, dar ar fi
supraviețuit zile de-a rândul.
— Era atât de întuneric< șopti Roly. Era un întuneric
înspăimântător, eu< nu am cutezat să mă mișc. La început m-am
gândit că Mr. Lambert este mort și că sunt singur. Dar apoi el s-a
trezit<
— Era treaz? întrebă Elaine emoționată. El era cel care lovea?
Roly clătină din cap.
— Nu, eu eram, el nu se putea mișca. Era îngropat până aici<
Băiatul arătă către mijlocul pieptului său și continuă: Am încercat să
îl trag, dar nu a mers< iar el a spus să nu mai încerc, pentru că doar
îl durea< pe el îl durea totul. Dar nu îi era frică deloc< zicea că ne
vor scoate oamenii. Eu trebuia doar să găsesc puțul de aeraj<
mergând după curentul de aer. Și să lovesc cu o piatră zidăria
puțului. Asta am făcut<
— Și el a fost în tot acest timp conștient?
Elaine se agăța de această idee. Tim nu putea să aibă răni interne
1153
grave dacă vorbise o zi și o jumătate de noapte cu băiatul acesta.
Mrs. Carey pusese între timp pe masă un ceai și o farfurie cu
sendvișuri pentru băiat. Roly bău însetat, încercând în același timp
să bage în gură și pâinea. Se înecă și tuși.
— Ia-o ușor, băiete! mormăi Matt. Acum nu se mai prăbușește nimic
peste tine. Și dacă nasul nu mă înșală, doamnele ți-au pregătit și o
supă fierbinte.
Elaine așteptă nerăbdătoare ca băiatul să înghită.
— Roly, ce a fost cu Mr. Lambert? îl preluă ea din nou.
Îi venea să îl scuture pe tânăr.
— A fost conștient aproape tot timpul. La început mai mult, dar
apoi se simțea rău< gemea și se plângea că este întuneric, eu
urlam< Dar pe urmă am auzit că undeva în galerii se săpa, atunci
m-am gândit că ne scot și am strigat, am făcut gălăgie, dar Mr.
Lambert nu a mai reacționat. Trebuie să îi dați și lui ceva de băut,
neapărat! Roly păru că își dădea seama abia acum de asta și privi
vinovat ceașca lui de ceai. Apoi adăugă: Spunea mereu doar că îi era
sete.
Cuvintele lui Roly nu îi ușurară sufletul lui Elaine. Mai ales că acum
se auzeau voci și plânsete din birou. Matt le auzi și el și clipi
îngrijorat.
— Mai înainte inima lui încă bătea cu putere, spuse el și ca să o mai
liniștească pe Lainie.
Dar ea nu mai rezista. Se îndreptă decisă spre ușă și o împinse.
Chiar dacă doctorul Leroy ar fi nevoit să o zvârle afară, ea trebuia să
vadă dacă Tim trăia.
Dar medicul și soția lui aveau altceva de făcut decât să o bage în
seamă pe Elaine. Berta se ocupa de Nellie Lambert, care plângea și
se jelea, în timp ce Mr. Leroy încerca să îl calmeze pe Marvin
Lambert care se lamenta.
— Tipic pentru Timothy! Are doar prostii în cap! Eu i-am spus
mereu că indivizii nu merită să faci ceva pentru ei. Dar nu! El voia
1154
permanent să îi salveze de la ceva! Cu prețul propriei sănătăți! Nu
putea să conducă măsurile de salvare de aici? Supraveghetorul
acesta, Matt Gawain, era șmecher! Ăsta nu se bagă fără să se
gândească într-o aventură oarecare, să mai vină și schilod înapoi!
— Matt Gawain se află de ore întregi în mină, încerca doctorul
Leroy să îl domolească. Iar fiul dumneavoastră nu avea de unde să
știe că vor urma alte explozii. Alții ar spune că el este un erou.
— Frumos erou! hohoti Marvin. Probabil ținea ca singur să îi
dezgroape pe cei prinși sub dărâmături. Acum vedem cu ce s-a ales!
Suna amar, dar Elaine sesiză și izul de whisky pe care acesta încă îl
mai degaja.
Elaine își deplasă privirea de la părinții lui Tim la silueta subțire din
pat. Slavă Domnului, el era încă inconștient, așa că nu auzise
reacțiile părinților. Avea chipul cenușiu, la fel cum îi era și părul.
Cineva îl curățise superficial de praful de cărbune, însă în pori și în
ridurile feței atât de caracteristice când râdea se mai aflau încă
resturi unsuroase. Spre ușurarea ei, Elaine văzu că pieptul i se ridica
și cobora regulat. Deci trăia. Acum, când fusese acoperit cu o
pătură, nici nu mai arăta atât de strivit.
Marvin Lambert făcu o pauză, în timp ce soția lui se lansă în noi
tirade.
— Și va rămâne paralizat. Fiul meu< un schilod!
Nellie Lambert suspină, în timp ce Berta Leroy arăta de parcă ar fi
fost pe punctul de a se năpusti asupra celor doi.
Nellie se prăbuși într-un gest teatral peste patul pe care se afla Tim.
Rănitul gemu.
— Îl faceți să sufere! zise Elaine, care simțea pornirea de a smulge
isterica femeie de lângă fiul ei.
Dar se stăpâni și o îndepărtă pe Mrs. Lambert ușor, înainte ca Berta
să fi intervenit mai energic. Nellie se refugie în brațele bărbatului ei.
Elaine îl privi implorator pe doctorul Leroy.
— De fapt ce are?
1155
— Fracturi complicate ale picioarelor, răspunse rapid Berta. Era
evident că nu voia ca niște detalii furnizate de soțul ei să declanșeze
noi isterii. Adăugă: Și o coapsă ruptă. Ar mai fi și câteva coaste<
— Este paralizat? întrebă Elaine.
Termenul de „schilod” parcă o arsese. Între timp se mai apropiase
de patul lui Tim și simțea nevoia de a-l atinge, de a-l mângâia pe
frunte, de a-i șterge murdăria rămasă pe obraji. Dar nu îndrăznea.
Doctorul Leroy dădu din cap.
— Nu este paralizat, pentru asta ar fi trebuit să aibă șira spinării
ruptă, lucru care probabil nu s-a întâmplat. Întrebarea ar fi dacă asta
este o binecuvântare. Dacă cineva este paralizat, cel puțin nu mai
are dureri. Dar așa<
— Dar fracturile se vindecă! interveni Lainie. Fratele meu și-a
fracturat brațul, și s-a însănătoșit repede. Iar celălalt frate al meu a
căzut dintr-un pom și și-a rupt piciorul. A trebuit să stea mai mult
în pat, dar pe urmă<
— Fracturile simple se vindecă fără probleme, o întrerupse Leroy.
Dar aici avem de-a face cu fracturi multiple. Desigur că le putem
imobiliza, dar nu prea știu de unde să încep. Vom chema un
specialist din Christchurch. Cu siguranță că se va vindeca cumva<
— Va putea să meargă din nou? întrebă plină de speranță Elaine.
Firește nu imediat, dar peste câteva săptămâni sau luni<
Leroy oftă.
— Fetițo, să fii bucuroasă dacă în câteva luni va putea sta într-un
scaun pe roți. Șoldul acesta rupt<
— Termină odată cu cobitul, Christopher!
Berta Leroy era pe punctul de a ceda nervos. Soțul ei era un bun
medic, dar era și un pesimist cronic. Și cu toate că de cele mai multe
ori el avea dreptate, în acest moment nu exista niciun motiv să-i mai
îngrozească pe părinții rănitului. Roșcovana asta, care cumva ținea
de madame Clarisse, dar care se părea că nu era o prostituată, deja
părea o frunză în vânt. Când Christopher menționase scaunul cu
1156
rotile, de pe chipul ei dispăruse orice culoare.
Berta o apucă energic de umeri.
— Iar dumneata, fetițo, inspiră adânc! Nu îl ajuți pe prietenul tău
dacă mai leșini și tu. Așa cum ai auzit, va veni un specialist de la
Christchurch. Înainte de venirea acestuia nu se poate spune nimic.
Elaine își recăpătă oarecum autocontrolul. Firește că se purta
prostește. Trebuia să fie bucuroasă că Tim mai era în viață. Dacă nu
ar fi avut permanent în fața ochilor imaginea cursei de cai< Tim ca
victorios merituos, sărind de pe cal râzând, suind sprinten pe
podium, îmbrățișându-l pe Fellow, urcând apoi din nou în șa. Nu
și-l putea imagina pe acest om într-un scaun cu rotile, condamnat la
inactivitate. Poate că doctorul Leroy avea dreptate când spunea că
pentru Tim asta era mai rău decât moartea.
Dar în legătură cu asta se va gândi mai târziu. Acum trebuia să o
întrebe pe Mrs. Leroy ce putea ea face pentru Tim. Dacă mai exista
ceva ce putea să facă<
Însă acum Berta Leroy o muștruluia pe Nellie Lambert:
— Dumneavoastră adunați-vă! i se adresă ea scurt mamei
plângărețe a lui Tim. Afară sunt multe femei care astăzi și-au
pierdut bărbații și fiii! Și acelea nici măcar nu știu cum să facă rost
de bani pentru a-i înmormânta! Dumneavoastră v-ați recăpătat fiul.
Ar trebui să-l mulțumiți Domnului, în loc să vă văicăriți fără rost.
Unde este reverendul? Uitați-vă dacă găsiți pe cineva care să vă
ducă acasă. Noi vă vom spăla aici băiatul, îl vom îngriji, îl vom pune
în pat atâta timp cât este inconștient. Va avea după aceea dureri<
Christopher?
Medicul alegea atelele și pregătea bandajele. Mrs. Leroy constată
asta cu plăcere și reveni la Elaine.
— Te simți mai bine, fetițo? Bun. Caut-o pe Mrs. Carey! Aici noi mai
avem nevoie de cineva voinic.
Mrs. Leroy se întoarse la patul lui Tim și se pregăti să-i aranjeze
acestuia păturile.
1157
— Vă pot ajuta eu! spuse Elaine luându-se după ea.
Berta Leroy clătină din cap.
— Nu, nu dumneata. Asta ți-ar mai lipsi noaptea asta, să te muți la
picioarele drăguțului tău. Să îmi mai și leșini.
— El nu este drăguțul meu< șopti Elaine.
Berta râse.
— Nu, firește că nu. Micuțo, ești rece ca un bot de câine! Nu ai
treabă cu nimeni! Doar erai în trecere pe aici, pentru că pe Tim
Lambert îl știi doar așa, din vedere, nu? Asta să i-o spui lui mutu’!
Dar mai întâi înhamă-ți căluțul. Căruța lui madame Clarisse mai
este aici, nu? Caută pe cineva care să scoată băncile, pentru că
trebuie dusă o targă.
— Vrei să duci omul acasă astăzi, Berta? întrebă doctorul. În starea
aceasta?
Berta Leroy ridică din umeri.
— Starea lui nu se va modifica în următoarele săptămâni. Excepție
făcând faptul că mâine va fi conștient și va simți fiecare groapă de
pe drum. L-am putea scuti de tortura asta.
Elaine începea să se întrebe cine era adevăratul doctor în cabinetul
medical Leroy.
— Dar familia asta<
Berta îl întrerupse pe soțul ei și se adresă energică lui Elaine:
— Ce mai aștepți, fetițo? La grajd!
Elaine ieși. Considera și ea că în fond doctorul Leroy avea dreptate.
Dacă îl duceau pe Tim la casa Lambert, tatăl îl va copleși mâine cu
reproșuri, și mama lui nu își va mai reveni din disperare. Acum
Elaine înțelegea de ce Timothy venea în fiecare seară la cârciumă. A
fi la dispoziția soților Lambert însemna iadul pe pământ.
Banshee și Fellow nechezară când Elaine intră în grajd; acolo dădu
de mai mulți mineri, care după acțiunea de salvare căzuseră
epuizați pe paie. Mai înainte nu îi remarcase – și nici nu se mai
gândi că dormise fără teamă cu ei sub același acoperiș! Dar acum
1158
trebuia să trezească câțiva dintre ei. Singură nu ar reuși să aranjeze
căruța lui madame Clarisse pentru transportul bolnavului. Se decise
pentru doi mineri mai în vârstă, liniștiți, pe care îi știa superficial de
la cârciumă. Bărbații nu se arătară entuziasmați, dar înțeleseră
despre ce era vorba și își aduseră sculele.
Din păcate nu prea avură grijă de pernele roșii din catifea ale lui
madame și le umplură de pete de murdărie. Pe care Lainie va trebui
să le curețe. Ea oftă. Se va încheia odată ziua asta?

Când în cele din urmă aduse în fața birourilor căruța aranjată

pentru transportul bolnavului, disputa dintre soții Leroy continua
încă. Era vorba despre faptul că Berta prefera ca Tim să fie îngrijit la
cabinetul medical, unde exista și un mic spital cu două paturi.
Medicul însă era de părere că tot atât de mult putea face pentru Tim
acasă și o îngrijitoare angajată de familie. Tim va avea nevoie de
îngrijire o perioadă de câteva luni.
În fața unei asemenea lipse de judecată specific bărbătească Berta
clătina din cap.
— Îngrijitoarea îl poate spăla și îi poate schimba pansamentele, dar
în rest? Tocmai i-ai văzut pe soții Lambert! Dacă îl trimiți acolo,
peste o săptămână vei avea de-a face cu o depresie clasa întâi! Și
cumva crezi că vreunul dintre ortaci va cuteza să îl viziteze? Poate
Matt Gawain, la trei săptămâni o dată! Pe când la noi este animație
mereu. Prietenii lui pot trece pe aici, toate femeile onorabile din
localitate vor trece cu fetele lor, iar fetele de la madame Clarisse vor
veni și fără dame de companie. Berta zâmbi văzând-o pe Elaine în
ușă și adăugă: Mai ales una dintre ele. Care nu are nicio treabă cu
el<
Elaine roși.
Doctorul Leroy se dădu bătut.
— Bine. Deci la cabinet. Avem doi bărbați pentru targă? Și pentru
schimbarea patului ne trebuie cel puțin patru ajutoare.
1159
Trupul lui Tim era înfășurat în bandaje; avea bandajat și pieptul. La
brațe se părea că nu avea răni. Asta îi dădu speranțe lui Elaine. Dar
ea păli din nou când Leroy și ajutoarele lui îl ridicară pe rănit din
pat pentru a-l pune pe targă și acesta gemu zgomotos.
— Am pus pături în căruță, spuse ea.
Berta încuviință din cap și îi urmă pe purtătorii de targă până la
căruță.
— Bun, te-ai gândit bine. Merg cu dumneata și încerc să îl mențin
cât mai nemișcat. Al cui este cel de al doilea cal?
Elaine o înhămase pe Banshee la căruță, de care îl legase și pe
Fellow. Ea arătă către Tim.
— Este al lui. Bătrânii au uitat de cal. Nu poate rămâne singur aici<
Berta zâmbi.
— Ești cu adevărat o sfântă. Aveți grijă de un bărbat de care nu vă
leagă nimic, și chiar și de calul lui. Exemplar! Poate că reverendul ar
trebui să predice despre asta.
Elaine o conduse pe Banshee la pas întreg drumul, dar pe întuneric
nu putu să evite fiecare groapă. Deși era inconștient, Tim gemea de
fiecare dată, și treptat Elaine înțelese de ce Berta Leroy insistase să
fie transportat chiar în această noapte. În cele din urmă, bărbații îl
duseră pe Tim în cabinetul medical, iar Elaine se ocupă de cai. Când
Banshee și Fellow ronțăiau mulțumiți fânul, îi urmă și ea în casă pe
soții Leroy.
— Vă mai pot ajuta cu ceva?
Berta Leroy aruncă o privire fetei delicate, îmbrăcată cu un costum
de călărie murdar acum. Arăta palidă și frântă de oboseală, și totuși
avea în ochi acea expresie care îi spunea că în următoarele ore cu
siguranță nu va putea dormi. Dimpotrivă, Berta simțea nevoia să
doarmă. Va dormi buștean.
— Poți rămâne cu el, zise ea după ce se gândi o clipă. Cineva trebuie
să fie cu el când se va trezi. Nu se poate întâmpla nimic, nu este în
pericol de moarte. Dacă totuși este nevoie, trezește-ne.
1160
— Și ce fac atunci când se trezește? întrebă Elaine șovăind și o urmă
pe soția medicului în salonul pentru bolnavi.
Tim era întins nemișcat pe unul dintre paturi.
Berta ridică din umeri.
— Vorbești cu el. Îi dai ceva să bea. Dacă are dureri, să ia asta. Ea
arătă către un pocal în care se afla un lichid lăptos, așezat alături de
o carafă cu apă pe noptieră. Femeia continuă: Va adormi foarte
repede, este un medicament puternic. Și îl încurajezi puțin.
Elaine trase un scaun lângă pat și aprinse lampa de pe mica
noptieră. Mrs. Leroy stinse lumina principală. Pe Elaine nu o
deranja mult să stea pe întuneric, dar când Tim se trezea< nu
trebuia să fie întuneric. Ea mai auzea încă în urechi cuvintele lui
Roly: Mereu spunea cât de întuneric este<
Elaine rămase lângă patul lui Tim până în zori. Era epuizată, dar
parcă nu era cu adevărat obosită; după o zi îngrozitoare, acum era
liniște. Și Tim părea epuizat. Abia acum Elaine înregistră că avea
obrajii supți și cearcăne întunecate sub ochi. Și peste toate, praful de
piatră< Elaine luă un lighenaș aflat în încăpere și turnă apă în el.
Apoi îi șterse colțurile ochilor, trecu ușor cârpa umedă peste cutele
care îi dădeau acel aer atât de ștrengăresc când râdea. Era foarte
atentă să îl atingă doar cu cârpa. Când din nebăgare de seamă
degetele îi atinseră obrajii, tresări ca lovită de fulger.
De la acele nopți oribile cu Thomas, nu mai atinsese niciun bărbat, și
nici nu mai fusese singură cu vreunul. Și mai ales noaptea, într-o
cameră întunecoasă. Nu voia să mai facă asta niciodată. Dar acum
aproape că îi veni să râdă de teama ei. În ce îl privea pe Tim, din
partea lui nu exista acum niciun pericol. Iar atingerea pielii lui era
plăcută. Pielea era caldă, uscată, puțin aspră< Elaine lăsă cârpa și îi
mângâie ușor fruntea, sprâncenele, obrajii. Îi îndepărtă părul de pe
frunte și constată cât era acesta de moale. În final îi pipăi mâinile
care stăteau nemișcate pe pătură. Mâini puternice, bronzate, care
puteau să apuce. Își aminti totuși și de blândețea cu care aceste
1161
mâini țineau frâul lui Fellow; pe parcursul întrecerii admirase cu
câtă ușurință conducea el calul. Degetele lui Tim erau aproape
negre de la praf, unghiile îi erau rupte. Chiar încercase să
îndepărteze cu mâinile sterilul care îl acoperise?
Îi mângâie dosul palmelor, în cele din urmă îi luă mâna dreaptă în
mâinile ei – și scoase un strigăt înăbușit când degetele lui le
strânseră pe ale ei. Era o nebunie, dar această simplă strângere
ușoară fu suficientă pentru a-și smulge isteric mâna și pentru a sări
în picioare, ca să fie cât mai departe de el.
Strigătul îl făcu pe Tim să deschidă ochii.
— Lainie< șopti el. Visez< cine a strigat? Băiatul?
Tim privi buimac în jur.
Elaine se certă pe sine pentru propria reacție. Se apropie din nou și
făcu lumina lămpii mai mare.
— Nimeni nu a strigat, zise ea. Iar băiatul este în siguranță.
Dumneavoastră< dumneavoastră sunteți în Greymouth la doctorul
Leroy. V-a dezgropat Matt Gawain.
Tim zâmbi.
— Iar dumneavoastră m-ați îngrijit<
Închise iarăși ochii. Elaine îi luă mâna. O va ține cu putere până
când el se va trezi din nou, apoi îi va zâmbi. Trebuia să își învingă
frica absurdă. Trebuia doar să fie atentă să nu se îndrăgostească
iarăși.

Când Tim își recăpătă cunoștința era deja dimineață. Elaine nu îl

mai ținea de mână; adormise în fotoliu. Când el îi pronunță numele,
tresări. O voce de bărbat care o trezea din somn< așa începea
mereu când Thomas< Dar nu era vocea dură, de stăpân, a lui
Sideblossom. Vocea lui Tim era mai clară, mai prietenoasă și abia se
auzea. Elaine reuși să îi zâmbească. Tim clipea din cauza luminii.
— Lainie, poți< ai putea< fereastra< lumina<
Elaine răsuci fitilul lămpii.
1162
— Perdelele<
Mâna lui Tim tresărea pe pătură de parcă ar fi vrut el însuși să le
tragă.
— Afară este încă întuneric, spuse Lainie. Dar se face dimineață. Va
răsări imediat soarele.
Se ridică nervoasă și trase perdelele. Prima lumină a zorilor
pătrunse în încăpere.
Tim clipi. Ochii îi erau injectați din cauza prafului.
— Credeam că nu îl mai văd< soarele. Și< Lainie< încercă să se
miște și chipul i se schimonosi de durere. Ce am? întrebă el încet.
Mă doare cumplit.
Elaine se așeză și îi apucă mâna. Inima ei bătea cu putere, dar Tim îi
strânse degetele cu mare atenție.
— Doar câteva fracturi de oase, răspunse ea. Uitați, dacă< dacă beți
asta<
Întinse mâna după sticla de pe noptieră. Tim încercă să se ridice în
capul oaselor și să o ia, dar la cea mai mică mișcare durerea se
răspândea fulgerător în tot trupul. Își stăpâni cu greutate un strigăt,
care se transformă într-un sunet înăbușit. Elaine îi văzu broboanele
de sudoare de pe frunte.
— Așteptați, vă ajut eu. Trebuie să stați întins, fără să vă mișcați<
Introduse cu atenție o mână sub capul lui, i-l ridică ușor și îi duse
paharul la buze. Tim înghițea cu greutate.
— Are un gust oribil, spuse el și încercă să zâmbească.
— Dar ajută, susținu ea.
Acum Tim era întins, stătea liniștit și privea pe fereastră. Din pat nu
putea să vadă mare lucru, doar siluetele munților, un acoperiș ori
două, un turn de extracție. Se făcea repede lumină.
Elaine îi șterse sudoarea de pe frunte.
— Imediat va trece durerea, îl încurajă ea.
Tim o privi cercetător. Ea îi ascundea ceva. Dar ea era aici. Desfăcu
pumnul strâns de durere și întinse mâna spre ea.
1163
— Lainie< chiar dacă nu este grav, mă simt ceva cam rău. Ați
putea< poate ați putea să mă mai țineți încă o dată de mână?
Elaine roși, dar îi dădu mâna. Și apoi amândoi priviră în tăcere cum
un neobișnuit de frumos răsărit de soare trecea de la purpuriul
primilor zori la o lumină strălucitoare.

1164
 4

Soarele se ridica deasupra unui oraș răvășit, îndoliat. Locuitorii din

Greymouth, chiar și negustorii și meșteșugarii care nu aveau nimic
de-a face cu mina erau obosiți și deprimați. Întreaga viață se
desfășura tărăgănat, de parcă oamenii și atelajele se mișcau printr-o
ceață deasă.
Însă cele mai multe mine private nu încetaseră activitatea. Chiar și
muncitorii care în urmă cu o zi ajutaseră la acțiunile de salvare
trebuiau să coboare în subteran, dacă nu voiau să-și piardă și așa
amărâtul salariu. Ei se prezentau epuizați și nedormiți în
schimburile lor și puteau doar să spere că un supraveghetor
înțelegător îi va repartiza la o muncă mai liniștită sau chiar la
suprafață.
Matt și colegii lui nu făceau asta cu plăcere. Dacă oamenii rămâneau
prea mult timp afară, imaginile răniților și morților li se vor
imprima în memorie și ei se vor teme de acum de galerii. De aceea
existau mereu oameni care după accidentele miniere demisionau.
Mulți coborau în mine zilnic cu teama în suflet, deși niciunul nu
recunoștea. Cei mai mulți dintre aceștia erau mineri de generații.
Părinții și bunicii lor trudiseră din greu în minele din Țara Galilor,
Cornwall și Yorkshire, și fiii acestora coborau în subteran deja de la
treisprezece ani. Toți acești Paddy, Rory și James nu își imaginau că
puteau face altceva.
Matt și oamenii lui aduceau în această zi la suprafață ultimii morți.
O treabă tensionată și împovărătoare, dar în fața minei femei și
copii încă mai așteptau o minune.
Reverendul încerca să fie alături de ei și în același timp să rezolve și
alte lucruri pentru cei șaizeci și șase de decedați. El trimitea
doamnele din asociația gospodinelor patronată de el la familiile
celor morți – și le calma când acestea reveneau oripilate de situația
1165
din cartierul minerilor. De toată murdăria, de sărăcia și de copiii în
mare parte cu aspect neîngrijit, matroanele din Greymouth făceau
răspunzătoare mai puțin salariile mici ale muncitorilor și lăcomia
proprietarilor de mine, și mai mult calitățile gospodărești reduse ale
soțiilor de mineri.
— Nu au nici cel mai mic simț al frumosului! se oțăra Mrs. Tanner.
Și cea mai sărmană colibă ar deveni mai plăcută dacă s-ar plasa ici și
acolo câte o pernuță, dacă ar coase niște perdele<
Reverendul tăcea și mulțumea Cerului pentru madame Clarisse,
care se dovedea de un real ajutor ocupându-se de fostele prostituate
aflate acum printre văduve. Le ajuta cu bani pentru înmormântare,
celor mai tinere le promitea angajări la cârciumă, iar celor mai în
vârstă, de rochiile cărora se agățau câte trei copii, le promitea
angajarea la bucătărie. Fetele lui Clarisse ajutau și la identificarea
morților care nu aveau familie. La aproape jumătate dintre victime
comunitatea se ocupa de înmormântări. Trebuiau rezolvate
problemele acestora, trebuiau anunțate rudele apropiate din
Irlanda, Anglia și Țara Galilor despre moartea acestora. Toate
acestea erau dificile, de durată și amare. Dar reverendului îi era cel
mai mult teamă de vizita la Marvin Lambert. Că acestuia îi
convenea ori nu, trebuia să își asume o parte a răspunderilor.
Femeile și copiii aveau nevoie de sprijin. Dar probabil că Nellie
Lambert se va văieta doar de marea nenorocire care se abătuse
asupra familiei ei. Oricum, după cum spunea doctorul Leroy,
tânărul Lambert nu mai era în pericol de moarte. Reverendul
trecuse în mod special prin oraș ca să se intereseze de tânăr.
— Oricând mai poate interveni ceva, se pronunțase pesimistul
doctor. Va sta mult timp imobilizat în pat, și asta provoacă congestii
pulmonare. Pe de altă parte, el este un bărbat tânăr și puternic<
Reverendul nu își mai pierdu timpul cu alte explicații, ci încercă să
o liniștească pe Nellie Lambert susținând că, având în vedere
circumstanțele, fiului ei îi mergea bine. Nu prea reuși, și chiar și
1166
Marvin Lambert se arătă mai curând nesimțitor.
— Mai întâi așteptați concluziile comisiei de anchetă, mormăi el.
Înainte de asta nu dau nimănui bani. Ar însemna o recunoaștere a
vinovăției. Mai târziu ne-am putea gândi la un fond de donații<
Preotul oftă în speranța că măcar cele mai urgente cheltuieli ar
putea fi acoperite de colectă. Doamnele din comunitatea bisericii
planificau de zor colecte și primele bazare și picnicuri în scopuri de
binefacere.

Inspecția minieră apăru curând – de fapt inspectorii sosiră exact în

momentul în care Matt, după două zile de muncă neîntreruptă,
tocmai voia să se ducă acasă pentru a se culca. În loc de asta,
conduse inspectorii prin mină și vorbi pe șleau. Raportul final
reproșa conducerii minei și măsurile insuficiente de siguranță.
Totuși nu se insista asupra acestora; pe Lambert îl salvase noul puț
de aeraj, a cărui construire i-o permisese cu atâta greutate lui Tim și
care îi salvase și viața fiului său. Comisia decise aplicarea unei mici
amenzi doar pentru că echipele de salvare fuseseră dotate
insuficient.
Marvin Lambert se făcu foc și pară pentru că inițial controlorii nu ar
fi putut să știe acest lucru. Cineva vorbise, iar el îl bănuia pe Matt
Gawain, ceea ce îl înfuria peste măsură. Îl amenință în repetate
rânduri pe Matt cu concedierea; se părea că nu își dădea seama cât îi
înspăimânta asta pe muncitorii rămași.
— Deja mulți caută de lucru la celelalte mine! spuse Matt după ce își
mai revenise după un somn bun, când îl vizită pe Tim înainte de a-
și reîncepe munca. Până acum nu am zis nimic, dar cumva tatăl
dumneavoastră trăiește într-o altă lume.
Tim încuviință din cap. Și pentru accidentul lui, Lambert îi făcea
vinovați pe toți și pe fiecare în parte, dar nu și propria indiferență
față de măsurile de siguranță din mină. Lambert nu-și recunoștea
nicio vină și nici prin cap nu îi trecea să își modifice modul de
1167
abordare la deschiderea de noi galerii.
— Astfel nu o va scoate la capăt! declară Matt cu tonul celei mai
profunde convingeri. Trebuie să angajăm cel puțin șaizeci de
oameni. Și va fi greu pentru că avem faima de „mină a morții”. Dacă
o ținem tot așa, Mr. Lambert va trebui curând să își scoată singur
cărbunele.
Tim nu spuse nimic; avea destule necazuri cu propria situație. Era
peste puterile lui să se mai și certe acum cu tatăl său. Mai ales că
Marvin nu prea îl vizita. Se părea că voia să ignore nefericirea
abătută asupra fiului lui, ca și responsabilitatea față de familiile
celor decedați în catastrofă.
Matt Gawain se întreba amar dacă cumva Lambert nutrea speranța
că Tim se va însănătoși cândva sau pur și simplu acesta nu mai
exista pentru el. Firește că despre asta nu discuta cu prietenul lui
grav rănit, ci doar seara, la cârciumă, unde bea cu Ernie și Jay. Și
ceilalți doi erau șocați de starea în care se afla Tim și comandau un
whisky după altul.
Aveau și posibilitatea să o facă. Atât Lucky Horse, cât și Wild Rover
deschiseseră a doua zi după accident. Treaba se urnea greu. Nici
Lainie și nici Kura nu mai cântau la pian; bărbații discutau între ei
cu voci joase și beau mai mult whisky decât bere, de parcă ar fi
sperat că astfel își puteau amăgi temerile.

În perioada următoare minerii reveniră la rutina zilnică. Sărbătoarea

de Crăciun nu se mai ținu în acest an. De Anul Nou nu avea să fie
diferit. Nimeni nu simțea nevoia de a sărbători.
Matt căuta forță de muncă nouă și nu găsea mineri de profesie. Cei
puțini care acceptau să lucreze erau fie vânători de balene, fie
căutători de aur, oricum oameni care se ocupaseră cu orice altceva
în afară de minerit, oameni care niciodată nu văzuseră o mină din
interior. Aceștia trebuiau acum instruiți – ceea ce era o muncă
dificilă și de durată.
1168
Reverendul fixase funeraliile victimelor catastrofei în următoarea
duminică, pentru ca oricine să poată participa.
— De fapt minele ar trebui să le dea oamenilor liber, cel puțin
Lambert, îi spuse el lui Lainie. Dar cu el trebuie să o las mai moale.
Elaine înclină din cap.
— Eu ce să cânt? întrebă ea și căută prin partituri.
Venise la biserică pentru a-i aduce preotului banii strânși de
madame Clarisse pentru familiile decedaților. Ceea ce stârni alte
dispute.
În fapt asociația gospodinelor deținea monopolul donațiilor și
doamnele respective discutau dacă pot accepta banii „păcătoși”
proveniți de la bordel. Până la urmă au fost de acord, mai ales
pentru că era vorba despre o sumă considerabilă. Madame Clarisse
strânsese cam de trei ori mai mult decât onorabilele doamne.
Mrs. Carey trase o concluzie pentru care primi acceptul general:
— Să privim lucrurile astfel: madame Clarisse nu a făcut altceva
decât să restituie banii pe care cei decedați i-au lăsat mai înainte la
cârciumă. Ceea ce ar trebui să atragă și iertarea câtorva păcate ale
bărbaților acolo unde s-au dus fără să apuce să se mai
spovedească<
— Și în ce privește muzica, Amazing Grace este totdeauna bună,
propuse Lainie răsfoind liturghia pentru ceremoniale mortuare.
Reverendul își muscă buzele.
— Nu vă mai faceți probleme, Miss Lainie. Sper să nu mi-o luați în
nume de rău, dar eu< eu am aranjat deja ceremonia de doliu cu
Miss Martyn<
Elaine îl fulgeră cu privirea.
— Cu Kura? Bine cel puțin că aflu!
— Nu am vrut să vă ignorăm, Miss Lainie, zău! Dar Miss Martyn
interpretează Recviemul lui Mozart înduioșător. Nu am mai auzit
așa ceva de când am părăsit Anglia. Și m-am gândit că
dumneavoastră, cum și așa ați făcut atât de mult< și veți mai face<
1169
Elaine se ridică. Era atât de furioasă încât preferă să plece înainte de
a țipa la reverend sau cel puțin de a dezvălui adevărata stare
familială a fermecătoarei ei verișoare.
— Cu ce mă pot lăuda? întrebă ea supărată. Banii aceștia nu i-am
strâns eu și nici nu gătesc pentru ceremonie ca doamnele din
conducerea asociației. Dar desigur văd că eu, în ce privește orga, nu
îi pot ajunge nici la degetul mic lui „Miss Martyn”< ea coborându-
se până acolo încât să facă poporul de jos părtaș la interpretarea ei
angelică. Dar fiți atent ca Mrs. Tanner să nu ia vreun ton fals, că
„Miss Martyn” poate deveni de-a dreptul urâcioasă!
Elaine ieși. Tare avea chef să îi ceară socoteală Kurei, dar se
răzgândi. Kurei nu i-ar face decât plăcere să guste ieșirea ei, și
probabil ar face câteva remarci ironice referitoare la interpretarea
executată la orgă de rivala sa. Elaine știa bine că nu era perfectă.
Kura i-ar da ceremoniei o tentă mult mai festivă. Doar simpla ei
apariție tăia răsuflarea.
Așa că Lainie se îndreptă către Leroy, pentru a-l vizita pe Tim, ca în
fiecare după-amiază. Știa că în oraș se vorbea despre asta – unii
oameni erau de părere că îndeplinea astfel o obligație creștinească,
alții șopteau că Miss Lainie voia fără îndoială să pună mâna pe fiul
bogatului proprietar al minei. Care și schilod reprezenta o partidă
bună<
Cel mai calm reacționau minerii. Ei îl văzuseră deseori pe Tim în
cârciumă alături de pian și unii dintre ei știau și despre insistenta
cerere în căsătorie până acum rămasă fără rezultat. Acum ei o
întrebau zilnic pe Lainie despre cum se mai simțea Tim.
Elaine îi încuraja pe oameni să îl viziteze și ei, și mulți o și făceau. În
micul spital măcar nu era izolat de lumea înconjurătoare, și vizitele
prietenilor săi îi mai descrețeau fruntea. Și asta era absolut necesar,
deși Tim nu lăsa să se vadă. El aștepta specialistul din Christchurch,
dar acesta se vede treaba că era tare ocupat. În el Tim își punea mari
speranțe.
1170
Între timp îi ajunsese la ureche diagnosticul provizoriu pus de
doctorul Leroy, cu toate că Lainie – ca de altfel și Mrs. Leroy –
vorbise vag pe această temă, și însuși doctorul nu își dezvăluise cea
mai rea prognoză. Numai că mama lui Tim nu avea nicio reținere.
Nellie Lambert își vizita fiul zilnic și considera că era de datoria ei
să plângă fără întrerupere timp de o oră. Cum se încheiau cele
șaizeci de minute, își lua rapid la revedere, ocazie cu care de cele
mai multe ori se lovea neîndemânatică de pat. Tim încerca să vadă
partea comică a situației, ceea ce nu totdeauna era simplu, mai ales
că avea mari dureri chiar și când era mișcat doar ușor. Apoi avea
nevoie de ore întregi până când scăpa de senzația că trupul îi era
tăiat felii cu cuțitul. Mrs. Leroy știa bine asta și, pentru că ea însăși îi
provoca dureri cu prilejul îngrijirilor de zi cu zi, îi administra
morfină. Pe care Tim o refuza consecvent.
— Oi avea eu picioarele rupte, dar acesta nu este un motiv să îmi
pierd și mințile! Știu că la un moment dat nu voi mai putea sta fără
morfină, Mrs. Leroy, și nu vreau asta!
Uneori îi era atât de rău, încât trebuia să facă uz de toată stăpânirea
lui ca să nu urle. Atunci Mrs. Leroy îi dădea laudanum, în timp ce
Lainie stătea lângă el pur și simplu așteptând sau ținându-l ușor de
mână. Atingerea ei gingașă și ezitantă îi făcea bine; niciodată ea nu
îi strângea mâna. Chiar și când îi dădea să bea sau când îi ștergea
fruntea după durerile cumplite, mișcările ei rămâneau ca atingerea
unei pene.
În această zi Tim era binedispus, mai ales că specialistul din
Christchurch anunțase că va sosi în ziua următoare funeraliilor. Tim
se bucura și zâmbea observând furia manifestată de Lainie față de
Kura și de reverend.
— Cândva va trebui să îmi destăinuiți ce aveți cu această fată maori
care cântă la pian pentru Paddy Holloway! o tachină el, dar încetă
imediat ce-i văzu chipul împietrit. Ea reacționa așa de fiecare dată
când el se interesa de trecutul ei. Priviți chestiunea pozitiv, continuă
1171
el, nu trebuie să mergeți și să plângeți la aceste funeralii, ci în loc de
asta îmi puteți ține mie companie. Mrs. Leroy se va bucura. Oricum
ea își face griji să nu cad în depresie dacă rămân singur. Pe de altă
parte, ca soție a medicului, nu poate lipsi. A mers până acolo, încât a
întrebat-o pe mama dacă nu vrea să rămână cu mine. Însă ea în
niciun caz nu poate scăpa ocazia de a-și prezenta îndurerată noul
taior cu dantele. L-a purtat deja ieri, când m-a vizitat. Sper să nu își
facă din asta un obicei.

Elaine chiar rămase cu Tim, dând apă la moară matroanele locale,

puse pe bârfă. Mrs. Leroy surprinse două doamne clevetind și le
puse supărată la punct.
— Omul nici să se miște nu poate! Ar trebui să vă fie rușine să
presupuneți ceva indecent!
Mrs. Tanner zâmbi atotștiutor:
— Mrs. Leroy, bărbații pot face mereu anumite lucruri! susținu ea.
Și fata mi s-a părut dubioasă de când a apărut aici atât de jerpelită.
Prin asta Kura puncta la capitolul „bun renume”. Atât Mrs. Miller,
cât și Paddy Holloway se scăldau în strălucirea ei. Tânăra cântase
atât de mișcător, încât și celor mai duri ortaci le dăduseră lacrimile.
Kura însăși a plâns, câștigând astfel inimile tuturor. Așa că nimeni
nu comentase negativ când Caleb Biller o felicitase pentru splendida
interpretare și se oferise să o conducă la ceremonia de
înmormântare. Alături de el Kura era o prezență încântătoare. Chiar
și mama acestuia, Mrs. Biller, îi privea mai curând interesată decât
neîngăduitoare.

Dimpotrivă, Elaine stătu alături de Tim, aflat într-o dispoziție

deosebită, pentru că spera minuni de la specialistul din
Christchurch. Doctorul trebuia să îi reașeze oasele și să i le pună în
ghips. Pentru acest lucru va avea probabil nevoie de ore întregi, însă
Tim era ferm convins că după aceea se va întrema rapid.
1172
— Eu am fost totdeauna sănătos, Lainie. În copilărie mi-am mai
rupt brațul. Și m-am vindecat repede. Câteva săptămâni<
Elaine știa că doctorul Leroy preconiza cel puțin câteva luni de stat
în ghips, dar această informație o păstră pentru ea. Lăsă deoparte
ziarul din care îi citise lui Tim și acoperi ferestrele cu perdelele.
Tânărul protestă.
— Îmi este imposibil să dorm acum, Lainie. Este amiază și nu sunt
totuși un copil mic! Mai citiți-mi ceva sau povestiți-mi<
Elaine clătină din cap.
— Aveți nevoie de odihnă. Doctorul Leroy spune că ziua de mâine
va fi epuizantă pentru dumneavoastră.
Ea îi dădu deoparte o buclă de pe frunte. Tim își putea mișca
brațele, dar avea coastele rupte, motiv din care la orice mișcare a
bustului avea mari dureri. Elaine îl ajuta cât era posibil, cu toate că
Tim ura să fie ajutat la mâncat și la băut. Activitățile inevitabile de
îngrijire i le permitea doar lui Mrs. Leroy, dar și așa se simțea
extrem de penibil.
Elaine îi aranjă pătura. Era atât de îngrijorată și de nervoasă încât îi
venea să plângă. Nu putea să împărtășească optimismul lui Tim. Și
de fapt doctorul Leroy nu folosise termenul „epuizant”, ci pe cel de
„dureros”. Îndreptarea oaselor era o tortură, și era exclus ca Tim să
o poată suporta fără să crâcnească. Elaine spera ca Berta Leroy să
reușească să o țină deoparte pe Nellie Lambert.
Tim îi zâmbea la fel de irezistibil ca mai înainte. Elaine avu din nou
în fața ochilor imaginea lui Tim sănătos, în timpul cursei de cai. Îl
mângâie ușor pe frunte.
El îi făcu cu ochiul.
— Cel mai mult mă liniștesc când mă țineți de mână.
Brusc în ochii lui apăru scânteierea de care Elaine învățase să se
teamă atât de des din privirea lui Thomas Sideblossom.
— În timp ce mai curând mă excită când mă mângâiați așa pe
frunte. Pentru că totuși, în ciuda situației, sunt bărbat<
1173
El încercă să îi prindă mâna, dar văzându-i chipul, îi veni să își
tragă palme pentru cuvintele spuse.
Expresia blândă de încredere din ochii lui Lainie se transformase în
suspiciune și frică. Își retrase atât de brusc mâna de parcă și-o
arsese. Firește că avea să rămână cu el; doar îi promisese lui Mrs.
Leroy. Dar în această zi nu îi va mai atinge mâna.

În ziua următoare ea reveni și se întrebă cu regret cum de putuse să

simtă atâta teamă față de Tim și de ce nu avusese puterea să și-o
ascundă. Se purtă și în restul zilei ceva mai rece cu el, și el rămase
serios când ea plecă. De fapt ar fi avut nevoie de tot optimismul și
de orice ajutor. Elaine presimțise catastrofa înainte de a-l vedea. Mai
întâi o întâlnise pe Nellie Lambert, care stătea la Berta Leroy și
plângea cu sughițuri în fața unei cești de ceai.
— Nu se va însănătoși niciodată! i se plânse ea lui Lainie.
Cele două se întâlniseră uneori în ultimele zile în cabinetul medical,
dar era evident că Mrs. Lambert nu avea idee despre relația dintre
Elaine și Tim. Nici nu o băga în seamă; Lainie putea fi pentru ea la
fel de bine un obiect din dotarea cabinetului sau un om viu.
— Doctorul din Christchurch are aceleași temeri ca soțul meu. A
pus în ghips fracturile, dar există fracturi multiple și oase zdrobite,
și normal că nu poți privi în interior – cel puțin nu încă, cu toate că
în Germania un anume Röntgen a inventat recent un aparat care
poate face asta. Dr. Porter era entuziasmat de invenție. Dar asta nu
îl ajută cu nimic pe Tim. Repararea oaselor se face deci la noroc, și
probabilitatea ca totul să se vindece perfect este ca și nulă. El speră
totuși ca șoldul să se vindece bine, cel puțin să poată sta. Dar este
nevoie de timp. Oricum Tim a fost foarte viteaz. Duceți-vă liniștită
la el, Lainie. Se va bucura.
— Dar nu îl solicitați prea mult! îi ceru Mrs. Lambert. De fapt nu
cred că ar trebui vizitat astăzi.

1174
Tim se afla în camera cufundată în penumbră. Întâi, Elaine trase
perdelele. Nu era târziu, și era vară – de ce naiba simțea permanent
Mrs. Lambert nevoia să alunge lumina soarelui?
Tim o privi recunoscător, dar nu reuși să schițeze un zâmbet.
Privirea îi era sticloasă; astăzi luase morfină. Dar se părea că nu îl
ajuta prea mult, pentru că arăta complet epuizat și bolnav. Nici
imediat după accident nu fusese atât de slab și chinuit.
Elaine se așeză lângă el, dar nu îl atinse, pentru că Tim lăsa impresia
că astăzi el era cel care evita orice atingere.
— Ce a spus doctorul? se interesă Elaine.
Noile bandaje ghipsate care îi înfășurau picioarele lui Tim arătau
mai marțial decât atelele doctorului Leroy, dar erau ascunse sub o
pătură. Tim va evita să i le arate. Așa încât nici ea nu îl întrebă
direct.
— Multe prostii< răspunse răgușit Tim. Era somnoros și amorțit
din cauza morfinei. Apoi adăugă: Este un bătrân pesimist la fel ca
doctorul nostru. Dar să nu ne facem necazuri din asta, Lainie.
Cândva voi putea să alerg din nou. Să nu complicăm lucrurile.
Totuși eu vreau< să dansez la nunta noastră.
Elaine nu răspunse și nici măcar nu îl privi. Dar lucrul acesta Tim îl
recepționă mai curând ca pe ceva îmbucurător, mult mai bun decât
privirile compătimitoare, tolerante ale altor vizitatori atunci când el
contrazicea prognoza medicilor. Lainie părea că se lupta mai mult
cu propriii ei demoni.
— Lainie< șopti Tim. Pentru ieri< îmi pare rău.
Ea scutură din cap.
— Nu trebuie să vă pară rău. Am fost eu proastă.
Ridică mâna ca pentru a-l mângâia pe frunte, dar renunță.
Tim așteptă până când nu mai putu să suporte.
— Lainie, astăzi a fost cu adevărat< puțin cam epuizant. Am putea
poate< să mai încercăm? Mă refer la adormit.
Fără a scoate o vorbă, ea îl luă de mână.
1175
 5

Kura-maro-tini era nervoasă din mai multe motive. Unul dintre

acestea era că în ultima săptămână nu mai câștigase practic niciun
cent. Dacă madame Clarisse își plătise fetele deși după catastrofa
minieră lumea evita cârciuma, Paddy Holloway nu plătea. Kura nu
cântase – deci nu primea niciun ban. Problema era că Mrs. Miller
voia chiria, ca și proprietarul grajdului. Kura se gândise să vândă
calul, dar se obișnuise cu animalul.
Era nehotărâtă și neliniștită, dar mulțumită că cel puțin funeraliile
se încheiaseră. Și îi făcuse și plăcere să cânte la orgă – ce-i drept,
pentru că-i jucase o festă acelei dezagreabile Elaine. Dar și pentru că
interpretase muzică serioasă. Cu toate că doar Caleb Biller știuse să
îi aprecieze prestația.
Și poate că, își mărturisea sieși Kura, neliniștea ei interioară era
oarecum legată și de Caleb Biller. Kura era departe de a se fi
îndrăgostit de el, dar tânjea după un bărbat! Cât bătuse drumurile și
se ocupase intens cu organizarea cazărilor și a prestațiilor ei
artistice, se putuse controla. Dar acum nu mai exista oră în care să
nu se gândească la William și la plăcerea de a fi în brațele lui. Până
și Roderick Barrister privit retrospectiv îi apărea într-o lumină mai
bună. Și interesant în prezent era tocmai acest Caleb Biller, care
părea să o venereze.
În orice caz băiatul era remarcabil. Pe de o parte, se comportase în
timpul funeraliilor foarte cavalerește, pe de altă parte, rămăsese rece
ca un pește chiar și când ea se sprijinise de el aparent afectată. Pe
timpul călătoriilor făcute cu ansamblul, Kura cunoscuse și bărbați
homosexuali. Și totuși Caleb nu se comporta ca aceștia. Poate că
avea nevoie doar de încurajare.
Oricum el reapăru la Wild Rover imediat ce Kura reveni și ea la pian,
și din nou el avu nevoie de două Single Malt pentru a prinde curaj
1176
să-i vorbească.
— Miss Kura, trebuie să vă mulțumesc încă o dată pentru inițierea
în arta maoră a cântatului la fluier! Eu o găsesc impresionantă. Și de
fapt consider fascinantă muzica indigenilor.
Kura ridică din umeri.
— Nu trebuie să vă scuzați pentru faptul că maori sunt indigeni,
răspunse ea. Dar în fond ei nu sunt indigeni. Și ei au emigrat în
secolul al XII-lea dintr-o insulă din Polinezia, pe care ei o numesc
Hawaiki. Care era exact acea insulă, nimeni nu știe. Dar s-a transmis
numele canoelor cu care au călătorit. De exemplu strămoșii mei au
venit cu Uruau la Aotearoa.
— Aotearoa este denumirea lor pentru Noua Zeelandă, nu-i așa? Ea
înseamnă<
— Marele nor alb, răspunse Kura plictisită. Primul colonist se
numea Kupe, iar soția lui, Kura-maro-tini, compara insulele cu un
nor când s-au îndreptat către ele. Eu am primit numele ei, ca să evit
următoarea dumneavoastră întrebare. Să vă cânt acum un cântec?
Ochii lui Caleb străluceau. Totuși ei i se păru că asta se întâmpla
mai mult din cauza informațiilor, și mai puțin din cauza persoanei
ei. Bărbatul era un mister pentru Kura.
— Da< nu. Așadar< această muzică a poporului dumneavoastră
nu a fost transcrisă încă de niciun om, da?
— Transcrisă în note? întrebă Kura. Nu, după câte știu eu, nu.
Mama ei era una dintre cele mai bune cântărețe din insulă, dar
Marama nu cunoștea notele. Și Kura interpretase cântecele tribului
ei după ureche; niciodată nu îi venise ideea de a le pune pe note. Și
firește că și talentul ei pentru așa ceva era limitat. Ea putea pune pe
note o melodie simplă, dar majoritatea interpretărilor pe mai multe
voci – cum erau cântecele tribului – o depășeau.
— Și este păcat, nu? se interesă Caleb. Ce ar fi dacă ați cânta pentru
mine, de exemplu, un cântec de război< cum se cheamă acesta?
Haka, nu?
1177
— Haka nu este neapărat un cântec de război. Este mai curând un
joc interpretat muzical. El exprimă sentimente și deseori are o mică
acțiune exprimată prin cântec și dans. De regulă cântecul este pe
mai multe voci.
— Atunci va trebui să îmi interpretați fiecare voce una după alta!
ceru înfrigurat Caleb. Desigur că în privința vocilor de bărbați va fi
mai dificil. Sau există și haka doar pentru femei?
Kura confirmă:
— Există orice fel de haka. De cele mai multe ori cu roluri împărțite.
Acesta de exemplu este interpretat la înmormântări. Nu există o
coregrafie specială. Fiecare poate dansa cum vrea, iar cântăreții sunt
bărbați și femei, dar pot fi numai bărbați sau numai femei.
Cântă la pian câteva măsuri, apoi începu să cânte cu glasul ei
amețitor. Melodia se potrivea atmosferei apăsătoare din cârciumă;
vocea Kurei reflecta tristețea atât de expresiv, încât aproape imediat
încetară toate discuțiile din local.
Când Kura termină, un miner bătrân ridică paharul pentru
victimele de la mina Lambert. Apoi oamenii solicitară să li se cânte
Danny Boy.
Caleb așteptă cu răbdare până când ultimul irlandez amețit de
alcool își exprimă propria jale. Ceea ce dură ore. Și Kura nu era
nemulțumită. Cântecele triste fără de sfârșit o călcau de fapt pe
nervi, dar bărbații îi ofereau băutură după băutură. Această seară îi
va umple din nou buzunarele.
— V-ați gândit, Miss Kura? zise în cele din urmă Caleb și aruncă o
privire temătoare către ușă.
Un bărbat voinic, blond, în deplinătatea vârstei intră și îl salută pe
Paddy cu o voce tunătoare.
— Holloway, pungaș bătrân! Am auzit urletele din stradă și mi-am
zis că mai bine îmi scot băiatul înainte de a deveni melancolic. E
trist ce s-a întâmplat la mina Lambert, dar pe de altă parte vinovați
sunt băieții înșiși, ar fi putut să se angajeze la mine! Ca toți ortacii
1178
cumsecade și cu minte din cârciuma asta! Un rând de bere gratis
pentru bărbații de la mina Biller!
Odată cu ultimele cuvinte omul se întoarse către băutorii din local și
culese ovațiile așteptate. Kura îl recunoscu: era Josuah Biller, tatăl
lui Caleb. Îl văzuse scurt la funeralii. Însă Caleb nu părea
entuziasmat de apariția lui. Părea că ar fi vrut să intre în pământ
lângă pian cu tot cu paharul cu whisky din mână.
Biller închină scurt pentru oamenii lui, apoi se duse la Caleb. Părea
plăcut impresionat de ce vedea.
— Ehei, băiete, eu credeam că te-ai încadrat în jalea generală!
Scuzați-mă, Miss, dar când fiul meu apasă pe clape sună totdeauna
ca la o înmormântare. Dimpotrivă, dumneavoastră sunteți cel puțin
o apariție drăguță și cu siguranță că știți să cântați și ceva vesel!
Kura confirmă bățoasă. Acest bărbat făcea parte dintre aceia care
mai totdeauna încercau să pună mâna pe ea și o făceau atât de
grosolan, încât chiar și o femeie receptivă se retrăgea în cochilia ei.
— Desigur, spuse ea. Fiul dumneavoastră și cu mine discutam
despre muzica maori, mai exact despre haka. De exemplu acesta, Mr
Caleb, este un dans vesel. În el este vorba despre salvarea căpeteniei
Te Rauparaha, care se ascunde de dușmanii lui într-o gaură în
pământ. La început se așteaptă să fie prins, dar ulterior un prieten –
în unele variante o femeie – îl anunță că dușmanii s-au retras.
Cântecul exprimă inițial teama lui, apoi bucuria lui.
Kura atinse clapele și începu să cânte.
— Ka mate, ka mate, ka ora, ka ora<
Caleb asculta fascinat, dar tatăl său era mai curând nerăbdător.
— După cum se pare, chiar și maorii nu vorbesc despre altceva
decât despre găurile întunecate. Însă mica ta prietenă este
fermecătoare, Caleb. Nu vrei să mi-o prezinți?
Kurei nu îi veni să creadă când Caleb se ridică cât se poate de
formal și o prezentă tatălui său precum un gentelman.
— Kura-maro-tini Martyn.
1179
— Josh Biller, tună bătrânul. Foarte drăguță. Acum îmi dai un
whisky, Paddy?

Josuah Biller bău în liniște trei pahare de scotch, timp în care nu își
luă ochii de la Kura și de la fiul său. Caleb rămase imperturbabil, în
vreme ce Kura deveni nervoasă. Ea oricum avea ce face; minerii
voiau mai mult melodii populare sentimentale, iar Caleb nu mai
cuteza să se intereseze de alte haka. După o oră cei doi Biller se
despărțiră formal, și Josh îi făcu la plecare din nou cu ochiul Kurei.
— Foarte drăguță fata, Cal!
Kura îi considera pe cei doi ciudați. Dar asta nu era nimic pe lângă
surpriza care o aștepta în ziua următoare. Ea dormise până mai
târziu, ca întotdeauna când cânta în cârciumă la pian până noaptea
târziu. Sărise peste micul dejun și la prânz mâncă doar câteva
sendvișuri. Atunci bătu la ușă fata în casă maori a lui Mrs. Miller cu
o invitație:
— Mrs. Miller primește vizite și ar dori să vă invite și pe
dumneavoastră la ceai.
Kura privi pendula veche de decenii, care deseori o ținea trează cu
ticăitul ei prea zgomotos și înregistră ora. Era unsprezece. Ora
optimă pentru o vizită de curtoazie între doamne distinse. Miss
Witherspoon îi explicase că era lipsită de tact o vizită mai devreme,
deoarece doamna vizată putea să mai doarmă încă. Iar mai târziu
vizita ar tulbura pregătirile pentru prânz.
Kura se îmbrăcă cu ceva mai multă grijă decât de obicei; deja
hainele ei erau cam uzate. Trebuia să economisească bani în viitor,
ca să își cumpere ceva nou. Coborî și fata în casă o conduse nu în
camera pentru micul dejun în care Mrs. Miller „primea” de obicei, ci
în salon.
Mrs. Miller stătea în fotoliu având pe chip expresia unei mâțe
mulțumite. Pe sofa o doamnă îmbrăcată simplu, dar scump își
clătina ceașca cu ceai. Femeia îi aminti pe loc Kurei de Caleb Biller.
1180
Și ea avea aceeași față lungă, oarecum inexpresivă. Părul îi era
castaniu, nu blond ca al lui Caleb sau ca al tatălui acestuia.
— Miss Martyn, dânsa este Mrs. Biller. A venit pentru
dumneavoastră!
Mrs. Miller radia, ca și cum i-ar fi făcut astfel Kurei o deosebită
bucurie.
Kura salută ca la carte, se așeză grațios pe scaunul oferit și cu
aceeași delicatețe ca vizitatoarea ei luă în mână ceașca în care
aburea ceaiul. Firește că buna-cuviință îi interzicea să întrebe despre
dorința lui Mrs. Biller. Mai întâi trebuia făcută conversație.
Da, a fost groaznic ce s-a întâmplat la mina Lambert, în special ce i
s-a întâmplat lui Timothy Lambert. O tragedie. Firește că orașul va
avea nevoie de ceva timp pentru a trece de toate acestea. Nu este
așa că funeraliile organizate de reverend au fost emoționante?
— Cu această ocazie mi-ați atras atenția, Miss Martyn! ajunse în cele
din urmă Mrs. Biller la subiect. Minunata dumneavoastră
interpretare din Mozart< nu am putut să îmi stăpânesc lacrimile.
Unde ați învățat asta, Miss Martyn?
Kura era cu ochii în patru, dar își relatase povestea de atâtea ori,
încât aceasta a curs precum ceva de la sine înțeles.
— Oh, eu am primit educație la o fermă din Canterbury. Puțin cam
izolată, dar foarte frumoasă. Pe tatăl meu îl interesa cultura foarte
mult. Mama a murit de timpuriu, iar cea de a doua soție a lui a venit
din Anglia. Era guvernantă la copii la una din marile ferme, dar ei s-
au îndrăgostit și ea m-a crescut. Era o pianistă talentată. Iar
adevărata mea mamă trece și acum la maori drept un fel de legendă
în ce privește dansul și cântatul.
Ultimele nu erau minciuni. Dar prima parte a istoriei – cu mama
care s-ar fi stins, îi provoca Kurei mereu mustrări de conștiință.
— Extraordinar! remarcă Mrs. Biller, dar păru mulțumită.
Deseori Kura constatase că de exemplu reverenzii sau epitropii
cărora li se adresa pentru sălile comunale dădeau mare atenție
1181
faptului dacă ea era născută dintr-o căsnicie sau în afară căsniciei.
Cu Mrs. Biller se părea că se întâmpla același lucru. La formularea
„cea de a doua soție” ochii i se luminaseră.
— Ce voiam eu să vă întreb< Miss Martyn, eu organizez duminică
un mic dineu. Nimic special, doar în familie< și voiam să vă întreb
dacă nu ați putea veni. Fiul meu s-ar bucura foarte mult. El vorbește
totdeauna cu mult respect despre dumneavoastră.
— Noi împărtășim în ce privește muzica un interes comun, replică
politicos Kura, evitând să manifeste vreun interes față de Caleb.
— Deci mă pot baza pe participarea dumneavoastră? se interesă
bucuroasă Mrs. Biller.
Kura confirmă. Un început ciudat pentru o legătură. Bine, dacă
acest Caleb dorea o reprezentație în cerc familial restrâns<
Intenționa să grăbească chestiunea cu noua rochie. Cu siguranță că
se va bucura de credit după ce Mrs. Miller îi va vorbi prietenei ei
celei mai bune, croitoreasa, despre legătura plină de perspective cu
familia Biller.

Lui Caleb Biller invitația i se păru la început penibilă. Dar pe urmă

se răzgândi și o rugă pe Kura să vină chiar mai devreme și să aducă
cu ea fluierele.
— Poate vom putea să punem pe note primele voci ale unui haka?
întrebă el pus pe treabă. Iau foarte în serios acest proiect și sper să
vă pot câștiga și pe dumneavoastră pentru el. Poate că am putea
edita împreună o carte<

Kura apăru așadar la dineul familiei Biller într-o rochie de un roșu-

închis, care îi valorifica minunat nuanța pielii. Ochii lui Josuah Biller
străluceau ca ai unui copil la vederea bradului de Crăciun atunci
când o întâmpină pe fata frumoasă ca o cadră. Aceeași expresie se
putea citi și în privirea lui Caleb. Kura nu putu să descifreze dorința
în ochii ultimului, cu toate că acesta îi făcuse câteva complimente
1182
amabile, în timp ce tatăl lui fusese mai curând tendențios. La
această reacție roși mai mult Caleb decât Kura, pe care o trase
repede lângă pian, pentru a o scuti de compania lui Josuah. La
vederea instrumentului începură să strălucească și ochii Kurei, care
se gândi cu regret la splendidul pian cu coadă din salonul casei ei, la
care acum nu mai cânta nimeni. Sau poate că fiica ei manifesta
interes pentru muzică? Desigur că Gloria era încă prea mică pentru
a fi pusă să învețe ceva< Ca și mai înainte, pe Kura nu o interesa
câtuși de puțin copilul. Totuși amintirea Gloriei și a conceperii ei îi
aduse în fața ochilor minții chipul lui William și parcă simți și
atingerea acestuia. Nu putea oare Caleb să fie măcar puțin mai
senzual?
Oricum degetele lui coborâră aproape cu gingășie când atinseră
clapele pianului și el interpretă o scurtă melodie. Kura recunoscu
uluită motivul principal din haka de jale cântată de ea la cârciumă.
Omul era fără îndoială un mare talent muzical, ceea ce pe Kura o
entuziasmă și mai mult când imediat după aceea el puse pe note
cântecul ei interpretat la fluier. Caleb scria notele „după dictare” așa
cum făceau alții literele. Când în cele din urmă mama lui îi chemă la
masă, acesta deja pusese pe note trei voci și partitura fluierului, și
acum le combina într-un gen de partitură orchestrală.
— Minunat, Miss Kura! spuse el entuziasmat în timp ce o conducea
pe Kura la masă. Păcat doar că nu știm cum să facem cu dansul.
Chiar de ați spune da, la acesta nu există o anumită succesiune de
pași. Păcat că nu dispunem aici de posibilitățile marilor biblioteci
din Europa. Acolo cu siguranță că ar putea fi puse pe hârtie
coregrafiile. Eu pur și simplu nu știu cum să procedez<
Caleb o ținu tot așa până când mama lui îl atenționă decent că
plictisea comesenii. Comeseni care de altfel nu aveau de oferit alte
teme de discuție mai interesante. Cu excepția Kurei, erau prezenți
numai membri ai familiei, care nu prea aveau să își spună mare
lucru unul altuia. Caleb îi prezentă pe unchiul său și pe soția
1183
acestuia, ca și pe vărul lui, Edmund, care de curând se căsătorise cu
blonda anonimă aflată alături de el. Kura află că atât unchiul, cât și
vărul lucrau de asemenea la mină – unchiul la birouri, vărul făcea
parte din conducerea minei. Spre deosebire de Caleb, acesta părea
interesat de munca lui și discuta amănunțit cu Josuah despre
deficiențele și caracteristicile geologice care duseseră la catastrofa de
la mina Lambert. Pentru doamne subiectul era la fel de neinteresant
cum erau și cugetările lui Caleb despre opera contemporană.
Cele trei doamne Biller se concentraseră de aceea pe conversația cu
Kura, mama lui Caleb străduindu-se din răsputeri să prezinte
tânăra cântăreață în cea mai bună lumină. Întrebările puse de
mătușă și de soția vărului puteau fi calificate mai curând ca
malițiozități.
— Trebuie să fie interesant să crești la băștinași! zise tânăra Mrs.
Biller clipind nevinovat. Știți, noi nu avem niciun maori în cercul
nostru de cunoștințe! Doar am auzit, chicoti ea, că ei au obiceiuri
foarte libertine<
— Da, răspunse scurt Kura.
— Trebuie să îi fi fost greu mamei dumneavoastră să se adapteze
vieții într-o fermă englezească, nu-i așa? se interesă mătușa.
— Nu.
— Dar dumneavoastră nu purtați îmbrăcămintea tradițională? Nici
măcar la reprezentații?
Tânăra Biller examina corsetul Kurei, de parcă în clipa următoare
aceasta l-ar da jos pentru a dansa la bustul gol o haka.
— Asta este în funcție de ce interpretez, explică domol Kura. În
rolul Carmen port o rochie spaniolă<
— Miss Kura a apărut în opere! le informă mama lui Caleb. A fost în
turneu cu un ansamblu internațional. A fost și în Australia și pe
Insula de Nord. Nu este palpitant?
Doamnele confirmară, dar pe un ton de parcă i-ar recunoaște unei
prostituate ambulante că fără îndoială ducea o viață plină de
1184
neprevăzut.
— Cu siguranță că așa poți cunoaște bărbați interesanți! remarcă
imediat mătușa.
Kura confirmă iarăși:
— Da.
— Comparativ, Greymouth al nostru trebuie să fie mai nimic în
acest sens! chicoti verișoara.
— Nu.
— De fapt cu ce vă ocupați pe aici, Miss Martyn? se interesă mătușa
mieros. Mă refer la faptul că munca într-o cârciumă nici nu se
compară cu marea artă de pe scena unei opere.
— Nici nu se compară, confirmă Kura.
— Cu toate că fără îndoială și aici cunoașteți bărbați interesanți<
spuse zâmbind verișoara și aruncă totodată o privire sugestivă către
Caleb.
— Da.
Până acum Caleb ascultase în tăcere și o privise pe Kura aproape cu
aceeași adorație ca atunci când aceasta cântase Habanera la
cârciumă. Talentul ei de a ucide o discuție îl impresiona evident tot
atât de mult ca talentul ei muzical.
Acum socotea că era momentul să intervină.
— Miss Kura călătorește prin Insula de Sud pentru a culege și
cataloga patrimoniul muzical al diverselor triburi maori, explică el.
Este ceva foarte interesant și eu mă simt onorat că îmi permite să
particip la așa ceva. Nu vreți să mai lucrăm puțin la acest haka, Miss
Kura? Poate o altă partitură la fluier? Ar putea să le facă plăcere și
ascultătorilor noștri<
Când ea se desprinse din compania doamnelor, el îi făcu cu ochiul.
Kura era degajată ca totdeauna.
— Mă simt extrem de penibil, Miss Kura. Rubedeniile mele par să
vă fi acaparat, dumneavoastră< ăă< și cu mine<
Caleb roși.
1185
— Mr. Caleb, indiferent de ceea ce cred rudele dumneavoastră, o
căsătorie cu dumneavoastră este ultimul lucru pe care mi-l propun
în viața mea.
În privirea surprinsă a lui Caleb se amestecau ușurarea cu o lejeră
ofensă.
— Mă găsiți atât de respingător?
Kura râse cu poftă. Oare acest bărbat nu observa chiar nimic?
Ușoara lor apropiere la comemorare, flirtul lor în cârciumă și faptul
că ea se afla astăzi aici ar fi trebuit să convingă orice bărbat de
interesul ei. Kura ridică mâna și îl mângâie lasciv pe frunte, apoi pe
obraz până la colțul gurii, acolo descrise un mic cerc, după care lăsă
degetele să coboare pe gâtul lui. Pe William asemenea gesturi l-ar fi
scos din minți. Caleb, în schimb, părea derutat.
— Eu nu te găsesc deloc respingător, șopti Kura. Dar nu pot lua
căsătoria în discuție. Ca artistă<
Caleb încuviință cu sârg din cap.
— Bineînțeles. Mă gândisem și eu la asta. Deci< nu o luați< în
nume de rău?
Kura își dădu ochii peste cap. Îl atinsese pe acest băiat, îl mângâiase,
încercase să îl excite. Iar pe el îl ducea mintea doar la conveniențe!
Când la scurt timp după aceea el o conduse la plecare cât se poate
de formal și își luă rămas-bun de la ea cu toată politețea, ea mai
încercă o dată. Se apropie de el, zâmbi și își ridică chipul către el, cu
buzele întredeschise.
Caleb roși, dar nici gând să o sărute.
— Poate vom putea să ne continuăm treaba cu haka mâine, la
cârciumă?
Kura înclină resemnată din cap. Caleb era un caz irecuperabil. Dar
cel puțin îi plăcea să facă muzică cu el. Ea găsea că era fascinant să
privească cum parlandoul și muzica maorilor deveneau brusc ușor
de citit, ajungând astfel accesibile și altor muzicieni. Ar putea fi și
mai interesant ca această muzică să fie pusă în legătură cu
1186
instrumentele europene și să fie prelucrată. Pe Kura nu o atrăsese
până acum compoziția, dar ceea ce se întâmpla acum îi suscita
interesul.

În săptămânile următoare zilele treceau cu preocuparea față de

cântecele strămoșilor ei, dar nopțile se simțea singură, indiferent de
cât îl încuraja pe Caleb. În cele din urmă se mai trezi speranța în ea
când el o rugă să ia legătura cu un trib maori local.
— Îmi pot imagina foarte bine cum sună un haka. Dumneavoastră
dați excelent glas celor mai diferite voci, Miss Kura. Dar aș vrea
mult ca odată să le ascult în natură și să văd dansurile. Credeți că
triburile ar dansa un haka pentru noi?
— Da, sigur. Face parte din ritualul de salut când se anunță oaspeți
stimați. Eu nu știu unde trăiește aici cel mai apropiat trib. Poate că
dacă aș umbla mai multe zile<
— Dacă nu v-ar deranja asta, spuse Caleb. Sunt sigur că tatăl meu
mi-ar da liber<
Tatăl lui Caleb – Kura constatase asta deja – era foarte generos în
privința timpului fiului său, mai ales când și-l petrecea alături de
Kura. Deseori ea se întreba dacă mina putea renunța mai în fiecare
dimineață sau după-amiază la unul din șefii ei. În definitiv puteau
să lucreze la haka doar când cârciuma era închisă. Mrs. Biller o tot
invita pe Kura la ceai – ceea ce era un timp risipit degeaba, dar
pentru Kura era mult mai plăcut să lucreze în salonul familiei Biller,
la pianul perfect acordat al lui Caleb decât să muncească în
cârciuma plină de fum a lui Paddy. Așa că ea stabilea cu Caleb mai
întâi să facă muzică și în încheiere să bea ceaiul cu mama lui. Partea
bună era că Mrs. Biller servea tot felul de delicatese la ceai. Și Kura
economisea banii de masă pe toată ziua.
— Îmi place când tinerii mănâncă cu poftă! se entuziasma Mrs.
Biller când Kura înfuleca grațios, dar substanțial sendvișuri și
dulciuri.
1187
— Mulțumesc!

Descoperiră cel mai apropiat trib maori lângă Punakaiki, o localitate

neînsemnată între Greymouth și Westport. Formațiunea stâncoasă
Pancake Rocks din zonă era celebră, după cum povesti entuziasmat
Caleb, când Kura îi spuse denumirea locului. Cu toate că nu era
interesat de mineritul practic, el era un geolog pasionat și propuse
ca odată cu vizitarea tribului să vadă și acele locuri. Poate că vor
găsi în apropiere și o posibilitate de cazare peste noapte.
— Tribul ne va invita să înnoptăm la ei, spuse Kura.
Caleb încuviință din cap, dar deveni puțin cam nervos.
— Nu știu< ar fi asta decent? Nu aș vrea să vă tulbur prea mult
intimitatea.
Kura râse și din nou încercă să îl scoată din rezerva lui mângâindu-l
pe cap și pe ceafă. Îl atinse și cu o coapsă, dar el păru extrem de
jenat.
— Caleb, eu sunt pe jumătate maori. Tot ce este decent pentru
poporul meu este acceptabil și pentru mine. Iar dumneavoastră va
trebui să acceptați moravurile semenilor mei. În definitiv noi vrem
să rugăm tribul să ne permită accesul la tezaurul lui muzical, la haka
absolut specială a tribului. Și asta nu va merge dacă îi tratați pe acei
oameni ca pe niște animale exotice<
— Oh, eu am cel mai profund respect<
Kura nu îl mai asculta. Poate că din respect față de obiceiurile
poporului ei, în fine Caleb ar< Deocamdată își va mai petrece
nopțile mângâindu-se singură și visând la William.

Călătoria până la Pancake Rocks dură cu trăsura și cu calul Kurei

aproape o zi. Ea sperase inițial la un atelaj mai rapid din grajdurile
familiei Biller. Dar Caleb se pricepea la cai și la trăsuri tot atât de
puțin ca fata. Amândoi au fost bucuroși să audă că la Pancake Rocks
drumeția era preferabilă unui drum dificil cu o căruță. Și mai era și
1188
o vreme furtunoasă, care irita calul Kurei.
Pentru Pancake Rocks o astfel de vreme era ideală, le explică
cârciumarul din Punakaiki, care avea și câteva camere de închiriat.
— Efectul este cu adevărat spectaculos doar când marea este foarte
agitată. Atunci ai impresia că pe gheizere se prăjesc gogoși! spuse
omul râzând și înhăță încântat banii pentru două camere.
Firește era convins că perechea ar fi vrut numai una, și lui îi era
indiferent în care dintre camere vor înnopta cei doi. Ceea ce nu-l
împiedicase ca la sosirea lor să se intereseze cu o mină serioasă dacă
aveau un certificat de căsătorie. Succesul loviturii date făcu să îi
crească buna dispoziție și ca urmare se oferi și să le fie ghid.
Kura și Caleb hoinăreau agale printre stâncile ciudate, rotunde ca
niște clătite, presărate pe malul mării înspumate. Părul lăsat liber al
Kurei flutura în vânt. Ea arăta răpitor. Dar asta nu avea niciun efect
asupra lui Caleb; el ținea prelegeri despre impermeabilitatea
calcarului și despre efectul forței apei.
În schimb, frumusețea Kurei atrase doi tineri maori, care intrară în
vorbă cu cei doi drumeți și care pe urmă îi invitară în tribul lor. Cei
doi auziseră deja de Kura. După reprezentația ei de la tribul din
Blenheim ea era recunoscută ca tohunga, și tinerii lăsară să se
înțeleagă că abia așteptau să o audă cântând. Cu toate că privirile
aruncate asupra sânilor și coapselor Kurei parcă spuneau altceva.
Caleb remarcă și el asta jenat. El insistă ca invitației să nu i se dea
imediat curs, ci abia a doua zi.
— Cei doi tineri nu mi s-au părut prea demni de încredere, spuse el
îngrijorat pe când o conducea pe Kura înapoi la cârciumă. Cine știe
ce gânduri aveau cu noi, dacă i-am fi urmat pur și simplu în
sălbăticie. Oricum în curând se va întuneca.
Kura râse.
— Nu ar fi avut niciun gând cu noi, deși în ce mă privește pe mine
le-ar fi trecut fără îndoială ceva prin cap. Nu vă mai holbați așa,
Caleb, asta este doar măgulitor pentru mine! Probabil că tot drumul
1189
ar fi căutat o șmecherie care să mă scoată din patul dumneavoastră
și să mă mute în patul lor<
— Kura!
Caleb o privi înmărmurit.
Kura chicoti.
— Nu mai fiți atât de pudic! Sau să spun că suntem căsătoriți? Păi,
atunci lăsați-mă în pace<
Caleb părea cam chinuit, și Kura nu insistă să îl mai stârnească. În
această seară nu o mai atinse, dar se dovedi extrem de generos și
cultivat invitând-o pe Kura la o masă cu cel mai bun vin ce putea fi
găsit la Punakaiki. Ceea ce în realitate nu era prea mult, dar de când
ducea o viață de hoinară, Kura știa să aprecieze și gesturile mici.
A doua zi, urmând descrierile făcute de cei doi maori, Kura
descoperi imediat satul. Caleb fu uimit de mărimea acestuia, el fiind
convins până atunci că maorii trăiau în corturi, ca indienii din
America. Diversitatea caselor, a locurilor de dormit, a bucătăriilor și
a magaziilor cu rezerve îl surprinse.
Kura se tot întreba cât de rupți de lume erau crescuți unii copii de
pakeha. Sigur că în imediata apropiere a localității Greymouth nu
exista o așezare stabilă maori, dar din câte știa ea, Caleb fusese în
mai multe orașe din Insula de Sud, ba chiar și la Wellington și la
Auckland. Cum de nu făcuse deloc cunoștință cu cultura maori? Pe
de altă parte, la acea vreme Caleb era doar un copil. Mai toți anii
copilăriei și-i petrecuse, ca și Tim Lambert, în internatele și
universitățile englezești.
Așa cum era de așteptat, tribul îi primi cu ospitalitate, și nici nu
trebuiră să îi roage pe săteni să le arate cele mai importante haka
proprii. Pentru că maorii îi întâmpinară cu dans și muzică.
— Aceste haka ale tribului au o poveste ciudată, îi explică Kura lui
Caleb, care o urmărea cu tot interesul, în timp ce bărbați și femei le
prezentau dansul. Inițial au fost create de triburile învrăjbite și
foloseau la batjocorirea tribului inamic. Apoi însă chiar acele triburi
1190
le-au preluat, din mândrie, ca dovadă că cineva avusese destulă
frică sau destul respect pentru a compune un cântec defensiv.
Kura vorbea curgător limba maori și spre marele entuziasm al
sătenilor și Caleb prinsese câteva expresii și pe parcursul zilei mai
învăță câteva. Însăși Kura era surprinsă de cât de ușor învăța. Și ea
avea ureche muzicală și pe timpul studiilor învățase și cântase texte
germane și franțuzești. Dar nu reușise niciodată să o facă liber de
orice accent, cum rostea Caleb cuvintele maori.
În cele din urmă se strânseră cu toții în casa comună ornamentată cu
splendide sculpturi în lemn și trecură din mână în mână sticla de
whisky adusă de cei doi. După scurt timp Kura ameți, își alese un
dansator puternic și tânăr, cu care spre entuziasmul general dispăru
afară. Caleb se simți din nou ridicol, dar nu gelos. Kura înregistra
asta cu puțină supărare, iar tribul fu mai curând surprins.
— Dumneavoastră, nu<?
Kura observă cum bărbatul aflat lângă Caleb făcu un gest obscen și
cum acesta roși.
— Nu, noi suntem doar< prieteni, bolborosi el.
După care tânărul făcu o afirmație care stârni hohote de râs.
— El spune: și noi maorii nu o facem cu dușmanii! traduse una
dintre femei.
A doua zi Kura îi explică foarte serioasă ușor indignatului Caleb că
a vrut să obțină de la însoțitorul ei doar un cântec de dragoste
special. La cerere tânărul dansator interpretă un astfel de cântec,
după ce fusese cât pe-aci să moară de râs. Ideea de a-i cânta unui
bărbat un cântec de dragoste i se părea prea de tot. Îl interpretă
totuși și și dansă cu gesturi cam exagerate. Kura remarcă faptul că
de admirație Caleb abia reuși să pună muzica pe note. În cele din
urmă privirea lui se aprinse, ceea ce o lămuri pe Kura de ce tot
farmecul ei nu avea efect asupra lui. Mai târziu el îi ceru să îi
traducă textul, dar Kura preferă să evite conținutul obscen.

1191
Înainte de a pleca la drum înapoi spre Greymouth, Kura mai avu o
întâlnire care îi dădu mai mult de gândit decât înclinația evidentă a
lui Caleb către sexul bărbătesc.
Soția căpeteniei, o femeie solidă și energică, care dansase tot timpul
haka în primul rând, îi vorbi în timp ce își strângeau lucrurile.
— Veniți din Greymouth, nu? Știi dacă fata cu părul de foc mai este
acolo?
— O fată cu părul roșu?
Kura se gândi imediat la Elaine, fără a fi totuși sigură.
— O făptură delicată, care îți seamănă oarecum, dacă o privești
bine!
Femeia râse când remarcă expresia aproape indignată afișată de
Kura.
— Elaine? Mai este acolo. Cântă la pian într-o cârciumă. O
cunoașteți?
— Noi am găsit-o și am trimis-o la Greymouth. Era într-o stare cam
proastă. Rătăcise zile întregi prin munți, cu cățelușul și căluțul ei. Aș
fi reținut-o cu plăcere la noi, dar bărbații au considerat că este prea
periculos. Și chiar s-a dovedit a fi așa, el încă o mai caută. Dar atâta
vreme cât rămâne acolo unde este, ar putea fi în siguranță<
Femeia privea în altă parte. Kura își stăpâni curiozitatea și renunță
să mai întrebe de ce Greymouth oferea mai multă siguranță decât
orice alt cătun de pe Coasta de Vest și cine o căuta pe Elaine.
Probabil soțul ei, de la care ea fugise. Dar asta era o poveste veche.
El ar trebui să se împace cu gândul că Elaine nu se întoarce.
În tot ce avea legătură cu dragostea și cu căsătoria, Kura se afla sub
influența culturii mamei ei. O fată căuta bărbatul căruia voia să îi
aparțină și, dacă apoi acesta nu corespundea așteptărilor ei, își lua
altul. Ce-ți era și cu acești pakeha, la care căsătoria te lega pentru
totdeauna! Kura îi aruncă o privire aspră lui Caleb Biller. Cândva
părinții acestuia îl vor sili să se căsătorească.
Kura nici nu voia să își imagineze noaptea nunții pentru fata
1192
respectivă.

1193
 6

William Martyn umpluse Insula de Nord cu mașini de cusut. La

început fusese distribuit într-o zonă puțin atractivă de pe Coasta de
Est. Dar fidel învățăturilor geniului vânzărilor Carl Latimer, care
vânduse nenumărate mașini de cusut chiar și pe Coasta de Vest a
Insulei de Sud, cunoscută pentru numărul mic de femei, William
umbla insistent din fermă în fermă. Pe parcurs se informa asupra
ultimelor noutăți și permanent sporovăia cu stăpâna casei înainte de
a despacheta mașinăria minune.
Astfel doamnele deveneau mult mai receptive – nici aici Latimer nu
exagerase. Zonele izolate nu ofereau piețe de desfacere masive, în
schimb găseai totdeauna un loc de înnoptat gratuit și câteodată
chiar încălzit. William își fermeca cu ușurință gazdele. Uneori se
întreba dacă în special femeile singure înstărite de la marile ferme
nu cumva cumpărau o mașină de cusut numai pentru a beneficia de
„service”-ul său la următoarea venire în ținut.
Pe femeile mai sărace și pe fete le încânta mai curând cu economia
de bani rezultată din cusutul în propria casă și prin posibilitatea de
câștig în plus prin cusutul de rochii pentru vecine. În final vânzările
lui au depășit orice așteptări, și firma l-a mutat în zona mult mai
atractivă din jurul Aucklandului. Aici William a plusat pe
stimularea producției industriale de piese de îmbrăcăminte. În loc
de a invita doar femei la demonstrațiile sale, prin fluturași s-a
adresat și emigranților care voiau să-și pună bazele existenței în
noua patrie. Prin cumpărarea a trei ori patru mașini de cusut,
spunea William, se putea produce angro îmbrăcăminte care se
putea vinde în câștig. El le promitea croitoreselor ca la viitoarea
venire în zonă să le școlarizeze personal și chiar făcea asta. Totuși
cei mai mulți întreprinzători dădeau curând faliment, cauza fiind
lipsa de talent comercial a acestora. Doar două ori trei mici firme
1194
lucrau în câștig, și unul dintre clienții lui solicita la fiecare câteva
luni noi mașini de cusut, pentru că își extindea permanent afacerea.
Ideea de a desface în acest fel mai multe mașini de cusut deodată a
fost considerată de către conducerea compartimentului vânzări
drept o mică senzație. William a fost invitat în centrul de pregătire
din Insula de Nord pentru a ține prelegeri pe această temă și i s-a
încredințat și o altă zonă de mare interes. Între timp William colinda
țara cu o căruță pe măsură și cu un cal elegant, se îmbrăca după
ultima modă și gusta din plin noua lui viață. Doar faptul că nu
putuse să dea de urma Kurei și a ansamblului de operă îi stătea ca
un ghimpe în ochi – cu toate că la drept vorbind nu prea știa cum s-
ar putea reînnoda viața ei și a lui. Reclama pentru mașinile de cusut
și spectacolele de operă nu erau prea compatibile, iar Kura cu
siguranță că nu ar fi fost dispusă să renunțe la cariera ei. Între timp
– gândea William în vreme ce își conducea calul prin străzile
animate ale Wellingtonului în căutarea reprezentanței principale a
firmei Singer – cântăreții se aflau de mult în Australia, în Insula de
Sud sau poate chiar în Europa. Să o fi luat aceștia pe Kura cu ei?
William nu credea asta. Șeful trupei nu lăsase impresia că ar tolera
pe lângă el niște zeități. Iar în Europa Kura ar fi devenit o stea.
Chiar dacă asta nu era suficient pentru marea operă, cel puțin
înfățișarea ei i-ar fi netezit drumul.
William găsi în sfârșit birourile și un loc pentru cal și căruță în
curtea din spate. Directorul pentru vânzări al firmei îl invitase la o
discuție personală, și William era tensionat, dar nu îngrijorat. Își
cunoștea bine cifra vânzărilor și se aștepta mai curând la un premiu
decât la o muștruluială. Poate că i se încredințau sarcini noi. Legă
calul, își luă din căruță mapa cu ultimele vânzări și scutură în grabă
ultima urmă de praf de pe costumul lui cu vestă. Costumul îi venea
excelent – și firește că acesta nu era, așa cum susținea el mereu, croit
într-una dintre noile manufacturi dotate cu mașini de cusut Singer,
ci ieșise din mâinile celui mai bun croitor pentru bărbați din
1195
Auckland.
Daniel Curbage, directorul de vânzări, îl primi amical.
— Mr. Martyn! Nu sunteți doar punctual la minut, dar mai aveți
sub braț și o mulțime de contracte de vânzare! Bărbatul ghicise
prompt conținutul mapei lui William. Acesta continuă: Nici nu vă
spun cât ne impune angajamentul de care dați dovadă! Vă pot oferi
ceva? Cafea, ceai, o băutură?
William se decise pentru ceai. Cu siguranță că whisky-ul de aici era
excelent, dar învățase demult că negocierile de succes cereau o
minte clară, fără a mai pune la socoteală că trecerea direct la alcool
nu lăsa o bună impresie.
Mr. Curbage încuviință din cap înțelegător și așteptă ca secretarul să
aducă ceaiul. Abia apoi trecu la subiect.
— Mr. William, știți și dumneavoastră că sunteți pentru noi un
reprezentant de nădejde și că în timpul instruirii s-au căutat pentru
dumneavoastră posibilități de avansare.
William dădu afirmativ din cap, deși nu își amintea acest lucru. Pe
vremea aceea era frământat mai curând de cusutul tivului cu ajur
decât de planificarea carierei.
— Puteți promova de la șef de vânzări pe zone mai mari până la<
da, până la postul deținut de mine. Mr. Curbage râse din toată
inima, ca și cum ultimele lui spuse ar echivala cu goana după stele.
Și eu v-am propus deja pentru o poziție de conducere aici, la sediu.
Îl privi pe William ca și cum s-ar fi așteptat la aplauze.
William se strădui să pară interesat pe măsura acestei priviri. În
fond nu murea deloc de dorul unei munci de birou. Postul trebuia
să fie prevăzut cu avantaje considerabile pentru a-l ademeni de pe
teren.
— Firește că cei din conducerea din Anglia – știți cum sunt oamenii
aceștia – au fost de părere că după numai un an de experiență
sunteți puțin cam< cam crud pentru o asemenea sarcină. În plus
domnii par să creadă că în împrejurimile unor orașe mai mari, cum
1196
ar fi Auckland, mașinile se vând de la sine.
William vru să obiecteze, dar Curbage îl opri cu o mișcare a mâinii.
— Dumneavoastră știți și știu și eu că lucrurile nu stau așa. Că doar
amândoi venim de la munca practică. Nu și domnii din
conducere< Expresia de pe chipul lui Curbage exprima clar ce
părere avea el despre acei pedanți limitați. Apoi continuă: Dar
despre asta nu merită să mai vorbim. Pentru dumneavoastră și
pentru mine important este că acum am să vă cer încă un gen de
probă de calitate. Nu o luați ca un afront, vă rog, sau ca o sancțiune.
Dimpotrivă, luați-o ca pe o trambulină! Predecesorul
dumneavoastră, Carl Latimer, a primit de curând conducerea
centrului de instruire din Insula de Sud.
Mintea lui William lucra cu rapiditate.
— Carl Latimer? Cel care călătorea pe Coasta de Vest a Insulei de
Sud?
Curbage confirmă radios.
— Aveți o memorie excelentă, Mr. Martyn. Sau îl și cunoașteți? Și
dumneavoastră veniți din Insula de Sud, nu? Ei, atunci poate că vă
bucură să vă întoarceți<
William își mușcă buzele.
— Mr. Curbage, Latimer a pavat Coasta de Vest cu mașini de cusut!
îndrăzni el să intervină. Omul este un geniu, practic a păcălit cu un
Singer orice ființă omenească care aducea măcar a femeie!
Mr. Curbage zâmbi.
— Ei, atunci vă rămâne un procent de cincizeci la sută din
populație, care este reprezentat de bărbați, glumi el. Și cum să îi
îmbrobodiți, ați dovedit că știți chiar aici, în Auckland!
William își înăbuși un oftat.
— Cunoașteți Coasta de Vest, Mr. Curbage? Probabil că nu, pentru
că altfel ați fi estimat proporția bărbaților ca fiind mai mare. Eu cred
că acolo bărbații reprezintă 80–90% din populație. Și este vorba
despre nucleul dur al Kiwi-Land! Vânători de foci, vânători de
1197
balene, mineri, căutători de aur< și aceștia, imediat ce au un cent în
mână, îl cheltuiesc la cea mai apropiată cârciumă. Garantat acolo nu
îi poți induce vreunuia ideea de a se apuca de cusut. De unde ar
recruta cusătoresele? Dacă vreo fată nu este peste măsură de pudică,
la o cârciumă câștigă mult mai mult.
— Iarăși o nouă posibilitate pentru dumneavoastră de a vă
desfășura, William, interveni Curbage mieros, trecând la un ton
confidențial. Salvați aceste fete de ele însele! Explicați-le că o viață
onorabilă de cusătoreasă este mult mai demnă de dorit decât o
existență în păcat! În afară de asta, tot mai mulți mineri emigrează,
unii cu întreaga familie. Soțiile acestora ar trebui să se bucure că vor
putea câștiga și ele ceva în plus.
— Numai că ele nu dispun de cei o sută cincizeci de dolari pentru
mașina de cusut. Cam atât ar costa acum, observă sec William. Nu
știu, Mr. Curbage<
— Vă rog să-mi spuneți Mr. Daniel. Și nu mai priviți lucrurile atât
de în negru. Imediat ce veți face cunoștință cu noua dumneavoastră
zonă, vă vor veni idei! În plus eu tocmai m-am gândit la o nouă
formă de plată, special pentru familiile de mineri. Faceți ceva din
noua dumneavoastră misiune, William. Faceți-mă mândru de
dumneavoastră! Bun< Și acum ce ați zice de o băutură? Am un
whisky de primă clasă.
Când părăsi reprezentanța William era cam plouat. Noua lui zonă
de activitate nu îl fermeca deloc. Și va trebui să ia totul de la
început: chiar de ar putea să ia cu el căruța și calul pe Insula de Sud,
animalul focos și mica și frumoasa căruță nu se asortau defel
drumurilor pline de noroaie de pe Coasta de Vest. Ca și hainele lui
elegante de orășean. Va trebui să treacă din nou la cizme, articole
din piele și pelerină cerată. Trei sute de zile de ploaie pe an, fără
ferme de oi cu stăpâne singure – în schimb hoteluri cu prețuri de
speculă, care de regulă închiriau camere doar cu ora. Lui William îi
era groază să doarmă în încăperile în care mișunau gândacii. Pe de
1198
altă parte trebuia să gândească pozitiv, altfel putea să își ia adio de
la vânzări. În definitiv și Carl Latimer vânduse acceptabil pe Coasta
de Vest, iar orașele de acolo prosperau. Ceea ce însemna că existau
tot mai multe doamne, adică cliente pentru William.
Tânărul bărbat își îndreptă spinarea. În el se trezi ambiția. Probabil
că nu îl vor lăsa mai mult de un an pe Coasta de Vest, și în această
perioadă își va da toată silința să depășească faptele eroice ale lui
Latimer. De fapt ce era cu maorii? Vânduse cineva vreodată o
mașină de cusut Singer unei băștinașe?
Încă din acea zi William se interesă de posibilitățile de a ajunge la
Blenheim. O săptămână mai târziu își preda zona succesorului său,
căruia îi vindea și calul și căruța. După care plecă spre Insula de
Sud doar cu vechea lui mașină de cusut pentru demonstrații. Nu
dorise să o schimbe, cu toate că între timp apăruseră modele noi.
Această mașină îi purtase noroc. William era hotărât să cucerească
Insula de Sud. Acolo va afla cu siguranță și despre Kura ceva. De
fapt putea să îi scrie Gwyneirei McKenzie și să se intereseze de
Gloria. Cu siguranță că aceasta știa unde se afla Kura. Și era posibil
să nici nu aibă încă mașină de cusut<

Gândurile Gwyneirei McKenzie Warden numai la mașini de cusut

nu stăteau. S-ar fi bucurat ea însăși dacă scrisoarea lui William ar fi
conținut măcar un indiciu referitor la locul unde se afla nepoata ei
Kura. Dar ea se bucură totuși că primise vești de la tatăl Gloriei și
respiră ușurată că acesta, ca și până acum, nu ridica pretenții asupra
copilei. William bâjbâia ca și ea în privința Kurei. Amândoi puteau
fi relativi siguri doar de faptul că Kura nu plecase în Anglia cu
ansamblul operei.
— Pe cheltuielile făcute de mine ea nu apare, explicase George
Greenwood. Barrister ar fi încercat cu siguranță să mi-o treacă pe
listă. Tipul era uns cu toate alifiile! Și ea nici nu a plecat sub
propriul nume, mi s-a comunicat de către armator. Dar firește că
1199
putea să folosească un alt nume. Ei nu sunt chiar atât de stricți la
înregistrări.
— Dar de ce să o fi făcut ea? întrebase nervoasă Gwyn. Poate pentru
că era minoră?
— Ei oricum nu ar fi verificat asta, spusese George, care promisese
că va tatona și în Anglia.
Câteva săptămâni mai târziu acesta îi prezentase lui Gwyn
rezultatele:
— Pe scena muzicală serioasă a Londrei nu există nicio Kura-maro-
tini sau o altă fată maori. Oamenii mei au dat de acest Barrister la
un teatru prăpădit din Cheapside. Iar Sabina Conetti cântă într-un
vodevil – este vorba despre un divertisment, un gen de operetă.
Două dintre dansatoarele ansamblului s-au angajat tot acolo. Dar
despre Kura – nimic. Sigur nu este în Anglia. Ar rămâne așadar
Coasta de Vest, Insula de Nord, Australia și restul lumii.
Gwyneira oftase. George părea să privească lucrurile cu lejeritate,
dar ea își făcea în privința Kurei la fel de multe griji ca și în privința
lui Elaine.
James nu îi împărtășea temerile.
— Dacă este vorba despre virtutea ei, opină el sec, nici nu discut.
Nu dau doi bani pe ea. Însă în ce privește supraviețuirea propriu-
zisă, nu îmi fac griji pentru Kura. Fata este invincibilă, deși pare atât
de gingașă și naivă.
Gwyneira îl ocăra fără milă, dar în sinea ei spera ca el să aibă
dreptate. Virtutea Kurei îi era indiferentă; voia doar să o regăsească
cât mai repede nevătămată.
În cele din urmă, Marama avea să descopere o urmă. Mama Kurei
deplângea doar dispariția fiicei sale, pentru viața ei nu își făcea griji.
— Aș fi știut dacă i s-ar fi întâmplat ceva! declarase ea cu
convingere – și spusele ei se confirmară.
Într-un trib maori migrator se vorbea despre o tohunga care
rămăsese câteva zile în satul lor, lângă Blenheim. Kura ar fi cântat
1200
minunat, se bucurase de compania tribului și povestise despre
originea ei din tribul Maramei. Era imposibilă o greșeală în privința
identității ei. Dar ea nu fusese întrebată ce face în rest, de unde
venea și încotro voia să meargă. Maorii nu mai știau când avusese
loc exact întâlnirea cu ea.
— De la Blenheim pleacă bacul spre Insula de Nord, spuse
resemnată Gwyneira. Deci se poate ca ea să fi plecat într-acolo. Dar
ce vrea să facă acolo? Și cui crede ea că are de dovedit ceva?
Doamne, putea să vină simplu aici și<
— Are aproape nouăsprezece ani, remarcă Marama. Este căpoasă și
se comportă oarecum ca un copil. Vrea să aibă totul și dacă nu îi iese
ceva, bate din picior și țipă. Crede că așa face pe adulta. Dar cândva
o să își dea seama și o să se întoarcă. Trebuie doar să așteptați, Miss
Gwyn.
Așteptarea nu reprezentase niciodată punctul forte al Gwyneirei.
Totuși în timp ce dispariția Kurei punea la încercare doar răbdarea
ei, întreaga familie era îngrijorată din cauza lui Elaine. Ruben
O’Keefe puse un detectiv privat să o caute în Insula de Nord cu
toată discreția posibilă.
— În fond nu vrem să-l ajutăm nici pe Sideblossom, nici poliția,
spunea el oftând. Bătrânul încă o caută. În niciun caz nu lasă totul
pe seama constablerului, cel puțin după experiența cu James.
John Sideblossom și-ar fi dorit o pedeapsă mult mai dură pentru
hoțul de vite McKenzie. Totuși pe de o parte detenția nu fusese prea
aspră, pe de altă parte guvernatorul i-o transformase în exil pe
viață. În cele din urmă, James stătuse un timp în închisoare și o
perioadă în Australia, apoi se întorsese și la intervențiile Gwyneirei
și ale lui O’Keefe fusese grațiat. John Sideblossom se simțea ofensat
și acum. Nu mai credea în severitatea justiției; și-ar fi făcut dreptate
acum singur în cazul lui Elaine, dar ca și până acum nici urmă de
fată, iar lui Fleurette O’Keefe îi lipsea încrederea de granit a
Maramei în legătura extrasenzorială dintre mamă și fiică. În
1201
coșmarurile ei o vedea pe Elaine ba moartă, ba rătăcind înghețată
prin munți, ba ucisă și îngropată de Sideblossom, ba violată și
asasinată în vreo tabără de căutători de aur de pe Coasta de Vest<
„Uneori aș preferea o certitudine în locul imaginilor de groază din
fiecare noapte”, le scria ea lui Gwyn și James, și de data aceasta
ultimul dădea afirmativ din cap. El avea experiențele lui cu
Sideblossom și își putea imagina de ce fugea nepoata lui.

Prima figură cunoscută întâlnită de William Martyn pe Insula de

Sud a fost a unei femei pe care o credea de mult timp plecată în
Anglia. Dar nu încăpea îndoială: tânăra femeie care hoinărea de
mână cu două fetițe pe drumul de coastă din Blenheim era Heather
Witherspoon. Ea se întoarse imediat când William o strigă pe nume
fără să se mai gândească. Și cel puțin în momentul în care-l
recunoscu privirea ei nu exprima ura.
— Redcliff, îl corectă ea pe loc cu o anumită mândrie. Heather
Redcliff. M-am căsătorit.
Acum William avu timp să o privească mai atent și constată că îi
făcea bine căsnicia. Chipul lui Heather se mai rotunjise, părul nu îi
mai era pieptănat atât de strâns pe spate, iar stilul îmbrăcămintei
era total diferit. Acum nu mai purta fuste plicticoase, cenușii sau
negre la bluzele de mătase și nu mai arăta atât de strict feciorelnică,
ci era îmbrăcată decent, la modă. Taiorul albastru-deschis, sub care
avea o bluză de un roz-închis, îi venea impecabil. Pantofii înalți cu
șireturi aveau un mic toc care îi făcea pasul grațios și purta și
bijuterii decente din aur.
— Arăți grozav! zise William. Dar este imposibil să ai deja două
fetițe. Cu toate că pe undeva îți seamănă<
Copilele erau amândouă de un blond-deschis și aveau ochi albaștri.
Cel puțin cea mai mare promitea să aibă trăsături mai puțin șterse
decât Heather, iar cea mai mică avea bucle moi, care îi încadrau
chipul încă rotund de copil.
1202
Heather râse.
— Mulțumesc, mi se spune asta deseori. Dar acum, Annie și Lucie,
spuneți „Bună ziua” lui Mr. Martyn. Nu vă mai uitați așa la el, nu se
face din partea unor domnișoare. Nu, Annie, dă-i mânuța ta
frumoasă!
Micuța, care să tot fi avut cinci ani, se încurcă între mâna dreaptă și
mâna stângă, dar se arătă ascultătoare și în cele din urmă îi întinse
lui William mâna corespunzătoare. Reverența ei nu fu cea mai
reușită. Lucie, care avea probabil vreo opt ani, îl salută perfect.
— Ele sunt fiicele mele vitrege, sunt copii minunați, chiar suntem
mândri de ele. Heather o mângâie pe cap pe cea mai mică și adăugă:
Dar nu ar fi mai bine să ne continuăm discuția sub un acoperiș?
Curând va ploua din nou.
William fu de acord. Era după o călătorie infernală pe mare și acum
putea să confirme poveștile despre imprevizibilele averse de ploaie
despre care auzise în timpul călătoriei. Un salon drăguț era mai
plăcut. Dar unde să conducă aici o femeie onorabilă?
Heather avea concepția ei în ce privea chestiunea.
— Vino la noi, locuim doar două străzi mai departe. Este păcat că
nu îl poți cunoaște pe soțul meu, dar el este plecat într-o călătorie.
Rămâi mai mult timp în oraș?
În timp ce le urma pe Heather și pe cele două fetițe, William istorisi
câte ceva despre sine. Familia lui Heather locuia într-o casă foarte
distinsă. În privința reputației lui Heather, William nu trebuia să își
facă griji; ușa le fu deschisă de o fată în casă, care făcu o reverență,
apoi îi luă pardesiul. Heather urmări satisfăcută cum el își depuse
cartea de vizită pe tăvița anume destinată.
— Adu-ne ceai și fursecuri în salon, Sandy, i se adresă Heather fetei.
Copilele primesc ceaiul în camera lor. După ce servești, le poți
supraveghea.
Fata făcu din nou o reverență. Lui William i se părea totul ceva cam
ireal.
1203
— Reprezintă o mare ușurare când nu trebuie să lucrezi cu personal
maori! zise Heather în timp ce îl conducea pe William în salonul
scump mobilat. Locuința era aranjată cu mobilier cel puțin de
aceeași calitate ca în încăperile din Kiward Station. Firește nu de
către Heather. Gusturile acesteia William le cunoștea din eforturile
comune depuse la amenajarea locuinței Kurei. La acest Mr. Redcliff
ea se cuibărise practic în ceva de-a gata.
— Sandy este o fată simplă, provine dintr-o familie de mineri din
Westport, dar cel puțin poți vorbi cu ea în engleză și nu trebuie să îi
amintești permanent să se încalțe.
William nu resimțise niciodată personalul casnic maori din Kiward
Station ca deosebit de necivilizat, dar încuviință distrat din cap
afirmativ. Poate că acum ea îi va povesti totuși cum ajunsese la
Blenheim.
— Oh, am avut de fapt noroc! explică ea când aveau în sfârșit ceaiul
în față și ea ciugulea dintr-un fursec. După ce tu ți-ai exprimat
dezinteresul de a călători împreună cu mine – ea îi aruncă o privire
rece, iar William plecă ochii vinovat –, am fost luată de o trăsură din
Haldon și lăsată în Christchurch. Voiam să mă întorc la Londra, dar
primul vas pleca abia peste câteva zile, așa că m-am cazat la White
Hart. Hm< și atunci l-am cunoscut pe Mr. Redcliff. Julian Redcliff.
Mi s-a adresat în salonul unde se lua micul dejun< foarte politicos,
după ce prin intermediul proprietăresei ceruse aprobare. Julian este
foarte chibzuit, vrea ca totul să decurgă corect.
Din nou o privire insinuantă la adresa lui William, care se căznea să
arate și mai pocăit. Mai cu seamă că interpretase foarte bine mesajul
„spre deosebire de tine, Mr. Redcliff este un gentleman”.
— A vrut să mă roage să îi supraveghez fiicele, pe timpul călătoriei
până la Londra. Ele trebuiau să călătorească singure, și în Anglia
aveau să primească educație la un internat.
Heather se tot juca în coafura ei, până când reuși să facă să îi atârne
peste ureche o șuviță de păr. Ceea ce o avantaja.
1204
William cuteză un zâmbet admirativ.
— Micuțele? întrebă el parcă nevenindu-i a crede.
— I se rupea sufletul lui Mr. Redcliff! explică cu insistență Heather.
Dar soția lui murise cu puțin timp înainte și el lucra la calea ferată.
— Bănuiesc că nu punea șine< interveni William privind în jur prin
încăpere.
Heather zâmbi cu mândrie.
— Nu, lucrează în conducerea șantierului. Acum ei fac legătura
între Coasta de Est și toate localitățile miniere de pe Coasta de Vest.
Este un proiect uriaș, și Mr. Redcliff are o funcție de răspundere.
Din păcate trebuie să călătorească foarte mult< este absolut
imposibil să își crească singur fiicele.
William deduse restul.
— Și avea nevoie de o guvernantă de încredere, cu reputație bună.
Heather confirmă de zor.
— A fost entuziasmat când mi-a auzit referințele, iar eu am fost pe
loc sedusă de Annie și Lucie. Ele sunt<
Sunt cu totul altfel decât Kura, îi continuă William fraza în gând,
dar nu îi dădu glas. Era evident clară simpatia lui Heather față de
cele două fetițe.
— Așa că nu am mai plecat în Anglia, nici eu și nici copilele. În loc
de asta, am condus aici casa lui Mr. Redcliff. Și ne-am și apropiat
sentimental. După ce s-a scurs anul de doliu, ne-am căsătorit.
Heather radia, și William îi zâmbi și el. Se gândea la Mr. Redcliff Nu
putea fi cel mai pasional dintre bărbați, dacă după atâta timp nu-și
convinsese soția să vorbească despre el folosind prenumele.
— Deci nu mai ești supărată? întrebă el în cele din urmă.
Casa îi plăcea. Era cald, barul era desigur excelent – și Heather era
mai drăguță ca oricând. Poate că avea chef să reîmprospăteze relația
lor. William se trase ceva mai aproape de ea. Jocul cu părul îi mai
desprinse lui Heather o altă șuviță.
— De ce aș fi supărată pe tine? Părea să fi uitat privirea rece de
1205
odinioară. Continuă: Privind retrospectiv, a fost o întâmplare
fericită. Dacă am fi rămas împreună, unde m-aș fi aflat acum? Soția
unui reprezentant comercial<
Suna ceva cam disprețuitor, dar William zâmbi. Era clar că ea se
fălea cu nou-dobândita ei bogăție. Acum ea era proprietara
impozantei gospodării. Rangul lui era mai prejos, oricâte mașini de
cusut ar vinde. Era probabil ca niciodată el să nu poată prin
propriile forțe să dobândească o asemenea proprietate – nici de-ar
urca în ierarhia de la Singer.
Dar el dispunea de alte calități. William îi luă mâna lui Heather și
începu să se joace cu degetele ei.
— În acest fel ai fi una dintre primele femei din Insula de Sud care
ajunge în posesia unei mașini de cusut, glumi el. Acestea sunt mici
minuni și spre deosebire de folosirea acului și a aței, mâinile tale vor
rămâne tot așa de moi și gingașe cum sunt acum.
Mângâie fiecare deget al mâinii în timp ce enumera cu voce joasă de
câte înțepături scutea o mașină modernă Singer mâna îngrijită a
unei femei, explicând totodată cu respirația întretăiată pentru ce alte
minunate lucruri putea fi folosit timpul astfel economisit.
În încheiere bucătăreasa și fata în casă se aleseră cu o neașteptată
seară liberă, copiii cu o băutură pentru somn preparată cu puțin
laudanum, iar William cu o primă noapte extrem de plăcută pe
Insula de Sud. Heather își aminti de tot ce o învățase el – și păru
avidă de dragoste. Fără nicio îndoială, Mr. Redcliff era un
gentleman, dar unul rece ca un pește.
— Tu asiguri și depanarea, nu-i așa? întrebă Heather când în zori se
desprinseră pentru ultima dată unul de altul. Clientul ți se poate
adresa dacă< dacă ceva se strică la mașina de cusut?
William confirmă și îi mângâie abdomenul încă plat. Mr. Redcliff nu
părea să mai fi pus de un alt copil, dar Heather îi povesti că mai
încercaseră. Poate că acum acest țel se dovedea a fi mai aproape<
— La clienții normali mai trec cu prima ocazie, murmură William,
1206
mângâind-o în continuare. Dar la clienții speciali<
Heather zâmbi.
— Firește că eu am nevoie de inițieri mai complexe<
Degetele lui William se jucau cu părul ei pubian moale și blond.
— Inițierile sunt specialitatea mea<
Heather mai avu nevoie de două după-amiezi în camera lui de la
hotel până să stăpânească pe deplin tehnica corespunzătoare. După
care semnă contractul de cumpărare a unei mașini de cusut.
William îl trimise triumfător la Wellington. Misiunea lui în Insula
de Sud începea excepțional.

1207
 7

Timothy Lambert stătea de cinci luni în ghips. Trecuse peste

durerile cumplite din primele luni și de plictiseala covârșitoare a
ultimelor săptămâni insuportabile. La mina Lambert nimic nu
mergea cum ar fi trebuit. Proprietarul minei nu avea nici cea mai
mică intenție să efectueze lucrări de modernizare. Tim ardea de
nerăbdare să reintre în activitate. Dar tatăl său, care de fiecare dată
când trecea pe la el părea să își fi făcut înainte curaj trăgând la
măsea, privea cu ochi sticloși prin fiul lui și răspundea cu banalități
la întrebările acestuia privind mina. Asta îl înfuria pe Tim, dar
trecea și peste ignoranța tatălui și peste văicărelile mamei, ba chiar
mai totdeauna reușea să zâmbească, să glumească și să se arate
optimist când Lainie venea seara la el.
Berta Leroy remarca fascinată că niciodată Tim nu își vărsa necazul
pe ea, cum se întâmpla uneori cu alți vizitatori. Și oricât de rău se
simțise în primele săptămâni, cu oricâtă disperare își înfigea
unghiile în pătură – îi atingea mereu cu degetele mâna lui Lainie cu
grija cu care ar fi atins o păsărică fricoasă. Tânăra părea că nu avea
altă preocupare toată ziua decât să culeagă istorioare cu care să-l
îmbărbăteze pe Tim. Râdea cu el, comenta bârfele târgului cu vorbe
caustice și potrivite, îi citea și juca șah cu el. Tim se mira că ea știa să
joace șah și nici nu îi credea poveștile despre originea ei – Lainie
obișnuia să susțină că se trăgea dintr-o familie de muncitori din
Auckland. Fusese de-ajuns să-i pună două întrebări despre
principalele construcții din Auckland ca să își dea seama că fata nu
văzuse orașul în viața ei.
Vizitele zilnice pe care i le făcea Lainie îl mai întrețineau pe Tim, și
în timp ce săptămânile se scurgea cu o chinuitoare încetineală,
creștea speranța lui că va veni ziua în care i se vor scoate bandajele.
Când expertul din Christchurch stabili în cele din urmă data și se
1208
anunță pentru mijlocul lui iulie, Tim abia își putu stăpâni bucuria.
— Pur și simplu abia aștept să te văd de la înălțimea normală a
ochilor, îi spuse el lui Lainie când aceasta sosi după-amiază. Este
groaznic să privești toată lumea de jos în sus!
Cei doi ajunseseră să se tutuiască de mult.
— Dacă tu ai fi la fel de scund ca mine, te-ai fi obișnuit cu asta, îl
tachină ea. Plus că însuși Napoleon era ceva cam scund.
— Oricum putea să stea pe cal! Lui Fellow cum îi mai merge? Se
bucură pentru mine?
După accident Elaine păstrase calul lui Tim. Din familia Lambert
nimeni nu se interesase de cal, astfel că bidiviul sur rămăsese în
grajdul lui madame Clarisse. Elaine se îngrijea ca acesta să
primească hrană și la cererea lui Tim negustorul de cereale trecuse
totul în contul familiei Lambert. Banshee se bucura de societate, și
Elaine călărea caii cu schimbul. Ca de obicei lui Tim îi făcea plăcere
să o asculte relatându-i noutățile zilei.
— Desigur, răspunse Elaine. Dar tu crezi că ai putea călări imediat?
Elaine voia doar să împartă cu Tim optimismul acestuia, dar în
urechi încă îi mai răsuna prognoza celor doi medici. Ce se întâmpla
dacă oasele lui Tim nu se vindecau atât de bine cum spera el? Nu
voia să îi amintească lui Tim de reticențele doctorului Leroy, dar ea
avea temeri în aceeași măsură în care avea speranțe când se gândea
la ziua în care bandajele ghipsate erau îndepărtate.
— Dacă nu pot să călăresc, sunt mort! spuse Tim, și Elaine fu
nevoită să râdă.
Ea cunoștea fraza de la bunica ei Gwyn; cu câtă plăcere i-ar povesti
lui Tim despre legendara doamnă! Dar trebuia să fie prevăzătoare.
Era mai bine să nu încredințeze nimănui adevărata poveste a vieții
ei. Și că un copil de muncitor din Auckland nu putea să aibă ca
bunică o baroană a crescătorilor de oi, știa orice prost!
— Poate că nu se va putea chiar din prima zi< își dădu ea cu
părerea.
1209
Tim își petrecu săptămânile următoare doar făurind planuri pentru
perioada în care nu va mai sta în ghips, în vreme ce Berta Leroy îl
privea posacă. În ziua premergătoare sosirii specialistului ea o luă
deoparte pe Elaine.
— Să fiți aici mâine când i se scot bandajele. Va avea nevoie de
dumneavoastră, îi spuse aceasta pe un ton aproape amenințător.
Elaine o privi zăpăcită.
— El nu vrea să fiu de față, trebuie să vin abia pe urmă< zise ea cu
un ușor regret.
— El crede că va putea să te întâmpine mergând, spuse Berta cu
amărăciune, și arătă către cârjele rezemate alături de ușa camerei
unde se afla Tim. I le-a pregătit din timp Matt. Tâmplarul le-a
confecționat după imaginile din cataloage. Pentru că dr. Porter nu a
vrut să aducă așa ceva. Nellie Lambert i-a spus lui Tim că ar fi prea
voluminoase pentru transport. Însă ea nu vrea să accepte
adevărul<
— Care adevăr?
Pe Elaine o trecură fiori. S-a spus totuși că nimeni nu ar putea să știe
exact cât de bine se vor vindeca fracturile. Și acum< Tim este atât
de sigur, de săptămâni nu mai avusese dureri<
— Copilă< Berta oftă și o împinse cu blândețe pe Elaine către
camerele de locuit din spatele cabinetului. Eu zic să bem întâi un
ceai< apoi am să încerc să te fac să înțelegi ce îl așteaptă. Tim nici
nu vrea să audă, și Nellie<
Elaine o urmă cu inima strânsă pe soția doctorului. Știuse că nu va fi
atât de simplu cum spera Tim. Dar ceea ce auzise suna mult mai
serios decât se temuse ea.
— Lainie< începu în cele din urmă Berta, după ce în fața lor se
aflau două cești cu ceai aburind< Chiar dacă Tim ar avea dreptate
cu optimismul lui, ceea ce îi doresc din tot sufletul<
— <Dar nu cred, îi continuă Lainie gândul.
— <Chiar dacă vindecarea ar fi decurs perfect, mâine nu va putea
1210
totuși să meargă. Nici mâine, nici poimâine și nici peste o
săptămână ori peste o lună<
Berta amestecă ceaiul cu lingurița.
— Dar fratele meu, care a avut o fractură de picior, a putut să
meargă imediat după vindecare. Sigur că șchiopăta puțin, dar<
— Cât a stat la pat fratele tău? Cinci săptămâni? Șase săptămâni?
Probabil că nici atât, pentru că un băiat nu poate fi ținut în casă.
Lasă-mă să ghicesc< după trei săptămâni era cât se poate de
mulțumit că poate să meargă din nou cu o cârjă și un picior, nu-i
așa?
Lainie zâmbi.
— După una. Dar mama nu trebuia să afle<
Berta încuviință din cap.
— Așa este. Buna mea Lainie, nu puteți fi atât de naivă. Calul acela
despre care povestiți mereu – îl antrenați. De ce o faceți?
Elaine o privi confuză.
— Ca să nu își piardă condiția fizică. Dacă nu se mișcă, i se atrofiază
mușchii.
— Vedeți? zise mulțumită Berta. Și cât din musculatura calului s-ar
atrofia dacă acel cal ar sta pe loc cinci luni?
Lainie râse.
— Ar muri. Caii nu pot sta întinși atâta timp. Brusc înțelese ce voia
să spună Berta, și mina ei deveni serioasă. Dumneavoastră credeți
că Tim va fi prea slăbit pentru a se mișca?
Berta dădu iarăși afirmativ din cap.
— Mușchii lui sunt atrofiați, tendoanele s-au scurtat, încheieturile
nu mai funcționează. Până când toate acestea revin la normal
durează. Și asta nu se face de la sine, Lainie. Față de ce îl așteaptă pe
Tim în lunile următoare, dacă într-adevăr vrea să învețe din nou să
meargă, ultimele săptămâni au fost floare la ureche. Va avea nevoie
de un curaj incomensurabil, și de forță, și probabil și de cineva care
– scuză-mă, fata mea – să îi dea din când în când un șut în fund. La
1211
început totul îl va durea și va trebui să lupte pentru fiecare
centimetru pentru a-și mișca un picior. La muncă sau la călărit – nici
să nu se gândească. Și astea le va afla mâine dintr-un foc. Trebuie să
fiți alături de el când se va întâmpla asta, să fiți alături de el!
Vocea Bertei era cât se poate de serioasă și plină de îngrijorare.
— Dar el vrea să plece imediat acasă, zise Lainie. Eu<
— Ce idee! Berta respiră din greu indignată. Nici nu mă gândesc să
i-l plasez lui Nellie în starea asta! Ea s-a împăcat de mult cu ideea că
el va avea permanent nevoie de îngrijiri și se pare că îi face chiar
plăcere. Tot se plictisește de moarte singură în căsoaia aceea! Dacă
va avea la dispoziție pe cineva pe care să-l calce pe nervi cum vrea
ea< va înflori! A și angajat o îngrijitoare pentru chestiunile mai
puțin plăcute, ea va sosi mâine împreună cu doctorul Porter. Ca și
un scaun pe rotile. A și început să îi spună lui Tim baby. Lainie, dacă
i-l dăm, în două săptămâni va ajunge o legumă! Morfină nu am să îi
dau, dar Nellie dispune de laudanum în cantități suficiente, și
bărbații preferă oricum de cele mai multe ori whisky-ul<
— Dar eu ce să fac? întrebă Elaine descurajată. Sigur că mă pot duce
călare la familia Lambert, dar<
— Mai întâi trebuie să fii aici mâine. Vom vedea ce se întâmplă, îi
explică Berta.

Elaine urmări din cârciumă cum căruța acoperită a medicului din

Christchurch și apoi o trăsură cu Nellie Lambert și cu o femeie
voinică îmbrăcată ca o soră părăseau micul spital. Apoi dădu fuga
înăuntru. În hol o aștepta Berta Leroy. Femeia cea voinică oscila
între o furie greu stăpânită și o disperare profundă.
— Intrați la el, Lainie, spuse ea pe un ton neutru. Vor să îl ia chiar
mâine. Cu toate că doctorul Porter și soțul meu le-au explicat că nu
este transportabil<
— Vindecarea s-a făcut chiar atât de prost? întrebă încet Lainie.
Berta clătină din cap.
1212
— Nici vorbă. Chiar a fost bună. Dr. Porter este entuziasmat în
privința șoldului, cu toate că acesta e ușor deplasat. Dar și în rest el
consideră că Tim are motive să-și facă speranțe. Aceste cele mai
bune speranțe constau în a face doi pași cu cârjele între scaunul cu
rotile și pat. Nici Christopher al meu nu s-a exprimat atât de drastic.
Normal că Tim este distrus. Cu Nellie am avut parte de obișnuitul
concert de plânsete< Nu îi da în niciun caz morfină ori altceva
asemănător, cu care să-și poată face seama. Mă tem că este
predispus la orice.
Când deschise ușa, Elaine se lupta cu lacrimile. Dar apucă hotărâtă
cârjele și le luă cu ea înăuntru.
Ajunsă în cameră, miji ochii. Tim era în semiîntuneric – ca de atâtea
ori când Nellie pleca de la el. Dar de obicei el o striga imediat pe
Berta și o ruga să redeschidă ferestrele. Acum el însuși ar fi putut
ajunge la lampa de pe noptieră. Nu era întins în pat, ca de obicei, ci
ședea în capul oaselor, sprijinit de perne. Nici nu întoarse capul
când intră Lainie; privea nemișcat peretele din fața lui.
— Tim<
Elaine dădu să se așeze spontan pe pat, dar îi văzu chipul și
expresia de durere și de autocontrol cu greu realizat. Acum nu ar fi
suportat nicio atingere.
— Tim< Elaine puse cârjele lângă pat și trase perdelele în lături.
Tim avea chipul palid ca al unui mort și părea complet absent. Ea îi
zâmbi și spuse: Se pare că este bine. Acum ajungi să mă privești de
la înălțimea ochilor dacă și eu iau loc.
Pe fața lui Tim apăru un zâmbet ușor.
— Mai mult nu va fi, spuse el încet. Nu voi putea să merg niciodată.
Și-și întoarse fața de la ea.
Elaine îl mângâie cu grijă pe frunte.
— Tim, acum ești obosit și dezamăgit. Dar situația nu este chiar atât
de rea. Miss Berta era optimistă< și ia privește ce ți-am adus! Ea
arătă către cârje și adăugă: Fii atent, în câteva săptămâni<
1213
— Nu voi reuși, Lainie. Spune-mi totuși adevărul!
Tim vru ca spusele lui să reflecte furia, dar vocea îl trădă. Elaine
văzu lacrimi în ochii lui și mai remarcă faptul că aceștia erau
injectați. Trebuie să fi plâns cât fusese singur. Ea luptă cu pornirea
de a-l strânge în brațe ca pe un copil. Nu așa trebuia să se gândească
la el! Dacă toți ar vedea în el doar un schilod lipsit de orice
speranță<
— Adevărul depinde în întregime de tine! afirmă ea. Depinde de cât
timp exersezi, cât ești de perseverent< Și tu ești perseverent! Să te
ajut să te întinzi din nou? Mai ai dureri. Cum de te-au lăsat așa?
Tim reuși un zâmbet amărât.
— Eu i-am dat afară. Nu am mai putut să suport ca ambii doctori să
mă facă iresponsabil. Doar de aceea mai sunt aici. De altfel m-ar fi
trântit imediat în obiectul acela<
Pe Elaine o cuprinse furia văzând scaunul cu rotile pe care Mrs.
Lambert și îngrijitoarea îl puseseră într-un colț al camerei. Un obiect
voluminos, cu rezemătoare pentru cap și pernă cu floricele. Elaine
căutase așa ceva pentru o doamnă în vârstă, cu care aceasta era
deplasată doar dintr-o cameră în alta. A-l mișca cu ajutorul brațelor,
cum mai văzuse ocazional pe străzile din Queenstown, pentru
paralitici era imposibil. În scaun Tim va sta mai mult întins pe
pernele moi decât în poziție șezând.
— Dumnezeule, nu există niciun alt model? izbucni ea.
Tom ridică din umeri.
— Acesta corespunde evident gustului mamei mele, spuse el amar.
Lainie, din el nu mai ies! Dar poate că acum mă ajuți cu adevărat.
Când stau întins, nu mai trebuie cel puțin să privesc.
Elaine îi sprijini capul și încercă să îi aranjeze atent pernele sub corp
astfel ca el să se poată lăsa încet pe spate. Nu era simplu. Bustul lui
era greu, și ea îi introduse brațul după cap până când ajunse la
umărul celălalt. Îi simți apropierea mai intens decât oricând, și era
atât de plăcut să îl țină așa și să îi simtă căldura. Înainte de a-l lăsa
1214
să alunece înapoi pe perne, îi întoarse capul și îl sărută stângaci pe
frunte.
— Nu ești singur, îi șopti ea. Eu sunt aici. Te pot vizita la fel de bine
acasă, ca și aici. În definitiv, încă mai am doi cai<
Tim zâmbi obosit.
— Devii de-a dreptul îndrăzneață, Lainie, o tachină el și părăsi fără
nicio plăcere apropierea ei. Ce o să zică noua și minunata mea
îngrijitoare Elizabeth Toeburton despre asta?
Elaine îl mângâie pe obraji.
— Să sperăm că nimic. Altfel aș deveni geloasă.
Ea încercă să îi preia tonul glumeț, deși mai curând îi venea să
plângă. El părea atât de obosit și de neajutorat, și totuși încerca să o
încurajeze pe ea. L-ar fi luat din nou în brațe – și brusc își imagină
că va fi cândva îmbrățișată de el.
Elaine trase adânc aer în piept și spuse:
— Sau vrei să te căsătorești acum cu Miss Toeburton?
Tim o privi și brusc deveni serios:
— Lainie, asta înseamnă<? Nu o spui din compasiune, nu? Te
înțeleg greșit? Mâine nu vei retrage ce ai spus?
Ea clătină din cap.
— Mă voi căsători cu tine, Timothy Lambert. Dar nu cu tine acolo –
ea arătă către scaunul pe rotile! Deci ai grijă să nu ai mult timp
nevoie de el! Ne-am înțeles?
Chipul obosit al lui Tim radia.
— Știi ce ți-am promis, zise el încet. La nunta mea vom dansa! Dar
acum vreau un sărut adevărat. Nu pe frunte ori pe obraz. Trebuie să
mă săruți pe gură!
O privea plin de așteptare, dar Elaine ezita. Deodată își aminti de
săruturile lui William – dulci, perfide. De maltratările îndurate din
partea lui Thomas. Tim remarcă frica din ochii ei și vru să își retragă
rugămintea. Dar ea trecu peste tot și îl sărută șovăielnic, cu atenție.
Buzele ei abia le atinseră pe ale lui înainte de a se retrage timid și
1215
înainte ca ea să privească în jur panicată.
— Callie?
Tim urmări jenat cum ea își căuta cățelușa, care de cum intrase în
încăpere se retrăsese sub pat. Berta Leroy nu vedea cu ochi buni
animalele în staționar, lucru ce părea că fusese înțeles de Callie.
Aceasta nu se arăta soților Leroy niciodată, dar acum ieși dând din
coadă și își lipi capul de mâna întinsă a lui Tim. Dintr-un motiv
oarecare Lainie păru liniștită de faptul că el mângâie scurt animalul
înainte de a întinde mâna către ea. Se apropie din nou și își lăsă cu
încredere mâna în mâna lui.
— Va fi mai bine, Lainie, trebuie doar să mai exersăm puțin dansul
și sărutul.
Și în timp ce îi ținea mâna și privea cum pe peticul de cer vizibil
prin fereastră se aprindeau stelele, se gândea că drumul lui Lainie
către dansul de la nunta lor va fi probabil la fel de lung și de dificil
ca al lui.

Când a doua zi spre prânz Elaine trecu pe la cabinet, nu o găsi pe

Miss Berta ca de obicei în ambulatoriu. Totuși ușile nu erau încuiate,
și ea știa că la Tim era bine-venită. Dar pentru imaginea ce i se oferi
în camera lui nu era deloc pregătită. Tim dispăruse, ca și scaunul pe
rotile. În loc de asta, în pat era întinsă Miss Berta, sprijinită în niște
perne, și Roly O’Brien avea brațul petrecut stângaci pe sub ea. El
lăsă capul femeii să alunece pe umărul său, o apucă de după talie<
Elaine o privea consternată pe bătrâna soră medicală. Dar înainte de
a fi închis îngrozită ușa, Berta o văzu și râse răsunător.
— Doamne, Lainie, nu este ceea ce credeți dumneavoastră! Oh,
trebuie să vă fi văzut fața< Chiar credeați că mă destrăbălez cu un
derbedeu?
Elaine roși.
— Bună ziua, Miss Lainie, o salută dezinvolt Roly.
Acesta era evident că nu sesiza nici duplicitatea și nici comicul
1216
situației.
— Fii liniștită, copilă. Este doar un curs de infirmier la care nu s-a
găsit un voluntar pentru postul de pacient.
— Poate că Miss Lainie ar putea<? se interesă plin de speranță Roly
și aruncă o privire pofticioasă spre trupul suplu al lui Elaine.
Berta ripostă pe loc:
— Păi da! Ca pe urmă să bați toba la cârciumă că Miss Lainie s-a
lăsat pipăită de tine! Las-o moartă! Continuăm noi. Cam într-o oră
se întoarce soțul meu și ferească-ne Dumnezeu de o surpriză ca
aceea de acum. Ea chicoti, și lui Elaine îi trecu prin cap că de mult
nu o mai văzuse pe Berta atât de încântată. Ca să nu ne mai
imaginăm dacă Mrs. Carey sau Mrs. Tanner ar da peste noi< Cele
două vin să bea un ceai cu mine, Lainie. Vreau să știu ce ați vorbit
cu Tim.
Roly se retrase, și Miss Berta o conduse pe Elaine în locuința ei. Dar
mai întâi încuie cabinetul.
— Cine dorește ceva, să sune. Iar acum povestiți-mi! Ce ați reușit să
faceți?
Lui Elaine îi vâjâia capul.
— Infirmier? întrebă ea. Pentru< pentru Tim?
Berta dădu din cap radiind ca un copil la vederea bradului de
Crăciun.
— Pe Tim l-au luat de dimineață. Au vrut să îl ducă pe targă, dar el
a insistat să fie așezat în acel scaun monstruos. A spus că nu s-a
chinuit aici cinci luni pentru a fi scos exact așa cum fusese adus.
După care a concediat-o pe infirmieră<
Lainie zâmbi.
— Fantastica Miss Toeburton?
Berta râse.
— Exact ea. Ea tocmai a spus ceva de genul: „Și acum vom pune o
pernă frumoasă și moale sub coapsa ta, Mr. Tim”, la care el a
răspuns că nu i-a permis să îl tutuiască. Oribila de maică-sa l-a
1217
privit ca pe un copilaș de trei ani încăpățânat și i-a spus: „Fii
ascultător, baby!” Atunci a explodat! Și vi-o spun eu, un cutremur e
apă de ploaie pe lângă ce a urmat! A suportat el cinci luni
lamentările maică-sii, dar asta era prea mult. S-a auzit până în
stradă cum a urlat, și fiecare cuvânt mi-a mers la inimă! Mai întâi a
trimis-o la dracu’ pe Miss Toeburn. Pleacă imediat la Christchurch
cu expertul. Dar întâi doctorul îi va potrivi atelele lui Tim. Chiar
dacă el crede că ar fi prea devreme sau pur și simplu lipsit de sens.
Dar soțul meu a fost de partea lui Tim. Dacă doctorul Porter nu i le
fixează, a zis că i le pune el însuși. Și firește că Porter nu a riscat ca
un medic de țară ca dragul meu Chris să îi sufle laurii! În plus, Tim
a cerut un infirmier, nu o infirmieră. Dacă nu există așa ceva, să fie
pregătit unul. Și exact asta făceam mai înainte cu Roly. Acum
povestiți-mi ce ați făcut dumneavoastră! Ard de nerăbdare.
Dar Elaine era încă cu gândul la infirmier.
— Și cum de v-ați gândit la Roly?
Berta își dădu nerăbdătoare ochii peste cap.
— Când bomba a explodat, Mrs. O’Brien era tocmai în cabinet. Și
după cum am spus, răcnetele lui Tim nu erau atât de discrete încât
să nu poată fi auzite. În orice caz, după aceea Emma a venit timidă
la mine și m-a întrebat dacă nu am putea să încercăm cu Roly al ei.
După catastrofă băiatul nu mai vrea cu niciun chip să coboare într-o
mină. Este de înțeles, dar asta pune familiei probleme financiare.
Tatăl este decedat, fiul cel mare fără o slujbă< De atunci Roly își
câștigă existența făcând pe curierul, dar în acest fel nu câștigă mai
nimic. Nu va conta dacă se va râde de el că va face o muncă de
infirmier. Nu în cazul lui Timothy Lambert, știți că el îl divinizează
pe Tim<
Roly făcea parte dintre cei mai fideli vizitatori ai lui Tim. Băiatul era
convins că îi datora viața acestuia. Ar fi făcut orice pentru Tim.
— Acum povestiți dumneavoastră, Lainie! Cum a fost ieri
întrevederea cu Tim? Ați rămas acolo mult, nu-i așa? Eu a trebuit să
1218
plec cu Christopher<
Doctorul Leroy fusese chemat la o naștere dificilă, caz în care Berta
venea totdeauna împreună cu el.
— Am rămas până când a adormit, spuse Elaine. Și nu a durat mult
pentru că era frânt de oboseală.
— Nimic mai mult? întrebă neîncrezătoare Berta. V-ați ținut doar
puțin de mână, și totul a fost bine?
Elaine zâmbi.
— Nu tocmai. În afară de asta< așa< ne-am logodit.

1219
 8

— Trebuie să mă ajutați, Kura! Sunteți singura care mă poate ajuta!

Într-o joi, puțin înainte de miezul nopții, Caleb Biller apăru la Wild
Rover mult mai târziu decât venea de obicei și era complet devastat.
Era și neobișnuit de elegant îmbrăcat pentru o vizită la cârciumă.
Costumul său cu vestă s-ar fi potrivit mai curând la o cină cu ștaif.
Nici nu putea să aștepte până când Kura termina piesa
instrumentală interpretată, și oricum înainte de a-i vorbi reușise să
dea pe gât și un whisky.
— Ce s-a întâmplat, Caleb? îl întrebă înveselită Kura.
Cunoscându-l mai îndeaproape în ultimele luni, se obișnuise cu
reacțiile ciudate ale lui Caleb la probleme mai mult ori mai puțin
ridicole din viața cotidiană. De la dansul tânărului din satul maori
ea făcuse oarece eforturi să își înăbușe necesitățile iubirii fizice în
privința lui Caleb Biller. Pentru ea devenise între timp clar că el
împărtășea înclinațiile unor membri ai ansamblului Barrister,
simțindu-se atras mai curând de cei de același sex cu el. Kura
înregistrase asta fără niciun fel de prejudecăți, pentru că succesoarea
familiei Warden, crescută cu mare grijă, nu fusese niciodată
confruntată cu resentimente privind homosexualitatea. Ea
cunoscuse această particularitate a tendinței omenești spre fericire
abia printre artiști, și atunci o luase ca pe ceva cotidian. De aceea
Kura nu înțelegea de ce Caleb făcea din asta un asemenea secret,
dar între timp înțelesese și rolul ei în casa Biller: părinții lui Caleb
erau gata să accepte până și o cântăreață de bar cu strămoși maori,
pripășită aici, atâta vreme cât aceasta era de sex femeiesc.
— Vor să mă logodesc! izbucni Caleb.
Mult prea tare, dar la această oră dintr-o zi de lucru în cârciumă nu
era mai nimeni. Minerii deja plecaseră, iar cei câțiva cheflii de la bar
păreau să fie preocupați de propriile probleme. Spre ei rânji
1220
prostește doar Paddy Hollister, dar oricum Caleb nu îl remarcă.
— Serios, Kura, nu au spus-o direct, dar aceste aluzii< Și fata<
modul în care se comportă ea< De parcă ar ști sigur că ea va fi
viitoarea Mrs. Biller. Totul este convenit și<
— Ușor, Caleb. Care fată?
Kura schimbă o privire cu Paddy, acesta dându-i de înțeles că nu ar
avea nimic de obiectat dacă ea și-ar înceta activitatea pentru astăzi.
Ba chiar aduse două pahare pentru Kura și Caleb la o masă mai
izolată.
— Se numește Florence< Caleb dădu pe gât cel de al doilea pahar
de whisky, apoi continuă: Florence Weber, de la mina Weber din
Westport. Este cu adevărat drăguță, foarte cultivată< poți discuta
cu ea despre orice, dar<
Kura sorbi și ea din pahar și constată cu plăcere că Paddy îi adusese
de data aceasta un Single Malt și ei. Patronul fusese de părere că ea
chiar va avea nevoie.
— Deci încă o dată, Caleb: părinții dumneavoastră au dat astăzi un
dineu, nu? Nu era greu de dedus dacă te uitai la hainele lui Caleb.
Ea adăugă: Pentru această familie Weber din Westport. La care v-a
fost prezentată fata<
— Prezentată? Au prezentat-o ca pe o debutantă în societate,
îmbrăcată în alb< hm, aproape în alb, mai era puțin verde. Cu
aplicații pe decolteu, știți<
Kura făcu ochii mari. Era ceva tipic pentru Caleb. Niciodată nu va
reuși să se concentreze asupra esențialului, totdeauna se va pierde
în detalii. În activitatea lor comună asta era ceva folositor – și mai
ales maorii știau să aprecieze acest lucru. În ultimele luni Kura și
Caleb se duseseră în multe sate pentru a studia haka, și Caleb
dezbătuse pe larg cu vreo tohunga subiecte ca stilizarea unei ferigi
într-o sculptură în lemn. El învățase rapid limba maori și reținea
noțiuni mai curând ciudate decât cele ca „apă” și „sat”, pe care le
știa toată lumea. Uneori putea să își facă interlocutorul să turbeze.
1221
— Treceți la subiect, Caleb! îl îndemnă Kura.
— În orice caz< nu mai pridideau să vorbească despre mine, de
minele lui Florence și ale mele și despre căile comune de desfacere.
Și mă taxau cu câte o privire atât de blândă< Nici măcar ca la un
târg de cai, ci mai curând de parcă dojeneau o mârțoagă oloagă.
Kura râse.
— Dar în mod cert dumneavoastră nu sunteți o mârțoagă oloagă,
remarcă ea.
— Nu, dar sunt un homo, cum se spune, șopti Caleb și plecă capul
adânc deasupra paharului. Nu le am cu fetele<
Kura se încruntă.
— Asta se cheamă homo? Nu am auzit de așa ceva niciodată. Dar
oricum nu este o surpriză.
Caleb o privi perplex.
— Dumneavoastră< știați?
Fața lui lungă se făcu roșie toată.
Kura râse. Era de neconceput ca acest bărbat să nu fi remarcat
manevrele ei de seducere! Dar nu folosea la nimic să îl mai
tachineze acum. Așa că înclină doar din cap și așteptă ca bărbatul să
își revină și chipul lui să ia o nuanță cât de cât mai normală.
— Cum ziceam, mie nu mi-a scăpat asta, spuse ea în cele din urmă.
Și ce intenționați să faceți acum? Eu să< adică ați dori să împart
patul cu dumneavoastră? Nu funcționează, asta vi-o pot spune pe
loc. Bernadette, una dintre dansatoarele din ansamblu, a încercat
totul, s-a făcut frumoasă, l-a pipăit, l-a îmbătat. Nu merge. Unii sunt
așa, alții sunt altfel.
Pentru Kura nu era nicio problemă să accepte lucrurile așa cum
erau. Caleb îi aruncă câteva priviri fugare, ușor jenat.
— Niciodată nu m-aș apropia de dumneavoastră astfel, Kura, o
asigură el. O asemenea pretenție ar fi indecentă.
Kura abia își putu stăpâni râsul. Spera ca Paddy Holloway să nu fi
tras cu urechea pentru ca apoi să comenteze această discuție în
1222
cârciumă.
— Este doar< Kura, nu v-ați logodi cu mine?
În fine. Caleb o privi așteptând, însă licărul de speranță din ochii lui
pieri când îi văzu chipul.
Kura oftă.
— Și la ce ar ajuta, Caleb? Cu tine nu mă voi mărita, în mod sigur
nu mă voi mărita. Chiar de aș putea< adică chiar dacă m-aș putea
obișnui cu gândul de a mă căsători. Eu am să vreau apropiere fizică.
Nu mi se potrivește rolul de Iosif. Pentru asta adresați-vă mai bine
acelei Florence. Fetele pakeha sunt deseori cam< pudic educate.
— Dar pe ea nu o cunosc deloc. Caleb părea pueril, și Kurei îi era
clar că el se temea de succesoarea averii Weber ca dracu’ de tămâie.
El adăugă: Nu mă gândeam la căsătorie. Doar la< hm< la logodnă.
Sau să ne prefacem că așa este. Până îmi vine o idee mai bună.
Kura se întrebă ce idee i-ar putea veni lui Caleb; dar pe de altă
parte, el era foarte inteligent. Poate că dacă se mai liniștea, găsea o
rezolvare.
— Te rog, Kura, cel puțin veniți duminică-seara la dineu. Dacă eu
vă invit formal, este ca și un semn<
Kurei i se părea mai mult ca o declarație de război, dar nu se temea
ea de o oarecare Florence Weber. Probabil că micuța va căuta să
intre și în gaură de șarpe doar la vederea ei. Kura știa cum
reacționau fetele mai curând normale și o va da gata pe Florence
Weber la fel cum făcuse și cu Elaine O’Keefe.
— Bine, Caleb. Dar dacă trebuie să joc rolul logodnicei tale, va
trebui să încetezi să îmi spui „Miss Kura”. Spune-mi simplu „tu”.

Dar Florence se dovedi a fi de alt calibru în comparație cu Elaine.

Înainte de toate era frumoasă. Trebuia să privești lumea precum
Caleb, cu percepția lui asupra atractivității feminine, pentru a o
califica pe fată doar ca „drăguță”. Florence era scundă și avea forme
atrăgătoare, care apoi, după primul copil, promiteau rotunjimile
1223
mamei ei. Pistruii roz de pe fața ei ovală nu prea se asortau cu părul
ei castaniu bogat. Buclele închise la culoare păreau la fel de
neîmblânzite ca și șuvițele lui Elaine, dar nu îi încadrau trăsăturile,
ci păreau mai curând să îi copleșească chipul. În plus fata era
mioapă – probabil că acesta era unul din motivele pentru care
apariția Kurei nu a demoralizat-o.
— Așadar sunteți< prietena lui Caleb, remarcă Florence sec, atunci
când o salută pe Kura. Aud că dumneavoastră cântați.
Florence sublimase cuvintele „prietena” și „cântați” de parcă
acestea ar fi desemnat măsura maximă a imoralității. Cu toate
acestea nu părea șocată că tânărul Biller umbla cu cântărețe de bar.
Kura ajunse la concluzia că Florence Weber nu era ușor de șocat.
— Firește că Florence a luat și câteva lecții de canto! o flată Mrs.
Biller. Dacă la ultimul dineu ea lăudase talentele Kurei, acum părea
cât se poate de decisă să o elogieze pe moștenitoarea Weber. Așa că
adăugă: În Anglia, Florence, nu?
Florence confirmă plecându-și privirea cu modestie.
— Dar numai ca să îmi treacă timpul, zise ea zâmbind. Poți gusta o
operă sau un concert de cameră mult mai mult dacă ai cât de cât
habar ce muncă dură și ce studii îndelungate se află în spatele unei
asemenea producții. Nu credeți, Caleb?
Caleb nu putu decât să confirme.
— Dumneavoastră nu ați studiat cu adevărat cantoul, Miss Martyn,
nu-i așa?
Kura păru calmă, dar în sinea ei era supărată. Fata asta nu avea nici
urmă de respect față de ea sau măcar teamă. Și nu i se putea astupa
gura cu obișnuitele „da” sau „nu”. Florence părea să cunoască
șmecheria și punea doar întrebări ce solicitau ca răspuns fraze
întregi sau explicații cât mai lungi.
— Eu am studiat în particular, explică scurt Kura.
La care Mrs. Biller, Mrs. Weber și Florence se referiră la avantajele
de netăgăduit ale șederii la un internat.
1224
Caleb le urmărea cu o mină de suferind. Pe el internatul în Anglia îl
ajutase la conștientizarea timpurie a înclinației sale. În acea zi de joi,
la cârciumă, îi mărturisise asta Kurei, dar aici desigur că nu putea
prezenta asta ca argument. În schimb, în seara aceasta se strădui să
dea o reprezentație actoricească credibilă a dragostei lui față de
Kura, care fu cam penibilă. Un gentleman nu și-ar fi expus niciodată
sentimentele astfel, dar aici în general sensibilului Caleb i-a lipsit
simțul măsurii. Kura se gândi că orice altă fată ar fi fugit mâncând
pământul dacă i-ar fi fost prezentat un asemenea candidat la
căsătorie. Totuși Florence Weber asistă la spectacol cu un zâmbet
stoic și cu un calm manifest. Vorbi intenționat despre muzică și artă
făcându-l de Caleb să pară un îndrăgostit necopt la minte, iar pe
Kura să pară o Izabela.
— Înțeleg că vă place în mod special Carmen, Miss Martyn. Desigur
că îi dați o foarte credibilă< față. Nu, eu nu cred că don Jose este cu
adevărat de condamnat. Dar a fost ispitit de o țigancă atât de
seducătoare! Și oricum la sfârșit el se vindecă! Chiar dacă cu< da,
cu un mijloc puțin drastic<
Și surâse ca și cum oricând ea era pregătită să îi ascută lui Caleb
pumnalul pe care el să i-l înfigă Kurei între coaste.
În final Kura a fost bucuroasă să plece, în timp ce Caleb rămânea în
continuare la dispoziția fermecătoarei Florence. Familia Weber era
invitată în casa Biller cât timp era în căutarea unui domiciliu
propriu în Greymouth. Mr. Weber dobândise cote-părți la noua cale
ferată și voia să rezolve probleme de afaceri. Era posibil ca familia
Weber să rămână câteva săptămâni la familia Biller, înainte de a se
întoarce la Westport, vreme în care se spera ca cei doi tineri să se
apropie.
Tânărul bărbat apăru luni-dimineața în cârciumă pentru a se plânge
Kurei. Mama sa îi făcuse dure reproșuri încă în seara dineului, în
timp ce tatăl lui tratase chestiunea mai subtil. Îl convocase în biroul
lui a doua zi, pentru a schimba împreună câteva cuvinte ca de la
1225
bărbat la bărbat.
— Băiete, firește că această Kura te atrage. Fără îndoială că ea este
cea mai atrăgătoare. Dar trebuie să ne gândim și la viitorul nostru.
Fă-i lui Florence unul sau doi copii, să aibă o preocupare, iar tu îți
faci rost de o metresă drăguță.
Caleb arăta atât de disperat, încât însuși Paddy îi arătă înțelegere și
îi făcu semn Kurei că poate să plece de la pian.
— Descrețește-i fruntea băiatului cumva< dar fă-l și să cumpere de
preferință o sticlă întreagă de Malt! Altfel suporți pierderea!
Kura își dădu ochii peste cap. Paddy era într-adevăr lipsit de orice
sensibilitate. Probabil că deja făcea pariuri dacă și când efeminatul
Caleb Biller va reuși să o lase grea pe Florence Weber.
— Ea este groaznică, murmură Caleb, și păru că se cutremura
numai gândindu-se la fată. O să mă îngroape sub ea<
— Se poate întâmpla, opină sec Kura, imaginându-și cât se va
rotunji Florence. Dar tu nu trebuie să te căsătorești cu ea. Nimeni nu
te poate sili. Fii atent, Caleb, eu m-am gândit la asta.
Chiar o făcuse, pentru prima dată în viața ei o preocupaseră
problemele altuia! Kurei nici nu îi venea a crede; pe de altă parte,
putea avea și ea de câștigat. Îi turnă lui Caleb un pahar plin cu
whisky și îi împărtăși ideea ei.
— Aici în Greymouth nu ai putea niciodată să trăiești împreună cu
un alt bărbat. Oamenii vor discuta despre tine, iar părinții tăi îți vor
vârî în casă o Florence Weber după alta. Cândva vei ceda, Caleb. Nu
merge. Deci îți rămâne doar viața de burlac. Dar tu ești un artist.
Cânți la pian foarte bine, compui, faci aranjamente. Și nu există
motiv pentru care să îți dovedești talentul numai după ce te-ai
îmbătat la cârciumă.
— Te rog, Kura! M-ai văzut vreodată beat?
Caleb o privi indignat, dar apoi bău și al treilea pahar cu whisky.
— Mda< nu beat, dar amețit. Un artist are nevoie de curajul de a se
așeza la pian fără niciun pic de whisky. Vreau ceva< Noi am putea
1226
să organizăm o seară cu program, Caleb. Tu aranjezi pentru pian și
voce câteva haka și câteva cântece din cele culese de noi. Sau pentru
două piane cu acompaniament vocal sau pentru două mâini. Cu cât
vor fi mai multe partituri, cu atât va fi mai bine. Verificăm aici
programul și în Westport, apoi plecăm în turneu. Mai întâi în Insula
de Sud, apoi în Insula de Nord. Pe urmă în Australia, în Anglia<
— Anglia? În privirea lui se citea speranța. Ca și până acum, visa la
prietenii lui din internat. Tu crezi că vom avea atâta succes?
— De ce nu? îi răspunse convingătoare Kura. Mie îmi plac
aranjamentele tale și se spune că londonezilor le place exoticul.
Oricum merită să încercăm. Tu trebuie doar să ai încredere, Caleb.
Tatăl tău<
Caleb își mușca buza inferioară.
— Tatăl meu nu va fi entuziasmat. Dar mai întâi am putea să
apărem în cadrul unor acțiuni de binefacere. Mama este angajată în
așa ceva, iar Miss Weber<
Kura zâmbi sardonic.
— Mai ales Miss Weber va fi fără îndoială entuziasmată. Deci o
facem? Dacă vrei, am putea exersa în fiecare seară. După ce mina se
închide și înainte de a se deschide cârciuma.
Cum era de așteptat, Florence Weber își ascunse supărarea și se
prefăcu de-a dreptul entuziasmată de muzica maori. Din fericire,
soții Weber închiriaseră între timp o casă în Greymouth, iar
Florence și mama ei își petreceau timpul cu aranjarea ei. Mrs. Biller
îl bătea la cap zilnic pe Caleb cu gustul și îndemânarea manifestate
de Florence cu această ocazie, în timp ce Florence îi cerea sfatul
când era vorba despre culoarea tapetului ori a huselor pentru
fotolii.
Kura înregistră amuzată că lui chiar îi făcea plăcere treaba aceasta.
Caleb era un estet; era atras de orice activitate cât de cât artistică,
dar interesul lui principal era dedicat muzicii. Dimpotrivă, Florence
studia cu o mină serioasă partiturile lui Caleb, deși cel puțin Kura se
1227
îndoia că fata le putea descifra. Miss Weber era mai curând o fire
practică și își făcu rapid un obicei din a-l însoți pe Caleb la orele de
exercițiu cu Kura. Firește că asta dădea apă la moară bârfelor din
oraș, și Caleb se simțea ca în iad. Kura privea totul mai curând cu
degajare. Noul ei partener trebuia oricum să se obișnuiască să apară
în public. Și putea să înceapă cu ce era mai dificil. Fără îndoială era
vorba despre Florence Weber. Ea critica fără scrupule. Kura accepta
multe dintre sugestiile ei, chiar dacă unele erau mai puțin
constructive și mai mult răutăcioase.
— Nu ar trebui ca acest cântec să îl însoțiți de< cum să zic eu< de
niște gesturi relevante? se interesă aceasta după interpretarea
cântecului de dragoste al prietenului Kurei de la Pancake Rocks.
Între timp acesta devenise piesa preferată a celor doi. Aranjamentul
realizat de Caleb suna foarte artistic și elaborat, în contrast cu
cuvintele foarte explicite. Între timp Caleb ajunsese să le înțeleagă,
dar bineînțeles că nu i le-ar fi tradus niciodată lui Florence. Totuși
vocea Kurei avea expresivitate, și interpretarea pasională a lui Caleb
oferea un acompaniament potrivit, așa că Florence înțelese tema
cântecului. Caleb se făcu roșu ca sfecla când cu o mină nevinovată
ea îi puse această întrebare, dar Kura zâmbi doar și mai cântă o dată
piesa unduindu-și coapsele atât de ațâțător, încât lui Paddy
Holloway aproape că îi ieșiră ochii din cap, ca de altfel și lui
Florence Weber.
— Firește că în prezența reverendului sunt mai reținută puțin, zise
Kura în încheiere, când în mod excepțional Florence, roșie la față, se
făcu nevăzută.
Între timp se fixase data primului lor concert la Greymouth. Își vor
prezenta programul la picnicul organizat de biserică; încasările
urmau să fie donate familiilor victimelor catastrofei de la mina
Lambert. În plus, la intervenția lui Mrs. Biller, se mai programase o
reprezentație la unul dintre hotelurile de pe chei. Pe Kura o bucurau
aceste apariții pe scenă, dar nervozitatea lui Caleb atingea cote
1228
maxime.
— Nu mai fi așa, artistule! îl tachina Kura. Mai bine gândește-te la
minunatul trup al prietenului nostru maori și cum ar fi dacă el s-ar
afla acum aici și ar putea dansa pe cântecul tău. Dar să nu începi să
dai din coapse, că răstorni pianul!

William Martyn ocoli deocamdată localitățile mai mari de pe Coasta

de Vest. Plecă de la premisa că Latimer vânduse acolo câte o mașină
de cusut fiecărei femei măcar pe jumătate interesată și capabilă să
suporte costul. Așadar, mai rămăseseră soțiile minerilor, și de la
acestea nu se putea aștepta probabil la nimic. În loc de asta se
concentră pe așezările singuratice și avu succese neașteptate în
satele maori. Gwyneira McKenzie îi spusese odată că indigenii din
Noua Zeelandă se adaptează neobișnuit de repede obiceiurilor pe
care le au pakeha. Deja mai toți maorii purtau îmbrăcăminte
occidentală; de ce nu ar vrea femeile să învețe să își coasă singure
aceste lucruri? Normal că și aici exista problema banilor. Nu era
posibil să se aplice acestora sistemul plății în rate. Dar triburile
obținuseră de multe ori bani prin vânzarea pământurilor, bani
administrați de obicei de căpetenii.
William elaboră rapid un sistem prin care explica acestor căpetenii
că vor crește fulgerător în ochii femeilor din trib și pe deasupra se
vor bucura și de respect din partea pakeha, dacă nu s-ar pune în
calea binefacerilor lumii moderne. Dacă el își va prezenta aici
mașina de cusut, întreg tribul se va strânge fermecat în jurul lui,
urmărind cu ochii mari cum erau cusute rapid hăinuțele pentru
copii, de parcă William le-ar fi făcut prin magie. Femeile ar învăța
repede cum să se folosească de mașini, și asta le-ar face să se bucure
ca niște copii. Astfel mașina de cusut Singer devenea un simbol al
statutului social. Rareori părăsea William un trib fără a încheia un
contract; în plus maorii erau ospitalieri și deschiși. Întreținerea și
înnoptatul nici nu se mai puneau la socoteală. Uneori William își
1229
blestema doar puținele lui cunoștințe de limbă maori. S-ar fi putut
interesa mai lesne de Kura și i-ar fi putut da de urmă, căci ultima
căutare realizată de Gwyneira se încheiase la maorii din Blenheim.
Desigur că putea folosi și engleza. Cei mai mulți maori vorbeau cât
de cât limba pakeha și înțelegeau mai tot. Dar William avea deseori
senzația că oamenii nu îi relatau totul sau chiar deveneau suspicioși
când un străin se interesa de o membră a triburilor lor.
Acest lucru a fost deosebit de clar la un trib situat între Greymouth
și Westport. Oamenii deveniseră reținuți imediat ce el întrebase în
limbajul lui cam păsăresc despre o fată care fugise de la soțul ei
pakeha și care acum cânta. În timp ce la alte triburi se râdea cu poftă
imediat ce el amintea de fuga Kurei, acești oameni deveniseră
nervoși și tăcuți. Doar soția căpeteniei clarificase lucrurile.
— El nu vrea nimic de la fata cu părul de foc, el întreabă de tohunga,
le explică ea oamenilor din trib. Tu cauți Kura? Kura-maro-tini? Ea
plecat de acest bărbat care nu place<
Oamenii râseseră în hohote de gesturile cu care ea însoțise
explicația; doar William privise buimac și puțin ofensat.
— A spus ea asta? se interesase el. Dar noi<
— A fost aici. Cu bărbat înalt blond. Foarte deștept, face muzică, tot
tohunga. Dar rușinos!
Ceilalți chicotiseră din nou, însă nu oferiseră alte date despre vizita
Kurei. Dar William intrase la idei. Deci Kura era iarăși cu un bărbat!
Firește nu cu Roderick Barrister; îl înlocuise la fel de repede ca pe el,
pe care îl părăsise pentru scena operei. Deci acum era cu un bărbat
rușinos, blond, muzician<
Dorința lui William de a-și regăsi soția – și de a-i spăla temeinic
creierul înainte de a o strânge în brațe și de a o convinge de
farmecul lui cuceritor – creștea pe zi ce trecea.

1230
 9

Elaine era îngrijorată din cauza lui Tim, care la fiecare vizită a ei
părea tot mai slab, mai încrâncenat și mai epuizat. Cutele din jurul
gurii lui ajunseseră ca brazdele care la mulți mineri reflectau
oboseala și permanenta suprasolicitare. Desigur că se bucura ca și
înainte să o vadă pe Lainie, dar îi era tot mai greu să râdă și să
glumească. Asta se putea datora și unei anumite înstrăinări – vechea
lor intimitate avea de suferit cu fiecare zi în care nu se mai vedeau.
Și astfel de zile se îndeseau, și nu din cauză că Lainie nu încerca să
facă ceva. Distanța nu era o problemă; casa familiei Lambert se afla
la trei kilometri de centrul orașului, iar Banshee și Fellow o
acopereau în douăzeci de minute. Dar Lainie trebuia să treacă de
Nellie Lambert, care era un obstacol mult mai dificil.
Uneori Nellie nici nu mai deschidea ușa când Elaine bătea cu
mânerul greu, din cupru. Roly și Tim nu auzeau bătăile; zgomotul
ajungea doar până în salonul de primiri. De fapt aici trebuia să se
afle permanent o slujnică ori Nellie, dar Elaine bănuia că aceasta nu
voia să audă. Nellie găsea mii de motivații pentru a o ține pe
„prietena” fiului ei – termenul de „logodnică” nu îi ieșea nicicând
de pe buze, cu toate că Timothy nu făcea niciun secret din intențiile
lui de a se căsători – departe de el. Timothy dormea, Timothy nu se
simțea bine, Timothy era dus la plimbare de Roly și ea nu avea idee
când se vor întoarce cei doi. Odată Lainie trase o sperietură grozavă
când aceasta îi spuse că Tim stă la pat cu o tuse păcătoasă și nu o
poate primi. Elaine dădu fuga în oraș panicată, la Berta Leroy. Care
îi spulberă lui Elaine orice temeri.
— Ah, Lainie, Tim nu va face o pneumonie mai repede decât
dumneata sau decât mine. Era supus acestui pericol cât stătea în
pat, dar aud că acum se mișcă mai mult decât noi două la un loc.
Vom afla imediat de la o sursă sigură: Christopher se află la familia
1231
Lambert. Și pe el l-a înnebunit Nellie. Susținea că Tim are dureri
când tușește, să vină Christopher să îl consulte. Sper că nu se va
alege cu cine știe ce pe ploaia asta<
Într-adevăr afară era furtună, și însăși Elaine era udă toată după ce
călărise tot drumul. Berta îi uscă părul și îi arătă un loc lângă cămin
până când prepara ea un ceai. Cu toate acestea, Elaine încă mai
tremura când doctorul Leroy reveni turbat de furie.
— Pentru asta îi dublez onorariul, Berta, ți-o zic eu! zise el
turnându-și coniac în ceai. Atâta drum pe furtună pentru o ușoară
răceală!
— Dar<
Elaine vru să mai zică ceva, dar doctorul clătină din cap.
— Dacă băiatul are dureri când tușește, este din cauză că mușchii
lui au fost suprasolicitați de programul de refacere. Când am ajuns
acolo, el tocmai ridica greutăți<
— Pentru ce? întrebă Elaine. Eu cred că vrea să învețe să meargă.
— Știți cât cântărește o atelă pe care el trebuie să o miște la fiecare
pas? Doctorul Leroy mai luă un ceai și puse puțin coniac și în ceașca
lui Elaine. Apoi continuă: Serios vorbind, copilă, eu nu am mai
văzut un om care să lucreze atât de dur și disciplinat ca Timothy
Lambert. Între timp am căpătat convingerea că vă va duce pe
propriile picioare la altar. Pentru ce mi-a arătat el astăzi, în ciuda
tusei și a guturaiului – tot respectul! L-am expediat totuși la pat
două zile, ca să scape de răceală și de punctul maxim al febrei
musculare. Dacă va face ce i-am prescris? L-am informat oricum că
mâine veți trece să vedeți ce face. În prezența balaurului care este
maică-sa – deci ea nu vă poate îndepărta!

Nelli Lambert ar fi preferat ca Lainie să intre în casa Lambert numai

la ocazii speciale și numai la invitația ei. Cam o dată la două
săptămâni o primea pe fată la ceai – o ceremonie de o rigiditate
groaznică, pe care Lainie o ura. Și pentru că soții Lambert o
1232
interogau. Despre pretinsa ei copilărie în Auckland, despre rudele
ei, despre originile din Anglia – și Elaine se adâncea într-un haos de
minciuni, ale căror amănunte le uita mereu. Apoi era nevoită să
improvizeze în timp ce Mrs. Lambert o privea neprietenos, iar Tim
zâmbea pe sub mustață.
Tim își dădea seama că ea mințea, și Elaine se temea ca el să nu-i
interpreteze atitudinea drept neîncredere în el. Ea se aștepta ca el
să-i pună întrebări și era nervoasă și tensionată când rămânea
singură cu el. În ce îl privea pe Tim, el ura să apară în fața lui Lainie
în scaunul pe rotile sau să se lase împins de ea. Exercițiile cu
greutăți dădeau rezultate; acum era în stare să miște câțiva metri
monstruosul scaun. Dar întoarcerile și manevrele printre piesele de
mobilier erau cele mai grele. În plus Tim ura să apară în fața oricui
în postura de „schilod”. Când Elaine îl vizita în camerele lui, de cele
mai multe ori Roly îl ajuta să se așeze într-un fotoliu normal. Dar
scaunele de la masa din salon erau incomode, fotoliile și canapeaua
erau prea joase. Așa că Tim stătea în scaunul cu rotile, nervos și
tensionat. Și în aceste condiții nu putea susține o discuție normală.
Uneori Elaine plângea dezamăgită în coama lui Banshee ori a lui
Fellow, în timp ce Tim își vărsa furia pe greutăți și pe cârjele din
camera lui și se antrena și mai încrâncenat.
Amândurora le era de aceea groază de masa festivă de Crăciun, la
care Mrs. Lambert o invitase oficial pe Lainie.
— Într-un cerc restrâns, Miss Lainie. Sper că aveți o îmbrăcăminte
corespunzătoare<
Elaine intră imediat în panică pentru că în mod firesc nu avea o
garderobă de seară. Oricum invitația venise prea târziu. Nu mai
putea să comande una, chiar de i-ar fi ajuns banii.
Proba disperată o rochie după alta și în final Charlene o găsi în
lacrimi.
— Toți se vor uita cruciș la mine, se văită Elaine. Nellie Lambert
vrea să demonstreze întregii lumi că sunt doar o fată de la bar fără
1233
maniere. Va fi groaznic!
— Nu îți mai bate capul, o consolă Charlene. Nu este nici măcar o
invitație la seara de ajun, este doar un dejun. În afară de asta, acolo
nu va fi toată lumea. De exemplu pe mine nu m-a invitat.
Elaine ridică capul.
— Pe tine de ce să te<
— Ca logodnică oficială a lui Mr. Matthew Gawain! Charlene se
învârti mândră în fața oglinzii. Privește-mă, Lainie Keefer, ai în față
o tânără doamnă onorabilă. Cu madame Clarisse deja s-a discutat:
de astăzi servesc în cârciumă, dar nu mai urc cu bărbații! Mă tem că
pentru asta Matt plătește ceva, dar nici nu vreau să știu. În orice caz,
în ianuarie mă căsătoresc! Ei, nu este o surpriză?
Elaine uită de grijile ei și își îmbrățișă prietena.
— Credeam că nu vrei să te măriți, o necăji ea pe fată.
Charlene își aranjă părul negru și îl strânse într-un coc de probă,
cum purta Berta Leroy.
— Nu țineam să o fac cu orice preț. Dar Matt este supraveghetor.
Cândva va participa alături de Tim la conducerea minei, asta deja
au aranjat-o cei doi. Deci nu mă așteaptă o viață amărâtă într-o
cocioabă cu zece copii ținându-mă de rochie, ci o adevărată
ascensiune. Așteaptă numai puțin, Lainie, și în câțiva ani vom fi în
fruntea bazarului cu vânzări în scop de binefacere al bisericii! În
afară de asta, îl iubesc pe Matt și asta i-a făcut și pe alți oameni să își
schimbe opiniile, nu?
Elaine râse și roși.
— Până acum bătrâna Lambert încă nu a prins drag de prezența
mea, concluzionă Charlene și examină din priviri colecția de
îmbrăcăminte a lui Elaine. Apoi adăugă: De aceea și Matt este acum
liber ca pasărea cerului și poate să nu participe la sărbătoare. Îi pare
rău< Zâmbi puțin răutăcios, apoi continuă: Uite, pe asta o îmbraci!
Scoase rochia bleu de vară pe care madame Clarisse o comandase
pentru Lainie când aceasta se mutase la ea. La asta mai este nevoie
1234
de bijuterii. Iată darul pentru logodnă pe care mi l-a făcut Matt!
Charlene îi întinse mândră o casetă ce conținea un colier frumos
cizelat din argint cu lapislazuli și adăugă: Tu ai fi mai mult tipul
acvamarin, dar ți se potrivește de minune. Chiar dacă decolteul este
puțin cam larg. Dar este vară, ce naiba!

Inima lui Elaine bătea să-i sară din piept și ea plecă ochii de rușine
când întinse mâna domnului și doamnei Lambert pe 25 decembrie
și le ură Crăciun fericit. Corespunzător de rece și rezervat a fost și
sărutul pentru Tim, care stătea nefericit în scaunul lui cu rotile.
Acesta asuda în costumul cu vestă prescris de etichetă la această
ocazie, cu toată vremea toridă de vară. Mama lui mai insistase ca în
plus să își acopere picioarele cu un pled în carouri – de parcă
acestea ar fi oferit vizitatorilor o priveliște scabroasă.
Elaine ar fi vrut să îl încurajeze, să îi dea de știre printr-un gest
oarecare că nu este singur. Dar și ea era parcă imobilizată de spaimă
când ajunse în fața celorlalți oaspeți. Marvin și Nellie Lambert
invitaseră familia Weber și familia Biller, care între timp se
împrieteniseră și, ca urmare, prezența familiei nu mai putea fi
evitată. Ceea ce îi displăcea atât lui Marvin Lambert, cât și lui
Josuah Biller. Amândoi își făcuseră mai înainte curaj cu ceva
băutură, iar soțiile lor urmau să își petreacă întreaga zi veghind ca
din cauza unei banalități să nu se ajungă la o confruntare.
Dimpotrivă, soții Weber erau calmi și distinși. Firește că mama și
fiica se uitaseră în aceeași măsură iritate la rochia – nu prea potrivită
cu ocazia – lui Lainie. După care șușotiră împreună cu Mrs. Biller,
ceea ce avu ca urmare noi priviri necruțătoare. Dar Elaine trecu în
plan secund când Caleb Biller avu grijă să pună de un scandal. Mrs.
Lambert îi prevăzuse că partenera lui la masă va fi Florence Weber,
dar el apăru cu așa-zisa lui „logodnică” Kura-maro-tini Martyn.
Elaine aproape că se înecă cu șampania pe care servitoarea tocmai i-
o servise.
1235
— Ține-ți gura! îi șuieră Kura când aceasta i se prezentă protocolar
și cele două verișoare schimbară o strângere de mână puțin
cordială. Dacă insiști, cândva am să îți explic, dar acum joci cu mine.
Și așa stau pe un butoi cu pulbere!
Lainie pricepu imediat la cine era fitilul pulberii. Răceala dintre
Kura și Florence Weber nici nu putea fi trecută cu vederea – și
Florence își îndreptă aversiunea imediat și asupra lui Elaine. Între
cele două fete pianiste de bar se realiză automat o amiciție, și
prietena Kurei deveni dușmanul ei natural. Așa că atacurile la
adresa lui Lainie erau complet neașteptate. Ultima era pe punctul de
a se ascunde după perdeaua ei de păr, de a roși și a cădea în
imobilitate, dar se uita la chipul supărat al Kurei și își amintea alte
strategii.
— Deci și dumneavoastră, Miss Lainie, aveți ambiții de operă?
întrebă Florence dulce ca mierea.
— Nu, răspunse Lainie.
— Dar și dumneavoastră sunteți plătită tot pentru a cânta la pian! Și
Lucky Horse nu este< cum să zic< un hotel?
— Da, confirmă Lainie.
— Eu nu am mai fost niciodată într-un asemenea stabiliment. Dar<
Florence îi aruncă o privire plină de rușine mamei sale, de parcă ar
fi vrut să se asigure că aceasta nu o auzea, și continuă: Din
curiozitate, bărbații nu devin foarte insistenți? Desigur, știu că
dumneavoastră niciodată< dar<
— Nu, zise Lainie.
Kura se uită peste masă și brusc cele două fete își mușcară buzele ca
să își stăpânească râsul. Lui Elaine nu îi venea să creadă, dar simțea
un gen de complicitate față de vechea ei dușmancă.
Discuția se lega cu greutate și între ceilalți oaspeți. Mr. Weber îl
întrebă pe Marvin despre reconstrucția minei după accident – și
când îi răspunse Tim, îl privi ca și cum ar fi fost surprins că fiul
invalid al lui Lambert mai putea să vorbească. După mai multe
1236
pahare de whisky, șampanie și vin lucrul acesta îi displăcu și lui
Marvin Lambert, motiv pentru care Nellie, Mrs. Biller și Mrs. Weber
interveniră pentru a schimba subiectul. Doamnele discutau despre
amenajarea interioarelor și despre mobila englezească – și se uitară
la Caleb ca la o sperietoare când acesta se amestecă inocent în
discuție. Un bărbat care cunoștea termenul de „tapet” apărea într-
un muzeu al curiozităților ca și un inginer minier în scaun cu rotile.
Elaine îl compătimea pe Tim, pe al cărui chip se citea plictiseala și
epuizarea. În schimb, pe Kura o amuza Caleb. Acesta se comporta
ca un copil ocărât.
Deasupra tuturor acestora se situa Florence Weber, care pălăvrăgea
cu același calm despre abajururi de lampă, despre nouă tehnică a
electricității, despre opera italiană și despre eficiența puțurilor de
aeraj din minele de cărbuni. Ultima chestiune părea să o intereseze
cel mai mult, ceea ce îi făcu doar să râdă pe domni, iar pe doamne
să tacă indignate.
— Trebuie să ies de aici, șopti Tim, când după masă Lainie îl
împinse cu scaunul în salonul domnilor.
Nellie îl rugase pe soțul ei să preia el împinsul scaunului pe rotile,
dar acesta nu reușea să o facă fără a zgâria mobilele. Tim îi aruncă
lui Elaine o privire atât de insistentă, aproape imploratoare, încât
aceasta sări imediat în ajutorul lui. Accidentele cu acest scaun erau
dureroase și nu lipsite de pericole. Chiar în urmă cu câteva
săptămâni doctorul Leroy fusese nevoit să îl trateze pe Tim după ce
maică-sa reușise să răstoarne obiectul instabil și greu cu tot cu fiul
ei.
— Ce să fac? întrebă disperată Lainie. Ea abia putea să împingă
scaunul pe covoarele groase. Am putea să le spunem că mergem în
grădină, dar nu am să reușesc să împing până acolo scaunul oricât
m-aș strădui! Unde este Roly?
— Astăzi este liber, răspunse Tim scrâșnind din dinți. În definitiv
este Crăciunul. A fost aici de dimineață și mai vine diseară. Băiatul
1237
este foarte devotat, dar are și el familie<
Pronunțase ultimele cuvinte ca și cum considera familia ca pe ceva
la fel de dezirabil ca o durere de măsea. Apoi tăcu, când Caleb Biller
se îndreptă către el și Lainie.
— Vă pot ajuta, Miss Lainie? întrebă tânărul prietenos și fără să pară
jenat. După părerea mea o plimbare pentru siestă în grădină ar fi o
bună idee. Deci dacă sunteți de acord, Tim<
Caleb preluă decis scaunul și îl scoase pe Tim din camerele
sufocante în lumina dogoritoare a soarelui de vară. Elaine îl
urmărea pe Caleb cât de prevăzător era. Ridica cu grijă scaunul
peste pragurile ușilor și evita atent denivelările aleilor din grădină.
Kura îi urmă aruncând priviri nervoase peste umăr.
— Am scăpat! observă ea în cele din urmă. Am scăpat cu succes de
Florence Weber. Probabil numai pentru câteva secunde, dar și
pentru bucuriile mici trebuie să fim recunoscători.
Cu un gest scurt își aruncă pe spate splendidul ei păr negru, pe care
îl purta provocator nestrâns. Și decolteul Kurei era prea adânc, iar
rochia ei de un roșu-închis era prea provocator croită pentru o
adevărată doamnă. Și totuși îți tăia respirația.
— Oricum știu acum de ce face asta, continuă Kura mergând alături
de Lainie fără nicio reținere. De săptămâni întregi mă tot întreb ce
găsește la Caleb. Trebuie să fi remarcat că el nu îi dă nicio atenție.
Dar îi vrea mina – și o vrea cu orice preț! Probabil că pentru ea și-ar
da și viața, pentru a-l moșteni pe tăticul ei, dar ea este „doar o fată”.
În mâinile ei Caleb ar fi precum ceara. Dacă îl aduce în fața
altarului, are mina Biller. Firește că și Tim Lambert o poate interesa.
Este cel mai bine să nu îi lași singuri!
Un astfel de sfat din gura Kurei îi suna lui Elaine cam ciudat, dar –
surprinzător – ea râse în loc de a se simți rănită și a-și aminti de
William.
— Tu ești experta, remarcă ea scurt, și constată că Kura se simți
atinsă. Părea să aibă lacrimi în ochi. Elaine se decise să discute
1238
cândva cu ea. Până acum crezuse tot timpul că Kura îl părăsise pe
William. Să fi fost invers?

Oaspeții au plecat noaptea târziu. Nellie Lambert se dedică imediat

obligațiilor de gospodină și supraveghe acțiunea de debarasare.
Marvin se retrase în salonul pentru bărbați pentru o ultimă băutură.
Elaine era indecisă. Pe de o parte, se aștepta din partea ei să plece ca
și ceilalți. Pe de altă parte, Tim se simțea atât de istovit în scaunul
lui, încât ea nu se îndura să îl părăsească. Mai înainte, în grădină,
Tim discutase agitat cu Caleb despre mina Biller, dar în ultimele ore
nu mai spusese nimic, de parcă ar fi avut nevoie de toată forța
pentru a se menține treaz. Oricum Lambert, Biller și Weber nu l-ar fi
băgat în seamă. Ei nici măcar nu se gândiseră să îi ofere un pahar cu
whisky ori o țigară, de al căror gust ei se bucuraseră din plin între
timp. Îi servise Florence, care îi urmase în salonul pentru bărbați. Se
părea că nu mai rezista să vorbească de una singură despre draperii
și amenajări ale băilor. Evident era mai atrasă de discuțiile
profesionale plictisitoare despre piața cărbunelui.
Elaine trăsese cu ochiul prin ușa deschisă a salonului bărbaților și
remarcase faptul că Florence schimba câteva cuvinte cu Tim,
probabil pentru că restul celor prezenți îi ignora pe amândoi în
aceeași măsură. Tim era totuși neatent. Lainie înregistră îngrijorată
cât de necontrolat se plimbau mâinile lui pe cotiera scaunului cu
rotile. El încerca mereu să își schimbe poziția printre pernele mult
prea moi, apoi fața i se schimonosea din cauza durerilor când nu
reușea să o facă. Acum, cu chipul cenușiu, privea pe fereastră în
parc, ca și cum ar fi fost deznădăjduit că soarele nu mai apunea.
Elaine își trase un scaun lângă el și își trecu ușor degetele peste
mâna lui.
— Tim<
El își retrase mâna și începu să se descheie la sacou.
— Îmi permiți? întrebă el politicos.
1239
Elaine se ridică pentru a-l ajuta, dar el se apără posac.
— Lasă, mâinile îmi sunt sănătoase<
Elaine se retrase descurajată și încercă să converseze, în timp ce el
își descheia neîndemânatic nasture după nasture pentru a se mai
răcori cât de cât.
— Caleb Biller este un băiat drăguț<
Tim își adună puterile și încuviință din cap.
— Da, dar cele două femei ale lui sunt cu cel puțin o măsură peste
el. Zâmbi cu greutate și continuă: Scuze, Lainie. Nu am vrut să te
reped. Dar nu mă simt bine.
Elaine îl mângâie pe umăr și îi descheie apoi rapid nasturii de la
vestă. Ea mulțumi cerului pentru rochia ei ușoară de vară –
îmbrăcămintea protocolară a bărbaților pe această temperatură era
curată tortură. Oricum ceilalți bărbați dezbrăcaseră cel puțin
sacourile după dineu. Pentru a face același lucru Tim ar fi avut
nevoie de ajutor, dar el ar fi preferat să moară în loc de a ajunge să
ceară ajutorul cuiva.
— A fost o zi lungă. Și oamenii au fost groaznici, zise ea încet. Pot
face ceva pentru tine?
— Poate ai putea< ai putea să te duci călare până la Roly, să îl rogi
să vină ceva mai devreme? Eu<
Tim încercă din nou să își schimbe poziția, dar lupta cu pernele se
dovedi lipsită de perspective.
— Te pot ajuta? întrebă Lainie și roși. Să nu își fi închipuit Tim că ea
ar fi vrut să îl dezbrace și să îl pună în pat! Dar poate că o va lăsa să
îl ajute să își schimbe poziția pe scaun. Adăugă: Firește că nu te pot
ridica, dar<
Tim zâmbi și pentru prima dată în această zi în privirea lui se putu
citi ceva asemănător bucuriei, triumfului.
— Oh, nu este nevoie să mă ridici! Pot să o fac singur, doar să mă
ridic din obiectul acesta este ceva mai dificil. Și mai ales nu văd
nicio posibilitate de a mă duce în camera mea.
1240
Într-adevăr împinsul scaunului se dovedi cel mai greu lucru de
făcut. Fusese mai ușor când părăsiseră salonul, traversând astfel
covoarele groase. Mai înainte Tim locuise la etaj, acolo unde se afla
și dormitorul părinților lui. Dar acum locuințele servitorilor dintre
bucătărie și grajduri fuseseră amenajate pentru el. Nellie vărsase și
cu această ocazie lacrimi, dar Tim găsea că nu era tocmai neplăcut
că uneori mai adia un iz de fân. Elaine îl duse în micul lui salon,
unde de fapt o și primea de cele mai multe ori când ea îl vizita.
— Mă ajuți să mă așez pe canapea? întrebă el răgușit.
Elaine încuviință din cap.
— Ce să fac? se interesă ea și îl eliberă și de pledul ce îi acoperea
picioarele. Dar tu mai ai montate atelele! remarcă ea mirată. Vedea
pentru prima dată scheletul metalic de pe picioarele lui și brusc
înțelese necesitatea antrenamentului cu greutăți. Întrebă: Nu este
incomod?
Tim zâmbi chinuit.
— Voiam să dispun de o posibilitate de fugă. Dar din păcate nu o
luasem în considerare pe mama<
Arătă către cârjele sprijinite de peretele camerei lui.
Elaine simți iarăși crescând în ea o furie cumplită față de Nellie
Lambert. Chiar dacă Tim ar fi putut să facă doar unul ori doi pași, l-
ar fi ajutat enorm dacă i-ar fi putut întâmpina pe oaspeți cel puțin
stând în picioare.
— Dacă mi le dai<
Tim își sprijini cârjele sub brațe, dar cea din dreapta alunecă și el
căută brațul lui Elaine pentru a se sprijini. Elaine îl prinse în brațe și
îl sprijini până când acesta își recăpătă echilibrul. Acum, pentru
prima oară după un an de zile, el stătea alături de ea, sprijinit de ea,
dar mult mai înalt decât ea. Când își dădu seama de acest lucru,
Tim pierdu și cârja stângă. Elaine îl ținea acum, dar și el o strângea
practic în brațe.
— Tim, tu poți să stai în picioare! Este o minune!
1241
Elaine îl privea radioasă. Nu mai avea timp să își facă și griji că un
bărbat o îmbrățișa. Pur și simplu era doar bine că îl avea lângă ea pe
Tim, în picioare, și că putea să îi vadă zâmbetul înflorind pe chip, ca
la cursa hipică.
Tim o simțea în brațe și nu putea face altceva. Plecă spre ea capul și
o sărută. Mai întâi ușor, pe frunte, apoi, prinzând curaj, o sărută pe
gură. Elaine întredeschise buzele. Calmă, absolut normal, se lăsă
sărutată și răspunse sărutului chiar dacă o făcu timid.
— A fost superb, spuse Tim răgușit. Lainie<
O mai sărută o dată înainte ca ea să se aplece după cârje. După care
îi demonstră că poate să facă fără mare efort cei doi pași până la
canapea.
— Recordul meu este de unsprezece pași! zise el zâmbind și se
așeză respirând greu pe canapea. Dar de la un capăt al bisericii până
la celălalt sunt douăzeci și opt. A verificat Roly pentru mine. Așa că
trebuie să mai exersez puțin.
— Și eu, șopti Elaine. Mă refer la sărutat. Din punctul meu de
vedere, am putea să începem de-ndată<

1242
 10

Când Roly O’Brien veni la treabă a doua zi, Tim ardea de

nerăbdare.
— Astăzi facem mai întâi exercițiile obișnuite, îi explică el băiatului
uluit, care de fapt mizase pe o dimineață liniștită. În seara
anterioară Tim arătase mulțumit, dar complet epuizat. Acesta
adăugă: Și pe urmă îl aduci pe Fellow de la Miss Lainie.
— Ăă< calul, Mr Tim?
Roly era nesigur. Caii îi displăceau; copil de miner, niciodată nu
avusese de-a face cu animale mai mari decât o capră sau o găină.
— Exact. Calul meu. Probabil că Lainie se va despărți cu greu de el,
dar nu am ce face. Progresez prea încet cu mersul, Roly. De astăzi
exersăm călăritul!
— Dar<
— Niciun dar Roly! Fellow nu îți face nimic, este foarte cuminte. Iar
eu trebuie să găsesc neapărat o modalitate de a ieși de aici. O vreau
pe Lainie pentru mine, vreau să întreprindem ceva. Vreau să fiu
singur cu ea!
Tim se îndreptă nerăbdător; nu mai putea să aștepte ca surprinsul
Roly să îl ajute să se ridice din pat.
— Poate încercați mai întâi cu trăsura? întrebă Roly îngrijorat.
Tim scutură din cap.
— Atunci înseamnă că o pot ruga să mă scoată la plimbare cu
scaunul pe rotile! Nu, nici vorbă. Am să o scot pe lady la o plimbare
ca un gentleman. Nu vreau să mai aștept până mă vizitează ea sau
până când mama o lasă să vină.
Roly făcu ochii mari resemnat. El o considera pe Lainie atrăgătoare,
dar nu înțelegea de ce Mr. Tim se deranja atât de mult pentru ea.
Mai ales că acesta putea pur și simplu să primească vizita unei fete
din stabilimentul madamei Clarisse< La acestea îi fugeau mai nou
1243
gândurile lui Roly. Dar probabil că vor mai trece ani până când el va
putea să strângă mărunțișul necesar. Mai convenabil din punct de
vedere economic era să flirteze cu Mary Flaherty din vecini<

Lainie clătină din cap când Roly i-l luă pe Fellow.

— Este o prostie, Tim nu poate până acum nici măcar să stea în
șezut fără rezemătoare, obiectă ea.
Roly ridică din umeri.
— Eu nu fac decât ce spune el, Miss Lainie, se apără el. Dacă vrea să
călărească, să călărească.
Elaine ar fi preferat ca alături de băiat să supravegheze periculoasa
încercare a lui Tim de a se urca pe cal. Ea înțelegea reacția lui Tim.
Așa că rămase pe loc, pentru a-și face și mai multe griji.
Și nu pe nedrept. Prima încercare a lui Tim de a urca în șa a fost o
catastrofă. Chiar și urcatul pe o rampă provizorie construită de Roly
din scânduri și baloturi de paie era dificil. Iar când calul iritat făcu
câțiva pași lateral în timp ce Tim încerca să se sprijine de șa, acesta
alunecă pe gâtul lui Fellow și gemu de durere. Niciodată nu mai
solicitase atât de dur coapsa abia vindecată, și mușchii brusc
încordați și tendoanele protestară violent.
— Să vă ajut, Mr. Tim?
Lui Roly îi era la fel de frică să se apropie de cal pe cât de frică îi era
că stăpânul lui ar putea să cadă și să își mai rupă ceva.
— Nu, eu< încă câteva minute<
Gemând Tim mai încercă să se ridice, dar fără niciun succes. În cele
din urmă, cedă insistențelor lui Roly și încetă să se mai opună când
acesta îl ajută să stea jos și să se liniștească. După puțin timp se
ridică iarăși și puse mâna pe creion și pe hârtie.
Când Roly reveni de la grajd, unde cu frica morții în suflet îl
eliberase pe Fellow de șa și harnașament, Tim îi întinse o schiță.
— Îi duci încă astăzi asta lui Ernest Gast, știi cine este, șelarul. Îl
întrebi dacă îmi poate face o șa ca aceasta. Și cât de curând. Ah, da,
1244
și Jay Hankins să vadă dacă poate confecționa o asemenea scăriță de
șa.
Roly își aruncă sceptic privirea pe desen.
— Arată bizar, Mr. Tim. O asemenea șa nu am mai văzut.
Șaua schițată avea mai mult forma unui fotoliu decât forma unei șei
obișnuite. Oblâncul din față și cel din spate al șeii îl fixau bine pe
călăreț pe locul lui. Picioarele lui Tim puteau atârna sprijinite pe
scărițele largi ale șeii.
— Eu am văzut, zise Tim. În Europa de Sud asemenea șei sunt ceva
obișnuit. Astfel de modele existau în Evul Mediu. Cavalerii, știi tu.
Roly încă nu auzise de turnirele cavalerești, dar încuviință cuminte
din cap.
Tim abia aștepta ca Roly să revină a doua zi cu părerea lui Ernie.
— Mr. Ernest zice că poate face așa ceva, dar că nu ar fi o idee bună.
Chestia asta vă ține fix ca o menghină – zice el – cam ca o șa pentru
doamne. Și dacă va cădea calul și nu săriți, vă rupeți șira spinării.
Și arătă către „spătarul” șeii.
Tim oftă.
— Bine, atunci informează-l că Fellow nici măcar nu se poticnește și
apoi că doamnele din Anglia călăresc folosind astfel de șei. Și cele
mai importante familii încă nu s-au stins. Deci riscul nu poate fi
chiar atât de mare. Iar în privința șirei spinării rupte – am primit
asigurarea a doi medici că cel puțin așa ceva nu doare. Ceea ce
acum aproape că îmi doresc<
După prima încercare de a călări, pe Tim îl dureau coapsele
cumplit, dar după-amiaza îl aduse pe Roly din nou în grajd și repetă
procedura. Fellow rămase calm și veni ascultător la rampă.
Șaua specială nu produse minuni, totuși insistențele lui Tim
învinseră în final durerile și imobilitatea corpului său. La șase
săptămâni după prima încercare de a urca pe cal, îl conducea
mândru prin curte pe Fellow – deși era încă dureros; și nici gând de
a depăși stadiul de mers la pas. Dar totuși stătea drept și oarecum
1245
sigur.
Gândul de a putea traversa orașul pe cal compensa toate eforturile.
După-amiază nu era multă lume pe străzi, dar toți cei care îl
cunoșteau pe Tim îl priveau extaziați și îl lăudau. Mrs. Tanner și
Mrs. Carey își făcură cruce, iar Berta Leroy îl făcu „iresponsabil”,
deși ochii îi scânteiau de bucurie.
— Iar acum cineva ar trebui să îi dea prințesei de știre că aici se află
cavalerul ei, spuse ea. Căci coborâtul încă nu funcționează<
Asta trebuia să o recunoască și Tim. Pe cal putea să nu poarte
atelele; de aceea la urcare și la coborâre avea nevoie de Roly, care îi
scotea și îi punea atelele.
Elaine tocmai ieșea din hotel pe stradă când Tim își îndrepta calul
de la micul spital către cârciumă. Vestea privind aventura lui se
răspândise mai repede decât o putuseră face copitele lui Fellow.
Ea îl privea înmărmurită. Tim nu reuși să se aplece și să o sărute,
dar ea îi luă mâinile și se lipi de picioarele lui.
— Ești un caz fără speranță! îi reproșă ea. Cum de poți<
Tim râse.
— Îți amintești? Când nu mai poți călări, ești mort. Îmi pot deci
permite să o invit pe doamna mea plină de viață, pe minunata mea
doamnă la o plimbare călare?
Lainie îi duse mâinile la obraji și i le sărută cu stângăcie.
— Să o aduc pe Banshee! răspunse ea zâmbind. Dar nu ai voie să
încerci să mă seduci dacă plec cu tine fără doamnă de companie!
Tim o privi cu o seriozitate mimată.
— Nu vrei să iei nicio doamnă de companie? Consider că este
necuviincios. Hai să o întrebăm pe Florence Weber! Cu siguranță va
veni cu noi!
Elaine râse din suflet. Nu se mai osteni să pună șaua pe Banshee, ci
de pe treptele de la intrarea în hotelul madamei Clarisse sări în
spatele iepei. Oamenii de pe stradă aplaudară binevoitori.
Elaine le făcu semn cu mâna în timp ce trecea pe Main Street cu
1246
Banshee. Cu doar un an în urmă îi fusese frică să călărească alături
de Timothy Lambert de la biserică până în oraș. Acum se bucura
mergând liniștită cu Banshee alături de el și văzându-l pe bărbatul
cu păr castaniu radiind de fericire, ca odinioară la cursa hipică.
Când ieșiră din localitate ea îi întinse mâna și îi zâmbi. O prințesă cu
cavalerul ei.
— Nu știam că ești atât de romantic, îl tachină ea. Data viitoare
mergem la râu, la un picnic.
Tim se încruntă.
— Mă tem că va trebui să mănânc în șa.
Elaine înregistră abia acum situația lui și roși.
— Îmi va trece mie ceva prin cap, promise ea când se despărțiră în
fața casei familiei Lambert. Pe duminica viitoare!
Duminica era singura ei zi liberă la cârciumă și nu mai avea nicio
obligație de când cedase Kurei calitatea ei de organistă a bisericii. Și
pentru prima dată nu mai fu supărată din această cauză pe
verișoara ei. Kura nu avea decât să cânte la orgă, Elaine prefera să
fie cu bărbatul pe care îl iubea. Brusc se simți minunat de liberă și
de impetuoasă. O lăsă pe Banshee să se apropie de Fellow și îl
sărută pe Tim lung și tandru, așa cum o făcuse de Crăciun.
Tim era fericit de încrederea pe care i-o arăta mai nou Lainie, totuși
se simți ușurat când ea îi refuză invitația să intre la el pentru un
ceai. În acest fel ea nu mai vedea cu cât efort cobora el din șa.
Descălecatul era încă o procedură cam dezonorantă. Dar Tim era pe
cale să rezolve și această problemă. Jay Hankins lucra la o rampă cu
ajutorul căreia avea să urce și să coboare mai ușor din șa.

Elaine considera ispititoare ideea lui Tim referitoare la călărit, dar

gândul care se afla în spatele ei era rezonabil. Ei trebuiau să
găsească o posibilitate de a se vedea în afara casei Lambert;
atmosfera impusă de Nellie era apăsătoare.
Pentru duminică ea închirie o șaretă ușoară, pe două roți. Vehiculul
1247
nu era ideal; nu avea arcuri, dar era jos. Tim trebuia să fie în stare să
urce și să coboare din el fără mare ajutor. În plus puteau să stea
comod unul lângă altul; nu exista o separare între capră și spațiul
pentru pasageri ca la trăsurile normale.
Tim îi zâmbi recunoscător când ea opri brișca în fața casei lui.
— O brișcă! De-ar ști mama mea! El râse și încercă să se apere de
Callie, care sărise bucuroasă la el. Până cu puțin timp în urmă s-ar fi
clătinat, dar acum stăpânea bine cârjele. Adăugă: Și cât de practic
este că mama renunță ca mai întâi să mă conducă la biserică!
Îl duruse acest lucru. Mai putea trece cu vederea o săptămână fără
binecuvântarea reverendului, dar nu-i plăcuse să fie exclus de la
niște chestiuni firești doar pentru că Nellie era de părere că ar fi
prea slăbit.
— Oho, din cauza mersului la biserică nu aș putea, din păcate, nici
să o conving pe Florence Weber să mă însoțească! chicoti Elaine. Ar
fi și o obligație creștină să ții cont de necazul celui de lângă tine. Dar
Dumnezeu îi va ierta acest păcat, sunt sigură, la fel cum el închide
fără îndoială un ochi și la diverse păcate ale unei anume Kura-maro-
tini<
Tim ar fi întrebat la ce păcate ale Kurei se referea Lainie, totuși se
abținu. Desigur că pe Lainie o luase gura pe dinainte. Dacă el se
interesa, probabil că ea se retrăgea iarăși în sine.
— Noi ar trebui și să ne spovedim pentru că eu am furat, spuse el.
Ia-mi în primire geanta, dar cu atenție. Înăuntru se află cel mai bun
vin al tatălui meu.
Lainie își aminti fugar cum odinioară îi ușura rezervele tatălui ei
pentru aventurile cu William. Dar acum voia să uite asta.
— Am și eu, și al meu este cumpărat. Ce-i drept, nu-i foarte scump,
mărturisi ea. Probabil că este oribil.
Tim râse.
— În acest caz să ne rugăm pentru sufletul viticultorului.
În timp ce Tim urca în brișcă, Banshee rămase liniștită. Totul se
1248
desfășură chiar bine, și Lainie fu mândră de ideea ei când el se așeză
bucuros lângă ea.
— Încotro mă răpești? se interesă Tim când porniră.
El încerca să se destindă, dar brișca lipsită de suspensie era doar cu
puțin mai comodă decât șaua lui Fellow.
— La râu, dincolo de mina voastră. Nu este departe, și drumurile
sunt relativ bune. Am descoperit întâmplător acolo un loc
minunat<
De fapt căutase toată săptămâna, dar locșorul retras după o cotitură
a drumului așternut cu pietriș dintre mină și linia de cale ferată era
cu adevărat ideal. Ajunseră acolo în câteva minute, și ea îl ajută pe
Tim să coboare încă pe drum.
— Pot să conduc brișcă până acolo, dar terenul este denivelat. Așa
că m-am gândit să o luăm pe Banshee și brișca o aduc pe urmă.
Până la râu vom merge. Drumul direct printre pomi măsoară exact
unsprezece pași.
Tim râse de măsurile ei de prevedere, dar de fapt acum parcurgea
între cincisprezece și douăzeci de pași fără mare efort. Dar aici era
mai greu și el folosea cam neîndemânatic cârjele prin crâng. Dar
locul ales pentru picnic era fermecător. Un luminiș acoperit cu iarbă
pe malul unui râu și la marginea pădurii de ferigi. Ferigile de
înălțimea unor arbori își plecau verdeața deasupra locului ales și
deasupra râului. Umbrele lor cu forme ciudate dansau în lumina
soarelui pe iarbă și pe malul râului când adierea vântului mișca
uriașele plante.
— Este minunat! spuse impresionat Tim.
Lainie încuviință din cap și întinse pe jos o pătură.
— Stai aici și aștepți până când o aduc pe Banshee și brișca. Nu
trebuie să te vadă oricine trece pe drum.
Duminica nici nu puteau fi mulți trecători, dar Elaine voia să
meargă la sigur. Kurei nu îi puteau veni asemenea idei, dar Florence
Weber îl putea sili pe Caleb să meargă la un picnic pe malul apei. Și
1249
Charlene clocea asemenea gânduri în privința lui Matt.
Tim roși.
— Nu știu dacă mă pot ridica fără ajutor când<
— Te poți sprijini de bolovanul acela. M-am gândit la tot, Tim. Și, în
cel mai rău caz, te ridică Banshee. Bunicul meu mi-a povestit cum l-
a tras pe el calul dintr-o groapă cu nămol. S-a ținut doar bine de
coada calului, și el l-a tras afară. Am încercat asta cu Banshee când
am învățat-o cu călăritul. Știu, sunt copilăroasă<
Fata zâmbi rușinată.
Tim nici nu se gândi că ar fi fost o nerozie, ci mai curând îi merse
gândul la bunicul aventurier. Un muncitor în construcții din
Auckland era posibil să fi căzut într-o groapă cu noroi, dar în mod
sigur nu poseda un cal care să îl tragă afară<
Tim nu mai spuse nimic, se așeză pe pătură și imediat se simți mai
bine. Își scoase atelele și o mângâie pe Callie, în timp ce Lainie
aduse cu îndemânare brișca în luminiș și o deshămă pe Banshee.
— Banshee este foarte supărată pe tine pentru că i l-ai răpit pe
Fellow, zise Elaine când se așeză și ea și puse coșul de picnic între
ei. Se simte singură în grajdul lui madame Clarisse.
— Îl va recăpăta curând. După ce ne căsătorim, te muți la noi și o iei
cu tine, spuse Tim.
Elaine oftă.
— Nu ai prefera să te muți tu la madame Clarisse?
Gândul de a împărți casa cu Nellie Lambert o înfricoșa aproape tot
atât de mult ca însăși căsătoria.
Tim râse și îi luă obrajii între mâini.
— Nu, ar fi ceva cam nepotrivit. O sărută și continuă: Dar mi-aș
putea imagina o căsuță doar a noastră. Poate mai aproape de mină.
Când am să încep să lucrez, drumul mi se va părea prea lung.
Deocamdată tata nu vrea să audă de asta< dar hai să vorbim
despre lucruri mai frumoase! Pe care îl destupăm mai întâi, vinul
mai ieftin ori vinul șterpelit?
1250
Băură la masă vinul cel ieftin; apoi Tim insistă să deschidă și vinul
cel bun. Nu prea se potrivea cu paharele de whisky aduse de Elaine
de la cârciumă, dar amândoi priviră asta ca pe ceva comic. În final
erau unul lângă altul, după ce mai exersaseră puțin sărutatul. Elaine
se sprijinea în coate și mângâia discret pieptul lui Tim.
— Ai o musculatură bine lucrată<
Tim se încruntă.
— Ridic zilnic greutăți.
Făcu un gest arătând către atelele pentru picioare.
Elaine îi privi jocul mușchilor sub cămașa ușoară din mătase. Dar
când el vru să o apuce și să o tragă spre el, avu din nou în fața
ochilor brațele puternice ale lui Thomas, pachete de mușchi în care
lovise neajutorată uneori sau în care de durere își înfipsese unghiile.
Și Thomas doar râdea<
Tim remarcă umbra din ochii ei și apoi bine cunoscuta reținere plină
de teamă față de atingerea lui.
El oftă și se sprijini de bolovan pentru a se mai îndrepta.
— Lainie, zise el răbdător, nu știu ce rău ți-a făcut odată un bărbat.
Dar în ce mă privește, nimic nu este mai departe de mine decât
intenția de a-ți face ceva rău. Știi că te iubesc. Și în afară de asta,
sunt cam neajutorat. Dacă tu nu mă ajuți, nu mă pot nici măcar
ridica. Chiar de aș avea cele mai rele intenții, nu ți-aș putea face
nimic. De ce nu ții seama doar de asta, dacă tot mă suspectezi de ce
este mai rău?
— Nu te suspectez de nimic. Elaine roși. Pur și simplu asta mi se
întâmplă. Știu, sunt o proastă.
Ea își lipi obrazul de umărul lui.
Tim o mângâie.
— Nu ești proastă. Doar că ți s-a întâmplat cândva ceva oribil. Nu
nega, nu există o altă explicație. Pentru că și tu mă iubești, Lainie.
Sau nu?
Lainie ridică capul și îl privi în ochi.
1251
— Te iubesc foarte mult. Cred<
Tim zâmbi, apoi o sărută pe față, pe buze, pe gât, pe piept. Îi
deschise cu atenție bluza și îi dezmierdă linia sânilor. Elaine se
cabră imediat, apoi își dădu seama că el nu îi făcea niciun rău, ci
doar îi acoperea pielea cu sărutări ușoare în timp ce șoptea alintări.
Elaine îl ajută să îi descheie corsetul și amândoi râseră jenați. Apoi
ea se întinse, respirația i se acceleră în vreme ce el îi urma cu
degetele contururile trupului. Tim îi spunea cât de frumoasă și de
gingașă era, o mângâia și o săruta, până când în ea reveni acea
senzație plăcută și caldă pe care o uitase. Se excită și din nou se
retrase. Tim simți și o lăsă în pace.
— Nu trebuie să mergem mai departe, șopti el răgușit. Noi< putem
să așteptăm până la nuntă.
— Nu!
Elaine aproape că strigase. Încă o dată să mai aștepte un bărbat
întinsă în pat, îmbrăcată cu o cămașă de noapte nouă? Să mai
tremure în așteptarea a ceea ce avea el de gând să îi facă? Să nu se
poată apăra? Numai la acest gând și totul se crispa în ea.
— Nu ce? întrebă Tim drăgăstos și reîncepu să o mângâie.
— Nicio noapte a nunții! izbucni Lainie. Nimic de felul acesta. Este
mai bine să o facem imediat<
Tim o sărută.
— Sună de parcă aș fi vrut să îți scot un dinte, glumi el. Mai ești
fecioară, Lainie?
El nu își putea imagina asta, cu toate că ea era mai rușinoasă decât
oricare altă fată cu care el făcuse vreodată dragoste. Toate celelalte
fuseseră temătoare, dar și curioase. Lainie era doar furioasă.
Ea clătină din cap.
Tim o mai sărută o dată, îi mângâie din nou sânul, pântecele și
coapsele și în cele din urmă părul creț și roșu dintre picioare. Lainie
nu se clinti, dar nici nu se crispă complet. Tim continuă să o excite
cu sărutări și atingeri gingașe. Abia după ce începu să tremure și se
1252
mai detensionă, el pătrunse încet și cu atenție în ea, unde mai întâi
rămase liniștit, după care se mișcă cu grijă, până când nu se mai
putut abține și după o răbufnire furtunoasă de pasiune și plăcere se
prăbuși alături de ea epuizat.
Elaine îi auzi respirația accelerată și îl atinse temătoare pe spate.
— Ce-i cu tine? Ai dureri?
Tim râse.
— Nu, Lainie, astăzi nu. Astăzi sunt doar fericit. A fost minunat.
Dar tu?
— Pe mine nu m-a durut deloc, răspunse cu seriozitate Lainie.
Părea surprinsă, neîncrezătoare.
Tim o trase lângă umărul lui și o mângâie pe cap.
— Lainie, nu trebuie să doară. Doar prima dată, puțin, pe urmă
trebuie să fie bine, pentru tine și pentru mine< de parcă tot ce ai
trăit frumos vreodată s-ar prăbuși asupra ta< de parcă ar izbucni
un foc de artificii.
Elaine se încruntă. Un foc de artificii? Da, parcă simțise ceva ca niște
furnicături<
— Poate că ar trebui mai mult exercițiu.
Tim râse.
— Ar trebui. Serios vorbind, este vorba oarecum de o artă. Trebuie
doar să îți dai drumul, să îmi acorzi mai multă încredere. Nu trebuie
să te mai temi.
El o luă în brațe și o legănă în timp ce își recăpăta respirația și
bătăile inimii începeau să se mai potolească. Acum Lainie părea
complet detensionată și încrezătoare. El se gândi dacă trebuia să
mai încerce o dată să o excite, dar se decise să pășească pe o gheață
mai subțire.
— Nu vrei să îmi povestești, Lainie?
Trupul epuizat al fetei se încordă.
— Ce să îți povestesc? întrebă ea dintr-o suflare.
Tim continuă să o mângâie.
1253
— Ce ți s-a întâmplat, Lainie. Ce te înfricoșează atât de tare< ce
povară te apasă. Nu spun nimănui. În mod cert. Dar cândva trebuie
să te destăinui cuiva, ca să nu te mai macine atât.
Lainie se îndepărtă puțin de el, dar nu prea mult. Se părea că ceea ce
avea să îi spună era atât de important, încât nu putea fi rostit
ținându-se în brațe în lumina soarelui. Tim înțelese și se îndreptă și
el puțin. El socoti că se va ghemui în fața lui, dar ea își lăsă din nou
capul pe umărul lui, fără a-l privi. Atitudinea ei de acum nu mai era
atât de destinsă și de încrezătoare, ci aducea mai mult a resemnare.
Lainie trase adânc aer în piept și spuse:
— Nu sunt Lainie Keefer din Auckland, ci Elaine O’Keefe din
Queenstown, Otago. Am fost căsătorită cu Thomas Sideblossom din
Lionel Station. Și mi-am ucis soțul.

VOCILE SPIRITELOR
GREYMOUTH, OTAGO,
BLENHEIM, CHRISTCHURCH
1898

— Dar a fost legitimă apărare, Lainie! Nimeni nu te-ar condamna

pentru asta!
Tim Lambert ascultase calm relatarea lui Elaine, fără să manifeste
vreun semn de oroare sau groază față de fapta ei violentă. El îi
ștergea lacrimile și o mângâia încurajator când ea tremura
necontrolat zugrăvind trăirile ei teribile. În cele din urmă, ea rămase
lipită de el epuizată, agățată cu o mână de brațul lui. Cu mâna
cealaltă o strângea pe Callie. Cățelușa se apropiase de ea dând din
coadă, imediat ce aceasta începuse să povestească.
1254
— Nu a fost legitimă apărare, insistă Lainie. Nu în sensul legii. În
acea zi Thomas doar a vorbit cu mine, nici măcar nu m-a atins.
Când am tras, el era la cel puțin doi metri de mine. Asta se poate
verifica, Tim. Niciun judecător nu mi-ar da dreptate.
— Dar bărbatul acela te-a tot amenințat și te-a maltratat înainte! Și
tu știai că o va mai face! Nu există nimeni care să confirme? Nimeni
care să fi știut toate acestea?
Tim trase pătura peste Lainie și peste corpul lui. Se făcuse rece; la
început de primăvară soarele de amiază nu încălzea mult timp.
— Două fete maori. Răspunsul lui Elaine veni atât de repede, de
parcă ea purtase această discuție de multe ori în mintea ei. Una
dintre ele nici nu vorbește engleza și lucrează ca o sclavă pentru
Sideblossom, pentru că el a luat-o de la tribul ei ca despăgubire
pentru un furt de vite. Mare martoră! Măcar de ar cuteza să depună
o mărturie! Doi argați de la grajduri mai pot depune mărturie că
soțul meu mi-a interzis și să călăresc singură. Nu-i un motiv pentru
a-l împușca.
— Dar era privare de libertate! Tim nu ceda. Practic individul te-a
închis la fermă. Nu poți reproșa cuiva dacă evadează, și atunci< da,
dacă se ajunge la vătămări.
— Și asta ar trebui să dovedesc, ceea ce nu ar fi posibil fără martori.
Zoé și John Sideblossom nu vor confirma spusele mele. Și în plus eu
nu am fost răpită. Eram soția lui Thomas Sideblossom. Probabil că
nici nu este interzis să îți închizi nevasta<
După mina îngrozită a lui Elaine se părea că aceasta era pe cale să se
răzgândească și cu privire la promisiunea de căsătorie făcută lui
Tim.
— Și acel Paddy? Cel care conducea atelajul tatălui tău? El doar a
văzut cum te tratau domnii Sideblossom.
Tim întorcea în minte cazul pe toate părțile. Trebuia să existe ceva
de care Elaine să se poată agăța.
— Nu, el nu a văzut cum mă lovea Thomas. Și abstracție făcând de
1255
asta< În clipa în care am tras, nu eram amenințată direct. Desigur
că ulterior Thomas m-ar fi omorât. Dar ceva gen „legitimă apărare
preventivă” nu există. Nu te mai osteni, Tim. Eu m-am gândit la
asta nopți la rând. Dacă mă predau, chiar dacă judecătorul va crede
cel puțin o parte din povestea mea, și dacă nu voi sfârși prin
spânzurare, tot îmi voi petrece restul zilelor mele în închisoare.
Tim oftă și încercă să schimbe poziția picioarelor fără a o deranja pe
Elaine. Încet, în luminiș atmosfera se deteriora. Acest lucru îl
remarcă și Lainie. Ea îl sărută la repezeală pe Tim eliberându-se din
brațele lui și se apucă să strângă obiectele aduse pentru picnic.
Tim se întrebă dacă era bine să dea glas gândurilor sale. Ar neliniști-
o pe Elaine fără îndoială. Totuși o făcu.
— Dacă vrem să menținem secretă chestiunea în continuare, acest
lucru va crea complicații în viața noastră comună.
Tim vorbea pe un ton calm, dar bineînțeles că declanșă o explozie.
Elaine se întoarse spre el. Chipul îi era transfigurat și, după cum
ținea sticla de vin, părea că voia să o arunce în Tim.
— Nu trebuie să te căsătorești cu mine! izbucni ea. Poate că a fost
mai bine că am discutat asta înainte<
Tim schiță un gest de pace.
— Hei! Nu te supăra așa repede! Bineînțeles că vreau să mă
căsătoresc cu tine. Mai mult decât orice pe lume! Mă gândesc doar
că aici nu vei fi niciodată în siguranță. Te poți ascunde de lume ca
pianistă într-un bar, dar nu ca Mrs. Timothy Lambert. Noi suntem
întreprinzători, Lainie, casa noastră este deschisă. Ziarele scriu
despre mina Lambert. Tu va trebui să te angajezi în activitățile de
binefacere. Și cu fiecare apariție în public va crește riscul de a fi
descoperită! Cum te vei comporta față de părinții tăi? Nu vei mai
lua legătura cu ei?
Elaine dădu din cap cu hotărâre.
— Mă gândesc să mai las să treacă un an, după care am să le scriu.
Și acum, dacă voiam să ne căsătorim<
1256
— Ne vom căsători, o corectă Tim.
— <Voiam să le scriu imediat după căsătorie. Expeditor: Mrs.
Lambert. Nu se poate întâmpla nimic<
Elaine se duse la calul care păștea și îi puse căpăstrul.
— Deci tu socotești că cineva supraveghează poșta părinților tăi,
concluzionă Tim. Trăiești pe un butoi cu pulbere, Lainie!
— Și ce să fac? Nu vreau să ajung în închisoare<
— Dar ai putea oare să îți imaginezi că vei trăi altundeva cu mine?
Ideea tocmai îi trecuse acum prin cap lui Tim, dar cu cât se gândea
mai mult la ea, cu atât i se părea mai atrăgătoare. Continuă: în
Anglia, de exemplu. Acolo există multe mine. Îmi voi putea căuta o
slujbă. Dacă nu la o mină, poate la o universitate. Sunt un inginer
foarte bun.
Înduioșată, Elaine reveni lângă el și îi dădu drumul lui Banshee,
care descoperi imediat că iarba cea mai bună se afla sub pătura lor.
— Ai părăsi totul pentru mine? Țara, mina ta<?
— Ah, mina mea< Ai văzut doar de Crăciun cum mă privește tatăl
meu. Și acest incredibil Mr. Weber. Aș putea să mai stau încă
douăzeci de ani aici, în scaunul pe rotile și să privesc cum tata duce
mina la ruină. Perspectivele sunt proaste, spune Matt. De la
accident lucrăm în pierdere.
— Dar Weber și Biller au reacționat la fel față de Caleb. Și față de
Florence, când ea s-a băgat în vorbă<
Tim zâmbi obosit.
— S-a băgat în vorbă? În materie de minerit Florence Weber este
mai competentă decât tatăl meu și bătrânul Biller la un loc! Fata te
calcă pe nervi, dar are cunoștințe solide de management minier.
Dacă a învățat asta doar din cărți – jos pălăria! Dar situația lor nu se
compară cu situația mea. Caleb habar nu are, și pe Florence nu o ia
nimeni în serios pentru că este femeie. Însă alta va fi situația în
momentul în care ea se va căsători cu Caleb și va prelua discret
conducerea! Când Caleb va formula brusc propuneri constructive,
1257
bătrânul îl va asculta, fii sigură. Dar eu voi rămâne pentru
totdeauna paralizat, Lainie. Tata mă va considera invalid pe veci. O
alternativă în Europa mi-ar prinde bine. Ce ai zice de Țara Galilor?
Acolo plouă la fel de mult ca aici, sunt multe mine și multe oi.
Tim o mângâie pe Callie.
— Și mulți armăsari Cob, adăugă Lainie râzând. Lui Banshee i-ar
plăcea! Bunica mea este originară de acolo. Gwyneira Silkham din<
— Bunica este soția bunicului tras din groapa cu noroi de către cal?
întrebă Tim.
El se lupta din greu cu atelele.
Lainie confirmă și o așeză pe Banshee într-o poziție din care să îl
ajute pe Tim. Amândoi râseră când el apucă de coada iepei.
— Chiar ea.
Era bine să nu mai fie nevoită să mintă. Era bine să povestească
despre Gwyneira, James și marea lor iubire, despre Fleurette și
Ruben și despre fuga lor la Queenstown. Era bine să nu mai fie
singură.

Tim vru să fixeze ziua nunții la mijlocul iernii, dar s-a opus mama
lui. Între timp ea se convinsese că nu se putea împotrivi căsătoriei
lui Tim cu o fată care lucra la bar, dar dacă tot trebuia să accepte,
măcar să nu o facă la repezeală.
— Se pare că trebuie să te căsătorești cu ea! remarcă ea cu privirea pe
pântecul plat al lui Elaine.
Ea îl informă pe fiul ei că înainte de căsătorie se face logodna. Cu
bal, anunțare și cadouri – cu tot dichisul. La căsătorie se vor putea
gândi abia câteva luni mai târziu. Cel mai bine ar fi în vară, pentru
că atunci și festivitatea va fi mai frumoasă.
— De ce nu în ziua când se împlinește un an de la accidentul de la
mină? mormăi Tim când mai târziu se afla singur cu Lainie. Este
imposibil ca în anii viitori să dăm o petrecere în preajma acestei
comemorări. Dar maică-mea nu pricepe. Ea a uitat de mult de
1258
minerii morți.
— În ce mă privește, ne putem foarte bine logodi înainte, spuse
Elaine.
De fapt îi era indiferent. Ba chiar cu cât trebuia să împartă locuința
cu Nellie Lambert mai târziu, cu atât era mai bine. Iar acum îi plăcea
viața cu Tim așa cum era. Tânărul făcea încă eforturi foarte mari
pentru a putea merge cât mai curând și pentru a putea călări, dar nu
mai era atât de încrâncenat ca înainte. După ce își termina
antrenamentul de dimineață, după-amiaza își permitea să se
odihnească – sau cel puțin să se destindă. Elaine gătea pentru el. Ea
își redescoperise latura de gospodină, pe care pentru scurt timp i-o
trezise și William. După care aterizau în patul lui Lainie, întâi
pentru somnul de prânz, apoi aveau și alte activități.
Lui Tim îi pria să fie răsfățat de Elaine. Mai luă în greutate și de pe
chipul lui dispăru veșnica expresie tensionată. Ridurile îi mai
dispărură, și ochii îi scânteiau ca mai înainte. Încă nu putea să
danseze, dar pe cal devenea tot mai sigur. Între timp în grajdul lui
madame Clarisse apăru o rampă pentru încălecat și descălecat – Jay
Hankins, fierarul, se gândise la asta. Deseori Lainie îl lua pe Tim cu
brișcă, oricât de acru privea Nellie. Și mai nou Roly învăța să
conducă atelajul. Cu o grabă comparabilă cu a calului; Fellow se
dovedea prea vioi pentru a trage la ham. Dar atâta vreme cât Roly
se ținea departe de temutele copite ale calului și de dinții lui,
băiatului de paisprezece ani îi plăcea că devenise un conducător de
atelaj fără frică. Trăsurica cu două roți găsită în remiza Lambert
sălta pe drum și când Tim ajungea la Lainie era cam frânt de
oboseală.
— Aș fi putut să parcurg la fel de bine distanța asta în galop, ofta el
și își freca coapsele care îl dureau. Dar este plăcerea cea mare a lui
Roly. Și el trebuie să își mai verse năduful uneori. Ca infirmier
suportă destule ironii.
Tim lua parte și la ironiile și bârfele orașului. Prietenii îl salutau
1259
zgomotos când venea la masa lui de la cârciumă. Madame Clarisse
făcuse un lucru mare: înlocuise scaunele tari din jurul mesei cu
fotolii comode.
— Un serviciu special pentru cei mai fideli clienți, spusese ea. Doar
pentru domnii care așteaptă compania doamnelor noastre< Simțiți-
vă ca acasă!
Fotoliile proveneau din sala de așteptare de la etajul întâi.
Ernie, Matt și Jay se așezau în fotolii cu gesturi largi și cu trabucuri
și pahare de whisky și mai mari. Tim le era recunoscător. Cu cârjele
lui atrăgea destul atenția. Fie în oraș, fie la bar era totdeauna
abordat.
În ciuda statutului său de proprietar de mină, după accident
respectul minerilor față de el crescuse. Cu toții urmăriseră eforturile
lui îndârjite de a se pune pe picioare sub severul control al Bertei
Leroy, și fiecărui miner nou-venit i se povestea cum fiul
proprietarului minei coborâse primul în galeriile unde se produsese
catastrofa și cum încercase să dezgroape oamenii cu propriile mâini
și riscându-și viața. De atunci Tim devenise unul de-al lor, care știa
cât de plină de pericole le era existența, cu câtă frică și nesiguranță
le trecea fiecare zi. De aceea îl salutau cu respect, îi cereau uneori
sfatul sau îl rugau să intervină la supraveghetor sau la conducerea
minei. În ce privea ultima chestiune, era nevoit să îi refuze fără
excepție. Ca și mai înainte, influența lui Tim asupra tatălui său era
nulă, și acesta nu îi satisfăcea nicio rugăminte referitoare la mina
Lambert. Matt apărea tot mai des la cârciumă cu o mină serioasă și
îi vorbea lui Tim despre catastrofala situație economică a firmei.
— Începând cu faptul că nu mai găsim oameni. „Lambert plătește
prost și mina este periculoasă” – iată primul lucru pe care îl aude
orice nou muncitor. Și situația aceasta nu se va schimba. Tatăl
dumneavoastră nu este bine privit. Ajutoarele pentru rudele celor
decedați în accident au fost o glumă! Abia dacă au acoperit costurile
înmormântării, și de atunci văduvele și copiii au rămas la mila
1260
acțiunilor de binefacere. Plus această lipsă completă de decizie. Ar fi
trebuit să reconstruim, să investim bani în reînnoirea
echipamentului, inclusiv a lămpilor de mină. Dar nimic nu s-a făcut.
Tatăl dumneavoastră este de părere că mai întâi trebuie să
înregistreze profituri; abia pe urmă ar putea să se gândească la
investiții. Dar aceasta este o cale greșită<
— Mai ales că până una-alta investește mai mult în whisky. Tim
oftă. Știa că angajaților săi nu le putea vorbi atât de deschis, însă
Matt trebuie să fi adulmecat la fel de bine ca și el însuși unda de
alcool lăsată în urmă de șeful lui. Apoi adăugă: Când vine acasă la
prânz este de cele mai multe ori amețit. Și continuă după-amiază.
Cum să mai ia decizii rezonabile?
— Singurul lucru bun pe care l-ar putea face ar fi să vă transfere
conducerea minei cât mai repede posibil, zise Matt. Abia atunci ne-
am salva în fața muncitorilor. Și cu certitudine că un credit bancar
nu ar fi o problemă<
— Situația este atât de proastă, încât avem nevoie de un credit de la
bancă? întrebă Tim alarmat. Credeam că tata dispune de o rezervă
de bani.
— Din câte știu eu, aceasta este investită într-o cale ferată, care în
prezent s-a pierdut în noroi< Dar nu sunt sigur. Pe mine nu m-a
informat atât de amănunțit despre problemele lui.
Tim analiză rapid situația și se îngrozi. Firește că investițiile
Lambert în construcția căii ferate vor aduce profit cândva. Calea
ferată era o afacere sigură. Dar până atunci erau cam lipsiți de
mijloace; renovarea celor mai importante structuri miniere necesita
de fapt finanțarea prin credite. Asta nu era în sine o problemă, în
fond existau suficiente garanții. Dar mai primea Marvin Lambert
credit de la bancherii din Greymouth?
Când puse în discuție cu tatăl lui această chestiune, se ajunse din
nou la o ceartă strașnică. Tim era pe punctul să rețină bilete pentru o
călătorie la Londra.
1261
— Și apoi la Cardiff, Lainie! Ne scutim de tot teatrul cu logodna și
de altele asemenea și ne căsătorim în Țara Galilor! Acolo am
cunoștințe. Ne-am putea găsi și singuri o locuință, dacă familia
Silkham nu ne deschide porțile palatului ei! Și imaginează-ți
surpriza când îi vei trimite bunicii tale o carte poștală ilustrată din
vechea ei patrie!
Elaine râse, dar Tim vorbea foarte serios. De mai mult timp nu prea
mai putea dormi, nu doar din cauza minei și a necazurilor cu tatăl
lui, ci mai erau și grijile legate de Lainie. Între timp aceasta îi
vorbise mai amănunțit despre familia ei, și pe el îl cuprindea teama
numai când se gândea la asta. Baroni ai oieritului din Canterbury, o
casă de comerț și un hotel în Otago, relații cu cele mai cunoscute
familii din Insula de Sud< și în plus și bizara poveste cu verișoara
ei Kura, care tocmai la Greymouth se găsise să apară! Cândva
cineva o va recunoaște pe Elaine< mai ales pentru că semăna atât
de izbitor cu mama și bunica ei, după cum susținea ea. Pe o pianistă
de bar nu o băga nimeni în seamă, dar pentru o doamnă Lambert
erau cât se poate de normale legăturile cu cele mai bune familii ale
țării. Cineva va remarca asemănarea și i-o va spune și lui Elaine.
Poate chiar la această dezastruoasă petrecere de logodnă! Tim ar fi
preferat să plece și astăzi la Cardiff. I se părea că aude ticăitul
bombei cu ceas<

— Încă nicio veste de la Westport?

John Sideblossom nu îi oferise și informatorului său whisky, deși
ajunsese la a doua sticlă în timpul acestei discuții. Omul nu era
tâmpit, dar se pare că la Westport timpul se oprise. Investițiile lui
Sideblossom în calea ferată nu se arătau rodnice, și nici nu auzise
nimeni despre nora sa fugară. Individul înalt, între timp aproape
complet încărunțit, lovi cu putere cu pumnul în masă.
— Fir-ar< eram atât de sigur că se ascunde pe Coasta de Vest!
Dunedin este prea aproape de Queenstown, la Christchurch este
1262
prea cunoscută să se arate, iar zona Blenheim< pe-asta o
supraveghez eu permanent. Mai supraveghez și cursele navale spre
Insula de Nord. Nu are cum să scape!
— Dar nu supravegheați fiecare colț al insulei, răspunse
interlocutorul.
Acesta nu mai era tânăr, dar era un navigator costier tipic, cu
pantaloni din piele uzați și o manta de ploaie murdară, care îl
însoțise atât la vânătoarea de balene și foci, cât și la căutarea de
pepite de aur. Avea trăsături dure, pielea tăbăcită de vânturi și ploi,
ochi vii de un albastru-deschis. Sideblossom știa de ce îl plătea.
Acestuia nu îi scăpa nimic.
— Ar putea fi la vreo fermă sau la maori<
— Fermele le-am cercetat, ripostă scurt Sideblossom. Îl ura pe cel
care îi punea competența în discuție. Apoi continuă: Doar dacă nu o
ascund la Kiward Station. Dar nu cred asta, pentru că atunci nu ar
mai căuta-o George Greenwood. Familia Warden bâjbâie în
întuneric ca și mine. Iar maorii< ceva îmi spune că ea nu
vagabondează doi ani cu ei! Dar ei revin totdeauna la satele lor.
Desigur că ei ar putea să treacă lepra de la un trib la altul. Dar nu se
potrivește, le depășește orizontul lor. Nu, eu aș jura că se află într-o
tabără de căutători de aur sau în vreun cătun minier. Posibil în
vreun bordel. Westport, Greymouth<
— Că tot ați pomenit de Greymouth< Bărbatul căută în buzunarele
pelerinei sale și continuă să vorbească: Știu că aveți acolo omul
dumneavoastră. Dar chestia asta a apărut în urmă cu câteva zile în
ziar. Este posibil să nu aibă nicio legătură cu micuța noastră, dar
mie mi-a părut totuși ceva ciudat. Numele este atât de
asemănător<

Mr. Marvin și Mrs. Nellie Lambert, Lambert Manor, Greymouth, fac

cunoscută logodna fiului lor Timothy Lambert cu Lainie Keefer,
Auckland<

1263
John Sideblossom citi încruntat.
— Marvin Lambert< Îl cunosc relativ, din perioada aceea veche de
pe Coasta de Vest<
Din acea perioadă sălbatică îl cunoștea și pe cel din fața lui. Dar spre
deosebire de Sideblossom și de Lambert, soarta nu fusese blândă cu
acesta. De parcă și-ar fi amintit aproape dureros acest lucru,
Sideblossom ridică sticla și îi turnă și informatorului său un pahar
de whisky. Se mai gândi o clipă, după care în ochi îi apăru o
strălucire febrilă.
— Lainie< murmură el. Corespunde. Așa i se spunea în familie.
Keefer< hm< în orice caz o urmă interesantă. Voi cerceta.
Sideblossom rânji sardonic și adăugă: Să vedem, poate că la această
„petrecere de logodnă” le fac o mică vizită-surpriză.
Mulțumit, umplu pentru a doua oară paharele înainte de a-l plăti pe
omul lui. Îi trecu prin gând să-i acorde și un bonus, dar decise că era
suficient gestul cu whisky-ul.
— Ia și sticla, zise el și împinse sticla până la vizitator. Cred că ne
vom vedea pe Coasta de Vest.

După ce bărbatul îl părăsi, Sideblossom mai citi o dată anunțul cu

logodna.
— Lainie Keefer<
Era posibil< era mai mult decât posibil. Sideblossom se gândi să
plece imediat la Greymouth. Simțea cum îl cuprindea febra
vânătorii aproape ca odinioară, când îl urmărea pe James McKenzie.
Dar acum trebuia să își păstreze mintea limpede. Păsărică asta nu va
zbura, prea se simțea sigură în cuibușorul ei.
„Marvin și Nellie Lambert fac cunoscută logodna fiului lor..”
Scrâșni din dinți. Elaine trebuie că se simțea foarte sigură dacă își
permitea un asemenea anunț. Dar el va pune mâna pe ea și o va
smulge din cuibul ei! Și pe urmă<
1264
Pumnul lui Sideblossom se prăvăli peste pagina de ziar. O mototoli
bine înainte de a o face bucățele mărunte.

1265
 2

William Martyn se săturase de maori. Nu că nu i-ar fi fost pe plac,

dimpotrivă. Erau ospitalieri, de cele mai multe ori binedispuși și se
străduiau în mod evident să nu îl irite cu un potop de datini pe
distinsul pakeha – William își punea în aplicare vechea strategie de a
demonstra seriozitate printr-o apariție elegantă. Vorbeau cu el cât
puteau în engleză, îi imitau gesturile și formulările verbale și nu
mai pridideau să încerce mașinile lui de cusut. După două
săptămâni de călătorii la trei triburi diferite, William se săturase de
haka – povestioarele lor lungi, dramatizate cu o gestică abundentă,
al căror sens îl descifra insuficient – și de mâncarea lor de altfel
gustoasă, dar totdeauna aceeași: cartofi dulci cu pește, urmați de
pește cu cartofi dulci. William tânjea după un biftec normal, câteva
pahare cu whisky în compania unor englezi beți și pe cât posibil un
pat adevărat într-o cameră de hotel încuiată. În ziua următoare voia
să organizeze o demonstrație la cârciumă sau la sala comunității.
Localitatea Greymouth i se părea destul de mare pentru a dispune
de ambele posibilități. Pe undeva o exista și un hotel care să își
merite denumirea și care să nu închirieze camere doar cu ora.
Ploua când ajunse la Greymouth, însă orășelul se dovedi a fi o
așezare de rang mediu, având se pare și un cartier mai nobil. În
orice caz, un trecător pe care William îl întrebă de hotel ezită cu
răspunsul.
— Să fie unul mai bun, cu portar și așa mai departe? Sau mai
curând o cârciumă?
William ridică din umeri.
— Normal, dar accesibil ca preț.
Acum interlocutorul ridică din umeri.
— Atunci ar putea fi luat în considerare mai întâi hotelul lui
madame Clarisse, își dădu el cu părerea. Dar dacă vreți să rămâneți
1266
toată noaptea<
Firma „HOTEL” i se arătă lui William imediat ce se îndreptă în
direcția indicată, dar zugrăveala pestriță și alăturata cârciumă Lucky
Horse nu promiteau neapărat o noapte liniștită. Poate că în schimb
găsea aici un biftec<
Se opri nehotărât; apoi auzi muzică răzbătând din cârciumă.
Oamenii care cu un acompaniament bunicel la pian interpretau
Auld Long Syne erau clar mai mult decât ușor amețiți. Firește că era
sâmbătă, un moment potrivit. Mâine-dimineață William se putea
duce la liturghie și putea să discute cu reverendul despre utilizarea
sălii comunitare.
Dar îmboldi calul să meargă mai departe. Poate că mai existau și
alte cârciumi unde era mai liniște.
Câteva străzi mai departe dădu într-adevăr de o altă cârciumă, Wild
Rover. Și de aici se auzea muzica până în stradă. Dar ciudat<
William opri atelajul, legă calul și aruncă pe el o pătură. În acest
timp asculta sunetele neobișnuite venite dinspre local. Un pian
utilizat cu virtuozitate și în plus un fluier. Un instrument maori. Dar
această muzică era altfel decât haka relativ primitivă auzită de
William atât de mult în ultimele săptămâni. Recunoscu unele
paralele, dar aici cineva cizelase melodia și expresia. Dialogul celor
două instrumente era când zguduitor, când înduioșător. Acum
William recunoscu pecorino, și interpretul de la fluier scotea din el
vocea feminină. Înaltă și revendicativă, aproape furioasă, dar și
convingătoare, erotică neîndoielnic. Pianul răspundea grav – era
vocea bărbătească în această conversație. Instrumentele păreau că
flirtau, se tachinau reciproc, până când se uniră într-un ton final
comun, pe care fluierul îl întrerupse brusc, tăcu, în timp ce pianistul
trecu magistral la un registru superior. După care pecorino răspunse
din nou. Dialogul se reluă – de data aceasta era o ceartă. Explicații
lungi, răspunsuri scurte, dure, apropieri și îndepărtări – și în final
ruptura. Un pian acuzator, ce se stingea, în timp ce fluierul făcea o
1267
pauză, pentru ca apoi să intervină brusc.
William asculta fascinat. Vocea spiritelor. Auzise mereu de ea, dar
până acum nu ajunsese la vreun trib ai cărui muzicieni să fie în stare
să redea a treia voce. Și acum sunetele ieșeau plutind dintr-o
cârciumă prăpădită din Greymouth< William se apropie curios.
Vocea spiritelor părea a proveni cu adevărat nu de la fluier, ci din
adâncul spațiului. Suna surd, eteric. Puteai crede că auzi vocea unui
timp al visului, șoapta străbunilor, spargerea valurilor pe vechea
plajă din Hawaiki<
William intră în local și își plimbă privirea prin încăperea plină de
fum. Clienții tocmai aplaudau. Unii se ridicaseră în picioare; bizara
melodie îi prinsese în mrejele ei până și pe cei mai neciopliți bărbați.
Apoi îl văzu pe pianistul blond, palid, care schița o plecăciune
țeapănă și pe fata care părea să fi dat voce fluierului.
— Kura!
Kura ridică privirea. Când îl văzu pe William ochii i se măriră. Din
câte își putu el da seama în lumina tulbure din cârciumă, ea păli.
— William< asta nu este posibil< Ea se apropie de el și îl privi de
parcă ar fi fost încă prea prinsă în lumea magică a muzicii pentru a
putea realiza realitatea. În cele din urmă zise: Când am făcut
aranjamentul acestei melodii, m-am gândit la noi. La ce ne-a unit<
și ne-a despărțit. Și am rugat spiritele să te cheme. Nu se poate! Este
doar un cântec<
Rămăsese înlemnită, cu fluierul în mână.
— Niciodată spiritele nu trebuie subapreciate, spuse el și o sărută
prietenește pe obraz.
Apoi însă pielea și izul ei îl determinară să nu se mai poată abține.
Își apăsă buzele lui pe buzele ei.
Bărbații din jur răcneau și aplaudau.
— Încă o dată!
William nu se îndepărtă, dar între timp se ridicase pianistul. Era
înalt și suplu, avea o figură lungă, ce nu spunea nimic. Iubitul ei?
1268
— Kura? întrebă Caleb debusolat. Nu vrei< să ne prezinți?
Un gentleman. Pe William mai că îl pufni râsul.
Kura părea absentă. Răspunsese sărutului lui William, dar situația
era atât de ireală<
— Scuză-mă, Caleb, spuse ea. El este William Martyn. Soțul meu.
Pianistul îl privea consternat pe William; apoi își reveni și îi întinse
mâna.
— Caleb Biller.
— Logodnicul lui Miss Kura! interveni Paddy Holloway.
— Nu este ceea ce crezi tu, șopti Kura în tăcerea penibilă care se
așternuse.
William decise să acționeze. Orice se petrecea aici, nu trebuia
discutat în fața tuturor ochilor și urechilor. Și garantat va avea timp
și mai târziu<
— Asta mai poate aștepta, scumpo, îi șopti el ca răspuns și o strânse
și mai tare la piept pe Kura. Ar trebui ca mai întâi să răspundem
chemării cerești<
Se dezlipi zâmbind de ea și se întoarse către Caleb.
— Mă bucur de cunoștință. De mult doream să discut cu
dumneavoastră. Dar înțelegeți< spiritele< Cel mai bine ar fi ca
dumneavoastră să îi țineți aici locul o oră, două< William pescui
două bancnote a câte un dolar din buzunar și le puse pe pian. Apoi
continuă: Puteți servi și un whisky pe socoteala mea. Dar pe soția
mea din păcate va trebui să vi-o răpesc puțin. Cum ziceam,
spiritele< Nu trebuie să te opui prea mult chemării lor<
William o trase de mână pe confuza Kura și îl lăsă în urmă pe
consternatul Caleb. Pe drum spre ușă îi vâri și lui Paddy o bancnotă
în mână.
— Buddy, adu-i mai bine băiatului toată sticla. Pare cam palid. Ne
vedem mai târziu.
Când o scoase din cârciumă, Kura chicotea isteric.
— William, ești groaznic!
1269
El râse.
— Nu mai puțin decât tine. Ți-aș putea aminti cum te-ai purtat
atunci? Mă gândesc doar la acel sărut din mijlocul ringului de dans
de la Kiward Station. Credeam că îmi smulgi hainele de pe mine.
— Eram aproape să o fac<
Kura se lipi de trupul lui și gândi intens. Nu îl putea lua la Mrs.
Miller. Îi era interzis să primească vizite din partea bărbaților;
probabil că nu ar ajuta-o nici dacă ar prezenta certificatul de
căsătorie. Grajdul care făcea închirieri? Nu, este ca și cum ar face-o
imediat în plină stradă. În cele din urmă, Kura își trase bărbatul
către Lucky Horse. Grajdul lui madame Clarisse! Din câte știa Kura,
în el se afla doar poneiul lui Lainie. Iar Elaine mai avea de cântat la
pian încă cel puțin două ore<
Kura și William chicoteau ca niște copii, în timp ce Kura căuta
grajdul lui madame Clarisse și zguduia ușa acestuia. La a doua
încercare încuietoarea cedă și cei doi se strecurară în grajdul uscat.
William îi șterse Kurei cu un sărut un strop de ploaie de pe nas. El
nu se udase, pentru că nu dezbrăcase pelerina.
În grajd însă se aflau și alți cai în afară de iapa bălană a lui Lainie.
Probabil că erau ai unor clienți ai cârciumii. Clientela de la Lucky
Horse se compunea nu doar din mineri, ci și din meșteșugari și mici
afaceriști care posedau cai de călărie. Kura cugetă scurt dacă era
cazul să își asume riscul, dar deja William îi săruta umerii și se
pregătea să o dezbrace.
Kura reuși totuși să se retragă într-o boxă separată, unde se
depozita fân, înainte de a-i ceda. William își aruncă pelerina și îi
deschise Kurei corsetul. Apoi Kura uită de toate, mai era în stare
doar să simtă, să ardă și să iubească<

Roly O’Brien auzi gemete și râsete și privi uluit perechea din fân.
Matt Gawain îl trimisese pe băiat în grajd ca să îi aducă niște hârtii
din coburi. Și acum< Roly se retrase încet, oricum nu atât de
1270
departe pentru a nu mai putea să privească.
Ca fiu de miner crescut într-o colibă în care părinții și cei cinci copii
împărțeau o singură încăpere, el nu era tocmai surprins de ceea ce
vedea. Dar jocul plin de fantezii al celor doi nu prea avea multe în
comun cu modul rapid și pudic de a face dragoste al părinților lui,
pe care îl ascultase odinioară de multe ori. Roly încercă să îi
recunoască pe iubiți. Păr lung, negru ca tăciunele< nu, nu era una
dintre fetele lui madame Clarisse care își oferea serviciile aici. Iar
bărbatul< Era blond, dar mai mult Roly nu putu să observe. În cele
din urmă, îi văzu chipul fetei. Miss Kura! Pianista de la Wild Rover.
Roly nu mai știa de când stătea în ascunzătoarea lui privindu-i
fascinat pe cei doi. Dar cândva își aminti că Mr. Tim și Mr. Matt îi
ceruseră să le aducă imediat hârtiile din coburii ce aparțineau lui
Gawain. Dacă nu apărea urgent, vor trimite pe cineva după el< Cu
regret Roly se smulse de la preocuparea lui și se îndreptă cât mai
puțin zgomotos către cai. Iapa lui Matt era ușor de recunoscut și
fără lumină. Pentru a nu face zgomot, Roly nu se apucă să
răscolească în coburi imediat, ci desfăcu curelele din piele și luă
ambele genți cu el. Și reuși să iasă din grajd neobservat. Intră în
cârciumă rânjind ca un cal din turtă dulce.
— De ce a durat atât de mult? întrebă Matt Gawain nemulțumit
când Roly îi puse gentile pe masă. Nu ai găsit planurile?
Roly coborî rușinat privirea, dar pe buze îi flutura un zâmbet.
— Nu, Mr< Ăă< Matt. Îi venea încă greu să îi spună pe nume
șefului său. Numai că< nu eram singur în grajd.
Tim Lambert făcu ochii mari.
— Cine mai era acolo? Trebuia să porți o discuție mai lungă cu
Fellow? Ori cu Banshee?
Roly chicoti.
— Nu, Mr. Tim. Dar nu am vrut să deranjez. Pentru că< în grajd își
făcea de lucru pianista de la Rover cu un blond! Și o făceau teribil!
Bărbații aflați la masă se uitară unul la celălalt, apoi izbucniră în râs.
1271
— Așadar, trebuie să constatăm, zise Ernie Gast, că l-am subapreciat
pe Caleb Biller!

Elaine fu înspăimântată și răvășită când îl văzu pe William, dar nici

pe departe atât de afectată cum se temuse până atunci. Poate că o
ajutase faptul că ea se afla călare, în timp ce el mergea pe jos pe
Main Street. Și cu siguranță că o ajuta faptul că Timothy Lambert
călărea alături de ea. Nici nu era nepregătită, pentru că povestea cu
soțul brusc apărut al Kurei Martyn se răspândise repede ca gândul.
Ea o auzise de dimineață de la Jay Hankins, care aducea la mină o
comandă de componente metalice, iar Tim aflase povestea spre
prânz, de la Matt. El lăsase totul deoparte și îl rugase pe Roly să
pună șaua pe Fellow. Trebuia să ajungă neapărat la Lainie înainte
de a-l întâlni aceasta pe William, și practic își întrerupsese somnul,
pentru că rămăsese până târziu în noapte la cârciumă. Lainie se
bucură de vizită, dar vestea adusă de Tim o făcu să pălească.
— Cândva trebuia să se întâmple ceva, îți spun asta de săptămâni
întregi!
Tim se străduise să galopeze pe Fellow aproape jumătate din drum,
apoi reușise să coboare singur de pe cal și să rămână în picioare.
Acum își prindea cârjele în spatele șeii. Chestiunea cu William îl
preocupa atât de mult, încât nu mai simțea dureri mari și nici
mândrie pentru performanța lui.
— Acum mai este cineva care a aflat, și cine știe dacă individul
poate să tacă.
— A făcut parte dintre secesioniștii irlandezi, teroriștii. Firește că
știe să tacă<
Pe Elaine o preocupau cu totul alte lucruri. Cum va reacționa ea
când îl va revedea pe William? Cu inima bătând să îi sară din piept
nu va mai fi în stare să scoată o vorbă și chipul ei va deveni când
roșu, când palid? Se ura pentru neputința de a-și ascunde
sentimentele. Și cum va reacționa William? El trebuia să știe că ea îl
1272
omorâse pe Thomas Sideblossom. O va condamna pentru asta? O
va presa să se predea?
— Păi da, el însuși are pe căciulă o muscă mare cât casa, remarcă
Tim. Dar acesta este începutul sfârșitului! Dacă ei doi se vor stabili
aici, vor relua contactul cu familia ta. Cu atât mai mult dacă
certurile vor continua.
Între timp Kura și Caleb își prezentaseră cu succes programul
muzical Pecorino meets Piano la Greymouth, Punakaiki și Westport,
de fiecare dată în cadrul unor acțiuni de binefacere; ziarele nu scriau
încă despre ei. Pe Coasta de Vest nici nu existau ziare importante.
Dar amândoi erau muzicieni de primă clasă, iar programul lor era
ceva total diferit, ceva nou. Kura îi spusese lui Elaine că planurile ei
prevedeau un turneu prin Noua Zeelandă, Australia și Anglia. Până
acum eșuaseră alte reprezentații, ce-i drept din cauza lipsei relațiilor
și poate și din cauza tracului lui Caleb. El aproape că murea de
teama care se exprima și fizic. Înainte de mai toate reprezentațiile
Caleb era bolnav.
— Dacă o ține tot așa, va face ulcer înainte de a ne prezenta la
Auckland, se plânsese Kura.
Ea nu prea îl lua pe Caleb în serios. Totuși Mr. Biller și partea
feminină a familiei Weber care coordona asociațiile de binefacere
remarcaseră indispozițiile lui Caleb și pentru moment nu mai
organizau alte concerte.
— Dacă Caleb și Kura chiar pleacă în turnee, vor pleca de aici,
sugeră Elaine. Îți faci prea multe griji, Tim. Uite, eu sunt aici de
peste doi ani și nu s-a întâmplat nimic.
— Ceea ce mă miră, mormăi Tim, dar renunță să mai discute
subiectul și o sărută pe Lainie.
El va face tot ce va putea pentru a-i șterge orice amintire legată de
William.
În cele din urmă, Elaine îl duse pe Tim acasă. Atunci îl întâlniră pe
William. Acesta era cât se poate de binedispus. Tocmai închinase o
1273
cameră la Mrs. Miller, făcuse cunoștință cu cele mai bune prietene
ale acesteia și îi vânduse pe loc bărbatului ei, croitorul, o mașină de
cusut. Firește că va dura o veșnicie până când Mr. Mortimer se va
deprinde cu mașina; părea mai curând un croitor de școală veche
pentru domni și doamne. William îi explicase totuși că și în branșa
lui timpul își va spune cuvântul; în definitiv, nu putea să rămână în
urma concurenței. Mr. Mortimer uitase că nu avea concurență până
hăt dincolo de Westport< situație pe care William se gândea să nu
o mai tolereze pe viitor. Acum chiar se bucura de revederea cu
Elaine O’Keefe. „Lainie Keefer”, se corectă în gând William. Fiecare
avea secretele lui<
— Lainie!
William zâmbi radios, mizând și pe o undă de scuză. Desigur că ei
nu se despărțiseră chiar ca prieteni, dar Elaine nu i-o mai putea lua
în nume de rău.
— Kura mi-a spus că ești aici, dar nu puteam să cred! Ce bine arăți!
William îi întinse spontan mâna. Dacă ea nu s-ar fi aflat pe cal,
probabil că el ar fi sărutat-o pe obraji.
Elaine remarcă mirată că ea rămăsese tot atât de rece pe cât era
zâmbetul lui. Îl receptă ca pe un bărbat arătos, dar care nu o mai
tulbura. Dimpotrivă, ea observă unda de frivolitate din privirea lui,
superficialitatea și egoismul. Mai înainte interpretase toate acestea
ca spirit de aventură; fusese grozav de tulburător și puțin chiar
periculos. Dar acum nu o mai ademenea jocul cu focul. De fapt
acesta nici nu-i îndeplinise așteptările. Elaine voia să se simtă iubită
și ocrotită. Voia să se simtă în siguranță.
Lainie răspunse mâinii întinse de William, dar surâsul ei îi fu
adresat lui Tim.
— Îmi pot permite să ți-l prezint pe Timothy Lambert? El este
logodnicul meu.
I se păruse doar, ori în privirea lui William străfulgerase surpriza
sau chiar nemulțumirea? Nu prea îi convenea că mica Elaine avea
1274
un logodnic deosebit de prezentabil? Nu un căutător de aur
zdrențăros, ci potențialul moștenitor al unei mine de cărbuni?
Elaine își retrase imediat mâna, în timp ce Tim îl saluta politicos pe
William înclinând capul. Poate că arăta puțin arogant, dar Tim încă
nu reușea să se plece de pe cal unui trecător.
William își retrase mâna pe care o întinsese.
— Înseamnă că te pot felicita! spuse el scurt.
— Poți! răspunse dulce Lainie. Pe 16 august sărbătorim logodna. La
Lambert Manor. Firește că și voi, tu și Kura, sunteți invitați. Te rog,
reține. Nu i-am trimis o invitație oficială< Credeam că vine cu
Caleb.
Ea îi oferi un surâs strălucitor și o struni pe Banshee.
După ce nu mai puteau fi văzuți, Tim izbucni în râs.
— Devii o adevărată mică vrăjitoare, Lainie! Va trebui să fiu atent
când voi fi căsătorit cu tine. De fapt unde îți este pistolul?

1275
 3

Kura luase mirată la cunoștință de cariera lui William ca

reprezentant al firmei de mașini de cusut și tocmai urmărea
demonstrația acestuia din sala comunitară. Totul avea oarecum de
suferit de pe urma faptului că aproape tot timpul cei doi stăteau
mână în mână. William trebuia să se mobilizeze simțitor mai mult
decât de obicei pentru a-și prinde în mreje publicul feminin. Oricum
vându două mașini unor gospodine și dădu marea lovitură
câștigându-l pe reverend pentru ideea de a înființa un atelier de
cusătorie pentru văduvele lăsate de accidentul minier.
— Vedeți dumneavoastră, eu le voi instrui pe doamne mult mai
temeinic decât în mod normal. Am să rămân în zonă ceva timp cu
soția mea. După care ele ar trebui să fie capabile să își finanțeze
întreținerea lor și a familiilor lor. În privința organizării trebuie să
vă puneți desigur de acord cu comitetul pentru donații< William
arătă către Mrs. Carey, care tocmai cumpărase o mașină de cusut,
apoi adăugă: Dacă le angajați dumneavoastră pe doamne ori dacă,
să zicem, le dați mașinile în consignație< Nu, cu mai puțin de trei
mașini nici nu merită să începeți. Iar pentru cinci v-aș putea oferi o
reducere de preț<
— Ești irezistibil! se minună Kura pe drumul de întoarcere la
Greymouth, ținându-l de mână și căutând din ochi o posibilitate de
a se abate de la drum și de a face dragoste undeva pe iarbă.
Oamenii îți mănâncă practic din mână. Tu chiar crezi că Mrs. Carey
va învăța să se descurce cu această ciudățenie de mașină?
William ridică din umeri.
— Uneori mai au loc și minuni. Oricum mie îmi este indiferent.
Dacă a plătit obiectul, poate să coasă sau să se spele pe cap cu el.
Lucrul principal este că eu îmi primesc comisionul. Iar doamnele nu
arătau nefericite, nu?
1276
William rânji.
Kura izbucni în râs.
— Tu totdeauna te-ai priceput să faci doamnele fericite, zise ea și îl
sărută.
William nu se mai putu stăpâni. Mână căruța pe un drum secundar
și o trase pe Kura sub coviltir. Nu era nemaipomenit de comod, dar
te puteai întinde, iar afară era pur și simplu prea frig pentru acest
anotimp. În timp ce călătorea, el mai dormea uneori și în căruță.
La o cameră comună nu puteau spera. Nici Mrs. Tanner și nici Mrs.
Miller nu ar fi acceptat, iar o cameră la hotelurile bune de pe chei
era prea scumpă. William se gândise să închirieze cu ora o cameră la
Lucky Horse, dar pe moment relația Kurei cu madame Clarisse era
cam tensionată.
— Ce s-a ales din entuziasmul tău pentru oi?
Kura îl mângâie pe William pe ceafă.
— O cale evident greșită, răspunse el. Familia mea practică oieritul
deja de mult timp. Mă gândeam că mi se potrivește. Dar în
realitate<
— În realitate oieritul îl practică arendașii voștri, și când tu ai
constatat că balega de oaie pute, ți-a trecut cheful.
Kura vorbea puțin, dar când o făcea găsea cuvintele potrivite.
— S-ar putea spune așa, acceptă William. Și din entuziasmul tău
pentru operă ce s-a ales?
Kura ridică din umeri. Apoi îi povesti despre Barrister și despre
eforturile ei de a fi cântăreață pe cont propriu.
— Aici este greșită țara, oftă ea. Țară greșită, moment greșit< ce
știu eu. Este evident că Noua Zeelandă nu are nevoie de Carmen.
Ar fi trebuit să accept oferta lui Miss Gwyn. Dar atunci nu mi-am
dat seama.
— Atunci încă credeai că Roderick Barrister îți va pune lumea la
picioare.
William rânji din nou.
1277
— S-ar putea spune așa, ripostă Kura zâmbind și îi închise gura cu o
sărutare.

Se iubiră sălbatic, apoi Kura îi povesti despre proiectul ei cu Caleb

Biller. William râse zgomotos de „logodna” lor.
— Asta înseamnă că trebuie să îl ridicăm pe băiat curând la rangul
de „artist”, pentru ca oamenii să nu se țină de șușoteli că tu i-ai fi
rupt inima. Ori se căsătorește cu fabuloasa Florence Weber. Și mie
mi-ar fi frică de ea ca de moarte!
Florence fusese prezentă la demonstrația cu mașina de cusut și
pusese întrebări demolatoare.
— Oh, Caleb chiar este un artist. Tu l-ai auzit doar sâmbătă. Este cel
mai bun pianist pe care îl cunosc și are o ureche muzicală perfectă<
Kura nu îl socotea pe Caleb vinovat de ceva.
— Dar dacă trebuie să cânte în fața a mai mult de trei oameni, face
pe el. Fantastic. Sâmbătă te-am auzit doar pe tine, preafrumoaso.
Dar cred că minunatul Caleb Biller nu îmi va scăpa în seara aceasta.
Acum nu vrei să< mai omagiem puțin spiritele?

Caleb Biller și William Martyn se înțelegeau surprinzător de bine.

Kura își făcuse griji că William l-ar fi putut lua peste picior pe
partenerul ei și ar fi râs de el. Dar în fapt el a recunoscut în scurt
timp potențialul lui Caleb. Luni nu s-a petrecut nimic la cârciumă.
Puținii cheflii nu aveau dorințe muzicale, ci își beau în liniște
câștigurile de la pariurile din weekend sau încercau să își înece
pierderile în whisky. Ca urmare, Kura și Caleb primiră aprobarea
lui Paddy de a-i prezenta lui William întregul lor program. Kura
interpretă vocal și cântă la pecorino și la koauau, un fluier cât palma,
bogat ornamentat, în care se sufla aerul prin nări. Caleb o
acompania și uneori mai pierdea ritmul, pentru că îl intimida
competentul lui ascultător. Interpretarea lui la pian nu îl convingea
pe William. Se putea mai bine, deoarece în orice școală de muzică
1278
medie se găsea un pianist precum Caleb. Dar fără nicio îndoială că
în ce priveau aranjamentele muzicale Caleb era numărul unu în
acest duet. Legătura melodiilor simple ale haka cu ruladele
complicate ale pianului, dialogul dintre instrumente atât de diferite,
podul muzical dintre culturi își aveau originea în spiritul creativ al
lui Caleb Biller. Kura era o interpretă talentată; ea întruchipa perfect
spiritul fiecărei muzici. Dar pentru a da formă acestui spirit, a-l
releva și a-l face accesibil și urechii profanilor, era nevoie de mai
mult decât voce și expresivitate. Caleb Biller era fără nicio îndoială
un artist, chiar dacă tracul îi dădea de furcă.
— Trebuie să depășiți asta, spuse William după ce își exprimă
fascinația. Data trecută, când v-am ascultat de afară, a fost mult mai
bine. Și nu aveți niciun motiv să fiți nervos! Ceea ce faceți
dumneavoastră este formidabil. Cu asta puteți face furori nu numai
aici, ci puteți cuceri Europa.
Kura îi aruncă o privire plină de neîncredere.
— Pentru asta nu este destul să fii formidabil, spuse ea. Chiar dacă
și eu am crezut asta mai înainte. Organizarea concertelor< asta nu
este ceva simplu. Trebuie închiriate spații, trebuie făcută publicitate,
trebuie negociate condiții bune. Ai nevoie de un impresar, cum era
Roderick Barrister.
Ea oftă.
— Scumpo, uită-l pe Roderick Barrister! De fapt el nu a făcut nimic,
în afară de a angaja din Europa câțiva cântăreți de mâna a treia și
câteva dansatoare drăguțe. Dar nu este suficient să distribui câteva
fițuici. Trebuie discutat cu presa; trebuie câștigați susținători
generoși, trebuie atrași la concerte oamenii potriviți< În cazul
vostru poate că ar trebui puse în mișcare vocile maori locale,
întreaga organizare s-a aflat în mâna lui George Greenwood. De
aceea a avut succes. Aveți nevoie de un om de afaceri de partea
voastră, nu de un solist vocal dintr-un cor. Și fără doamne
binevoitoare sau reverenzi. Asta dă mereu aerul de „se vrea, dar nu
1279
se poate”. Aveți nevoie de săli mari, hoteluri sau centre de
conferință, în cele din urmă, doriți totuși să câștigați ceva.
— Vorbiți ca un specialist! remarcă ezitant Caleb. Ați mai făcut așa
ceva?
William clătină din cap.
— Nu. Dar vând mașini de cusut. Oarecum și acesta este un
spectacol – am avut și noi la cursurile pregătitoare câțiva care aveau
trac. Am să vă dezvălui câteva trucuri, Caleb. Firește trebuie să
dispui de un aspect social<
— Ca aici la manufactura pentru victimele minei? întrebă
mustăcind Caleb.
William confirmă serios.
— În prim-plan se află intenția de a vinde. Am nevoie de un spațiu
favorabil pentru demonstrație, de cazare convenabilă pentru mine și
calul meu< Care nu trebuie să fie sărăcăcioasă. Cu timpul ajungi să
ai fler pentru asta. Eu observ imediat în ce cârciumă pot organiza o
demonstrație având ca scop vânzarea sau unde nicio femeie
onorabilă nu ar intra. De exemplu, eu nu aș face acest lucru
niciodată la Wild Rover Aici nimeni nu își aduce iubita în scop
cultural. Și nici la Lucky Horse. Aici, în Greymouth, cel mult pot fi
luate în discuție marile hoteluri. Însă la drept vorbind acesta nu este
un oraș potrivit<
Ultimele cuvinte William le pronunță visător. Lăsa impresia că deja
planifica turneele, trecea în revistă locurile cunoscute de el, care se
potriveau scopului.
Kura și Caleb se priviră unul pe altul.
— Atunci de ce, pentru variație, nu ne-ai vinde pe noi? întrebă în
cele din urmă Kura. Arată-ne cum se face! Organizează un mare
concert, într-o sală adevărată, într-un oraș mare<
— Mda< orașele cele mai mari nu se află pe Insula de Sud, atrase
atenția William, și firește că eu nu dispun de contactele lui George
Greenwood. Totuși< vom începe în< Se încruntă, apoi fața i se
1280
lumină și zise: începem cu Blenheim! Acolo cunosc o doamnă< de
fapt noi doi cunoaștem o doamnă, Kura, care are urgent nevoie de o
ocupație<

Cred, dragă Heather, că într-o astfel de acțiune vei găsi mari

satisfacții. Pe lângă asta, ar trebui să te gândești că poziția soțului tău
te obligă pe termen lung la angajamente culturale sau sociale.
Prestigiul de menaj îl depășește pe cel al unei membre în consiliul
orfelinatului local. În fond și educația ta deosebită te predestinează
pentru o activitate care depășește cadrul unui simplu act caritabil.
Prezentarea proiectului Ghost Whispering – Haka meets Piano
reprezintă ceva deosebit cu atât mai mult cu cât tu personal ai un
merit esențial în evoluția muzicală și în formarea personalității
artistice a lui Kura-maro-tini. Eu sunt sigur că soțul tău va avea
aceeași părere ca mine. Cu cele mai bune salutări, al tău William
Martyn.

— Ei, cum sună?

William se uită la Kura și la Caleb, care tocmai ceruse al treilea
whisky, așteptând aplauze. Soțul Kurei era convingător și
formulările sale erau irezistibile. Dar Caleb avea sentimentul că era
atras într-o vâltoare în care urma implacabil să se înece<
— Whaikorero, arta exprimării frumoase! spuse Kura. O stăpânești
indiscutabil. Heather Witherspoon chiar s-a căsătorit într-adevăr cu
un bogat acționar la căile ferate și este stăpâna unei case importante
la Blenheim?
— Căile spiritelor, răspunse William pe un ton dramatic. Deci, o
expediez? Dar să nu îmi faceți apoi figura să vă retrageți, Caleb!
Dacă Heather acționează cum trebuie – și o va face, am încredere în
ea –, veți cânta în fața a o sută sau două sute de oameni. Puteți să o
faceți?
„Nu”, gândi Caleb, dar bineînțeles că spuse „da”.
Kura ceru whisky pentru toți. În această zi și ea voia să bea cu ei.
1281
Poate că acum începea cariera ei!
William îl urmărea sceptic pe Caleb. Omul era prea nervos, prea
palid și mai era și puțin euforic. Vor trebui să îl înlocuiască mai
târziu. Nu va rezista niciodată unui turneu în Europa. Dar începutul
trebuia făcut cu Caleb Biller. Aveau nevoie de un debut, de un mare
succes.
William îi trimise o bezea soției lui când se ridică pentru a aduce
băutura. Nu vor rămâne mult timp la whisky. Dacă totul mergea
bine, curând vor bea șampanie. William era pregătit să își ducă la
îndeplinire promisiunea făcută Kurei înainte de nuntă. Să meargă în
Europa. Cu ea.

Heather răspunse aproape cu prima poștă. Și-a exprimat bucuria că

William o regăsise pe Kura și găsea fascinantă ideea de a netezi
calea spre succes a fostei ei eleve. În definitiv, ea crezuse totdeauna
în Kura și va declara asta cu plăcere presei locale. De fapt, deja
menționase asta la ultima recepție cu ocazia inaugurării unei noi
aripi a spitalului. Heather activa de mult timp pe tărâm social. Dar
arta îi era firește mai apropiată spiritului ei; acest lucru îl remarcase
bine William. Și bineînțeles că scena culturală din Blenheim aștepta
cu nerăbdare să o cunoască pe Kura-maro-tini. Ocazie cu care
Heather va avea în plus și bucuria deosebită de a-l revedea pe
William<
William zâmbi, și când îi citi Kurei scrisoarea de la Heather, ignoră
ultima frază. În orice caz, susținătoarea lor închirie imediat o sală de
concerte în cel mai bun hotel al orașului, cu aproximativ o sută
cincizeci de locuri. Și organiză și o recepție pentru invitați. Iar în
seara dinaintea reprezentației Mr. Și Mrs. Redcliff le vor face
onoarea artiștilor de a-i prezenta notabilităților orașului Blenheim.
Duminică 2 septembrie ar fi o dată convenabilă<?
— S-a făcut, Kura. Nu îți mai rămâne decât să cânți! remarcă
William.
1282
Lumina din ochii Kurei era divină. William nu o mai văzuse
niciodată de la nunta lor radiind atâta bucurie. Iar ea niciodată nu îl
sărutase atât de fericită și sinceră. William răspunse ușurat
sărutului. Știa că prin asta Kura îi iertase totul. Minciunile și
tergiversările dinaintea nunții, sarcina nedorită care ar fi trebuit să o
lege pentru totdeauna de Kiward Station, ba chiar și faptul că o
înșelase cu Heather Witherspoon. William și Kura aveau parte de
un nou început, care de data aceasta va fi cum îl visase ea. Numai
de nu ar mai fi Caleb. El era alături de cei doi; când William citise
scrisoarea de la Heather, acesta nu zâmbise, ci se făcuse palid.
În ultima perioadă Caleb îi displăcuse tot mai mult lui William. Era
tot mai confuz și făcea atâtea greșeli la pian, încât chiar și Kura îl
repezise. Caleb își mai dădea drumul după ce bea primul ori al
doilea pahar de whisky și constata că William în ziua respectivă nu
primise nicio veste de la susținătoarea de care se legau speranțele
lor. Dar acum sosise scrisoarea de la Heather. Situația devenise
serioasă. Mormăind niște scuze, se retrase pentru a merge la closet.
Când reveni arăta zdruncinat.
— Aceste o sută cincizeci de locuri< nu au fost vândute toate
niciodată, nu? întrebă el, jucându-se cu paharul lui din nou gol.
William se gândi dacă nu ar trebui să mintă, dar nu avea sens. Caleb
trebuia să facă fată.
— Blenheim se consideră o localitate cu pretenții, Caleb, dar între
noi vorbind, este un cătun. Puțin mai mare decât Greymouth, dar
mai dezvoltat. Dar nu este Londra. Ofertele culturale ale
Blenheimului nu sunt nemaipomenite. Dacă o notabilitate a orașului
prezintă câțiva artiști< oamenii se vor înghesui să cumpere bilete
pentru acest concert. Este posibil să mai dați un concert și a doua zi.
— Dar<
— Așa că bucură-te, Caleb! strigă Kura. Iar dacă din cauza fricii nu
te poți bucura, gândește-te la ce urmează. Vei deveni un artist
recunoscut! Poți să trăiești cum vrei, Caleb! Gândește-te la
1283
alternativă<
— Da, zise moale Caleb. Pot să trăiesc cum vreau<
Părea că într-adevăr se gândește la asta, totuși William se simți pe
loc la fel de descurajat pe cât se simțea Caleb.

Ziua fixată pentru logodna lui Tim și a lui Lainie se apropia, și

Elaine avea senzația că este singurul lucru calm într-un vârtej de
agitații. Nellie Lambert era de săptămâni un pachet de nervi și își
petrecea nopți întregi plănuind decorarea sălii și bucatele care vor fi
servite – sau era mai bine să organizeze un bufet? Tocmi o orchestră
care trebuia să susțină muzica pentru dans, deși nu prea era ceva
potrivit, pentru că Tim și Lainie firește nu vor putea deschide
dansul. Tim se antrena cu ardoare pentru a fi totuși capabil să o
facă. Sărmanul Roly se trezi că de pe post de infirmier ajunsese
parteneră de dans.
Când Tim citi anunțul de logodnă publicat în toate ziarele de pe
Coasta de Vest, făcu un atac de panică. Ar fi vrut să nu o piardă din
ochi pe Lainie; orice străin apărut în oraș îi stârnea teama. Acum
Tim făcea serios planuri de emigrare. Cu toate că între timp era în
stare să lucreze zilnic câteva ore în biroul minei, tatăl lui îi bloca
toate demersurile în acest sens. Tim nu mai punea acum asta doar
pe seama infirmității lui, ci bănuia că Marvin Lambert avea ceva de
ascuns. Probabil bilanțurile erau mai rele decât presupunea Matt.
Mina lucra în pierdere, iar construcția căii ferate nu progresa în
această iarnă foarte umedă. Nici vorbă de un profit rapid din
investițiile Lambert, iar Nellie cheltuia banii cu ambele mâini ca să
se fudulească cu petrecerea de logodnă. Dacă lucrurile continuau
astfel, nimic nu mai putea fi salvat. Tim pleca de la ideea că mina
trebuia închisă pe perioada celor mai importante lucrări de
renovare. Ceea ce însemna pierderi enorme. Asta trebuia clarificat
cu banca, iar tatălui lui Tim nici prin cap nu îi trecea să solicite
urgent creditul necesar. Și în plus mai era și pericolul permanent în
1284
care se afla Lainie.
Tim se săturase. Voia să plece, dacă se putea chiar înainte de nuntă.
Sau imediat după o cununie secretă și după o invitație a prietenilor
la un pahar la cârciumă. Călătoria peste mări și organizarea noii
vieți în Anglia sau în Țara Galilor deveneau mai simple dacă erau
deja căsătoriți.
Dar Elaine era cuprinsă de febra logodnei. Se bucura în sufletul ei
de petrecere – și pentru că Nellie Lambert acum o lua în sfârșit în
serios. Cu adevărat apropiate cele două nu deveniseră. S-au lovit
una de alta deja în problema rochiei de nuntă a lui Lainie. Nellie
voia ca aceasta să fie cusută la Mortimer sau și mai bine să comande
în Christchurch ceva ca un vis infinit de scump din tul și mătase.
Dimpotrivă, Lainie i-ar fi încredințat lui Mrs. O’Brien și noii ei
manufacturi prima ei comandă cu adevărat importantă. Și aici în
ultimele săptămâni fuseseră mari probleme. Sosiseră mașinile de
cusut și, așa cum promisese William, acesta le iniția cu lucrul la ele
pe femeile din așezarea minerilor. Dar când a venit vorba despre
conducerea întreprinderii, aceasta a ajuns să fie disputată de foarte
competenta Mrs. Carey cu nu mai puțin competenta Mrs. O’Brien.
Mama lui Roly era o croitoreasă pricepută și avea și simțul afacerii.
Ea începuse imediat producând haine simple pentru copii, care erau
atât de ieftine, încât până și cele mai sărace soții de mineri socoteau
că nu mai merita să le confecționeze ele singure. Mrs. Carey era de
părere ca mai întâi să se încheie instruirea cusătoreselor, pentru ca
încăperilor manufacturii – pentru care fără urmă de entuziasm
Lambert pusese totuși la dispoziție un șopron vechi al minei – „să li
se dea suflet”, cum se exprima ea.
— Eu nu cos săptămâni la rând perdele pentru aceste șoproane! i se
plânsese Mrs. O’Brien reverendului. Și nici nu vom vopsi pereții și
în niciun caz cu un „cald roz-închis”. Vor fi văruiți! Eu am nevoie
de bani, domnule reverend! Suflet am deja!
În final se impusese Mrs. O’Brien. Mrs. Carey se simțise jignită și
1285
vorbea despre „ingratitudine”. Femeile din manufactură priveau
lucrurile acestea cu calm. Afacerea a debutat bine. Dacă se continua
așa, vor putea să termine de plătit mașinile de cusut consiliului
parohial într-un an sau doi.
Acum Mrs. O’Brien îi luase măsurile lui Lainie și era entuziasmată
de catifeaua albastră aleasă de fată pentru rochia de logodnă.
— Este minunată și pot îmbrăca rochia și pe urmă! își motivase
Elaine alegerea față de Tim. Spre deosebire de rochia vaporoasă de
la Christchurch.
— De exemplu o poți purta la nunta noastră! zise Tim. Gândește-te
bine, Lainie. Am un presentiment rău cu privire la petrecerea de
logodnă<

Un presentiment rău avea și William Martyn când în duminica

dinaintea logodnei îl văzu pe Caleb Biller la biserică. Tânărul părea
și mai slab și mai nervos decât de obicei; de la problema cu
concertul din Blenheim era tot mai slab și mai palid. Caleb o
conducea la braț pe Florence Weber. Fata părea peste măsură de
satisfăcută și calmă, iar Caleb, dimpotrivă, părea bătut. Părinții celor
doi pășeau mândri în urma perechii. William presimțea ceva rău.
Kura urmărea de la orgă comportarea lui Caleb și ardea de
nerăbdare să audă bârfele de după slujbă. Era oarecum rușinată de
asta, de obicei se simțea deasupra acestor lucruri. Dar aici era ceva
ciudat, care o făcea nervoasă. Caleb o evitase pe Florence încă de
duminica trecută<
După ce reverendul își părăsi în cele din urmă comunitatea, Kura se
alătură lui Lainie, William și lui Tim. Ultimii trei discutau pe
marginea celor întâmplate, în timp ce Tim îl aștepta pe Roly. Băiatul
încă mai flirta la cimitir cu micuța Mary Flaherty. Tim era degajat.
Se urcase deja în căruță, râdea cu Lainie și era mândru foc. Serviciul
divin din această duminică reprezentase pentru el un fel de probă
generală, și Tim reușise fără eforturi mari să traverseze biserica pe
1286
propriile-i picioare.
— Acum mai urmează câțiva pași de dans și pe urmă poate veni
cununia. Nu te mai gândi atâta! Pe 15 septembrie pleacă un vas spre
Londra, un vapor. În cel mult șase săptămâni vom fi în Anglia.
Elaine nu spuse nimic. De fapt și ea îi urmărea cu privirea pe Caleb
Biller și pe Florence Weber.
— Ce se petrece cu cei doi? întrebă Kura. Nu îmi pot da seama, dar
pare a fi ceva al naibii de oficial!
William privi și el în direcția lor.
— Pare ceva periculos. Dar iată că el se îndreaptă către noi. În caz
de dubiu, stăpânește-te, Kura! Tot ce vei face orașul va pune pe
seama geloziei<
Într-adevăr, Caleb Biller se despărțise de Florence și se apropia de
grup cu privirea plecată. Probabil că alesese acest moment pentru a
nu fi singur cu William și cu Kura. Florence îl urmărea cu privirea
puțin îngrijorată, dar mai ales triumfătoare.
— Kura, William, Lainie< Cum te simți, Tim?
Tim zâmbi.
— Eu aș zice că mai bine decât dumneavoastră. Ați fost târât prin
toată biserica la brațul lui Florence.
— De când este ea „Florence a lui”? întrebă Kura.
Caleb se făcu roșu.
— Hm< cum să zic< Florence și cu mine ne-am logodit ieri.
Pentru William nu era o mare surpriză. Și nici pentru Tim. Dar
fetele îl priveau înmărmurite pe Caleb.
— Kura, am discutat cu ea, spuse Caleb după câteva momente de
tăcere penibilă. Am vorbit deschis, ca să zic așa. Nu o deranjează.
— Ce nu o deranjează? Că tu ești<
— Kura, te rog! interveni William.
— Florence spune că voi beneficia de toată libertatea în căsnicia
noastră, dacă în schimb< ei, da, dacă îi ofer o participare la
conducerea minei puțin mai mare decât se obișnuiește pentru o
1287
femeie<
— Fără îndoială că o va face într-un mod strălucit, spuse prietenos
Tim. Pentru asta mina Biller se poate doar felicita. Dar dumneata nu
arăți atât de fericit.
— Mda< cam așa este, zise Caleb. Dar eu îmi pot vedea mai
departe de< interesele mele. Muzica, arta, cultura maori. Pentru că
pe mine nu doar muzica mă interesează, după cum tu, Kura, știi.
Voi deveni, să zicem așa< un om de știință privat<
— Foarte frumos, întrerupse William cu hotărâre bâlbâială lui
Caleb. Am discutat despre asta. Fiecare e liber să trăiască așa cum
dorește. Poate că vei continua să faci aranjamente muzicale pentru
Kura. Felicitări! Dar nu ne vei lăsa baltă cu concertul de la Blenheim,
nu? Ne putem bizui pe dumneata, doar nu putem găsi atât de
repede un înlocuitor.
Caleb își mușcă buzele. Duse o luptă grea cu sine însuși, apoi clătină
din cap.
— Îmi pare rău< Kura, William. Dar nu pot. Am încercat, ați văzut
și voi, dar nu mă pot stăpâni. Nervozitatea mă distruge. Nu sunt
făcut pentru așa ceva. Florence crede și ea că<
— Las-o în pace pe Florence! spuse Kura furioasă. Nu este nevoie să
recunoști că ești doar un homo, ci și un laș. Înainte de toate un laș!
Chestia cealaltă nu ar fi mai nimic.
Elaine se apropie de Tim.
— Ce înseamnă homo? șopti ea.
Tim încerca să își stăpânească râsul, în timp ce Kura se lupta
zadarnic cu lacrimile. Era pentru prima dată de când o cunoștea
Lainie când plângea, și mai ales în public. Suspina adânc și
nestăpânit. Fata permanent rece și stăpână pe ea era de
nerecunoscut.
— Caleb, îmi distrugi viața, știi? Dacă acum contramandăm
concertul< nu va mai exista altă șansă! Fir-ar< am plănuit totul
pentru tine! Întregul program era conceput doar pentru a te
1288
evidenția pe tine ca artist! Eu nu te-am lăsat baltă când ai vrut
neapărat să ne jucăm de-a „logodna cu Kura”! Dar tu<
— Îmi pare rău, Kura, spuse Caleb profund mișcat. Îmi pare cu
adevărat rău.
Și le întoarse spatele. Întorcându-se la familia lui, lăsa impresia că
tocmai scăpase de o grea povară. Florence îl luă de braț și avu
destulă bună-cuviință să nu privească spre Kura.
— Chiar nu aveți un înlocuitor? întrebă Tim.
Nu că i-ar păsa mult de Kura, dar să vezi o fată plângând cu atâta
disperare<
— În trei săptămâni? Pe Coasta de Vest? Poate la Blenheim, dacă am
pleca imediat acolo. Dar astfel s-ar alege praful de noutate. Dacă
apărem acolo fără un concept corect, cu un pianist local, instruit la
repezeală<
William clătină din cap.
— Ar putea cânta la pian Heather, spuse deznădăjduită Kura.
— Nu o va face. Tocmai i-am creat o carieră prestigioasă de mecena.
Doar nu o să o aducem pe scenă! Ce ar zice de asta soțul ei? Uită
asta, Kura!
William o luă în brațe pe soția sa.
Elaine își mușca buza superioară.
— Eu nu am auzit ce faceți voi acolo< Dar este chiar atât de greu?
Mă refer la partea de pian<
Kura se uită la ea și Elaine văzu în privirea ei o scânteie de speranță.
— Nu este extrem de dificil. Uneori este ceva mai puțin
convențional, mai rapid. Câțiva ani de cântat la pian ar fi o condiție.
— Eu cânt la pian de zece ani. Desigur, nu la nivelul tău, cum tu cu
amabilitate mi-ai adus la cunoștință de mai multe ori. Dar dacă
exersez trei săptămâni<
Surâsul care însoți cuvintele lui Elaine mai reduse din aciditatea lor.
— Ai progresat mult, spuse Kura. Dar serios, Elaine, ai face asta? Ai
veni cu mine la Blenheim și m-ai acompania?
1289
— Dacă aș fi la nivelul gradului de dificultate<
Kura părea că voia să sară de gâtul verișoarei sale.
— Și ea este și foarte drăguță, remarcă William. Va lăsa o impresie
mai bună decât Caleb.
Elaine se uită gânditoare la el. Spusese cumva „drăguță”? Acum trei
ani inima ei ar fi tresăltat de bucurie, astăzi privirea ei alunecă doar
de la trăsăturile adolescentine ale lui William la chipul lui Tim –
care acum însă nu mai era prietenos și vesel, ci foarte îngrijorat.
— Lainie, nu poți face asta, oricât ai dori să o ajuți pe Kura. Firește
că ai cânta la pian de douăzeci de ori mai bine decât Caleb și ai fi
mai frumoasă decât orice pianistă din lumea asta, dar Blenheim<?
Călătoria, marele oraș, riscul<?
— De când sunteți atât de temător? se interesă William. Comparativ
cu riscul reprezentat de nunta dumneavoastră<
— Ce este atât de periculos la o căsătorie? întrebă Lainie. M-ai privit
atât de ciudat!
William își dădu ochii peste cap.
— Da, sunteți cu siguranță conștienți că în acest fel săvârșiți o
infracțiune. Și chiar dacă vă este indiferent< părerea mea este că
totuși vreți să aveți copii.
Lainie râse cam fără convingere.
— Doamne, William! Copiilor mei le va fi egal dacă numele de fată
al mamei lor este O’Keefe ori Keefer. Am putea prezenta asta ca pe
o eroare de scriere!
William se încruntă și o privi aproape sceptic.
— Dar copiilor nu le va fi la fel de egal când vreodată vor constata
că se numesc Sideblossom în loc de Lambert și că moștenesc o fermă
în Otago, în timp ce mina lor ia drumul unor rude îndepărtate.
Această căsătorie nu este valabilă, să vă fie clar asta!
Elaine păli. Pupilele i se dilatară.
Tim clătină din cap.
— Dar Thomas Sideblossom este mort, zise el calm.
1290
— Da? De când? Și-ar dori asta zi de zi, dar din câte știu, el este la
fel de viu ca dumneavoastră și ca mine.
Privirea lui William trecu peste fiecare dintre cei de față. Lainie și cu
Tim se prefăceau? Trebui să admită totuși că groaza ce se citea pe
fața lui Elaine era cât se poate de reală.
— Eu< eu l-am împușcat în față< șopti ea.
William dădu din cap afirmativ.
— Incontestabil. Orificiul de intrare era aici. El indică obrazul lui
stâng, apoi continuă: Glonțul a trecut prin nas în cap. Ai tras de jos
în sus, probabil că ai țintit pieptul, dar nu ai avut în vedere reculul.
În orice caz l-ai scos din luptă. Are partea dreaptă paralizată, este
orb de ochiul drept, iar cu stângul abia mai distinge ceva. Glonțul
trebuie să fi rămas înăuntru și apasă pe nervul optic. Dar nu este
mort. Crede-mă, Lainie<
Elaine își acoperi ochii cu mâinile.
— Este groaznic, William! De ce nu mi-ai spus mai demult?
— Am crezut că știi. Și tu, Kura, nu?
Kura încuviință din cap.
— Nu cunoșteam amănuntele, dar știam că el nu este mort.
— Și m-ai lăsat să mă logodesc? Elaine încercă să își stăpânească
furia, dar în ea se luptau groaza cu speranța. Doi ani de zile m-am
temut de moarte!
Kura ridică din umeri.
— Scuze, Lainie, dar nimeni nu m-a introdus atât de adânc în
problemele tale. Puțin mă și miram< dar între timp puteai să fi
divorțat. Sau acest Sideblossom putea să fi murit. El nu este și
alienat mintal?
Ea adresase întrebarea lui William.
— Din câte știu eu, nu. Deși se străduiește din plin cu ajutorul
băuturii și mai ales al morfinei să își piardă mințile. Are permanent
dureri de cap și halucinații. După atâta morfină și whisky probabil
că și eu aș avea.
1291
— L-ai văzut? Elaine îl strângea cu putere de mână pe Tim, în timp
ce îl fixa cu privirea pe William. Ești sigur?
Chipul îi luase o paloare cadaverică; ochii i se măriseră enorm și
păreau că se compun doar din pupile.
— Pentru Dumnezeu, Lainie, nu mă privi așa! Firește că sunt sigur.
Am stat două sau trei săptămâni la Lionel Station și l-am văzut o
dată sau de două ori. Îl conving doar rar să iasă. Se spune că nu
poate suporta lumina zilei. Dar nu poți să nu îl auzi! Urlă la
personal, zbiară după whisky și după medicamentul lui< este un
pacient ceva cam neplăcut, dacă mă întrebi asta. Dar nu este chiar
dement și mai ales este cu siguranță viu.
— Asta schimbă totul, spuse calm Tim și o trase pe Lainie mai
aproape de el. Aceasta tremura necontrolat și plângea. Atâta vreme
cât în mod oficial ești Mrs. Sideblossom, nu ne putem căsători. Dar
nu ai săvârșit o crimă. Hai, liniștește-te! În fond veștile sunt bune!
Te vei preda și îți vei recunoaște fapta. Vei putea spune că a fost o
eroare. Arma pur și simplu s-a descărcat. Vom discuta cu un
avocat< deși mai corect ar fi să relatezi toată povestea și să mimezi
regretul. În orice caz, pentru asta nu te vor spânzura. Poți divorța și
poți trăi alături de mine absolut legal. Aici sau în Țara Galilor sau în
altă parte.
— Aș prefera în Țara Galilor, șopti Elaine.
Brusc simți nevoia stringentă de a se afla cât mai departe de Lionel
Station. În adâncul sufletului se simțea ușurată că nu era o
criminală. Dar ar fi fost mai în siguranță dacă și l-ar fi închipuit pe
Thomas Sideblossom mort<
— Nu am putea pur și simplu să fugim fără să mă mai predau?
Tim clătină din cap.
— Nu, Lainie. William are dreptate. Nu ne putem crește copiii ca
urmași oficiali ai lui Thomas Sideblossom, oriunde am fi. Vom trece
peste asta, Lainie. Noi doi! Să nu îți fie teamă!
— Dar abia după logodnă, da? Tim, te rog! Nu aș rezista dacă se
1292
alege praful de tot, acum. Mama ta< întreg orașul va vorbi despre
noi<
Elaine plângea în hohote. Era prea mult.
Tim o mângâie și o strânse în brațe.
— Bine, după logodnă. Deși nu îmi place. Mă îngrijorează această
petrecere<
— Dar ea are loc la Greymouth! interveni Kura. Și atâta vreme cât
Elaine se află în Greymouth, nu i se poate întâmpla nimic!
Trei perechi de ochi o priveau confuz.
— Asta spun spiritele, nu? încercă William să glumească.
Kura clătină din cap.
— Asta mi-a spus o femeie maori în urmă cu câteva săptămâni. Că
Lainie este căutată încă, dar în Greymouth se află în siguranță<

1293
 4

În timp ce Tim încerca să o liniștească, Elaine avea în minte

cuvintele soției căpeteniei maori. „Lainie este căutată încă<” și pe
16 august soții Lambert o vor prezenta la jumătate din Coasta de
Vest ca logodnică. Tim încerca să nu o piardă din ochi pe Elaine. Cu
toate că mama lui era iritată, el dormea în cârciumă la Lainie și se
străduia să o convingă să își părăsească cât mai rar camera.
Bineînțeles că nu mergea așa. Elaine trebuia să se ducă la ultima
probă pentru rochia de logodnă; Nellie Lambert avea nevoie de
ajutor la decorarea încăperilor. Între timp orășelul se umpluse de
străini invitați de Marvin Lambert. Toate camerele din Greymouth
erau ocupate. Oaspeții erau cazați până și la Punakaiki și chiar la
Westport. Era imposibil să îi supraveghezi pe toți înainte de
petrecere. Tim avea să îi vadă pe oaspeți abia la defilarea în fața
logodnicilor, cu mulți dintre ei va face cunoștință abia atunci.
Lambert invitase un șir de vechi cunoscuți pe care fiul lui nu îi mai
întâlnise niciodată. Toate acestea îl epuizau pe Tim. Excesiv de
nervos, ducea ultima luptă cu mama sa dinaintea evenimentului.
Nellie îi cerea cât se poate de serios ca pentru a face cea mai bună
impresie să renunțe la atele și la cârje și să îi salute pe oaspeți din
scaunul pe rotile.
— Nu este nicio rușine, băiete, faptul că nu poți să mergi<
— Pot să merg! se enerva Tim. Doamne, mamă, doar stau în fața ta
în picioare! Să nu înțeleagă nimeni că vreau să devin normal?
Tim ieși șchiopătând din cameră și își dori să fi putut să trântească
ușa după el. O secundă se gândi să îl roage pe stânjenitul Roly să o
facă el, apoi însă băgă de seamă comicul situației și zâmbi amar.
— Pregătește-l pe Fellow, Roly, mă duc la cârciumă< sau mai bine
nu, înhamă-l. Arăți de parcă ai avea nevoie și tu de o bere. Ai ajutat
toată ziua în casă, nu? Câte ghirlande?
1294
— Prea multe, Mr. Tim. Am încetat să le mai numărăm când pentru
a cincea oară Mrs. Lambert le-a rearanjat. Costumul dumneavoastră
pentru mâine este mai larg, așa că în principiu ați putea să purtați
atelele pe dedesubt<
— Nu, mama are dreptate într-o singură privință. Nu există nimic
de care să îmi fie rușine<

În afară de pregătirile pentru logodnă, Elaine a petrecut mult timp

la pian, ceea ce pe de o parte îl liniștea pe Tim, dar pe de altă parte îl
făcea nervos. El o convinsese pe madame Clarisse să le lase pe Kura
și pe Lainie să exerseze la acest instrument când localul era închis,
evitând astfel ca Lainie să iasă pe stradă mai multe ore pe zi. La
concertul de la Blenheim nici nu îndrăznea să se gândească, oricum
până la el vor fi depășite cele mai dificile momente. Lainie
promisese în cele din urmă că imediat după logodnă se va preda
autorităților. Poate că constabler-ul nu o va ridica imediat. Elaine și
Kura păreau că nici nu sesizau pericolul; ele erau complet acaparate
de munca la partiturile lui Caleb. Lainie constatase ușurată că
partitura de pian nu era dificilă. După doar câteva zile o interpreta
după note și curând și pe dinafară. Din păcate ce îi lipsea era
virtuozitatea. Cu toate că era cea mai sentimentală dintre cele două
fete, Elaine nu avea simțul tonului de glissando. Ea nu pătrundea în
spiritul piesei, nu interpreta, ci pur și simplu o cânta așa cum era ea.
Acolo unde Caleb accentua prin mici variațiuni, unde cu o notă ceva
vibra abia sesizabil sau ușor ezitant la răspunsul dat de pian
fluierului, Elaine doar reda notele. Kura mai că dispera încercând să
îi explice asta.
— O pauză? Să nu pornesc imediat, ci să aștept puțin? Cât? Un sfert
de măsură?
— O bătaie a inimii, ofta Kura. Ca o boare<
Elaine o privea consternată.
— Am să încerc cu o optime.
1295
Kura renunță. Interpretarea ei nu va fi perfectă. Oricum Lainie nu
dădea semne de trac și cu siguranță că nu va ceda. Publicul din
Blenheim nu era unul răsfățat. În orice caz interpretarea lui Lainie
era mai bună decât majoritatea ariilor din operele redate chinuit de
Roderick și de ansamblul lui pe scenele din hoteluri.

În cele din urmă, rochia de logodnă a lui Elaine fu gata. Arăta

minunat. Mrs. O’Brien îi confecționase în plus o diademă din
catifeaua din care era făcută și rochia. Elaine va purta părul liber și
fața îi va fi protejată de el doar cu ajutorul modestei diademe.
— Ca o zână arătați, Miss Lainie, spusese Mrs. O’Brien privind-o cu
atenție. Aveți un păr minunat de moale. Unduiește de parcă
permanent adie vântul. La noi acasă, în Irlanda, alegeam în fiecare
an regina primăverii și totdeauna mi-am imaginat-o pe aceasta așa
cum sunteți dumneavoastră!
Mrs. O’Brien era mândră de tânăra logodnică în frumoasa ei rochie,
de parcă Elaine ar fi fost chiar fiica ei.
— Nu știu, dar zânele sunt atât de neajutorate< murmură Lainie,
care își aduse aminte de prima ei întâlnire cu William. Cred că aș fi
preferat să fiu o vrăjitoare. Dar rochia este fantastică, Mrs. O’Brien.
Pe viitor fiecare femeie va comanda rochiile la dumneavoastră. Mr.
Mortimer se va înfuria.
Mrs. O’Brien răspunse înțepată:
— Mr. Mortimer nu trebuie să hrănească cinci copii! Are o casă
frumoasă în oraș și nu rabdă de foame. Compasiunea mea are
limite.

În ziua evenimentului Roly o luă de la Lucky Horse pe Elaine în

brișcă lui Tim – și, spre mirarea ei, Tim îi însoțea călare pe Fellow.
Purta deja costumul de seară și părea supărat.
— Știu, ar fi trebuit să mă stăpânesc mai ales la această ocazie, dar
tocmai am avut încă o ceartă cu tata, îi mărturisi el lui Elaine. Bea
1296
deja de azi-dimineață și nu știam de ce. I-am spus că va face o foarte
proastă impresie asupra oaspeților prezentându-se beat< Și tocmai
azi mi s-a destăinuit că el caută investitori pentru mină! Asociați,
înțelegi? În acest fel mă înlătură definitiv Și dacă propriul meu tată
vede în mine un ratat, niciun străin nu mă va mai angaja.
Tim părea nefericit și rănit.
— Oricum acum sunt ferm hotărât! Vom clarifica chestiunea cu
divorțul tău și apoi dispărem de aici. Sunt sătul!
Fellow dansa sub nerăbdătorul lui călăreț, de parcă ar fi preferat să
ia cursa pe cont propriu. Dacă continua așa, Tim va fi complet
epuizat înainte de consumarea evenimentului. Și pe un cal blând
călăritul reprezenta pentru el un mare efort, ca și până acum.
Elaine se duse la el, îl liniști pe Fellow și îi luă lui Tim mâna
încleștată pe frâu.
— Acum te vei da jos de pe cal. Pe maică-ta o vor apuca pandaliile
dacă costumul tău cel bun va mirosi a grajd. Roly poate duce calul
acasă, iar tu vii cu mine în brișcă – ceea ce este extraordinar de
romantic! Plus că avem parte de lună plină. Pe drum am putea să ne
mai oprim ca să mai exersăm sărutul de logodnă<
Tim zâmbi fugar și Elaine îl sărută ușor pe mână.
— Și pe urmă vom trece și de această seară. Fie ce-o fi.
Ea urcă în șaretă drapându-și artistic rochia pe banchetă. Tim se
duse cu calul la rampa din grajd și ca să coboare din șa reveni la
Elaine după ce-și puse atelele.
— Ai auzit, Roly! îi zise Tim servitorului lui ușor indignat. Doamna
dorește să îl duci pe Fellow acasă, iar eu voi merge cu brișca. Vrei să
o iei pe Callie cu tine sau să o ducă Roly în grajd?
Cățelușa se învârtea entuziasmată în jurul lor și se bucura de
perspectiva ieșirii. Tim o mângâie când aceasta sări spre el.
— Pe mine nu mă deranjează, dar pe mama o știi<
— Va trebui să trăiască cu ea. Tu știi, Callie este piatra de încercare a
adevăratei iubiri. Dacă la momentul decisiv ea latră, nu mă mai
1297
căsătoresc cu tine. Elaine râse nervos și adăugă: Ce mai este, Roly?
Băiatul stătea lângă brișcă, cu o mutră nefericită care trezea
compătimirea.
— Dar eu nu pot să călăresc! Va trebui să alerg pe jos tot drumul!
Mutra lui îi mai descreți fruntea lui Tim.
— Roly, cine nu știe să călărească este un om mort! cită el fraza
preferată a lui Elaine. În locul tău aș fi fericit și recunoscător dacă aș
putea merge pe jos cei trei kilometri. Așa că du calul acasă. Cine pe
cine duce îmi este indiferent.

Roly nu îndrăzni să urce în șa, ci alergă cei trei kilometri pe o ploaie

ușoară. La capătul drumului era furios. Noul lui costum era ud și o
ratase pe Mary Flaherty, pe care voise să o întâlnească în fața ușii
bucătăriei și să o convingă cu câteva dulciuri de la bufet să îi dea
câteva sărutări. În loc de asta, unul dintre rândașii la caii lui Weber,
rândaș pe care abia îl cunoștea, îl strigă agitând o sticlă cu whisky.
— Hai, Roly, sărbătorim și noi nițel. Noaptea aceasta Mr. Tim al tău
nu va mai avea nevoie de infirmieră!
Roly, care de obicei nu își uita îndatoririle, îl lăsă de data aceasta pe
Fellow înșeuat în fața casei. Cu intenția de a a-l lua mai târziu. Mai
târziu însă uită de el. Calul aștepta răbdător. Cineva va veni să aibă
grijă și de el; dar pe Fellow nu îl mai băgă mult timp nimeni în
seamă, până când în cele din urmă căpătă și el companie.

După ce a șaizecea ori a șaptezecea pereche de invitați trecu prin

fața tinerei perechi schimbând cu ea câteva cuvinte, Tim începu să
cam ducă dorul scaunului cu rotile. Oare cui i-o fi venit ideea să îi
pună să stea ore la rând la intrarea în salon și să strângă mâinile
tuturor oaspeților? Mama lui denumise asta „defilare”. Până acum
Elaine crezuse că așa ceva se practica numai la curțile imperiale.
Visase ea oare vreodată să fie prințesă? Acum chestiunea devenise
doar plictisitoare, iar pe Tim îl părăseau treptat toate puterile.
1298
Acesta arunca priviri pline de invidie către Callie, care se întinsese
în spatele lor pe covor și dormea buștean.
— Câți sunt în total? se interesă Lainie, apropiindu-se și mai mult
de el.
Poate că el se va mai putea sprijini de ea, dar de fapt ea era prea
măruntă și prea firavă.
— Cam o sută cincizeci. O nebunie, șopti Tim și zâmbi cam forțat
familiei Weber.
Florence intră plutind la brațul lui Caleb, care nu mai termina cu
mulțumirile aduse lui Elaine. Descrise plastic povara ca o stâncă
uriașă de care se simțise eliberat când auzise că Elaine sărise în
ajutorul Kurei.
— Nu elibera niciodată de stânci un geolog< glumi Tim obosit
după ce perechea respectivă se îndepărtă de ei. El le va analiza cu
mare atenție, va stabili din ce se compun, de ce au căzut și în câte
componente s-au sfărâmat.
Din fericire oaspeții următori au fost Matt și Charlene – ultima într-
o rochie verde încântătoare, de asemenea o producție Mrs. O’Brien
veniți împreună cu Kura și William; cu toții, din fericire, mai mult
flămânzi decât vorbăreți.
— Unde este bufetul? întrebă Kura.
Timpul petrecut de ea pe drumuri o învățase să nu disprețuiască o
cină gratuită. William se ocupă de șampanie, iar Lainie și Tim îi
luară în primire pe invitații următori. Din fericire nu toată lumea
era punctuală. Când pentru câteva minute salonul de primiri
rămase gol, Tim se decise să pună capăt torturii. Se prăbuși
respirând ușurat într-un fotoliu din salon.
— Trebuie să mă refac pentru dans, murmură el și o mângâie pe
Callie, în timp ce Elaine se duse după niște șampanie.
Ea își făcu loc printre oaspeți până la bufet, vorbi cu Charlene și cu
Kura și mulțumi pentru complimentele care i se făceau. Totul părea
în ordine, dar ea simțea o neliniște nedefinită. Probabil, gândi ea,
1299
din cauză că aici totul era fabulos. Știa sigur că în dimineața
următoare va reveni la realitate în fața constabler-ului. Elaine le
zâmbi polițistului și judecătorului de pace. Ei răspunseră cu
amabilitate. Încă<
În cele din urmă, Elaine se îndreptă spre Tim cu paharele cu
șampanie – și îl văzu pe bărbatul înalt, cu părul cărunt, care tocmai
intra în salon cu Marvin Lambert. Și încremeni. Instinctiv simți
nevoia de a fugi. Dar nu, era o prostie, trebuie că se înșelase, nu era
posibil< În niciun caz nu putea să fugă dintr-o toană. Trebuia să se
apropie și să se asigure că nu era vorba despre John Sideblossom<
Își continuă drumul.
În acel moment în salon începu să cânte orchestra. Invitații se
îngrămădiră către sala festivă și noul oaspete dispăru în mulțime.
Bătăile inimii i se mai potoliră în timp ce se amestecă și ea în
mulțime. Cu siguranță că era o greșeală. Ajunse și la Tim, care
tocmai se chinuia să se ridice în picioare.
— Deci, frumoasa mea< vei dansa cu mine?
Elaine vru să spună ceva, dar simți o suflare înghețată în ceafă. Se
întoarse nervoasă – și zâmbetul ce însoțea invitația lui Tim dispăru
când el văzu panica întipărită pe chipul ei. Se părea că Elaine nu
mai voia nimic altceva decât să o ia la fugă – și în același timp era
incapabilă să facă măcar un pas. Într-o secundă toate culorile
dispărură de pe fața ei.
— Lainie, ce ai?
— Acolo este< acolo este<
— Ah, da, iată-i pe cei doi! se auzi vocea tunătoare a lui Marvin. Îmi
permiteți să vă prezint un oaspete-surpriză? Un prieten foarte
vechi< de când nu ne-am mai văzut, John? Dânsul este John
Sideblossom!
Elaine întinse mâna ca un automat. Poate că doar visa urât. Poate
era o halucinație.
— Viitoarea mea noră Lainie, fiul meu Tim.
1300
Elaine simți că sala începea să se rotească. Poate că nu era cea mai
proastă idee să își piardă acum cunoștința< Dar atunci
Sideblossom îi apucă mâna și frica turbată care o cuprinse o readuse
pe Elaine în simțiri.
— Minunata mea Elaine, spuse răgușit Sideblossom. Știam că te voi
găsi. Cândva< Și într-un cadru atât de plăcut, Mr. Lambert. Se
întoarse către Tim cu un rânjet de animal de pradă: Ce cucerire
fermecătoare. Ce păcat că se mai găsesc aici apărători. Nu ar trebui
să ridicați pavilionul deasupra bastionului înainte de a fi dărâmat<
Elaine nu înțelegea ce spunea acesta, dar simțea amenințarea. Apoi
nu a mai rezistat. Vru să șoptească o scuză, dar scoase doar un
gâfâit. Cuprinsă de panică o luă la fugă, dar mai întâi greși direcția.
A fost cât pe ce să intre în salonul bărbaților, de unde nu putea să
iasă afară. Privi năucă în jur și se ciocni de verișoara ei, care tocmai
intra în salon cu două pahare cu șampanie. Băutura o stropi pe
rochie. Kura vru să ocărască, dar observă groaza oglindită pe fața
lui Elaine și se stăpâni.
— Lainie, ce este cu tine? Te-ai certat cu Tim?
Kura o privi cercetătoare. Nu, nu putea fi asta. Nici măcar pe strada
din Queenstown, când Elaine îi surprinsese pe Kura și pe William,
chipul ei nu avusese această paloare, nu avusese ochii atât de măriți.
Erau ochii unui animal prins în capcană.
— John Sideblossom. El< el<
Elaine bolborosi ceva, apoi continuă să fugă, străbătu salonul și
trecu prin încăperile unde avea loc recepția. Avea nevoie de aer.
Ajunse gâfâind la intrarea puternic luminată, se feri de această
lumină, îl văzu pe Fellow și pe alți doi cai legați în fața unei căruțe.
Callie lătra. Elaine nici nu remarcase că era urmată de câine. Se
aplecă automat ca să o mângâie< Și auzi pași în spatele ei.
Sideblossom. Dar o văzu pe Callie dând din coadă și recunoscu
zgomotul făcut de cârje și de pașii greoi ai lui Tim.
— Lainie, aici ești< Tim se sprijini de bara de care se legau caii și o
1301
luă în brațe pe Elaine. Dar tu tremuri de parcă ești pe punctul de a
te prăbuși! Mai întâi liniștește-te<
— Nu mă pot liniști. Acum Elaine începu să simtă frigul; tot corpul
îi era plin de sudoare. Este John Sideblossom< el a< el va<
Tim se sperie și el, dar avea capacitatea de a evalua rapid situațiile
critice și de a acționa. Asta era în mină de importanță vitală. Acum o
mângâie pe Elaine și încercă să o liniștească vorbindu-i.
— Lainie, nu se va întâmpla nimic. În cel mai rău caz el poate să
strice petrecerea. Dar dacă voia scandal, proceda altfel. Probabil că
va trece la atac mâine sau îl abordează acum pe tatăl meu<
— El se va adresa constabler-ului și pe urmă mă închid, șopti Elaine.
Atunci observă deodată că nu îi mai era frică. Nu îi era frică de
noaptea petrecută în celulă, ba dimpotrivă. Acolo se va simți în
siguranță.
— Lainie, constabler-ul face parte dintre invitați, noi l-am salutat mai
devreme. La fel judecătorul de pace. Dacă vrei îi adun acum, după
care ne retragem neobservați în camerele mele, iar tu îți mărturisești
vina<
— Acum? Imediat?
Elaine oscila între speranță și teamă.
— Astfel i-o luăm înainte lui Sideblossom. Iar mâine-dimineață faci
cererea de divorț, după care nu ți se mai poate întâmpla nimic<
Dar potolește-te odată, Callie!
Tim se întoarse nerăbdător către cățea, care începuse brusc să latre
ca turbată. Elaine se desprinse de Tim când o auzi pe Callie
mârâind. Îi reveni expresia de disperare pe chip când își ridică
privirea peste umărul lui Tim spre unul dintre drumurile secundare
ce duceau spre casă.
— Și dacă fiul meu nu va fi de acord cu divorțul, Mr Lambert?
John Sideblossom ieși din umbră. Probabil că folosise una dintre
ieșirile secundare. Purta o mantie lungă și neagră peste costumul de
seară. Voia deci să plece. Tim respiră ușurat. Callie lătră.
1302
— Dacă în loc de asta speră la o reîntregire a familiei? De fapt
dorința lui cea mai mare este ca după acest accident funest<
Elaine nu scotea o vorbă. Se retrase îngrozită când Sideblossom făcu
câțiva pași spre ea.
— Dar Elaine dorește divorțul, Mr. Sideblossom, zise calm Tim. Vă
rog să fiți rezonabil. Lainie regretă foarte mult ce a făcut, dar fără
discuție că fiul dumneavoastră i-a dat un motiv. Vă rugăm ca acum
să ne lăsați în pace<
— Pe dumneata nu te-a întrebat nimeni! îl puse la punct
Sideblossom, apoi i se adresă din nou lui Lainie cu aceeași voce
răgușită: Tu ai de îndreptat o greșeală față de el, Elaine. De acum
înainte ai să-i fii soție supusă. Thomas a fost dintotdeauna puțin
cam< hm< moale. De acum mă voi ocupa eu de tine.
Întinse mâna ca să o apuce pe Elaine, dar ea îl evită. Callie sări între
cei doi și începu să latre isteric.
Tim se așeză în fața lui Elaine.
— Nu așa, Mr. Sideblossom! spuse el pe un ton hotărât. Acum
dispăreți!
Sideblossom rânji.
— Sau ce? Vreți să mă împiedicați să revendic ceea ce ne aparține?
Și lovi. Pumnul îl atinse pe Tim în bărbie cu toată forța și îl aruncă
într-o parte. Tim, care în niciun caz nu se aștepta la asta, căzu la
podea și nu își putu reține un strigăt de durere căzând pe coapsele
lui vătămate. Sideblossom se întoarse către Callie, care continua să
latre.
— Tim!
Elaine uită de frică. Îngenunche lângă Tim – o situație pe care o
folosi imediat Sideblossom. Ba mai mult, se pare că fusese ceva
calculat. Răsuci fulgerător la spate mâinile lui Elaine și le legă. După
care îi băgă între dinți un căluș – acum nu mai putea nici să țipe.
Tim se răsuci pe pământ încercând să găsească un sprijin, timp în
care neajutorat urmărea cum Sideblossom o ridică în picioare pe
1303
Elaine, apoi o luă pe sus și o aruncă în căruță.
— Uit-o pur și simplu, îi recomandă batjocoritor Sideblossom în
timp ce dezlega caii.
Tim încercă să se rostogolească în calea lui și să oprească atelajul,
chiar dacă Sideblossom, lipsit de scrupule, putea să treacă peste el.
Sideblossom îl lovi cu piciorul între coaste.
— Doar nu ții cu tot dinadinsul să te bat?
Râse și păru că se gândește dacă nu ar trebui să îi mai tragă câteva.
Dar îl lăsă pe Tim întins pe jos. Doar nu va lovi un schilod. În orice
caz, nu mai mult decât era necesar.
Căruța era de fapt un furgon ușor. Un loc mic pentru încărcătură,
iar în față capra mai ridicată. Elaine se afla în spate și nu se mișca.
Sideblossom se gândi că o rănise când o aruncase în căruță. De
treaba asta se va ocupa mai târziu. Partea bună era că fata era
liniștită. Întoarse calm atelajul. De ce să atragă atenția? Numai de ar
termina de lătrat afurisitul de câine! Sideblossom pipăi cu mâna în
căutarea armei. Dar dacă o împușca aici și acum, oamenii vor auzi
bubuitura din casă. Era mai bine să lase javra în urmă. Sideblossom
struni caii în galop.

Kura îi căuta pe Elaine și pe Tim, dar dădu doar de William, care

vorbea cu cineva la bar. Îl luă deoparte.
— Lainie și-a ieșit complet din fire! Crede că l-a văzut pe
Sideblossom. Și nu dau niciunde de Tim.
— Ei, dar Tim nu poate fugi de tine<
William nu era tocmai treaz.
— William, este ceva serios! Elaine era înnebunită de frică.
Dumnezeu știe pe unde o fi acum<
— Dacă trebuie să ghicesc, îți spun: la pianul lui madame Clarisse.
Elaine fuge de fiecare dată când se sperie de ceva, știi doar. Și cum
să vină Sideblossom aici? Este paralizat și aproape orb<
Kura îl scutură.
1304
— Nu tânărul Sideblossom! Bătrânul! William, trebuie să o găsim.
Dacă este alarmă falsă, cu atât mai bine. Dar îți zic, Elaine a văzut pe
cineva. Chiar dacă nu era John Sideblossom în carne și oase!
William își mai reveni. Totuși considera improbabil ca John
Sideblossom să apară aici. Pe de altă parte, tipul, ca și Marvin
Lambert, era un vechi locuitor al Coastei de Vest. Nu era exclus să
se cunoască.
Dar totuși era lipsit de sens să știe încotro, cum făcea Kura. Se gândi
rapid. Ceea ce spusese el despre Lainie era corect. Ea nu înfrunta
problemele, ci fugea. Dacă într-adevăr îl văzuse pe John
Sideblossom, acum era deja pe drum. Încotro? La madame Clarisse?
Ori fugea pur și simplu de aici? William se îndreptă către ieșire. Și
atunci o auzi lătrând pe Callie. Nu se auzea tare, ci părea un lătrat
care se îndepărta. William o luă la fugă.

— Aici! Ajutor!
William îl auzi pe Tim strigând încă de când se afla la ieșire și
încerca să se orienteze. La stânga față de accesul luminat, unde erau
barele de care se legau caii. Tim încerca disperat să se ridice în
picioare. Părea că nu putea să-și miște deloc piciorul stâng.
— Așteptați, vă ajut<
William vru să ridice cârjele, dar brusc îl fulgeră o bănuială urâtă.
Dacă Tim doar ar fi căzut, cârjele ar fi trebuit<
— Lăsați-mă pe mine! Tim se apăra din toate puterile când celălalt
dădu să îl ridice. Căutați-o pe Lainie! A răpit-o ticălosul! Un furgon
cu doi cai, în direcția Westport. Luați calul meu!
— Dar dumneavoastră<
— Niciun dar, eu mă descurc singur. Încălecați și duceți-vă!
Tim gemu. Simțea că prin coapsă îi treceau cuțite de foc. Nu avea
nicio speranță să o rezolve el cu Sideblossom, chiar dacă cumva ar
reuși să ajungă pe cal.
— Duceți-vă dumneavoastră!
1305
William puse ezitând un picior în ciudata scăriță a șeii.
— Dar Westport? Nu ar lua-o mai curând către sud<?
— Dumnezeule! L-am văzut plecând! De unde să știu eu de ce ar
merge la Westport? Poate că acolo are complici. Sau la Pukaiki. Asta
stabiliți dumneavoastră! Plecați!
Tim alunecă pe lângă parul de care se ținea și căzu la pământ, dar
William sări totuși în șa. Înfipse călcâiele între coastele lui Fellow și
calul necheză. Scărița grea a șeii îl lovea dureros în coaste. Fellow
țâșni în galop. La început William nu îl putu stăpâni. Startul
fulgerător îl dezechilibră complet, dar era imposibil de căzut din
acea șa specială. Tim se gândi scurt la cât de chibzuit construise
Ernest șaua ajutătoare. Numai de nu s-ar împiedica Fellow<

Fellow nu se împiedică. După ce trecu de ultimele case din

Greymouth, William se așeză mai bine în spinarea animalului. Șaua
nu oferea posibilitate de mișcare, dar folosind și scărița obținu o
surprinzătoare stabilitate. Fellow alerga ca fugărit de furii, dar se
lăsă ușor controlat după ce William reuși să se descurce cu frâul. La
început drumul era accesibil, bine întreținut – situație care curând
se va schimba. Drumul pe litoral până la Pukaiki avea o porțiune
foarte frumoasă, cu o minunată perspectivă asupra mării, dar era
totuși plin de cotituri și deloc plat. După ploaie putea deveni
alunecos. William se crispă, dar Fellow nu păru deranjat. Nici nu își
reduse viteza când ajunseră la drumul neamenajat. Niciun atelaj nu
putea fi atât de rapid ca focosul cal sur și posibilitatea ca
Sideblossom să fi cotit pe undeva nu putea fi luată în seamă.
Vizibilitatea în lumina lunii era relativ bună, iar drumul era udat de
ploaie. William ar fi observat urmele unei manevre de evitare. În
plus acum auzea tot mai tare lătratul lui Callie. Deci se apropia.
Când Fellow luă într-un tempo nebun o curbă după care drumul
cobora, lui William i se oferi priveliștea unei mari porțiuni de șosea.
Văzu o căruță neluminată, trasă de doi cai, urmată de o umbră
1306
mică, neagră, care lătra de mama focului. În câteva minute William
i-ar ajunge. Oricum Fellow se străduia să o facă. Perspectiva de a
alerga alături de alți semeni de-ai lui îl făcea să galopeze chiar
periculos. William se agăță bine de șa și abia acum se gândi la o
strategie. Era o nebunie să gonească așa după Sideblossom. Omul
era, firește, înarmat și probabil că nu ar fi avut nicio reținere să tragă
în William. Sau în Fellow. Unei căderi cu calul la viteza aceasta
călărețul nu i-ar supraviețui.
Pe de altă parte, cu siguranță nu era posibil ca la această viteză și pe
un teren denivelat să țintești corect. Sideblossom avea și așa destulă
bătaie de cap cu atelajul lui. Dacă nu ocolea gropile, risca să își rupă
o osie. Singura șansă a lui William era să depășească furgonul, să
oprească caii și să îl neutralizeze pe bărbat înainte ca acesta să poată
face uz de armă. Elementul-surpriză era de partea lui în acest caz.
Ca și până acum Callie lătra ca turbată; deci Sideblossom nu putea
să audă zgomotul copitelor calului celui care îl urmărea. Fellow
ajunse căruța din urmă și acum galopa alături de ea. William se
îngrozi când își dădu seama că el și calul aruncau umbre lungi în
lumina lunii, care nu puteau rămâne mult timp neobservate de cel
care conducea căruța.
Și avea dreptate. Sideblossom se întoarse brusc și îl văzu pe
călărețul aflat alături. Acum William putu să îl recunoască.
Adversarul nu ținea în mâini o armă, însă ținea biciul. Cu care
începu să îl lovească pe William.

Elaine își recăpătă cunoștința în lătratul lui Callie și din cauză că

trupul ei se izbea dureros de părțile laterale ale furgonului. Mai
existau câteva pături, dar în intenția lui Sideblossom ele aveau mai
curând menirea să o ascundă atunci când își revenea. O durea
capul; se lovise de ceva și își pierduse cunoștința. Dar acum trebuia
să ignore durerea, trebuia să se gândească la ceea ce avea de făcut!
Poate că își putea slăbi legătura de la mâini. Dacă ar avea mâinile
1307
libere, poate că va îndrăzni să sară din căruță. Desigur că se putea
lovi de moarte la acest tempo și pe drumul accidentat. Dar orice era
mai bine decât să ajungă pe mâinile lui Thomas Sideblossom.
Elaine începu să își miște mâinile în legături. Funia îi tăia dureros
carnea, dar reuși să mai lărgească legătura. În grabă Sideblossom nu
o strânsese bine. Elaine își frecă mâinile una de alta încercând să le
elibereze din strânsoare. Apoi văzu apărând alături de căruță
umbra unui cal și a călărețului.
Recunoscu capul nobil al lui Fellow. Nu, era imposibil. John îl
pusese la pământ pe Tim. Ea spera ca acestuia să nu i se fi întâmplat
ceva și mai rău, să nu își fi rupt din nou oasele. Încercă să îl
recunoască pe călăreț< William! Iar acum acesta depășea căruța,
ajungea la nivelul caprei atelajului și<
William nu se putea apăra. Nu avea nicio cravașă și nici șaua nu îi
permitea să se ghemuiască pentru a se feri de lovituri. Iar Fellow
parcă încetinise. Loviturile de bici îi atingeau capul și gâtul. Evitase
câteva lovituri și încerca să rămână în urmă. William îl sili să
meargă înainte, dar calul reacționa confuz la comenzile
contradictorii. Trebuia altceva. Într-o încercare disperată William îl
conduse pe Fellow cât mai aproape de capra furgonului și întinse
mâna spre bici când Sideblossom îl mânui din nou. Acum putu să
vadă chipul inamicului: trăsăturile lui John Sideblossom erau
schimonosite de furie. Lăsase libere hățurile cailor, se ridicase în
picioare și își concentra întreaga forță în loviturile aplicate lui
William, cu intenția evidentă de a-l doborî din șa. Dar William fixă
calm cu privirea biciul și întinse mâna. Simți în palmă curelușa din
piele și o încolăci instinctiv pe mână în așa fel încât să nu îi mai
poată fi smulsă. Dacă ar avea suficientă putere să îl tragă<
Atunci reacționă Fellow. Calul se sperie de umbra șerpuitoare a
biciului deasupra lui și se smuci într-o parte. William simți în mână
rezistența enormă opusă de șiretul din piele. În alte condiții ar fi fost
smuls din șa, dar șaua specială a lui Tim îl reținu. Sideblossom
1308
trebui să cedeze, și biciul îi fu smuls din mână<
Mișcarea a fost bruscă și totul se petrecu simultan. Răsună un
strigăt, un zgomot puternic. William vru să se uite înapoi, dar
înspăimântat la culme Fellow goni brusc, ca să evite curelușa din
piele. Și din nou William rămase în șa doar pentru că aceasta era
special construită. Preluă controlul asupra calului abia după ce reuși
să își elibereze încheietura mâinii din curelușa biciului. Biciul căzu
la pământ și Fellow se liniști imediat. Inima lui William bătea
puternic, dar acesta putea acum să se uite îndărăt.
Caii lui Sideblossom îl urmau într-un tempo criminal, dar pe capra
furgonului nu mai era nimeni. Sideblossom trebuie să își fi pierdut
echilibrul și să fi căzut. Numai Dumnezeu putea ști ce se alesese de
el<
William își trase un moment răsuflarea. Apoi își dădu seama că
pentru Elaine pericolul nu fusese îndepărtat. Caii înhămați la căruță
erau lipsiți de orice control și drumul în curbă era în pantă
coborâtoare. William încercă să îl controleze pe Fellow pentru a opri
caii, dar și asta era ceva riscant. Drumul era prea îngust pentru a
realiza o depășire. Dacă acum calul bălan se oprea, nu însă și caii
atelajului< ori dacă aceștia nu puteau să se oprească pentru că
greutatea căruței din spate era prea mare< William se și vedea
doborât, zdrobit de furgon sau proiectat în stânci.

Elaine se lupta cu legăturile de la mâinile ei. Îl văzuse căzând pe

Sideblossom și știa în ce pericol se afla ea. Nu vedea curba
prăpăstioasă spre care se îndrepta, dar și pe un drum normal un
atelaj scăpat de sub control era periculos. În afară de asta, ceva nu
era în regulă cu căruța. Ceva părea să blocheze roata din stânga, din
față. Dacă se rupea osia<
Apoi, deodată, legătura de la mâini cedă. Adică se lărgi suficient
pentru ca Elaine să își poată scoate mâna dreaptă. Nu își mai pierdu
timpul cu călușul, se ridică și încercă să se cațăre pe capra
1309
furgonului. Reuși să pună mâna pe hățurile unui cal și începu să
strige la cai< În cele din urmă prinse și hățurile celuilalt cal. Era
aproape îngenuncheată în partea pentru bagaje a căruței, încercând
să strunească bidiviii. Numai de n-ar fi prea accentuată panta! Cu
ultimele forțe Elaine reuși să suie pe capră și acționă frâna. Căruța
se balansă puțin, însă caii erau bine dresați. Acum, când căruța nu îi
mai împingea, reacționară la comenzile lui Elaine. Trecură la trap,
apoi la pas. William îi impunea același ritm lui Fellow.
Brusc se făcu liniște; nici măcar Callie nu mai lătra. Se auzea doar
respirația ei sacadată când sări alături de Elaine pe capră, ca să o
lingă pe față.
— Doamne, Lainie<
William simțea cât de tare îi bătea inima. Abia acum își dădea
seama cât de aproape fuseseră de moarte sau cel puțin de un
accident grav. Elaine se eliberă de ultimele legături râzând și
plângând în același timp. Nu mai reușea să o îndepărteze pe Callie.
— Bravo, Callie, cățelușă bună. Acum ajunge, iar m-ai<
William o privea îngrijorat. Elaine părea nenatural de degajată, ca și
cum ar fi trecut doar printr-un neînsemnat incident cauzat de o
defecțiune la căruță.
— Poți să te uiți ce este cu roata din față? O blochează ceva.
— Doamne, Lainie<
William repetă cuvintele, dar de data aceasta cu vocea răgușită,
privind țintă furgonul. Roata stângă din față<
Elaine se pregătea să coboare, să se uite și ea.
— Nu, nu te uita, nu face asta!
William respira cu greutate; cel puțin de asta trebuia să o scutească.
Între spițele roții, ținute de zdrențele pelerinei lui, atârna leșul lui
John Sideblossom. William mai curând căzu de pe cal decât coborî.
Se clătina la marginea drumului și vărsa.
Elaine rămase ascultătoare pe capra căruței. Citi totuși pe chipul lui
William ceea ce văzuse acesta. Îl văzuse căzând pe Sideblossom; ar
1310
fi trebuit să știe ce se petrecuse. Fulgerător își aminti de altceva și
începu să tremure necontrolat. William o dădu jos din căruță și o
conduse la marginea drumului.
— În căruță sunt pături. Ar trebui să le pui pe cai<
Dinții lui Elaine clănțăneau, dar ea se străduia să facă ce i se
spusese. Dacă se gândea și la altceva decât numai la cum să aibă
grijă de cai, înnebunea. William deja se uita la ea ca și cum nu ar
mai fi fost în toate mințile. El aduse păturile, puse una pe Elaine și
alta peste leșul lui John Sideblossom – pe care cineva trebuia să-l
îndepărteze, înainte ca atelajul să fie pus din nou în mișcare.
William nu se putea hotărî să facă acest pas.
— Ai putea să acoperi tu caii, spuse Elaine privind fix înainte.
Putea să o facă. Mai întâi trebuia să lege caii de ceva. Nici vorbă ca
furgonul să fie mișcat și să târască în continuare leșul. La câțiva
metri distanță se aflau niște pomi, acolo ar trebui să lege caii. Poate
că va putea să îi deshame< William își făcu stângaci de lucru la
harnașament.
Din fericire caii nu se mișcară din loc, ci stăteau răsuflând greu și
tremurând. Doar Fellow se duse agale spre Elaine. Ea îi apucă frâul.
William se ocupă de ceilalți cai. Lucra mecanic< numai să nu
gândească, să nu se mai gândească la cele întâmplate<
— Tim< zise Elaine< tu l-ai<
— Am vorbit cu el, Lainie, este în regulă.
Sau nu prea. William își aminti chipul schimonosit de durere al lui
Tim. Numai să nu se gândească< O cuprinse cu brațul pe Elaine.
Callie începu să latre.
Lainie strânse pătura pe ea.
Deodată Fellow ciuli urechile, și imediat și ceilalți doi cai se mișcară.
— Zgomot de copite, șopti Elaine. Începu să tremure mai tare. Tu
crezi că el<
— Elaine, John Sideblossom este mort. Nu îți mai poate face nimic.
Tim a trimis oameni după noi< nu poți să îți faci câinele să tacă? De
1311
ce latră mereu când cineva pune mâna pe tine?
William se ridică.
— Nu latră la oricine, șopti Elaine.

1312
 5

Primul care a ajuns la cei doi a fost Jay Hankins, cu iapa lui cu
picioare lungi. Acesta fu urmat de constabler, de judecătorul de pace,
ca și de Ernie și de Matt.
— Dumnezeule, Mr. Martyn! Cum de ați oprit căruța aici? Hankins
privea panta abruptă a drumului. Și unde este individul care<
William arătă către pătura care între timp se umpluse de sânge.
— A fost un accident. Iar căruța a fost oprită de Lainie<
Elaine se uita mirată la el. Unde era irlandezul arogant, care
aproape singur eliberase Irlanda de ocupanții englezi?
— Totuși a fost un act de curaj, Mr. Martyn. Omul avea desigur
armă< Lainie, dumneavoastră sunteți bine?
Matt o sprijinea pe Lainie, care tremura iarăși. De data aceasta
Callie nu mai lătra.
— Eu cred că aici sunt totuși necesare câteva explicații, zise
constabler-ul, care ridicase un colț al păturii și se strâmbase. Dar mai
întâi trebuie să< să facem curat aici. Dispunem de doi oameni cu
stomacurile tari? Și cum ducem fata acasă?
Elaine se sprijini de Matt Gawain.
— Tim? întrebă ea.
Matt ridică din umeri.
— Nu știu, Lainie. Doctorul se ocupă de el. Dar era conștient, putea
vorbi și ne-a spus ce s-a întâmplat. Acum îl vom trimite pe Hankins
cu calul lui de curse acasă. Va aduce o brișcă și curând veți fi alături
de Tim. Poate că Jay va afla și ceva noutăți<
Elaine încuviință cu sârg din cap. Îi era foarte frig și frică, dar nu va
fi mai bine dacă mai aștepta încă o oră la margine de drum.
— Și eu am un cal de curse, spuse ea și arătă către Fellow. Va rezista
la încă un drum.
— Vreți să călăriți, Miss Lainie? întrebă constabler-ul. În starea în
1313
care vă aflați?
Elaine coborî privirea asupra ei. Rochia îi era murdară și zdrențuită,
la încheieturi avea urme ale legării lor și, după cum își simțea capul,
avea fața plină de vânătăi și julituri. Dar voia să fie lângă Tim<
Atunci își aminti de bunica ei. Schiță un zâmbet, dar vorbele îi
sunară foarte serios:
— Dacă nu mai călărești, ești mort.

Elaine ar fi preferat să parcurgă distanța în galop, dar gândindu-se

la Fellow, se limită la un trap ușor. Matt și Jay, care o însoțeau,
clătinau totuși dezaprobator din cap în privința tempoului.
— Nu îl puteți ajuta, Miss Lainie, spuse Jay.
Elaine îi aruncă o privire cruntă, dar nu răspunse. Era prea obosită
și prea înghețată ca să mai vorbească. De fapt ar fi preferat să
plângă. Se stăpâni totuși, ba chiar se pregăti să îl ducă în grajd pe
Fellow când ajunseră la casa Lambert. Dar Matt i-l preluă pe Fellow.
Elaine străbătu șchiopătând saloanele< mai erau încă invitați care
discutau agitați, dar ea nici nu înregistra când i se adresa cineva.
Ajunse în cele din urmă la coridoarele din aripa cu bucătăriile și la
camerele lui Tim<
Elaine simți că se prăbușește când îl văzu pe Tim întins în pat la fel
de palid și de liniștit ca în prima zi de după accident. Nu se putea
așa ceva, nu se putea mai ales după toate acestea! Se puse pe un
plâns isteric, nu se mai putea ține pe picioare.
Berta Leroy o sprijini.
— Hei, Lainie< doar nu vom leșina! Roly! Aveți whisky pe aici?
— Lainie!
Era vocea lui Tim.
Elaine o dădu pe Berta la o parte și se duse la patul lui Tim. El se
ridică în capul oaselor când ea îngenunche lângă el.
— William chiar a reușit? Oh, Doamne, îmi venea să îl altoiesc pe
cal cu cârjele mele! Avea chef să discutăm despre direcția în care să
1314
o apuce!
— Tim, tu< Elaine îl mângâie pe față și îl pipăi pe corp< nu avea
bandaje< cu toate că tresărise ușor când îi atinsese partea stângă.
— Contuzii destul de grave, spuse Berta Leroy și îi întinse lui Elaine
un pahar. Dar nu este nimic rupt, nu vă faceți griji.
Elaine plânse în continuare, dar de această dată de ușurare. Sorbi
din pahar și se cutremură.
— Acesta nu este whisky<
— Nu, este laudanum. Berta o sili să golească paharul, apoi adăugă:
M-am răzgândit în privința șnapsului. Acesta te face doar vorbăreț,
ca să nu mai vorbim de emotivitate. În loc de asta, veți dormi. Și
dumneavoastră la fel, Tim! Altfel mă iau după soțul meu și anulez
întrevederea aceasta!

Cei ce se găseau în dimineața următoare în biroul constabler-ului

erau nedormiți.
Elaine se trezise spre dimineață în ciuda laudanumului și se
prezentase abia târându-se la patul lui Tim. Tim, care deși luase
morfină era treaz și medita, se trase deoparte și o luă în brațe, în
timp ce ea bâlbâind și suspinând îi oferea o versiune cam confuză a
împrejurărilor morții lui Sideblossom. Când în cele din urmă
adormi cu capul pe umărul lui, el nu mai cuteză nici să se miște, de
aceea toată noaptea nu găsi o poziție comodă și dimineață era pe
măsură de tensionat.
Elaine avea încă dureri de cap și cădea dintr-o criză de plâns în alta.
Comportamentul liniștit pe care îl avusese imediat după răpire se
transformase complet. Pentru prima oară izbucnise în lacrimi la
vederea rochiei ei de logodnă complet deteriorată și plânse și când
Charlene apăru cu îmbrăcăminte de schimb.
— Nu mai plânge! Mrs. O’Brien îți face o rochie nouă, îi promise
Charlene. Dacă se grăbește, o termină înainte de concertul de la
Blenheim. Acolo voiai să o îmbraci<
1315
— Dacă nu voi fi atunci la închisoare< suspină Lainie.
Charlene încercă să o convingă să ia micul dejun. Dar nu o putu
potoli și reîncepu să plângă când veni vremea să plece. Apoi ea îl
urmă pe Tim care șchiopăta prin salon și prin fața tăcutei Nellie
Lambert. Marvin Lambert nu se arătă. Era fie la lucru la mină, fie
era beat – deja sau încă.
William sărbătorise toată noaptea împreună cu Kura simplul fapt că
era în viață. După drumul forțat făcut călare și după solicitările la
care fusese ulterior supus pentru a-i face Kurei proba vitalității lui
din orice poziție, se mișca aproape la fel de greoi ca Tim.
Nici constabler-ul nu dormise grozav. Împreună cu ajutoarele lui își
petrecuse noaptea cu recuperarea și aducerea cadavrului și cu
verificarea primelor declarații. Și doctorul Leroy arăta cam
zdruncinat după cercetarea resturilor pământești ale lui
Sideblossom. Nu descoperise nimic care să fi contrazis declarația lui
William.
— Deci putem constata, concluzionă judecătorul de pace – un
bărbat ponderat și pașnic, care mai deținea și funcția de șef al
stațiilor de telegraf din localitate – că în plin galop, stând pe capra
căruței sale, Sideblossom a încercat într-un gen de altercație să îi
smulgă biciul lui William Martyn, care călărea alături. O smucitură
neașteptată l-a făcut să își piardă echilibrul. În cădere pelerina lui s-
a agățat de suportul pentru bici și omul a fost târât până când a
murit. Obiecții?
Cei care îl ascultaseră clătinară din cap.
— Nu a fost o moarte frumoasă, remarcă constabler-ul, dar niciun
seamăn foarte agreabil< Am ajuns la dumneavoastră, Miss Lainie
Keefer. Sau mai curând Elaine Sideblossom, dacă v-am înțeles bine
azi-noapte. Cum a fost cu acea împușcătură? De ce trăiați aici sub
un nume fals? Cum de Greymouth era „sigur” și de ce acest
Sideblossom nu putea să vă ceară simplu socoteală, ci trebuia să vă
răpească?
1316
Elaine trase adânc aer în piept. Apoi începu să povestească încet, pe
un ton neutru, cu privirea în podea.
— Acum mă veți aresta? întrebă ea după ce termină de vorbit.
Închisoarea era chiar alături de biroul constabler-ului. Momentan era
goală și relativ mare. În weekend fiecare colțișor al ei era utilizat
pentru cazarea celor care trebuiau să își revină după beție.
Constabler-ul zâmbi.
— Cred că nu. Dacă ați fi vrut să fugiți, acum erați deja plecată, în
afară de asta, trebuie să mai verific încă o dată totul. Ca și mai
înainte, chestiunea mi se pare cam confuză. Mai ales găsesc ciudat
că până acum nu am auzit nimic despre chestiunea aceasta. Bun,
această Lionel Station se află la un capăt de lume, dar o tânără
femeie pe o listă de urmărire, și încă pentru o crimă spectaculoasă<
cred că mi-ar fi sărit în ochi. Până atunci nu puteți emigra, Miss<
— Lainie, șopti Elaine.
— Ea nu ar dori în niciun caz să mai poarte numele de Sideblossom,
dacă toată această poveste corespunde realității, trase concluzia
judecătorul de pace. Și luând în considerare faptul că tocmai s-a
logodit cu altcineva. Cred că nu v-ați gândit serios să vă căsătoriți a
doua oară, Miss Lainie! Ar trebui să solicitați neapărat astăzi
rezolvarea problemei divorțului.
Tim încuviință din cap.
— Din câte știu eu, în Westport există un avocat. I-am putea
telegrafia<
El se pregăti să se ridice, în timp ce constabler-ul îi întindea peste
masă procesul-verbal lui Elaine, spre a-l semna.
— Dar va mai trebui să discutăm despre Blenheim! interveni
William. Înțeleg că pentru moment ai și alte griji, Lainie<
— Doar nu credeți că după toate acestea ea va merge cu
dumneavoastră la Blenheim! zise Tim.
Îl durea cumplit partea stângă și voia să pună capăt acestei discuții.
Elaine își puse mâna peste a lui, ca să îl liniștească.
1317
— Firește că mă duc la Blenheim, spuse ea obosită.
Se uită cu teamă la constabler. Tim însă aștepta plin de speranțe
hotărârea acestuia.
Polițistul se uita consternat când la unul, când la celălalt.
— Ce mai este cu acest Blenheim?
William îi explică situația de parcă importanța spectacolului Kurei
și al lui Elaine era ceva destinat să salveze Insula de Sud de
invadatorii barbari. Tim își dădu ochii peste cap.
— Doamne, William, este doar un concert<
— Pentru Kura este mai mult, îl contrazise Lainie. Iar eu cu
siguranță că nu voi fugi, domnule constabler!
Constabler-ul clătină din cap și își mușcă buza superioară. Un obicei
comun cu Lainie, care zâmbi.
— De asta mă tem mai puțin, Miss Lainie, spuse el în cele din urmă.
Mă îngrijorează mai mult siguranța dumneavoastră personală.
Acest Thomas Sideblossom va afla cel târziu mâine despre moartea
tatălui său. Sunteți sigură că nu va plănui să se răzbune? Ar fi
capabil de așa ceva?
Elaine ba se făcea albă ca varul, ba roșea toată.
— Thomas ar fi în stare de orice< șopti ea.
— Poate mai înainte! interveni William. Dar după acest incident cu
pistolul<
Tim înregistră cu admirație reținută cât de prudent se exprima
acesta. Tipul era un călăreț cam nepriceput, dar ca avocat ar fi fost
un as.
— El nu iese din casă și are permanent nevoie de ajutor. Domnule
constabler, este ca și orb!
— Dar este capabil de plănuirea unui atentat? insistă constabler-ul.
— Noi nu o vom scăpa din ochi pe Lainie! declară William.
Constabler-ul îi privi sceptic. Un Tim epuizat și în cârje – și un
William căruia doar la vederea unui cadavru și i se făcea rău. El nu
i-ar angaja pe niciunul dintre ei ca gardă de corp.
1318
— Dumneavoastră ar trebui să știți, Miss Lainie, spuse el zâmbind
ușor. Dar gândiți-vă bine, cel puțin spiritele maori nu vă vor mai
proteja dacă plecați din Greymouth.
— Nu prea au fost de ajutor nici ieri, remarcă Elaine.

William și Tim începură să se certe din nou când părăsiră biroul,

urmându-l pe judecătorul de pace pentru a merge la serviciul
telegrafic. Elaine avea o senzație ciudată, parcă plutea. Dar mai era
ceva<
— Mr. Farrer< părinții mei sunt în Queenstown< le-am putea
telegrafia și lor? Dacă acum totul devine public<
Mai văzu că judecătorul de pace răspundea, pentru că buzele i se
mișcau, dar ea nu îi mai auzea cuvintele. Totul începu să se
rotească, ca în ziua anterioară, dar de data aceasta Elaine nu își mai
reveni, ci se pierdu ca într-un nor. Nu era neplăcut, dar era departe,
departe<

Elaine auzea vocile ca de la mare distanță când își reveni treptat.

— Totul a fost ceva cam mult pentru ea<
— Lovitura de la cap<
— Nu se poate să fi pățit ceva<
Ultima dintre voci era a lui Tim. Și suna goală, disperată și obosită.
Elaine deschise ochii și îl văzu pe doctorul Leroy luându-i pulsul.
Tim și celelalte voci nu veneau din încăpere< se pare că fusese
dusă la micul spital. În spatele doctorului se agita Berta.
— Am< ceva grav? întrebă ea încet.
Doctorul Leroy zâmbi.
— Ceva foarte grav, Miss Lainie! În perioada următoare va trebui să
mâncați regulat, să nu vă mai strângeți atât șnururile<
Abia acum observă Elaine că cineva îi desfăcuse corsetul și se roși.
— <Și să vă rezolvați toate problemele personale legate de divorț și
căsătorie. Sunteți însărcinată, Miss Lainie! Și dacă aduc eu pe lume
1319
copilul, aș prefera să nu mă adresez dumneavoastră cu Miss!

— Când va veni pe lume copilul, noi vom fi demult în Țara Galilor!

spuse Tim tandru.
Berta Leroy îi dăduse vestea și îl lăsase să intre la Elaine. Chiar și
tinerei femei îi permisese să se ridice când luase micul dejun. Roly
era deja în drum spre brutar – și așa vestea se răspândise în
Greymouth mai repede decât ar fi făcut-o orice telegraf.
— Vom lăsa totul în urmă. Nu va mai trebui să mă mai tem
niciodată de acest Sideblossom, continuă el.
— Poate că eu voi fi în închisoare când va veni pe lume acest copil<
murmură Elaine. Există un proces, Tim, nu îți poți ascunde capul în
nisip pur și simplu< sau în praful de cărbune din Țara Galilor. Eu
sunt bucuroasă că am voie să mă duc la Blenheim.
— Doar nu vrei să cânți la pian în Blenheim? În starea în care te afli!
Tim o privea înmărmurit.
Elaine îl mângâie pe obraji.
— Eu nu sunt bolnavă, iubitule. Iar Kura probabil că va spune:
Când nu mai poți cânta la pian, ești moartă!

Kura îi aștepta pe Elaine și pe Tim când aceștia ieșiră din cabinetul

medical.
— William mi-a spus despre copil, spuse ea aproape înecându-se.
Tu< te bucuri, nu?
Elaine râse.
— Firește că mă bucur! Este cel mai minunat lucru care mi se poate
întâmpla în viață! Dar nu îți face griji, voi veni totuși la Blenheim.
De mâine exersăm din nou, este bine? Astăzi încă sunt ceva cam
slăbită. Aș mai vrea și să telegrafiez pe urmă<
— Și despre asta mi-a povestit William, spuse Kura încă ușor
tensionată. Deci cu Blenheim, cu telegrafiatul< Elaine, știu, este
dificil. Dar nu ai mai putea aștepta puțin? Dacă îi anunți acum pe
1320
părinții tăi, în două zile ei vor fi aici<
— Da, două zile sunt cam puține, dar<
Elaine o privi mirată pe verișoara ei. Nu înțelegea ce o privea asta
pe Kura, dar ei îi părea această chestiune foarte importantă.
— Elaine, dacă te găsesc pe tine, mă găsesc și pe mine. Apoi pleacă
telegrama către Haldon, și eu< Lainie, înțelege că nu vreau să fiu
percepută ca pianistă de bar! Dacă acel concert de la Blenheim are
succes, eu devin o cântăreață cu program propriu, cu propriul meu
program de turnee. Pot prezenta articole din ziare. Voi putea să
spun că vom merge la Londra< Ochii Kurei străluceau numai la
gândul succesului, dar în voce se distingea îndoiala și parcă
implora. Ea continuă: Dacă părinții tăi mă vor auzi cântând la Wild
Rover, vor afla că eu un an întreg am fost o cântăreață ambulantă<
Te rog, Lainie!
Elaine ezita. Apoi încuviință din cap.
— Bine, o săptămână. Sper că va fi într-adevăr un succes. Eu
personal nu m-am văzut niciodată ca artistă<
Kura zâmbi.
— Poate că bebelușul va fi artist. Ori artistă. În orice caz, la naștere
eu îi voi dărui un minunat pian cu coadă.

1321
 6

Pentru Elaine călătoria la Blenheim nu se dovedi obositoare.

Dimpotrivă, ea admira din trăsură priveliștea formațiunilor
stâncoase ale munților și în final podgoriile de deasupra
Blenheimului. Dar Kura părea să nu fi văzut nimic din toate acestea.
Privea fix înainte și părea că asculta melodii care i se dezvăluiau
doar ei. În veșnicia ei interioară ea retrăia când iadul insuccesului,
când fericirea aplauzelor asurzitoare. William avea ochi doar pentru
Kura. Părea că trăia febra apariției pe scenă la fel ca și ea – și firește
că și pentru el era un nou început. Dacă acum Kura va avea succes,
va renunța la afacerea cu mașini de cusut și se va dedica în
întregime scopului de a-și face soția cunoscută și celebră.
Se părea că amândoi considerau acest concert ca pe un moment
hotărâtor al vieții lor – și Elaine se simțea uneori apăsată de această
povară. În plus mai avea și grija lui Tim, pentru care călătoria pe
parcursul a trei zile reprezenta un efort mare. Pentru aceasta Elaine
insistase foarte mult ca etapele să fie scurte. Înaintau cam tot atât de
încet ca în fatala călătorie de la Queenstown la Lionel Station. Iar
drumurile erau pe porțiuni întinse pline de hârtoape și prost
amenajate. Și Kura se plânsese după cea de a doua etapă că o dor
toate oasele. Tim nu spunea nimic, dar se vedea că era în aceeași
situație. Se străduia să afișeze bună-dispoziție, dar Elaine îi
remarcase expresia încordată de pe chip și cearcănele adânci de sub
ochi. Îl auzea gemând în somn în momentele în care mai reușea să
adoarmă. Când se strecura noaptea în camera lui de hotel, acesta era
de cele mai multe ori treaz, adâncit în lectură pentru a mai uita de
dureri. Toate acestea erau premise urâte pentru planurile lui de
emigrare deseori împărtășite celorlalți.
Elaine era îngrozită de croaziera care ar fi durat șase săptămâni, își
imagina vasul ca pe o luntre care se clătina veșnic, pe puntea căruia
1322
Tim trebuia să lupte să își păstreze echilibrul. Urma călătoria de la
Londra în Țara Galilor, probabil călare, și în final dezamăgirea, dacă
nu se întâmpla totul cum spera Tim.
Elaine nu mai era de mult atât de optimistă ca logodnicul ei.
Desigur, îl credea când spunea că avusese oferte nenumărate. Dar
oare proprietarii de mine îl vor mai angaja acum? Un inginer de
mine care să se bazeze pe ochii și urechile altora în ce privește
subteranul? Care el însuși putea inspecta doar limitat amenajările
din interiorul minei? Aici, la Greymouth, dispunea de Matt Gawain,
a cărui experiență practică era completată de cunoștințele tehnice
ale lui Tim, pe care îl informa corect și competent. Îl mai avea aici pe
Roly, care îi preluase din proprie inițiativă unele mici treburi
cotidiene. Se va mai putea el descurca fără Roly? Băiatul era
totdeauna în preajma lui, chiar și când ajutorul lui nu mai era strict
necesar. Dar când Roly nu îi va mai fi alături? Când nimeni nu îi va
mai înșeua calul, nu îi va mai duce geanta și nu va mai fi la
dispoziția lui pentru diverse chestiuni minore? Acasă Elaine l-ar
înlocui pe acesta. Dar într-un loc străin?
Tim trebuia să se gândească la toate astea tocmai acum, când
călătoria îi punea la încercare rezistența redusă. Poate că tocmai
acesta era motivul pentru care el devenea tot mai tăcut și mai
morocănos pe măsură ce se apropiau de țelul călătoriei. Cu privire
la Thomas Sideblossom nu avea motive de îngrijorare. Puțin înainte
de plecarea lor, judecătorul de pace le comunicase că până acum nu
reușise să informeze familia Sideblossom despre încetarea din viață
a lui John. Fusese trimis un curier la Lionel Station, dar Zoé și
Thomas Sideblossom nu se aflau la fermă.
— Ar trebui să fie în nord, la vreun medic, fusese de părere Mr.
Carrington. Pentru a îndepărta glonțul din capul lui Sideblossom –
cam așa înțeleseseră maorii de la fermă. Nu lăsaseră nicio adresă
pentru contact și se va aștepta până când aceștia vor reveni, în
speranța că nu va dura prea mult. Am fi vrut să trimitem cadavrul
1323
la Otago, dar dacă nu primim de acolo curând confirmarea, va
trebui să îl îngropăm aici.
Elaine era sigură că maorii de la Lionel Station înțeleseseră foarte
bine scopul călătoriei lui Thomas Sideblossom. Datorită modului
său de a angaja oamenii, exista personal perfect instruit, ca Arama și
Pai, fără a mai vorbi de Emere. Aceasta cu certitudine că avea
cunoștință de planurile lui John. Îl deplângea ea? Nu i se părea bizar
că tânăra Zoé îl va îngropa după ce ea, Emere, împărțise cu el patul
și îi născuse copiii?
Zoé Sideblossom nu avea copii. William știa că primul ei copil se
născuse mort și că după aceea pierduse o sarcină – asta îi povestise
lui Elaine; în orice caz, cu excepția lui Thomas, nu mai existau
moștenitori legitimi. Ciudat era că acum Zoé se ocupa de Thomas<
dar poate că era doar bucuroasă că putea să părăsească ferma sub
un pretext oarecare.
Mai toți credeau că nimeni nu urzea planuri împotriva lui Elaine,
fapt pentru care bărbații nu prea luau în serios ideea de a nu o
pierde din ochi. Când în cele din urmă ajunseră la Blenheim, Tim se
retrase imediat la hotel – un semn al slăbiciunii care îl marca cu
siguranță. Elaine îl trimise după el pe Roly.
— Vezi să se odihnească puțin. Recepția din seara aceasta de la Mrs.
Redcliff este și ea obositoare.
Roly nu ar fi avut nevoie de niciun îndemn. Îi fusese de ajuns
pretextul de a-i duce bagajul lui Tim, pentru a se ocupa de pacientul
lui.
William se despărți de ei cu niște motivații străvezii, de a căror
șubrezenie Kura și-ar fi dat seama dacă ar fi manifestat și cel mai
mic interes pentru altceva decât concertul ei, care urma să aibă loc
în seara următoare. William știa ce îi datora lui Heather Redcliff,
născută Witherspoon. Cu toate că ea se afla în mijlocul pregătirilor
pentru recepția din acea seară, acel „William, este necuviincios
acum” sunase atât de încurajator, încât el mimase doar o mutră
1324
mâhnită, dar nicidecum nu se pregătise să părăsească imediat
elegantul imobil.
Apoi se găsi și posibilitatea de a-i da un liber scurt fetei în casă.
Bucătăreasa era oricum bucuroasă că nu mai stătea cineva cu ochii
pe oalele ei, iar copiii fuseseră duși la prieteni, în așteptarea
recepției.
— Abia aștept să o revăd pe Kura, susținu Heather, aranjându-și
părul în timp ce îl conducea pe William.
— Iar eu mă bucur că am să îl cunosc în sfârșit pe fabulosul Mr.
Redcliff, spuse zâmbind William. Deci la ora opt.

Kura și Elaine petrecură după-amiaza vizitând sala concertului din

hotel și exersând programul lor. La început Elaine a fost intimidată
de mărimea și eleganța sălii. Hotelul era impunător. Era de departe
mai monden decât White Hart din Christchurch, iar cu pensiunea
bunicii ei nici nu se compara.
— Acustica este excepțională! zise Kura, care cu ansamblul Barrister
mai fusese în acest oraș. De data aceasta vom avea scena pentru noi,
doar pentru noi. Niciun alt cântăreț sau dansator, oamenii ne vor
asculta doar pe noi! Nu este o senzație minunată? Ca șampania<
Se plimba încoace și încolo pe scenă. Lui Elaine asta îi provoca mai
curând teamă. Inima îi bătea mai tare, dar nu avea crizele de panică
ale lui Caleb. Tracul mai mult o stimula, și strălucirea din jur se va
răsfrânge în interpretarea ei. Kura nu își făcea probleme. Cunoscuse
dansatori în ansamblu care tremurau din cauza tensiunii în fiecare
seară, ca mai apoi să fie tot mai buni. Lainie era un asemenea gen –
precis își va face treaba bine.
Deja la repetiția generală Elaine cântă mai bine decât la Greymouth;
dar poate că asta se datora pianului cu coadă foarte scump,
ireproșabil acordat, pus la dispoziție de hotel. Elaine examină cu
venerație instrumentul și apoi cântă la el cu o plăcere vizibilă.
Ambele fete erau foarte binedispuse când se îndreptară spre
1325
camerele lor pentru a se schimba în toaleta de seară. Mrs. O’Brien
realizase într-adevăr o operă de artă croindu-i în doar o săptămână
o nouă rochie lui Elaine. De data aceasta din catifea de culoare
închisă; materialul albastru-azur nu mai putuse fi procurat atât de
repede a doua oară. Dar și aceasta arăta minunat. Albastrul ca cerul
nopții făcea ca părul lui Elaine să fie și mai strălucitor și îi sublinia
tenul foarte alb. O făcea mai serioasă, mai puțin feciorelnică.
Kura nu avea rochie nouă. Economiile ei și ale lui William fuseseră
complet epuizate de costurile călătoriei și ale publicității pentru
concert, și William fusese nevoit să o refuze când ea îl rugase să îi
croiască el însuși o rochie.
— Scumpo, eu stăpânesc această mașină-minune doar incomplet. Și
dacă mă întrebi, îți voi spune că doar o mică parte a tuturor femeilor
vor dobândi vreodată dibăcia lui Mrs. O’Brien. Ca să fiu sincer,
înainte ca ea să pună mâna pe mașină eu consideram că așa ceva
este imposibil. Are un talent înnăscut. Mă și gândeam să o recrutez
pentru cursurile de reprezentant Singer< Dar dacă avem succes la
Blenheim, s-a terminat cu Singer. Curând îți vei cumpăra garderoba
la Londra<
Astfel Kura va apărea în vechea ei rochie bordo, dar și așa va pune
în umbră toate femeile din jurul ei. Și în casa Redcliff a fost urmărită
cu priviri admirative chiar înainte de a fi prezentată ca oaspete de
onoare al serii. Heather Redcliff o salută cu exuberanță, și Kura se
lăsă chiar îmbrățișată de ea.
— Ești răpitoare, Kura! spuse plină de entuziasm Heather. Te-ai
maturizat și îți stă minunat! Abia aștept să te aud cântând!
Kura nu putu decât să înapoieze complimentele. Heather arăta mai
îngrijită – și astăzi parcă radia lumină –, lucru care se datora și lui
William Martyn.
Mr. Redcliff se dovedi a fi un bărbat greoi, cam prea corpolent, de
vârstă mijlocie, roșu la față, dar mai curând din cauza expunerii la
vânt și a intemperiilor decât din cauza whisky-ului. Avea păr rar,
1326
ochi atenți căprui și strângea ferm mâna oaspeților săi. William se
simțea evaluat. Tim îl găsi simpatic din primul moment, iar
aprecierea era reciprocă. Curând cei doi se adânciră într-o discuție
despre construcția căii ferate și despre diversele greutăți ale
traseului peste munți.
— După aceasta o să bem ceva în salonul pentru domni, zise
aproape conspirativ Redcliff, când observă că lui Tim îi era greu să
stea în picioare. Am un whisky fantastic. Dar mai întâi trebuie să
salut oaspeții. Soția mea i-a invitat mai pe toți din Blenheim pe care
îi cunosc, dar nu toți îmi plac. Căutați-vă un loc și mâncați ceva. La
cât a costat escadronul acesta de bucătari care toată ziua ne-a călcat
pe nervi, bufetul trebuie să fie o minune.
Heather își petrecut întreaga seară prezentându-le pe Kura și pe
Elaine. Elaine nici nu ajunse să mănânce ceva. Kura era fascinată și
îi câștiga pe toți cei cărora le era prezentată. Îi cucerise pe cei mai
mulți datorită înfățișării ei, dar câțiva interesați cu adevărat de
muzică îi admirară și fluierele pecorino bogat ornamentate, pe care,
la sfatul lui William, le luase cu ea. Pentru mulți invitați a fost o
trăire deosebită să poată vedea de aproape sau chiar să pună mâna
pe instrumentele maori.
— Chiar pot fi invocate spiritele cu așa ceva? întrebă interesată o
tânără femeie. Așa am citit. Fluierul trebuie să cânte pe trei voci
diferite, dar numai câtorva le este dat să trezească spiritele, se zice.
Kura tocmai voia să explice că vocile spiritelor atribuite unui
pecorino sunt mai curând o problemă de tehnica respirației decât
una de spiritualitate. Dar o întrerupse William, care dădu curs din
nou talentului său de whaikorero.
— Doar aleșii, cărora li se spune tohunga, pot interpreta această
muzică neobișnuită. Când auziți aceste sunete, nu mai credeți în
superstiții. O fi numai o chestiune de tehnica respirației, dar vocile
pătrund adânc în sufletul omului. Ele aruncă întrebări, ele dau
răspunsuri. Uneori îndeplinesc dorințe fierbinți<
1327
William îi făcu cu ochiul lui Kura.
— Păi puneți-vă pe treabă! ceru un tânăr ușor cherchelit, care o
însoțea pe tânăra femeie. Invocați odată câteva spirite!
Kura părea pusă într-o situație penibilă ori mimă această stare.
— Asta nu se face, murmură ea. Eu nu sunt vrăjitoare și, în afară de
asta< spiritele nu sunt totuși ponei de circ, să fie mânate în scenă
când se vrea.
— Oh, ce păcat, mi-ar fi plăcut să văd un spirit veritabil! glumi
bărbatul. Dar poate că veți reuși mâine, la concert.
— Spiritele apar unui om când acesta se așteaptă mai puțin! explică
serios William. După ce perechea plecă, râse răutăcios și i se adresă
Kurei: Așa se procedează, scumpo! Trebuie să te prezinți oarecum
misterioasă. Mulți pot cânta Habanera, dar invocarea spiritelor este
ceva special. Străbunii tăi nu ți-ar lua-o în nume de rău.
— Dacă lucrurile evoluează tot așa, în curând va trebui să te apuci și
de prezis, o necăji Elaine pe verișoara ei.
Kura își dădu ochii peste cap.
— El m-a făcut să mă gândesc dacă nu ar trebui să apar în costumul
tradițional maori.
— Ar trebui să te tatuezi și< să apari pe scenă cu sânii goi? chicoti
Elaine.
— Mai ușurel la început, dar ulterior s-a gândit fără îndoială și la
asta. A folosit chiar termenul de rochiță din rafie. Eu nici măcar nu
știu ce este aia!
Kura zâmbi. De mult nu îl mai lua în serios pe William.
— Kura? Miss Keefer? Iată-vă! Veniți, trebuie să vă mai prezint
cuiva!
Heather Redcliff se și îndrepta valvârtej spre ele. De data aceasta
trăgea după ea un bărbat corpolent și pe ceva mai puțin rotunjoara
lui soție. Aceștia erau urmați de o pereche ciudată, care a avut
nevoie de ceva mai mult timp pentru a traversa sala. Bărbatul se
sprijinea cu greutate de soția sa și într-un baston; era înalt și părea
1328
cam gârbovit. Niște ochelari negri aproape că îi acopereau întreaga
față.
— Profesor doctor Mattershine și Louisa Mattershine. Profesorul
este chirurg la noul nostru spital. Este o capacitate! Și soția
dânsului<
Elaine nu mai auzea nimic din ce spunea Heather. Privea doar ca
hipnotizată femeia care se apropia din spatele lui Mattershine cu
pași mărunți. Un chip îngust, cu trăsături regulate, de o frumusețe
clasică. Păr moale, blond-auriu, strâns la ceafă într-un coc greu.
Ochi căprui minunați, care contrastau fascinant cu tenul ei alb.
Zoé Sideblossom. Elaine simți că i se usucă gura. Îl privea pe
bărbatul cu păr negru de lângă ea. Înainte desigur că fusese suplu și
musculos, dar acum era slăbit și cocârjat, cu fața puhavă. Totuși se
păstrase trăsătura dură a gurii< cuta dintre ochi, care trăda
concentrare când<
Elaine simți că îngheață. Voia să fugă, dar nu putea. Ca de atâtea ori
la Lionel Station.
— Oaspeții noștri, Zoé și Thomas Sideblossom.
Prezentarea fusese preluată de soția medicului. Aceasta părea
extrem de prietenoasă și de îndatoritoare, dar și clevetea cu plăcere.
Așa că îi dădu înainte cu vorbitul până când Zoé și Thomas ajunseră
la grupul lor și auziră cuvintele ei.
— I-am adus cu noi ca să îi mai înseninăm puțin. Au fost loviți de
soartă. Tânărul a fost grav rănit într-un accident cu o armă și acum a
ajuns doar o umbră a ceea ce era. Iar ea este< hm< soacra, o iubire
târzie a tatălui său. Of< Și ieri ea a aflat că soțul ei< Ce soartă
amară! Veniți, Zoé, draga mea, dânsele sunt artistele<
Zoé și Elaine se priviră una pe alta. Zoé era îmbrăcată în negru, deci
aflase< Firește, telegraful! Elaine nici nu crezuse că personalul
casnic al lui Sideblossom nu găsea nicio cale de a-i înștiința.
— Tu< Vocea lui Zoé era abia șoptită. Părea că încerca să îl
îndepărteze puțin de ea pe Thomas. Probabil spera că el își va
1329
concentra atenția asupra doamnei Mattershine și îi va permite să
schimbe singură câteva vorbe cu Lainie. Știi că pe atunci te
admiram? Dar tu< noi< oh, Doamne, ar trebui să plecăm de aici!
Zoé părea la fel de cuprinsă de panică precum Elaine. Dar niciuna
dintre ele nu vedea o posibilitate de a ieși din această situație.
— Miss Kura-maro< Cum se pronunță asta, draga mea? Și Miss
Elaine Keefer<
Poate că atenția lui Thomas nu ar fi fost atrasă dacă gazda nu ar fi
pronunțat întâmplător corect prenumele lui Elaine. De fapt prietenii
erau unanimi de părere că aici Elaine trebuia să se numească Lainie
Keefer, dar Mrs. Mattershine considerase că „Lainie” era prea
exotic. Ori era ceva în aura ei< acea aură a fricii pe care Thomas o
cunoștea prea bine, care să o fi trădat pe Elaine?
— Elaine? Era aceeași voce. Vocea care o tulbura atât de profund pe
Elaine, care părea să îi zdrobească inima. Elaine< a mea?
Bărbatul strânse cu putere în mână mânerul bastonului.
Elaine se uita la el cu ochii măriți de groază și nu putea să își revină.
— Thomas, eu<
— Thomas, ar trebui să plecăm! spuse calmă Zoé Sideblossom. Noi
am convenit să lăsăm trecutul în urmă. Cu toții regretăm ce s-a
petrecut<
— Poate că tu voiai să lași trecutul în urmă, Zoé, frumoasa mea!
Ultimele cuvinte sunară amenințător. Thomas Sideblossom se
îndreptă în măsura în care mai era capabil să o facă. Pentru
majoritatea oamenilor, nu putea fi o apariție înspăimântătoare, dar
Elaine se retrase instinctiv, cu mâinile căutând ceva în gol. Parcă
nici nu mai exista Tim, parcă nici nu mai exista timpul petrecut în
Greymouth. Acesta era Thomas, și ea îi aparținea<
— Și tu! vorbi întors către Elaine, ca și cum ar fi văzut-o la fel de
bine ca înainte. Dar eu nu îl las, iubita mea Elaine. Tatăl meu te
caută, știi< sau te căuta, acum trebuie să fie mort. Ai vreo legătură
cu asta, vrăjitoareo?
1330
Între timp izbucnirea acestuia era urmărită de oamenii din jur, care
vedeau fata palidă ca moartea și tânăra femeie care zadarnic încerca
să îl potolească.
— Thomas, hai să plecăm!
— Dar în cele din urmă te-a găsit, Lainie<
Cuvântul i se rostogolea de pe limbă parcă stârnindu-i dorința. El
făcu un pas nesigur spre Elaine.
— Iar eu te iau. Nu astăzi, nu mâine, Lainie, ci când îmi va conveni
mie. Așteaptă-mă, Lainie< ca odinioară, știi tu. Rochia ta albă<
atât de dulce, de nevinovată< dar încă pe atunci o contradicție.
Mereu contradicții.
Elaine tremura din tot trupul. Era complet paralizată de frică. Dacă
el ar fi vrut să o ia acum, ar fi mers cu el< sau ar mai fi descărcat
încă o dată arma. Dar nu avea armă. Elaine își ridică neajutorată
mâinile.
Atunci liniștea plină de tensiune creată între Lainie și Thomas a fost
tulburată de un sunet înăbușit, o materializare a unei muzici din
altă lume. Printre șoapte și gemete se ridică o voce. Puternică,
fierbinte, amenințătoare<
Elaine nu mai auzise niciodată această melodie. Dar firește că
recunoștea instrumentul. Pecorino cu vocea spiritelor.
Kura interpreta concentrată, la început în tonuri lungi, acuzatoare,
care deveniră rapide, sinistre. Conform tuturor simțurilor omenești,
tonurile ar fi trebuit să fie stridente, dar ele deveneau înăbușite,
neliniștitoare. Și o cuprindeau pe Kura într-o aură fantomatică.
Elaine veni alături de Kura, între ea și Thomas Sideblossom.
După primele sunete bărbatul renunță la atitudinea lui agresivă.
Corpul i se destinse vizibil, și expresia amenințătoare de pe chip i se
transformă în groază. În cele din urmă își pierdu ochelarii, și toți îi
văzură fața distrusă – o față diformă, schimonosită, care sub sunetul
melodiei părea că își pierdea orice contur. În spatele trăsăturilor
bărbatului dur care era Thomas Sideblossom apăru chipul unui
1331
copil devastat.
— Nu< te rog, nu<
Bărbatul se dădu înapoi, își pierdu echilibrul și căzu< Țipă, încercă
să își ascundă capul între brațe și se întoarse cu fața la pământ.
Elaine nu înțelegea nimic din ce vedea și auzea, la fel ca și ceilalți
privitori. Dar simțea cum toți se adunau în jurul Kurei și al lui
Thomas< și aproape că ar fi crezut în magia fluierului dacă Kura
nu ar fi privit la fel de nedumerită la bărbatul încovoiat din fața ei.
Când Kura se opri, Thomas Sideblossom doar mai gemea. Ea părea
că nu știa ce să mai facă, dar îi mai aruncă niște cuvinte în limba
maori, care părură a-l înspăimânta. Elaine avea senzația că trebuia
să adauge și ea ceva. Rosti repede și răgușit prima frază în limba
maori care îi trecu prin cap.
Apoi se retrase la fel de speriată cum erau și ceilalți oameni din
încăpere. Dimpotrivă, Kura nu își părăsi atitudinea. Ea îi întoarse
spatele lui Sideblossom și ieși din cameră cu capul sus, ca o
victorioasă.
— Un medic, avem nevoie de un medic!
Elaine o auzi pe Zoé Sideblossom, apoi și vocea lui Heather Redcliff
ca prin ceață. Se întrebă pe unde umbla doctorul Mattershine, dar îi
era indiferent. Fugi, îl găsi pe Tim Lambert în salonul domnilor
discutând aprins cu Mr. Redcliff, se năpusti la el și își ascunse capul
în poala lui.
— Lainie? Ce ai, Lainie?
Un invitat aflat în ușa încăperii răspunse la această întrebare:
— Vrăjitoarea maori a omorât un bărbat!

— Aș, nu este mort!

William Martyn o sprijinea pe Kura, care era complet răvășită. Ea s-
ar fi putut ține și singură pe picioare, dar el avea sentimentul că
trebuia să îi ofere asistență dacă vraja, ori ce o fi fost ea, provenea
într-adevăr de la soția lui.
1332
— A suferit doar un șoc. Dar cum s-a întâmplat asta<?
— Clarificați asta între dumneavoastră, zise Julian Redcliff, care
creștea tot mai mult în ochii lui Tim.
Pe răvășita Lainie și pe tulburata Kura cu însoțitorul ei îi duse mai
întâi în siguranță în dormitorul lui. Cu acest prilej mai crescu și în
ochii lui William, căci scoase imediat o sticlă cu whisky. Privind cu
admirație fluierul din mâna Kurei, sorbi el însuși o gură bună
înainte de a pleca. Apoi adăugă:
— Mă duc să potolesc istericii. Și mai ales pe soția mea. Poate că mai
târziu mi-ați putea explica cum se poate pune la pământ cu un fluier
un bărbat adult. Este pentru prima dată când arta îmi impune cu
adevărat.
— Nici eu nu știu< Kura puse mâna pe sticlă și adăugă: Habar nu
am. Când tipul a început să o amenințe pe Lainie, care lăsa impresia
că va da pe loc ortul popii, am început pur și simplu să cânt. De fapt
cu speranța de a-l ademeni pe William. El nu se poate opune vocilor
spiritelor< mă gândeam că dacă prezint o mostră, el vine să le mai
tragă o păcăleală< Kura râse nervos și continuă: Dar tipul a
reacționat ciudat. Fluierul pur și simplu l-a înspăimântat. Și firește
că am continuat să cânt.
— Ce cântec era? întrebă William. O invocare?
— Acum bați tu câmpii, William. Era un bocet. Dintr-o haka pusă pe
note de Caleb. Dar noi l-am găsit prea trist pentru programul nostru
și este și dificil de interpretat. Merge într-o cameră, dar nu într-o
sală<
— Acest Sideblossom a devenit complet isteric pentru că a auzit un
asemenea< hm< cântec? se interesă neîncrezător Tim.
Kura confirmă:
— Așa s-ar zice. Ar fi ca și cum un maori s-ar prăbuși la pământ
pentru că un pakeha interpretează Amazing Grace.
— Și blestemul? întrebă Tim. Se zice că la sfârșit i-ați mai spus
ceva<
1333
Kura roși.
— Asta nu pot să traduc. Dar este< mda< un makutu. Vă pot însă
asigura că spun așa ceva aproape zilnic, fără a avea niciun fel de
urmări< poate în afară de aceea că unul i-ar putea trânti celuilalt
un pumn în nas.
— Și tu ce ai spus? i se adresă Tim lui Lainie. Și tu ai spus ceva în
final!
— Eu? Lainie tresări de parcă fusese smulsă dintr-un vis urât. Eu nu
prea știu limba maori. Am zis ce mi-a trecut atunci prin cap. Ceva
de genul „Mulțumesc, și dumneavoastră aveți un câine foarte
drăguț”.
— Firește că asta explică totul, remarcă William.
— Dar acea femeie maori care se ocupă de gospodăria familiei
Sideblossom are de asemenea un pecorino< Ca totdeauna când își
amintea de perioada petrecută la Lionel Station, Elaine vorbea
șoptit. Și o uram pentru că< de fiecare dată când cânta la acest
instrument, Thomas parcă turba de furie și după aceea era mai rău
decât înainte. Dar nu știu dacă ea interpreta vocile spiritelor Așa
ceva nu am auzit niciodată.
— Probabil că nici nu putea, zise Kura. Nu este simplu. Pe mine m-a
învățat mama. Iar eu nu am considerat niciodată asta ceva
îngrozitor. Marama îmi cânta vocile spiritelor când eu nu puteam să
dorm. Pe urmă îmi spunea că spiritele îmi cântaseră în timp ce
dormeam.
— Emere a fost bona lui Thomas. Să-l fi intimidat cu astfel de
cântece? cugetă cu voce tare Lainie.
Tim ridică din umeri.
— Ca mai totdeauna, probabil că nu vom afla niciodată. Poate că lui
îi era pur și simplu frică de faptul că Lainie o va asmuți pe Callie
asupra lui. Ar fi meritat. Dar eu aș fi fost bucuros să pun câteva mii
de kilometri între noi și nebunul acesta. Chiar dacă acum el este
ușor intimidat. Îmi pare sincer rău pentru concertul vostru, Kura.
1334
După povestea de astăzi, nu va mai veni nimeni.
William zâmbi.
— Nu te baza pe asta!

1335
 7

În dimineața următoare, pe la ora zece apăru administratorul

hotelului cu rugămintea fierbinte de a permite instalarea în sala
concertului a cincizeci de scaune suplimentare.
— Poate că deranjează acustica, și înghesuiala cu siguranță că nu
este benefică pentru concentrarea dumneavoastră, dar oamenii au
dat năvală! Azi-dimineață mai erau câteva bilete nevândute, dar la
nouă și cinci minute erau și acestea epuizate. Acum oamenii stau la
coadă și nu mai avem locuri.
Desigur Kura acceptă cu generozitate. Elaine era indiferentă.
William radia, iar Tim nu mai înțelegea nimic.
Pe la ora douăsprezece omul reveni cu o sticlă de șampanie și cu
oferta unei alte nopți gratuite în hotel dacă artistele vor mai susține
luni încă un concert.
— Între timp au fost reținute toate camerele. Oamenii speră ca din
camerele lor să audă câte ceva. Pentru camerele de lângă marea sală
cererea este uriașă! Nu am idee ce s-a petrecut ieri la acea recepție,
dar întreg orașul parcă e înnebunit după concertul dumneavoastră.
William promise că va medita asupra chestiunii, și împreună cu
Kura extrem de binedispusă porni să colinde orașul pentru a studia
situația. Kura nu avea nici urmă de trac, ea se afla în elementul ei.
Nici Elaine nu era impresionată. Ea avea cu totul alte griji. Aflase
între timp că cei doi Sideblossom erau cazați în același hotel și era ca
paralizată. Nu era în stare să se miște, să facă un pas în afara
camerei dacă nu era inevitabil. Se afundase în patul lui Tim și
tresărea la fiecare zgomot – ar fi preferat să îl posteze pe Roly la ușă,
să stea de pază. Dar Tom se opusese. Roly își petrecuse deja ultima
după-amiază în cameră, cu stăpânul lui. Acesta ardea de nerăbdare
să vadă orașul și mai ales celebrul golf, și, dacă era posibil, și
balenele. Tim se arătase înțelegător și îi vârâse în mână câțiva dolari
1336
pentru o călătorie cu barca, spunându-i: „De pe mal nu vezi nimic”.
Roly mulțumise din suflet și plecase promițând că se va întoarce la
timp pentru concert.
— Sideblossomii nu voiau să plece astăzi? întrebă Tim, în timp ce
Lainie se făcuse covrig sub pătură. Au desigur alte preocupări
legate de decesul din familie decât să se vânture pe aici și să te
înfricoșeze!
— Thomas nu poate călători, doar ai auzit<
Elaine reținuse informația despre Sideblossomi din lunga predică a
administratorului hotelului, care tot repeta că ar fi putut închiria
camera ocupată de Zoé și Thomas de trei ori până acum. Dar
bolnavul suferise un șoc, motiv pentru care Zoé fusese nevoită să
prelungească șederea. „Și nu poți să dai afară oamenii din camere,
mă înțelegeți<” explicase el.

— Dar nu înțeleg de ce te mai înfricoșează! remarcase nerăbdătoare

Kura.
Soții Martyn reveniseră din oraș după-amiaza târziu și abia așteptau
să își descarce tolba cu noutăți. În loc de asta făcură ochii mari când
Lainie, tremurând, îi aștepta cu un raport cu tema Sideblossom.
— La o adică îți dau ție fluierul, sufli în el, îi mai faci un compliment
referitor la câinele lui drăguț, și el cade lat! Tipul este dus cu pluta,
dar complet inofensiv. Chiar tu spui că este prea bolnav chiar și
pentru a ieși din cameră. Ar trebui însă să auzi ce se vorbește prin
oraș! Cum se holbau la mine! Chiar Miss Heather pare nițel cam<
superstițioasă.
— Unii spun că muzica interpretată de Kura are puterea de a
afurisi, alții vorbesc de vindecări miraculoase, informă bucuros
William. În orice caz, fiecare vrea să o vadă, și atunci când chiar își
face apariția toți o ocolesc cu deosebit respect. Incredibil! Ne
schimbăm acum, dragă? Probabil că primii spectatori vor veni
imediat și noi trebuie să ne mai gândim și la recepția de după
1337
concert<
Cuplul Martyn ieși parcă plutind. Fără nicio îndoială spiritele erau
de partea lor.
Tim îi aruncă lui Elaine o privire chinuită.
— Lainie, este foarte important pentru tine ca eu să mă aflu în
această seară în sală? Știu, vei cânta minunat și vei arăta încântător.
Dar după această poveste oamenii se vor uita la mine ca la un vițel
cu două capete.
Pentru prima dată în acea zi Elaine uită de propria panică și
remarcă chipul tensionat al iubitului ei. În ultimele zile Tim slăbise
din nou. Agitația, noile răni și obositoarea călătorie îi epuizaseră
forțele. Arăta de parcă nu ar mai putea suporta noi umiliri, noi
șocuri.
Elaine îl sărută.
— În ce mă privește, poți rămâne aici. Voi veni și eu imediat după
ce voi termina. Această recepție nu mă atrage, și Kura se va
descurca singură. Referitor la trac – dacă în seara aceasta cineva
cântă alături de Kura sau dacă o focă face scamatorii cu o minge, nu
are nicio importanță. Oamenii vin doar pentru a vedea o eventuală
minune.
Tim zâmbi.
— În situația asta ar fi de preferat foca. O va putea controla cu
fluierul ca un îmblânzitor de șerpi. De fapt vă pot auzi bine de aici.
Roly și cu mine ne-am desfătat deja ieri la repetiția generală. Așa că
gândește-te că nu ești singură!

Administratorul reușise minunea de a înghesui în sala de concert

două sute cincizeci de spectatori plătitori. Înainte ca Elaine și Kura
să își facă apariția pe scenă, William se temea că rumoarea din
public va acoperi muzica. Dar când fetele apărură și când Kura
spuse câteva cuvinte introductive, puteai să auzi și dacă în sală ar fi
căzut un ac.
1338
Nu se adeveri nici temerea că interesul oamenilor va pieri rapid
dacă cel târziu după prima piesă muzicală nu se petrecea o minune.
Dimpotrivă, Kura captivă publicul. Dădu reprezentația vieții ei și la
jumătatea concertului nimeni nu se mai gândea la afuriseli și
minuni, ci se petrecuse vraja pe care o dorise Kura. Și o antrenase și
pe Elaine. Fata părea că pentru prima oară înțelegea sensul muzicii
ei. În sfârșit puse suflet în interpretare și nu rămase în urma Kurei.
Deosebirea o remarcă chiar și Tim, care cunoștea programul până la
ultimul sunet. Acum se afla în balconul camerei lui, se lăsa în voia
hipnoticului descântec și gusta priveliștea amețitoare oferită de golf
și de luminile Blenheimului. Melancolia ce răzbătea din haka pe care
Kura o alesese pentru mijlocul concertului îl emoționa. Tim era
obosit și descurajat; tânjea să fie departe, dar simțea și teama
eșecului. Va accepta provocarea – dar ce va face dacă în Europa era
la fel de puțin acceptat ca aici? La nevoie, în Greymouth se putea
ascunde în casa părinților săi, putea să urmeze exemplul lui Caleb și
să își găsească o oarecare preocupare pentru a avea cel puțin
sentimentul că dă un sens vieții lui. Dar în Țara Galilor – fără venit,
plus cu o tânără familie – ce va face?
Roly îl urmase în balcon și îi sesizase tristețea.
— Ce este, Mr. Tim? Aveți dureri?
— Doar griji, Roly, răspunse încet Tim. Cum a fost ziua de astăzi?
Ai văzut balenele?
Roly dădu afirmativ din cap.
— Este ceva incredibil, Mr. Tim! Ce imense sunt! Și cât de pașnice!
Dar m-am temut groaznic când una dintre ele s-a îndreptat către
bărcuța noastră.
Tim zâmbi.
— Sunt foarte asemănătoare oamenilor. Se spune că ele cântă<
— Sper că nu serenade de pisici, precum Kura< oh, scuze, sir Roly
nu era un adept al operei. Acesta continuă: Când vom călători către
Anglia, vom vedea și balene, Mr. Tim? Omul cu barca spunea că
1339
există și mai mici, delfini, și ei înoată alături de marile vapoare.
— Vrei să mergi cu mine în Anglia? se miră Tim. Și mama ta?
Roly râse:
— Ah, nu mai are nevoie de mine, acum face bani cu atelierul ei de
croitorie! Dar dumneavoastră, dumneavoastră mai aveți nevoie de
mine! Sau, Mr. Tim<?
Băiatul îl privi speriat. Tim își mușcă buzele.
— Poate că nu te voi mai putea plăti<
Roly se încruntă și cugetă în timp ce în sala aflată jos vocile
spiritelor invocau revenirea unei iubiri prin intermediul fluierului
pecorino. Apoi chipul i se lumină.
— Dar nu aveți nevoie de mine toată ziua! Îmi pot căuta o altă
muncă și nu voi fi o povară pentru dumneavoastră. Doar că nu am
bani pentru a-mi plăti călătoria cu vaporul.
Chipul lui Roly se întunecă din nou.
Tim se simți adânc mișcat, dar se sili să zâmbească.
— Asta o rezolvăm noi, Roly!
Roly radia.
— O rezolvăm!

Amândoi se bucurară de sentimentul liniștitor al siguranței

ascultând cântecul spiritelor, apoi însă fură smulși din contemplație
de strigăte și de alte zgomote înăbușite. În camerele de deasupra lor
sau la celălalt capăt al coridorului părea că se dă o luptă. Parcă se
rupea și mobilă. Un bărbat urla ceva neinteligibil; apoi vocea lui se
stinse. O femeie țipă isteric. Ceva se rostogolea pe scări<
— Du-te afară și vezi ce se petrece! îi ceru Tim lui Roly. De unde se
aud toate acestea?
Ieși și el pe coridor în fața camerei, dar constată că nu aici era sursa
zgomotului. Pe lângă el treceau în grabă cameriste și alți angajați ai
hotelului, îndreptându-se în direcția din care se auzea zarva. Roly
vru să facă același lucru, dar Tim îl opri.
1340
— Stai, m-am răzgândit. Orice s-ar fi întâmplat, acolo se află deja
multă lume care poate fi de ajutor. Mai bine ajută-mă să mă îmbrac.
Repede, trebuie să o găsesc pe Lainie. Mergem să o luăm. Am un
presentiment urât<
Tim și Roly ajunseră în sală exact când se încheia concertul, în timp
ce în fața hotelului se opreau ambulanțe și pe coridoare era mare
larmă. Tim luă liftul, ceea ce se părea că angajaților le era interzis.
Dar micul și agitatul liftier putea să îi dea primele informații.
— Cineva a făcut scandal, cred că era individul acela ciudat de la
camera trei. Mereu m-a înspăimântat! Madeleine spune că totul este
plin de sânge, iar femeia arată îngrozitor<
Roly s-ar fi declarat cu asta mulțumit, dar Tim se arătă și mai grăbit.
— Asta înseamnă Sideblossom. Oh, Doamne, ce spunea Lainie mai
devreme despre camera lui? Că administratorul ar fi putut-o
închiria de trei ori pentru că se află direct deasupra sălii! Și până și
în camera noastră s-a auzit fiecare notă< Tipul trebuie să fi turbat
auzind-o pe Kura cântând la pecorino!
Kura și Elaine tocmai se înclinau radioase în fața publicului.
William se afla la marginea primului rând și aplauda, dar în partea
din spate a sălii era agitație. Administratorul vorbea cu Heather.
Doctorul Mattershine fusese chemat din sală.
Tim și Roly o luară în primire pe Elaine când aceasta coborî de pe
scenă.

— Ai venit totuși! Ea îi zâmbi fericită. Nu a fost minunat? M-aș

putea obișnui cu asta! În orice caz, acum știu ce simte Kura. Toată
această mulțime de oameni<
Elaine îl îmbrățișă pe Tim și atunci înțelese din privirea lui
îngrijorată că era ceva în neregulă.
Heather Redcliff vorbea agitată cu William, care încercă apoi să
clarifice ceva cu administratorul.
Julian Redcliff se apropie de Tim și de Lainie.
1341
— Ei încearcă să găsească alte spații pentru recepția de după
concert. În foaier nu poate avea loc, acolo este iadul pe pământ.
Tipul de ieri, acel Thomas Sideblossom, tocmai a încercat să o
omoare pe acea tânără femeie și să se sinucidă.
— Brusc și-a ieșit din minți, comentă Heather cu respirația tăiată, și
s-a năpustit asupra femeii. Era soacra lui, nu? Ciudată rudenie. Dar
ea a fugit, a căzut pe scări< Și pe urmă el a încercat să își taie
venele. Administratorul este distrus. Camera arată ca un abator<
— Este mort? întrebă abia șoptit Elaine.
— Nu, trăiesc amândoi, răspunse Redcliff. Dar el nu a luat-o razna
chiar brusc, ci abia când<
— Camera lui se află exact deasupra sălii, spuse încet Lainie. A
auzit vocile spiritelor<

Elaine nu dorea cu niciun chip să mai dea un alt concert. Ea ținea să

se întoarcă acasă cât mai repede – la Queenstown. Doar cu mare
greutate Tim o convinse că trebuia să se întoarcă urgent la
Greymouth, pentru a nu risca o arestare. Dar și el simțea nevoia
stringentă de a fi cât mai departe de Blenheim, de Thomas
Sideblossom și de toate spiritele posibile. Dimpotrivă, William și
Kura voiau să mai rămână. La Blenheim era mai simplu decât pe
Coasta de Vest să găsească o altă pianistă; Kura voia să mai dea
între timp câteva concerte mai mici.
— Pe moment nu are importanță dacă ea cântă la pian, dansează
sau prezintă dresuri de foci – oamenii o vor pe Kura! concluzionă
fericit William. Eu am zis că acest concert va fi un succes. Și ar fi fost
și fără această< hm< să-i zicem întâlnire. Dar așa, este senzațional!
Arăta de parcă ar fi vrut să o sărute pe Lainie pentru că mai întâi se
căsătorise cu Thomas Sideblossom și pe urmă îl împușcase.
Tim își propusese ca plecarea să aibă loc în dimineața următoare,
dar ulterior o amână, pentru că apăruse Julian Redcliff, care
comandă un mic dejun copios pentru camera lui Tim și care la ceai
1342
și la pâine prăjită le relată ultimele noutăți.
— Mă gândeam că ați dori să aflați cum s-au desfășurat lucrurile
ieri, spuse el și se întinse la vorbă, în timp ce Tim încă mai stătea
somnoros în pat, iar Lainie ieșea trasă la față de la baie.
Acum îi era rău aproape în fiecare dimineață, dar Kura o asigurase
că era un lucru absolut normal. „Dar îți pot destăinui cum poți evita
aceste stări”, îi spusese ea binedispusă. Elaine dăduse din mână a
lehamite. Nu mai voia să audă de număratul zilelor și de spălături
cu oțet.
Redcliff împinse măsuța cu micul dejun la patul lui Tim, pe care îl
servi personal ca și cum ar fi fost foarte normal, după care începu să
povestească.
— Cei doi Sideblossom sunt încă la spital, dar în fond nu a fost chiar
atât de rău. Tânăra femeie are contuzii și un ochi învinețit. Și,
firește, este șocată. Dar în această dimineață, spunea doctorul
Mattershine, se poate discuta cu ea. Iar pe bărbat l-ar putea externa
imediat. Nici vorbă de pierderi masive de sânge. Dar are mintea
întunecată. Ei l-au liniștit. Însă imediat ce efectul medicamentului
va trece, își va reveni. Va fi dus chiar astăzi într-un stabiliment
specializat în asemenea cazuri. Femeia va pleca acasă, unde – dacă l-
am înțeles bine pe doctorul Mattershine – trebuie rezolvate alte
chestiuni neplăcute. Dar mor de curiozitate! Ce legătură au oamenii
aceștia cu dumneavoastră, Miss Keefer?
Elaine tăcu, iar Tim îl puse pe acesta la curent în linii mari cu cele
întâmplate anterior.
— Nici nu ne gândeam că îl vom întâlni aici pe Sideblossom. O
coincidență!
Redcliff râse.
— Spiritele au vrut-o! Și ele v-au răzbunat, Miss Lainie, dacă îmi
permiteți să spun asta. Cel puțin de acest bărbat nu va mai trebui să
vă temeți. Cine ajunge o dată într-un asemenea stabiliment, nu mai
iese ușor de acolo. Și dacă mai eliberează pe câte unul, acesta
1343
reprezintă doar un înveliș gol. Noi am avut în familie un asemenea
caz. Dacă nimeriți pe mâinile unor psihiatri, vă puteți încheia
socotelile cu viața. Este mai rău decât închisoarea!
„Rămâne de văzut”, gândi Elaine. Îl iubea pe Tim, dar pe moment
își dorea doar să ajungă la Queenstown, în brațele mamei ei,
Fleurette, în ordinea menținută de bunica ei la pensiune și în haosul
vesel de la Nugget Manor Coșmarul despărțirii de familia ei luase
oricum sfârșit. Imediat ce vor ajunge la Greymouth, le va telegrafia
părinților ei.

1344
 8

Elaine se aplecă încruntată deasupra mașinii de cusut și încercă să

conducă ața pe complicatul drum dintre mosor și ac. Ața se rupse
pentru a treia oară și ea ajunse încet la concluzia că nu avea nici
urmă de talent pentru croitorie. Ceea ce era comun majorității
fetelor de la madame Clarisse. În ultimele zile încercaseră toate
noua achiziție a calmei lor patroane. Încercarea de a livra în condiții
deosebit de avantajoase mașina pentru demonstrații lui madame
Clarisse făcuse parte dintre ultimele eforturi depuse de William la
Greymouth.
— Asta ar putea să le netezească fetelor calea înapoi către o viață
onorabilă! susținuse el convingător.
Madame Clarisse încercase obiectul și ajunsese la concluzia că nimic
nu va reține mai mult fetele ei în mocirla păcatului decât
perspectiva unei vieți în care să folosească mașina de cusut Singer.
Elaine rupse din nou ața și ocări.
— Îmi poți arăta cum se face? i se adresă ea lui Tim. Tu ești oricum
tehnician.
Tim se sprijinea de pianul din bar și exersa aruncatul săgeților la
țintă. Nu era ușor să își mențină echilibrul fără a folosi cârjele, dar
nici nu avea mari ambiții. Cele mai multe dintre săgețile lui
nimereau în afara țintei.
— Draga mea, am mai încercat, spuse el blând. Dar nici eu nu mă
descurc. Aș putea eventual să mai fac o mașină ca asta.
El simțea nevoia unei preocupări care să îl solicite intelectual mai
mult decât antrenamentul zilnic al picioarelor, care îl mai și
dezamăgea, pentru că nu făcea progrese. Spera ca într-o zi să poată
să meargă fără atele, însă niciodată nu va mai putea să meargă fără
cârje și nici măcar cu ele nu putea parcurge mai mult de câteva sute
de metri. Gândul că asta era limita îl făcea să îi piară cheful pentru
1345
antrenamentul zilnic.
— Atunci am avea două asemenea mașini! Altceva nimic. Eu cred
că prefer să cumpăr hăinuțele pentru copil. Lucrușoarele pentru
bebeluși nu se tricotează?
Se părea că Elaine trecea printr-una dintre fazele ei periodice de
entuziasm față de preocupările gospodărești. În orice caz, căuta și
ea disperată o preocupare care să o facă să uite de temerile și de
gândurile care nu duceau nicăieri.
Tim lăsă deoparte jocul cu săgețile și o luă în brațe.
— Mi-aș dori să se întâmple în sfârșit ceva, oftă el. Așteptarea asta
mă înnebunește. La Otago trebuie să se fi ajuns la o decizie. Dacă
acest proces va avea loc abia< Și nici la mină nu progresează nimic.
Matt spune că ar exista un posibil coacționar, dar durează o
veșnicie<
— Alți oameni, dimpotrivă, se grăbesc cu căsătoria! remarcă Elaine
și scoase o invitație de sub mașina de cusut. Privește, asta a adus-o
personal Florence Weber. Pe 25 octombrie se mărită cu Caleb Biller.
Exact așa s-a și exprimat: ea se mărită cu el. O să-l devoreze cu fulgi
cu tot.
În vreme ce Tim căuta o ripostă, ușa dinspre stradă se deschise și
Roly vârî capul înăuntru.
— La constabler tocmai au sosit câțiva oameni. Din Otago. Și vor să
vorbească imediat cu dumneavoastră, Miss Lainie. Totul pare foarte
oficial< un alt constabler și un domn la costum. Mă gândeam să vă
dau de știre înainte ca însuși constabler-ul să<
— Este în ordine, Roly, spuse încet Lainie, mulțumesc. Își luă
pelerina și îl întrebă pe Tim: Vii cu mine, Tim?
Lui Elaine îi fusese frică de această clipă, dar acum era surprinzător
de hotărâtă. Oricum s-ar termina – măcar știa cum stătea.
Tim o cuprinse cu brațul.
— Ce întrebare! Vom trece amândoi prin asta, Lainie. Am trecut
deja prin lucruri mai grele.
1346
Pentru prima oară Elaine simți nerăbdarea față de infirmitatea lui
Tim. I se păru că dură o veșnicie până când acesta își puse haina pe
el și făcu cei câțiva pași până în stradă. În fața biroului constabler-
ului se aflau caii noilor sosiți. Un cal bălan ciolănos și un cal negru
îndesat, care lui Elaine i se păru oarecum cunoscut.
Ea ar fi preferat să alerge. Tim, dimpotrivă, era ezitant. El fusese
nerăbdător și gata să dea piept cu toți. Dar acum își spunea că nu ar
mai suporta o lovitură. Procesul, poate închisoarea<
Elaine deschise ușa biroului. Tim îl văzu pe polițistul din
Greymouth discutând cu un coleg în uniformă asemănătoare.
Bărbatul în civil, zvelt, de vârstă mijlocie, care stătea cu ceilalți la
masă, părea impacientat.
Elaine intră cu capul plecat. Și deodată o auzi chelălăind pe Callie.
Cățelușa trecu pe lângă Tim și se năpusti în încăpere. Elaine ridică
zăpăcită privirea și o văzu pe Callie lătrând cu entuziasm și sărind
la cineva. Dând de zor din coadă, cățelușa îl saluta pe Ruben
O’Keefe.
— Tată! Tăticule!
Elaine mai întâi șopti cuvântul, apoi strigă și zbură în brațele tatălui
ei.
— Mama ta și cu mine am jucat la pocher care dintre noi să îl
însoțească pe constabler. Am câștigat eu, explică Ruben zâmbind.
Recunosc că am trișat. Oh, Lainie, am fost atât de fericiți să auzim
vești despre tine. Ne gândeam că ai putea fi moartă!
— M-ați căutat? întrebă încet Elaine. Nu știam< credeam că sunteți
supărați pe mine.
Ruben o strânse mai tare la piept.
— Prostuțo, firește că te-am căutat. Desigur, cu precauție, pentru că
John Sideblossom te căuta și el. Însă nici chiar unchiul George nu a
descoperit nimic<
— Ceea ce nu este deloc o minune, se amestecă în discuție
constabler-ul. Putem acum să trecem la subiect? Chestiune care este
1347
foarte interesantă, dar am și alte treburi, chiar dacă mai puțin
importante.
Ultima parte nu o crezu nimeni, doar colegul lui înclină din cap cu
seriozitate. Acesta era un bărbat încă tânăr, plin de zel, a cărui
uniformă, în ciuda călăritului, era proaspăt călcată.
— Jefferson Allbridge, se prezentă el. Dumneavoastră sunteți Elaine
Sideblossom?
Elaine înghiți în sec. Nu mai auzise de mult acest nume. Căută
nervoasă mâna lui Tim, care rămăsese în ușă, pentru că nimeni nu îl
poftise să intre.
Constabler-ul îl băgă în sfârșit în seamă.
— Intrați, Tim, și luați loc. Jeff, dânsul este Mr. Timothy Lambert,
logodnicul lui Miss Lainie.
Ruben O’Keefe o privi dezorientat pe fiica sa, apoi pe Tim. Avea
ochi calmi, cenușii, păr ondulat castaniu și o mustață care îl mai
îmbătrânea. Tim lăsă deoparte cârjele și se așeză cu greutate pe unul
dintre scaunele din birou. Sub privirile lui O’Keefe era ca o trecere
pe sub furcile caudine. Tim se temea că nu va fi acceptat, dar tatăl
lui Elaine doar îi aranjă degajat scaunul mai bine.
— Așază-te, Elaine, spuse el.
Lainie era singura din încăpere aflată încă în picioare, ca și cum ar fi
vrut să își primească sentința stând dreaptă.
— Deci, Miss Elaine< Constabler-ul deschise ședința cu seriozitate,
totuși Tim desluși nuanța amuzată din ochii lui. Mai întâi permiteți-
mi să vă rog să vă retrageți autodenunțul lipsit de sens, pe care mi l-
ați prezentat recent. Nu vi-o iau în nume de rău pentru că după
această răpire vă aflați într-o stare psihică excepțională, iar doctorul
m-a asigurat că dumneavoastră, de altfel< dar asta ar trebui poate
să îi povestiți tatălui dumneavoastră. În orice caz, nu vom
întreprinde alte cercetări asupra dumneavoastră în legătură cu
falsul în declarații<
Elaine se făcea când roșie, când pălea.
1348
— Declarație falsă? Dar cum de<
— Firește că niciodată nu ați tras în soțul dumneavoastră Thomas
Sideblossom, interveni Jeff Allbridge. Desigur că au existat
asemenea zvonuri, dar< Ăă< predecesorul meu a cercetat
chestiunea, și atât Mr. John Sideblossom, cât și Mr. Thomas, pe când
era apt de interogatoriu, au susținut că a fost un accident. Mr.
Sideblossom își curăța arma când s-a petrecut groaznicul incident.
Hm, cam asta a rezultat.
— Eu<
— Nu a existat nicio reclamație, Elaine! spuse Ruben O’Keefe. Nici
noi nu am știut asta, altfel te-am fi căutat mai insistent. Dar
Sideblossom a intenționat de la început să clarifice chestiunea< să
zicem în manieră privată.
— Dar toți știau< William, Kura<
— Unde l-ai întâlnit tu pe William Martyn? întrebă nedumerit
Ruben. Și pe Kura-maro-tini? Dar nu are importanță, despre asta
vom discuta mai târziu. În orice caz toți au știut, inclusiv constabler-
ul. Acum încetați, vă rog, Jefferson! Asemenea chestiuni nu pot fi
ținute secrete într-o casă plină cu servitori, mai ales când douăzeci
de tunzători de oi sunt ca și martori. Unul dintre ei l-a găsit pe
Thomas – și acolo era și o moașă. Acelei femei îi datorează el viața,
ea l-a tratat cu mult curaj. Însă firește că oricine putea să prezinte o
versiune asupra a ceea ce se întâmplase. Constabler-ul ar fi putut să
lămurească lucrurile, dar existau legături și interdependențe.
— El a fost ales astă-vară, interveni Allbridge aproape ca o scuză.
— Retrospectiv privind, este o lucrare favorabilă a sorții, remarcă
Ruben.
— În orice caz, eu am cercetat acum chestiunea cu seriozitate,
continuă Allbridge. În special treaba aceasta cu răpirea. Se pare să
John Sideblossom nu a anunțat împușcarea, dar a luat el însuși
măsuri foarte intense de căutare a dumneavoastră, Misses< Miss<
— Simplu, Lainie, șopti Elaine.
1349
— Conform celor constatate de mine, el avea informatori practic în
fiecare oraș mai mare din Insula de Sud< și tipul din Westport i-a
dat indiciul decisiv. Dar pe dumneavoastră v-a acoperit omul lui de
aici, din Greymouth, Miss Lainie.
— El m-a< dar de ce?
Totul se învârtea în jurul lui Lainie. Tim o apucă de mână.
— Este vorba despre un miner de la mina Blackburn, un maori,
interveni constabler-ul.
— Fiu al acestei Emere, menajera lui Sideblossom, adăugă
Allbridge. De aceea Sideblossom îl considera loial. Băiatul avea
legături cu o fată care era cameristă la Sideblossom.
Pai? Sau Rahera? Dar Pai era îndrăgostită de Pita. Lui Elaine îi era
greu să își ordoneze gândurile.
— Iar fata la rândul ei aparținea unui trib, cu care Mr. Sideblossom
avusese o problemă, ca să mă exprim reținut<
— Rahera! strigă Elaine. Mr. John îi surprinsese tribul la un furt de
vite și pentru asta o reținuse pe Rahera ca sclavă. Ei îi era o teamă
nebună de poliție. De aceea eu îi spuneam mereu că era mai bine să
se predea<
— De acest sfat ați fi putut asculta chiar și dumneavoastră<
mormăi constabler-ul.
Allbridge îl privi mustrător, dar preferă să își termine discursul:
— În orice caz, în loialitatea lui, acest tânăr oscila între rudenie și
dragostea lui, și când dumneavoastră fugeați și ați ajuns la tribul lui,
Miss Lainie, trib care v-a acceptat cu mare prietenie, nu a mai
oscilat.
— De aceea soția căpeteniei spunea că în Greymouth aș fi în
siguranță, murmură Elaine.
Constabler-ul confirmă.
— Și cu asta misterul principal a fost dezlegat. Eu am meditat mult
timp asupra motivului pentru care tocmai orașul meu reprezenta un
azil ideal pentru fete mai mult ori mai puțin decăzute.
1350
— Apoi anunțul cu logodna dumneavoastră v-a pus capac, continuă
neîndurător Allbridge.
Era evident că ura să fie întrerupt.
Elaine se făcu roșie. Tatăl ei se uita din nou ba la ea, ba la Tim.
— Părinții mei țineau neapărat la această logodnă. Eu aș fi renunțat
la tot, după ce am aflat că Sideblossom era în viață.
Tim avea senzația că trebuia să se justifice.
— Iar eu m-aș fi predat imediat după asta! îi asigură Elaine.
— Dacă ați fi făcut-o înainte, Sideblossom ar mai fi fost probabil
încă în viață, opină sever constabler-ul.
— Și te-ar fi urmărit în continuare, interveni Ruben O’Keefe. Nu ar
fi renunțat niciodată. Dacă ai fi apelat la noi, te-am fi scos din țară,
Lainie. Aici nimeni nu te-ar fi apărat.
Tim îl aprobă.
— Și noi am avut aceeași idee, spuse el încet. Noi<
— Moartea lui John Sideblossom nu pare în niciun caz să provoace
mari regrete, remarcă Allbridge sarcastic. Cel puțin la el acasă.
Angajații lui par cel puțin ușurați. Mai mult decât oricine, acea
Emere, pe care eu o crezusem loială lui. Dar ea povestea ceva despre
spiritele care s-ar fi răzbunat. De asemenea, Zoé Sideblossom era
foarte resemnată. Tocmai s-a întors din nord, și asta a tergiversat
chestiunea. Iar fiul s-a țicnit între timp de-a binelea. Conform
declarațiilor dumneavoastră, ar fi internat într-un stabiliment din
Blenheim și în momentul de față nu se poate discuta cu el. Hm< în
mare cam asta a fost. Mai sunt întrebări?
— Eu< eu sunt liberă? întrebă abia auzită Elaine.
Allbridge ridică din umeri.
— Depinde de ce înțelegeți prin asta. Din punct de vedere legal
niciodată nu ați fost acuzată. Ce-i drept, ca și până acum, sunteți
căsătorită<
— Te rog, vrei totuși să mă îmbrățișezi? șopti Elaine, apropiindu-și
scaunul de cel al lui Tim.
1351
Tim o trase lângă el.
Ruben se despărți ceremonios de cei doi constabler-i, mulțumindu-i
în mod deosebit lui Allbridge.
— Și în numele fiicei mele, care în prezent este cu gândurile în altă
parte, zise el. Chestia cu această căsătorie o vom clarifica< ca și cea
cu această logodnă. Acum unde aș putea închiria o cameră pentru
câteva zile?

— De data aceasta este cel potrivit? întrebă Ruben serios.

Discutase îndelung cu Tim, și acum o luase pe fiica sa la întrebări.
Tim plecase călare acasă. Bucătăreasa familiei gătea totdeauna ca
pentru un regiment întreg, dar el voia ca mai întâi să-și pregătească
părinții punându-i în temă că îl invitase la cină pe tatăl viitoarei sale
soții. Acum, gândea Tim, cel puțin acest degajat, distins și foarte
avut Mr. O’Keefe va fi pe placul lui Nellie. În ce îl privea pe Marvin,
depindea de momentul la care începuse să bea astăzi<
— De data aceasta este cel mai potrivit! confirmă radioasă Elaine.
Am avut nevoie de mult timp să descopăr asta. Dar sunt sigură!
Ruben ridică din sprâncene.
— Vom vedea ce spune mama ta despre asta. După experiențele de
până acum, nu prea aș mai avea mare încredere nici în instinctul
meu și nici în al tău<
Elaine râse.
— William te-ar îndruma mai curând spre Callie, chicoti ea și
mângâie câinele.
Ruben se încruntă. Chestiunea cu William și cu Kura, cu care Elaine
brusc devenise prietenă bună, îl mai tulbura încă. Dar acum îl
frământau alte probleme. Pe una dintre ele abia îndrăzni să o
exprime.
— Și ce este cu< ăă< starea lui? Vreau să spun că omul este
simpatic și pare să aibă ceva în cap. Dar este cert< invalid. Poate
să<?
1352
Ruben se tot foia.
Elaine își mângâie râzând abdomenul încă plat.
— Oh, da, tati! Poate!

Kura și William se duseră la nunta lui Caleb Biller. Tocmai ca să îi

demonstreze că nu îi purtau pică. Pentru Kura era important din
punct de vedere personal, pentru William era important din punct
de vedere profesional. Aranjamentele muzicale făcute de Caleb erau
pe placul publicului; reprezentau combinația ideală dintre artă și
divertisment, dintre compoziția contemporană și folclor. În cazul în
care cândva se va pune problema unei continuări a programului
Ghost Whispering, era de dorit o nouă colaborare. Pentru a și-o
asigura, William o prinsese în mreje și pe Florence Weber. Lui îi era
clar cine va fi aici șeful în viitor. Abia la nunta ei ea mai slăbi ceva
frâiele. Trecu lejer cu vederea faptul că mirele ei se întreținea foarte
interesat cu tânăra pianistă adusă de William și de Kura din
Blenheim. Fata avea tenul alb, era blondă și de o frumusețe aproape
eterică, dar părea preocupată doar de armonii și de note. În viața
cotidiană ea se dovedea a fi mai opacă la conversație decât Kura –
Marisa Clerk nu numai că răspundea cu „da” sau „nu”, dar mai și
ignora întrebările. Elaine o considera cam plictisitoare, dar pianului
cu coadă al familiei Biller îi smulgea tonuri de-a dreptul
supranaturale. Dialogul dintre pianul ei și pecorino-ul Kurei
dobândea o dimensiune cu totul nouă. Muzica o vrăji chiar și pe
Florence Weber la a cărei insistentă rugăminte artistele făcură proba
măiestriei lor
Totuși Florence nu era pusă pe critici în ziua nunții ei. Ea parcă
plutea în timpul petrecerii, și fericirea aproape că o înfrumuseța.
Rochia ei de nuntă mult prea costisitoare și prea împopoțonată,
plină de volănașe și fundițe, broderii cu perle și dantele nu prea a
contribuit la a-i evidenția puținele avantaje. Florence își comandase
rochia la Christchurch; piesa era pe gustul doamnelor Weber și
1353
Biller. Când Caleb dăduse cu ochii de ea pentru prima dată în
biserică, se înfiorase, dar reușise să se stăpânească în mod exemplar.
Între cei doi tineri a domnit armonia – cel puțin în timpul părții
oficiale a evenimentului.
Caleb o sărută cum se cuvenea pe mireasă în biserică și încă o dată
după cununie, în fața muncitorilor de la mina lui, adunați afară. Mai
târziu deschise și dansul cu Florence, care se strădui să nu conducă
ea. Apoi fiecare dintre ei se retrase în planul intereselor lui de
moment. Caleb discută cu Marisa despre muzică, Florence cu
managerul minei Blackburn despre tehnicile de exploatare minieră.
Cu Timothy Lambert nu mai vorbi. Acum se întreținea cu celălalt
bos al exploatării miniere, pe care îl trata tolerantă și prietenoasă,
cum faci cu un copil care nu vrea să priceapă de ce nu te joci și cu el.
Tim se trezi în cele din urmă singur, la o margine, cu paharul cu
whisky în mână. Din sera casei Weber urmărea agitația vie a
celorlalți. Elaine dansa cu fratele ei Stephen, care sosise în urmă cu
două zile neanunțat, spre a-și surprinde sora pierdută. Din când în
când ea îi făcea semn lui Tim, bucurându-se din plin de revederea
cu familia ei. Tim nu i-o putea lua în nume de rău. Lui îi plăceau
soții O’Keefe și discuta cu ei cu plăcere. Dar Ruben era adâncit într-
o discuție cu judecătorul de pace din Greymouth, și Tim nu voia să
îi deranjeze. Poate că asta era o prostie, și bărbații l-ar coopta
bucuroși, dar el încă nu îndrăznea să se alăture vreunui grup – prea
des se alesese astfel doar cu priviri penibile îndreptate spre
picioarele și cârjele lui. Iar femeile erau mai rele decât bărbații. Ele
își arătau mai curând mila decât disprețul, și îl tratau ca pe un copil
bolnav.
Încet-încet Tim trebuia să accepte amar că pentru lumea care
însemna ceva în Greymouth moștenitorul minei Lambert murise în
acea zi de 20 decembrie. Minerii venerau umbra care mai rămăsese
din el ca sfântă, iar înalta societate era pregătită să îi acorde într-un
anumit sens statutul de martir. Dar niciunui martir și niciunui sfânt
1354
nu îi dădea nimeni o slujbă.
În cele din urmă, i se alăturară William și Kura, ambii încălziți de
dans și de fapt în căutarea unui colțișor liniștit, potrivit pentru
dezmierdări. De la concertul din Blenheim amândoi erau mai
îndrăgostiți ca oricând înainte. Nici măcar lui Ruben O’Keefe, cu
care William era cu adevărat certat și pe care Kura îl trata la fel de
rece ca odinioară, nu îi puteau scăpa manifestările de fericire și
satisfacție conjugală.
— Ce faci aici? îl întrebă Kura, bătându-l pe umăr. Stai degeaba și
emani tristețe?
Tim zâmbi. Ea purta o rochie nouă – mătase cu diverse tente de
albastru, din atelierul talentatei Mrs. O’Brien – și avea în păr flori, ca
o frumusețe din mările sudului. De când devenise cunoscută ca
artistă, se îmbrăca monden și știa să își sublinieze frumusețea cu
mult bun gust.
— Stau și încerc să nu o invidiez prea mult pe Florence Weber
Biller. Tim încercă să pară amuzat, dar vocea îi suna amar. Mâine va
prelua mina Biller, probabil nu dintr-un foc, dar cel mai târziu într-o
lună va avea acolo un birou. În timp ce eu trebuie să privesc cum
investitori străini preiau firma Lambert și îmi vor vântura pe sub
nas ingineri străini, care nu îmi vor fi superiori decât prin faptul că
m-ar putea învinge la o întrecere de alergare<
— Tatăl tău are acum cumpărători? se interesă William. Nu am
auzit nimic în acest sens.
Tim ridică din umeri.
— Probabil că eu voi afla asta ultimul. În orice caz, după Florence
Weber-Biller.
Kura zâmbi.
— Tu ai întârziat nițel! îl tachină ea. Dacă ți-ai fi manifestat interesul
pentru poziția ei, Caleb te-ar fi preferat fără îndoială pe tine!

1355
 9

— Vrei să mergi în oraș? Te pot lua cu mine.

Matthew Gawain, care între timp devenise prieten atât de bun cu
Tim încât cei doi ajunseseră să se tutuiască, observă în grajd că Tim
se lupta să urce pe Fellow, în timp ce un grăjdar al lui Lambert
înhăma un elegant cal la trăsura personală a lui Nellie. Era o
dimineață rece și umedă de primăvară, și Matt considera că o căruță
cu coviltir era de preferat călăritului prin ploaie.
Tim dădu încrâncenat din cap.
— Nu călăresc de plăcere, ci pentru a-mi reface mușchii. Știai că
numai ca să stai în șa pe calul care merge la pas se pun în funcțiune
douăzeci și șase de mușchi?
Matt ridică din umeri.
— Și ca să mâni calul? întrebă el fără niciun interes.
Tim nu răspunse, dar privi mirat vehiculul scump în care tocmai
urca Matt.
— Cum de ai obținut onoarea de a umbla cu cupeul personal al
mamei mele? O ieșire cu Charlene? Într-o zi obișnuită de miercuri?
— Doar nu crezi că mama ta mi-ar împrumuta trăsura pentru
Charlene! Nu, este vorba de o întâlnire cu un investitor. Trebuie să
îl iau de la gară pe respectivul domn și să îl aduc aici înainte de a
pune Weber mâna pe el. Contactul a fost intermediat de bătrânul
Weber, dar tatăl tău vrea să poarte singur negocierile.
Matt apucă hățurile. Tim se alătură călare trăsurii.
— Este semnificativ că mie nu mi-a spus o vorbă despre asta. Chiar
m-am săturat și aș prefera să dispar astăzi în loc de mâine.
Săptămâna viitoare pleacă un vas la Londra. Dar iarăși fără noi.
Tim lăsă liber frâul și fu dureros surprins că Fellow trecu imediat la
trap alături de calul înhămat la trăsură. Matt îi văzu chipul chinuit
și trecu calul înapoi la pas.
1356
— În perspectivă ar trebui să îți cumperi un cal cu mers mai liniștit,
remarcă el. Oricum în Europa vei avea nevoie de unul nou.
Tim ridică din umeri.
— Asta spune-i-o lui Lainie. Ea vrea să luăm neapărat caii cu noi.
Cum a făcut bunica ei, Gwyneira, spune ea. Da, o țară nouă, dar
numai cu calul și câinele ei. Nu am idee cum aș finanța asta!
— Eu cred că familia ei are bani, își dădu Matt cu părerea și își mai
temperă calul.
Avea destul timp și nu stătea în ploaie. Dimpotrivă, Tim părea că
înghețase și Matt observă că stătea încordat în șa.
— Și crezi că își vor cheltui banii pentru a-și trimite peste mări fiica
abia regăsită? Tim se îndoia. Vreau ca mai înainte de a se despărți
de ei să o duc în orice caz la Queenstown și în Canterbury Plains<
— Eu cred că Lainie a ta nici nu vrea să plece din Noua Zeelandă,
spuse Matt.
De fapt era sigur de acest lucru, dar poate că trebuia să i-o spună lui
Tim mai pe ocolite.
Tim oftă.
— Știu, murmură el. Dar eu ce să fac? În meseria mea nu am nicio
perspectivă aici. Ce altceva să fac? Ruben O’Keefe mi-a făcut o
ofertă – să lucrez pentru el. În curând va deschide un nou magazin
la Westport. De aceea toți s-au dus astăzi acolo, ca să închirieze
spațiile necesare. Dar eu nu sunt negustor Matt. Nu am înclinație
pentru asta< și, ca să fiu sincer nu mi-ar face nici cea mai mică
plăcere.
— Dar Lainie<
Matt știa de la Charlene de această ofertă și încerca să abordeze cu
atenție o temă fierbinte.
— Da, știu. Lainie a ajutat în magazinul tatălui ei de când era mică.
Ea ar putea conduce magazinul, în timp ce eu aș construi în cel mai
bun caz căsuțe pentru păsărele<
— Asta îmi amintește de Florence și de Caleb Biller, remarcă Matt.
1357
— Cu mica deosebire că lui Caleb îi place viața asta. El preferă să
studieze cultura maori în loc de a se ocupa de mină. Și în timp va
câștiga și bani din asta. Ba chiar a început să o facă. William și Kura
l-au asociat cu generozitate la câștigurile de pe urma concertelor lor.
Pe când eu< Și în afară de asta, eu nu fac parte dintre cei care se
complac să trăiască din moștenirea soției sau din generozitatea
socrului.
— Dar altceva? În afară de minerit?
Matt își mai îndemnă calul pentru că se făcuse cam târziu.
— M-am gândit deja la construcția de căi ferate, răspunse Tim. De
fapt, de săptămâni întregi nu se gândea decât la o posibilă
preocupare. Acesta continuă: Mr. Redcliff din Blenheim a făcut niște
aluzii. Dar< nu mă pot înșela pe mine însumi, Matt! În construcția
de căi ferate nu există birouri fixe, se călătorește pentru inspectarea
instalațiilor, se doarme în corturi și în tabere provizorii. Este
umezeală și frig. Nu o să rezist.
Tim coborî privirea doborât. Până acum nu mai spusese aceste
lucruri și nici nu s-ar fi plâns cât de greu îi fusese în prima iarnă
după accident. Și nu va fi mai bine, după cum îl anunțase brutal
doctorul Leroy. Mai curând va fi mai rău.
— Nici în Țara Galilor clima nu este uscată și caldă, remarcă Matt.
Tom își mușcă buzele.
— Nu trebuie să fie neapărat Țara Galilor și Anglia. Există mine și
în sudul Europei<
„Care abia așteaptă pe cineva care merge în cârje și nici nu înțelege
limba țării.” Cei doi gândeau la fel, dar niciunul dintre ei nu își
exprima gândurile cu voce tare.
Între timp ajunseseră în oraș și Matt se opri în fața gării. Trenul
tocmai sosise, și Tim zări un bărbat înalt, ceva mai în vârstă, dar
încă zvelt și îmbrăcat elegant, care cobora din tren. Era probabil
investitorul.
— Îl voi întâmpina pe om, oftă Matt. Și cu asta va începe probabil
1358
declinul meu. În mod sigur mă vor înlocui cu unul cu studii, iar eu
am să înghit iarăși praf de cărbune ca șef de echipă.
În ultimele luni practic Matt condusese mina. Marvin Lambert
trecea aproape zilnic pe la birou, dar nu ca să ia decizii, ci mai
curând pentru a le contramanda pe ale lui.
— Te văd pe urmă la cârciumă?
Tim clătină din cap.
— Mai curând nu. Voi fi la o cină în oraș, o masă în familie într-unul
dintre cele mai bune hoteluri de pe chei. La invitația lui Ruben
O’Keefe. Ei îl așteaptă pe un oarecare unchi din Canterbury.
Probabil un baron al oieritului<
Tim părea dezinteresat. De fapt îi era groază de familia care o
reținea pe Elaine pe Insula de Sud.
Matt îi făcu un semn.
— Atunci amuză-te! Mie urează-mi noroc! Am să îți povestesc
mâine cum a fost.
Tim privi în urma prietenului său, care sări cu ușurință peste o
barieră pentru a ajunge mai repede la peron. Matt i se adresă
politicos domnului mai în vârstă, apoi râzând îi luă acestuia
geamantanul. Măcar el avea cel puțin șansa ca făcând turul minei cu
noul creditor al lui Marvin să îl convingă pe acesta de cunoștințele
lui de specialitate. Tim îi dorea sincer noroc. Dar îl și invidia.

Elaine arăta răpitor când îl întâmpină pe Tim în fața celui mai bun
hotel din oraș. Ea purta rochia ei albastră și mângâia calul cu care
venise tatăl ei, aflat alături de Banshee. Era o întâlnire de familie și
pentru patrupede. Calul cel negru era mânzul lui Banshee, pe care
Elaine îl lăsase la Queenstown după nunta ei. Tim spera că nu voia
să îl ia cu ea peste mări și pe acesta<
Tim îl lăsase în această seară pe Roly să îl aducă cu trăsura. Îi fusese
de ajuns ieșirea din timpul dimineții; o prelungise la mai mult de
două ore, pentru a-și mai potoli furia inutilă. Și în plus acum purta
1359
ținuta de seară. Se pare că acest unchi era o personalitate
importantă, și Elaine îi dăduse de înțeles că se și sărbătorea ceva.
— Mie nu mi-au spus, dar unchiul George i-a telegrafiat de ieri
tatălui meu, care apoi părea foarte bucuros și a aranjat cu hotelul
cina aceasta. Cu șampanie!
Elaine se bucura pentru această seară, în timp ce Tim era mai
reținut. Mai curând se temea de întâlnirea cu noul venit decât să și-o
dorească. De prea multe ori îi fusese penibil să fie prezentat cuiva.
Oamenii căutau apoi subiecte de discuții care să nu vizeze tabuuri și
le era vizibil neplăcut să se ridice în picioare și să umble în prezența
lui Tim. Dacă o ținea tot așa, devenea sihastru!
Tim afișă un zâmbet și o luă pe Elaine în brațe. Ea era mulțumită și
degajată și îl întâmpină cu relatări detaliate despre noul magazin
din Westport. Aveau vad bun, magazinul aflându-se în centrul
localității. Și orașul era cel puțin la fel de mare ca Greymouth, plin
de viață și atractiv. Elaine se putea foarte bine imagina trăind acolo
și conducând magazinul. Tim era pe punctul de a se resemna. Nu
putea fi chiar atât de rău să vândă articole de uz casnic și
îmbrăcăminte.
Traversară amândoi foaierul hotelului – și Tim trebui să facă un
efort pentru a rămâne politicos când un portar se tot foia în jurul lui,
de parcă ar fi ținut neapărat ca pentru un bacșiș să îl ducă până în
cameră. Nu trebuia să fie atât de sensibil și să considere fiecare
ieșire în public ca o trecere printre furcile caudine. Totuși Tim se
bucură că masa pentru Ruben O’Keefe și oaspeții lui nu era pusă în
sufrageria amplă a hotelului, ci într-o altă încăpere alăturată, nu mai
puțin elegantă. Tatăl lui Elaine, fratele ei Stephen și respectivul
unchi George stăteau deja cu o băutură la fereastra de la care se
puteau admira cheiul și marea, care în această zi era agitată.
Toți trei priveau afară și se întoarseră spre Tim și Elaine când
aceștia se apropiară de ei. Tim îi salută pe Ruben și pe Stephen, apoi
surprins se trezi față în față cu bărbatul pe care Matt îl luase de la
1360
gară în această dimineață. Lainie ieși în față și se lăsă îmbrățișată de
noul venit, care o strânse copios înainte de a-i da drumul râzând.
— În sfârșit, te-am regăsit, Lainie! zise el. Complimente, micuțo,
niciodată nu m-aș fi gândit că se poate ascunde cineva de mine pe
această insulă!
Lainie zâmbi rușinată și acceptă paharul cu șampanie oferit de tatăl
ei.
Tim se folosi de pauză pentru a-i întinde mâna „unchiului George”.
— George Greenwood, se prezentă bărbatul înalt și mai în vârstă.
Strângerea lui de mână era puternică, privirea sigură. Păru că nici
nu vede cârjele și atelele lui Tim.
— Nu cumva v-am văzut azi-dimineață la gară? se interesă el
înainte ca Tim să fi apucat să își spună numele. Erați împreună cu
acel Mr. Gawain, care mi-a arătat mina Lambert.
— Și? Vă place? îi scăpă lui Tim, care imediat deveni conștient de
lipsa lui de tact. Scuzați-mă, trebuia să mă prezint mai întâi.
Timothy Lambert.
— Logodnicul lui Elaine, adăugă Ruben și zâmbi. Alesul ei. Mr.
Greenwood are vești referitoare la divorț, Tim. Vești bune!
Elaine părea că arde de nerăbdare să afle veștile, în timp ce Tim se
putea gândi doar la mină. Cum se prezentase Matt? Și tatăl lui?
Cum se desfășuraseră negocierile? Existau deja rezultate?
— Lambert? întrebă Greenwood și îl cercetă cu privirea pe Tim.
Cumva rudă cu proprietarul minei?
Tim confirmă.
— Fiul, spuse el resemnat.
Greenwood se încruntă.
— Nu se poate<
Tim îl fulgeră cu privirea. Brusc toată mânia și frustrările lui
explodară și nu se mai putu stăpâni.
— Mr. Greenwood, oi avea eu probleme, dar în privința
descendenței mele mai pot da informații sigure!
1361
Greenwood nu păru supărat. Ba chiar zâmbi.
— De asta nu se îndoiește nimeni, Mr. Lambert. Eram doar puțin
mirat< Apucă o hârtie pe care anterior o aruncase pe masă
neglijent și adăugă: Iată< informații despre descrierea proiectului.
Dar citiți și dumneavoastră.
Tim luă documentul și își aruncă privirea pe fragmentul intitulat
„Succesori”.

Unicul fiu al lui Marvin Lambert este suferind și este extrem de

probabil ca niciodată să nu poată conduce întreprinderea. Dorința
familiei este ca cel puțin o parte a minei să fie transformată în bani și
este motivată și de necesitatea de a asigura bolnavului întreținerea<

Tim păli.
— Îmi pare rău, Mr. Lambert, zise Greenwood. Dar conform celor
scrise, aș fi bănuit că fiul familiei ar fi mai curând într-un sanatoriu
din Elveția decât pe un cal în gara din Greymouth.
Tim respiră adânc. Trebuia să se liniștească, să treacă cumva de
această seară<
— Scuze, Mr. Greenwood, dar nu puteam să știu< Cui îi datorez
această descriere a stării mele de sănătate? Tatălui meu ori lui Mr.
Weber?
— Aveți cunoștință despre activitatea de mijlocire a lui Mr. Weber?
întrebă Greenwood.
— Din ciripitul vrăbiilor de pe acoperișuri, răspunse Tim. Iar
Florence Weber ar fi fără îndoială încântată să comaseze
administrarea minelor Lambert și Biller. Ar avea două exploatări
miniere. Poate că ar fi trebuit să urmez sfatul Kurei! adăugă el.
— Sfatul Kurei? întrebă geloasă Elaine.
— O glumă proastă, spuse obosit Tim.
— Și de ce anume nu vreți să conduceți acum mina? întrebă
Greenwood. Interese complet diferite? Ruben spunea că poate veți

1362
prelua magazinul din Westport.
Tim se încordă.
— Sir, eu sunt inginer minier. Am diplome de la două universități
europene și am experiență practică în mine din șase țări. Nu se pune
problema lui „nu vreau”. Dar tatăl meu și cu mine avem păreri
diferite în câteva chestiuni foarte importante care privesc
managementul minei.
Privirea vie a lui Greenwood trecu peste trupul lui Tim.
— Starea în care vă aflați este o urmare a acestor< divergențe de
opinii? Puteți vorbi deschis, eu am cunoștință despre exploziile din
mină și despre cauzele lor mușamalizate. Și despre doi oameni din
conducerea minei care imediat după accident au coborât în mină.
Unul este mort<
— Pentru tatăl meu este mort și al doilea< spuse Tim cu voce
răgușită.
— Deci, unchiule George, ne povestești în sfârșit ceva despre
divorț? îi întrerupse Elaine, care până atunci se plimbase cu fratele
ei și nu avea idee despre seriozitatea discuției dintre Tim și
Greenwood. Mai puteți discuta despre mină și pe urmă. Și îmi mai
este și foame.
Lui Tim nu îi era foame. Îl privea în ochi pe George Greenwood.
— Discutăm despre asta mâine-dimineață, zise Greenwood. Veniți
la ora nouă la mine la hotel și aduceți și diplomele. Dar cred că noi
vom cădea de acord foarte repede. De altfel, eu am cumpărat șaizeci
de procente din participația la mina dumneavoastră, Mr. Lambert.
Cine este mort acolo – asta eu decid!

George Greenwood mai întârzie cu noutățile. Abia după ce se aduse

primul fel catadicsi să răspundă la insistentele întrebări ale lui
Elaine.
— Thomas Sideblossom va fi de acord cu divorțul, anunță el în cele
din urmă. Unul dintre avocații noștri a vorbit cu văduva lui John. În
1363
prezent ea se află la Lionel Station, dar va reveni la Blenheim ca să
discute cu el imediat ce problemele din Otago vor fi rezolvate.
— De vorbit poate vorbi mult și bine, spuse Elaine neîncrezătoare.
Dar ce o îndreptățește să creadă că Thomas o va asculta?
— Oh, conform doamnei Sideblossom, divorțul este în interesul lui,
spuse mustăcind George. Imediat ce se declară divorțul, el
intenționează să se căsătorească cu fosta lui soacră.
— Ce?
Elaine rosti întrebarea atât de virulent, încât se înecă cu cocteilul din
care sorbea și începu să tușească. Când se mai potoli, în privirea ei
se citea panica.
— Nu poate să facă asta, șopti ea. La Zoé mă refer. Ea<
— Și eu am pus întrebarea de două ori, recunoscu George, înainte
de a afla contextul.
— Da? întrebă Stephen, care se juca uimit cu mâncarea din farfuria
lui. Nu îi plăceau fructele de mare și încerca să separe pe
neobservate cozile de rac. Dar este evident. Doamna nu are de ales.
Stephen făcu să dispară cozile sub masă, unde Callie abia le aștepta.
— Dar Thomas este< el este îngrozitor< trebuie să îi spun< se
bâlbâia Elaine, care lăsă tacâmul părând că avea de gând să se ridice
și să ia imediat legătura cu Zoé.
— Thomas se află într-un stabiliment pentru boli mintale, îi aminti
Tim și își puse încet mâna sa pe a ei. Nu mai poate face nimic
nimănui.
— Tocmai, continuă degajat Stephen. Dar ca și mai înainte este
moștenitorul lui Lionel Station. Și așa cum îl știu eu pe John
Sideblossom, acesta nu a făcut niciun testament prin care soția lui să
beneficieze de un legat. Și cum stau lucrurile în prezent, ea este
lipsită de orice mijloace. Va putea oricum să rămână să locuiască la
Lionel Station. Și chiar și așa, Elaine i-ar putea face greutăți<
— Eu? întrebă uluită Elaine.
Părea iarăși că se pierde.
1364
— Firește că tu, îi spuse tatăl ei. Ca soție a lui treci drept cea mai
apropiată rudă a lui Thomas. Ai dreptul de a dispune de bunurile
lui, și când va muri, tu vei fi unica moștenitoare.
Elaine se făcu din nou străvezie.
— Se poate și mai bine, explică Stephen, degustând situația. De
exemplu, dacă medicii din acest stabiliment reușesc să îi elimine
bunului Thomas și restul de rațiune pe care îl mai are – și nu vor
avea nevoie pentru asta de mai mult de unu, doi ani –, poți cere
curatela. Și vei deveni stăpână deplină peste o fermă frumoasă și
peste douăsprezece mii de oi. Nu asta ți-ai dorit întotdeauna?
Stephen rânji.
Mâinile lui Elaine tremurau pe fața de masă.
— Ar trebui să te gândești și la nevoile lui Callie! adăugă Stephen cu
o mutră serioasă.
Cățelușa dădu din coadă când își auzi numele. Se uită rugătoare la
Stephen, cu gândul la alte bunătăți. Stephen continuă:
— Ea este oricum un câine ciobănesc, are nevoie de câteva oi.
Elaine înțelese abia acum că fratele ei glumea și schiță un zâmbet
slab.
— Serios vorbind, Elaine, din punct de vedere financiar ar trebui să
mai analizezi o dată acest divorț, opină George Greenwood. Ne
aflăm într-o poziție excelentă pentru negocieri. Poate că Mrs.
Sideblossom va accepta o convenție de întreținere.
Elaine clătină energic din cap.
— Nu vreau niciun ban de la ei, șopti ea. Să aibă Zoé parte de ei!
Esențial este să nu îl mai văd niciodată.
— Asta se poate aranja și fără o convenție suplimentară, zise
Greenwood. După cum spune avocatul meu, Zoé intenționează să
plece la Londra imediat ce viitorul ei soț va putea suporta călătoria
și după ce căsătoria va avea loc. Ea a găsit deja un sanatoriu
corespunzător în Lancashire, unde el va fi izolat în siguranță și într-
o atmosferă plăcută. Se spune că în Anglia aceste instituții sunt mai
1365
moderne și oferă șanse de vindecare superioare<
Stephen râse.
— Și mai ales că Londra este mult mai atractivă pentru tinerele
văduve decât ultimul colțișor din Lake Pukaki.
— Eu sper că va fi fericită, spuse Elaine pe un ton serios. Nu a fost
foarte drăguță cu mine, dar cred că a pătimit multe. Din partea mea,
să găsească în Anglia ceea ce caută. Cât timp crede avocatul că va
mai dura totul, unchiule George?

— Așadar poți din nou să te antrenezi pentru dans! spuse Elaine

afectuoasă.
Era târziu seara și ea era puțin amețită de la șampanie și de
perspectiva de a fi în sfârșit liberă. Tim o sărută în fața grajdului
hotelului, în timp ce Roly îl înhăma pe Fellow la brișcă.
— Și dacă eu l-am înțeles bine pe unchiul George, nici nu mai
trebuie să mergem în Țara Galilor.
Tim confirmă și o mângâie pe cap.
— Și dacă eu l-am înțeles bine pe unchiul George, curând voi dansa,
spuse el înverșunat. Florence Weber se va minuna de cât de multă
viață ascunde încă mina Lambert! Zâmbi și adăugă: Îmi pare rău
doar de Callie pentru mulțimea de oi pierdute. Callie își auzi
numele și sări spre el. Am putea cumpăra câteva și le-am lăsa să
pască pe terenurile minei<
Elaine zâmbi și mângâie cățelușa.
— Oh, nu, va trebui în curând să păzească copii!

1366
 10

Tim Lambert își luă în primire noul lui birou. Era ceva mai mic
decât al tatălui său, pentru a păstra aparențele. Oficial Marvin
Lambert încă mai conducea mina. Tim dispunea totuși de mai mult
spațiu decât locțiitorul lui, Matt Gawain, al cărui birou se afla lângă
al lui. Ambele încăperi se aflau la parter, erau luminoase și aveau o
perspectivă largă asupra celor mai importante instalații ale minei.
Tim vedea turnul de extracție, vedea oamenii intrând în tură și în
curând avea să vadă șinele pe care în viitor se va transporta
cărbunele direct la calea ferată principală. Dar și acum domnea
agitația; tocmai erau livrate noile lămpi de mină, căștile de protecție
moderne, vagonetele moderne pentru transportul în subteran. Matt
Gawain tocmai vorbea cu un grup de mineri. O parte dintre ei
veneau direct din zonele miniere ale Angliei și din Țara Galilor.
George Greenwood dispusese recrutarea în porturile din Lyttleton
și Dunedin de noi emigranți cu cunoștințe de specialitate.
Tim respiră adânc, dar nu mai avu timp să se familiarizeze mai
îndeaproape cu noul lui regat, pentru că apăru Lester Harding,
secretarul tatălui său, spre a-l întâmpina. Serviabilitatea afișată de
bărbat îi curmă pe loc buna-dispoziție.
— Să vă aduc un fotoliu, Mr. Lambert? Va fi mai confortabil. Doriți
un pahar cu apă?
Tim nu voia să se enerveze, dar dacă nu îl punea la punct, omul îl
va călca pe nervi în fiecare zi. Așa că aruncă doar o privire
disprețuitoare fotoliilor din piele comode, dar joase, grupate într-un
colț al biroului în jurul unei măsuțe.
— Nu știu cum obișnuiți dumneavoastră, dar eu prefer în general să
lucrez la biroul meu, nu sub el, ripostă el glacial. Și deoarece dispun
de o înălțime normală, scaunul de la birou îmi oferă condiții
corespunzătoare. După< – el se uită la ceas – < nici măcar un
1367
minut în acest birou nu am nevoie de răcoritoare. Când va veni Mr.
Gawain, ne puteți servi cu câte un ceai. Tim zâmbi ca să mai taie din
asprimea vorbelor lui, apoi continuă: Până atunci aduceți-mi
bilanțul pe ultimele două luni și cataloagele celor mai importanți
furnizori de materiale de construcție ai noștri.
Harding dispăru cu o mină indignată.
Tim uitase de el. După un timp se va vedea dacă va putea să lucreze
cu acest om. Dacă nu – va găsi un alt secretar. Timp avea. Va
modela biroul lui și mina lui cum va crede de cuviință.

Florence Weber intră în biroul ei. Era, tot pentru a păstra aparențele,
ceva mai mic decât biroul soțului ei, cu care era în legătură. Oricum
era mult mai mic decât cel al tatălui lui, care își exprimase deja
intenția ca în perioada următoare să se retragă tot mai mult din
activitatea în cadrul exploatării. Acum acolo se afla fiul lui, și acesta
lucra cu sârg. Chiar astăzi Caleb stătea deja de vreo două ore la
biroul lui. Florence nici nu observase când plecase de acasă. Privi în
trecere, aproape cu gingășie la capul lui blond plecat adânc asupra
cărților și a altor hârtii care nu aveau nici în clin și nici în mânecă cu
exploatarea minieră ori cu cărbunele. Caleb lucra la un studiu
privind înrudirea geologică dintre piatra verde maori – sau
pounamu – și jadul chinezesc și sud-american, ca și la semnificația
mitologică a acestora în cultura maori și cea aztecă. Tema îl captiva
enorm. Ieri-seară îi ținuse lui Florence lungi prelegeri referitoare la
raportul dintre jadeit și nefrit în diferite zăcăminte. Ca o soție
devotată, ea îl ascultase atent, dar în timpul destinat afacerilor el nu
o va mai inoportuna cu așa ceva. Florence închise ușor ușa dintre
birourile lor
Biroul ei! Era luminos, prietenos, și mai ales oferea o excelentă
perspectivă asupra construcțiilor minei. Birourile conducerii minei
Biller se aflau la etajul al doilea al unui antrepozit, și de la ferestrele
biroului lui Florence se vedeau turnul de exploatare, intrările în
1368
mină și calea ferată care asigura transportul rapid al cărbunelui
extras până la principala rețea de căi ferate. Cea mai modernă
instalație din regiune< Florence nu se mai sătura să o privească,
dar acum o întrerupse intrarea unuia dintre secretari.
Bill Holland, își aminti ea. Un bărbat încă tânăr, dar care lucra
pentru Biller de mult timp.
— Este totul cum ați fi dorit, madam? se interesă el servil.
Florence mai aruncă o privire asupra interiorului biroului.
Etajere, un birou, o mică garnitură masă-scaune într-un colț< și o
chicinetă. Se încruntă.
— Este foarte frumos, Mr. Holland. Dar ce ar fi să depozitați
fierbătorul de ceai și vesela în biroul dumneavoastră? Îmi tulbură
concentrarea dacă manevrați acestea aici. Puteți rezolva problema în
pauza de prânz< ba nu, rezolvați-o acum.
Omul trebuia pus la punct. Florence se gândi la Caleb, care cu
siguranță că uitase să ia micul dejun în dimineața aceasta. Zâmbi.
— Apoi duceți-i soțului meu o ceașcă cu ceai și câteva sendvișuri.
Iar mie aduceți-mi mai întâi bilanțul ultimelor două luni și catalogul
celor mai importanți furnizori de materiale de construcție ai noștri.
Holland se retrase citindu-i-se indignarea pe chip. Florence privi în
urma lui. Cu timpul va vedea dacă va putea să lucreze cu el. Ar fi
totuși păcat să îl concedieze. Nu părea prost și arăta foarte bine.
Dacă se va dovedi și discret, ar putea să și-l apropie. Cândva va
trebui să decidă care dintre colaboratorii ei devotați va fi demn să-l
procreeze pe moștenitorul lui Caleb Biller<
Florence își netezi fusta de culoare închisă, cu o croială severă, și își
aranjă decolteul cu volănașe al bluzei ei albe. Va avea nevoie de o
oglindă! În definitiv nu trebuia să se rușineze din cauza feminității
ei, chiar dacă în viitorii ani cu siguranță că pe mulți îi va surprinde
conducerea minei Biller. Florence avea timp. Și își va forma biroul și
mina după gustul ei.

1369
Emere străbătea cu pași măsurați încăperile clădirii din Lionel
Station. Bătrâna maori mergea agale, strângând cu putere în brațe
fluierul pecorino, ca și cum ar fi avut nevoie de un sprijin. Lionel
Station. Casa ei și a copiilor ei. Casa în care John o adusese
odinioară – cu mult, mult timp în urmă, când încă mai era o
prințesă, fiica unei căpetenii și copil adoptiv al vrăjitoarei. Pe atunci
îl iubise pe John Sideblossom – îl iubise destul pentru a-și părăsi
tribul după ce el se culcase cu ea în casa-dormitor a familiei ei.
Emere se considerase soția lui până când el venise cu acea fată,
blonda pakeha. Când Emere își formulase pretențiile, el râsese de ea.
Legătura lor nu valora nimic, nici măcar copilul pe care îl purta
atunci în pântece. Sideblossom voia moștenitori albi<
Emere își trecu degetele peste intarsiile noii mobile pe care Zoé o
adusese ulterior în căsnicie. A doua fată blondă. La mai mult de
douăzeci de ani după ce prima murise. Nu chiar fără concursul lui
Emere – ea era o moașă pricepută și ar fi putut să o salveze pe
prima soție a lui John. Dar pe atunci încă mai spera că totul va putea
să fie așa cum fusese mai înainte.
Acum moștenitoarea era această Zoé – sau cel puțin va face în așa
fel ca să devină moștenitoare. Emere avea o anumită considerație
față de Zoé. Ea părea atât de gingașă și de fragilă, dar supraviețuise
la tot – la ceea ce John înțelegea prin „iubire” și chiar și nașterilor la
care o „asistase” Emere.
Între timp bătrâna maori se împăcase cu gândul că Zoé exista. Să
păstreze ea veniturile fermei! Arama va aranja asta, până la ultimul
bănuț. Emere nu voia bani. Dar voia casa și pământul, de care Zoé
nu era interesată.
Emere intră în următoarea încăpere și trase perdelele. Nimeni nu va
mai bloca aici lumina soarelui! Trase adânc aer în piept după ce
deschise ferestrele. Copiii ei erau liberi; nu mai exista niciun John
Sideblossom care mai întâi îi expedia și apoi îi transforma în sclavi.
Emere aștepta cu nerăbdare ca Pai să se întoarcă cu ultimul copil. Ea
1370
trimisese fata la Dunedin ca să îi aducă ultimul fiu de la orfelinat.
Copilul pe care îl născuse la câteva luni după plecarea fetei cu părul
de foc. Fata prin care se împlinise blestemul pe care odinioară ea îl
aruncase asupra moștenitorilor lui John Sideblossom. Atunci când
singura dată ceruse ceva pentru unul dintre copiii ei. Puțin pământ
atribuit primului lor născut. Dar Sideblossom doar râsese din nou –
și în ziua aceea Emere învățase să îi urască râsul. Emere să fie
bucuroasă – spusese Sideblossom – că îi lăsa bastardul în viață! Dar
în mod sigur acesta nu va moșteni nimic!
În acea noapte el trebuise să o silească pentru prima oară pe Emere
să se culce cu el – și se pare că lui îi plăcuse să o facă. De atunci ura
totul la Sideblossom, și nici în ziua de astăzi nu știa de ce totuși
rămăsese cu el. Pentru asta se blestemase singură de mii de ori,
pentru acea fascinație pe care el o exercitase asupra ei până la
sfârșit, pentru viața ei lipsită de demnitate, între dorință și ură. Și se
blestema în primul rând pentru că îl lăsase în viață pe fiul lui cu
acea femeie albă. Dar pe atunci Emere mai avusese scrupule față de
faptul de a ucide un copil lipsit de apărare. Scrupule pe care nu le
mai avusese cu copiii lui Zoé.
Ea îl dusese pe primul ei născut la tribul ei. Tamati, unicul lor copil,
care nu îi semăna lui John Sideblossom și care îndeplinise destinul
protejând-o pe fata cu părul de foc.
Emere ridică fluierul pecorino și omagie spiritele. Avea timp. Zoé
Sideblossom era tânără. Atâta vreme cât ea trăia și Lionel Station
făcea bani, Emere era în siguranță. Nimeni nu va pune mâna pe
casă și pe pământ. Și apoi? Rewi, cel de al treilea născut al ei, era
deștept. John îl adusese la fermă pentru scurt timp, dar Emere se
gândise să îl trimită înapoi la Dunedin. Acolo putea să meargă mai
departe la școală, poate să își însușească profesia acestui bărbat care
vorbise de curând cu Zoé. Avocat< Emere lăsă cuvântul să îi
alunece pe limbă. Cineva care îl ajuta pe altul să își câștige
dreptatea. Poate că Rewi își va cuceri prin luptă moștenirea. Emere
1371
zâmbi. Spiritele vor avea grijă.

1372
 11

Tim Lambert a dansat într-adevăr la nunta lui. Deși doar un vals

scurt, sprijinit de mireasa lui, totuși a fost frenetic aplaudat de
spectatori. Minerii își aruncau șepcile în aer și îl încurajau ca la
cursa hipică, iar Berta Leroy avea lacrimi în ochi.
Tim și Lainie s-au căsătorit de ziua Sfintei Barbara, la exact doi ani
după legendarul Lambert Derby. Din nou s-a organizat o mare
petrecere pe terenul minei. George Greenwood s-a prezentat ca nou
asociat, prezentându-l totodată și pe directorul executiv al minei,
Tim Lambert, ocazie cu care a invitat întreaga echipă și jumătate din
orașul Greymouth la bere gratis, grătar, întreceri și dans. Doar o
cursă hipică nu s-a mai organizat de data aceasta.
— Nu am vrut să riscăm ca mireasa mea să plece călare, spusese
Tim în discursul lui puternic aplaudat și o sărută pe Lainie în fața
tuturor.
Din nou izbucniră toți în urale; doar Elaine roși ușor. De data
aceasta, în sfârșit, printre cei prezenți se aflau mama și bunica ei.
Fleurette și Helen o încurajau făcându-i semn cu mâna. Tim le
plăcuse amândurora. Nici celebrul instinct al lui Fleurette nu
ridicase nicio obiecție.
Reverendul nu se mai lupta de data aceasta cu mustrări de
conștiință în privința pasiunii pentru pariuri a enoriașilor. Acum
avea de rezolvat problema cununării unei mirese divorțate. Elaine
nu mai apăru în alb, ci purta o rochie bleu, cu garnituri de nuanță
mai închisă – firește provenind tot din atelierul lui Mrs. O’Brien.
Renunțase și la voal în favoarea unei coronițe din flori proaspete.
— Să fie din șapte flori! decisese ea, cauzând astfel oarece dureri de
cap prietenelor ei. Ca să mi-o pot pune sub pernă în noaptea
nunții<
— Aoleo! Poate vei visa pe altcineva! o tachină Tim cu referire la
1373
acea noapte de Sânziene de demult.
În cele din urmă reverendul s-a salvat prin istorioara cu Sfânta
Barbara, în care el ca metodist nu credea. A citit simplu o liturghie
sub cerul liber, și în final a binecuvântat atotcuprinzător orașul și pe
cei de față. Pe Tim și pe Elaine i-a chemat în primul rând, și fratele
lui Elaine, Stephen, a interpretat Amazing Grace.
Desigur, Kura-maro-tini ar fi îmbogățit sărbătoarea cu ritmuri mai
complicate, dar ea nu a fost prezentă. Tim și Elaine o vor întâlni
totuși în călătoria lor de nuntă. Elaine voia să revadă nu numai
Queenstown, ci și Kiward Station, și Helen era extrem de interesată
de programul muzical al Kurei. De aceea toți, cu excepția lui Ruben,
care era nevoit să își vadă de afacerile lui, plecară la Christchurch
pentru a fi de față la mult-anunțatul concert de rămas-bun al Kurei
și al Marisei. După aceea artistele și William aveau să plece în
Anglia. Deja fuseseră stabilite datele pentru concertele de la Londra
și din diverse alte orașe ale Angliei. William contactase o cunoscută
agenție organizatoare de concerte, care le planificase turneele.
— În cele din urmă, Kura a obținut exact ceea ce și-a dorit, comentă
Fleurette O’Keefe dezaprobator.
Ea nu o întâlnise pe Kura la Greymouth și îi era încă ostilă. Bun, ca
ginere William i-ar fi plăcut clar mai puțin decât Tim Lambert, care
îi trezise imediat simpatia. Totuși Kura și William o făcuseră să
sufere pe fiica ei, ceea ce o mamă nu uită ușor.
— Și ce fac acum cu fetița lor? Fleurette își amintise de Gloria. O vor
lua în Europa?
— Din câte știu eu, nu, răspunsese Helen.
Neînțelegerea dintre ea și Gwyneira McKenzie-Warden nu durase
mult. Femeile erau prietene mult prea apropiate pentru a le învrăjbi
ceva. Ele reluaseră corespondența foarte curând după nunta Kurei
și în ultimii ani trăiseră împreună grijile provocate de dispariția lui
Elaine.
— Micuța rămâne la Kiward Station. Cel puțin momentan.
1374
Niciodată nu știi ce îi trece Kurei prin cap. Dar până acum nici tatăl
și nici mama ei nu s-au interesat cât de cât de ea. De ce s-ar schimba
situația acum? Și să cari după tine prin jumătate de Europa o fetiță
de trei ani este absurd.
— Și în concluzie mămica obține exact ce vrea! Fleurette zâmbi și
continuă: O a doua șansă de a crește moștenitoarea lui Kiward
Station în stilul ei. Și Tonga deja se pregătește de luptă<
Helen râse.
— Chiar atât de rău nu va fi. La Kura a încercat mai curând cu
dragostea. Cum de putea măcar să bănuiască că se va găsi cineva
care să se priceapă mai bine la whaikorero?

Calea ferată dintre Coasta de Vest și Canterbury Plains era deja

funcțională, și Elaine aștepta cu emoție prima ei călătorie cu trenul.
Tim spera la o excursie mai puțin obositoare decât drumul la
Blenheim și nu fu dezamăgit. Călătoriră în condiții deosebite, mai
ales că George Greenwood dispunea de un vagon-salon particular.
El îl pusese generos la dispoziția tinerei perechi, așa că Tim și Lainie
făcură dragoste într-un pat care zdrăngănea și vărsară râzând
șampanie.
— S-ar putea să mă obișnuiesc cu asta! declară entuziasmată Elaine.
Tim zâmbi.
— Atunci ar fi trebuit să rămâi pianistă la Kura. Ea visează mereu la
vagonul particular al idolului ei. Cum se numea acea cântăreață<?
— Nu știu, o oarecare divă a operei< Adelina Patti! Și nu cumva
călătorește cu un tren propriu? Poate ai putea să aranjezi ceva la
firma lui Mr. Redcliff. Ca investitor feroviar probabil că obține
trenurile mai ieftin.
Elaine se cuibări și mai comod în brațele lui Tim.

Soții McKenzie îi așteptară pe călători în gara din Christchurch, și

Gwyneira o strânse emoționată în brațe pe Elaine. Spre deosebire de
1375
Helen, ale cărei trăsături în ultimii ani deveniseră mai severe,
pentru Gwyn timpul parcă stătuse în loc.
— Dar cum altfel, cu o casă plină de copii! răspunse ea mulțumită
când Helen îi făcu un compliment. Jack și Glory< și Jennifer este
încă foarte tânără și atât de drăguță. Privește!
Jennifer Greenwood, care încă le mai preda copiilor maori din
Kiward Station, îl salută roșind la față și pe Stephen O’Keefe.
Amândoi discutară cu argumente juridice de necontestat dacă
aveau sau nu aveau voie să se sărute în public și în cele din urmă o
făcură sub umbrela de soare a lui Jennifer.
— Aceasta va fi următoarea nuntă! Când va termina studiile,
Stephen va lucra la Greenwood ca avocat al firmei.
Helen confirmă.
— Spre nemulțumirea tatălui său, pentru că lui Ruben i-ar fi plăcut
să îl vadă judecător. Dar unde intervine dragostea< Iată și aici una
mare de tot!
Ea arătă râzând către Jack și micuța Gloria. Jack împlinise între timp
optsprezece ani, era un tânăr bărbat înalt, cu bucle rebele brun-
roșcate, care lui Helen îi amintea foarte mult de tânărul James. În
ciuda neîndemânării aparente, el se mișca surprinzător de bine și o
conducea pe micuța însoțitoare sigur prin furnicarul din gară.
— Trenul, repetă papagalicește Gloria cam dezinteresată și arătă
către monstrul de oțel. Câine, vino! spuse ea apoi cu un entuziasm
vizibil mai mare și întinse mâna spre Callie.
Elaine o fluieră pe cățea și îi ceru să dea lăbuța. Dar Callie preferă să
se arate mai interesată de câinele lui Jack.
Elaine o ridică în brațe pe Gloria.
— Ce drăgălașă este! Dar nu îi seamănă deloc Kurei!
Așa și era. Gloria nu semăna nici cu Kura și nici cu William; nu avea
părul nici negru strălucitor și nici blond-auriu, ci castaniu cu ușoare
nuanțe roșcate. Avea ochii ca de porțelan albastru, ceva cam
apropiați. Trăsăturile chipului ei aveau încă rotunjimile specifice
1376
copiilor; poate mai târziu acestea vor deveni prea colțuroase pentru
a fi frumoase.
— Slavă Domnului! spuse Jack. Lainie, câinele este cam needucat.
Nu se poate ca un Collie Kiward să zburde prin toată gara și să se
lase mângâiat de toată lumea. Are nevoie de oi!
— Vom rămâne aici câteva zile, spuse Elaine și zâmbi.

Concertul Kurei a fost un triumf. Ea nici nu se așteptase la altceva.

De fapt după Blenheim mergea dintr-un senzațional succes într-
altul – pe care Kura și Marisa îl puneau pe seama capacității lor
muzicale, iar William îl punea înainte de toate pe seama faimei
Kurei de magiciană a spiritelor. La fiecare interviu el se lansa în
aluzii obscure, iar Kurei îi era teamă că turnase povești
asemănătoare și agenției din Anglia. Oricum ea nu reacționa. Ei îi
era indiferent de ce veneau oamenii. Important era că băteau din
palme și plăteau biletele. Kura se bucura din nou de bunăstare. Iar
de data aceasta prin propriile merite.
Marama și tribul ei nu se mulțumiseră doar să-i audieze concertul,
ci îl completaseră și cu prezentarea a două haka proprii. Ultima, la
dorința expresă a lui William. Marama o luă ca pe o scuză pentru
afrontul suferit la nunta lor și acceptă cu plăcere. Ea era un om
pașnic și ierta cu ușurință. Și acum când vocea ei înaltă, coborâtă
parcă din nori, se unea cu glasul puternic și grav al Kurei, William
ar fi angajat-o pe loc pentru întreg turneul.
În această zi sala de la White Hart părea mai exotică decât fusese
vreodată. Tonga venise la Christchurch cu jumătate din tribul lui
pentru a omagia moștenitoarea de la Kiward Station și în același
timp pentru a-și lua rămas-bun de la ea pentru totdeauna. Cei mai
mulți maori nici nu săreau în ochi. Mai toți purtau îmbrăcăminte
occidentală, chiar dacă în combinații cam nepotrivite. Tonga apăru
însă în portul tradițional și tatuajele lui – era unicul din generația sa
care le mai avea – îi dădeau un aer marțial. Cei mai mulți spectatori
1377
îl luaseră la început drept un dansator. Dar când apăruse în public,
se retraseră neliniștiți de lângă el.
Tonga a fost și singurul care s-a încruntat urmărind reprezentația
Kurei. El ar fi preferat cântecele maori neprelucrate și i-a displăcut
și înstrăinarea lor prin intermediul unor instrumente muzicale
occidentale.
— Kura va rămâne în Anglia, îi spuse el lui Rongo Rongo,
vrăjitoarea tribului său. Ea cântă cuvintele noastre, dar nu vorbește
limba noastră și nu a făcut asta niciodată.
Rongo Rongo ridică din umeri.
— Ea nu a vorbit niciodată nici limba pakeha. Ea nu aparține
niciuneia dintre lumile noastre. Este bine că ea caută o lume
proprie.
Tonga aruncă o privire semnificativă micii Gloria.
— Dar ea lasă copilul la familia Warden.
— Ne lasă nouă copilul, îl corectă Rongo. Copilul aparține țării
Nghai Tahu. Spre care trib se va orienta<
Gloria ședea în rândul al doilea împreună cu Jack, care în acest fel
făcuse din ea o victimă sigură. Dacă ar fi fost după el, tânărul nu s-
ar fi aventurat nici măcar în apropierea unei săli de concert în care
cânta Kura-maro-tini.
— Înțeleg perfect de ce tipul din Blenheim a luat-o razna, îi spuse
acesta mamei lui. Te pomenești că ajung și eu într-un ospiciu!
Gwyneira îi explică faptul că ea nu împărtășește această temere, dar
nici amenințările și nici promisiunile ei nu îl putură convinge. Dar
Kura insistă asupra prezenței fiicei ei, și Jack își schimbă imediat
opinia.
— Gloria o să înceapă să zbiere din nou! Sau, și mai rău, nu o să
zbiere, și Kurei o să îi treacă brusc prin cap că ea are talent și că va
trebui să o ia în Anglia. Nu, nu, în condițiile acestea merg cu ea și o
să am grijă de ea.
Gloria nu mai zbieră de data aceasta, dar se jucă plictisită cu căluțul
1378
din lemn adus pentru ea de Jack. Când Kura invocă spiritele pe
scenă, fetița o întinse și fugi în spate, unde se adunaseră maori și
Tonga se sprijinea de un perete cu o mină amenințătoare. Jack nu se
luă după ea, dar o urmări cu coada ochiului. Nu era nicio mirare că
Gloria preferase să fugă de această muzică tristă care aducea a cor
de pisici, preferând să se joace cu ceilalți copii. El însuși fu bucuros
când concertul se încheie în cele din urmă. Alături de părinții lui -
James îi făcu și el cu ochiul tot atât de ușurat –, părăsi sala
recuperând-o și pe Gloria.
Micuța era împreună cu un băiețel maori puțin mai mare, care spre
mirarea lui Gwyn nu purta nici chiloței și nici cămășuță, ci doar
legendarul șorț ce îi acoperea șalele. El nu era împodobit doar cu
amuleta tipică și cu colierele unui copil maori de familie bună, ci
prezenta deja și primele tatuaje. Din acest motiv mulți pakeha se
simțiră contrariați, dar pe Gloria nu o deranja defel.
Copiii se jucau cu bucățele de lemn.
— Sat! spuse băiatul și arătă către porțiunea împrejmuită în care
Gloria mai adăuga o altă casă.
— Marae! explică Gloria arătând către casa cea mai mare. Lângă
casa pentru adunări ea mai prevăzuse în plan și spații pentru
provizii și bucătării: Aici pataka, aici hanga și aici locuiesc eu!
Casa visurilor ei se afla pe un lac desenat cu creta pe podea.
— Și eu! strigă băiatul. Eu căpetenie!
Tonga apăru în spatele Gwyneirei, care urmărea copiii zâmbind.
— Mrs. Warden< Tonga se înclină ca la carte. Îi datora lui Helen
O’Keefe o educație pakeha solidă. Kura-maro-tini ne-a impresionat
foarte tare. Păcat că ne părăsește. Dar vă rămâne o moștenitoare<
El arătă către Gloria, apoi continuă: Acesta este moștenitorul meu.
Wiremu, fiul meu.
În spatele celor doi apăru Helen.
— Un băiat frumos, Tonga! îl complimentă ea.
Tonga încuviință din cap și îi privi gânditor pe copiii care se jucau.
1379
— O pereche frumoasă. Nu găsiți și dumneavoastră, Miss Gwyn?
Wiremu tocmai îi întindea Gloriei o scoică. În schimbul căreia
Gloria îi dădu căluțul din lemn.
Gwyneira o fulgeră cu privirea pe căpetenie. Dar se stăpâni și îi
căută privirea acestuia mai mult ironic.
— Sunt copii, remarcă ea.
Tonga zâmbi.

1380
 EPILOG

În acest roman este zugrăvită pe cât posibil detaliat viața cotidiană

într-o așezare minieră neozeelandeză de la sfârșitul secolului al XIX-
lea. Descrierea muncii în mină și a condițiilor de viață aproape
insuportabile ale minerilor, încercarea lor de a-și găsi seara
consolarea în alcool și descrierea bordelului local ca „al doilea
cămin” au acoperire istorică la fel ca setea de avuție a proprietarilor
de mine deseori lipsiți de omenie. Cântecul maorilor este totuși doar
într-o măsură limitată un roman istoric. Istoria socială este
documentată cu exactitate, însă multe locuri în care se petrece
acțiunea și evenimentele istorice importante au fost modificate sau
sunt pur fictive. În zona din jurul localității Greymouth, din 1864 și
până în prezent, au existat aproximativ o sută treizeci de mine –
particulare, cooperatiste sau de stat –, dar niciuna nu a aparținut
unei familii Lambert sau Biller și niciun fost proprietar de mină nu
are o istorie a familiei asemănătoare acestora.
Accidentul minier descris este reconstituirea până în detaliu a
catastrofei de la mina Brunner din anul 1896 în ceea ce privește
numărul celor decedați, primele încercări de salvare și cauzele
accidentului. Singura deosebire față de evenimentele reale constă în
aceea că în acest roman supraviețuiesc doi oameni. În realitate au
murit toți cei șaizeci și patru de ortaci și primii doi salvatori. Totul
este documentat; există chiar și înregistrări audio ale amintirilor
unor martori oculari. Printr-o cercetare corespunzătoare aș fi putut
nominaliza victimele și urmașii acestora. Tocmai această
documentare meticuloasă în ce privește istoria Noii Zeelande face
pentru mine dificilă și problematică din punct de vedere etic
încadrarea cărții de față drept roman istoric, eu înțelegând prin
roman istoric o reconstruire istorică în care apar doar puțini eroi
fictivi; acțiunea nu ar trebui imaginată, ci dictată de întâmplările
1381
reale.

Noua Zeelandă a fost descoperită abia în 1642 de către navigatorul

olandez Abel Janzoon Tasman și a fost cartografiată în 1769 de către
căpitanul Cook. Abia de la 1790 Insula de Nord a fost populată de
albi; primii patruzeci de ani reprezintă din punct de vedere narativ
o sursă interesantă doar pentru cei entuziasmați de istorioarele cu
aventuri ale vânătorilor de balene și de foci. O colonizare veritabilă
a avut loc abia de pe la 1830. Deci istoria neozeelandeză este relativ
scurtă, dar cu atât mai mult este bine documentată. Practic fiecare
orășel își are arhiva lui, în care sunt menționate numele primilor
coloniști, fermele acestora, deseori chiar amănunte din viața lor.
Teoretic, ca autor ai putea alege ce valorifici dând o nouă viață
istoriei reale. Dar practic aici nu avem de-a face cu oameni din Evul
Mediu, a căror urmă se pierde pe parcursul secolelor, ci o parte
dintre succesorii acestor oameni mai trăiesc încă în Noua Zeelandă.
În mod ușor de înțeles aceștia ar putea lua în nume de rău dacă un
străin le-ar prelua străbunicii și i-ar dota cu personalități fictive – pe
bună dreptate dacă este vorba despre personalități atât de antipatice
ca de exemplu Thomas Sideblossom.
Deoarece țara nu este atât de vastă ca Australia, nu poți să situezi în
cadre reale de acțiune ferme și locuri fictive. De aceea eu am
renunțat la satisfacția de a le oferi cititorilor mei plăcerea de a
călători pe urmele eroilor romanului. Peisaje și locuri de desfășurare
a acțiunilor – de genul împrejurimilor și arhitecturii unor ferme ca
Kiward Station și Lionel Station – au fost imaginate și unor
personalități istorice li s-au dat alte nume.
Firește că unele informații sunt totuși ușor verificabile. Așa este de
exemplu numele crescătorului de oi James McKenzie, care poate fi
găsit pe internet cu câteva clicuri ale mausului. Oricum vă asigur că
el are tot atât de puțin de-a face cu John Sideblossom al meu cât are
de-a face adevăratul McKenzie cu replica lui din acest roman. De
1382
fapt James McKenzie este singurul al cărui nume nu este fictiv,
deoarece soarta lui s-a pierdut într-adevăr în umbra istoriei. La doi
ani după procesul său, el a fost grațiat și a dispărut în Australia fără
a se mai fi auzit vreodată de el.
Orice alte asemănări cu ferme ori personalități reale sunt pur
întâmplătoare.

Aș dori ca și de data aceasta să le mulțumesc tuturor celor care au

contribuit la apariția acestui roman, în special redactorilor mei
Melanie Blank-Schröder, Sabine Cramer și Margit von Cossart, care
au verificat fiecare detaliu în privința corectitudinii. Nu poate
rămâne nemenționat minunatul meu agent Bastian Schlück. Ca
totdeauna Klara Decker a făcut lecturile de probă și m-a ajutat cu
cercetările pe internet – totdeauna simt respect când cineva cu trei
clicuri de maus caută să afle cine a fost Chief Secretary pentru
Irlanda în anul 1896. Caii din rasa Cob – și firește și ceilalți cai – nu
m-au scuturat din șa când visam cu ochii deschiși despre dragoste și
suferință în Noua Zeelandă, și prietenii mei manifestau răbdare
când cu remarca „Eu sunt în Noua Zeelandă<” mă retrăgeam
repetat weekenduri întregi.
Pentru Callie m-a inspirat și mi-a fost model din nou cățeaua mea
Border Collie, care se numește tot Cleo. La apariția acestui roman ea
o va depăși în vârstă pe tiza ei din Țara norului alb. Rasa aceasta este
într-adevăr longevivă. Cu toate acestea, mulțumesc tuturor celor
care calculând s-au întrebat dacă într-adevăr un câine poate atinge
vârsta de douăzeci de ani. Nimic nu le scapă cititorilor critici!

1383
1384
SARAH LARK
STRIGĂTUL
PĂSĂRII KIWI
PARTEA A TREIA A TRILOGIEI
ÎN ȚARA NORULUI ALB
Traducere GRAAL SOFT

editura rao

1385
 În memoria lui Einstein și a Mariei Curie

EDUCAȚIE
Canterbury Plains, Greymouth, Christchurch
și Cambridge, 1907–1909

— Întrecere! Hai, Jack, până la inelul războinicilor din piatră!

Gloria nu mai așteptă răspunsul lui Jack și își conduse poneiul de
culoarea vulpii alături de calul lui, în poziție de start. Când Jack
clătină din cap, Gloria bătu ușor din pulpe și micuța iapă își luă
zborul.
Jack McKenzie, un tânăr cu părul ondulat, castaniu-roșcat și cu niște
ochi blânzi de culoare verde-căprui, își lăsă și el calul să se avânte în
galop și o urmă pe fată, pe deasupra pajiștilor nesfârșite din
Kirward Station. Jack nu avea nicio șansă să o prindă din urmă pe
Gloria cu armăsarul lui din rasa Cob, puternic, dar destul de lent,
însă îi permise fetei o clipă de plăcere. Gloria era mândră nevoie-
mare de poneiul rapid ca fulgerul din Anglia, care arăta ca un pur-
sânge în miniatură. Din câte își amintea Jack, fusese primul cadou
primit de ziua ei de la părinți, pentru care Gloria se bucurase cu
adevărat. Conținutul pachetelor care veneau, de altfel neregulat,
pentru ea din Europa nu era foarte spectaculos: o rochie cu
volănașe, inclusiv evantai și castaniete de la Sevilia, botine aurii de
la Milano, o poșetă minusculă din piele de struț de la Paris< toate

1386
lucrurile care nu erau deosebit de utile la o fermă de ovine de la
Noua Zeelandă și care chiar se dovediseră a fi mult prea
extravagante pentru vizitele ocazionale la Christchurch.
Părinții Gloriei nu se gândeau însă la așa ceva, dimpotrivă. William
și Kura Martyn găseau, probabil, foarte amuzant faptul că șocau
societatea destul de conservatoare din Canterbury Plains, printr-o
atingere fină a „Lumii Mari”. Inhibițiile și timiditatea le erau străine
amândurora și presupuneau, în mod firesc, că și fiica lor simțea la
fel.
În timp ce Jack galopa acum într-o viteză amețitoare pe drumul de
țară, pentru ca măcar să nu o piardă din ochi pe fată, se gândea la
mama Gloriei. Kura-maro-tini, fiica fratelui său vitreg, Paul
Warden, era o frumusețe exotică și binecuvântată cu o voce
extraordinară. Muzicalitatea i-o datora, cel mai probabil, mamei
sale, cântăreața maori Marama, mai degrabă decât rudelor sale albe.
Kura nutrise, încă din copilărie, dorința de a cuceri lumea operei
europene și își antrenase vocea, în mod constant. Jack crescuse
împreună cu ea în Kirward Station și chiar și astăzi se gândea cu
groază la exercițiile de canto ale Kurei și la melodiile cântate la pian,
aparent fără sfârșit. Inițial păruse că în mediul rural din Noua
Zeelandă nu avea să existe nicio șansă ca ea să își îndeplinească
visele – până când găsise, în sfârșit, un admirator, în persoana
soțului ei, William Martyn, care știuse să îi pună în valoare talentul.
De ani de zile, cei doi colindau Europa în turnee, cu o trupă de
cântăreți și dansatori maori. Kura era vedeta unui ansamblu care
combina muzica tradițională maori cu instrumentele occidentale,
dând naștere unor interpretări neconvenționale.
— Am câștigat!
Cu pricepere, Gloria își conduse energicul ponei în mijlocul
formațiunii muntoase, numită „inelul războinicului din piatră”.
— Și acolo, în urmă, sunt oile!
Micuța turmă de oi fusese motivul real pentru plimbarea lui Jack și
1387
a Gloriei. Animalele își văzuseră de treaba lor, iar acum pășteau în
zona cercului din piatră, pe o bucată de pământ considerat sfânt de
tribul maori local. Îngrijitoarea Gwyneira McKenzie-Warden, care
se ocupa de conducerea fermei, respecta sentimentele religioase ale
băștinașilor, deși terenul era proprietatea Kirward Station. Erau
suficiente pășuni pentru oi și vite, astfel că nu era nevoie ca
animalele să colinde pe sanctuarele maori. Prin urmare, îl chemase
pe Jack la prânz pentru a aduna oile, ceea ce stârnise protestul vioi
al Gloriei.
— Asta pot s-o fac eu, bunico! Nimue încă mai are de învățat!
De când Gloria își antrenase primul ei câine ciobănesc, se implica în
sarcinile majore de la fermă, spre deliciul Gwyneirei. Și de data
aceasta îi zâmbi strănepoatei sale și dădu aprobator din cap.
— Bine, dar Jack te va însoți, decise, chiar dacă nici ea nu își putea
explica de ce nu o putea lăsa pe fată să se plimbe singură.
Nu știa nici ea să spună de ce nu o putea lăsa pe fată să se plimbe
singură. Practic nu exista niciun motiv de îngrijorare: Gloria
cunoștea ferma ca în palmă, iar toți oamenii din Kirward Station o
cunoșteau și o iubeau pe Gloria.
Gwyneira nu fusese niciodată exagerat de precaută cu propriii
copii. Fiica ei cea mai mare, Fleurette mergea încă de pe când avea
opt ani patru mile până la școala cea mică pe care prietena
Gwyneirei, Helen, o înființase la acea vreme la o fermă învecinată.
Dar cu Gloria era altceva. Toate speranțele Gwyneirei se bazau pe
singura moștenitoare legitimă de la Kirward Station. Numai prin
venele Gloriei și ale Kurei-maro-tini curgea sângele familiei
Warden, fondatoarea de drept a fermei. Mama Kurei, Marama,
provenea din tribul maori local, astfel că Gloria era recunoscută și
de băștinași. Acest aspect era foarte important, pentru că între
Tonga, șeful Ngai Tahu, și familia Warden existase întotdeauna o
rivalitate acerbă. Tonga spera ca, printr-o căsătorie între Gloria și un
maori din seminția sa, să obțină supremația pentru pământuri.
1388
Această strategie eșuase deja în cazul mamei Gloriei, Kura, iar
Gloria nu manifestase până acum un interes aparte pentru viața și
cultura tribului. Desigur, ea vorbea fluent dialectul maori și asculta
cu plăcere când bunica ei, Marama, îi povestea miturile antice și
legendele despre poporul său. Dar se simțea legată numai de
Gwyneira, de al doilea soț al acesteia, James McKenzie și, mai ales,
de fiul lor, Jack.
Între Jack și Gloria existase întotdeauna o relație specială. Tânărul
era cu cincisprezece ani mai mare decât nepoata lui vitregă și, în
primii ani de viață ai Gloriei, el fusese cel care trebuise să o
protejeze de capriciile și dezinteresul părinților ei. Jack nu fusese
niciodată vrăjit de Kura și muzica ei, dar pe Gloria o plăcuse de la
primul ei țipăt – care trebuia să fie luat ad litteram, așa cum îi plăcea
tatălui lui Jack să glumească. Copilul obișnuia să urle de îndată ce
Kura atingea clapele pianului. Astfel, îi câștigase simpatia lui Jack
pentru totdeauna; se învârtea în jurul Gloriei ca un cățeluș.

Între timp, nu numai Jack ajunsese la inelul din piatră, ci și cățelușa

Gloriei, Nimue. Reprezentanta rasei Border Collie gâfâia și își
privea stăpâna aproape cu reproș. Cățelușei nu îi plăcea deloc când
Gloria o făcea să alerge după cal. Fusese mult mai fericită înainte ca
poneiul iute ca săgeata să sosească din Anglia. Dar acum își trase
răsuflarea și o luă din nou la fugă când Gloria, cu un fluierat ascuțit,
o puse pe urmele oilor care pășteau împrăștiate în jurul stâncii.
Observată cu satisfacție de Jack și de mândra ei proprietară, Nimue
strânse animalele laolaltă și apoi așteptă noi ordine. Gloria își
conduse turma cu dibăcie spre casă.
— Vezi, am reușit și singură!
Triumfătoare, fata îl privi extaziată pe Jack.
— Îi vei povesti bunicii?
Jack dădu din cap, serios.
— Sigur, Glory. Va fi mândră de tine. Și de Nimue!
1389
În urmă cu mai bine de cincizeci de ani, Gwyneira McKenzie
adusese în Noua Zeelandă primul Border Collies din Țara Galilor,
crescut și dresat acolo. S-ar fi bucurat să o vadă pe Gloria
descurcându-se atât de bine cu animalele.
Andy McAran, bătrânul administrator al fermei, îi privise pe Jack și
pe Gloria când, în cele din urmă, reușiseră să conducă oile în țarcul
în jurul căruia el își pierdea vremea. McAran nu ar mai fi trebuit să
lucreze de mult, dar era angajat voluntar la fermă și încă își mai
înșeua calul aproape în fiecare zi, pentru a călări de la Haldon până
la Kirward Station. Soției sale nu-i convenea, ceea ce pe Andy nu îl
descuraja – dimpotrivă. Se însurase târziu și nu se putuse obișnui
niciodată să primească ordine de la cineva.
— Parcă o văd pe domnișoara Gwyn.
Bătrânul zâmbi apreciativ când Gloria închise poarta în urma oilor.
— Lipsește numai părul roșcat și<
Andy nu mai rosti continuarea; la urma urmei, nu voia să o
întristeze pe Gloria. Dar Jack auzise de prea multe ori remarci
similare pentru a nu fi în stare să-i citească gândurile lui Andy:
bătrânul păstor regreta faptul că Gloria nu moștenise nici silueta
delicată de spiriduș, nici fața îngustă, drăguță a străbunicii ei – ceea
ce era ciudat, deoarece Gwyneira le transmisese buclele roșii și
figura delicată aproape tuturor descendenților ei de sex feminin.
Gloria semăna cu membrii familiei Warden: față colțuroasă, ochii
apropiați, buzele clar definite. Buclele ei bogate, șaten-deschis, îi
jucau în jurul capului, de parcă ar fi fost pe cale să-l strivească. Era o
corvoadă să aranjezi splendoarea aceea sălbatică, așa că, într-un
acces de nervi, fata își tăiase părul cu aproape un an în urmă.
Desigur că toți o tachinaseră, întrebând-o dacă nu cumva dorea să
devină cu totul „un băiețel” – mai furase și înainte pantalonii scurți
pe care bunica ei, Marama, îi cususe pentru băieții maori, dar lui
Jack i se părea că buclele scurte îi veneau de minune Gloriei, iar
pantalonii largi se potriveau mai bine pe corpul ei puternic, puțin
1390
îndesat, decât rochiile. În ceea ce privește tenul, Gloria se arunca în
partea strămoșilor maori. Moda după croiala occidentală nu ar fi
pus-o niciodată în valoare.

— Fata nu are mai nimic de la mama ei, observă și James McKenzie.

Văzuse sosirea lui Jack și a Gloriei de la bovindoul din dormitorul
Gwyneirei. Îi făcea plăcere să stea acolo; punctul de observație
aerisit îi plăcea mai mult decât fotoliul confortabil din salon. James
împlinise de curând optzeci de ani, iar bătrânețea îi dădea multe
bătăi de cap. De ceva timp îl chinuiau durerile reumatice, din cauza
cărora fiecare mișcare era dificilă. Ura că trebuia să se sprijine într-
un baston. Nu îi venea ușor să recunoască faptul că scara care
cobora în salon reprezenta un obstacol din ce în ce mai mare pentru
el, prin urmare își spunea că stă mai confortabil în locul său din
bovindou, pentru a putea observa mai ușor ce se întâmplă la fermă.
Gwyneira știa mai bine: James nu se simțise niciodată cu adevărat la
locul său în salonul elegant de la Kirward Station. Lumea lui fusese
întotdeauna zona destinată lucrătorilor. Demisionase numai de
dragul lui Gwyn, pentru a locui pe moșia somptuoasă și pentru a-și
crește fiul aici. James ar fi preferat să construiască o casă din bușteni
pentru familia sa și să stea în fața unui șemineu, pentru care să fi
tăiat el însuși lemnele de foc. Totuși, visul își pierdea din farmec pe
măsură ce îmbătrânea. Între timp, începu să i se pară plăcut să se
bucure, pur și simplu, de căldura asigurată de servitorii Gwyneirei.
Gwyneira îi puse mâna pe umăr și privi și ea în jos, la Gloria și la
fiul ei.
— Este minunată, rosti ea. Într-o zi, dacă își va găsi bărbatul
potrivit<
James dădu ochii peste cap.
— Nu din nou! oftă el. Slavă Domnului că încă nu aleargă după
băieți. Când mă gândesc la Kura și la acel băiat maori care ți-a dat
toate acele bătăi de cap< Câți ani avea? Treisprezece?
1391
— Păi era precoce! își apără Gwyneira nepoata.
O iubise întotdeauna pe Kura.
— Știu că nu o placi în mod special. Dar problema ei constă, în
realitate, în faptul că nu aparține acestui loc.
Gwyneira își perie părul înainte de a-l prinde în agrafe. Era încă
lung și ondulat, chiar dacă albul înlocuia din ce în ce mai mult
roșcatul. Altfel, cei șaptezeci și trei de ani ai săi de-abia ar fi putut fi
observați. Gwyneira McKenzie-Warden era subțire și vânjoasă, ca în
tinerețea sa. Este adevărat că fața îi era slabă acum și brăzdată de
riduri mici, dar nu își protejase niciodată pielea de soare și de
ploaie. Viața unei doamne din înalta societate nu o caracteriza și, în
ciuda tuturor vicisitudinilor existenței sale, continua să creadă că a
fost un adevărat noroc faptul că plecase din familia ei aristocrată
din Țara Galilor, la vârsta de șaptesprezece ani, pentru a îndrăzni
aventura riscantă a căsătoriei, într-o lume nouă.
— Problema Kurei este că nimeni nu a învățat-o să refuze atunci
când încă era capabilă să învețe, murmură James.
Avuseseră deja această discuție despre Kura de mii de ori;
indiferent de tema discuției, era singurul punct de conflict din
căsnicia lui James și a Gwyneirei.
Gwyn clătină dezaprobator din cap.
— O spui de parcă mi-ar fi frică de Kura, spuse ea cu indignare.
Nici acest reproș nu era nou, deși inițial nu venise de la James, ci de
la prietena lui Gwyn, Helen O’Keefe – și numai gândul la Helen,
care murise cu un an înainte, o mâhnea adânc pe Gwyn.
James ridică din sprâncene.
— Frică de Kura? Nu, nu îți este deloc! își tachină James soția.
— De aceea de trei ore tot împingi de colo-colo pe masă scrisoarea
pe care a adus-o bătrânul Andy. Fă-o, Gwyn! Sunt treizeci de mii de
kilometri între tine și Kura. Nu te va mușca!
Andy McAran și soția sa locuiau în Haldon, micul oraș vecin. La
oficiul poștal de acolo erau primite scrisorile pentru Kirward
1392
Station, iar Andy făcea cu plăcere pe poștașul atunci când sosea
corespondența din străinătate. În schimb, aștepta – ca toți
mahalagiii, bărbați și femei, din Haldon – o urmă de bârfă despre
existența exotică de artist a ciudatei moștenitoare Warden. James
sau Jack ofereau, de bunăvoie, cele mai recente știri despre viața
sălbatică a Kurei, iar Gwyneira de obicei nu intervenea. Până la
urmă, veștile raportate erau, în mare, bune: Kura și William erau
fericiți, la spectacole se vindeau toate biletele, turneele se succedau
cu repeziciune. Totuși, în Haldon, bineînțeles că se vorbea de rău.
Oare William îi fusese loial Kurei vreme de aproape zece ani? La
Kirward Station, fericirea neumbrită ținea numai un an. Și dacă,
într-adevăr, căsnicia era atât de reușită, de ce nu fuseseră
binecuvântați cu mai mulți copii?
Pentru Gwyneira, care în acest moment deschidea cu degete
tremurânde plicul ce purta acum timbru de Londra, nimic din toate
acestea nu conta. De fapt, o interesa numai relația Kurei cu Gloria.
Până acum, fusese caracterizată de dezinteres, iar Gwyneira se ruga
să rămână așa.
De data aceasta, însă, James bănui, privind-o pe soția sa, care deja
citea, că scrisoarea conținea știri mai tulburătoare decât vechile
povești de succes „Haka meets Piano”. James ghicise asta deja,
pentru că nu văzuse literele ascuțite ale Kurei pe plic, ci scrisul
cursiv al lui William Martyn.
— Vor să o ia pe Gloria în Anglia, spuse Gwyneira cu vocea
răgușită când, în cele din urmă, lăsă scrisoarea. Ei<
Gwyn căută cuvintele exacte ale lui William.
— Ei apreciază eforturile noastre de a-i oferi o educație, dar își fac
griji că „latura creativă și artistică” a Gloriei nu este promovată
suficient aici! James, Gloria nu are nicio latură „creativă și artistică”!
— Slavă Domnului, declară James. Și cum se gândesc cei doi să
scoată la lumină această nouă Gloria? O vor lua cu ei în turneu? Să
cânte, să danseze? Să cânte la flaut?
1393
Interpretarea plină de măiestrie la flautul putorino era unul din
punctele culminante ale spectacolului Kurei și, bineînțeles, și Gloria
avea un astfel de instrument. Dar, spre supărarea bunicii ei,
Marama, fata nu putea obține, nici măcar o dată, unul dintre
„sunetele normale” ale flautului, ca să nu mai vorbim de faimosul
„wairua”, vocea spiritelor.
— Nu, va sta într-o școală-internat. Ascultă: „Am ales o școală mică
și foarte fermecătoare din Cambridge, care garantează o educație
versatilă a fetelor în mediul spiritual și artistic<”, îi citi Gwyneira.
Educația fetelor! Ce vrea să spună cu asta? murmură ea furioasă.
James izbucni în râs.
— Să gătească, să coacă pâine, să brodeze? sugeră el. Să studieze
limba franceză? Să cânte la pian?
Gwyn arăta de parcă ar fi fost supusă torturii. Ca fiică a unui nobil,
nici ea nu ar fi fost scutită de toate acestea, dar din fericire familia
Silkham nu avusese niciodată bani pentru a-și trimite fetele la un
internat. Prin urmare, Gwyn reușise să scape de cele mai rele
născociri, preferând, în schimb, să se dedice unor lucruri mai utile,
cum erau călăria și creșterea câinilor ciobănești.
James se ridică greoi și o luă în brațe.
— Haide, Gwyn, nu poate fi atât de rău. De când cu vapoarele cu
aburi, călătoria în Anglia este foarte ușoară. Mulți oameni își trimit
copiii la internat. Gloriei nu i-ar strica să vadă o altă parte a lumii,
iar peisajul din Cambridge trebuie să fie la fel de plăcut ca și cel de
aici. Gloria va fi cu fete de vârsta ei și va juca hochei sau ce mai au ei
pe acolo< de acord, la echitație va trebui să se învețe cu șaua
pentru doamne. Nu îi va strica să știe cum să se comporte în
societate, având în vedere că pe aici proprietarii de oi devin din ce
în ce mai sofisticați<
Marile ferme din Canterbury Plains, vechi de peste cincizeci de ani,
aduceau profituri uriașe, fără a fi necesară vreo intervenție majoră
din partea proprietarilor. Astfel, mulți dintre „baronii oilor” de a
1394
doua sau a treia generație duceau viața unui distins proprietar de
terenuri. Cu toate acestea, existau și ferme care fuseseră vândute și
acum serveau drept reședință pentru toți veteranii de război din
Anglia, posesori a numeroase decorații.
Gwyn inspiră adânc.
— Asta trebuie să fi fost, oftă ea. Nu ar fi trebuit să accept să se
pozeze cu poneiul. Dar ea a insistat atât de mult. Era atât de fericită
că primise calul<
James știa la ce se referea Gwyn: o dată pe an făcea un mare tam-
tam să o fotografieze pe Gloria pentru părinții ei. În general, o
îmbrăca pe fată într-o rochie de duminică, cât se poate de apretată și
de plictisitoare; dar de data aceasta, Gloria insistase să fie
fotografiată în șaua noului ei ponei.
— Mama și tata mi-au dăruit-o pe Princess! argumentase ea. Sigur
s-ar bucura dacă ar apărea și ea în fotografie.
Gwyneira își trecea nervoasă degetele prin cocul de-abia făcut, până
când se desfăcură primele șuvițe.
— Ar fi trebuit să insist măcar cu șaua pentru doamne și cu rochia
de echitație.
James îi luă ușor mâna și o sărută delicat.
— Îi știi pe Kura și pe William. Poate că a fost din cauza poneiului.
Dar, la fel de bine, le-ai fi putut trimite o fotografie cu Gloria în
ținuta de duminică – atunci ar fi scris că, de fapt, lipsește un pian.
Poate că a venit vremea. Mai devreme sau mai târziu, tot și-ar fi
adus aminte că au o fiică.
— Foarte târziu! ripostă Gwyn. Și de ce nu ne lasă, măcar, să avem
și noi un cuvânt de spus? Ei chiar nu o cunosc pe Glory. Și tocmai la
un internat! Este atât de mică<
James își îmbrățișă soția. Prefera să o vadă așa, nervoasă, decât
descurajată și nesigură ca înainte.
— Mulți copii englezi intră la internat încă de la patru ani, îi aminti
el. Glory are deja doisprezece. Se va obișnui. S-ar putea chiar să îi
1395
placă.
— Va fi singură< spuse Gwyn încet. Îi va fi dor de casă.
James încuviință.
— La început, tuturor fetelor le este dor de casă, dar trec peste asta.
Gwyneira continuă.
— Sigur, atunci când casa părinților se află la treizeci de kilometri,
dar în cazul Gloriei casa este la treizeci de mii de kilometri
depărtare! O trimitem în celălalt capăt al lumii, între niște oameni
care nu o cunosc și nu o iubesc!
Gwyneira își mușcă buzele. Până atunci nu recunoscuse niciodată,
dimpotrivă, o apărase întotdeauna pe Kura. Dar, de fapt, era
evident. Kurei-maro-tini nu îi păsa de fiica ei, iar William Martyn
nu era nici el mai breaz.
— Nu putem să ne prefacem că nu am primit scrisoarea?
Se lipi de James. Acesta își reaminti de tânăra Gwyneira, care se
refugiase în grajduri, la crescătorii de animale, atunci când se aflase
în imposibilitatea de a face față cerințelor noii sale familii din Noua
Zeelandă. Dar ce se întâmpla acum era mult mai dificil decât simpla
preparare a unei tocane irlandeze<
— Gwyn, iubita mea, vor trimite alta! Aceasta nu este o idee nebună
a Kurei. Ea poate că ar fi venit cu o astfel de idee, dar după
următorul concert ar fi uitat totul. Scrisoarea vine însă de la
William. Acesta este, deci, planul său. Probabil cochetează cu ideea
de a o căsători pe Gloria cu vreun nobil britanic, cu prima ocazie<
— Dar parcă ura britanicii, obiectă Gwyneira.
William Martyn fusese, pentru o scurtă perioadă din timpul său, un
luptător pentru libertatea Irlandei.
James ridică din umeri.
— William este ca un cameleon.
— Gloria nu ar trebui, însă, să fie complet singură, oftă Gwyn.
Călătoria lungă cu vaporul, toată lumea aceea străină<
James încuviință. În ciuda tuturor cuvintelor sale blânde, îi putea
1396
citi foarte bine gândurile lui Gwyn. Gloria iubea munca la fermă,
dar îi lipsea spiritul aventuros care le caracteriza pe Gwyn și pe fiica
ei, Fleurette. În acest sens, fata era diferită de restul familiei – nu
numai de Gwyn, ci și de strămoșul ei, Gerald Warden, care nu se
temuse niciodată de risc, iar de Kura și William Martyn era diferită
complet. Aici intervenea însă moștenirea maori. Bunica Gloriei,
Marama, era moale și legată de pământul strămoșesc. Bineînțeles, ea
rătăcise cu tribul ei, dar dacă ar fi trebuit să părăsească ținutul Ngai
Tahu, s-ar fi simțit nesigură.
— Și dacă am trimite o altă fată? sugeră James. Nu are nicio prietenă
printre maori?
Gwyneira clătină din cap.
— Doar nu crezi că Tonga ar fi de acord să trimită o fată din tribul
lui în Anglia! răspunse ea. Ca să nu mai zic că nu știu nicio fată care
să fie prietenă cu Gloria. Oricum, ar fi<
Fața lui Gwyn se lumină.
— Da, asta ar fi o posibilitate!
James așteptă cu răbdare ca ea să își ducă ideea până la capăt.
— Bineînțeles, și ea este foarte mică<
— Cine? întrebă el în cele din urmă.
— Lilian, răspunse Gwyn. Cu Lilian, Gloria s-a înțeles bine anul
trecut, când ne-a vizitat Elaine. De fapt, ea este singura fată alături
de care Glory s-a jucat vreodată. Tim a făcut și el școala în Anglia.
Poate chiar îi va plăcea ideea.
Un zâmbet înflori pe fața lui James când auzi numele lui Lilian. O
altă strănepoată, dar, de această dată, carne din carnea lui. Elaine,
fiica Fleurettei, se căsătorise în Greymouth. Fiica ei, Lilian, era cea
mai mare dintre cei patru copii. Singura fată și o replică a
Gwyneirei, Fleurettei și a lui Elaine: cu părul roșcat, plină de viață și
mereu veselă. La început, Gloria fusese un pic mai timidă atunci
când, cu un an înainte, Lilian vizitase ferma împreună cu străbunica
ei. Dar Lilian spărsese repede gheața. Trăncănise fără întrerupere
1397
despre școala ei, prietenele sale, caii și câinii de acasă, se întrecuse în
galop cu Gloria și îi ceruse să o învețe maori și să viziteze tribul din
Kirward Station. Pentru prima dată, Gwyneira își auzise
strănepoata, pe Gloria, chicotind cu o altă fată și făcând schimb de
secrete. Cele două încercaseră să o spioneze pe Rongo Rongo,
moașa și tohunga tribului maori, în timpul unei incantații, iar Lilian
păzise ca pe o comoară bucata de jad pe care Rongo Rongo i-o
dăruise, în cele din urmă. Micuța era neobosită în a inventa
propriile povești.
— Îl voi întreba pe tata dacă mă lasă să iau piatra, declarase ea
serioasă. Atunci o voi purta la gât, pe un lănțișor din aur. Și când îl
voi cunoaște pe bărbatul cu care mă voi căsători, ea< ea<
Lilian ezita între „va arde precum cărbunele încins” și „va vibra ca o
inimă care bate sălbatic”.
Gloria nu putea ține pasul. Pentru ea, o bucată de jad era o bucată
de jad, nu un instrument care putea vrăji pe cineva. Asculta însă cu
plăcere fanteziile lui Lilian.
— Lilian este mai mică decât Gloria, sublinie James. Nu îmi pot
imagina că Elaine s-ar putea despărți acum de ea, indiferent de ce
părere ar avea Tim despre asta<
— Nu ne costă nimic să întrebăm, declară Gwyn hotărâtă. Chiar am
să le scriu. Ce crezi, ar trebui să-i spunem Gloriei?
James oftă și își trecu mâna prin părul odinioară șaten, acum alb,
dar la fel de încurcat. Un gest specific lui, pe care Gwyneira încă îl
găsea atrăgător.
— Nu astăzi și nici mâine, răspunse el în cele din urmă. Dar, dacă l-
am înțeles bine pe William, noul an școlar începe după Paște.
Atunci ar trebui să fie la Cambridge. Nu ar fi bine să întârzie. În
plus, dacă ar fi singura elevă nouă în mijlocul anului, ar fi mai dificil
pentru ea.
Gwyn dădu din cap, obosită.
— Ar trebui însă să-i povestim domnișoarei Bleachum, spuse
1398
supărată. La urma urmei, ea trebuie să-și găsească un loc de muncă
nou. Fir-ar să fie, avem și noi o dată o guvernantă eficientă și acum
se întâmplă asta!
Sarah Bleachum îi predase Gloriei încă de când împlinise vârsta de
școală, iar fata se atașase foarte mult de ea.
— Ei bine, măcar Glory nu va fi sub nivelul fetelor britanice, se
consolă Gwyn.
Domnișoara Bleachum studiase la Academia Pedagogică din
Wellington și terminase cu note excelente. Prefera științele naturale
și știuse cum să trezească și interesul Gloriei pentru această
disciplină. Amândouă se îngropau cu pasiune în cărțile cu flora și
fauna din Noua Zeelandă, iar entuziasmul domnișoarei Bleachum
crescuse dincolo de limite când Gwyneira îi arătase desenele
primului ei soț, Lucas Warden. Lucas cercetase și clasificase în
special populația de insecte din țara lui natală. Domnișoara
Bleachum se minunase de reprezentările meticuloase ale diferitelor
specii Weta. Gwyneira privea aceste creaturi cu sentimente
amestecate. Insectele gigantice nu îi erau deosebit de simpatice.
— Acesta a fost străbunicul meu, nu? întrebase Gloria, plină de
mândrie.
Gwyneira încuviințase. În realitate, Lucas fusese mai degrabă un
unchi îndepărtat al ei, dar copila nu trebuia să știe asta. Lucas ar fi
fost bucuros să aibă o strănepoată atât de înțeleaptă care, în cele din
urmă, îi împărtășea pasiunile.
Dar oare știa și cât ar fi valorat interesul Gloriei pentru insecte și
alte ființe asemenea într-o școală englezească pentru fete?

1399
 2

— Lasă-mă, pot să cobor singur!

Timothy Lambert refuzase ajutorul servitorului său, Roly, aproape
nepoliticos. În ziua aceea i se păruse deosebit de greu să își mute
picioarele de pe canapeaua trăsurii pe treaptă, să le așeze pe drum
și apoi, cu ajutorul cârjelor, să se ridice în picioare. Era una dintre
zilele sale proaste. Se simțea tensionat și furios – aproape ca de
fiecare dată când se apropia aniversarea accidentului care îi
provocase handicapul. Acum, se împlineau unsprezece ani de la
prăbușirea minei Lambert și, ca în fiecare an, conducerea minei
marca evenimentul cu o ceremonie restrânsă de înmormântare.
Rudele victimelor, dar și minerii care lucraseră, la acea vreme, în
mină, apreciau gestul, după cum apreciau și măsurile de siguranță
impecabile din mină. Tim se aflase, însă, din nou în centrul atenției,
iar oamenii se holbaseră la el. Și, bineînțeles, Roly O’Brien povestise,
pentru a mia oară, cum fiul proprietarului minei îl salvase atunci.
Tim ura privirile care alternau între venerația datorată unui erou și
groază.

Acum, Roly se retrăsese aproape jignit, privind de la o distanță nu

foarte mare cum stăpânul său se chinuia să coboare din trăsură.
Dacă Tim s-ar fi răsturnat, el ar fi fost acolo – așa cum fusese de
fiecare dată, în ultimii doisprezece ani. Roly O’Brien era un ajutor
neprețuit, dar uneori îl scotea din minți pe Tim, mai ales în zile ca
aceasta, când răbdarea îi era, oricum, pusă la încercare.
Roly duse calul în grajd, în timp ce Tim se îndreptă șchiopătând
spre casă. Ca de obicei, vederea clădirii albe din lemn, cu un singur
etaj, îi ridica moralul. După căsătoria cu Elaine, comandase
construirea acestei proprietăți simple în cel mai scurt timp posibil,
în ciuda protestelor părinților săi, care îl sfătuiseră să își aleagă o
1400
reședință mai impunătoare. Propria lor vilă, aflată la vreo trei
kilometri distanță de oraș, corespundea mai mult, probabil, imaginii
împământenite referitoare la casa unui proprietar de mină. Elaine
nu își dorise însă să împartă Lambert Manor cu părinții lui Tim, și
impunătoarea proprietate, cu două etaje, cu scara sa exterioară și cu
dormitoarele la etaj – cu greu putea face față nevoilor lui Timothy.
În plus, el nu era proprietar de mină; majoritatea acțiunilor societății
aparținea de mult investitorului George Greenwood. Părinții lui
Tim încă mai dețineau acțiuni; el însuși era angajat pe postul de
director general.
— Tati!
Lilian, fiica lui Tim și a lui Elaine, deja țâșnise pe ușă, înainte ca Tim
să își poată muta greutatea astfel încât să se sprijine pe o singură
cârjă și să-și elibereze mâna dreaptă, pentru a deschide ușa. În
spatele lui Lilian apăru Rube, fiul cel mai mare al lui Tim, părând
dezamăgit că sora lui îl învinsese din nou la concursul zilnic, în care
se întreceau cine să fie primul care să îi deschidă ușa tatălui lor.
— Tati! Trebuie să auzi ce am exersat astăzi!
Lilian cânta la pian și o făcea cu entuziasm – chiar dacă nu cânta
întotdeauna corect.
— Annabell Lee, o știi? Este foarte tristă. Ea este foarte frumoasă, iar
prințul o iubește din toată inima, dar apoi<

— Lucruri de fete! bombăni Rube. Avea șapte ani, dar știa exact
cum suna o absurditate. Mai bine uită-te la calea ferată, tati! Am
asamblat singur noua locomotivă<
— Nu este adevărat! Mami te-a ajutat! îl pârî Lilian.
Tim dădu ochii peste cap.
— Dragul meu, îmi pare atât de rău, dar nu mai pot auzi astăzi
cuvintele „cale ferată”<
Ciufuli cu blândețe părul castaniu-roșcat al fiului său. Toți cei patru
copii erau roșcați – o culoare de păr moștenită, cu siguranță, de la
1401
Elaine. Totuși, băieții semănau mai mult cu Tim. Elaine se bucura în
fiecare zi la vederea expresiei vesele și îndrăznețe a figurilor lor și a
ochilor prietenoși, verzi-căprui.
Fața lui Tim se lumină definitiv când își văzu soția venind din
camera de zi, pe coridorul îngust unde îl întâmpinaseră copiii. Era
minunată, cu ochii verzi, luminoși, cu tenul deschis, aproape
translucid, și cu buclele încrețite, îndărătnice și roșcate. Bătrâna
cățelușă Callie mergea legănându-se în urma ei.
Elaine îl sărută ușor pe Tim pe obraz.
— Ce ai mai făcut? întrebă, în loc de salut.
Tim se încruntă.
— Poți citi gândurile? întrebă el confuz.
Elaine izbucni în râs.
— Nu chiar, dar ai această expresie atunci când te gândești la o
metodă deosebit de interesantă pentru uciderea Florencei Biller. Și,
din moment ce nu ai nimic împotriva căilor ferate, probabil că toate
acestea au de-a face cu noua legătură feroviară.
Tim dădu din cap.
— Ai ghicit. Dar mai întâi lasă-mă să intru. Ce fac copiii?
Elaine se lipi de soțul ei și, astfel, îi oferi posibilitatea de a se sprijini
ușor de ea. Îl ajută să ajungă în camera de zi, mobilată confortabil cu
articole din lemn de Matai și îi luă haina, înainte ca el să se
trântească într-unul dintre fotolii, în fața șemineului.
— Jeremy a desenat o oaie și a scris „baie” dedesubt, începu Elaine
să povestească. Nu știm dacă a scris greșit sau a desenat greșit<
Jeremy avea șase ani și de-abia învăța alfabetul.
— Și Bobby a reușit să facă patru pași dintr-odată.
De parcă ar fi vrut să-i demonstreze, micuțul făcu câțiva pași spre
Tim. Acesta îl ridică, îl așeză pe genunchi și începu să îl gâdile.
Furia față de Florence Biller părea să fi dispărut brusc.
— Încă șapte pași și se poate însura! spuse Tim râzând și îi făcu cu
ochiul lui Elaine.
1402
După accident, când învățase să meargă din nou, unsprezece pași –
de la intrarea în biserică până la altar – fuseseră primul său țel.
Elaine se logodise cu el după accidentul din mină.
— Nu-l asculta, Lily! îi spuse Elaine fiicei lor, care tocmai se
pregătea să pună o întrebare.
Lilian visa la Feți-Frumoși și „nunta” era jocul ei preferat. Mai bine
du-te la pian și cântă din nou Annabell Lee. Și, între timp, tati îmi va
povesti de ce, dintr-odată, nu îi mai place calea ferată<
Lilian se îndreptă spre instrument, în timp ce băieții se întoarseră la
linia ferată de jucărie pe care o asamblaseră pe podea.
Elaine îi dădu un pahar cu whisky lui Tim și se așeză lângă el. Nu
obișnuia să bea mult și, de obicei, nu înainte de masă, pentru a nu-și
pierde controlul asupra mișcărilor sale. Dar astăzi fusese atât de
epuizat și de supărat, încât o înghițitură îi făcea bine.
— De fapt, nici nu merită să vorbesc despre asta, spuse Tim în cele
din urmă, numai că Florence a negociat din nou cu conducerea
căilor ferate, fără a-i implica și pe ceilalți proprietari de mine. Am
aflat, din întâmplare, de la George Greenwood. Și el este implicat în
construcția de linii ferate. Împreună am fi putut negocia mult mai
bine. Dar nu, Florence pare să spere că toți ceilalți din Greymouth
vor trece cu vederea, pur și simplu, noua șină, astfel încât numai
Biller să se bucure de transportul mult mai rapid de cărbune. În
orice caz, Matt și cu mine am cerut o legătură feroviară și pentru
mina Lambert. Mâine vor veni cei de la construcția de căi ferate și
vom discuta despre distribuția costurilor. Desigur, calea ferată trece
direct prin domeniul Biller – Florence va avea propria stație de
transport de mărfuri în maximum șase săptămâni.
Tim sorbi din whisky.
Elaine ridică din umeri.
— Este o bună femeie de afaceri.
— Este un monstru! se răsti Tim, exprimându-se, cel mai probabil,
mai puțin dramatic decât majoritatea celorlalți proprietari de mine
1403
și furnizori din regiune.
Florence Biller era o femeie de afaceri dură, care profita de orice
slăbiciune a adversarilor. Conducea mina soțului ei cu o mână de
fier. Maiștrii mineri și secretarii tremurau în fața ei, deși de curând
apăruseră zvonuri că i-ar fi acordat tânărului ei șef de birou un
tratament preferențial. Uneori se întâmpla ca, pentru o scurtă
perioadă de timp, unul dintre angajați să joace rolul de favorit. Mai
precis, până atunci se întâmplase de trei ori. Tim și Elaine Lambert,
care cunoșteau câteva secrete ale căsătoriei dintre Caleb și Florence
Biller, trăseseră propriile concluzii. Florence Biller avea trei copii<
— Nu înțeleg cum o suportă Caleb.
Tim așeză paharul pe masă. Încet-încet, reușise să se relaxeze. Îi
făcea întotdeauna bine să discute cu Lainie, iar cântecul la pian al
lui Lilian, mai degrabă entuziast decât inspirat, din fundal,
contribuise la calmarea stării lui de spirit.
— Cred că, uneori, Caleb se simte jenat din cauza intrigilor ei, spuse
Elaine. Dar per ansamblu nu îl interesează. Ea îl lasă în pace, el o
lasă pe ea în pace – probabil că aceasta le este înțelegerea.
Pe Caleb Biller nu îl interesa conducerea minei. Era savant și o
figură marcantă în domeniul artei și a muzicii maori. Înainte de
căsătoria sa cu Florence cochetase, pentru scurt timp, cu ideea de a
renunța la afacerea familiei și de a-și dedica viața muzicii – chiar și
acum se ocupa de aranjamentele muzicale pentru programul Kurei-
maro-tini Martyn. Dar Caleb suferea de trac, iar teama lui de public
fusese, în cele din urmă, mai mare decât frica sa considerabilă față
de teribila Florence Weber. Pe hârtie, el conducea acum mina Biller.
Dar practic, Florence era șefa.
— Mi-aș dori numai să nu își conducă afacerea ca pe un război, oftă
Tim. Înțeleg că vrea să fie luată în serios, dar< Dumnezeule, și
ceilalți au problemele lor.
Tim vorbea din experiență. La începutul activității sale de director
general, mulți furnizori și clienți încercaseră să profite de
1404
handicapul lui, oferindu-i mărfuri de calitate inferioară sau
aducându-i acuzații nejustificate. În cele din urmă, se ajunsese la
concluzia că Tim de-abia putea să monitorizeze livrările. Cu toate
acestea, Tim avusese ochi și urechi și în afara biroului. Adjunctul
său, Matt Gawain, privise atent, iar Roly O’Brien stabilise contacte
excelente cu minerii. Lucra cu ei în zilele în care Tim nu avea nevoie
de el, iar seara era plin de praf, la fel ca și colegii. Murdăria nu îl
supăra pe Roly, dar nu mai voia să intre într-o galerie, după ce
petrecuse două zile îngropat împreună cu Tim.
De-a lungul timpului, Tim Lambert câștigase respectul tuturor ca
director al minei și nimeni nu mai încercase să îl înșele. Mai mult ca
sigur și pentru Florence Biller fusese la fel; ar fi putut face pace cu
toți concurenții ei bărbați, dar Florence continua să lupte din
răsputeri. Își dorea să facă din Biller nu numai cea mai mare mină
din Greymouth, ci și să domine, dacă era posibil, întreaga Coastă de
Vest, dacă nu chiar industria minieră din întreaga țară.
— Avem ceva de mâncare? își întrebă Tim soția.
Încet, apetitul îi revenise. Elaine încuviință.
— În cuptor. Mai durează puțin. Și eu< am ceva de discutat cu tine
înainte.
Tim observă că privirea ei era îndreptată spre Lilian. Se pare că era
vorba despre fată.
Elaine i se adresă fetiței, care tocmai închisese pianul.
— A fost foarte frumos, Lily. Suntem cu toții mișcați de soarta
Annabellei. Acum îmi este imposibil să mai pun masa. Ai vrea să
faci tu asta pentru noi, Lily? Și Rube să te ajute?
— Iar o să scape toate farfuriile! mormăi Lilian, dar apoi se îndreptă,
cuminte, spre sufragerie.
Imediat după aceea se auzi zdrăngănit de vase. Elaine dădu ochii
peste cap. Tim zâmbi îngăduitor.
— Nu are înclinații deosebite pentru munca în gospodărie, observă
el. Mai bine i-aș lăsa conducerea minei.
1405
Elaine râse.
— Sau mai bine îi dăm o educație creativ-artistică.
— Ce rost are? întrebă Tim, nedumerit.
Elaine scoase o scrisoare dintre faldurile rochiei sale de casă.
— Uite, asta a sosit astăzi. E de la bunica Gwyn. Este destul de
neclară. William și Kura vor să o ia pe Gloria.
— Așa, din senin? se minună Tim, sincer interesat. Până acum nu a
contat decât cariera Kurei. Și acum, brusc, sunt o familie?
— Nu chiar, spuse Elaine. Mai degrabă se gândesc la un internat. Ei
cred că bunica Gwyn i-ar putea atrofia „latura creativ-artistică” a
Gloriei.
Tim izbucni în râs. Într-adevăr, trecuse peste problemele de la
birou, iar Elaine se bucură să vadă zâmbetul așternut pe figura lui
ștrengărească.
— Aici au un pic de dreptate. Nu am nimic împotriva Kirward
Station și a bunicilor tăi, dar locul nu este tocmai un izvor de artă și
cultură.
Elaine ridică din umeri.
— Mi se pare că Gloria nu le duce dorul foarte tare. Fetița mi se pare
destul de fericită. Poate chiar un pic timidă. A avut nevoie de ceva
timp să se obișnuiască cu Lily. Prin urmare, o pot înțelege pe bunica
Gwyn. Îi este teamă să o trimită pe fată singură în călătorie.
— Și? întrebă Tim. Ai ceva pe suflet, Lainie. Ce voiai să discuți cu
mine?
Elaine îi înmâna scrisoarea Gwyneirei.
— Bunica Gwyn ne întreabă dacă nu am vrea să o trimitem pe
Lilian cu Gloria. Este un internat de prestigiu. Și ar ajuta-o pe Gloria
să depășească acest calvar.
Tim studie scrisoarea cu atenție.
— Cambridge este întotdeauna o foarte bună referință, spuse el. Dar
nu este un pic cam tânără? Să nu mai vorbim despre faptul că astfel
de școli-internat costă o avere.
1406
— Familia McKenzie va suporta costurile, explică Elaine. Dacă nu ar
fi fost atât de îngrozitor de departe<
Se opri când Lilian intră în cameră. Micuța purta un șorț mult prea
mare, din cauza căruia se poticnea la fiecare doi pași. Ca de fiecare
dată, provocă hohotele părinților ei. Figura pistruiată a lui Lily avea
ceva răutăcios, chiar dacă ochii îi erau visători. Părul îi era subțire și
roșcat, la fel ca al mamei și al bunicii ei, dar nu chiar atât de buclat.
Îl purta în două codițe lungi, împletite, iar cu șorțul ei enorm părea
un spiriduș care făcea pe fata în casă.
— Masa este gata, mami. Și cred că și budinca.
De fapt, mirosul delicios al budincii cu carne plutea din bucătărie
până în sufragerie.
— Câte pahare ai spart? întrebă Elaine cu o severitate prefăcută. Nu
nega, am auzit de aici.
Lilian se înroși.
— Niciunul. Numai< numai cana lui Jeremy<
— Mamiii! Mi-a spart cana! urlă Jeremy.
Își iubea cana din porțelan, care mai fusese spartă și lipită o dată.
— Fă-o la loc, mami! Sau tati! Tati este inginer, el poate repara totul!
— Dar nu și cănile, prostule!
Acesta fusese Rube.
După numai o clipă, copiii țipau unul la altul. Jeremy plângea.
— Vorbim mai târziu, spuse Tim și o lăsă pe Elaine să îl ajute să se
ridice din fotoliu.
În public insista să se descurce complet singur și îl lăsa pe Roly doar
să îi ducă geanta. Dar cu Elaine își putea exprima deschis
slăbiciunile.
— Mai întâi trebuie să ne hrănim ceata.
Elaine încuviință și apoi făcu liniște, cu numai câteva cuvinte.
— Rube, fratele tău nu este prost, cere-ți iertare. Jeremy, cu un pic
de noroc, tati va putea lipi cana, și apoi îți vei pune creioanele
colorate în ea. De altfel, acum ești mare și poți bea și tu din pahar, ca
1407
toată lumea. Iar tu, Lily, te rog să îți strângi partiturile înainte de a
mânca. Este valabil și pentru tine, Rube, strânge calea ferată.
Elaine își luă în brațe fiul cel mai mic și îl așeză într-un scaun înalt
din sufragerie. Tim trebuia să aibă grijă de el în timp ce ea servea
mâncarea. De fapt, aceasta era sarcina fetei în casă, Mary Flaherty,
dar vinerea după-amiază era perioada liberă a lui Mary. Astfel se
explica de ce Roly nu mai apăruse după ce Tim îi dăduse liber. De
obicei nu se despărțea cu ușurință de stăpânul său și avea grijă ca
măcar să întrebe dacă îl mai putea ajuta în vreun fel. După aceea, cu
această ocazie, putea face schimb de câteva cuvinte familiare cu
Mary, destul de natural.
Elaine presupunea că în această seară caldă de vară timpurie cei doi
se plimbau împreună și mai degrabă schimbau săruturi decât
cuvinte.
Cu toate acestea, Mary pregătise sufleul și Elaine nu făcuse decât să
îl scoată din cuptor. Aroma îl făcuse pe Rube să își abandoneze
sarcina de curățenie – iar când Elaine era pe punctul de a-i striga, și
Lilian apăru în pragul ușii.
Fata era toată un zâmbet și flutura scrisoarea Gwyneirei McKenzie,
pe care Tim o lăsase, neglijent, pe măsuța de lângă fotoliul său.
— Este adevărat? întrebă cu respirația tăiată. Bunica Gwyn mă
trimite în Anglia? Unde locuiesc prințesele? Și într-un astfel de
intra< inter< într-o școală în care le poți face farse profesorilor și
unde au loc petreceri la miezul nopții și așa mai departe?
Tim Lambert le povestise deseori copiilor despre timpul petrecut de
el la școală în Anglia; trecutul său din internat părea să fi fost numai
un lung șir de farse și de aventuri. Acum, Lily de-abia aștepta să îl
imite pe tatăl ei. Acum țopăia prin casă de emoție.
— Pot să mă duc, nu? Mami? Tati? Când plecăm?

— Asta înseamnă că nu mă mai vreți?

Privirea rănită a Gloriei se muta de la un adult la altul, iar ochii ei
1408
mari, ca de porțelan, străluceau plini de lacrimi.
Gwyneira nu putuse suporta asta. Aproape că plângea când își luă
copilul în brațe.
— Gloria, nu poate fi vorba că „nu te mai vrem”! o mângâie James
McKenzie în schimb, tânjind după un whisky.
Gwyneira alesese perioada de după cina pe care o luaseră împreună
pentru a o informa pe Gloria despre decizia părinților ei. Fără
îndoială, pentru a primi și sprijinul „soțului ei” în această sarcină
grea. Dar James nu se simțise niciodată confortabil în rolul de tutore
al unuia dintre copiii Warden. Și fără îndoială Jack nu ascunsese
niciodată ce credea despre instrucțiunile Kurei și ale lui William.
— Toată lumea merge la școală, spuse tânărul, dar nu părea foarte
convins. Și eu am fost câțiva ani în Christchurch.
— Dar tu veneai acasă la fiecare sfârșit de săptămână! suspină
Gloria. Vă rog, vă rog, nu mă trimiteți de acasă! Nu vreau să plec în
Anglia! Jack<
Fata îl privi pe cel care îi fusese protector timp de mai mulți ani,
căutându-i ajutorul. Jack se foia pe scaun înainte și înapoi, sperând
să fie susținut de părinții săi. Chiar nu era vina lui. Dimpotrivă –
Jack se exprimase foarte clar împotriva plecării Gloriei de la
Kirward Station.
— Așteaptă un pic, își sfătui el mama. O scrisoare se poate pierde. Și
când vor scrie din nou, spune-le clar și răspicat că Glory este încă
prea mică pentru un drum atât de lung. Dacă, totuși, Kura insistă,
să vină ei să o ia.
— Dar nu este atât de simplu, replică Gwyneira. Are contracte
pentru concerte.
— Exact, răspunse Jack. Nu va renunța o jumătate de an la
admirația publicului numai pentru a o forța pe Gloria să meargă la
această școală. Și chiar și așa, tot este nevoie de pregătiri. Cel puțin
un an. Mai întâi schimbul de corespondență, apoi călătoria< Glory
ar câștiga doi ani. Ar avea aproape cincisprezece ani înainte să fie
1409
nevoită să plece în Anglia.
Gwyneira luase propunerea în serios. Dar decizia nu i se părea atât
de simplu de luat cum credea fiul ei. Jack era complet neînfricat
atunci când venea vorba despre Kura-maro-tini. Dar Gwyn știa că
există mijloace de constrângere care ar fi putut fi exercitate și de
peste ocean. Ce-i drept, Gloria era moștenitoarea, dar până acum
Kirward Station îi aparținuse Kurei Martyn. Dacă Gwyneira s-ar fi
opus dorințelor ei, era suficientă o semnătură pe un contract de
vânzare și nu numai Gloria, ci întreaga familie McKenzie ar fi
trebuit să părăsească ferma.
— Nu se gândește Kura atât de departe! spuse Jack, dar James
McKenzie putea înțelege mult mai bine temerile soției sale. Kura
probabil că nu s-ar fi gândit la dreptul de proprietate asupra fermei,
dar William Martyn ar fi fost capabil să acționeze în această
privință. Acum, James s-ar fi simțit la fel de puțin șantajat ca și fiul
său. Dar pentru el, Kirward Station nu fusese niciodată deosebit de
importantă. Dar, pentru Gwyneira, moșia era viața ei.
— Te vei întoarce repede, îi explica ea acum strănepoatei sale
disperate. Călătoria se face foarte rapid și în câteva săptămâni poți fi
înapoi aici<
— În vacanțe? întrebă Gloria plină de speranță.
Gwyneira clătină din cap. Nu o lăsa inima să o mintă pe fată.
— Nu. Vacanțele sunt prea scurte. Gândește-te – deși călătoria
durează numai șase săptămâni, în cele trei luni de vacanță de vară
poți veni aici doar pentru a spune bună dimineața. Și în dimineața
următoare ar trebui să pleci din nou.
Gloria gemu.
— Atunci o pot lua măcar pe Nimue cu mine? Și pe Princess?
Gwyneira avu sentimentul că se întorsese în timp. Și ea voise să știe
dacă își putea lua câinele și calul atunci când tatăl ei îi spusese
despre logodna din Noua Zeelandă. Cu toate acestea, tânăra Gwyn
nu plânsese. Și viitorul ei socru, Gerald Warden, o liniștise imediat.
1410
Desigur, ea avusese voie să le ia pe Cleo, cățelușa ei, și pe Igraine,
iapa, în călătoria spre noul tărâm. Dar Gloria nu pleca la o fermă de
oi, ci la o școală de fete.
Gwyneirei i se rupea inima, dar clătină din nou din cap.
— Nu, draga mea. Câinii nu au voie acolo, iar caii< nu știu, dar
multe școli din țară au cai. Nu am dreptate, James? Își privi soțul,
căutând ajutor, de parcă bătrânul crescător de oi ar fi fost expert în
educația fetelor în internatele englezești.
James ridică din umeri.
— Domnișoară Bleachum?
Sarah Bleachum, profesoara Gloriei, se abținuse până acum. Era o
femeie modestă, încă destul de tânără, care își purta părul negru și
bogat bine strâns în creștetul capului, într-un mod respectabil, și ai
cărei ochi de-a dreptul frumoși, de un albastru-deschis, păreau să
privească mereu în jos. Domnișoara Bleachum simțea că trăiește
numai atunci când avea copiii în fața ei. Era o profesoară talentată și
nu numai Gloria, ci și copiii maori i-ar fi dus dorul dacă ar fi plecat
de la Kirward Station.
— Cred că da, domnule James, răspunse ea cu cumpătare.
Familia lui Sarah Bleachum emigrase încă de când fata era de-o
șchioapă. Nu ar fi putut, deci, vorbi din propria ei experiență.
— Școlile sunt diferite. Și Oaks Garden este, probabil, orientat mai
mult spre cultură. Vărul meu mi-a scris că fetele de acolo practică
puține sporturi.
Rostind ultima frază, domnișoara Bleachum se aprinse la față.
— Vărul dumneavoastră? o tachina James. Am ratat ceva?
Cum era imposibil să se înroșească și mai tare, tenul domnișoarei
Bleachum se făcu palid cu pete roșiatice.
— Eu< ei, bine< vărul meu, Christopher, tocmai a început să
meargă la primul său loc de muncă, de pastor, la Cambridge. Oaks
Garden aparține de parohia lui<
— Este arătos? întrebă Gloria. În momentul acela s-ar fi agățat de
1411
orice pai. Dacă cel puțin ar întâlni acolo o rudă de-a domnișoarei
Bleachum<
— Este foarte drăguț! o asigură domnișoara Bleachum.
James și Jack observară fascinați că îi revenea culoarea în obraji.
— Oricum, nu vei fi deloc singură, își jucă acum Gwyneira cartea.
Tim și Elaine Lambert îi promiseseră cu o zi înainte că Lilian o va
însoți în Anglia.
— Vine și verișoara ta, Lily, cu tine. Îți place de ea, nu, Glory? Vă
veți distra de minune amândouă!

Gloria păru un pic mai împăcată, deși acum nu se putea gândi la

distracție.
— Și cum vă imaginați, de fapt, că se va desfășura călătoria?
interveni Jack brusc.
Știa că nu ar fi trebuit să comenteze critic în fața Gloriei, dar totul i
se părea greșit și nu se putea abține. Cele două fete ar trebui să
călătorească singure-singurele cu vaporul? Cu o tăbliță la gât? „A se
livra la Oaks Garden, Cambridge”?
Gwyneira își privi furioasă fiul, fiind luată pe neașteptate. De fapt,
nu se gândise deloc la planificarea călătoriei.
— Bineînțeles că nu. Kura și William probabil că se vor duce după
ele<
— Ah, da? întrebă Jack. Conform planificării turneului lor, în martie
vor fi în St. Petersburg.
Se juca cu o broșură care stătuse pe masa de lângă șemineu. Kura și
William le comunicau întotdeauna rudelor planurile lor de călătorie
și Gwyneira atârna întotdeauna, cu conștiinciozitate, posterele din
turneele Kurei pe peretele din camera Gloriei.
— Vor fi<? îl întrerupse Gwyneira.
Nu îi venea să creadă. Nu ar fi trebuit să discute despre aceste
lucruri în fața Gloriei.
— Va trebui să găsim pe cineva care să însoțească fetele.
1412
Domnișoara Bleachum părea să se lupte cu ea însăși.
— Dacă eu< ăăă< eu< n-aș vrea să fiu insistentă, dar dacă< adică
aș putea<
Din nou tot sângele i se ridică în obraji.
— Cum se schimbă vremurile, observă James. Acum cincizeci de ani
oamenii călătoreau în direcția opusă pentru a se căsători.
Domnișoara Bleachum părea că se află la un pas de leșin.
— Cum< de unde<?
James zâmbi încurajator.
— Domnișoară Bleachum, sunt bătrân, dar nu și orb. Dacă doriți
intimitate, ar trebui să vă dezvățați să vă mai înroșiți la auzul
numelui unui anumit reverend.
Domnișoara Bleachum păli din nou.
— Vă rog, doar nu credeți acum că<
Gwyneira își ridică privirea, iritată.
— Am înțeles bine? Doriți să le însoțiți pe fete în Anglia,
domnișoară Bleachum? Știți că veți petrece pe drum cel puțin trei
luni?
Domnișoara Bleachum nu mai știa unde să privească, iar lui Jack
începu să i se facă milă de ea.
— Mamă, domnișoara Bleachum încerca să ne comunice, în modul
cel mai discret posibil, că are în vedere ocuparea postului vacant de
soție de pastor din Cambridge, declară el, zâmbind cu satisfacție.
Asta în măsura în care se confirmă afinitatea dintre cele două părți,
despre care domnia-sa crede că ar putea exista, după o îndelungată
corespondență cu vărul Christopher din Cambridge. M-am
exprimat corect, domnișoară Bleachum?
Tânăra încuviință, ușurată.
— Doriți să vă căsătoriți, domnișoară Bleachum? întrebă Gloria.
— Înseamnă că sunteți îndrăgostită? întrebă Lilian.

Elaine sosise la Kirward Station împreună cu fiica ei, cu o

1413
săptămână înainte de plecarea fetelor în Anglia și fusese din nou
nevoie de două zile pentru ca Gloria să își învingă timiditatea față
de rudele sale. Între timp, Elaine o consolase pe Gwyneira. Având
în vedere rezerva Gloriei față de copiii de aceeași vârstă, nu i se
părea o idee foarte rea ca fetele să petreacă împreună câțiva ani la
internat, pentru formare.
— Nu i-ar fi stricat nici Kurei! observă ea.
Relația lui Elaine cu verișoara sa se relaxase de-abia înainte de
plecarea Kurei în Europa.
— Dimpotrivă, în cazul ei ar fi fost chiar necesar. Dar, în principiu,
este aceeași problemă: această educație pentru prințese, cu profesor
particular și lecții acasă nu le face bine copiilor. Kurei i-au intrat
prostii în cap, iar Gloria s-a sălbăticit. Poate că îi place printre toți
crescătorii de vite, cai și oi, dar este fată, bunico Gwyn. Și, în
interesul continuării succesiunii la Kirward Station, este timpul ca
ea să devină conștientă de acest lucru.
Până în acel moment nu apăruse nicio problemă deosebită. După
două zile alături de Lilian cea plină de viață, Gloria devenise mai
dezghețată și fetele se înțelegeau de minune. În timpul zilei se
plimbau prin fermă și făceau întreceri călare; serile se înghesuiau în
patul Gloriei și făceau schimb de secrete – pe care Lilian le divulga
chiar a doua zi.
Domnișoara Bleachum iar nu știu unde să se uite și cum să se abțină
să nu roșească atunci când micuța aduse vorba despre viața ei
romantică.
Lilian, pe de altă parte, nu găsi nimic jenant în întrebare.
— Cât de incitant este să traversezi oceanul pentru că acolo trăiește
un bărbat pe care nu l-ai văzut niciodată, murmură ea. Exact ca în
John Riley! Știți povestea, domnișoară Bleachum? John Riley pleacă
pe mare timp de șapte ani, iar iubita lui îl așteaptă. Ea îl iubește atât
de mult, încât spune că ar muri dacă i s-ar întâmpla ceva< și apoi
nici nu îl mai recunoaște atunci când se întoarce. Aveți vreo
1414
fotografie a iubitului dumneavoastră< ăăă< a verișorului
dumneavoastră, domnișoară Bleachum?
— Fiica pianistei de bar! o tachină James pe nepoata sa șocată,
Elaine, care se înroși, la rândul ei. Lilian își alesese tocmai cina luată
cu toată familia pentru a o interoga pe domnișoara Bleachum.
— A învățat aceste melodii de la tine!
Înainte de a se căsători cu Tim, Elaine cântase la pian, timp de câțiva
ani, la Lucky Horse – Hotel and Pub. Era mai dotată muzical decât
fiica ei, dar Lilian avea o slăbiciune pentru poveștile din spatele
baladelor și cântecelor folk cu care Elaine îi distrase la un moment
dat pe mineri. Îi plăcea să le povestească și să adauge propriile ei
detalii.
Elaine interveni acum pentru a-și opri fiica.
— Lily, nu se pun astfel de întrebări! Acestea sunt chestiuni private,
pentru care domnișoara Bleachum nu trebuie să îți dea explicații. Vă
rog să o scuzați, domnișoară Bleachum.
Tânăra guvernantă zâmbi, oarecum forțat.
— Lilian are dreptate, de fapt, nu este niciun secret. Vărul meu,
Christopher, și cu mine ne scriem de când eram copii. În ultimii ani,
noi< ei bine< ne-am apropiat. Da, am o fotografie cu el, Lilian. Am
să ți-o arăt pe vapor.
— Și atunci îl vom cunoaște toate trei! se consolă Gloria.
În timpul lecțiilor, domnișoara Bleachum purta o pereche de
ochelari cu rame groase, pe care îi scotea jenată atunci când se afla
în societate. Prin urmare, Gloria ajunsese la concluzia că profesoara
ei ar fi putut trece pe lângă bărbatul vieții ei, fără să îl vadă.
Gwyneira mulțumea Cerului, în tăcere, pentru aptitudinile
pedagogice ale domnișoarei Bleachum. În ultimul timp, când Gloria
întreba sau cerea ceva, guvernanta amâna răspunsul până la
călătoria în Anglia. Pe vapor, spunea ea, va spune povestea aceasta
sau cealaltă, va citi această carte sau cealaltă și, acum, va arăta
fotografia iubitului ei. Toate acestea făceau ca Gloria să aștepte cu
1415
nerăbdare călătoria, în timp ce Lilian era preocupată, visând de
câteva săptămâni la mare, la delfinii pe care avea să-i vadă și la
valurile pe care avea să navigheze. Mai mult decât atât, vorbea și
despre pirați și naufragii – aparent, un strop de pericol era
condimentul călătoriei pentru Lilian.
Gwyneira nu își dorea nimic mai mult decât o întâlnire fericită între
Sarah și Christopher Bleachum. Dacă tânăra s-ar fi căsătorit, într-
adevăr, cu reverendul parohiei de care aparținea școala Gloriei, fata
ar fi avut un adult de încredere lângă ea. Poate că lucrurile nu erau
atât de rele precum crezuse inițial.
Gwyneira se forță să zâmbească, în timp ce fetele se urcară, în cele
din urmă, în trăsura în care Jack avea să le conducă spre port. Elaine
avea să le însoțească și apoi urma să ia trenul din Christchurch
pentru a se întoarce în Greymouth.
— Traversăm Bridle Path! se entuziasmă Lilian și povesti imediat
zece povești de groază despre celebra trecătoare dintre Christchurch
și portul Lyttelton.
Legiuni întregi de neo-zeelandezi înaintaseră poticnindu-se pe acest
drum, obosiți după traversarea interminabilă a oceanului și prea
săraci pentru a-și permite să plătească serviciul de transport cu
catâri. Chiar Gwyneira îi povestise despre priveliștea magnifică ce îi
întâmpinase la finalul urcușului: Canterbury Plains în lumina
soarelui, cu panorama uluitoare a Alpilor ridicându-se din câmpii.
Ochii bătrânei doamne încă străluceau în timp ce povestea. În acel
moment se îndrăgostise de pământul care urma să fie țara ei.
Dar drumul fetelor ducea acum în altă direcție. Și Gwyneira
ascunsese faptul că prietena ei, Helen, comparase peisajul montan,
neprimitor și sterp, care li se perinda prin fața ochilor, cu „dealurile
iadului”.

1416
 3

Jack McKenzie nu trecuse niciodată printr-un moment mai greu

decât drumul alături de Gloria și Lilian până la Christchurch și apoi
prin Bridle Path. De-a lungul timpului, străzile fuseseră
îmbunătățite, ceea ce permitea atelajului său tras de iepe Cob
puternice să înainteze rapid. Mult prea repede pentru Jack. Ar fi dat
orice pentru a opri timpul în loc.
Încă mai credea că era o greșeală imensă în a o lăsa pe Gloria pradă
capriciilor părinților ei, chiar dacă își tot repeta că, până la urmă, nu
era sfârșitul lumii. Gloria pleca la școală în Anglia și apoi urma să se
întoarcă. Zeci de copii din familiile bogate din Noua Zeelandă
făceau la fel și cei mai mulți se întorceau cu amintiri frumoase din
timpul școlii.
Dar Gloria era diferită; instinctul îi spunea lui Jack acest lucru.
Toată ființa lui se răzvrătea la gândul că trebuia să o lase pe fată în
grija Kurei-maro-tini. Își amintea prea bine nopțile în care luase
copilul plângând din pătuțul lui, în timp ce mama dormea, liniștită,
în camera alăturată. Cât despre tatăl Gloriei, acesta nu acorda
atenție decât semnificației numelui. „Gloria” trebuia să simbolizeze
„triumful lui asupra noii țări”, ce o mai fi însemnat și asta. Jack
simțise încă de pe atunci că era un nume mult prea mare pentru
micuțul prunc. Iubise însă copilul încă din prima clipă. Acum se
simțea aproape ca un trădător pentru că o trimitea pe Gloria singură
în Anglia. Pe o insulă pe care avea să o împartă cu Kura-maro-tini.
Jack scosese un oftat de ușurare când nepoata lui vitregă pusese un
ocean întreg între ea și familia McKenzie.
În orice caz, Gloria era mai bine dispusă acum. Se luptase plină de
curaj cu lacrimile când o îmbrățișase pentru ultima dată pe bunica
Gwyn. Avea să plângă numai la despărțirea de animale.
— Cine știe dacă o voi mai putea călări pe Princess când mă întorc,
1417
suspină.
Niciunul dintre adulți nu îi adresă vreun cuvânt de mângâiere.
Gloria avea să termine școala în Anglia, la cel puțin optsprezece ani,
în funcție de clasa din care avea să înceapă. Oricum, minusculul
ponei avea să fie prea mic pentru ea.
— O vom împerechea cu un cal Cob, spuse Jack în cele din urmă.
Astfel, mânzul te va aștepta când te întorci. Va avea aproximativ
patru ani și îl vei putea călări.
Imaginându-și scena, pe buzele Gloriei înflori un zâmbet.
— Nu mai este chiar atât de mult, nu? întrebă ea.
Jack clătină din cap.
— Nu, nu este atât de mult.
Pe drumul spre Christchurch, Gloria chicotea din nou cu Lilian, în
timp ce Elaine, simțind deja durerea despărțirii, și domnișoara
Bleachum, speriată de propriul ei curaj, purtară o conversație destul
de tensionată. Jack își petrecu tot drumul bombănind-o în gând pe
Kura-maro-tini.
Călătorii își petrecură noaptea într-un hotel din Christchurch și
apoi, dimineața devreme, străbătură Bridle Path. Vaporul avea să
ridice ancora în zori, iar Gloria și Lilian erau încă pe jumătate
adormite când Jack își conduse atelajul prin munți. Elaine își ținea
fiica strâns la piept. Gloria se urcase pe capră și se ghemuise lângă
Jack.
— Dacă< dacă este foarte rău, vii să mă iei, da? șoptise adormită,
când Jack o ridicase, în cele din urmă, și o așezase pe pământ,
printre valize și cutii.
— Nu va fi chiar atât de rău, Glory! o consolă el. Gândește-te la
Princess. Ea a venit din Anglia. Există și acolo oițe și ponei, exact ca
aici<
Jack îi aruncă o privire domnișoarei Bleachum care, în mod vizibil,
își mușca buzele. Zelul ei aproape că o făcuse să îl corecteze pe Jack.
Se interesase: nu existau nici oi, nici cai în Oaks Garden, dar
1418
compasiunea o făcu să tacă. Sarah Bleachum o iubea și ea pe Gloria.
În cele din urmă, Jack și Elaine rămaseră pe chei, fluturând din
mâini, în timp ce nava imensă cu aburi se avântă în golf.
— Să sperăm că facem ceea ce trebuie, suspină Elaine, atunci când,
cedă, în sfârșit.
Copiii nu o mai puteau vedea de mult.
— Tim și cu mine nu suntem deloc siguri, dar Lily nu a vrut să audă
altceva.
Jack nu răspunse. Era tot ce putea face pentru a-și reține lacrimile.
Din fericire, erau nevoiți să plece. Trenul lui Elaine către Greymouth
pleca în jurul prânzului, iar Jack fu nevoit să își grăbească murgii
pentru a ajunge la timp.
Prin urmare, între cele două rude nu avu loc nicio scenă grandioasă
de despărțire. Elaine îl sărută pe Jack rapid pe obraz.
— Nu fi trist, îi spuse. Când voi veni data viitoare, îi voi aduce și pe
băieți. Atunci le vei arăta cum se dresează câinii!
De când exista o legătură feroviară între Coasta de Est și Coasta de
Vest, distanțele se micșoraseră. Elaine îi putea vizita la câteva luni și
până și bunica Gwyn și James călătoriseră deja cu trenul pe Coasta
de Vest.
Jack părăsi în cele din urmă gara și își îndreptă caii în direcția Avon.
George Greenwood și soția lui, Elizabeth, aveau o casă lângă râu –
la drept vorbind, Elizabeth moștenise casa de la mama ei adoptivă.
George obișnuia să glumească, spunând că acesta fusese singurul
motiv pentru care se căsătorise cu ea. Când hotărâse să se
stabilească în Christchurch, în orașul din ce în ce mai mare de-abia
găseai un spațiu de locuit. Între timp se construiseră multe locuințe,
iar casa familiei Greenwood se afla aproape în centru. Jack îl căuta
acum pe George pentru a-i pune câteva întrebări despre comerțul cu
lână. În plus, Elizabeth îl invitase să petreacă noaptea la ei. Tânărul
acceptase, fără tragere de inimă. De fapt, acum nu avea chef de
conversație. Ar fi preferat să se întoarcă la Kirward Station,
1419
meditând în tăcere.
Elizabeth Greenwood, o doamnă cam corpolentă, cu trăsături bine
definite și cu ochii albaștri, prietenoși, observă expresia lui nefericită
de îndată ce îi deschise ușa. O altă doamnă cu statutul ei ar fi lăsat-o
pe fata în casă să deschidă, dar Elizabeth avea rădăcini umile și
rămăsese modestă.
— Te vom înveseli puțin! îi promise ea și îl luă pe Jack în brațe, într-
un mod consolator.
Elizabeth Greenwood și Gwyneira McKenzie veniseră cu același
vapor din Anglia în Noua Zeelandă. Elizabeth cunoștea foarte bine
istoricul Kirward Station, iar Jack îi era ca o rudă.
— Doamne, băiete, arăți de parcă ai fi trimis-o pe micuța Gloria la
spânzurătoare!
Elizabeth luă cu grijă pelerina lui Jack. Afară burnița – o vreme care
reflecta starea lui de spirit.
— Fetele vor fi foarte fericite în Anglia. Charlotte a noastră nici nu
mai voia să vină înapoi! Ar mai fi rămas acolo câțiva ani.
Elizabeth zâmbi și îi deschise lui Jack ușa către micul lor salon.
— Nu este adevărat, mamă!
Fata, care era în cameră și citea, probabil că auzise ultimele cuvinte.
Acum o privea pe Elizabeth cu reproș.
— Mi-a fost întotdeauna dor de Canterbury< uneori chiar visam
imaginea câmpiei, întinzându-se până la Alpi. Nicăieri atmosfera nu
este atât de clară ca aici<
Avea o voce blândă, muzicală, așa cum probabil ar fi fost și vocea
lui Elizabeth, dacă nu ar fi încercat să își controleze permanent
dicția, cu atât de multă disciplină. În copilărie, Elizabeth
Greenwood fusese sâsâită, și provenea dintr-unul din cele mai
sărace cartiere londoneze. Toată viața încercase să scape de tonul și
de dialectul care îi trădau originile.

Fata era, probabil, Charlotte, fiica sa cea mai mică. Jack auzise deja
1420
că se întorsese în Christchurch. Venise cu același vapor care acum i-
o răpise pe Gloria, dar când fata se întoarse spre Jack și se ridică
pentru a-l saluta, el uită pentru moment durerea acută pricinuită de
despărțirea de Gloria.
— Deși mi-a plăcut destul de mult în Anglia<
O voce blândă ca o adiere de vânt care face să răsune clopoțeii<
Charlotte încă i se adresa mamei ei, ceea ce pe Jack îl bucura. Se
văzuse nevoit să își controleze pornirile, pentru a nu se holba fără
nicio rușine la fată. Dacă în acel moment ea i-ar fi spus ceva, orice
răspuns rezonabil i s-ar fi blocat în gât.
Charlotte Greenwood era cea mai frumoasă fată pe care Jack o
văzuse vreodată. Nu era minionă, ca multe dintre rudele de sex
feminin ale lui Jack, dar era delicată și pielea îi strălucea, translucidă
și albă ca laptele, precum un porțelan fin. Părul îi era blond, la fel ca
al mamei și al surorii sale, Jenny, deși nu la fel de deschis. Lui Jack,
culoarea îi amintea de mierea neagră. Charlotte avea părul strâns la
spate, în coadă de cal, dar îi cădea pe umeri, în bucle bogate, lungi și
grele. Totuși, cea mai tulburătoare trăsătură erau ochii ei mari, de
culoarea ciocolatei. Lui Jack, fata îi părea o zână – sau ființa magică
din melodia Annabell Lee, pe care micuța Lilian se încăpățâna să o
cânte, pe cât de des, pe atât de fals.
— Să fac prezentările? Fiica mea, Charlotte, Jack McKenzie.
Elizabeth Greenwood întrerupse tăcerea totală a lui Jack.
Charlotte îi întinse mâna. Jack reacționă involuntar cu un gest pe
care îl practicase în timpul lecțiilor de etică, dar pe care nu îl
încercase cu nicio doamnă din Canterbury Plains: îi sărută fetei
mâna.
Charlotte zâmbi.
— Îmi aduc aminte de dumneavoastră, Jack, spuse ea, prietenoasă.
De la acel concert pe care< verișoara?< dumneavoastră l-a dat
înainte să plece în Anglia. Am călătorit cu același vapor, după cum
știți.
1421
Jack încuviință. Avea amintiri vagi de la concertul de rămas-bun al
Kurei-maro-tini din Christchurch. Ascultase concertul în principal
doar pentru a nu o scăpa din ochi pe Gloria.
— Aveați grijă de fetița aceea și am fost puțin geloasă.
Jack o privi pe Charlotte cu neîncredere. Pe atunci, el avea aproape
optsprezece ani, iar ea<
— Aș fi preferat să mă joc cu un căluț din lemn și apoi să
construiesc, împreună cu copiii maori, un sat de jucărie, în loc să
stau, și să ascult muzică, deși eram destul de mare, recunoscu fata
cu vocea melodioasă.
Jack zâmbi.
— Înseamnă că nu vă numărați printre admiratorii< la drept
vorbind, este nepoata mea vitregă<
Charlotte coborî privirea. Avea genele lungi, de culoarea mierii.
Jack era fermecat.
— Poate că nu eram suficient de mare, se scuză ea. Deși<
Ridică din nou privirea și acum păru să treacă de la conversația
politicoasă la o discuție serioasă despre un eveniment artistic, fără
menajamente.
— Deși interpretarea doamnei Martyn a moștenirii poporului său
nu este tocmai ceea ce îmi vine în minte atunci când mă gândesc la
conservarea patrimoniului cultural. Practic, Ghost Whispering
utilizează doar elementele unei culturi care pare să-i servească
numai interpretei, pentru< da, pentru a-și spori propria reputație.
În vreme ce muzica maorilor, așa cum o înțeleg eu, are în general o
dimensiune mult mai comunicativă<
Deși Jack nu prea înțelegea despre ce vorbea Charlotte de fapt, ar fi
putut sta acolo să o asculte ore întregi. Elizabeth Greenwood își
ridică ochii spre cer.
— Oprește-te, Charlotte, iar ții discursuri, iar ascultătorii tăi mor de
foame, din politețe. Dar ne-am obișnuit deja. Charlotte a stat mult în
Anglia, pentru a face facultatea, Jack. Ceva legat de istorie și
1422
literatură<
— Istoria colonială și literatură comparată, mamă, o corectă
Charlotte cu delicatețe. Îmi cer scuze dacă v-am plictisit, domnule
McKenzie<
— Spuneți-mi Jack, vă rog, se chinui el să spună.
Încă își dorea să o admire pe fată în tăcere. Dar apoi spiritul său
neastâmpărat răzbătu din nou.
— Până la urmă, ne numărăm printre cei trei – patru oameni de pe
această planetă care nu ne închinăm în fața Kurei-maro-tini Martyn.
Este un club exclusivist, domnișoară Greenwood<
— Charlotte, spuse ea zâmbind. Dar nu am vrut să denigrez
performanța< nepoatei dumneavoastră vitrege. În Anglia, am avut
din nou plăcerea de a o asculta și, fără îndoială, este o artistă
talentată, dacă pot spune așa, însă eu nu sunt o fire foarte muzicală.
Mă deranjează în special faptul că miturile sunt scoase din context și
că istoria unui popor este< ei bine, este redusă la o banală poezie
de dragoste.
— Mergi acum, Charlotte, și oferă-i oaspetelui nostru o băutură
înainte de masă. George trebuie să sosească în curând, Jack. Știe că
vii la cină. Și poate că Charlotte a noastră va încerca o conversație
un pic mai inteligibilă. Draga mea, dacă vei continua să fii atât de
emfatică, nu îți vei găsi niciodată un soț!
Charlotte își încreți fruntea albă și netedă, de parcă ar fi fost pe cale
să spună ceva tăios; dar apoi tăcu și îl conduse pe Jack, plină de
bunăvoință, în salonul învecinat. Cu toate acestea, tânărul refuză
whisky-ul oferit.
— Nu beau înainte de asfințit, explică el.
Charlotte zâmbi.
— Dar arătați de parcă ați avea nevoie de un întăritor. Poate un
ceai?
Când George Greenwood veni o jumătate de oră mai târziu, el își
găsi fiica și pe Jack McKenzie purtând o conversație extrem de
1423
animată. Cel puțin, așa părea la prima vedere. În realitate, Jack nu
făcea altceva decât să își privească fix ceașca de ceai și să o asculte
pe Charlotte, care acum îi povestea despre copilăria petrecută de ea
în internatul englezesc. Venind de la ea, părea ceva inofensiv, iar
vocea ei melodioasă reușise să îi ia de pe umeri grijile pentru Gloria.
Dacă internatele englezești puteau produce ființe atât de angelice
precum Charlotte, micuței nu i se putea întâmpla nimic rău. Cu
toate acestea, Charlotte frecventase o școală care urmărea atât
dezvoltarea intelectuală a elevelor, cât și pregătirea lor fizică.
Charlotte povestea despre echitație și hochei, despre crichet și
concursuri de alergări.
— Și „educația creativ-artistică”? întrebă Jack.
Charlotte se încruntă din nou – într-un mod minunat. Jack ar fi
putut petrece ore întregi privind cum i se încrețea pielea deasupra
sprâncenelor.
— Am și pictat un pic, spuse. Și, bineînțeles, cine dorea putea cânta
la pian și la vioară. În plus, aveam și un cor. Dar eu nu am avut voie
să cânt alături de ele. Sunt complet afonă.
Jack nu putea crede ultimele cuvinte; pentru el, fiecare cuvânt al
Charlottei era precum o melodie, dar muzica nu făcea parte nici din
punctele lui forte.
— Atunci să sperăm că micuței Gloria nu i se va întâmpla același
lucru, interveni George Greenwood.
Bărbatul înalt, încă subțirel, încărunțit complet între timp, își trase
un alt fotoliu lângă măsuța de ceai din fața șemineului și luă loc.
Charlotte îi turnă un pahar, afișându-și manierele elegante.
— Eu nu cred că fetele din Oaks Garden sunt private de educație
muzicală. Familia Martyn va scoate în evidență punctele tari ale
educației fiicei lor cu totul altfel decât am făcut-o noi.
Jack îl privi pe George, nedumerit. Charlotte vorbise de discipline
opționale, dar din ceea ce spunea Greenwood părea că școlărițele
Britanice erau târâte cu forța până la pian.
1424
— Aceste internate nu seamănă unul cu celălalt, Jack, continuă
George, mulțumindu-i fiicei lui. Părinții au posibilitatea să aleagă
între diferite concepte educaționale. De exemplu, multe școli pun
accentul pe educația tradițională a fetelor. Copiii nu învață decât
îngrijirea gospodăriei și suficiente noțiuni de literatură și artă
pentru ca mai târziu să viziteze împreună cu soțul o galerie de artă
sau să poată discuta cu însuflețire, la o petrecere, despre cele mai
noi cărți apărute, fără a face o impresie proastă. Altele, de exemplu
internatul la care au fost Charlotte și, înainte de ea, Jenny,
construiesc o cultură generală mai bună. Într-un fel, sunt
considerate școli reformatoare și există dezbateri ample dacă fetele
ar trebui să învețe limba latină sau dacă ar trebui să se ocupe de
fizică și de chimie. În orice caz, absolventele nu trebuie neapărat să
se căsătorească după terminarea școlii; unele pot merge la un
colegiu sau o universitate, dacă sunt admise. Exact ca și Charlotte a
noastră.
Îi făcu fiicei lui cu ochiul.
— Da, iar altele se implică în artele frumoase, orice ar însemna
asta<
La început, Jack ascultase cu atenție, dar când auzise cuvântul
„căsătorie” uitase de Gloria și își îndreptase privirea îngrijorată spre
Charlotte. Nu ar fi trebuit să întrebe; cel puțin în acest moment al
relației lor, ar fi trebuit să fie reținut. Dar Jack nu se putea abține:
— Și acum, că v-ați întors, domnișoară< Charlotte< aveți<
anumite, hm, intenții, vreau să spun, ce< ăă<
George Greenwood se încruntă. Era obișnuit ca Jack McKenzie să
rostească propoziții complete.
Charlotte zâmbi dulce. Părea să fi înțeles.
— Vreți să știți dacă m-am logodit? întrebă ea, făcând cu ochiul.
Jack se înroși. Brusc, înțelesese sentimentele domnișoarei Sarah
Bleachum.
— Nu aș îndrăzni niciodată să pun o astfel de întrebare<
1425
Charlotte zâmbi. Nu timid, ci vesel și natural.
— Dar nu este nimic rău în asta! Mai ales că ar fi apărut deja în ziar
dacă tatăl meu m-ar fi târât de păr din Anglia, pentru a mă căsători
cu un gentleman de la țară<
— Charlotte! o cenzură George. De parcă eu, vreodată<
Charlotte se ridică și îl sărută jucăușă pe obraz.
— Nu fi supărat, tată. Bineînțeles că nu m-ai obliga niciodată. Dar ți-
ar plăcea, recunoaște! Cel puțin, mamei sigur i-ar plăcea!
George Greenwood oftă.
— Bineînțeles că mamei tale și mie ne-ar plăcea dacă ți-ai găsi un soț
potrivit, Charlotte, în loc să te transformi într-o savantă. Studii în
cultura maorilor! La ce îți va folosi asta?
Jack ciuli urechile.
— Vă interesează maorii, Charlotte? întrebă el preocupat. Înseamnă
că le vorbiți limba?
George își ridică ochii spre cer, într-un mod teatral. Fără îndoială,
Charlotte moștenise ochii căprui de la el, deși ai ei erau complet
maro, în timp ce ai lui scânteiau în verde.
— Bineînțeles că nu. De aceea spun că întregul plan nu valorează
nimic. Cu latina și cu franceza nu vei obține nimic, Charlotte<
În timp ce George încă se lamenta, Elizabeth îi chemă la masă.
Charlotte se ridică imediat. Era evident că se obișnuise să audă
obiecțiile tatălui ei destul de des. Și, după cum părea, nu avea
argumentele potrivite pentru a le respinge.
Dar acum, Elizabeth Greenwood domina conversația la masă.
Mâncarea era delicioasă, ca întotdeauna, iar discuția se învârtea în
jurul mai multor teme, în principal în jurul societății din
Christchurch și din împrejurimi, precum și din Canterbury Plains.
Jack asculta numai pe jumătate. De fapt, el își făcea deja propriile
planuri. Deveni din nou atent când, spre sfârșitul cinei, veni vorba
din nou despre proiectele Charlottei. Fata avea intenția să îi ceară
unui maori pe nume Reti, directorul comercial al lui George în
1426
comerțul cu lână, să îi predea lecții în limba poporului său. George
protestase însă ferm.
— Reti are alte lucruri de făcut! explică el. În plus, limba lor este
complicată. Ai nevoie de ani de zile până să o înveți suficient de
bine pentru a le înțelege poveștile și pentru a le așterne pe hârtie<
— A, dar nu este atât de complicată, interveni Jack. Eu, de exemplu,
vorbesc fluent maori.
George își dădu ochii peste cap.
— Dar tu aproape că ai crescut în satul lor, Jack.
— Și maorii noștri de la Kirward Station vorbesc la fel de fluent
engleza! continuă Jack triumfător. Dacă veniți să stați la noi pentru
o perioadă, Charlotte, am putea aranja ceva. De exemplu, cumnata
mea vitregă, ca să spun așa, Marama, este tohunga. Cântăreață,
adică. Și ea ar trebui să cunoască cele mai importante povești. Și
Rongo Rongo, moașa și vrăjitoarea tribului, vorbește limba engleză.
Fața Charlottei se însenină.
— Vezi, tati? Se va rezolva totul! Și Kirward Station este o fermă
mare, nu? Nu-i aparține acelei< acelei legende vii, domnișoara<
ăăă<
— Domnișoara Gwyn, spuse George gânditor. Dar cred că s-a
săturat pe viață să mai adăpostească sub acoperișul ei fete răsfățate,
interesate de cultură.
— Nu, nu, obiectă Jack. Mama este<
Se opri.
Să o descrie pe Gwyneira drept o protectoare a artelor frumoase ar
fi fost o exagerare. Dar, bineînțeles, Kirward Station, ca toate
fermele din câmpie, era o gospodărie care își trata oaspeții cu
politețe, iar Jack nu își putea imagina că Gwyneira nu ar fi încântată
de această fată<
Dar acum interveni Elizabeth.
— George! La ce te gândești? Bineînțeles că domnișoara Gwyn o va
sprijini pe Charlotte în cercetarea ei! Ea a fost întotdeauna interesată
1427
de cultura maori!
Era pentru prima dată când Jack auzea așa ceva. Gwyneira se
înțelegea bine cu maorii, în general. Multe dintre obiceiurile și
opiniile lor se potriveau cu natura ei practică, iar ea nu era înclinată
spre prejudecăți. Dar, de fapt, mama lui Jack era mai interesată de
creșterea vitelor și de dresajul câinilor mai mult decât de orice
altceva.
Elizabeth îi zâmbi lui Jack.
— Nu ar trebui să îi prezinți pe cei din familia McKenzie ca pe niște
persoane needucate, apoi se întoarse din nou spre soțul ei. În fond,
domnișoara Gwyn vine la fiecare spectacol de teatru sau alte
evenimente culturale din Christchurch< Domnișoara Gwyn este un
stâlp al comunității, Charlotte!
— Oare Jenny nu a lucrat la fermă timp de un an?
Charlotte se întoarse spre mama ei.
Jack încuviință hotărât. Nu se mai gândise la asta. De fapt, fiica cea
mare a familiei Greenwood, Jennifer, își petrecuse un an la Kirward
Station, pentru a le preda copiilor din satul maorilor. Sau, cel puțin,
acesta fusese pretextul<
— Nici nu poate fi vorba de „muncă”! mormăi George Greenwood.
Fusese de acord să își trimită fetele la școlile reformatoare și să le
permită să studieze câțiva ani. Cu toate acestea, o activitate
profesională reală era dincolo de sfera lui de acceptare.
— Da, bineînțeles! obiectă Elizabeth cu vocea ei melodioasă. Sora ta
și-a cunoscut soțul acolo, Charlotte!
Elizabeth îi aruncă propriului ei soț o privire plină de înțeles. Cum
el nu înțelese, ea își trecu privirea de la Jack la Charlotte și invers.
De fapt, Jennifer Greenwood își cunoscuse soțul, pe Stephen, la
nunta Kurei-maro-tini. Stephen era fratele mai mare al lui Elaine;
după terminarea facultății de Drept, el își petrecuse o vară la
Kirward Station. Un motiv bun pentru Jenny să se afle acolo. Între
timp, Stephen se angajase ca avocat pentru firma Greenwood
1428
Enterprises.
George păru să înțeleagă, într-un final.
— Bineînțeles, nu văd niciun motiv pentru care Charlotte să nu facă
o vizită la Kirward Station, rosti el. Te iau cu mine, Charlotte, data
viitoare când voi merge la Canterbury.
Charlotte îl privi pe Jack cu ochii strălucind de emoție.
— Mă bucur, Jack!
Jack simți că se pierde în ochii ei.
— Voi< voi număra zilele<

1429
 4

Lilian Lambert număra orele călătoriei. După primele câteva zile

foarte interesante pe mare, se plictisise repede. Bineînțeles, fusese
frumos când delfinii însoțiseră vaporul și când observase, din când
în când o baracudă gigantă sau chiar o balenă. Dar, de fapt, Lilian
era mai interesată de oameni, iar echipajul vasului Norfolk nu era
foarte ofertant în această privință. Erau numai vreo douăzeci de
pasageri, cei mai mulți dintre ei persoane în vârstă care își vizitau
țara natală, precum și câțiva oameni de afaceri. Pe cei din urmă nu îi
interesau copiii; primii o considerau drăguță pe Lilian, dar nu îi
ofereau o conversație ieșită din comun.
Poveștile bunicii Helen și ale bunicii Gwyn despre călătoria lor în
Noua Zeelandă evocau o atmosferă emoționantă la plecare –
reflectată pe de o parte de dorul de casă, iar pe de altă parte de
bucuria anticipată cu privire la ceea ce avea să îi aștepte pe pasageri
la celălalt capăt al lumii. Era clar că pe Norfolk nu simțiseră nimic
din toate astea. Și, bineînțeles, puntea inferioară nu era plină de
imigranți săraci. În schimb, Norfolk avea un sistem de răcire și
transporta carcase de vite în Anglia. Cei câțiva pasageri călătoreau
toți la clasa întâi. Mâncarea era bună, cazarea confortabilă, dar
energica Lilian se simțea închisă. Își dorea să se termine odată
călătoria și aștepta cu nerăbdare să ajungă la Londra. Domnișoara
Bleachum avea să petreacă și ea câteva zile cu elevele ei în capitală
unde, printre altele, trebuia să le ia măsurile pentru uniformele
școlare și pentru alte articole de îmbrăcăminte.
— Dacă le comand hainele aici, în Christchurch, până ajung la
Londra deja sunt demodate, observase Gwyneira, cu un spirit
practic.
Nu fusese niciodată prea preocupată de haine și de modă, dar știa,
încă din copilărie, cât accent se punea în cele mai înalte cercuri
1430
britanice pe astfel de lucruri. Gloria și Lilian nu trebuiau să pară că
vin dintr-o regiune înapoiată. Mai ales că sensibila Gloria nu ar fi
suportat foarte bine împunsăturile colegelor ei de școală.

Spre deosebire de Lilian, Gloria se bucura de călătorie – atât cât se

putea bucura de ceva din afara Kirward Station. Îi plăcea marea,
stătea ore întregi pe punte, privind joaca delfinilor. Era mai mult
decât încântată de faptul că restul călătorilor o lăsau în pace.
Domnișoara Bleachum și Lilian erau o companie suficientă pentru
ea. Asculta cu entuziasm când profesoara îi citea din cărțile special
aduse despre balene și pești oceanici, încercând să își imagineze
cum funcționa motorul vaporului cu aburi. Interesul ei de nestăvilit
pentru mare și călătoria cu vaporul o făcea să intre în contact și cu
echipajul. Marinarii îi vorbeau fetiței liniștite și încercau să o scoată
din scoica ei, arătându-i nodurile marinărești și lăsând-o să îi ajute
pe punte la activități mărunte. Gloria se simțea aproape ca acasă,
printre păstorii de la Kirward Station. Într-o zi, căpitanul a luat-o
pe punte, unde a lăsat-o să țină cârma imensului vapor pentru
câteva secunde. Navigația o interesa la fel de mult ca fauna marină.
În schimb, programele artistice la care participau seara unii pasageri
sau acordurile care răsunau din gramofoane, pentru a-i distra pe
oamenii din sala de mese, o lăsau complet rece.
Sarah Bleachum privea toată situația cu îngrijorare. Verișorul ei care
se arătase extrem de încântat de faptul că Sarah le însoțea pe fete
până la Cambridge – reușise să îi facă rost de o broșură de la Oaks
Garden. Programa îi confirma tinerei cele mai rele temeri. Științele
naturale abia dacă se regăseau. În schimb, fetele erau încurajate să
facă muzică, să joace în piese de teatru, să picteze și să studieze
literatura beletristică. Sarah nu ar fi trimis-o niciodată pe Gloria la o
astfel de școală.

Când vaporul ajunse la Londra, Gloria nu își găsi cuvintele, pentru

1431
prima oară în viața ei. Nu văzuse niciodată clădiri atât de mari, cel
puțin nu atât de multe la un loc. În ultima vreme, chiar și în
Christchurch și Dunedin, clădirile construite erau monumentale. De
exemplu, catedrala din Christchurch nu avea motive să se teamă de
o comparație cu edificiile religioase europene. Dar catedrala,
universitatea, Christcollege și alte clădiri reprezentative erau destul
de izolate. Gloria putea admira fiecare piesă arhitectonică în sine.
Mulțimea de case din capitala britanică părea să o copleșească. Mai
era și larma continuă: hamalii, comercianții, oamenii de pe străzi
care discutau în gura mare. În Londra, totul era mai gălăgios decât
acasă, totul se mișca mai repede, toată lumea se grăbea.
Lilian înflorea în această atmosferă. În curând începu să vorbească
la fel de repede ca englezii, să râdă cu florăresele și să glumească cu
băieți de serviciu din hotel. Gloria nu mai spusese nimic de când
andocaseră în Londra. Privea în jurul ei cu ochii mari, atentă să nu o
piardă din ochi pe domnișoara Bleachum. Domnișoara Bleachum,
care măcar studiase în Wellington, se descurca destul de bine cu
agitația marelui oraș, deși înțelegea foarte bine problemele
discipolei sale. Încet, ea încercă să o scoată pe Gloria din cochilia ei
și să o încânte cu ceva, dar numai o micuță grădină zoologică să îi
trezească întrucâtva interesul.
— Leilor nu le place, remarcă Gloria când văzu animalele în cuștile
lor mici. Aici este prea puțin spațiu. Și nu le place nici să fie priviți.
În timp ce Lilian se amuza de poznele maimuțelor, ea se puse în
locul animalelor și își acoperi ochii cu mâna.
Gloria nu înțelesese nici spectacolul muzical pentru care Kura și
William le rezervaseră locuri – singura dovadă a existenței lor pe
care părinții o lăsaseră în Londra pentru ea, înainte de a pleca în
Rusia. Cântăreața i se păruse prefăcută, muzica prea tare și nu se
simțise deloc confortabil în hainele pe care trebuia să le poarte în
Londra.
Pentru Sarah Bleachum nu era o surpriză. Lilian era adorabilă în
1432
hainele ei de marinar, dar pe Gloria arătau ca o costumație de
carnaval. La vederea uniformei școlare, fata chiar izbucnise în
lacrimi. Fusta plisată și sacoul nu îi veneau deloc bine; părea grasă
în fusta lungă până la genunchi și în sacoul până în talie, iar bluza
albă îi făcea pielea să arate ca de ceară. Mai mult, hainele nu puteau
face față nevoilor zilnice ale Gloriei. Gloria își dorea să atingă totul,
să pipăie, iar când voia să desfacă un lucru sau chiar și numai să
examineze, își ștergea mâinile pe haine, neglijentă. Cu pantalonii
scurți de la Kirward Station, asta nu era o problemă – și oierii
făceau la fel, dar bluza albă și sacoul albastru deschis nu erau făcute
pentru un astfel de tratament.
Sarah răsuflă ușurată când se urcară, în cele din urmă, în trenul de
Cambridge. Viața la țară avea să i se pară mai atrăgătoare elevei
sale; cel puțin nu mai era atâta gălăgie și agitație. Potrivit lui
Christopher, Sawston – localitatea în care se afla Oaks Garden – era
un orășel destul de idilic. Sarah însăși aștepta cu nerăbdare
întâlnirea cu vărul ei. Închiriase o cameră din casa unei văduve,
despre care se spunea că era stâlpul comunității, dar dacă ar fi
trebuit să fie sinceră, tânăra profesoară spera să obțină un loc de
muncă la Oaks Garden. Nu îi spusese nimic familiei McKenzie
despre cererea ei, pentru a nu-i da speranțe Gloriei. Dar, în general,
s-ar fi simțit mai bine dacă l-ar fi întâlnit pe Christopher nu ca pe o
rudă mai mult sau mai puțin săracă, ci cu siguranța unui loc de
muncă stabil. Bineînțeles, reușise să strângă oarece economii, iar
familia McKenzie fusese mai mult decât generoasă. Nu avusese însă
prea mult timp la dispoziție pentru a cunoaște un posibil viitor soț.
În plus, Sarah prefera să ia deciziile încet și discret. Un an școlar ar
fi fost suficient pentru a ajunge la o hotărâre finală, iar în Sawston
cu greu ar fi putut cheltui banii. Prin urmare, putea face economii și
din salariul ei și, în cel mai rău caz, s-ar fi întors în Noua Zeelandă
fără a-și dezvălui eșecul în fața familiei McKenzie. Ar fi fost prea
jenant pentru ea să accepte oferta mărinimoasă pe care Gwyneira i-o
1433
făcuse înainte să plece.
— În cazul în care așteptările dumneavoastră nu sunt îndeplinite,
domnișoară Bleachum, este suficient să trimiteți o telegramă, iar noi
va vom trimite bani pentru drumul de întoarcere. Suntem norocoși
că aveți grijă de fete, și nu vă putem recompensa îndeajuns pentru
asta. Pe de altă parte, știu prea bine, din propria mea experiență,
unde pot duce astfel de căsătorii forțate.
Domnișoara Gwyn îi povestise de prietena ei, Helen, care nu
avusese altceva ce să facă decât să se căsătorească cu un bărbat ale
cărui scrisori o atrăseseră în cealaltă parte a lumii. Din fericire,
relația nu continuase.
În orice caz, Sarah privea acum, cu răsuflarea întretăiată, cum
mulțimea de case londoneze dispărea, făcând loc suburbiilor și, în
cele din urma, peisajului uluitor al comitatelor centrale. Gloria se
însenină imediat ce văzu primii cai pe câmpiile verzi, iar Lilian de-
abia reușea să-și stăpânească entuziasmul. Din nou, viața amoroasă
a domnișoarei Bleachum se afla în prim-plan. Sarah ajunsese încet la
concluzia ca tachinarea lui James McKenzie împotriva lui Elaine
Lambert nu fusese complet nefondată. Lilian crescuse, fără îndoială,
într-o atmosferă foarte libertină. Poate era adevărat că proprietarele
de hoteluri și chelnerițele se numărau printre prietenele apropiate
ale lui Elaine.
— Pentru noi, aceasta este doar o școală nouă, domnișoară
Bleachum, ciripi Lilian acum, dar pentru dumneavoastră trebuie sa
fie foarte interesant să vă vedeți iubitul! Știți melodia Trees they grow
high? În ea, fata se căsătorește cu fiul unui lord, dar el este mult mai
tânăr decât ea și< De fapt, câți ani are reverendul?
Sarah oftă și o privi îngrijorată pe Gloria. Aceasta devenise tot mai
tăcută pe măsură ce se apropiau de Cambridge. Peisajul prin care le
purta trenul arăta din ce în ce mai mult a Canterbury Plains.
Desigur, totul era la o scară mai mică; nu existau pășuni nesfârșite,
iar țarcurile de oi i se păreau neînchipuit de mici chiar și lui Sarah,
1434
care habar nu avea de creșterea animalelor. De asemenea, populația
zonei era mai densă; pe câmpuri și pajiști se vedeau la nesfârșit
ferme și case mici. Conacele erau rare, dar poate că nu erau
construite atât de aproape de calea ferată. Gloria își rodea unghiile,
un obicei prost pe care îl deprinsese în timpul traversării oceanului,
dar Sarah nu voia să o admonesteze. Fetei îi era destul de greu cu
toate aceste schimbări, și fără să fie pedepsită.
— Măcar pot scrie scrisori, domnișoară Bleachum? întrebă Gloria
încet, când conductorul anunță Cambridge ca stație următoare.
Sarah o mângâie pe păr.
— Sigur că da, Gloria. Doar știi că reverendul și cu mine ne
trimitem scrisori de ani buni. Durează numai câteva săptămâni
până ajung.
Gloria încuviință și trase cu dinții de o pieliță de lângă unghie.
— Este foarte departe< spuse încetișor.
Sarah îi dădu un șervețel. Din degetul ei curgea sânge.

Reverendul Christopher Bleachum aștepta în gară. Împrumutase o

mică diligență, deoarece nu avea o trăsură proprie, și își făcea
vizitele călare. Când avea să se căsătorească, trebuia să își cumpere
un mijloc de transport. Christopher oftă. Dacă își lua o soție,
schimbările aveau să fie uriașe. Până acum nu se gândise niciodată
serios la asta. Dar incidentul cu doamna Walker, cu doar câteva luni
înainte... și, înainte, fata de la seminarul teologic. Dar Christopher
nu avea ce să facă dacă femeile alergau după el. Arăta prea bine cu
părul lui creț, brunet, tenul care părea mereu bronzat, pentru care,
desigur, trebuia să îi mulțumească vreunui latin din familia mamei
sale, și ochii expresivi, aproape negri. Christopher avea trăsături
fine, o voce profundă, caldă, care i-ar fi permis să fie un cântăreț
extraordinar și, de asemenea, știa să asculte. Așa cum spuneau
enoriașii săi entuziaști, părea să privească direct în sufletul
oamenilor. Christopher își făcea timp pentru ei și avea înțelegere
1435
aproape pentru toată lumea. Dar era și bărbat. Când o tânără
doamnă îi cerea consolare și avea nevoie de mai multă alinare decât
i-ar fi putut oferi cuvintele, reverendul de-abia se putea abține.
Până în acel moment, existaseră două incidente extrem de
neplăcute, iar Christopher fusese nevoit să recunoască faptul că
avusese noroc. Până la urmă, încercase să fie discret, iar în cele mai
multe cazuri, și femeile fuseseră interesate. Dar circulaseră zvonuri
despre doamna Walker, o tânără soție destul de labilă, al cărei soț
era mai interesat să viziteze bodega decât patul nevestei. Zvonurile
fuseseră atât de gălăgioase, încât însuși episcopul le auzise – asta,
după ce Christopher fusese forțat să se ia la trântă cu bărbatul, într-
o duminică, după slujbă. În mod evident, individul începuse, dar
Christopher nu putuse tolera așa ceva. Toți martorii fuseseră de
partea lui; cu toate acestea, episcopul nu lăsase nici urmă de
îndoială asupra părerii sale cu privire la incident.
— Ar trebui să vă căsătoriți, domnule reverend Bleachum. Ca să nu
mai spun că trebuie să vă căsătoriți! Îi va plăcea Domnului și veți fi
scutit de alte tentații ulterioare< da, da, știu, nu vă știți vinovat de
nimic. Nici acum, nici în urmă cu doi ani, cu acea fată de la seminar.
Dar priviți lucrurile altfel: și femeile vor fi descurajate să vă mai
privească drept o pradă ușoară. Eva nu va mai încerca să vă
tenteze<
Dar Christopher avea, probabil, șarpele încolăcit în jurul gâtului.
Tinerele doamne din parohia lui păreau, mai degrabă, o
condamnare decât o ispită, iar episcopul i-ar fi dat cu greu câteva
luni libere pentru a căuta pe cineva potrivit la Londra, de exemplu.
După ce un coleg pastor i-o oferise pe fiica sa, cu a cărei înfățișare i-
ar fi fost greu să se obișnuiască, Christopher intrase în panică.
Ultima scrisoare a verișoarei sale, Sarah, venise la momentul
potrivit. Christopher coresponda cu Sarah încă de când erau copii și
i se părea mereu amuzant cât de nevinovată și sfioasă reacționa la
micile lui flirturi și aluzii. În fotografia pe care i-o trimisese părea
1436
destul de atrăgătoare, deși un pic neîngrijită, iar pentru poziția de
soție a pastorului era mai mult decât potrivită. Prin urmare,
Christopher deveni mai explicit în următoarea sa scrisoare. Mai
mult, soarta o trimisese pe eleva lui Sarah direct în dioceza lui, ceea
ce îi permitea tinerei femei să călătorească gratis. Christopher hotărî
să o accepte pe Sarah Bleachum ca pe un dar trimis de Dumnezeu.
Nu putea decât să spere că Dumnezeu din Ceruri avusese mai mult
noroc decât o crease pe ea decât se demonstrase la celelalte fete
nemăritate din zonă.
Acum, Christopher se plimba pe peronul gării, atrăgând din nou
asupra lui privirile doamnelor din jur.
— Bună ziua, domnule reverend!
— Ce mai faceți, domnule reverend?
— Frumoasă predica de duminică, domnule reverend, trebuie să
discutăm din nou parabola în cercul doamnelor<
Cele mai multe dintre aceste doamne erau mult prea în vârstă
pentru a-l duce pe Christopher în ispită. Dar micuța doamnă
Deamer, care îi zâmbea acum și îi lăuda predica, i-ar fi putut fi pe
plac, dacă nu ar fi fost luată deja. Christopher îi botezase primul
născut de Crăciun.
În acel moment, trenul ajunse, în sfârșit, în gară. Christopher nu
putea sta locului.

— Ar trebui să vă puneți ochelarii, domnișoară Bleachum, îi

recomandă Gloria, preocupată.
Peronul era aglomerat și, fără ochelari, profesoara era pe jumătate
oarbă.
— În niciun caz! țipă Lilian. Domnișoară Bleachum, cred că îl văd
pe reverend! Doamne, ce bine arată! Nu vă puneți ochelarii, s-ar
putea să nu vă găsească frumoasă!
Ezitând între argumentele fetelor și emoția insuflată de perspectiva
întâlnirii cu vărul său, Sarah Bleachum adună valizele și cutiile în
1437
jurul ei, căutându-și, bâjbâind, drumul spre ieșire. În cele din urmă,
se împiedică de cutia cu pălării și căzu în josul scărilor abrupte, pe
peron. Gloria încercă să ia din mâinile ei o parte din lucruri. De fapt,
conductorul trebuia să se ocupe de bagajele pasagerilor de la clasa
întâi, dar Gloria era bucuroasă să aibă ceva de făcut. În schimb,
Lilian sări pe platformă și începu imediat să fluture din mână.
— Domnule reverend? Pe noi ne căutați, domnule reverend?

Christopher Bleachum privi în jur. Iată-le! Desigur, ar fi trebuit să

meargă direct în zona pentru clasa întâi; părinții fetelor erau bogați,
până la urmă. Și măcar unul dintre copii era frumos. Spiridușul
roșcat, plin de viață, avea să devină o femeie voluptuoasă, fără
îndoială. Cealaltă micuță părea un pic prea matură; avea să mai
dureze ceva până când rățușca cea urâtă se va transforma într-o
lebădă. Și stă agățată de fusta guvernantei! Sarah< La vederea
acestei tinere, Christopher se văzu nevoit să se forțeze să își
amintească prenumele celei căreia îi scrisese atât de des. Sarah
Bleachum părea să nu aibă charismă și nici măcar personalitate. În
mod evident, era una dintre acele ignorante sărace, fără chip, care îi
duceau la plimbare prin parc pe copiii altora, ele fiind incapabile să
aibă propriii descendenți. Sarah purta o rochie gri închis și o mantie
și mai întunecată, sub care dispărea orice formă a corpului. Părul
brunet, bine strâns, dispărea sub o pălărie urâtă, asemănătoare cu
boneta unei asistente medicale, iar expresia feței ei oscila între
confuzie și neputință. Cel puțin fața îi era armonioasă. Christopher
răsuflă ușurat. Sarah Bleachum era lipsită de expresie, dar urâtă nu
era.
— Acum, puneți-vă ochelarii! o îndemnă Gloria.
Desigur, profesoara ei era mai frumoasă fără ochelari, dar nici nu
făcea o impresie foarte bună dacă se împiedica atât de neajutorată în
spatele lui Lilian. Pană la urmă, Lilian o conducea. Se îndrepta fără
urmă de inhibiție spre reverend.
1438
Christopher hotărî să preia inițiativa. Încet, dar sigur, se apropie de
micul grup.
— Sarah? Sarah Bleachum?
Tânăra femeie zâmbi vag în direcția lui.
Avea ochi frumoși. Oarecum voalați, visători, de un verde deschis.
Poate că prima lui impresie fusese greșită.
Dar apoi Sarah își scoase ochelarii din buzunar. Însușirea ei cea mai
atractivă dispăru în spatele ramelor monstruoase. Sticla groasă îi
făcea ochii să semene cu marmura.
— Christopher!
Zâmbi și ridică mâinile. Apoi nu mai știu ce să facă. Cum ar fi
trebuit să se comporte într-un astfel de moment? Christopher îi
zâmbi, la rândul lui. Dar părea să o analizeze. Sarah își coborî
privirea.
— Sarah. Ce frumos că ai venit! Ați avut o călătorie dificilă? Și care
dintre aceste domnișoare drăguțe este Gloria?
În timp ce vorbea, reverendul îi mângâia ușor părul lui Lilian.
Gloria se sprijini de domnișoara Bleachum. Deja hotărâse că nu îi
place de reverend, oricât de prietenos ar fi fost. Expresia care tocmai
i se întipărise pe față, în timp ce domnișoara Bleachum își așezase
ochelarii pe nas – și acum această bucurie exagerată! De ce îi
spusese că este drăguță? Gloria nu era drăguță și o știa foarte bine.
— Aceasta este Gloria Martyn, o prezentă Sarah, numai pentru că i
se oferea ocazia să poarte o conversație inofensivă, iar roșcata este
Lilian Lambert.
Reverendul păru un pic confuz. Studiase mult timp la Londra și
avusese ocazia să o vadă pe Kura-maro-tini Martyn pe scenă. În
opinia sa, niciunul dintre copii nu prezenta trăsături comune cu ea,
dar ar fi asociat-o mai degrabă pe frumoasa și extravertita Lilian cu
artista, și nu pe timida Gloria. Cu toate acestea, își reveni repede.
— Amândouă veți merge la Oaks Garden? Atunci am niște vești
bune pentru voi, fetelor. Am reușit să închiriez o șaretă pentru ziua
1439
de astăzi. Dacă doriți, vă pot duce acolo de îndată.
Se aștepta la entuziasm din partea copiilor, dar Lilian, evident, nu îl
ascultase, iar pe Gloria părea să o sperie perspectiva.
— Dar< ăăă< și școala va trimite o trăsură< spuse Sarah.
Toate se mișcau un pic prea repede pentru ea. În cazul în care
Christopher le-ar duce acum pe fete la Oaks Garden, pe drumul de
întoarcere ea ar rămâne singură cu el. Oare se cuvenea?
— A, m-am ocupat de asta. Domnișoara Arrowstone ne așteaptă.
Știe că aduc eu fetele.
Christopher zâmbi încurajator. Gloria părea că este gata să
izbucnească în lacrimi.
— Dar, domnișoară Bleachum, nu vom face asta până mâine<
adică, elevele sunt așteptate abia mâine. Ce să facem numai noi în
școală?
Sarah o trase lângă ea.
— Nu veți fi complet singure, draga mea. Întotdeauna unele fete
sosesc mai devreme, iar unele rămân acolo chiar și pe timpul
vacanței<
Sarah își mușcă buzele. Nu ar fi trebuit să îi spună acest lucru. Până
la urmă, exact asta le aștepta și pe Gloria și pe Lilian.
— Domnișoara Arrowstone de-abia așteaptă să vă cunoască! explică
reverendul. În special pe tine, Gloria!
Ar fi vrut să pară blând, dar Gloria nu îl credea. De ce s-ar fi bucurat
o directoare de școală din Anglia să o cunoască pe Gloria Martyn
din Kirward Station?
Tulburată, fata tăcu, în timp ce Christopher încărcă bagajele copiilor
și bunurile domnișoarei Bleachum în vehiculul său și le îndemnă pe
cele trei să se instaleze. Galant, o ajută pe Sarah să urce în șaretă.
Tânăra roși, simțind privirile a cel puțin trei locuitori de sex feminin
îndreptate spre ea. În acea seară avea să fie subiect de bârfa în
localitate.
În schimb, Lilian trăncăni tot drumul mulțumită de tot ce vedea.
1440
Peisajul din jurul orășelului Sawston îi plăcea; era încântată de caii
și de vitele de pe pășunile aflate de-a lungul străzii și i se păreau
frumoase chiar și casele din piatră în care locuiau oamenii. În Noua
Zeelandă, numai în orașele mari se folosea calcarul. În sate precum
Haldon sau chiar și în orașele mici, ca Greymouth, găseai, în mare
măsură, doar case din lemn vopsite colorat.
— Oaks Garden este o astfel de clădire? întrebă ea.
Pastorul clătină din cap.
— Oaks Garden este mult, mult mai mare. Un fost conac, aproape
un castel. A aparținut unei familii nobiliare, dar ultima proprietară
a murit fără a avea moștenitori și a lăsat cu limbă de moarte ca
averea și casa ei să fie folosite pentru a se înființa o școală. Lui Lady
Ermingarde îi plăceau artele frumoase. Acesta este motivul pentru
care Oaks Garden caută, în special, promovarea laturii creative a
elevelor sale.
— Au cai? întrebă Gloria încet.
Reverendul scutură din cap.
— Nu pentru eleve. Presupun că administratorul are un atelaj;
trebuie să facă multe cumpărături și, de multe ori, trebuie să ia
fetele de la gară. Dar echitația nu face parte din programa școlară.
Nici tenisul<
Reverendul părea să regrete destul de mult ultima parte.
Gloria tăcu din nou, până când vehiculul trecu pe sub o poartă
somptuoasă din piatră, și intră într-un parc împrejmuit cu un gard
din fier forjat. Oaks Garden2 nu purta acest nume degeaba. Fără
îndoială, spațiile exterioare fuseseră proiectate de un iubitor de
grădini, care își cunoștea bine profesia. Și trebuie să fi trecut decenii,
dacă nu secole de când cineva plantase stejarii care acum dominau
imensul parc. Erau uriași și încadrau un drum larg de acces, care
ducea către clădire. Aici, însă, geniul arhitectului fusese un pic mai

2
Grădina Stejarilor (n.tr.)
1441
palid. Casa era o clădire din cărămidă, destul de greoaie, fără
obișnuitele arcade și turnulețe care pot fi văzute la aproape toate
conacele englezești.
Gloria se simți copleșită. Încercă să găsească grajdurile cu privirea.
Trebuie să fie câteva! Poate în spate<
Dar reverendul opri în fața ușii masive, din două foi. Părea să se
simtă aici ca acasă și nu se deranjă să folosească soneria de la
intrare. Evident, nici nu era necesar, deoarece holul imens arăta ca
un spațiu public. Sarah Bleachum avusese dreptate: Lilian și Gloria
nu erau primele fete care sosiseră în acea zi.
Câteva alte eleve treceau dintr-o parte în alta cu valize și genți,
chicotind și făcându-și planuri despre cum vor ocupa camerele.
Câteva fete mai mari trăgeau cu ochiul la noile-venite. Lilian le
zâmbi, în timp ce Gloria dădu impresia că și-ar fi dorit să se
strecoare pe sub fustele lui Sarah.
Tânăra guvernantă o împinse ușor.
— Haide, nu fi atât de timidă, Gloria. Ce vor crede celelalte fete
despre tine?
Gloriei nu părea să îi pese prea tare. Se desprinse însă de profesoara
ei și începu să privească în jur. Holul era destul de plăcut. În spatele
unui fel de birou de recepție stătea o doamnă în vârstă, cu un aspect
matern, ce răspundea cu răbdare la întrebările fetelor. În plus, mai
erau și niște fotolii și măsuțe de ceai, aparent în așteptarea părinților
sau a elevelor. De fapt, câțiva părinți erau prezenți și le dădeau
fiicelor lor câteva instrucțiuni finale despre cum să se comporte în
noul an școlar.
— Aș vrea să exersezi mai mult la vioară, Gabrielle! auzi Gloria și se
înspăimântă.
Fata nu părea mai mare decât ea. Chiar se așteptau să cânte la
vioară?
Reverendul se îndreptă zâmbind spre biroul de recepție și o salută
pe doamnă.
1442
— Bună ziua, domnișoară Barnum. V-am adus păsările noastre
kiwi! Nu așa se spune în Noua Zeelandă, Sarah? Coloniștii înșiși își
dăduseră aceste porecle, după pasăre, nu, Sarah?
Sarah Bleachum aprobă, jenată. Ea însăși nu și-ar fi spus niciodată
„kiwi”.
— Pasărea este aproape oarbă< remarcă Gloria în surdină. Și nici
nu poate zbura foarte bine. Dar are mirosul foarte dezvoltat. Nu le
poți vedea foarte des, dar le auzi strigând – uneori toată noaptea,
dar nu și când este lună plină. Este destul de< hm< pufoasă.
Câteva fete chicotiră.
— Două păsări oarbe! râse fata cu părul șaten, căreia părinții tocmai
i se adresaseră cu numele de Gabrielle. Și cum ați reușit să ajungeți
până aici?
Gloria roși. Lilian îi aruncă o privire amenințătoare fetei care
vorbise.
— Se pare că după miros, răspunse ea. Ba nu – de fapt, am zburat
spre locul de unde se auzeau cele mai false acorduri de vioară!
Gabrielle o privi furioasă, iar celelalte fete chicotiră și mai tare.
Muzica nu era punctul forte al Gabriellei.
Sarah zâmbi, dar îndată după aceea o apostrofă pe Lilian pentru
obrăznicia ei. Domnișoara Barnum îi oferi Gabriellei un tratament
similar. Apoi, se întoarse spre noii-veniți.
— Bun venit la Oaks Garden, le întâmpină ea pe fete. Mă bucur să
vă cunosc. În special pe tine, Lilian, tu vei locui în aripa de vest,
unde eu sunt administrator. Tu vei primi camera Mozart. Suzanne
Carruthers, una dintre colegele tale de cameră, de-abia a sosit. Vă
voi face cunoștință într-o clipă.
Gloria făcu ochii mari. Lilian rosti cu voce tare ceea ce gândea și ea.
— Dar nu putem locui împreună, domnișoară Barnum? Doar
suntem verișoare!
Lilian își folosi privirea ei cea mai fierbinte, dar domnișoara Barnum
clătină din cap.
1443
— Gloria este mult mai mare decât tine. Fără îndoială că își dorește
să stea cu fete de vârsta ei, iar ție îți va plăcea mai mult după ce vei
ajunge să le cunoști pe celelalte fete. Clasele de gimnaziu locuiesc în
aripa de est, iar cele mai mici în aripa de vest.
— Nu puteți face o excepție? întrebă domnișoara Bleachum.
Putea aproape să simtă cum Gloria se blocase din nou.
— Fetele nu au fost niciodată departe de casă<
— Ca de altfel toate celelalte eleve ale școlii noastre, explică
administratoarea cu fermitate. Îmi pare rău, fetelor, dar trebuie să
vă obișnuiți. Și acum, să o cunoaștem pe domnișoara Arrowstone.
Vă așteaptă în biroul dumneaei, domnule reverend. Știți deja unde
este, bineînțeles.
Biroul directoarei se afla la primul etaj al clădirii principale, unde
mai erau și cancelaria și câteva săli de clasă. Drumul ducea pe o
scară elicoidală, proiectată cu minuțiozitate, ornată cu picturi
opulente care reprezentau scene din mitologia greacă și cea romană.
Lilian le privi, plină de curiozitate.
— De ce fata aceea este călare pe o vacă? dori ea să știe și astfel
aproape că o făcu pe Sarah să izbucnească în râs.
— Aceasta este Europa cu taurul, îi explică tânăra profesoară.
Figura Gloriei arăta că i se părea evident că numai nebunii în toată
regula ar fi preferat să călărească o vacă în locul unui cal. Poziția
Europei părea instabilă. Și de ce ar fi pictat cineva vreodată astfel de
prostii?
— Sunt sigură că vei auzi povestea în timpul cursurilor, spuse
Sarah, care acum chiar nu avea nicio dorință să le povestească
elevelor sale cum erau seduse prințesele feniciene de zeii greci.
Desigur, nu în prezența vărului ei.
Acesta tocmai bătea la ușa directoarei.
— Intră! răspunse o voce gravă, obișnuită să dea ordine.
Sarah înțepeni, fără voia sa. Gloria încercă să se facă nevăzută în
spatele ei. Lilian nu părea deloc impresionată. Nu o intimida nici
1444
biroul din stejar masiv, în spatele căruia trona directoarea durdulie.
Fascinată, îi privea coafura strictă și complicată în care domnișoara
Arrowstone își aranja părul șaten, aparent bogat.
— The Queen! îi șopti reverendul lui Sarah, cu o jumătate de zâmbet.
Într-adevăr, chiar și fetelor le amintea de o pictură a reginei
Victoria, decedată cu doar câțiva ani în urmă. Fața domnișoarei
Arrowstone era aproape lipsită de riduri, dar aspră, ochii albaștri ca
apa și buzele subțiri. Cu siguranță nu era nicio plăcere să fii chemat
în fața ei pentru vreo abatere, dar acum zâmbea.
— Am auzit bine? Elevele din Noua Zeelandă? Cu<
Privi întrebătoare când la Sarah, când la reverend.
Sarah se pregătea să se prezinte, când Christopher explică:
— Domnișoara Sarah Bleachum, domnișoara Arrowstone. Verișoara
mea. Și< ei bine<
Clipi, încurcat, moment în care zâmbetul domnișoarei Arrowstone
deveni și mai luminos.
Cu toate acestea, lui Sarah îi era greu să afișeze o expresie
prietenoasă. Christopher părea să vadă viitoarea lor căsătorie ca pe
o afacere încheiată. Și, ce era și mai rău, era evident că anunțase deja
logodna întregului său cerc de cunoștințe.
— Sunt profesoară, domnișoară Arrowstone, adăugă ea. Gloria
Martyn mi-a fost elevă până acum și, deoarece am rude în Europa<
îi aruncă o privire scurtă lui Christopher, am folosit această ocazie
pentru a le însoți pe fete în Anglia și pentru a reînnoda vechile
legături de familie.
Domnișoara Arrowstone scoase un sunet asemănător unui chicotit.
— Legături de familie, aha< rosti sugestiv. Ei bine, în orice caz, ne
bucurăm foarte mult pentru domnul reverend. Parohia are mare
nevoie de mâna unei femei.
Și mai multe chicoteli.
— Mai mult ca sigur, în timpul acestei< vizite< îi veți oferi o mână
de ajutor în ceea ce privește parohia?
1445
Sarah ar fi dorit să spună că se gândea mai degrabă la un post de
profesor, dar domnișoara Arrowstone își îndreptase deja atenția
către o nouă țintă. Din femeia curioasă, se transformase în
directoarea severă. Le privi pe cele două fete prin ochelarii ale căror
lentile erau aproape la fel de groase ca cele ale lui Sarah. În acel
moment, pe fața ei apăru o expresie de uimire.
Gloria se feri de privirea ei.
Domnișoara Arrowstone nu o confundă însă cu Lilian. Directoarea
se informase cu privire la elevele ei. Știa că Gloria era mai mare.
— Deci, tu ești Gloria Martyn, remarcă ea. În mod clar nu semeni
deloc cu mama ta.
Gloria încuviință. Era mai mult decât obișnuită cu această
constatare.
— Cel puțin, nu la prima vedere, adăugă domnișoara Arrowstone,
moderându-și afirmația anterioară. Părinții tăi au sugerat însă că ai
avea câteva talente muzicale sau artistice nedescoperite.
Gloria o privi nedumerită. Poate că ar fi trebuit să mărturisească
adevărul.
— Eu< eu nu știu să cânt la pian, răspunse ea încet.
Domnișoara Arrowstone zâmbi.
— Da, am aflat deja, copila mea. Mama ta este foarte supărată din
această cauză. Dar nu ai nici măcar treisprezece ani, așadar, nu este
prea târziu să înveți să cânți la un instrument. Ți-ar plăcea să cânți
la pian? Poate preferi vioara? Sau violoncelul?
Gloria roși. Nici măcar nu știa prea bine ce este un violoncel. Și, mai
mult ca sigur, nu își dorea să învețe să cânte la el.
Din fericire, Lilian o scoase din nou din necaz.
— Eu cânt la pian! declară ea plină de încredere.
Domnișoara Arrowstone o privi cu severitate.
— Ne așteptăm ca elevele noastre să vorbească numai atunci când
sunt întrebate, o apostrofă ea. Cu toate acestea, mă bucur foarte
mult, bineînțeles, că te simți atrasă de acest instrument. Tu ești
1446
Lilian Lambert, nu este așa? O nepoată a doamnei Martyn?
Mai mult ca sigur, Kura-maro-tini făcuse o impresie pe care
domnișoara Arrowstone avea să o clarifice imediat mai în detaliu.
— Doamna Kura-maro-tini Martyn ne-a vizitat școala personal
pentru a-și înscrie fiica, le explică lui Sarah și lui Christopher. Cu
această ocazie, ne-a bucurat cu un mic concert privat. Fetele au fost
profund impresionate și așteaptă cu nerăbdare să te cunoască,
Gloria.
Gloria își mușcă buzele.
— Bineînțeles, și pe tine, Lilian. Sunt sigură că profesoara noastră de
muzică, domnișoara Tayler-Bennington, va ști să aprecieze felul în
care interpretezi la pian. Ați dori un ceai, domnișoară Bleachum<
domnule reverend? Acum, fetele pot merge jos. Domnișoara
Barnum le va conduce în camerele lor.
Bineînțeles că domnișoara Arrowstone obișnuia să bea ceai cu
părinții și cu rudele elevelor sale, dar nu s-ar fi coborât niciodată la
nivelul fetelor până-ntr-atâta încât să le ofere și lor o ceașcă.
— O, da, voi locui în aripa de vest! exclamă Lilian.
Deja uitase că nu are voie să vorbească înainte să i se adreseze
cineva.
— Sunt Lily of the West!
— Lilian! o mustră Sarah îngrozită, în timp ce pastorul izbucni în
râs.
Domnișoara Arrowstone se încruntă. Din fericire, părea să nu știe
povestea Lily of the West, a unei chelnerițe necredincioase care și-a
distrus iubitul. Astfel de melodii se cântau în baruri, nu în saloane.
Gloria îi aruncă profesoarei o privire disperată.
— Fii ascultătoare, Glory, îi spuse Sarah cu blândețe. Domnișoara
Barnum te va prezenta propriei tale administratoare. Sigur te vei
simți ca acasă.
— Și, înainte, ia-ți la revedere de la profesoara ta, completă
domnișoara Arrowstone. Mai mult ca sigur nu o vei mai vedea până
1447
la următoarea slujbă de duminică.
Gloria încercă să se stăpânească, dar fața îi era inundată de lacrimi
când făcu o reverență în fața domnișoarei Bleachum. Sarah nu se
putu abține. O strânse pe fată la piept și o sărută de rămas-bun.
Domnișoara Arrowstone privi acest gest cu o dezaprobare evidentă.
— Micuța este prea legată de dumneavoastră, spuse ea după ce fata
părăsi încăperea. I-ar face foarte bine dacă v-ați îndepărta un pic de
ea și ar intra în contact și cu alte persoane. Și dumneavoastră, spuse
ea cu același zâmbet conspirativ, veți avea proprii copii în viitorul
apropiat.
Sarah se făcu roșie ca focul.
— De fapt, nu doresc să renunț la meseria mea prea curând, spuse
ea, făcând o altă încercare în direcția angajării. Dimpotrivă, aș dori
să îmi mai dedic câțiva ani meseriei de cadru didactic și, în acest
context, aș dori să vă întreb<
— Cum vă imaginați acest lucru, draga mea? întrebă domnișoara
Arrowstone, dulce ca mierea, turnând ceai în ceașca lui Sarah.
Domnul reverend are nevoie să fiți lângă dumnealui. Nu știu cum
este gestionată această chestiune de partea cealaltă a globului, dar,
în sistemul nostru școlar, profesoarele sunt, în general, necăsătorite.
Sarah simți cum se închide capcana în jurul ei. Domnișoara
Arrowstone nu avea să o angajeze. Mai exista, așadar, numai
posibilitatea de a obține un post de profesor particular în zonă, dar
nimeni nu îi dăduse impresia că ar fi deosebit de bogat. Și probabil
că niciuna dintre doamnele din sat nu ar fi stat în calea „fericirii
reverendului lor”. Ar trebui să discute deschis cu Christopher.
Practic, era de toată stima faptul că era atât de hotărât să se însoare
cu Sarah numai pe baza unei legături spirituale vagi, stabilită prin
corespondență. Dar ar fi trebuit să îi acorde și lui Sarah măcar
câteva săptămâni pentru a se hotărî. Îl privi cu coada ochiului,
timid, pe bărbatul de lângă ea. Oare câteva săptămâni erau
suficiente pentru a-l cunoaște?
1448
Gloria o cunoscu pe domnișoara Coleridge, administratoarea aripii
de est. Domnișoara Coleridge era mai în vârstă decât domnișoara
Barnum și părea a fi chiar opusul acesteia. În loc să fie grăsuță și
mămoasă, aceasta era slabă și severă.
— Tu ești Gloria Martyn? Nu semeni deloc cu mama ta!
Rostit de domnișoara Coleridge, comentariul suna peiorativ, în mod
evident.
Gloria renunță să mai încuviințeze de această dată. Domnișoara
Coleridge îi mai aruncă o privire glacială și apoi se concentră pe
registrele ei. Spre deosebire de domnișoara Barnum, nu știa pe
dinafară camerele în care erau cazate fetele ei.
— Martyn< Martyn< a, da, uite aici. Camera Tiziano.
În timp ce camerele din aripa de vest erau numite după compozitori
cunoscuți, cele din aripa de est purtau nume de pictori, dar Gloria
nu auzise niciodată numele „Tiziano”. Cu toate acestea, ascultă cum
domnișoara Coleridge continua să citească mecanic.
— Împreună cu Melissa Holland, Fiona Hills-Galant și Gabrielle
Wentworth-Hayland. Gabrielle și Fiona sunt deja aici<
Gloria o urmă pe administratoare pe coridoarele aripii de est, destul
de întunecate în lumina după-amiezii. Încerca să se convingă că mai
mult ca sigur în această școală sunt vreo douăzeci de Gabrielle, dar
nu era foarte probabil. Și, într-adevăr, de îndată ce domnișoara
Coleridge deschise ușa, văzu figura frumoasă, oarecum colțuroasă,
a fetei cu părul șaten pe care o întâlnise deja la recepție. Gabrielle
tocmai își aranja uniforma școlară în unul dintre cele patru dulapuri
înguste. O altă fată – Gloria recunoscu o blondă micuță, care fusese
împreună cu Gabrielle în sala de la intrare – părea să fi terminat
deja cu despachetatul. Tocmai își așeza câteva fotografii de familie
pe noptieră, sub picturile opulente în ulei care împodobeau pereții
camerei. Gloriei i se păreau absolut groaznice portretele și tablourile
cu temă istorică. Mai târziu avea să afle că în această școală cel după
1449
care fusese numită camera ei era venerat. Toate tablourile de pe
pereți erau ale lui Tiziano.
— Fiona, Gabrielle, aceasta este noua voastră colegă de cameră, o
prezentă domnișoara Coleridge rapid. Vine din<
— Din Noua Zeelandă, știm deja, doamnă! rosti Gabrielle cu
politețe și făcu o reverență. Ne-am cunoscut la sosire.
— Ei bine, atunci aveți despre ce discuta, afirmă domnișoara
Coleridge, evident mulțumită că nu trebuia să spargă gheața dintre
fete. După aceea, să o însoțiți pe Gloria la cină.
Apoi ieși din cameră și închise ușa în urma ei. Gloria rămase la
intrare, stângace. Care pat ar fi trebuit să fie al ei? Fiona și Gabrielle
ocupaseră deja paturile de la fereastră, dar pentru Gloria nu era o
problemă. Ar fi fost mulțumită și cu o pătură pe care să o poată
trage deasupra capului.
Nesigură, Gloria se îndreptă spre patul aflat în colțul cel mai
îndepărtat. Părea cel mai potrivit pentru a se ascunde. Celelalte fete
nu aveau însă de gând să o lase pe Gloria să scape prea ușor.
— Iată că avem propria noastră pasăre oarbă! spuse Gabrielle cu
dușmănie. Cu toate acestea, am auzit că ar trebui să cânte destul de
frumos. Mama ta nu este acea cântăreață maori?
— Într-adevăr? Mama ei este neeegreeesă?
Fiona prelungi silabele ultimului cuvânt.
— Dar ea nu pare neagră deloc<
O privi pe Gloria cu atenție.
— Poate că este un ou de cuc? chicoti Gabrielle.
Gloriei i se puse un nod în gât.
— Eu< noi< la noi acasă nu sunt cuci<
Nu înțelese de ce râdeau celelalte. Nu înțelegea nici ce le făcuse
fetelor și nu și-ar fi putut da seama niciodată că poți deveni obiectul
batjocurii altora, fără niciun motiv. Înțelegea însă că era prinsă în
cursă.
Și nu avea nicio șansă să scape de toate.
1450
 5

Charlotte Greenwood sosi la Kirward Station împreună cu părinții

ei. La patru săptămâni după ce îl cunoscuse pe Jack în Christchurch
și în urma unei invitații oficiale din partea Gwyneirei McKenzie.
Motivul oficial era o mică petrecere după coborârea cu succes a oilor
din zonele muntoase. Acum, în luna martie, în munți începea iarna
și era momentul aducerii animalelor la fermă. Acest lucru se
întâmpla în fiecare toamnă și nu era, neapărat, un motiv de
sărbătoare, dar Jack o bătuse pe mama sa la cap să invite familia
Greenwood, și acesta era un prilej la fel de bun ca oricare altul.
Acum, Jack înflori când o văzu pe Charlotte coborând din trăsură.
Purta o rochie simplă, maro închis, care îi scotea și mai mult părul
în evidență. Ochii ei căprui, imenși, scânteiau și, pentru o clipă, Jack
crezu că văzuse o strălucire aurie în adâncurile lor.
— Ați avut o călătorie plăcută, Charlotte? întrebă, simțindu-se
stângaci din nou.
Ar fi putut-o ajuta să coboare din trăsură, dar privirea ei îl făcu să
înghețe din nou.
Charlotte zâmbi. La colțurile gurii îi apărură două gropițe. Jack era
fermecat.
— Străzile sunt mult mai bune decât îmi aduceam aminte, rosti
Charlotte cu vocea ei melodioasă.
Jack încuviință. Și-ar fi dorit să spună ceva inteligent, dar în
prezența Charlottei nu putea gândi clar. Când se afla în fața ei, era
pur și simplu amorțit.
Toată ființa lui își dorea să o îmbrățișeze pe această femeie, să o
protejeze, să o lege de el< dar dacă nu avea să reușească, într-un
fel, să o impresioneze câtuși de puțin, ea avea să îl considere idiotul
satului.

1451
În cele din urmă, reuși, pe jumătate viu, pe jumătate mort, să o
prezinte pe fată părinților lui, moment în care James McKenzie reuși
să exprime exact galanteria pe care Jack o scăpase complet din
vedere în relația cu Charlotte.
— Dintr-odată, educația în internatele din Anglia mi se pare un
lucru foarte bun, remarcă el, dacă sunt în stare să producă ființe atât
de minunate ca dumneavoastră, domnișoară Charlotte. Sunteți
interesată de cultura maori?
Charlotte încuviință.
— Mi-aș dori să învăț limba, explică ea. Și, cum Jack vorbește maori
fluent<
Îi aruncă o privire fugară lui Jack, pe care James McKenzie nu avea
cum să o rateze. Observase deja lumina din ochii fiului său, dar și
Charlotte părea a fi interesată.
— Fără îndoială, următoarele trei luni le va petrece învățându-vă
Taumatawhatatangihangakoauauotamateaturipukakapikimaungah
oroukupokaiwhenuakitanata. Uf!
James îi făcu cu ochiul.
Charlotte își mușcă buzele.
— Au cuvinte atât de< lungi?
Expresia de pe fața ei dădea de înțeles că începuse să aibă îndoieli
cu privire la scopul său. Și din nou apăru acea încrețire serioasă a
frunții, care îl încântase pe Jack atât de mult încă de la prima lor
întâlnire.
Nevoia de a consola fata îi stimulă capacitatea de vorbire normală a
lui Jack. Clătină din cap.
— Acesta este un munte de pe Insula de Nord, îi explică. Și chiar și
maorii cred despre acest cuvânt că este greu de pronunțat. Cel mai
bine este să începeți cu cuvinte mai simple. Kia ora, de exemplu<
— <înseamnă Bună ziua! zâmbi Charlotte.
— Și haere mai<
— Bun venit! traduse Charlotte care, în mod evident, avea deja
1452
primele noțiuni. La doamnă se spune wahine.
Jack zâmbi.
— Haere-mai, wahine Charlotte!
Charlotte ar fi vrut să spună ceva, dar era în căutarea unui cuvânt.
— Și la „domn” cum se spune? întrebă ea.
— Tane, o ajută James.
Charlotte se întoarse din nou spre Jack.
— Kia ora, tane Jack!
James McKenzie îi căută privirea soției sale, Gwyneira. Și ea
observase interacțiunea dintre cei doi tineri.
— Se pare că nu au nevoie de pretextul tocanei irlandeze, zâmbi
Gwyneira, referindu-se la primii fiori ai dragostei ei pentru James.
Ea fusese în căutarea cuvântului maori pentru cimbru, iar James
găsise ierburile aromate pentru ea.
— Dar și versetele din Biblie ar putea fi la fel de importante, îi
tachină el pe cei doi tineri, aruncându-le o privire plină de
subînțeles.
Când Gwyneira sosise în Noua Zeelandă, mai întâi îi dăduse o carte
ce fusese tradusă în maori: Biblia. Când avea nevoie de un anumit
cuvânt, se gândea mult în ce context l-ar fi putut găsi acolo. „Unde
te vei duce tu, acolo voi merge și eu<”
În timp ce Gwyneira și James discutau cu George și Elizabeth
Greenwood, Jack îi oferi Charlottei un tur al fermei, care acum,
după coborârea oilor, era plină de viață. Toate staulele erau înțesate
de producătoare de lână grase, bine hrănite și sănătoase, acoperite
cu o lână curată și groasă. Aceasta le ținea de cald animalelor pe
timpul iernii și avea apoi să contribuie la bunăstarea Kirward
Station, înainte de revenirea pe pășunile montane. I se părea mult
mai ușor lui Jack să vorbească despre oi decât să poarte conversații
în salon și, încet-încet, își regăsi încrederea în propria persoană. În
cele din urmă, se îndreptă împreună cu Charlotte spre satul maori,
iar ușurința cu care Jack interacționa cu localnicii părea, în cele din
1453
urmă, să o impresioneze pe Charlotte. Îi plăcea satul idilic de pe
malul lacului și admiră sculpturile din centrul așezării.
— Dacă doriți, mâine vom merge călare până la O’Keefe Station,
spuse Jack în cele din urmă. În această așezare locuiesc numai cei
care vin zilnic să muncească la fermă. Tribul propriu-zis s-a mutat
în vechea fermă a lui Howard O’Keefe. Maorii au primit terenul ca o
compensație pentru neregulile de la cumpărarea Kirward Station.
Marama locuiește acolo, cântăreața. Și Rongo, vrăjitoarea.
Amândouă vorbesc bine engleza și cunosc o mulțime de moteateas<
— Acestea sunt cântece care spun povești, adevărat? întrebă
Charlotte încet.
Jack încuviință.
— Sunt cântece de jale, de leagăn, povești de răzbunare, dispute
tribale< Exact ceea ce căutați.
Charlotte își ridică privirea spre el, cu un zâmbet delicat.
— Nicio poveste de dragoste?
— Desigur, și povești de dragoste! se grăbi el să o asigure.
Dar apoi înțelese.
— Înseamnă că doriți< să scrieți o poveste de dragoste?
— Dacă există vreuna, spuse Charlotte, sfioasă. Dar, vreau să
spun< poate este încă prea devreme pentru a scrie ceva. Poate că
mai întâi trebuie să< trăiești. Înțelegeți? Aș dori să vă cunosc mai
bine<
Jack simți cum tot sângele i se ridică în obraji.
— Pe maori? Sau pe mine?
Charlotte roși, la rândul ei.
— Oare un lucru nu duce la altul? întrebă, zâmbind.

Familiile McKenzie și Greenwood căzură de acord că Charlotte ar

trebui să rămână trei luni la Kirward Station, pentru a realiza o
primă cercetare în zona ei de interes, cultura maorilor. Elizabeth și
Gwyneira schimbară câteva priviri conspirative. Amândouă erau
1454
conștiente de ceea ce începuse să se înfiripe între Jack și Charlotte și
amândouă erau de acord. Gwyneirei i se părea că Charlotte era
încântătoare – chiar dacă nu înțelegea întotdeauna despre ce vorbea,
dar nici familia Greenwood nu părea să se descurce mai bine. Dacă
Charlotte începea cu jargonul literar, nu mai putea fi oprită, dar
acum Elizabethei nu îi mai era teamă că putea ajunge prima
conferențiară de la Universitatea din Dunedin sau Wellington.
Charlotte găsise deja ceva ce o fascina mai mult decât lumea științei.
Călări împreună cu Jack în jurul fermei, îi dădu ocazia Gwyneirei de
a-i explica anumite finețuri despre diferitele calități ale lânii și se
distră cântând la variatele fluiere ascuțite, folosite de ciobani pentru
a-și dirija câinii Collie. Păstorii și maorii fuseseră rezervați la
început – domnișoara din Anglia, cu hainele ei croite după ultima
modă și cu manierele ei perfecte, păruse intimidantă. Dar Charlotte
știa cum să spargă gheața. Încercă hongi, salutul tradițional al
maorilor, și învăță că aici nu era vorba despre frecarea reciprocă a
nasului, ci numai de o ușoară atingere a nasului și frunții de fruntea
și nasul celuilalt. Rochia ei elegantă de echitație prinse un aspect
uzat destul de curând și schimbă șaua pentru doamne cu o șa
obișnuită, mai confortabilă.
În spatele apariției manierate a Charlottei se ascundea un copil care
iubea natura – și o activistă pentru drepturile femeilor. Cu
Gwyneira, care rămăsese uimită, discutase despre scrierile
Emmelinei Pankhurst, părând aproape dezamăgită să afle că în
Noua Zeelandă femeile se bucurau deja de dreptul la vot. În Anglia
ieșise în stradă în acest scop, împreună cu alte studente și, evident,
se distrase de minune. James McKenzie o tachinase, oferindu-i un
trabuc – fumatul era văzut ca un act de protest al sufragetelor,
feministele radicale, iar Jack și Gwyneira râseseră când chiar trăsese
câteva fumuri din el. Practic, toată lumea era de acord că tânăra
îmbogățise viața de la Kirward Station și, treptat, și Jack reușise să
își revină la normal în prezența ei. Inima îi bătea însă mai tare
1455
atunci când o vedea, iar ochii îi străluceau când îi întâlnea privirea.
Trecea din nou și din nou prin crize de timiditate și, în cele din
urmă, Charlotte fusese cea care îl ademenise afară, în lumina lunii,
dorind neapărat să vadă din nou caii. Cu atenție, își strecurase încet
mâna în mâna lui.
— Este adevărat că maorii nu se sărută? îl întrebă încet.
Jack nu știa sigur. Fetele maori nu îl atrăseseră niciodată; părul lor,
de cele mai multe ori brunet, și ochii exotici îi aminteau prea mult
de Kura-maro-tini. Și, în ceea ce o privea pe Kura, vechea afirmație
batjocoritoare a lui James rămânea valabilă: „În cazul în care Kura
ar rămâne singura femeie de pe Pământ, Jack s-ar duce la
mănăstire!”
— Ai crede că maorii au învățat deja să sărute de la noi, pakeha<
continuă Charlotte să șoptească. Nu crezi că s-ar putea învăța?
Lui Jack i se puse un nod în gât.
— Fără îndoială, spuse. Dacă găsești profesorul potrivit<
— Eu nu am făcut-o niciodată, afirmă Charlotte.
Jack zâmbi, apoi o luă cu grijă în brațe.
— Să începem prin a ne freca nasul? o tachină el, încercând să își
potolească propria nervozitate.
Dar Charlotte deja deschisese buzele. Nu avea ce să învețe. Jack și
Charlotte erau făcuți unul pentru celălalt.

Cufundarea în această iubire nu o făcuse pe Charlotte să își

neglijeze studiile. Își găsise o distracție în a flirta cu Jack în limba
maori și, de asemenea, descoperise în James McKenzie un profesor
indulgent. După trei luni petrecute la Kirward Station, nu numai că
putea rosti fără probleme vechiul cuvânt greu de pronunțat, dar
deja transcrisese primele mituri maori atât în limba engleză, cât și în
limba originală. Aceasta din urmă, desigur, cu ajutorul Maramei,
care o sprijinea cu hotărâre în munca ei. Charlotte avusese impresia
că timpul zburase, dar apoi apărură motive puternice pentru a pune
1456
capăt șederii sale la fermă.
— Bineînțeles că mi-ar plăcea să mai rămân, le explică părinților ei,
care veniseră pentru a-și lua fiica, dar mă tem că nu se cuvine.
Se înroși și îi zâmbi lui Jack. Acesta aproape că scăpă furculița din
mână. Tocmai era pe cale să se înfrupte dintr-o bucată de friptură de
miel, dar acum părea să-și fi pierdut pofta de mâncare.
Tânărul își drese glasul.
— Da< ei, bine< maorii văd lucrurile diferit, bineînțeles, dar
dorim să rămânem la vechile obiceiuri pakeha. Și din moment ce< ei
bine, dacă o fată este logodită, nu se cuvine ca ea să locuiască sub
același acoperiș cu viitorul ei soț<
Charlotte îl mângâie tandru pe Jack pe mâna care se juca nervos cu
șervetul.
— Jack, voiai să o faci cum trebuie! îi spuse cu o mustrare blândă.
Acum ar trebui să îi soliciți tatălui meu o discuție în particular și să
îi ceri oficial mâna mea<
— Pe scurt, se pare că tinerii s-au logodit, remarcă James McKenzie,
ridicându-se în picioare și desfăcând o sticlă de vin de cea mai bună
calitate. Am optzeci de ani, Jack. Nu mai pot aștepta până când tu
vei reuși, în cele din urmă, să adresezi o întrebare simplă. Mai ales
că lucrul este, probabil, deja decis cu mult timp în urmă. Și, la vârsta
mea, trebuie să mănânci friptura cât este caldă, altfel se întărește și
după aceea se mestecă greu. Așadar, să închinăm rapid în cinstea lui
Jack și a Charlottei și apoi să ne întoarcem la cină! Există obiecții?

George și Elizabeth Greenwood nu ridicară nicio obiecție.

Dimpotrivă, amândoi se arătară mulțumiți de legătură. Bineînțeles,
în cercurile de elită din Christchurch și Canterbury Plains s-ar fi
născut zvonuri. Deși Jack se bucura de respectul tuturor, baronii de
ovine nu ar fi uitat, desigur, că tânărul apăruse din legătura
Gwyneirei cu un hoț de vite. Cele mai mari zvonuri ar fi amintit, de
asemenea, că între nunta celor doi McKenzie și nașterea lui Jack nu
1457
trecuseră nouă luni și bineînțeles, toată lumea știa că Jack nu era
moștenitorul de la Kirward Station și, în cel mai bun caz, ar fi putut
ocupa doar un post de administrator. Fiica extrem de bogatului
George Greenwood ar fi putut face, fără îndoială, o partidă mai
bună. Totuși, pe George toate acestea îl lăsau rece. Avea să îi ofere
Charlottei o zestre decentă și îl cunoștea pe Jack a fi un om
muncitor, de încredere, care, în plus, studiase agricultura timp de
câteva semestre. Chiar dacă să presupunem, Kura-maro-tini Martyn
ar fi vândut la un moment dat ferma, sau dacă ar fi alungat familia
McKenzie sau dacă Gloria Martyn ar fi dorit să preia ea însăși
afacerea, s-ar fi găsit întotdeauna un post de administrator pentru
Jack. Prin urmare, George nu își făcea griji pentru situația fiicei sale.
Își dorea să o vadă fericită și mai presus de toate, căsătorită! Fără
îndoială că o sufragetă din familia Greenwood ar fi declanșat bârfe
mult mai rele decât cele despre păcatele trecute ale clanului
Warden-Mckenzie.
În cele din urmă, se stabili că șase luni erau o perioadă rezonabilă
de logodnă, calculând și cele trei luni pe care Charlotte le petrecuse
deja la Kirward Station. Prin urmare, Jack și Charlotte se căsătoriră
în primăvară, imediat după urcarea oilor în zonele muntoase.
Elizabeth plănuise o petrecere romantică în grădină, pe malul râului
Avon, dar din păcate plouase, iar oaspeții se îngrămădiseră la
adăpost, în corturile ridicate și în camerele casei. Jack și Charlotte se
retraseră devreme și se întoarseră la Kirward Station chiar a doua
zi. De comun acord, primiseră camerele pe care William și Kura
Martyn le împărțiseră la începutul căsătoriei lor. William alesese
numai lucruri extravagante și foarte costisitoare, iar Charlotte nu
avusese nimic împotrivă să trăiască printre aceste piese de mobilier.
Jack insistase să își decoreze dormitorul cu obiecte mai puțin
opulente și îi comandase tâmplarului din Haldon un pat simplu și
dulapuri realizate din lemnul local.
— Dar nu kauri! ceru Charlotte zâmbind. Știi deja că Tane Mahuta,
1458
Zeul Pădurii, l-a despărțit pe Papa de Rangi!
Papatuanuku, pământul, și Ranginui, cerul, fuseseră în mitologia
maori o pereche de îndrăgostiți strâns legați în cosmos. În cele din
urmă, copiii lor hotărâseră să îi separe, astfel apărând lumina, aerul
și vegetația pe Pământ. Dar Rangi, cerul, plângea aproape zilnic din
cauza despărțirii.
Jack zâmbi și își îmbrățișă soția.
— Pe noi nu ne va mai despărți nimic, spuse el cu fermitate.
Charlotte făcu, de asemenea, mici modificări și în fosta cameră de
muzică a Kurei.
— Știu să cânt puțin la pian, dar chiar nu am nevoie de mai mult de
unul, explică ea.
În salonul familiei McKenzie încă mai stătea splendidul pian de
concert al Kurei.
— Și mai ales nu lângă dormitorul nostru. Deoarece este timpul<
Roși. Cine fusese educat în internatele britanice nu vorbea cu prea
multă ușurință despre a avea copii.
Chiar și așa, Jack o înțelese. Pentru el era de la sine înțeles să nu îți
izolezi copiii în camerele îndepărtate. Și încă din ziua nunții făcuse
tot posibilul să își asigure niște urmași.

Deși Jack și Charlotte erau fericiți la Kirward Station, George

Greenwood le aranjase un voiaj de nuntă rezonabil.
— Este timpul să mai ieși și tu în lume, Jack! insistă el, în timp ce
Jack căuta o mie de motive pentru a nu părăsi ferma. Oile sunt
fericite la munte, iar părinții tăi și muncitorii au grijă de cele câteva
vite.
— Cele câteva mii de vite, replică Jack.
George dădu ochii peste cap.
— Nu trebuie să le duci tu la culcare în fiecare zi, îi răspunse. Uită-
te, de exemplu, la soția ta! I-ar plăcea foarte mult să vadă Pancake
Rocks!
1459
Charlotte sugerase o excursie pe Coasta de Vest. Cu toate acestea,
nu o atrăgeau numai minunile naturii de aici. În realitate, o interesa
foarte mult un schimb de opinii cu renumitul cercetător maori din
Insula de Sud, Caleb Biller. După ce auzise că nepoata lui Jack,
Elaine, împreună cu soțul ei, locuiau în aceeași localitate cu Biller și,
mai mult decât atât, îl și cunoșteau, nu o mai putea opri nimeni.
— Din câte știu eu, familia Lambert nu este tocmai prietenă cu
familia Biller, remarcă George, dar asta nu o descurajă pe Charlotte.
— Dar nu sunt nici dușmani de moarte, răspunse ea. Și, chiar dacă
sunt, vom face pace. În plus, nu trebuie să stea lângă noi cât timp
voi vorbi cu domnul Biller. Este suficient să ne facă cunoștință. Și tu
poți căuta aur, Jack! Ți-ai dorit întotdeauna!
Jack îi povestise despre fanteziile lui de căutător de aur din tinerețe.
Ca toți adolescenții, visase că, într-un fel, va face o avere din asta.
Mai ales că James McKenzie avusese destul de mult succes în
Australia. Cu toate acestea, se dovedise că Jack semăna mai mult cu
mama lui: oile îl interesau mai presus de toate. Spălatul aurului
putea fi interesant și distractiv, dar Jack era cu picioarele pe pământ.
— Atunci, mai bine să mergem în vizită la familia O’Keefe din
Queenstown, mormăi. În Greymouth se extrage cărbunele, iar acest
lucru nu mă atrage în mod special.
— La Queenstown vom merge anul viitor! încuviință Charlotte. În
cele din urmă, aș vrea să o cunosc pe sora ta. Dar acum mergem la
Greymouth, este și mai ușor. Până la urmă, putem lua trenul până
acolo!
Jack nu avea nicio obiecție în acest sens. Numai câteva ore cu trenul
l-ar fi despărțit de bovinele lui dragi și, în plus, George Greenwood
le pusese la dispoziție propriul său vagon-salon. Vagonul de lux se
atașa la trenul obișnuit, iar proaspeții căsătoriți se puteau bucura de
călătorie, în fotolii de pluș sau chiar în pat, bând vin spumos. Lui
Jack nu prea îi păsa de toate acestea; ar fi preferat echitația în locul
trenului și găsea un cort sub cerul înstelat mai romantic decât un
1460
pat pe roți. Dar Charlotte era încântată, astfel că intră și el în joc.
Mai puțin încântați se arătaseră Tim și Elaine Lambert.
— Chiar vrei să o invităm pe Florence Biller? spuse Tim, îngrozit. O
prețuim pe mătușa ta prin alianță, dar asta este prea mult!
— Charlotte ar vrea să îl cunoască pe Caleb Biller, răspunse Elaine
împăciuitoare. Și mie îmi vine greu să o invit la cină. Cum va părea?
Trebuie să ne comportăm frumos o seară, vorbind despre< despre
ce se poate discuta cu Florence, dacă nu despre mină?
Tim ridică din umeri.
— Poate încerci să vorbești cu ea despre ceea ce vorbesc femeile în
mod normal. Familie? Copii?
Elaine chicoti.
— Nu știu dacă ar trebui să sap prea adânc. Nu este oare însărcinată
din nou, iar secretarul cel frumos nu a fost avansat de curând la
Westport?
Tim făcu o grimasă.
— Un subiect foarte interesant. Poate că vei reuși să o faci să
roșească. A mai reușit cineva asta?
Își împături șervetul. Familia Lambert tocmai terminase cina, iar
copiilor li se închideau ochii. Era un lucru neobișnuit ca toți copiii să
fie la masă, și totuși să nu fie nevoit să aibă grijă la cuvintele sale.
Dacă micuța Lilian, atât de vivace, ar fi fost la masă, Elaine ar fi
trebuit să formuleze cu mai multă atenție chestiunea legată de copiii
Florencei Biller.
— Probabil Caleb, când i-a spus adevărul. Chiar o fi folosit cuvântul
„filfizon”?
— Lainie!
Tim izbucni în râs. De fapt, Caleb utilizase acest termen când îi
mărturisise Kurei-maro-tini, în urmă cu mai mulți ani, înclinațiile
sale. El nu dorise, de fapt, să se căsătorească, dar nu avusese curajul
de a alege o existență liberă, ca artist, și de a-și trăi visele, la un
moment dat. În cele din urmă, se însurase cu Florence, o căsnicie în
1461
care se pare că ambele părți erau satisfăcute în mod rezonabil.
— Îi invităm împreună cu copiii, spuse Elaine în cele din urmă.
Măcar alături de cei doi mai mari. Astfel, nu vor sta foarte mult și,
în caz de urgență, vom discuta despre școala noastră britanică.
Benjamin este cam de vârsta lui Lily, nu?
Tim încuviință.
— Trebuie să meargă la Cambridge anul acesta. Bună idee. Și, dacă
nu merge, vom discuta despre creșterea oilor. Mai mult ca sigur
Jack poate vorbi despre acest subiect ore întregi, și pun pariu că de
data aceasta Florence nu va avea ultimul cuvânt.

Tim Lambert fusese, de fapt, hotărât să nu o placă pe tânăra soție a

lui Jack, Charlotte – în special pentru că îl obliga să se întâlnească cu
Florence Biller. Dar apoi, tânăra femeie îi câștigase inima: la fel se
întâmpla și cu Elaine și copilașii. Charlotte nu ignorase direct
handicapul lui Tim, dar reușise să se poarte cu el în mod natural. Se
distrase cu Elaine și găsise în ea un public nou, receptiv, pentru
aventura ei ca sufragetă. Cu băieții nu numai că se jucase plină de
încântare cu trenulețul, dar le și adusese mai multe instrumente
maori simple, povestindu-le despre haka, interpretate imediat
zgomotos.
— Kura-maro-tini nu cred că trebuie să se teamă de concurență din
partea acestei formații! zâmbi Elaine și își acoperi urechile. Nici
măcar atunci când Lilian era acasă și cânta la pian! Copiii au
moștenit urechea muzicală destul de slabă a familiei Lambert.
— Ce mai face Lilian? Vă scrie?
Jack se folosise de ocazie pentru a întreba ceva ce îl preocupa de
mult timp. Deși căsătoria și munca la fermă erau mai mult decât
satisfăcătoare, încă își făcea griji pentru Gloria. Scrisorile care soseau
de la ea în mod regulat mai degrabă îl enervau decât să îi dea
siguranța că îi mergea bine. Deși Gwyneira și James se lăsau păcăliți
de poveștile Gloriei despre lecțiile sobre de muzică, perioadele de
1462
citit în grădină și picnicurile de vară pe malul râului Cam, pentru
Jack toate acestea nu erau altceva decât platitudini. Nu reușise să
descopere personalitatea Gloriei în aceste scrisori. Părea aproape că
fuseseră scrise de altcineva.
Elaine încuviință, zâmbind.
— Bineînțeles că ne scrie. Fetele sunt încurajate să o facă. În fiecare
după-amiază de sâmbătă trebuie să scrie acasă< ceea ce pe Lily nu
o deranjează prea mult, întotdeauna are multe de povestit. Ceea ce
mă face să mă întreb cum reușește să treacă scrisorile de cenzură.
Mai mult ca sigur profesoarele trebuie că le filtrează, nu?
Se întoarse spre Charlotte. Aceasta ridică din umeri.
— De fapt, respectă secretul corespondenței. Era așa în cazul fetelor
mai mari, și în școala pe care am urmat-o eu, răspunse ea. În cazul
celor mai mici era corectată ortografia.
— Și ce scrie Lilian atât de subversiv? întrebă Jack îngrijorat. Nu
este fericită?
Elaine zâmbi.
— Ba da, dar mă tem că, din nefericire, ideile lui Lily nu coincid
întotdeauna cu cele ale profesoarelor. Uite, citește cu ochii tăi!
Scoase ultima scrisoare a lui Lilian dintr-un buzunar al rochiei, o
dovadă a dorului pentru fiica ei. Elaine purta scrisoarea lui Lilian
oriunde mergea și o citea, din nou și din nou, până la sosirea
următorului răvaș.
— Dragă mami, dragă tati, dragi frățiori, citi Jack cu voce tare. Am
luat o notă slabă la o temă la limba engleză, unde trebuia să facem
un rezumat al unei povestiri a domnului Poe. Dar era atât de tristă,
încât i-am schimbat subiectul. A fost, probabil, o greșeală. Dl. Poe a
scris, uneori, povești triste și destul de stranii. Doar nu există
fantome! Știu asta, pentru că în weekendul trecut am fost cu
Amanda Wolveridge la Bloomingbridge Castle. Familia ei are un
castel adevărat și ar trebui să fie bântuit de o fantomă, dar Amanda
și cu mine am rămas treze toată noaptea și nu am văzut niciuna,
1463
doar pe fratele ei prostănac sub un cearșaf. De asemenea, am călărit
poneiul Amandei și a fost foarte distractiv. Poneiul meu a fost cel
mai rapid. Rube, îmi poți trimite un weta? Săptămâna trecută am
băgat un păianjen în harta pe care domnișoara Comingden-Proust
trebuia să o desfacă. S-a speriat îngrozitor și a sărit pe un scaun. I-
am văzut lenjeria. Cu un weta ar putea fi și mai bine, pentru că, de
multe ori, sare după tine<
Charlotte chicoti de parcă ar fi fost ea însăși fetița care îi făcea farse
profesoarei. Insectele gigantice din Noua Zeelandă ar fi creat, cu
siguranță, un efect interesant în sălile de clasă englezești.
Râse și Jack, deși era oarecum neliniștit. Scrisoarea era încântătoare,
aproape că puteai auzi vocea micuței Lilian. Spre deosebire de ea,
scrisorile Gloriei păreau înfricoșătoare. Povești seci despre acțiuni
care nu i-ar fi făcut nicio plăcere fetei dacă ar fi fost acasă. Trebuia
să încerce să sape mai adânc, doar că nu avea nicio idee care era cea
mai bună cale de a face acest lucru.

1464
 6

Gloria ura fiecare secundă petrecută la Oaks Garden și i se părea că

totul era o conspirație împotriva ei.
Începuse de la colegele ei de cameră urâcioase, cărora nu le plăcea
nimic la ea. Poate că erau geloase pe celebra ei mamă dar, probabil,
erau în căutarea unui țap ispășitor pe care să își verse frustrarea.
Gloria nu știa de ce și nici nu reflectase profund asupra problemei.
Mai presus de toate, nu reușea să răsplătească aidoma disprețul și
batjocura fetelor – și la fel de puțin le putea ignora. Până la urmă,
știa și ea că nu este frumoasă și că arată ciudat în uniforma școlară,
iar lipsa ei de inteligență și de talent era scoasă în evidență în fiecare
zi la Oaks Garden, fără milă.
Școala – chiar dacă punea accentul pedagogic pe promovarea
artelor plastice – nu era tocmai un focar de talente creative. Cele mai
multe dintre celelalte eleve mânjeau pânza în culori la fel de
neîndemânatice ca Gloria, și de-abia reușeau, cu mult ajutor, să
deseneze corect în perspectivă o casă sau o grădină. Gabrielle
Wentworth cânta oribil la vioară, iar interpretarea la violoncel a
Melissei nu era cu mult mai bună. Cele câteva fete cu adevărat
talentate simțeau, în cel mai bun caz, o oarecare slăbiciune pentru
muzică sau pictură. Lilian Lambert, de exemplu, îi cântase Annabell
Lee la pian, fără nicio remușcare, viitoarei profesoare de muzică și
apoi se mirase că domnișoara Tayler-Bennington nu sărise în sus de
entuziasm. Lily nu era cu mult mai talentată decât Gloria, dar
lecțiile de muzică îi făceau plăcere și acest lucru era valabil pentru
cele mai multe fete. Este adevărat, lecțiile individuale de
interpretare la un instrument muzical erau un calvar, dar corul, de
exemplu, le plăcea tuturor, în afară de Gloria. Cu toate acestea, nicio
altă elevă nu trecuse printr-o tortură similară cu experiența trăită de
fata Kurei-maro-tini Martyn.
1465
Gloria ezitase un pic când domnișoara Wedgewood, dirijoarea
corului, o chemase pe scenă pentru a fi printre primele fete care să
cânte în fața clasei.
— Fiica celebrei doamne Martyn!
Ochii domnișoarei Wedgewood străluceau.
— De-abia așteptam să te cunosc. Partea noastră de alto este un
picuț cam slabă și, dacă ai și numai jumătate din vocea mamei tale,
ne-ai fi de mare ajutor! Ne cânți un la?
Dădu tonul la pian și Gloria încercă să cânte după ea. Încercaseră
deja încă trei fete înaintea ei, cu un succes moderat, după care
domnișoara Wedgewood, cu un oftat ușor, le distribuise la alte voci.
Nicio altă voce nu sunase însă atât de forțată ca a Gloriei, care era
deja jenată să stea singură lângă pian, în fața clasei. Comparația cu
mama ei fusese ultima picătură. Gloria nu mai reuși să scoată niciun
sunet și, cu siguranță, nu un sunet corect, deși avea o voce puternică
și melodioasă. Dar fata nu mai avea curaj să cânte nici cea mai
simplă melodie și, singură pe podium, aproape că îi venea să intre
în pământ.
— Într-adevăr, nu semeni deloc cu mama ta! spuse domnișoara
Wedgewood în cele din urmă, dezamăgită, și o trimise pe Gloria pe
ultimul rând.
Acolo ajunsese și Gabrielle, care de acum profita de orice ocazie
pentru a da vina pe Gloria. Ori de câte ori alto-ul interpreta ceva
fals, ea pretindea că Gloria le irita pe celelalte. Astfel că, de cele mai
multe ori, cânta atât de încet, încât colegele ei de-abia o puteau auzi.
Singura care ar fi putut să o apere era Lilian, dar aceasta cânta – tare
și fals – la vocea întâi.
În general, Gloriei nu îi mai era de ajutor faptul că Lilian, teoretic,
mergea la aceeași școală cu ea. Fetele fuseseră distribuite la clase și
cursuri complet diferite, se întâlneau numai la cor și în pauzele din
grădină, dar și acolo, după primele zile, Lilian era înconjurată deja
de alte fete. Deveniseră prietenele alături de care făcea farse și, chiar
1466
dacă nu o exclusese pe Gloria ci, dimpotrivă, o primea cu bucurie în
cercul ei, fata nu se simțea deloc confortabil, fetele din clasele
primare o considerau drept reprezentanta claselor intermediare,
privind-o cu un amestec de admirație, invidie și prudență. Între cele
două aripi de la Oaks Garden domnea rivalitatea; fetele nu se
vizitau între ele, cu excepția cazului în care își jucau reciproc feste.
Gloria stătea deoparte, desigur, dar fără să vrea provocase probleme
în aripa de vest, când Lilian o invitase la o petrecere la miezul
nopții. Conform instrucțiunilor, Gloria se strecurase afară și
aproape că se simțise bine printre fete, ciugulind din prăjituri și
bând limonadă. Lilian o distrase cu aceleași povești ieșite din
comun care o fascinaseră pe Gloria încă de la Kirward Station și în
cele din urmă, izbucnise în râs și se simțise aproape normală printre
prietenele lui Lilian. Dar, bineînțeles, Gabrielle și celelalte colege de
cameră o pândiseră la întoarcere, o obligaseră să mărturisească și se
duseseră întins să le pârască, pe ea și pe Lilian, la administratoare.
Domnișoara Barnum le prinsese pe fete făcând curat după petrecere
și împărțise în stânga și-n dreapta măsuri punitive. Și, bineînțeles,
Gloria fusese considerată vinovată pentru sfârșitul trist al petrecerii.
— Te cred! îi spuse Lilian cu compasiune.
Fetele se întâlniseră la „exercițiile de pedeapsă” din grădină. În
cadrul Oaks Garden, sancțiunile constau în plimbări lungi de câteva
ore, de obicei în ploaie. De fapt, nici nu aveau voie să vorbească
între ele, dar era imposibil ca Lily să țină gura închisă.
— Această Gabrielle este o bestie! Dar, bineînțeles, celelalte nu mai
vor să își petreacă timpul cu tine acum. Îmi pare nespus de rău!
Așadar, Gloria rămase din nou singură și, prin urmare, se limită în
întregime la viața din internat. Lui Lilian îi mergea din ce în ce mai
bine aici. Aproape la fiecare sfârșit de săptămână era invitată de una
dintre prietenele sale să petreacă sâmbăta și duminica cu familia ei.
Deși elevele de la Oaks Garden veneau din toată Anglia, doar vreo
jumătate locuiau în apropiere și le invitau cu plăcere pe străine. Prin
1467
urmare, numai o mână de proscrise petreceau weekendul în
internat. Pentru ele nu existau hobby-uri speciale. Fetele erau
morocănoase în mod constant și, cel puțin Gabrielle și Fiona – care
se întâlneau și ele deseori, fiind prietene apropiate, dar locuind
amândouă în afara orașului – își descărcau cu plăcere furia pe
Gloria.
În orice caz, fetele erau obligate să meargă duminica la liturghie, iar
Gloria se întâlnea cu domnișoara Bleachum – singurul moment
fericit din toată săptămâna. Cu toate acestea, nici tânăra guvernantă
nu părea deosebit de fericită. Gloria rămase uimită când o văzu, în
prima duminică, cântând la orgă în Sawston.
— Nu știam că puteți să cântați, îi spuse timidă, când în sfârșit se
întâlniră după slujbă. Nu i-ați spus bunicii Gwyn că nu dați lecții de
muzică?
Sarah Bleachum încuviință.
— Glory, draga mea, dacă ai fi avut un pic de ureche muzicală, ai fi
înțeles de ce! glumi ea, dar se opri când văzu cum fața Gloriei se
strâmbă de durere.
La Kirward Station, lipsa talentului muzical ar fi fost acceptată de
Gloria ca un fapt incontestabil – chiar bine primită! Nimeni nu s-ar
fi gândit vreodată că fata s-ar fi putut simți jignită din acest motiv,
iar Gloria era prima care se distra. Dar acum, autocritica amuzantă a
lui Sarah părea să rănească fata mai mult decât orice critică adusă
pentru o sarcină neglijent realizată.
— Nu am vrut să te supăr, Glory, se scuză Sarah de îndată. Ce se
întâmplă cu tine? Ai probleme la școală pentru că ești la fel de
netalentată ca mine?
Gloria încerca să se lupte cu lacrimile.
— Nu sunteți netalentată! Cântați chiar în biserică!
Sarah oftă. Avusese loc o discuție între ea și Christopher cu privire
la cântatul în biserica satului. Până atunci, domnișoara Tayler-
Bennington, profesoara de muzică de la Oaks Garden, cântase
1468
duminica la orgă și, bineînțeles, o făcea mult mai bine decât Sarah,
care nu era bună deloc. Christopher insistase, însă, că Sarah trebuia
să „își câștige” comunitatea de partea ei, după cum vedea el
lucrurile. În general, o prezenta ca pe verișoara lui, dar bârfele din
sat vorbeau, bineînțeles, despre o căsătorie iminentă. Aproape
fiecare femeie care intra în contact cu Sarah punea accentul, mai
mult sau mai puțin, pe acest aspect – și avea deja idei despre cum
viitoarea soție a pastorului s-ar fi putut face utilă în comunitate.
Sarah preluase, cu blândețe, studiul Bibliei și școala de duminică,
dar în ciuda talentelor sale pedagogice de necontestat, angajamentul
nu îi era împărtășit.
— Sarah, dragostea mea, femeile se plâng, îi explicase Christopher
după a doua săptămână. Transformi orele noastre de religie într-o
lectură științifică. Toate aceste povești din Vechiul Testament – chiar
trebuie să le spui așa?
— M-am gândit să citim împreună texte din Biblie care se referă la
femei, se apărase Sarah. În Vechiul Testament sunt cele mai
frumoase povești.
— Cele mai frumoase? Ca cea despre Deborah, care intră în luptă cu
un general? Și cea despre Yael, care își ucide inamicul cu un țăruș
de cort?
Christopher clătină din cap.
— Ei bine, femeile din Vechiul Testament erau un pic mai< hm<
dinamice decât în Noul Testament, recunoscu Sarah, dar își
atingeau obiectivele. Estera, de exemplu<
Christopher se încruntase.
— Spune-mi, Sarah, simpatizezi cu sufragetele? Pare un lucru destul
de rebel.
— Este Biblia, subliniase Sarah.
— Dar există și fragmente mai frumoase!
Christopher, emfatic, își așezase palmele pe Noul Testament și i se
adresase lui Sarah chiar în predica de duminica următoare, arătând
1469
cum își imaginase el tratarea subiectului „Femeile și Biblia”.
— Mai nobilă decât cele mai prețioase perle este o femeie bună și
virtuoasă! își începuse el prelegerea; făcuse o scurtă referire la
păcatele Evei, pentru ca mai apoi să laude bărbatul care își putea
găsi pe cont propriu o femeie bună. Farmecul femeii îl reînvie pe
bărbat, înțelepciunea ei îl întărește!
Femeile comunității roșiseră ca la un ordin secret, dar savuraseră
lauda și fuseseră încântate de predarea Mariei în fața voinței
Domnului și de calitățile ei materne. În cele din urmă, Christopher
obținuse aprobare din toate părțile.
— La următorul cerc pentru studierea Bibliei, să citești împreună cu
ele Magnificatul și să le vorbești despre modul în care a fost
binecuvântată Fecioara, îi spusese el lui Sarah, bine-dispus. Nici nu
este atât de lung precum acele povestiri biblice, iar femeile mai vor
să discute și despre altceva.
De fapt, în timpul ședințelor de citire a Bibliei mai mult se bârfea
decât se adresau rugăciuni Domnului, iar reverendul era subiectul
preferat. Toate femeile roiau în jurul său și îi vorbeau lui Sarah în
cele mai mărețe cuvinte de laudă despre faptele bune pe care le
făcuse pentru comunitate.
— Dar cu siguranță veți fi o soție foarte bună pentru el! îi spusese
doamna Buster, proprietăreasa lui Sarah, cu o anumită insolență.
Christopher o cazase la bătrâna văduvă și camera era, într-adevăr,
curată și confortabilă. Cu toate acestea, doamna Buster îi invada
intimitatea musafirei sale. Dacă dorea să vorbească, Sarah trebuia să
îi stea la dispoziție. Tânăra se refugiase, în cele din urmă, în
plimbările sale lungi – de cele mai multe ori pe ploaie.
Cu toate acestea, conflictele serioase dintre Sarah și comunitate
apăruseră de-abia atunci când Christopher o desemnase pe Sarah
coordonatoarea școlii de duminică. Sarah iubea științele naturale și
una dintre convingerile ei pedagogice cele mai solide era să
răspundă la întrebările elevilor cât se putea de sincer.
1470
— La ce te-ai gândit? întrebase Christopher furios, după ce prima
oră predată de Sarah copiilor atrăsese proteste furibunde din partea
părinților. Le povestești copiilor că ne tragem din maimuțe?
Sarah ridicase din umeri.
— Billy Grant a vrut să știe dacă Dumnezeu a creat, într-adevăr,
toate animalele în șase zile. Această teorie a fost respinsă acum de
Charles Darwin. Așa că i-am explicat că Biblia este o poveste foarte
frumoasă, care ne ajută să înțelegem mai bine miracolul creației, dar
apoi le-am povestit copiilor adevărul.
Christopher își smulgea părul din cap.
— Acest lucru nu este demonstrat deloc! se indignă el. Și, oricât de
convinsă ai fi tu, acest lucru nu ține de o școală creștină de
duminică. În viitor, fii atentă ce le spui copiilor! Nu asistăm la
sfârșitul lumii, când ideile defetiste ar putea fi tolerate<
Lui Sarah nu îi plăcea să recunoască, dar cu cât încerca mai mult să
fie viitoare soție de pastor, cu atât își dorea mai mult să plece din
această parte a lumii. Până în prezent se considerase o bună
creștină, dar încet-încet creștea sentimentul de teamă că tot ce se
petrecea nu era suficient pentru ea. Părea că îi lipsea puterea
credinței – și cu siguranță nu era suficientă iubirea ei pentru
aproapele, pentru a face față preocupărilor uneori meschine și de
multe ori imaginate ale membrilor comunității. Era mai mulțumită
să lucreze cu copiii, iar micuța Gloria părea să sufere din cauza unor
probleme reale.
În ciuda nerăbdării evidente a lui Christopher – după slujba de
duminică, el și Sarah erau invitați la prânz de unul dintre membrii
comunității și nu dorea să întârzie – ea rămase cu Gloria în urmă,
timp de câteva minute, și o lăsă pe Gloria să-i povestească. De
comun acord, fugiră amândouă în cimitirul din spatele bisericii. Nu
era un loc îmbietor, dar era un loc unde puteau fi singure. Lui Sarah
nu îi plăcea să recunoască tot ceea ce Gloria știa deja de mult:
ambele căutau cu disperare astfel de locuri pentru a se retrage.
1471
— Iau numai note proaste, domnișoară Bleachum, se plânse Gloria,
probabil încredințată că astfel de lucruri ar fi interesat-o mai mult
pe profesoară decât torturile zilnice ale diabolicei Gabrielle. Pur și
simplu nu pot cânta și citi notele. Pentru mine, toate sună la fel. Și
nu mă descurc foarte bine nici la desen, totuși< acum câteva zile
am văzut o broască, una verde ca iarba, domnișoară Bleachum, cu
mici ventuze pe picioare, și am desenat-o. La fel ca străbunicul meu,
Lucas. Mai întâi o imagine mare a broaștei, apoi o reprezentare mică
a picioarelor. Priviți, domnișoară Bleachum!
Mândră, Gloria îi prezentă o schiță în cărbune, ușor pătată, care o
impresionă pe Sarah. Orele de desen în perspectivă păreau să fi dat
roade; fata reprezentase animalul surprinzător de realist.
— Dar domnișoara Blake-Sutherland a spus că este dezgustător. Nu
ar trebui să desenez lucruri atât de urâte, arta trebuie să exprime
frumusețea. Gabrielle a primit o notă mare, pentru că a pictat o
floare, dar nici măcar nu semăna cu o floare adevărată<

Sarah Bleachum oftă. În niciun caz Gloria nu părea să fie lipsită de

talent, dar alienarea artistică avea sa rămână pentru totdeauna de
neînțeles.
— Probabil că domnișoara Blake-Sutherland nu știe nimic, continuă
Gloria. În Anglia nu se predă botanică și nici zoologie, cel puțin nu
foarte mult. Geografia este plictisitoare, iar ceea ce facem noi este
pentru copiii mici. Și nu există nici limba latină, doar franceză<
— Dar și noi am făcut franceză, spuse Sarah, simțindu-se vinovată.
De-abia acum un an începuse să îi predea fetei limba franceză. La
Oaks Garden, probabil că fetele luau lecții de franceză încă din clasa
întâi.
Gloria confirmă. Rămăsese în urmă, și avea puține șanse de
recuperare, dar lui Sarah Bleachum îi veni o idee.
— Poate aș putea să îți dau meditații, sugeră ea. Sâmbăta sau
duminica după-amiază. Ți-ar plăcea sau ți-ar fi greu?
1472
Gloria înflori.
— Ar fi minunat, domnișoară Bleachum! spuse fericită.
O după-amiază de weekend, în care ar fi putut scăpa de Gabrielle și
Fion, i se părea a fi Raiul pe Pământ.
— Îi puteți scrie bunicii Gwyn, referitor la plată.
Sarah clătină din cap.
— Fac asta din plăcere, Glory. Acum nu mai trebuie decât să
discutăm cu domnișoara Arrowstone. Dacă ea nu este de acord<

Deși Christopher o descurajase, încă de a doua zi Sarah porni la

drum spre internat, pregătită pentru lupta cu domnișoara
Arrowstone. Inițial, directoarea nu fu încântată de propunerea ei.
— Domnișoară Bleachum, am fost, totuși, de acord că trebuie să
tăiem mai repede cordonul ombilical al fetei. Gloria este solitară, nu
se înțelege bine cu colegele ei de clasă și respinge programa școlară.
Cu siguranță unele dintre materii îi sunt străine, dar uneori este
reticentă, pur și simplu! Profesoara de Istoria Bibliei a adus-o de
curând la mine pentru că a abordat idei darwiniste într-un eseu! În
loc de păcatul originar, ea a scris ceva despre evoluția speciilor! Am
mustrat-o aspru și am pedepsit-o.
Sarah se înroși.
— Fata a crescut într-un mediu complet nerealist! explică
domnișoara Arrowstone, indignată. Și, evident, dumneavoastră nu
sunteți complet nevinovată pentru toate acestea. Dar, este adevărat,
fetița s-a sălbăticit la acea fermă de oi. Scurta perioadă de
școlarizare la domiciliu probabil că nu a avut niciun succes. Mai ales
că situația familială de acolo, din Noua Zeelandă< este adevărat ce
a povestit Lilian? Bunicul a fost, de fapt, hoț de vite?
Sarah Bleachum nu își putu ascunde un zâmbet.
— Străbunicul lui Lilian, o corectă ea. Gloria nu este înrudită cu
James McKenzie.
— Dar ea a crescut în familia acestui erou popular dubios, nu? Totul
1473
este foarte neclar< Și cine este acest „Jack”?
În timp ce vorbea, domnișoara Arrowstone scoase o bucată de
hârtie din sertarul biroului.
Sarah recunoscu scrisul mare, oarecum ascuțit al Gloriei, și deveni
furioasă.
— Citiți cumva corespondența fetelor? întrebă ea indignată.
Domnișoara Arrowstone o privi cu reproș.
— Nu întotdeauna, domnișoară Bleachum. Aceasta, însă<

Elevele de la Oaks Garden erau încurajate să scrie acasă în mod

regulat. Ultima oră de școală de vineri după-amiază era dedicată
acestui scop. Se împărțeau colile de hârtie pentru scrisori, iar sarcina
lor era nu numai să păstreze liniștea, ci și să răspundă la întrebările
legate de ortografia cuvintelor mai dificile. Bineînțeles, acest lucru
era necesar în special în cazul anilor mai mici: fetele precum Lilian
scriau dezordonat și fără punct și virgulă. În clasa Gloriei, orele de
scriere se desfășurau de cele mai multe ori în liniște. Fetele scriau
încet. Foarte puține dintre ele aveau multe de spus, dar bineînțeles
că învățaseră să pună accentul pe micile victorii – o notă bună
pentru un desen, de exemplu, sau un nou fragment exersat la lecțiile
de vioară.
Gloria, în schimb, rămânea mută în fața colii de hârtie. Indiferent de
cât de mult ar fi încercat, în cap nu i se formau cuvintele care să
poată descrie suferința ei. În cel mai bun caz, în minte îi reveneau
imagini care îi defineau săptămâna: dimineața zilei de luni, când își
găsise bluza de școală, călcată cu grijă cu o zi înainte, mototolită sub
toate hainele de care Gabrielle se dezbrăcase seara. Fata fusese
vizitată de părinții ei și se întorsese târziu în salon, după o excursie
– obosită, dar nu suficient cât să rateze o farsă răutăcioasă. Gloria
primise imediat o mustrare de la administratoarea ei; niciodată nu
reușea să treacă cu bine peste inspecția hainelor. Bluzele albe păreau
a se șifona chiar atunci pe corpul ei, chiar dacă fuseseră călcate
1474
înainte de a le purta, probabil din cauza sacoului care nu se închidea
complet. Sau, pur și simplu, Gloria se mișca mai mult și diferit față
de celelalte fete? Poate că, în cazul ei, administratoarea vedea și cele
mai mici defecte. Câteva dintre elevele mai mici, printre ele și
Lilian, nu erau nici ele întotdeauna îmbrăcate îngrijit, dar arătau
destul de bine sau, cel puțin, amuzant. Gloria, în schimb, vedea în
privirea domnișoarei Coleridge cât de nepotrivit și de urât arăta.
— Rușinea clasei! exclamă domnișoara Coleridge și îi dădu Gloriei
câteva puncte de penalizare.
Gabrielle jubila.
Sau marți, când erau la cor. Directoarea intrase în sala de clasă și
insistase ca unele dintre fetele nou-venite să cânte ceva. Printre ele,
bineînțeles, Gloria – probabil că totul fusese organizat special
împotriva ei. Domnișoara Arrowstone voia să știe dacă fiica
renumitei doamne Martyn era, într-adevăr, atât de lipsită de
speranță pe cât pretindea domnișoara Wedgewood. Bineînțeles că
Gloria eșuase total, iar de data aceasta fusese mustrată și pentru
postura ei nepotrivită pe podium.
— Gloria, o fată trebuie să se poarte ca o doamnă! Îndreaptă spatele,
ridică-ți capul, privește către public! Astfel, vocea creează o
eufonie<
Gloria își lăsase capul în jos. Nu voia să fie văzută. Și nici nu era o
doamnă.
În cele din urmă, se oprise în mijlocul melodiei și fugise plângând
de pe podium, ascunzându-se în grădină. Încasase alte puncte de
penalizare atunci când reapăruse la cină.
Apoi, ziua de miercuri și povestea cumplită cu păcatul originar. O
auzise la școala de duminică din Haldon, dar nu îi acordase foarte
mare atenție. Pentru Gloria, „moștenirea” se referea la calitatea lânii
oilor, la instinctul de haită al câinilor și la caracteristicile cailor.
Toate acestea puteau fi îmbunătățite printr-o împerechere corectă,
dar Adam și Eva nu prea aveau, desigur, de unde să aleagă, în
1475
această privință, mărinimoasă, Gloria era dispusă să ierte acest
păcat originar. Și pentru că subiectul „paradis” îi amintea mereu de
peisajul nesfârșit de la Kirward Station și de tot ce îi povestiseră
domnișoara Bleachum și James McKenzie despre flora și fauna
autohtonă, trecuse rapid de Geneză și apoi ajunsese la dezvoltarea
diferitelor specii de animale în diverse habitate.
— Omul, concluzionase ea în cele din urmă, nu s-a dezvoltat în
Noua Zeelandă. Maorii vin din Hawaiki, iar pakeha din Anglia. Dar
acolo nu există maimuțe, așadar, cel mai probabil, primii oameni au
venit mai degrabă din Africa sau din India. Cu toate acestea,
Paradisul nu era acolo, pentru că în acele zone nu există mere.
Gloria nu înțelesese de ce, din cauza acestei propoziții, fusese
chemată la directoare și mustrată atât de aspru. Drept pedeapsă,
fusese nevoită să scrie de trei ori povestea creației, în urma căreia
aflase că Paradisul se află între Tigru și Eufrat și că, de fapt, merele
nu apăreau în Biblie. Gloria găsea totul foarte ciudat.
În cele din urmă, ziua de joi, cu o lecție de pian oribilă, în care
Gabrielle, în plus, îi schimbase Gloriei partitura. Nu fusese în stare
să facă nimic din caietul de partituri pentru avansați și domnișoara
Tayler-Bennington, drept pedeapsă pentru neglijența ei, o pusese să
cânte din memorie. Toate orele plictisitoare de practică din timpul
săptămânii fuseseră în zadar. Fără partituri, Gloria nu putea cânta
nimic. După-amiază, fusese nevoită să își „ispășească” punctele de
penalizare printr-o plimbare lungă, tăcută. Bineînțeles că ploua din
nou și Gloria îngheță în uniforma ei de școală.
Nu putea povesti acasă nimic din toate acestea. Nici nu putea scrie
fără să o apuce din nou plânsul. Gloria își petrecu ora privind drept
înainte, fără ca măcar să vadă catedra, tabla și pe domnișoara
Coleridge, care trebuia să supravegheze clasa.
Când apucă penița, în cele din urmă, cufundă vârful atât de violent
în călimară, încât pe scrisoare săriră niște picături de cerneală
asemănătoare lacrimilor. Apoi scrise singurele cuvinte care îi
1476
apăruseră în minte:
— Jack, te rog, te rog, vino să mă iei acasă!

— Priviți, domnișoară Bleachum! exclamă rece domnișoara

Arrowstone. Ar fi trebuit să trimitem această „scrisoare”?
Sarah se uită uimită la strigătul de ajutor al Gloriei. Își mușcă
buzele.
— Înțeleg că trebuie să fiți exigentă, spuse ea apoi. Dar ceea ce îi voi
oferi sunt numai câteva ore suplimentare de limbă franceză. Dacă
Gloria va fi mai bună la această materie, îi va fi mai ușor să se
integreze. Și, la sfârșitul săptămânii, nu pierde nimic.
Sarah era hotărâtă să se întâlnească în secret cu Gloria dacă
domnișoara Arrowstone nu ar fi cedat. Dar directoarea se îmbună.
— Bine, domnișoară Bleachum. Dacă domnul reverend nu are nimic
împotrivă<
Sarah ar fi vrut să izbucnească din nou. Ce avea de a face
Christopher cu faptul că ea urma să o mediteze pe Gloria? De când
avea nevoie de permisiunea lui pentru a-i preda unei eleve? Dar
apoi se stăpâni. Dacă ar fi continuat să o întoarcă pe domnișoara
Arrowstone împotriva ei, nu ar fi avut nimic de câștigat.
— Apropo, o predică foarte frumoasă despre poziția femeilor în
Biblie! replică directoarea atunci când își conducea oaspetele. Dacă
nu vă deranjează, îi puteți transmite? Am fost cu toții foarte
mișcați<

Gloria sosi prea târziu, speriată și plângând, la prima lecție de

sâmbătă după-amiază.
— Îmi pare rău, domnișoară Bleachum, dar am fost nevoită să mai
compun o scrisoare, se scuză ea. În seara aceasta trebuie să i-o
prezint domnișoarei Coleridge, dar eu<
Sarah oftă.
— Atunci să facem mai întâi asta, îi spuse. Ai hârtiile la tine?
1477
Dragă bunică Gwyn, dragă bunicule James, dragă Jack, salutări din Anglia.
Aș fi scris mai devreme, dar am mult de învățat. Iau lecții de pian și cânt în
cor. La lecțiile de limba engleză citim poezii ale domnului Edgar Alan Poe.
De asemenea, învățăm poezii pe de rost.
Fac progrese la orele de desen. La sfârșitul săptămânii, mă întâlnesc cu
domnișoara Bleachum. Duminicile mergem la liturghie.
Vă iubesc foarte mult pe toți.

Gloria voastră

1478
 7

„Lecțiile particulare” de sâmbătă după-amiază deveniră, în curând,

punctul culminant al săptămânii pentru Gloria. Ea le aștepta încă de
luni și, dacă avea o zi deosebit de grea, visa la tânăra profesoară și,
în minte, îi spunea necazurile ei. Bineînțeles că domnișoara
Bleachum nu se limita numai la lecțiile de franceză, deși în prima
oră se concentrau pe franceză – până la urmă, domnișoara
Arrowstone și doamna Laverne, profesoara de franceză, trebuiau să
vadă un progres. Dar apoi Gloria îi povestea despre martiriul ei
zilnic cu Gabrielle și cu restul fetelor, iar Sarah îi dădea sfaturi utile,
pentru a face față.
— Nu trebuie să suporți toate acestea, Gloria! îi spunea, de
exemplu. Nu este nimic greșit în a cere ajutorul administratoarei
tale, din când în când, în special când este vorba despre farse atât de
răutăcioase ca treaba cu cerneala!
Gabrielle îi distrusese Gloriei bluza de școală, turnând cerneală pe
ea.
— Și, dacă nu vrei să le pârăști, atunci roag-o pe administratoare să
îți ia lucrurile în custodie. Sau trezește-te noaptea, vezi dacă fata, a
făcut ceva și schimbă hainele între ele. Gabrielle va arăta destul de
stupid dacă găsește petele pe propria bluză, în timp ce tu te îmbraci
și pleci. Cred că aveți cam aceleași măsuri. Sau strecoară haine
murdare sau șifonate printre hainele unei alte colege de cameră.
Astfel, vina va cădea pe Gabrielle. Și, la rândul tău, îi vei face și tu o
farsă<
Gloria scutură din cap, descurajată. Atunci când venea vorba despre
a riposta în fața altora, era lipsită de imaginație. Nu se putea gândi
la nimic pentru a o ataca pe Gabrielle. Dar, în cele din urmă, îi veni
ideea să îi povestească totul lui Lilian. Lilian și colegele ei le jucau
constant feste profesorilor și elevilor; povestea cu păianjenul din
1479
hartă era pe buzele tuturor.
Micuțul spiriduș roșcat ascultă cu răbdare îngrijorările Gloriei și
zâmbi.
— Ea este capra care ne-a turnat după petrecere, nu-i așa? întrebă
ea. Desigur, voi găsi eu ceva!
La următoarea lecție de vioară, Gabrielle constatase că instrumentul
ei era complet dezacordat. Nu ar fi fost o problemă pentru elevele
cu talent muzical, dar urechea Gabriellei nu era mai bună decât a
Gloriei și îl cumpărase cu dulciuri pe un mic violonist talentat din
clasa lui Lilian, pentru a se asigura că vioara ei este acordată înainte
de lecție. De data aceasta, însă, fusese nevoită să se descurce în fața
ochilor și urechilor domnișoarei Tayler-Bennington. Umilirea fusese
completă, iar Lilian chicotise.

Festa reușită îi oferise Gloriei un oarecare sentiment de triumf, dar

nu o bucurie reală. Nu simțea nicio satisfacție în a-i vedea pe alții
suferind și nu îi plăcea să lupte. Gwyneira atribuia nevoia ei de
armonie moștenirii sale maori; bunica ei, Marama, era la fel. La
Oaks Garden, firea pașnică a Gloriei fusese interpretată ca o
slăbiciune. Profesoarele o numeau „nemotivată”, iar elevele o
chinuiau în continuare, ori de câte ori aveau ocazia.
Doar în după-amiezile petrecute cu domnișoara Bleachum se trezea
vechea, amuzanta și curioasa Gloria. Pentru a nu fi spionate nici de
Christopher, nici de doamna Buster, după ora de franceză plecau
amândouă în plimbări lungi. Entuziasmată, Gloria pescuise icre de
broască dintr-un iaz, iar Sarah găsise un loc ascuns în grădina
doamnei Buster, unde le lăsa să se maturizeze într-un pahar. Gloria
urmărea cu fascinație dezvoltarea mormolocilor, iar doamna Buster
se speriase de moarte atunci când, dintr-odată, douăzeci de broaște
săriseră în ghivecele ei cu flori. Sarah avusese nevoie de ore întregi
pentru a le aduna și a le duce înapoi în iazul lor și, astfel, generase
din nou o mustrare ușoară din partea reverendului.
1480
— Nu a fost ceva demn de o doamnă, dragostea mea! Ar trebui să te
gândești mai mult și să devii un model pentru femeile din
comunitate.

— Deci vă veți căsători, în curând cu domnul reverend? întrebă

Gloria într-o zi de vară.
Era în vacanță, dar bineînțeles că nu se putea întoarce în Noua
Zeelandă, iar părinții ei erau plecați din nou prin alte părți ale lumii
în care nu își puteau lua și fiica. De data aceasta erau într-un turneu
în Norvegia, Suedia și Finlanda. Fetele rămase în școală nu erau
supravegheate prea strict și, astfel, Gloria mergea aproape în fiecare
zi în sat, pentru a o vizita pe domnișoara Bleachum. Ajuta la
pregătirile pentru tombola comunității și pentru festivalul verii și,
astfel, scutea pe Sarah de unele sarcini care nu îi erau pe plac.
Spre mirarea lui Sarah, Gloria se înțelegea bine cu femeile din
comunitate. Sătenii erau oameni foarte simpli, asemănători cu
oamenii din Haldon sau cu familiile oierilor pe care fata îi întâlnise
înainte. Nimeni de aici nu auzise vreodată de Kura-maro-tini
Martyn și de vocea ei senzațională. Gloria era numai o fată de la
internat, ca toate celelalte. Odată ce văzuseră că ea nu era arogantă
și îngâmfată, așa cum erau multe dintre colegele ei de la Oaks
Garden, începuseră să o trateze pe Gloria ca pe toți copiii din sat. Ca
să nu mai vorbim de faptul că împletea ghirlande, atârna lampioane
și aranja mesele, ceea ce cântărea mult mai mult decât cântatul la
pian sau recitatul de poezii. Se făcea utilă, era lăudată și, în cele din
urmă, începuse să se simtă din nou bine în pielea ei. Practic, îi
mergea mai bine în comunitate decât Sarei, care încă se simțea
nelalocul ei în rândul sătenilor. Ca atare, nu reușise să găsească încă
un răspuns la întrebarea Gloriei.
— Nu știu, spusese în cele din urmă. Toți așteaptă, dar<
— Îl iubiți, domnișoară Bleachum?
Această întrebare impertinentă venise de la cine altcineva dacă nu
1481
de la Lilian. Și ea își petrecea o parte din vacanță în internat și era
plictisită de moarte. De fapt, săptămâna viitoare avea să plece la
Somerset. O prietenă o invitase la moșia părinților ei, iar Lilian
aștepta cu nerăbdare poneii și petrecerile în grădină.
Sarah roșise din nou, deși nu cu aceeași intensitate ca în urmă cu
doar câteva luni. Între timp se obișnuise să fie întrebată mereu
despre căsătoria ei iminentă.
— Cred că da< șopti ea, fără a fi prea sigură nici de data aceasta.
Răspunsul sincer ar fi fost că Sarah nu știa, poate fi din cauză că
încă nu putea defini cu exactitate cuvântul „iubire”. Înainte crezuse
că simțise o uniune spirituală cu Christopher, dar, de când era în
Anglia, îndoielile ei crescuseră în mod considerabil. De fapt, tinerei
profesoare îi era din ce în ce mai clar că avea foarte puține în comun
cu preotul. Sarah era în căutarea adevărului și a cunoștințelor
demonstrate. Atunci când preda, încerca să le explice elevilor săi
lumea. În sfera religioasă profesoara se conforma zelului misionar,
dar îl simțea foarte puțin. Spre rușinea ei, începuse să realizeze că,
de fapt, nu îi păsa de ce cred oamenii. Probabil că de aceea nu
avusese niciodată probleme cu elevii ei maori. Este adevărat, citea
cu ei Biblia, dar nu se umplea de furie sfântă când copiii o
comparau cu legendele maori. Nu făcea altceva decât să le corecteze
cuvintele în engleză atunci când scăpau câte o greșeală gramaticală.

Pe Sarah o înfuria mai degrabă ignoranța – și, din păcate, în

Sawston o întâlnea prea des. Chiar și Christopher putea fi bănuit de
așa ceva, dar apoi constatase că vărul ei nu împărtășea întotdeauna
părerile pe care le exprima cu voce tare. Reverendul era inteligent și
educat, dar adevărul nu era la fel de important pentru el ca
reputația din cadrul comunității. Voia să fie iubit, admirat și
respectat – și din acest motiv se dădea după cum bătea vântul.
Interpretările biblice ale lui Christopher erau simple și nu lăsau loc
îndoielii. Își flata enoriașele și se abținea să răspundă cu critici la
1482
păcatele bărbaților. Uneori, Sarah fierbea de furie. Și-ar fi dorit de
multe ori cuvinte clare atunci când, uneori, câte o femeie se plângea
de durerea ei, pentru că soțul dusese iar banii la cârciumă și o
bătuse atunci când protestase. Christopher reușea însă să o
liniștească. Sarah nu credea că situația s-ar fi îmbunătățit dacă ar fi
stat alături de Christopher, ca soție de pastor. Dimpotrivă, femeile
ar fi venit la ea și nu voia să se gândească la diferențele de opinie pe
care le-ar fi generat.
Cu toate acestea, Christopher Bleachum o atrăgea pe tânără mai
mult decât înainte. Dat fiind că toată lumea îi considera logodiți
oficial, îi permitea să o ducă la picnicuri și în excursii, deși o făcea
mai mult pentru a scăpa de plictiseala apăsătoare din sat. Și, de
îndată ce rămânea singură cu el, simțea farmecul prin care,
probabil, le atrăgea și pe femeile din comunitate. Christopher îi
dădea sentimentul că era acolo numai pentru ea și că nu îl interesa
nimic altceva pe lume decât Sarah Bleachum. O privea în ochi,
dădea din cap cu seriozitate în timpul conversațiilor și, uneori<
uneori o atingea. Începuse cu o strângere delicată, aproape
întâmplătoare, de mână, atunci când apucaseră amândoi aceeași
pulpă de pui, în timp ce stăteau pe pătura de picnic. Mai târziu,
venise o atingere conștientă cu degetele pe dosul palmei ei, ca și
cum ar fi vrut să sublinieze o remarcă pe care tocmai o făcuse.
Sarah tremura la aceste apropieri, simțea că ia foc de la căldura
degetelor lui. Și apoi, la un moment dat, o luase de mână pentru a o
ajuta să treacă printr-un loc mlăștinos și îi simțise siguranța și forța.
La început, fusese nervoasă, dar el îi dăduse repede drumul după ce
trecuseră de porțiunea periculoasă de drum și, în cele din urmă,
Sarah ajunsese să se bucure de atingere. Christopher părea să simtă
asta instinctiv. Când Sarah se relaxase, în cele din urmă, îi luase din
nou mâna, jucându-se uneori afectuos cu degetele ei și spunându-i
cât de frumoasă este. Sarah era nesigură, dar ar fi vrut să îl creadă,
și cum ar fi putut minți cineva care o ținea de mână așa? Se
1483
cutremurase din toată ființa, dar apoi începuse să se bucure de
avansurile lui. Nu mai tremura de emoție, ci de bucuria de a simți
brațul lui Christopher în jurul ei, șoptindu-i cuvinte frumoase.
În cele din urmă, o sărutase, în trestiile de pe marginea iazului de
unde adunase împreună cu Gloria icre de broască. Senzația buzelor
lui peste ale ei îi tăiase mai întâi răsuflarea, apoi o lipsise de rațiune.
Nu mai era în stare să gândească atunci când Christopher o ținea în
brațe; era numai senzualitate și plăcere. Aceasta trebuie să fi fost
dragostea, această uitare de sine și relaxare amețitoare în brațele
celuilalt. Uniunea spirituală era prietenie, dar ce se întâmpla
acum< aceasta era dragoste< cu siguranță.
Desigur, Sarah Bleachum cunoștea și cuvântul „dorință”. Dar, în
ceea ce îl privea pe Christopher sau chiar pe ea însăși, era de
neconceput. Ceea ce simțea acum trebuia să fie ceva bun, sacru –
dragostea care binecuvânta un cuplu logodit.

Pentru Christopher Bleachum, abordarea precaută a lui Sarah era

mai mult un chin decât o plăcere. Desigur că știa că era pudică.
Seminarele pedagogice erau ceva mai bune decât mănăstirile, în
cazul educatoarelor abstinența era de așteptat, iar tinerele se aflau
sub strictă supraveghere. Dar, în general, sperase să o poată stârni
mai repede, mai ales că nu simțea nicio mulțumire în lunga
așteptare. Christopher iubea să fie sedus. Era obișnuit cu
mângâierile femeilor și știa cum să interpreteze și cele mai subtile
semnale. O clipire, un zâmbet, o înclinare a capului< Lui
Christopher nu îi trebuia mult să se aprindă, mai ales dacă femeia
era frumoasă și avea forme seducătoare. Apoi începea un joc
interzis, pe care îl dirija cu virtuozitate. Reverendul se lansa în aluzii
și mici lingușiri, zâmbea când femeile roșeau aparent timid, apoi îi
întindeau mâna și experimentau un fior plăcut când mai întâi le
mângâia cu degetele, apoi cu buzele. În cele din urmă, femeile erau
cele care își doreau mai mult apropierea și alegeau, de cele mai
1484
multe ori, locuri secrete. Tot ce era misterios îl incita și mai mult pe
Christopher, iar ele îi permiteau să treacă repede la treabă. Cu toate
acestea, prefera femei cu experiență. Deschiderea lentă a unei
fecioare în fața bucuriilor iubirii nu îi provoca nicio plăcere.
Însă tocmai asta părea să o stimuleze pe Sarah. Părea să știe
suficient de multe despre dragostea trupească pentru ca, pe de-o
parte, să se teamă de ea, iar, pe de alta, să creadă că are o anumită
legătură cu plăcerea. Să zacă țeapănă sub el, fără să se plângă
vreodată de asta – așa ceva n-ar fi făcut niciodată. Și încă nu-și
dăduse, explicit, consimțământul. Era de neconceput ca ea să-și
schimbe părerea, tocmai acum când el o prezentase întregii parohii
drept viitoarea lui soție! Era în continuare convins că ea e potrivită
să fie nevasta parohului – chiar dacă la început avuseseră câteva
divergențe.
Sarah era inteligentă și cu o educație aleasă; dacă ar mai fi cizelat-o
puțin, ar fi putut să îl scutească de multe sarcini în parohie. Din
păcate, uneori era cam încăpățânată. Lui Christopher nu-i plăcea
absolut deloc când ieșea cu fetele Martyn, în loc să se arate utilă în
comunitate. De bine, de rău, era capabilă de compromisuri. La
dezbaterea despre darwinism, lăsa poveștile biblice aproape
necomentate, dar se sustrăgea, încântată, însărcinării cu educația
religioasă duminicală a elevilor. În loc să o facă, ea se ducea cu ei
pe-afară, în natură, pentru a le arăta frumoasa lume a lui
Dumnezeu, iar ei învățau, în acest răstimp, mai multe despre plante
și despre animale decât despre dragostea de aproape și despre
penitență. Cu toate acestea, nimeni nu protestase încă, iar în timpul
iernii toate astea aveau să se sfârșească.
Christopher era extrem de optimist în ceea ce privește
transformarea savantei lui verișoare într-o nevastă docilă de preot.
Cât despre problema episcopului, pe care o vedea mai degrabă ca
pe o fortăreață împotriva decăderii virtuții preaarătosului său
paroh, reverendul nu-și făcea mari speranțe. Firește că avea să
1485
încerce să fie fidel – dar Sarah îl plictisea deja de pe acum cu dorința
ei de a fi cucerită, așa cum îi pretindea. La urma urmelor, nu-i era
greu să se abțină.
Sarah nu era urâtă, dar îi lipseau mișcările suple, care îl excitau doar
văzându-le la alte femei, de pildă pe doamna Walker și, mai mult
decât atât, sub hainele ei modeste, ea îi părea dreaptă ca o scândură.
Să o ia de nevastă pe Sarah Bleachum era o decizie rațională.
Christopher nu simțea nici dragoste, nici vreo afecțiune intimă față
de ea.

— Nu cred că reverendul este îndrăgostit de domnișoara Bleachum,

flecărea Lilian, întorcându-se, alături de Gloria, agale spre școală.
Gloria era bucuroasă că erau împreună, fiindcă se făcuse târziu cu
pregătirile pentru sărbătoarea parohiei și poarta școlii era cu
siguranță închisă. Gloria ar fi trebuit să sune și în mod cert ar fi fost
mustrată, dar Lilian susținea că știe cel puțin două posibilități de a
sări pe ascuns gardul.
— De ce spui asta? se miră Gloria. Sigur că o iubește!
Gloria nu-și putea imagina cum ar fi putut cineva pe lumea asta să
nu o iubească pe Sarah Bleachum.
— Nu o privește de parcă ar face-o, explică Lilian. Nu așa< în fine,
nu așa< nici eu nu știu. Dar o privește așa pe doamna Walker și pe
Brigit Pierce-Barrister.
— Pe Brigit? întrebă Gloria. Ești nebună!
Brigit Pierce-Barrister era o elevă de la Oaks Garden. Era în ultimul
an și mai în vârstă decât majoritatea celorlalte. La fel ca Gloria, ea
fusese trimisă relativ târziu la internat, primise multă vreme o
educație particulară, acasă. Acum avea deja șaptesprezece ani și era
pe deplin dezvoltată. Fetele chicoteau între ele despre „sânii tot mai
umflați” ai lui Brigit, sub uniforma cu croi inevitabil strâmt.
— Dar reverendul nu poate fi îndrăgostit de Brigit!
Lilian chicoti.
1486
— De ce nu? Brigit este, cu siguranță, îndrăgostită de el. Și Mary
Stellington la fel, am tras cu urechea la ce vorbeau. Amândouă
visează la el, Mary i-a făcut un semn de carte din flori presate, pe
care i l-a dăruit la solstițiul de vară. Acum se holbează neîncetat la
Biblia lui, în speranța că îl folosește și că, folosindu-l, se gândește la
ea. Brigit mai spune că săptămâna viitoare va avea voie să cânte în
timpul slujbei. Iar ei îi este frică să nu poată scoate un sunet, atunci
când e el de față<
Ultimul lucru Gloria îl putea înțelege prea bine.
— Chiar și fetele din clasa mea visau la el. Și Gabrielle. Doamne, dar
trebuie să fi observat asta!
Gloria suspină. De mult nu mai asculta bârfele dintre Gabrielle și
prietenele ei. Cum de putea visa cineva la reverendul Bleachum?
Era peste capacitatea de a pricepe. În primul rând, el era, firește, cu
mult prea bătrân pentru toate aceste fete. Și apoi< Gloria nu putea
altfel, pur și simplu nu-i plăcea de reverend. Ceva legat de el îl făcea
să pară necinstit. El o complimenta ori de câte ori se întâlneau,
privind-o în ochi. În afară de aceasta, nu-i plăcea să fie atinsă de el.
Reverendul Bleachum avea obiceiul de a se apropia de interlocutor
și să își lase mâna, în semn de consolare sau de liniștire, pe degetele
sau pe umerii acestuia. Gloria ura treaba asta.
— În ce mă privește, nu m-aș căsători cu el, flecări Lilian mai
departe. Gândește-te numai la felul în care le atinge. Dacă e să mă
căsătoresc vreodată, atunci soțul meu trebuie să mă atingă doar pe
mine și să-mi spună lucruri frumoase doar mie, nu tuturor femeilor
pe care le întâlnește. Și nu ar avea voie să danseze decât cu mine.
Facem pariu că reverendul Bleachum va dansa la sărbătoarea de
vară cu Brigit? Ia uite, aici e copacul. Reușești să sari sus, până la
ultima creangă? Dacă o prinzi, te poți cățăra foarte ușor și să sari
după aceea gardul.
Gloria o privi jignită.
— Bineînțeles că pot sări până acolo, sus. Dar pe partea cealaltă mai
1487
e o creangă?
Lilian dădu din cap în semn că da.
— Sigur, e foarte simplu. Cațără-te după mine!
Câteva minute mai târziu, fetele aterizară în siguranță în grădina
școlii. Într-adevăr, era un drum ușor, la care Gloria s-ar fi putut
gândi și singură. Când avea să învețe oare să gândească altfel decât
numai linear? Și acum Lilian îi făcuse, pe deasupra, și frică. Dacă
reverendul nu o iubea pe domnișoara Bleachum, era foarte posibil
să nu se căsătorească cu ea. Ea s-ar fi întors în Noua Zeelandă și și-
ar fi căutat o slujbă nouă. Și, pentru Dumnezeu, ce avea să se aleagă
de Gloria?

Sarah Bleachum era departe de a savura sărbătoarea de vară a

comunității. Ea nu stătea la tinerele fete, ci fusese condusă de către
doamna Buster la masa matroanelor locului. Aici făcea acum,
plictisită, conversație, după ce, mai înainte, păzise bazarul pentru
săraci și vânzarea de prăjituri. Firește că trebuise să-și cumpere și ei
ceva. Fără niciun chef, luase de la doamna Buster o învelitoare
tricotată pentru păstrarea ouălor calde și o husă tricotată pentru un
ceainic.
— Ai nevoie de multe pentru o gospodărie aflată la început de
drum! îi explică doamna Buster.
Pentru ea era de la sine înțeles ca lucrul de mână cumpărat de Sarah
să împodobească în curând masa reverendului, iar acest gând părea
să o facă fericită. Sarah încuviință, absentă. În principiu, tot ce era
pus în vânzare i se părea absolut oribil, dar își spuse că o învelitoare
tricotată pentru ouă e la fel de bună ca orice altceva. Reverendul
însuși o văzuse, de fapt, în acea după-amiază, dar de la distanță.
Mai devreme, el pălăvrăgise cu niște bărbați, iar acum se întreținea,
aparent foarte animat, cu domnișoara Arrowstone. Rectorița venise
la sărbătoare alături de cele nouă fete ale ei, rămase în internat,
cărora nu le trecuse de bună seamă nimic altceva prin minte decât
1488
să-și petreacă vacanța în Sawston. Fetele se distrau împletind
coronițe; Lilian arăta în rochița ei albă de sărbătoare și coronița de
flori ca o mică zână a pădurii. Gloria era din nou posacă. Cineva
trebuie să o fi supărat sau să o fi tachinat; în orice caz, își luă
coronița și o aruncă cât colo. Pe de altă parte, abia dacă îi stătea
peste buclele sârmoase pe care ea le purta în acea zi, resemnată,
despletite. De obicei, încerca să își împletească din ele codițe, însă
era complicat, iar atunci când reușea, ele stăteau la o oarecare
distanță de cap, de parcă ar fi fost întărite cu sârmă. Sarah o consola
pe fată, spunându-i că părul mai trebuie să crească. Gravitația avea
să învingă cândva și codițele aveau să îi atârne la fel ca tuturor
celorlalte fete. Dar Gloria nu prea o credea.
Brigit Pierce-Barrister tocmai îi arunca reverendului o ocheadă
galeșă. Arăta ca o nimfă plinuță. Rochia părea să fie mult prea
copilăroasă pentru trupul ei deja bine dezvoltat. Sarah se întreba de
ce domnișoara Arrowstone nu o obliga pe fată să își prindă măcar
părul.
Brigit îi spuse ceva lui Christopher, iar el îi răspunse zâmbind.
Sarah simți o înțepătură a geloziei. Ceea ce era, firește, o prostie.
Cea mică putea să viseze la el, dar reverendul nu ar fi dat niciodată
apă la moară unei fete de șaptesprezece ani.
Sarah se întrebă dacă nu ar fi trebuit să se ridice și să meargă agale
până la masa celor de la Oaks Garden. Cu siguranță că discuția cu
profesoarele ar fi fost mai interesantă decât bârfele pe care le
schimbau între ele doamna Buster și prietenele ei. Dar pentru asta
Christopher ar fi mustrat-o din nou – și lui Sarah nu-i plăcea să-i
ațâțe supărările. Ceea ce o dezorienta, fiindcă la început nu-i păsa
prea mult dacă se mai dondăneau din când în când. De când însă își
recunoscuseră, reciproc, dragostea, Christopher o dojenea, ce-i
drept mult mai rar, dar pentru asta o „pedepsea” mult mai subtil.
Dacă Sarah îl enerva cu niște cuvinte sau fapte oarecare, el o ignora
zile întregi, nu o mai lua de mână în felul acela blând, care îți
1489
încălzește sufletul, și, firește, nu o mai lua nici în brațe și nici nu o
mai săruta.
Sarah nu se gândise înainte niciodată la tandrețe. Nu visase la
bărbați, așa cum o recunoscuseră uneori celelalte fete din seminar,
sub pecetea tăcerii, și nu se întâmpla decât rar să își mângâie pe
furiș trupul, pe sub pătură. Însă acum simțea un dor arzător și
suferea când Christopher o ținea la distanță. Ziua nu-și găsea
liniștea, seara zăcea trează la nesfârșit și se gândea numai la cum de
îl putuse supăra atât de tare și ce anume ar putea face pentru a-l
îndupleca din nou. În imaginația ei, retrăia mereu sărutările lui și îi
auzea vocea joasă spunând cuvinte pline de tandrețe.
Uneori îi trecea prin cap cuvântul „obsedată” dar se speria să lege
acest cuvânt de dragostea ei pentru Christopher, chiar și numai în
gând. Mai bun era „vrăjit” sau „fermecat”. Sarah spera să găsească
împlinirea în brațele lui Christopher și își dorea să i-o poată arăta
mai bine. Dar dacă la început înghețase atunci când Christopher o
atinsese, acum părea să se topească de-a dreptul. Nu reușea, la
rându-i, să îl dezmierde, ci devenea pur și simplu neputincioasă în
brațele lui. În acele clipe, ardea de nerăbdare să stabilească, în
sfârșit, data nunții. Pentru Christopher părea să fie clar că ea
spusese Da, și, în mod evident, nu i se mai părea necesar să o mai
ceară în căsătorie într-un chip romantic. Erau perioade în care Sarah
se enerva din acest motiv, dar când îl vedea sau când el chiar o
atingea, toate astea erau uitate. Poate, își spunea ea, ar fi trebuit să
înceapă discuția pe acest subiect, să îi deschidă ochii asupra ofertei.
Însă, imediat după aceea, mândria îi învingea slăbiciunea.
Ca acum, de pildă, când orchestra se reunise și începuse să îndemne
lumea la dans. Sarah se aștepta ca Christopher să vină la ea, dar el o
luă la dans, într-adevăr, pe domnișoara Wedgewood. Spre
încântarea generală, o condusese pe profesoara de muzică pe ritmul
unui vals. Imediat după aceea, veni rândul doamnei Buster.

1490
— Poftim, vezi și tu, nu dansează cu domnișoara Bleachum! îi șopti,
triumfătoare, Lilian Gloriei. Nici nu-i pasă de ea.
Ultimul lucru pe care Gloria voia să îl audă în acea zi erau veștile
proaste. Mai devreme primise o scrisoare de la părinți, care își
anunțau vizita în vacanța de toamnă. De fapt, ar fi trebuit să
reușească asta încă din acea vară, însă Kura și William voiau să mai
rămână, totuși, la Paris, acolo unde tocmai se aflau.
— Dar ai putea să mergi tu acolo! zise Lilian mirată, rostind, cu voce
tare, ceea ce Gloria gândea în sinea ei.
Familia Martyn nu-și făcuse griji, lăsând-o să vină singură din Noua
Zeelandă. Era imposibil ca ei să nu aibă acum încredere în ea, că nu
ar putea călători de la Londra la Paris.
— Mă întreb dacă vor cu adevărat să o vadă pe buna noastră Gloria!
o ironiză Fiona Hills-Galant.
Fata auzise vorbele lui Lilian și profita acum de ocazie să o împungă
pe Gloria.
— Dar, la felul în care cânți la pian, Glory, nu ești de mare folos pe
scenă. Dacă măcar ți-ar sta cât de cât bine coronița aia din flori!
Atunci ai putea țopăi pe scenă, în fuste de iarbă, cu dansatorii negri!
Auzind-o, Gloria își aruncă furioasă florile. Putea să încerce cât voia
să se aranjeze, că nimeni n-o voia! Era de neconceput ca
domnișoarei Bleachum să îi meargă la fel de rău. Reverendul
trebuia să o iubească, pur și simplu trebuia!
— Că doar n-o fi îndrăgostit până și de doamna Buster! observă
Gloria.
Se liniștise atunci când reverendul începuse să o învârtă pe
matroană pe ritmul unei polci și nu pe drăguța doamnă Winter.
— Bineînțeles că nu, dar nu poate să danseze doar cu alea de care e
îndrăgostit. Asta ar bate la ochi, explică Lilian cu superioritate. Fii
atentă, acum o să mai danseze cu vreo câteva femei în vârstă și apoi
cu Brigit.
Într-adevăr, Christopher a mai condus câțiva alți „stâlpi ai parohiei
1491
sale” pe ringul de dans, înainte de a se apropia din nou de masa
celor de la Oaks Garden. Alături erau puse o carafă cu o băutură
rece, din ceai și suc de fructe, care să îi răcorească pe dansatori.
Brigit Pierce-Barrister îi umplu sârguincioasă paharul.
— Sunteți un bun dansator, domnule reverend! îl complimentă ea și
îl tachină cu un zâmbet. Dar se cuvine, oare, pentru un slujitor al
Domnului?
Christopher râse.
— Și regele David dansa, Brigit, observă el. Dumnezeu le-a dăruit
copiilor lui muzica și dansul, pentru ca ei să se bucure de ea. De ce
să nu se bucure de ea, așadar, un om al bisericii?
— Atunci, dansați o dată și cu mine? întrebă Brigit.
Christopher încuviință, iar acum până și Gloria văzu o scânteiere în
ochii lui.
— De ce nu? Dar știi să dansezi? Nu știam că Oaks Garden oferă și
cursuri de dans.
Brigit râse și îi făcu cu ochiul.
— Un verișor de-acasă, din Norfolk, mi-a arătat<
Își puse ușor mâna peste brațul reverendului, în timp ce el o
conducea pe ringul de dans.
Gloria îi aruncă lui Sarah o privire. Și tânăra profesoară îl urmărea
pe cel care îi era aproape logodnic. Părea să fie calmă, dar Gloria o
cunoștea îndeajuns de bine cât să observe că era furioasă.
Brigit se cuibări ca de la sine înțeles în brațele lui Christopher și îi
urmă cu dibăcie felul în care el o conducea. Firește că nu era nimic
necuviincios în atingerea lui, dar se vedea de departe că, în acest
caz, el nu onora o simplă datorie.
— O pereche frumoasă! observă atunci și doamna Buster. Deși fata
este, desigur, cu mult prea tânără pentru el. Dumneavoastră nu
dansați, domnișoară Bleachum?
Sarah vru să îi răspundă abrupt că ar fi dansat cu foarte mare
plăcere dacă ar fi fost invitată, dar își mușcă apoi cuvintele. Mai
1492
întâi, pentru că ar fi fost necuviincios și, în al doilea rând, nici nu era
adevărat. Sarah nu era o dansatoare bună. Cu ochelarii ei, îi era
rușine să se pună, în văzul lumii, pe ringul de dans, iar fără ei era
aproape oarbă. Pe lângă aceasta, până atunci nu avusese decât de
puține ori ocazia să participe la seri dansante. În principiu, ar fi
putut renunța foarte bine – dacă nu ar fi resimțit acum nevoia de a fi
strânsă în brațe de Christopher, tot astfel cum o făcea și cu
impertinenta aia mică de Brigit, pe ringul de dans.
— Mai aveți semnul de carte al lui Mary Stellington? se interesă
Brigit în acea clipă. Mica, drăguța Mary! E încă atât de copilăroasă,
încât a purtat florile pentru el în sân. Și acum se uită în fiecare zi
dacă purtați într-adevăr semnul de carte cu dumneavoastră<
Christopher zâmbi și o trase pe Brigit mai aproape. Polca se
transformă într-un vals, ceea ce îl făcu să fie cuviincios.
— Îi poți spune că îl am la loc de cinste, observă el. Și ai dreptate,
Mary este un copil încântător<
Degetele începură să i se joace ușor cu mâna ei.
— Însă dumneavoastră vă este mai dragă o femeie, nu-i așa,
reverendule? șopti Brigit conspirativ. Mă întreb dacă vă sunt pe
plac<
Christopher își mușcă buza, aflându-se aparent într-o situație
penibilă. Acum începea jocul care îi făcea atâta plăcere: întrebarea
cine cui îi oferea inocența – fata, preotului, sau preotul, femeii.
Deocamdată se rezuma la câteva mici divergențe, la un cuvânt, la o
atingere. Și cu o astfel de tânără ca Brigit, el nici n-ar fi mers mult
mai departe de un sărut. Deși< ea părea mai experimentată decât
își închipuise el<

Să danseze mai mult de două dansuri cu o parteneră și, pe

deasupra, cu una atât de tânără, nu se cădea pentru reverend. De
aceea, Christopher se despărți de Brigit după vals. Nu cu mare
neplăcere, dar asta era o altă parte a jocului. Se înclină politicos în
1493
fața ei și o conduse înapoi la masă. În timp ce o ajuta cu scaunul,
auzi două fete de la masa de alături, care vorbeau în șoaptă.
— Poftim, acum ai dovada că el e îndrăgostit de ea! explica Lilian,
triumfătoare. Ți-am spus doar. Dansează cu ea, dar mai degrabă ar
săruta-o. Și domnișoarei Bleachum nu-i aruncă nicio privire<
Christopher împietri. Acest drăcușor roșcat! La naiba! Fusese atenția
lui față de Brigit Pierce-Barrister într-adevăr atât de evidentă, sau
această fată avea un simț bine dezvoltat pentru încurcături? În orice
caz, era deja subiect de bârfă. Dacă nu voia să se discrediteze
complet, trebuia să îi vină repede o idee. Christopher își aminti de
ultima mustrare a episcopului și se simți îngrozitor. Dacă șeful lui
mai afla așa ceva, asta l-ar fi putut costa postul, iar Christopher se
simțea atât de bine în Sawston< Se mobiliză, le zâmbi elevelor și
profesoarelor de la Oaks Garden și apoi o luă agale spre Sarah.
— Dansezi, draga mea? întrebă el politicos.
Sarah încuviință și zâmbi bucuroasă. Tocmai arătase cam indispusă.
Oare bănuia și ea ceva? Christopher o luă de mână. Trebuia să ducă
asta la bun sfârșit. Nu decisese el demult că Sarah era soția hărăzită
lui de Dumnezeu? Venise timpul să grăbească lucrurile.
Sarah încuviință ochelarii și, pe jumătate oarbă, își urmă verișorul
pe ringul de dans. Era frumos să fii cuprinsă de el. Sarah avea
sentimentul că se lasă întru totul condusă de el, dar lui Christopher
i se părea că ține un sac de cartofi în brațe. Fie trebuia să o târască
după el, fie ea îl călca pe picioare. Se strădui, totuși, să zâmbească.
— O serbare frumoasă, draga mea, observă el. Și tu ai avut o mare
contribuție. Ce ne-am fi făcut noi fără ajutorul tău la pregătiri?
Sarah își ridică atunci fruntea și îl privi. Îi văzu însă chipul în ceață.
— Dar eu te am atât de rar pentru mine, se plânse ea ușor. Chiar
trebuie să dansezi cu toate femeile astea? Doamna Buster a făcut
deja o remarcă<
Pe Christopher îl treceau toate sudorile. Deci și baba aia observase
ceva. Nu ajuta la nimic, trebuia să își continue jocul.
1494
— Sarah, draga mea, doamna Buster nu va precupeți nicio ocazie de
a împrăștia cu răutate orice bârfă. Dar, dacă nu ai nimic împotrivă,
îi vom da și un mesaj pozitiv, pe care să îl ia cu ea. Vreau să mă
căsătoresc cu tine, Sarah! Ai ceva împotrivă dacă o anunțăm azi?
Sarah roși pe dată și nu mai putu să danseze. În sfârșit! În sfârșit, o
ceruse! O mică pornire mai protesta în ea, deoarece, pentru Sarah, o
cerere în căsătorie era de fapt, o chestiune mai intimă. Și s-ar fi
așteptat, și ea, ca Christopher să vrea să audă de la ea un Da, înainte
de a împrăștia vestea. Dar aceste porniri mai făceau parte din
vechea Sarah, femeia care fusese ea înainte de a iubi. Sarah se
strădui să zâmbească.
— Te rog< aș dori< deci, eu< nu am nimic împotrivă<

— Domnișoara Bleachum arată de parcă s-ar fi izbit de un zid,

observă Lilian fără pic de respect.
Reverendul a cerut orchestrei un moment de liniște și a anunțat
întreaga parohie de sus, de pe podium, că el și domnișoara Sarah
Bleachum tocmai se logodiseră. Sarah părea că ar fi vrut să intre în
pământ de rușine; chipul îi devenise palid, însă pe obraji se
conturau pete roșii.
Gloria o compătimea. Trebuie să fi fost îngrozitor să stai acolo sus și
toate privirile să fie fixate asupra ta. Cu atât mai mult cu cât Brigit și
doamna Emily Winter nu se uitau cu prea multă bunăvoință. Și pe
domnișoara Wedgewood o văzuse mai fericită în alte ocazii. Cu
siguranță că ea își făcuse iluzii referitoare la mâna reverendului. De
fapt, cei doi s-ar fi și potrivit bine. Domnișoara Wedgewood cânta la
orgă mult mai bine decât domnișoara Bleachum, dar Gloria era
fericită că el se hotărâse pentru fosta ei profesoară particulară.
Astfel, domnișoara Bleachum rămânea aici orice s-ar fi întâmplat –
și avea să o consoleze și să îi dicteze scrisorile pe care să le trimită
acasă, pentru ca nimeni să nu observe cât de nefericită era.
— Totuși, ea nu-mi pare foarte fericită, continuă Lilian.
1495
Gloria hotărî să nu o mai bage în seamă pe verișoara ei.

1496
 8

Charlotte era de părere că Jack exagera cu grijile lui pentru Gloria.

— Dumnezeule, da, bineînțeles că scrie cam prea butucănos, spuse
ea. Chiar spre deosebire de Lilian – ea pare să fie un uragan. Dar
Gloria are treisprezece ani, are altele în cap decât să aștearnă pe
hârtie gânduri profunde. Probabil că vrea să termine repede și nici
nu se gândește la conținut.
Jack ridică din sprâncene. Cei doi se aflau în trenul dinspre
Greymouth spre Christchurch și tocmai își rememoraseră punctele
culminante ale voiajului de nuntă. Fusese minunat. Caleb Biller se
dovedise a fi un partener de discuție extrem de interesant pentru
Charlotte și, pe deasupra, le dăduse diferite ponturi pentru excursii
și alte asemenea. Elaine și Timothy ieșeau rar – și, chiar dacă Tim nu
recunoștea, viața cotidiană îl aducea deseori până în pragul
surmenajului. Șoldul nu i se vindecase perfect după accident și îl
durea infernal atunci când făcea mai mulți pași sau când ședea prea
multă vreme pe scaune tari. Era fericit când, de sărbători și la sfârșit
de săptămână, putea sta în fotolii, dedicându-se familiei. Drumețiile
și minunile naturii, ca de exemplu Pancacke Rocks, nu intrau în
discuție.
Elaine, de fapt un om al naturii, făcea în mod regulat plimbări
călare, care o duceau doar în preajma localității. Însă ea le
împrumută cu plăcere lui Jack și Charlottei o șaretă și unul dintre
caii ei, iar cei doi explorau cu nesaț Coasta de Vest. În acest sens,
Caleb Biller era un sfetnic de excepție. O dată sau de două ori, el
chiar însoțise tânăra pereche la triburile Maori, pe care le știa, iar
aceștia îi primiseră cu ospitalitate. Charlotte se bucurase de un haka
de nuntă, intonat special pentru ea, și strălucise cu proaspăt
dobânditele ei cunoștințe de limbă.
— Veți ajunge departe ca și cercetătoare, fu de părere Caleb, în cele
1497
din urmă. Până acum nimeni nu s-a preocupat de legendele și de
miturile lor. Kura și cu mine ne-am interesat mai mult de muzică,
iar pe mine mă entuziasmează și sculptura. Dar veți fi cu siguranță
răsplătită dacă veți culege aceste povești vechi, înainte ca ele să fie
contaminate cu altele noi. Și nu spun „diluate” intenționat – esența
culturii transmise oral este ca ea să se adapteze schimbării
vremurilor, iar maorii sunt adevărați maeștri ai adaptării. Aproape
că îmi pare rău când văd cât de repede renunță la propriul lor stil de
viață, atunci când cel al tribului pakeha li se pare mai confortabil. O
să le pară cândva rău și atunci vor regreta că vechile tradiții nu au
fost păstrate.
Charlotte era mândră de laudă și se dedică studiilor ei cu și mai
mult sârg. Jack îi lăsă cu bunăvoință tot timpul necesar în acest scop
și reîmprospătă vechea prietenie cu Elaine, ieșind cu ea călare și
ajutând-o să dreseze câinii. Timp în care venea mereu, vrând
nevrând, vorba despre cele două fete de la internatul englez – și
grijile lui Jack pentru Gloria creșteau, pe măsură ce Elaine povestea
mai mult despre Lilian și despre scrisorile ei vesele.
— Gloria nu este, de fapt, superficială, îi spuse el soției sale. Din
contră, gândește prea mult atunci când o preocupă ceva. Și era
întotdeauna plină de viață la Kirward Station. Dar acum< nicio
întrebare despre oi sau despre câini. Și-a iubit poneiul, acum nici
nu-l mai amintește! Nu pot să cred că se entuziasmează dintr-odată,
în locul lor, de cântat la pian și de pictat!
Charlotte zâmbi.
— Copiii se schimbă, Jack. Vei vedea, atunci când vom avea noi
înșine unul. Cât de curând, mă gândesc, sau ai vreo altă părere? Mi-
aș dori mai întâi o fată și apoi un băiat. Și tu? Sau mai bine întâi un
băiat?
Se juca cu părul și părea să vrea să-și despletească coada. Și, în tot
acest răstimp, arunca priviri cu subînțeles spre patul încăpător, care
trona în vagonul-salon al lui George Greenwood. Lui Jack i se părea
1498
enervant să facă dragoste pe ritmul trenului în mișcare, dar pentru
Charlotte era, pesemne, punctul culminant al călătoriei lor.
Jack o sărută.
— Primesc tot ceea ce tu îmi oferi! spuse el drăgăstos, o ridică în
brațe și o duse la pat. Charlotte era ușoară ca un fulg. Cu totul altfel
decât Gloria, care fusese solidă încă de copil< El nu-și putea
imagina că se acomodase dintr-odată, fără niciun fel de probleme, la
viața de internat din Oaks Garden.
— Dacă te neliniștește atât de mult, de ce nu-i scrii? întrebă
Charlotte.
Părea să îi citească gândurile; în orice caz, observă că Jack nu era, în
continuare, atent la cele ce se petreceau. Era sigură că motivul e
Gloria. Charlottei îi părea rău că nu o cunoscuse pe fată mai bine. I
se părea că, odată cu ea, pierduse o fațetă importantă a
personalității lui Jack.
— Scrie-i o scrisoare personală, nu ca lungile inventare pe care
domnișoara Gwyn i le trimite la fiecare câteva zile. Nici ea nu scrie
foarte sensibil, la urma urmei, rapoartele ei sunt tot de lemn,
aproape la fel ca ale Gloriei: „În urma ultimului recensământ,
Kirward Station are un număr de unsprezece mii trei sute șaizeci și
una de oi.” Cui îi pasă de asta?
Gloria, își spunea Jack, se simțea totuși consolată. Avea să îi scrie
fetei. Dar acum avea altele de făcut<

Tot satul Sawston părea să fie preocupat cu pregătirile de nuntă ale

stimabilului său reverend. Data petrecerii fusese fixată pentru 5
septembrie, episcopul n-ar fi acceptat pentru nimic în lume să nu-și
cunune el însuși reverendul cu tânăra domnișoară Bleachum.
Atunci când află de logodnă, el invită perechea la cină la el acasă,
iar Sarah reuși să facă o foarte bună impresie. Soția episcopului îi
vorbi despre îndatoririle unei neveste de paroh și dovedi o mare
înțelegere pentru faptul că Sarah încă se mai simțea, deseori,
1499
copleșită.
— Este o chestiune de obișnuință, domnișoară Bleachum. Și viitorul
dumneavoastră soț se află, la rândul lui, la începutul carierei. Deși,
dacă am înțeles bine de la soțul meu, se descurcă minunat. Cu
siguranță că mai târziu îl vor aștepta sarcini importante și abia
atunci când va avea la dispoziție un vicar drept ajutor, vă veți putea
ocupa în mod special de treburile care sunt importante pentru voi<
Sarah se întrebă care erau acele treburi. Până acum, nu găsea nimic
interesant la niciuna dintre treburile legate de biserică. Însă, chiar
dacă era chinuită de îndoieli, ajungea o singură privire asupra
fascinanților ochi căprui ai lui Christopher sau o atingere în treacăt
a mâinii lui, pentru ca Sarah să se convingă de vocația ei de soție de
paroh.
Așa se face că rămăsese cât se poate de calmă atunci când doamna
Buster insistase să îi croiască o rochie – în stilul modei anilor 1880.
Ascultă cu răbdare duminică ideile mamelor, care se oferiră ca
odraslele lor să îi ducă trena și florile și încercă să explice, pe cât de
politicos îi fu cu putință, că Gloria Martyn și Lilian Lambert erau, în
acest caz, mult mai îndreptățite să o facă. Gloria însă ar fi fost cu
mare plăcere dispusă să renunțe la asta.
— Eu nici măcar nu sunt drăguță, domnișoară Bleachum, mormăi
ea. Oamenii or să râdă dacă ar fi să fiu domnișoara dumneavoastră
de onoare.
Sarah dădu din cap.
— O să râdă la fel de bine când îmi voi purta ochelarii mei mari,
puse ea. Pe de altă parte, încă nu m-am decis întrutotul să o fac.
Poate că, totuși, voi renunța la ei.
— Dar atunci vă veți rătăci pe drumul spre altar, îi dădu de gândit
Gloria. Și, de fapt... deci, de fapt, reverendul ar trebui să vă iubească
și cu ochelari. Sau nu?
Gloria pusese, de la sine înțeles, accentul pe acel „sau nu”. Ea
renunțase de mult la speranța de a fi iubită numai de dragul ei.
1500
Firește că citea scrisorile pe care i le trimitea bunica Gwyn și chiar
credea că membrii familiei McKenzie duceau dorul strănepoatei lor.
Dar o iubeau oare cu adevărat pe Gloria? Sau era vorba doar să
moștenească Kirward Station?
Gloria își petrecea nopți întregi rumegând de ce se conformase
bunica ei Gwyn voinței părinților atât de ușor. Părea să-și
amintească de faptul că Jack fusese împotrivă. Dar Jack nu îi
răspunsese la scrisoare. El n-ar fi venit să o ia. Poate că o și uitase.
— Reverendul mă iubește cu și fără ochelari, Glory, exact la fel cum
te iubesc și eu, indiferent dacă îți stau bine sau nu toate înfloriturile
astea oribile. Și bunica ta te iubește, și părinții tăi<
Domnișoara Bleachum se străduia, dar Gloria știa că mințea.
Pe de altă parte, Lilian era încântată de sarcinile ei legate de nuntă și
nu mai vorbea despre nimic altceva. Cel mai drag i-ar fi fost să cânte
la orgă, dar partea asta o prelua domnișoara Wedgewood, chiar
dacă, în timpul repetițiilor, părea să fie mereu răcită.

Christopher Bleachum era mulțumit de felul în care mergeau

lucrurile, chiar dacă devenea melancolic atunci când o vedea la
slujbă pe Brigit Pierce-Barrister. Nu a mai reînnodat delicatele, abia
legatele fire cu respectiva fată. Acum, fiind logodit oficial, voia să fie
fidel. Oricât de greu avea să îi fie, era ferm decis să îi fie lui Sarah un
soț bun, fidel, care să aibă grijă de ea – chiar dacă era de părere că,
mai nou, domnișoara Winter îl privea iar cu interes, aproape cu
compasiune. Ea știa, probabil, că Sarah nu era femeia la care visase
o viață întreagă; pe de altă parte, nici Emily Winter, nici Brigit
Pierce-Barrister nu erau predestinate, nici pe departe, sarcinilor pe
care o soție de paroh trebuia să și le asume. Lui Christopher i se
părea foarte creștin, aproape eroic, să nu se mai uite la cele două
femei, ci, din contră, să îi facă mai asiduu curte lui Sarah. Ea se
topise de mult în mâinile lui; era mult prea greu să îl mai ispitească
în vreun fel.
1501
În cele din urmă, ziua cea mare se apropia din ce în ce mai mult și
întreaga parohie părea să fiarbă de nerăbdare. Sarah își încercă
rochia și vărsă multe lacrimi când păru să nu îi vină nicicum. În
afară de asta, jabourile excesive o făceau să pară un copil. Puținele
ei forme se pierdeau într-o mare de satin și tul, care se lăbărța și se
strângea mereu în locuri nepotrivite.
— Nu sunt îngâmfată, dar așa nu mă pot prezenta dinaintea
episcopului! își vărsă ea amarul în fața lui Christopher. Am toată
stima față de bunăvoința doamnei Buster și a doamnei Holleer – dar
ele chiar nu știu să coasă. Acum vor să o îmbunătățească, dar nu
cred că o vor mai reuși<
Până atunci, pe Christopher nu prea îl interesau astfel de probleme,
dar înțelegea cât de important era ca Sarah să pășească înaintea
altarului îmbrăcată potrivit. Bineînțeles că pe matroanele parohiei le
măgulea să o îmbrace pe tânăra mireasă și Christopher o liniștise
mereu pe Sarah atunci când era nervoasă. Dar dacă rochia nu se
potrivea cu adevărat<
— Doamna Winter este o croitoreasă îndemânatică, observă el. Ar
trebui să poată rezolva treaba asta. Voi discuta cu ea despre asta
mâine.

— Nu este lipsit de o oarecare ironie, făcu Emily Winter, atunci

când Christopher i se adresă cu rugămintea. Tocmai eu să fiu cea
care îi croiește rochia virginei tale soții< Este virgină, nu?
Emily stătea în ușa casei. Nu era în niciun caz singură cu
Christopher, dar reuși totuși să se poziționeze astfel încât postura ei
să-i pară atrăgătoare. Emily era o femeie relativ scundă, dar bine
făcută, cu forme molatice și cu un chip de păpușă, cu tenul alb ca
zăpada. Pleoapele îi coborau grele peste ochii verzui-căprui, iar
părul castaniu, atunci când nu-l aduna, într-un coc, așa cum făcuse
acum, i se prelingea pe spate în bucle mari.
— Bineînțeles că n-am atins-o! spuse Christopher. Și te rog, Emily,
1502
nu mă mai privi așa. Sunt un bărbat aproape însurat, iar ce s-a
petrecut între noi a provocat suficiente necazuri<
Emily râse răgușit.
— Și totuși, ți-ai da ani din viață dacă, în ziua nunții tale, ți-aș păși
alături și aș îngâna un Da decent. Sau nu mă mai dorești?
— Nu-i vorba de dorit, Emily, e vorba despre reputația mea. Și
despre a ta, asta n-ai voie să o uiți. Deci, o ajuți pe Sarah?
Christopher încerca disperat să-și ascundă tulburarea.
Emily încuviință.
— Voi face tot ce se poate mai bun pentru această fetiță. Ar trebui să
o ascundem pe Sarah după un voal gros, nu-i așa?
Râse din nou.
— Trimite-o cât mai repede încoace, o știu pe doamna Buster. Va
trebui să refac întreaga rochie.
Sarah apăru încă în acea după-amiază și izbucni din nou în lacrimi
când trebui să încerce iar rochia înaintea oglinzii doamnei Winter.
Emily își ridică ochii către cer. Și mai era și o plângăcioasă! Dar avea
să își țină promisiunea. Decisă, scăpă rochia de tot tulul și de toate
jabourile și îi recomandă lui Sarah, care purta în general costume la
comandă, iar vara avea o predilecție pentru haine comode, un corset
sans-ventre.
— În așa ceva nu o să am aer! gemu Sarah, dar Emily scutură din
cap.
— Puțină lipsă de aer îi face foarte bine unei mirese! susținu ea.
Corsetul vă ridică sânii și vă scoate șoldurile în evidență. Aveți
nevoie de așa ceva! Veți arăta cu totul altfel, vă rog să mă credeți!
Într-adevăr, Sarah se uita fascinată în oglindă cum doamna Winter
prindea rochia, de-acum simplă, strânsă pe corp cu ace, cum
strâmta partea de jos și cum mărea decolteul.
— E prea generos! protestă Sarah, dar Emily adăugă o inserție de tul
care făcea rochia să pară închisă până sus, dar care, totuși, îndrepta
atenția asupra sânilor lui Sarah, ce puteau fi acum, în sfârșit,
1503
întrezăriți.
Tânăra era vizibil liniștită când plecă, în cele din urmă, de la Emily.
Insistase asupra unui voal simplu, în timp ce doamna Winter o
sfătuise să aleagă o creație mai complicată.
— Lăsați-mă, în acest caz, să vă aranjez părul! spusese Emily. Ar
putea fi foarte frumos, dacă nu l-ați purta mereu pieptănat atât de
sobru pe spate<

Sarah nu se mai recunoscu atunci când, în ziua nunții, se află

înaintea oglinzii. Emily Winter terminase rochia în ultima clipă, dar
îi venea ca turnată. Bineînțeles că Sarah abia se putea mișca în
corset, dar imaginea din oglindă era incredibilă.
Lilian și Gloria erau absolut încântate.
— Poate dacă mi-ați face și mie o rochie< începu Gloria, nesigură.
Niciuna dintre fete nu arăta prea bine în rochia de domnișoară de
onoare. Doamna Buster insistase asupra unor rochii roz, dar
creațiile de culoarea bomboanelor nu i se potriveau nici măcar lui
Lilian. Culoarea se certa cu zulufii ei roșii, iar pe Gloria o făcea, din
nou, grasă.
— Trebuie să mai crești puțin, fu de părere domnișoara Winter. Te
mai întinzi tu. În rest, însă, trebuie să porți rochii largi. N-ar trebui
să porți această eșarfa din jurul taliei. Dar despre asta nu discutăm
acum! Rochiile domnișoarelor de onoare trebuie să fie urâte. Nu
trebuie ca fetele să o eclipseze pe mireasă.
Ceea ce, în cazul de față, nici n-ar fi greu, își spuse Emily. Era destul de
mulțumită de ceea ce realizase, dar ar fi fost un cu totul și cu totul
alt efort să o transforme pe Sarah Bleachum într-o frumusețe. Asta
începea cu faptul că ei nu-i venea bine culoarea albă. Îi făcea pielea
să pară palidă, iar trăsăturile inexpresive. Un voal bine cusut ar fi
putut schimba câte ceva, dar lui Sarah i se cășunase pe chestia asta
simplă<
Emily drapă materialul cât de artistic putu în jurul părului lui
1504
Sarah, pe care tânăra femeie nu voia să-l poarte complet desfăcut.
Emily îl prinse ceva mai rafinat și, cu florile-soarelui colorate din el
– Lilian le culesese și împletise o coroniță – arăta destul de drăguț.
Emily Winter făcuse, în orice caz, tot ce se putea face mai bine. Și
avea să îi ceară lui Christopher o răsplată pentru asta.

Christopher Bleachum își aștepta mireasa în sacristie. Era fericit să

se poată reculege aici în liniște, înainte de a face, cu adevărat, acest
pas. Episcopul pălăvrăgea afară cu oile sale, iar Sarah probabil că
era încă aranjată de către femei. Totul putea să mai dureze.
Christopher se plimba nervos de colo-colo.
Dintr-odată, auzi ușa portalului din piatră, care ducea din cimitir
într-o anticameră a sacristiei. În zilele umede, reverendul avea
obiceiul să-și lase aici cizmele. Dar era o zi uscată de toamnă, iar
vizitatoarea lui, care tocmai intra, purta o rochie de seară de un
verde-măr, peste care își petrecuse o eșarfa verde-închis. Își prinsese
la spate părul îmbelșugat cu o agrafă lată, iar coada și-o
transformase în bucle ce atârnau greu, prelingându-i-se în jos, peste
umeri. O pălărioară verde, obraznică, scotea castaniul lor în
evidență.
— Emily! Ce cauți aici?
Reverendul o privea uimit și ușor prost dispus de plăcuta ei
apariție.
Emily Winter îi cercetă silueta suplă sau puternică, îmbrăcată într-o
redingotă pe care o închiriase pentru nuntă.
— Păi ce crezi? Îmi prezint roadele muncii. Uite<
Se întoarse către mica fereastră a sacristiei și arătă spre exterior.
Putea observa bine o parte a treptelor bisericii și Emily trebuie că
găsise o modalitate bună de a o face pe Sarah să stea acolo. Tânăra
mireasă trăncănea cu Gloria și cu Lilian, care, amândouă, păreau să
fie niște pitici din glazură de zahăr. Sarah, din contră, era complet
schimbată. Christopher îi privea stupefiat trupul delicat, dar nu
1505
complet lipsit de forme, în rochia elegantă și simplă din satin. Sarah
părea să stea mai drept. Părul, prins în cosițe complicate, îi făcea
chipul să pară mai plin.
— Îți place?
Emily se apropie mai mult de Christopher.
El inspiră adânc.
— Emily< Doamnă Winter< firește că îmi place. Tu<
Dumneavoastră< ați făcut minuni<
Emily izbucni în râs.
— Sunt doar câteva trucuri magice. Diseară, prințesa se va
transforma din nou în cenușăreasă. Dar atunci nu va mai exista cale
de întoarcere.
— Nu mai există încă de pe acum!
Christopher încercă să se sustragă apropierii ei, dar o făcea fără
plăcere. Simțea cum crește tensiunea în el, atracția față de ceea ce e
interzis. Ce era dacă o mai lua încă o dată pe Emily? Aici, lângă
biserica lui, la câțiva metri distanță de episcop< și chiar și de Sarah.
— Dar nu este prea târziu pentru câteva amintiri plăcute, îl ademeni
Emily. Hai, reverendule<
Ea rosti ultimul cuvânt lent și lasciv.
— Soțul meu bea deja un pahar în cinstea mirilor, episcopul
binecuvântează puștii satului, iar Sarah a ta o consolează pe urâta
aia de Gloria, ca să treacă peste faptul că arată ca un flamingo gras.
Nimeni nu ne va deranja<
Își lăsă eșarfa să cadă. Christopher nu mai avea decât o singură
dorință – să se cufunde în carnea ei.
— Hai, Christopher, încă o singură dată<

Sarei nu-i venea să creadă. Arăta foarte bine – pentru prima dată în
viață! Avea impresia că vede de pe acum licărul din ochii lui
Christopher atunci când va păși în biserică spre el. Nu-și va putea
închipui transformarea ei. Avea să o iubească acum și mai mult
1506
decât înainte<
Ce frumoasă ești, iubito, uite ce frumoasă ești. Psalmul avea să
capete o cu totul altă importanță atât pentru el, cât și pentru Sarah.
Fiindcă era frumoasă, dragostea o făcea să strălucească.
Numai de n-ar fi fost ochelarii aceia! Sarah știa că, îndărătul lor,
ochii îi păreau uriași și rotunzi, ca niște ochi de vacă și că îi
acopereau delicatețea trăsăturilor. Și-ar fi dorit să poată renunța la
ei, dar astfel s-ar fi privat, desigur, de mult râvnita imagine a ochilor
strălucitori ai iubitului ei în fața altarului. Și ar fi trebuit să pipăie
inelul de logodnă< Gloria avea dreptate, ar fi putut chiar să îl
dărâme pe episcop, iar una ca asta nu trebuia să se întâmple. Sarah
nu putea și nici nu voia să se împiedice, oarbă, în timpul cununiei.
Câteva minute fără ochelari, în care iubitul ei să o conducă, asta se
putea. Dar nu întreaga ceremonie.
Putea face, totuși, ceva în acest sens. Christopher trebuia să o vadă
cel puțin o dată în toată splendoarea ei, chiar dacă una ca asta
aducea, după cum se spune, ghinion. Chiaaar atât de rău nu putea fi
dacă el o privea încă dinainte de intrarea în biserică. Îl căută pur și
simplu, pentru o clipă, în sacristie, pentru a-i spune cât de minunat
lucrase Emily – și poate că avea chiar să o sărute. Cu siguranță că
avea să o sărute, altfel nici nu se putea! Sarah își strânse rochia și
voalul.
— Mă întorc imediat, fetelor. Spuneți-i episcopului asta, dacă
întreabă. Putem începe în cinci minute. Dar acum trebuie să<
Își aranjă ochelarii și o luă în grabă pe lângă biserică, spre mica
intrare a sacristiei. Nu era închisă. Firește că nu, doar Christopher
intrase pe aici.
Cu respirația întretăiată din cauza corsetului, dar și de emoție, își
dădu jos ochelarii și pipăi prin anticameră. Ușa sacristiei era
deschisă. Și acolo< acolo zări mișcându-se un trup bizar, compact,
așezat pe jumătate pe un fotoliu< ceva negru și verde< Și ceva roz.
Să fi fost piele goală?
1507
— Christopher?
Sarah își căută ochelarii în faldurile rochiei ei ridicate
— Sarah, nu!
Christopher Bleachum încercă să împiedice dezastrul, dar Sarah își
pusese deja ochelarii.
Oricum, Emily n-ar fi reușit să-și tragă atât de repede rochia în jos<
și pantalonii lui Christopher<
Imaginea era dezonorantă. Era ceva respingător.
Și o făcu pe Sarah Bleachum, obsedata, sedusa, cea care iubea, să
devină din nou femeia înțeleaptă, care nu se dădea înapoi de la a-și
pune propriul univers sub semnul îndoielii.
Buimăcită, se uită timp de mai multe secunde la trupurile pe
jumătate despuiate de lângă biserică. Apoi, ochii îi scânteiară de
furie și dezamăgire.
Lui Christopher îi trecură prin minte eroinele preferate din Biblie.
Era ușor să-ți închipui ce ar fi făcut Daphne, Esther și Jael cu el și cu
Emily<
Dar Sarah nu-l atacă. Nici măcar nu-i vorbi.
Palidă, cu buzele strânse, își smulse voalul din păr.
Emily se temu pentru o clipă că își va da jos și corsetul, fiindcă
degetele i se îndreptară spre nasturii rochiei; după care își reveni,
fugi afară, fără să le mai arunce nici măcar o singură privire celor
doi, prinși asupra faptului.
— Trebuie să te îmbraci, episcopul<
Emily se întoarse prima la realitate, dar era prea târziu.
Lui Christopher nu-i venea să creadă că Sarah, în starea în care era,
l-ar fi informat pe episcop despre cele întâmplate, însă, cu doar
câteva minute înainte, el se aflase în fața bisericii. Trebuie să fi văzut
cum țâșnise Sarah, bezmetică, din sacristie.
Reverendul își trase instinctiv capul între umeri și se pregăti. Furia
lui Dumnezeu avea să se pogoare asupra lui<

1508
— Îmi pare rău, Glory, îmi pare cu adevărat rău.
Sarah Bleachum o strângea în brațe pe fata care plângea în hohote.
— Dar trebuie să înțelegi că, în aceste condiții, nu pot rămâne. Cum
m-ar privi oamenii de aici?
— Nu mă interesează! sughiță Gloria. Dacă vă întoarceți în Noua
Zeelandă< A acceptat bunica Gwyn cu adevărat una ca asta? Vă
trimite cu adevărat banii?
Sarah Bleachum fugise bezmetică în ziua nunții, însă chiar de pe
atunci, când trecea în fugă pe lângă nuntași, gândurile începuseră
să-i zboare din nou. Trebuia să plece din acel loc, cu cât mai repede,
cu atât mai bine. Mai întâi din Sawston, apoi din Anglia, altminteri
înnebunea.
Sarah ajunse teafără în camera ei din casa doamnei Buster, își
smulse de pe trup rochia și acel corset nefericit, apoi îmbrăcă primul
costum mai bun care îi căzu în mână. Își strânse hainele și o luă spre
Cambridge.
Paisprezece kilometri putea străbate pe jos. La început, aproape că
alerga, apoi o luă la pas, iar la final abia dacă se mai târa. Măcar îi
trecuse furia oarbă, și chiar și prima rușine dispăru în fața epuizării.
În Cambridge existau hoteluri. Sarah spera însă să nu plătească în
avans prea mulți bani. În cele din urmă, găsi o pensiune modestă și
care semăna, totuși, cu un cămin, la a cărei ușă se hotărî să bată. Și,
pentru prima dată în acea zi oribilă, norocul îi surâse.
Proprietăreasa, o văduvă, pe numele ei Margaret Simpson, nu-i
puse nicio întrebare.
— Puteți să-mi povestiți cu o altă ocazie cele întâmplate< dacă veți
dori, spuse ea domol și îi întinse tinerei o ceașcă de ceai. Mai întâi
trebuie să vă odihniți.
— Trebuie să găsesc un oficiu poștal, șopti Sarah.
Acum, că se liniștea, simțea cum îngheață și tremură din tot corpul.
— Trebuie să trimit o depeșă< în Noua Zeelandă. Credeți că este
posibil de aici?
1509
Doamna Simpson îi umplu din nou ceașca și îi puse peste umeri o
haină din lână ciudatului ei oaspete.
— Sigur că da. Dar asta se poate face și mâine<
Sarah n-ar fi crezut vreodată că va reuși să adoarmă în acea zi, dar,
spre surprinderea ei, adormi adânc și bine – și se trezi a doua zi
devreme, cu un sentiment de ușurare. Bineînțeles, simțea și rușinea
și teama de viitor. Însă, înainte de toate, se descotorosise de un soi
de constrângere. De fapt, se bucura să se poată întoarce acasă, dacă
n-ar fi fost Gloria.
— Bunica ta nu trebuie să-mi „permită” să mă întorc în Noua
Zeelandă, oițo, o informă ea pe fată, prietenos, dar hotărât. Unde
vreau să trăiesc, asta decid eu singură, dar ea mi-a promis că îmi va
plăti drumul dacă nu mi s-ar împlini aici< cum să spun<
speranțele, iar ea își va ține promisiunea asta, ceea ce a și confirmat
că va face.
Într-adevăr, Gwyneira McKenzie primise chiar în aceeași zi
telegrama lui Sarah – Andy McAran o adusese din Haldon la
Kirward Station – și îi trimisese pe dată bani, prin Greenwood
Enterprises. Sarah avea să plece în câteva zile la Londra, apoi avea
să ia primul vapor spre Lyttelton sau Dunedin. Trebuia însă să i-o
spună Gloriei. Își comandă, fără nicio plăcere, o birjă spre Oaks
Garden și păși cu fruntea sus pe lângă profesoarele și mamele care-i
aruncau priviri acre.
După cum se așteptase, Gloria era disperată.
— Puteți rămâne măcar în Anglia? întrebă ea cu lacrimi în ochi.
Poate că domnișoara Arrowstone v-ar angaja chiar<
Sarah scutură din cap.
— După tot ce s-a întâmplat, Glory? Nu, e absolut imposibil.
Imaginează-ți că ar trebui să-l întâlnesc pe Christopher în fiecare
duminică la slujbă<
— Dar reverendul nu va fi mutat? întrebă Gloria. Lily e de părere că
ar trebui dat afară.
1510
Sarah se întreba ce oare văzuseră sau auziseră fetele. Fuseseră în
apropierea sacristiei și o văzuseră pe Sarah fugind. Lily, curioasă, ar
fi putut să se uite imediat după aceea, să vadă ce se întâmplase. Era
posibil însă ca ambele fete să-l fi urmărit pe episcop< Dar,
indiferent de ce povestea Lilian Lambert sau ce știa Gloria Martyn,
era limpede că Christopher Bleachum nu avea să-și piardă postul.
Chiar dacă episcopul fusese martorul comportamentului său
dezonorant, tot nu avea să îl compromită în fața parohiei și a
întregii conduceri a bisericii. Firește că avea să îl dojenească sever,
însă rușinea nunții neîmplinite avea să se reverse numai asupra lui
Sarah. Probabil că fuga ei era explicată prin teama de ceva
important sau printr-o criză de isterie, în vreme ce „sărmanul
reverend” avea să fie compătimit pe cât posibil.
— Nu știu ce se va întâmpla cu reverendul, dar, în ce mă privește,
eu plec oricum, spuse Sarah cu o voce apăsată. Mi-aș dori să te pot
lua cu mine, dar este imposibil. Și, în curând, vor veni și părinții tăi,
Glory. Atunci te vei simți mai bine<
În privința asta, Gloria avea dubiile ei. Pe de-o parte, abia îi aștepta,
pe de alta, se temea de întâlnirea cu ei. Nu se aștepta însă la
dragoste și înțelegere.
— Îi pot chiar povesti bunicii Gwyn cât de nefericită ești tu aici,
propuse Sarah, cu inima îndoită. Poate că va putea schimba ceva<
Gloria își strânse buzele, formând astfel o linie, și se încordă.
— Nu vă obosiți, spuse ea încet.
Gloria nu credea în minuni. Nimeni de la Kirward Station nu părea
că îi duce cu adevărat dorul, iar Jack cu siguranță nu avea să vină să
o ia de aici.
Se juca în buzunar cu scrisoarea pe care o primise de dimineață.
Gwyneira McKenzie îi povestea, în stilul ei epistolar într-adevăr sub
orice critică, despre o nuntă. Jack se căsătorise cu Charlotte
Greenwood. Cu siguranță că în curând urmau să aibă copii. După
aceea, el avea să o uite pe Gloria.
1511
— Este absolut minunat că veniți tocmai acum!
Domnișoara Arrowstone îl salută extaziată pe William Martyn, iar
asta nu avea cu siguranță nicio legătură cu ora la care acesta
ajunsese. Din contră, în cazul de față șarmul lui juca un rol
important. Cu doar câteva excepții, William reușise să aibă toate
femeile la degetul mic. Rectorița rotofeie torcea acum precum o
pisică și îl privea aproape îndrăgostită pe bărbatul arătos. William
Martyn ajunsese deja la vârsta mijlocie, dar rămăsese suplu și cu o
statură impunătoare. În părul lui blond și ondulat nu se furișase
încă niciun fir cărunt, iar strălucirea din ochii lui albaștri, limpezi, și
zâmbetul de pe fața lui mereu ușor bronzată îl făceau irezistibil.
Împreună cu soția sa, Kura, care avea părul închis la culoare și un
aspect exotic, forma o pereche frapant de frumoasă. Domnișoara
Arrowstone se întreba cum de doi oameni care arătau atât de bine și
erau așa de charismatici dăduseră naștere unui copil atât de banal,
precum Gloria.
— Am primit o scrisoare pentru Gloria, care, să o spun mai blând,
ne pricinuiește o ușoară îngrijorare<
Din sertar, domnișoara Arrowstone scoase la iveală un plic.
— Cum îi mai merge Gloriei? întrebă William cu vocea lui
atrăgătoare. Sper că s-a integrat bine și că este o bucurie pentru
profesoarele ei.
Domnișoara Arrowstone se obligă să zâmbească.
— Păi, ce să spun< Fiica dumneavoastră încă se mai luptă cu
schimbarea. A crescut cam sălbatică, acolo jos, la capătul lumii<
William încuviință și făcu un semn cu mâna.
— Cai, vaci și oi, domnișoară Arrowstone, spuse el pe un ton
dramatic. Asta-i tot ce au oamenii ăia în cap. Canterbury Plains<
Christchurch, care își spune, mai nou, metropolă< Construcții de
catedrale< Toate astea sună promițător, dar după ce ați locuit acolo
o dată< după cum spuneam – cai, vaci și oi! Trebuia să o fi adus pe
1512
Gloria mult mai devreme într-o atmosferă care să o stimuleze mai
mult. Dar, după cum se spune, domnișoară Arrowstone, succesele
mari implică eforturi mari.
Domnișoara Arrowstone zâmbi înțelegătoare.
— De aceea nici nu sunteți aici împreună cu soția dumneavoastră
pentru a o lua pe Gloria, observă ea, însă ne-am fi bucurat cu toții
de o revedere.
Și de încă un concert gratuit, își zise William, răspunzând însă
extrem de prietenos:
— Kura a fost, după ultimele turnee, cam indispusă. Și bănuiesc că
înțelegeți că și cele mai mici răceli sunt de luat foarte în serios în
cazul cântăreților. Acesta este motivul pentru care ni s-a părut că e
mai bine să rămână în Londra. Avem un apartament la Ritz<
— Nu aveți o casă la oraș, domnule Martyn? se miră domnișoara
Arrowstone. Ochii îi scânteiară la auzul numelui renumitului hotel,
care fusese deschis cu mare pompă, în urmă cu doar câțiva ani, sub
patronajul Prințului de Wales.
William scutură din cap, cu o ușoară urmă de regret.
— Și nicio casă la țară, domnișoară Arrowstone. În ce mă privește,
am deschis de multe ori subiectul unei reședințe luxoase, dar soția
mea nu vrea să se statornicească. Genele ei maori sunt de vină,
bănuiesc. Dar ce e cu scrisoarea pe care ați amintit-o, domnișoară
Arrowstone? O hărțuiește cineva pe fiica noastră? Poate că asta e
încă un lucru pe care Gloria trebuie să îl accepte. Artiștii de succes
au mereu în preajmă oameni invidioși<
Domnișoara Arrowstone scoase hârtia din plic și o despături.
— Nu aș numi asta „hărțuire”. Nu îmi face, oricum, nicio plăcere
faptul că am deschis scrisoarea. Dar trebuie să înțelegeți< ca tată al
unei fete ar trebui să priviți cu ochi buni faptul că avem grijă de
virtutea elevelor noastre. Scrisorile cu un expeditor de sex masculin,
care nu ne este cunoscut nouă a fi în vreun fel înrudit cu fata, sunt
deschise din motive de siguranță. Dacă scrisoarea este inofensivă,
1513
cum și este cazul, de cele mai multe ori, o predăm destinatarului, de
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. În caz contrar, fata trebuie să dea
explicații. Da, și de data asta< dar citiți-o dumneavoastră.

Draga mea Gloria,

Nu știu prea bine cum să încep această scrisoare, dar sunt prea neliniștit să
mai aștept. De aceea, iubita mea soție, Charlotte, m-a încurajat să-ți scriu și
să îți spun motivele pentru care îmi fac griji.
Cum îți merge, Gloria? Poate că această întrebare ți se va părea enervantă.
Din scrisorile tale, deducem, la urma urmei, că ești mereu foarte ocupată.
Povestești despre cântatul la pian, despre desen și despre multele lucruri, pe
care le faci alături de prietenele tale. Scrisorile tale îmi par însă ciudat de
scurte și într-un limbaj ce nu-ți aparține. Să fie oare adevărat că ne-ai uitat
pe noi toți cei de aici, de la Kirward Station? Chiar nu vrei să mai știi ce îți
mai fac poneiul și câinele? Poate că sună prostesc, dar nu citesc niciodată
vreun surâs printre rânduri și nici nu răzbate ceva mai personal. Din
contră, aceste propoziții scurte par să transmită doar tristețe. Când mă
gândesc la tine, aud mereu acele ultime cuvinte pe care mi le-ai adresat
înaintea plecării: Dacă va fi foarte rău, Jack, vei veni să mă iei? La vremea
respectivă, te-am consolat, nu am știut ce să spun. Dar răspunsul corect
este, bineînțeles, da. Gloria, dacă ești disperată, dacă ești singură și nu mai
vezi nicio speranță că se va schimba ceva, atunci scrie-mi și voi veni. Nu știu
cum voi reuși să o fac, dar sunt aici pentru tine.

Unchiul tău vitreg, care te iubește mai presus de orice,

Jack

William citi rândurile cu fruntea încrețită.

— Ați făcut bine că ați citit această scrisoare, domnișoară
Arrowstone, zise el într-un târziu. Relația dintre fiica mea și acest
tânăr a avut mereu un aspect bolnăvicios. Aruncați această
scrisoare.
Gloria era singură. Foarte singură.

1514
 PARADISURI PIERDUTE

Canterbury Plains, Cambridge, Auckland, Capul Reinga,

America, Australia și Greymouth, 1914–1915

Cu riscul de a suna ca Gerald Warden, dar aici este în neregulă

ceva.
James McKenzie mergea cu greu prin fostul parc cu trandafiri de la
Kirward Station, sprijinindu-se mai mult pe un baston, dar și pe
brațul soției sale Gwyneira. În ultima vreme, orice deplasare era
pentru el un chin, articulațiile îi deveniseră mai rigide, iar
reumatismul îi amintea de nenumăratele nopți petrecute sub cerul
liber. Trebuia să fie un prilej ieșit din comun, ca, de exemplu, acum,
sosirea din munți a turmelor de oi și a ciobanilor lor, pentru ca
James să-și părăsească locuința. Însă, deși fiul său, Jack, luase în
mâini, de facto, treburile fermei, fostul șef nu putea să nu arunce o
privire asupra oilor gestante, bine hrănite, și asupra mieilor.
Animalele stăteau ca un imens morman de mari ghemotoace de
vată pe pășunile și în ocolurile de la Kirward Station, behăind
furioase, atunci când, din cauza oierilor, animalele înrudite sau
împrietenite erau despărțite. Gwyneira și James puteau fi
mulțumiți. Oile erau în cea mai bună stare, iar rata pierderilor era
foarte mică.
Jack, care condusese mânatul animalelor, glumea cu oierii maori și o
îmbrățișase pe soția lui, Charlotte.
Charlotte cu siguranță nu se plictisise în timpul absenței lui.
Probabil că își petrecuse, mai degrabă, timpul în care și satele maori

1515
erau în marea lor majoritate orfane de bărbați, pentru a asculta
poveștile femeilor. La urma urmei, descoperise de o vreme faptul că
bărbații și femeile povesteau și înfloreau deseori diferit aceleași
legende. Charlotte era capabilă acum să recunoască foarte bine
aceste nuanțe. După mai bine de cinci ani petrecuți la Kirward
Station, studiind intens tradițiile maori, le vorbea deja cursiv limba
și, după cum observa uneori Jack în glumă, aproape mai bine decât
soțul ei.
Chiar acum le adresa bărbaților glume și salutări de la soțiile lor, în
timp ce se încolăcea drăgăstos în jurul lui Jack. Celor din triburile
maori nu li se părea această intimitate în public absolut deloc
penibilă; doar obiceiul sărutului, în locul frecării nasului, li se părea
cam ciudat.
Însă ochii căprui, încă ageri, ai lui James McKenzie nu doar că
observară și apreciară starea oilor sale. El își aruncă privirea și
asupra siluetei suple a lui Charlotte, ceea ce îl făcu să exprime soției
respectivul comentariu. Deși bătrânii McKenzie dăduseră și
mâncare și whisky, nu aveau să ia parte însă la petrecerea prin care
se încheia mânatul oilor. Mergeau agale prin parc, spre intrarea din
spate a casei. Chiar și după atâția ani, cei doi preferau intrarea din
bucătărie, aflată în apropierea grajdurilor, celei somptuoase din față.
— Au trecut cinci ani buni de căsnicie și fata este slabă ca un fir de
iarbă. Ceva nu este în regulă aici.
Gwyneira încuviință îngrijorată. Cei doi soți discutaseră de multe
ori despre acest subiect, dar niciunul din ei nu voia să îi confrunte
direct pe Jack sau pe Charlotte cu asta. Mai aveau încă prea viu în
amintire calvarul Gwyneirei, de când Gerald Warden, socrul ei de
pe atunci, îi comenta talia suplă și îi reproșa că nu era fertilă.
— Nu cred că e de vină lipsa exercițiului, spuse ea în glumă. Cei doi
abia dacă se scapă din brațe, chiar și acum. Este puțin probabil să nu
continue în dormitor<
James zâmbi.
1516
— Și, spre deosebire de o anume domnișoară Gwyn de acum o
jumătate de secol, Charlotte a noastră lasă și impresia că ar fi foarte
fericită, își sâcâi el soția.
Gwyneira i se adresase pe atunci, în disperarea ei, lui James. Soțul
său, Lucas, era, în mod evident, incapabil să zămislească un copil și
astfel trebuia să își facă șeful oierilor datoria. Tânăra își băgase luni
de zile în cap că „tentativa ei de a procrea” nu avea nimic în comun
cu dragostea.
Gwyneira își încreți fruntea.
— Ba da, dacă e să fie din cauza lui Jack, opri ea gluma. Iar ea își
iubește munca pe care o are cu tribul maori. Însă în rest< Nu ți se
pare că este prea slabă, James? Firește că este ieșit din comun de
frumoasă, dar, totuși, puțin cam slabă. Sau mă înșel eu? Și toate
durerile astea necontenite de cap<
După propriile spuse, Charlotte avea, de când se știa, o
predispoziție pentru migrene. Chiar din primii ani ai căsniciei, își
petrecuse mereu câte o săptămână întreagă în odăile ei, în care
acoperise ferestrele, pentru ca lumina să nu poată pătrunde, și
apărea după aceea palidă și cu durerea citindu-i-se pe chip. Nici
prafurile doctorului din Haldon, nici ierburile moașei maori Rongo
Rongo nu o ajutaseră cu adevărat. Cu toate acestea, se întâmplase
destul de rar, în timp ce Gwyneira deja avusese, numai în primele
trei luni ale acestui an, patru atacuri.
— Poate că își face griji. Ea și-a dorit dintotdeauna copii, fu James
de părere. Ce spune Rongo? Nu ai mai pus să fie adusă din nou
aici?
Gwyneira ridică din umeri.
— Îți pot spune doar care este părerea doctorului Barslow, rosti ea.
Asta mi-a spus-o Charlotte. Probabil pentru că era foarte fericită să
audă că, în opinia lui, totul este în regulă. Însă ei sunt mereu într-o
vorbă, din cauza poveștii ăleia vechi. Dacă i-ar lipsi cu adevărat
ceva, ar observa Rongo.
1517
James dădu din cap.
— Dacă mă gândesc bine, zise el atunci, ar fi cazul să mă adresez și
eu lui Rongo Rongo. Mă omoară reumatismul, dar nu pot călări la
O’Keefe Station. Crezi că am putea-o convinge pe Rongo să ne facă
o vizită aici?
Zâmbi apoi.
— În timpul căreia o vei putea interoga cu mare atenție și deloc
bătător la ochi despre secretele cele mai intime ale Charlottei? îl
sâcâi Gwyn. Fă-o, dacă vrei, sunt la fel de curioasă ca tine! Dar fii
atent, ea nu îți va dezvălui nimic! Și după aceea voi insista să bei
orice fiertură amară pe care ți-o va prescrie!

Firește că Rongo Rongo veni la ei acasă și îl găsi pe James în pat.

Ultimele ploi îi agravaseră atât de tare reumatismul, încât nu reușea
să se târască nici până la fotoliul aflat în fața ferestrei bovindoului.
— Asta e vremea, domnule James< face oasele să putrezească,
suspină Rongo, o femeie cu părul aproape alb, mică, dar la fel de
agilă ca întotdeauna.
După tradiția femeilor din familia ei, ea practica și învăța mai
departe arta tămăduirii.
Din nefericire, Rongo nu avea fete, doar trei fii. Venise cu o nepoată,
dar nu părea să fie prea dezghețată. Aproape fără niciun chef, se
apucă să caute, după indicațiile lui Rongo, ierburi și amulete.
— Durerea poate fi ameliorată cât de cât, dar de vindecat
reumatismul, asta nu se mai poate. Cel mai important este să stați la
căldură și să nu vă împotriviți slăbiciunii. Nu ajută la nimic dacă vă
ridicați și încercați să vă forțați picioarele, căci se vor face tot mai
rău. Uitați aici<
Luă câteva ierburi din mâinile micii ei ajutoare.
— Asta vi se va pregăti diseară la bucătărie. Mâine, Kiri o va
strecura și veți bea totul dintr-o înghițitură, chiar dacă e amară.
Întrebați-o pe Kiri, ia același lucru și este mult mai sprintenă decât
1518
dumneavoastră!
Kiri era de zeci de ani bucătăreasă la Kirward Station și era de
neclintit în refuzul ei de a lăsa postul unei fete mai tinere.
— Kiri e un copil față de mine! susținu James. Când eram de vârsta
ei, nu știam ce înseamnă durerile de articulații!
Rongo zâmbi.
— Zeii îi ating pe unii mai devreme, pe alții mai târziu, zise ea
liniștită, dar cu o inflexiune tristă a vocii. Fiți fericit că vi s-a oferit o
viață lungă< cu mulți urmași.
— Fiindcă tot a venit vorba<
James se întoarse cu greu într-o poziție mai comodă și își începu
cercetările. Se descurca mai bine decât Gwyneira, și nu doar fiindcă
era mai diplomat. Spre deosebire de soția lui, el vorbea cursiv
maori. Rongo Rongo se descurca în engleză – fusese una dintre
primele eleve ale lui Helen O’Keefe – dar dialogul în limba maternă
îi cădea mai bine. Dacă avea de gând să dezvăluie secrete, atunci
propria ei limbă era mai potrivită.
— Care e situația nurorii mele, Charlotte? O să aibă urmași?
James zâmbea, aproape ușor conspirativ, însă Rongo Rongo rămase
serioasă.
— Domnule James, blestemul wahinei Charlotte nu este că nu are
copii, spuse ea încet. Bunica mea m-a învățat ca în cazuri precum al
ei să fac o exorcizare, ceea ce am și făcut<
— Cu acordul Charlottei? întrebă James uimit.
Rongo încuviință.
— Da, deși ea nu a luat-o în serios. Voia pur și simplu să știe cum se
desfășoară<
— Înseamnă că a fost cam fără folos? întrebă James, amuzat.
Auzise de multe ritualuri de exorcizare reușite, dar succesul era
garantat doar când persoana în cauză credea în efectul lor.
— Domnule James, răspunse Rongo, nu este important dacă
Charlotte crede sau nu în spirite. Spiritele trebuie să se teamă de
1519
puterea tohunga<
— Și? întrebă James. Am avut în acest caz de-a face cu niște spirite
îndeajuns de fricoase?
Rongo își încreți nefericită fruntea.
— Nu sunt foarte puternică, recunoscu în cele din urmă, iar spiritele
sunt. Am sfătuit-o pe domnișoara Charlotte să meargă la o pakeha-
tohunga din Christchurch. Doctorul Barslow nu are mai multă
putere decât mine<
James deveni neliniștit. Rongo Rongo nu trimitea pacienți la medicii
englezi. Era rivala prietenoasă a doctorului Barslow, medicul din
Haldon – ba unul reușea să vindece repede vreo suferință, ba
celălalt. În cazul Charlottei, dăduseră, ambii greș până acum.
Diagnosticele „lipsa copiilor este un blestem” și „trebuie să încercați
pur și simplu mai departe, din punct de vedere medical nu există
niciun motiv pentru care să nu rămâneți însărcinată” se asemănau
îngrijorător de mult.

— Am numărat zilele! îi spuse Charlotte soțului ei.

Tocmai își periase părul. Jack se aplecă asupra ei și respiră din prea
plinul blond ca mierea, mereu surprins și fericit de faptul că toată
această frumusețe îi aparținea.
— Dacă am încerca azi, aș putea rămâne gravidă.
Jack îi sărută părul și ceafa.
— Sunt deschis oricărei încercări, zâmbi el. Știi însă că nu mă supăr
dacă nu avem copii. Nu am nevoie de moștenitori, te vreau și am
nevoie doar de tine.
Charlotte îi privi chipul în oglinda din dormitor și savură tandrețea
lui. Știa că vorbea serios. Jack nu lăsase niciodată vreo urmă de
îndoială că ea nu-l făcea fericit.
— De unde știi cum se numără zilele? se interesă el.
— De la Elaine. Și ei i-a< râse ea ușor și se înroși toată. I-a explicat-
o odată o prostituată. În cazul respectiv era, desigur, vorba despre
1520
cum se împiedică o sarcină. Dar e același principiu, numai că invers.
— Vorbești cu Elaine despre problemele noastre? întrebă Jack mirat.
Am crezut că asta ne privește doar pe noi doi!
Charlotte ridică din umeri.
— O știi pe Lainie. Așa este ea, dintr-o bucată. Când a fost ultima
dată aici, m-a întrebat direct, deci am discutat despre asta. Ah, Jack,
îmi doresc atât de mult un copil! Băieții lui Lainie sunt foarte
drăguți. Și scrisorile micii Lilian<
— Chiar așa de mică nu mai e nici ea, bombăni Jack. Gloria are
optsprezece ani, deci Lilian trebuie să aibă vreo paisprezece sau
cincisprezece.
— În orice caz, este încântătoare. Abia aștept să o cunosc. În doi ani
va termina școala, nu-i așa? Și Gloria la fel. Ce repede cresc copiii!
Jack încuviință. Chiar și după atâția ani, nu încetase să se mire de
comportamentul Gloriei. Scrisorile ei scurte, fără conținut, tăcerea la
cele trei încercări disperate ale lui< Ceva nu era în regulă, nu
reușea să ajungă la ea. Vara următoare avea să își încheie, în sfârșit,
această educație de internat. Dar nu era vorba deocamdată despre o
întoarcere acasă.
„După terminarea școlii, voi călători cu părinții mei prin Europa de
Nord.” O propoziție scurtă din ultima scrisoare a Gloriei. Nicio
vorbă dacă se bucura de asta sau dacă ar fi dorit să vină direct
acasă. Nici măcar un cuvânt despre eventuale planuri de studii
viitoare< Scrisorile sale se limitau la niște scurte dări de seamă.
Dacă își petrecea vacanțele cu părinții și nu în internat – despre asta
nu spunea nimic.
— Te vei bucura când se va întoarce nu-i așa, întrebă Charlotte.
Își termină îngrijirea părului, se ridică și își lăsă capotul din mătase
să-i alunece peste umeri. Dedesubt purta o cămașă de noapte
frumos brodată. Jack observă că se subțiase și mai mult.
— Dacă vrei copii, ar trebui să mănânci mai mult, schimbă el
subiectul și își luă gingaș soția în brațe.
1521
Ea râse ușor când o culcă pe pat.
— Ești prea delicată pentru a purta un copil.
Charlotte tremură ușor atunci când o sărută, dar reveni la subiectul
Gloria. Nu-i plăcea să vorbească despre corpul ei; femeile maori o
ironizau și așa destul, spunându-i că, în curând, soțul ei nu o va mai
plăcea. Bărbaților maori le plăceau femeile mai pline.
— Poate vei fi dezamăgit, îl avertiză pe Jack. Gloria care se va
întoarce nu va mai avea multe în comun cu fata pe care o știi. Nu îi
va mai păsa de câini și de cai. Îi vor plăcea cărțile și muzica. Ar
trebui să exersezi deja conversații profunde.

Lui Jack, mintea îi spunea același lucru, mai ales când citea scrisorile
Gloriei, dar inima nu-l putea crede.
— Asta să i-o spună ea singură lui Nimue! făcu el aruncând o
privire cățelei Gloriei, care dormea pe holul din fața dormitorului,
lângă câinele lui de stână. Totuși, ea este moștenitoarea de la
Kirward Station. Va trebui să-i pese de fermă, cu sau fără internat.
Charlotte fu de acord.
— Dar câinele o va mai recunoaște?
— Desigur, încuviință Jack. Câinele își amintește. Și Gloria< nu se
poate să fi devenit un alt om. Pur și simplu, nu se poate.

Gloria își prinse părul la ceafă. Îi stătea țeapăn, departe de cap;

buclele erau prea groase pentru a li se putea da vreo formă. Măcar îi
mai crescuse și ajungea până jos, pe spate. În rest, ajunsese să nu-i
mai pese ce spuneau despre ea Gabrielle, Fiona și celelalte fete.
Reușise să construiască în jurul ei o zonă de protecție. Pur și simplu
nu mai permitea să fie rănită. Același lucru era valabil și pentru
observațiile profesorilor, în special cele ale noii profesoare de
muzică, domnișoara Beaver. Domnișoara Wedgewood se căsătorise
în urmă cu trei ani cu reverendul Bleachum și părăsise școala.
Odată cu domnișoara Beaver mai venise și o altă admiratoare
1522
înfocată a lui Kura-maro-tini Martyn. Ardea de nerăbdare să o
cunoască pe Gloria și spera la minuni muzicale. Cum Gloria nu le
înfăptuise, voise să audă cel puțin toate detaliile din călătoriile
legate de diferitele concerte, la care și fata participase în ultimii ani.
Însă tânăra nu putea povesti prea multe: ura vacanțele cu părinții.
Privirile membrilor ansamblului, când o văzuseră pentru întâia
oară, o răniseră până în adâncul sufletului. De fiecare dată părinții
ei adunau noi dansatori și noi cântăreți. Cei mai mulți maori erau
legați de patrie și nu rămâneau în trupă mai mult de un sezon.
În plus, se ajungea deseori la certuri ale artiștilor atunci când soții
Martyn angajau tohunga, adică muzicieni cu o faimă proastă până și
în patria lor.
Interpretările celebrelor haka ale Kurei se depărtau tot mai mult de
reprezentațiile tradiționale, se adaptau standardelor vestice și avea
aceeași pretenție de la artiștii maori. Cei mai buni nu erau pregătiți
să o facă și se certau rău. De aceea, Kura și William hotărâseră să nu
mai angajeze maori-adevărați, ci doar corcituri pakeha. Ei și
corespundeau mai bine idealului vestic de frumusețe, ceea ce
devenise criteriul principal pentru selectarea lor. Kura și William
călătoreau cu o trupă imensă, care umplea cinci vagoane de dormit
și un salon. Vagoanele private erau atașate trenurilor de linie.
Când Gloria călătorea cu ei, trebuia să împartă vagonul cu alte cinci
fete, deci locuia într-un spațiu și mai restrâns decât la internat.
Uneori, avea noroc și tinerele dansatoare erau preocupate numai de
ele. Unele o invidiau însă pe Gloria pentru părinții ei bogați și
renumiți și o făceau să simtă acest lucru. Atunci, Gloria se închidea
în sine și privea în gol ore întregi. La internat, această atitudine
trecea drept „visătoare”; în turnee, o credeau idioată.

— Hei, Glory, trezirea! Tot n-ai terminat?

Lilian Lambert năvăli în camera ei – ca întotdeauna, fără să bată la
ușă, și o smulse pe Gloria din mrejele gândurilor ei tulburi.
1523
— Cum te-ai îmbrăcat? întrebă ea, nerăbdătoare. Nu trebuie să
îmbraci uniforma școlară, este un simplu picnic! Ne uităm la
antrenamente și îi sărbătorim apoi pe băieții care ajung în echipa de
schifuri de opt a Cambridge-ului. Asta e adevărata distracție,
Gloria! Și o să îi cunoaștem pe băieți! O dată pe an, scăpăm din
mănăstirea asta de maici – și tu, ce faci<
— La mine oricum nu se uită nimeni, zise Gloria morocănoasă. Mai
bine aș rămâne aici. Sau aș putea să vâslesc singură în bărcile alea.
Cred că e foarte distractiv!
Lilian rămase impasibilă.
— Gata, hai, îmbracă rochia albastră, cea pe care ți-a cumpărat-o
maică-ta în Anvers. E drăguță și îți stă bine fiindcă e îndeajuns de
largă.
Gloria suspină și aruncă o privire asupra taliei de viespe a lui Lilian.
Ea purta, bineînțeles, un corset la modă, dar nici măcar nu avea
nevoie de el. De pe acum era tot mai limpede că semăna la corp cu
mama și cu bunica ei: mică, suplă, însă cu forme pline în părțile
potrivite. Din contră, Gloria trebuia să se chinuie în corsetul ei și să
postească apoi de fiecare dată când era vorba de haine la modă.
Rochia largă din Anvers îi stătea într-adevăr mult mai bine, dar nu
era ultimul răcnet, ci părea mai potrivită femeilor savant și
militantelor. La fel erau și costumele cu pantaloni, pe care le vedeai
prin toate marile orașe. Pe Gloria o tentaseră grozav, dar Kura
refuzase total. Și apoi, cine știe ce ar fi auzit în internat!
Până la urmă, Gloria se aranjă, spre mulțumirea lui Lilian, care îi
pensase sprâncenele și le trasase conturul cu un chibrit înnegrit cu
funingine din șemineu.
— Așa arată mult mai bine! spuse Lilian satisfăcută. În jurul ochilor
mai trebuie să tragi o linie subțire, poate chiar mai accentuată, dar
atunci o să observe domnișoara Arrowstone și or s-o apuce crizele!
Într-adevăr, fardul improvizat îi punea ochii în evidență, iar
culoarea îi accentua pielea deschisă la culoare. Era departe de a fi
1524
frumoasă, totuși nu se mai găsea respingătoare. Probabil că nu avea
să stârnească interesul vreunui băiat, dar nu prea îi păsa. Nu voia să
iasă în evidență nici în bine, nici în rău.

1525
 2

— Vino odată, trăsura e gata de plecare! o chemă Lilian.

Roșcata îi era Gloriei prietenă de nădejde acum, ca și în trecut.
Gloria se întreba deseori ce o determina să îi rămână alături. În
ciclul școlar superior, diferența de vârstă dintre cele două fete nu
mai părea semnificativă. Gloria fusese mutată în clasa lui Lilian în
cel de-al doilea an petrecut la Oaks Garden. O nouă umilință. Fără
orele particulare ale domnișoarei Bleachum nu putea recupera
materiile umaniste. Lilian nu avea probleme și o mustra pentru
nesiguranță.
— Nu contează, Glory, dacă înțelegi ce a vrut să spună domnul Poe
sau oricare alt poet cu scriitura lui. Probabil că nici ei nu știau ce zic.
Deci, inventezi ceva, cu cât mai ciudat, cu atât mai bine. De fapt, cu
asta nu poți greși în niciun fel<
Lilian nu era vreo artistă, dar avea idei și, pe deasupra, șarm.
Domnișoara Beaver îi trecea cu vederea chiar și cântatul prost la
pian dacă îi zâmbea în acel fel drăguț și avea pregătită o scuză
inteligentă când o întreba de ce nu venise să exerseze. În asemenea
cazuri, însă, Gloria amuțea și enerva pe toată lumea.
Oaks Garden avea o înțelegere cu liceul din Cambridge, care
prevedea întâlniri ocazionale între fetele mai mari din internat și
studenții din primii ani ai universității. Firește că totul se petrecea
sub supraveghere, dar dacă se întâmpla ca doi tineri să se
îndrăgostească, se înțelege că relația era întotdeauna una potrivită.
Fetele erau pregătite pentru viitorul lor rol în societate. Așa se face
că trăsura școlii ducea la Cambridge cincisprezece fete exaltate
pentru a asista la concursurile preliminare ale legendarei curse de
canotaj. Era întrecerea anuală a schifurilor de opt persoane dintre
Oxford și Cambridge, iar punctul culminant al sezonului urma să
aibă loc la Londra, peste patru săptămâni. Gloria se gândi că
1526
echipele erau deja stabilite, mai ales cu atât de puțin timp înainte de
finală. Oricum, era totuna. În acea după-amiază însorită, aveau să se
distreze cu toții. Orice prilej de a părăsi internatul era unul bun.
Grădinarul, care în Oaks Garden avea și funcția de vizitiu, își
strunea caii cam greoi pe străzile ce duceau spre Cambridge. Gloria
se bucura de verdele crud de pe pășuni, de animalele răzlețe; încă le
mai compara cu cele de la Kirward Station. Era plăcut să călătorești
din nou într-un peisaj neîngrădit de ziduri și garduri. Parcul din
Oaks Garden era minunat, dar ochii Gloriei căutau depărtările.
Verdele dealurilor din jurul Cambridge-ului o liniștea și o bucura,
dar își dorea să vadă pășunile Alpilor. Aerul din Anglia i se părea în
continuare cețos, vizibilitatea redusă, și era mai întunecat decât la
Canterbury Plains.
Bucătăresele din Oaks Garden pregătiseră picnicul, iar cele două
profesoare însărcinate cu supravegherea păzeau coșurile de parcă ar
fi conținut cel puțin un tezaur. Chiar și alegerea locului, pe mal,
părea să fi fost o chestiune ieșită din comun. Lilian și prietenele ei
conversau cu voci ridicate, uneori ascuțite – și Gloria dorea încă o
dată să fie cât mai departe de toate cele. Decât să stea aici și să se
uite la cursa de bărci, ar fi preferat să meargă de-a lungul Cam-ului,
să observe păsări și broaște – pe care le-ar fi speriat până când ar fi
sărit în apă, refugiindu-se. Ca și înainte, era pasionată de științele
naturale și continua să deseneze animalele întâlnite pe câmpurile
Angliei. Totuși, de multă vreme nu mai arăta desenele
profesoarelor, ci, cel mult, i le trimitea domnișoarei Bleachum, la
Dunedin. Primise acolo un post la o școală de fete; îi scria în mod
regulat Gloriei. Cu ea făcea uneori, precaută, chiar și planuri pentru
după școală. Dunedin avea o universitate care accepta ocazional și
fete. Poate că acolo putea să își urmeze înclinațiile și să studieze
vreo materie legată de științele naturii. Firește că Gloria trebuia să
recupereze câte ceva, dar domnișoara Bleachum era convinsă că ar
fi făcut-o cu ușurință. Gloria nu mai visa de mult la o întoarcere la
1527
Kirward Station. Era dureros să își amintească de acea lume
pierdută și, apoi, cum s-ar mai simți vreodată în siguranță acolo?
Părinții o smulseseră din acel mediu. Nu avea nicio garanție că nu
aveau să o facă și a doua oară.
Lilian și restul fetelor deciseră, în cele din urmă, să se așeze mai
aproape de linia de sosire decât de cea de start a cursei. Unele dintre
ele considerau că, astfel, băieții le vor vedea mai bine. Altele
argumentaseră că precis canotorii se vor uita după o zână bună
înainte de a se da startul. Își propuneau, chiar să facă o plimbare
nevinovată până la punctul de start al cursei.
Cele mai multe plecară pe dată, dar Gloria ajuta profesoarele să
despacheteze coșurile de picnic și să întindă păturile și fețele de
masă pe gazon. Cu siguranță că după aceea avea să se poată
strecura neobservată de acolo; în apropiere se găsea o pădurice.
Poate că avea să întâlnească vreo veveriță sau vreun jder. Nu
existau în Noua Zeelandă și s-ar fi bucurat mult să le observe.
Lilian Lambert, în schimb, își găsea în continuare „propria specie”
mai interesantă decât toate celelalte, indiferent de continent. Sigur
că îi plăceau animalele, iar studiile științelor naturale i se păreau
mai interesante decât materiile de la Oaks Garden. Dar între băieți și
veverițe, prioritățile lui Lily erau clare, iar pe pontonul la care erau
legate bărcile celor din Cambrigde forfoteau băieții în pulovere sau
cămăși cu însemnele universității; arătau bine, probabil datorită
antrenamentelor. Ca și celelalte fete, Lilian îi observa afectată de sub
umbrela de soare și cuteza câte un zâmbet timid când privirea i se
intersecta scurt cu a unui băiat; în rest, trăncănea „inocent” cu
prietenele ei, de parcă nici n-ar fi interesat-o celălalt sex. Totuși, se
aranjase ceasuri întregi în acea zi. Purta o rochie verde-mat, iar
decolteul și tivurile îi erau împodobite cu dantelă maro. Își lăsase
părul roșu despletit, însă îl acoperise cu o pălărie mare de soare
verde-tei. Practic, nici nu i-ar fi trebuit umbrela de soare. Era abia
mijlocul lui martie și, chiar dacă vremea ținea cu tinerii, o jachetă ar
1528
fi fost mai potrivită. De sub umbrelă se putea însă flirta, iar în ceea
ce privea jacheta, Lilian prefera să înghețe puțin decât să își acopere
frumosul decolteu.
La rândul lor, băieții le măsurau din ochi pe fete. La finalul cursei îi
aștepta un picnic. Puteau face încă de acum o oarecare „preselecție”.
Mulți nu erau la primul concurs nautic; știau deci că la start se află
fetele cele mai drăguțe. Timidele așteptau la sosire, unde, dacă știai
cum, înfiripai o discuție mică sau chiar un flirt. Unii aveau surori
sau verișoare printre elevele de la internat, ceea ce însemna,
desigur, un avantaj pentru ambele părți. Fratele unei prietene de-a
lui Lilian o prezentase, de exemplu, mai multor studenți. La rândul
ei, le prezentase pe Lily și pe celelalte fete, iar gheața se spărsese. La
confruntări de idei nu se ajunsese, așa că Lily nu avusese ocazia să-
și exerseze replicile prompte. De fapt, nu doar fetele erau timorate,
ci și băieții. Vorbiseră despre vreme – „minunată, un adevărat
noroc!” – și despre componența echipei. Încă nu se știa cu siguranță
cine va fi ales, iar canotorii dezbăteau acest lucru cu voce ridicată.
— Te rog frumos, nu Ben, nu bobocul acela! Confirmă, bineînțeles,
dar mai are timp trei ani să își câștige faima. Acum e rândul lui
Rupert. Pentru el este ultima șansă și nici pentru mine lucrurile nu
stau mai bine<
— Ben se antrenează mai mult<
— Ben e un tocilar!
Lilian asculta plictisită și se întreba oare cine erau băieții pe seama
cărora lumea se certa cu atâta pasiune. Ben părea să fie interesant.
Părea să fie unul dintre cei mai tineri și i s-ar fi potrivit mai bine ei.
Toți ceilalți băieți aveau cel puțin șaisprezece ani, majoritatea însă
șaptesprezece sau chiar optsprezece ani. Diferența de vârstă o făcea
să se teamă puțin.
Într-un final, unul dintre băieți arătă spre Rupert, un șaten greoi, cu
un aer rustic, care tocmai flirta cu alte fete. Lilian constată, pe dată,
că el nici nu intra în discuție în ce o privea. Nu-i plăcea firea lui
1529
exagerată, care se putea recunoaște chiar și de aici, de la distanță; în
afară de asta, era, într-adevăr, prea matur. Apoi privirea i se opri
însă asupra unui băiat care, departe de toți ceilalți, își făcea
încălzirea într-un mic golf acoperit cu stuf. Lui Lilian i se păru că
arată tânăr și de încredere. Se despărți, pe neobservate, de grupul ei
și se duse la el fără grabă. Inima începu să-i bată ceva mai repede.
Cu siguranță că nu era de dorit ca ea să fie aici pe cont propriu, dar
în golf era frumos, mai liniștit decât pe ponton. Putea auzi respirația
întretăiată a băiatului și să îi ghicească musculatura puternică de
sub cămașa subțire. Însă el avea, mai degrabă, o construcție delicată:
viguros, dar subțire. Doar mușchii mâinilor și cei ai picioarelor
lăsau să se ghicească antrenamentul dur, continuu, de pe băncile
bărcii.
— Chiar credeți că asta mai ajută acum la ceva? întrebă Lilian.
Tânărul se întoarse speriat. Părea să fi fost complet desprins de
lumea înconjurătoare. Lilian privi direct în fața lui limpede,
lunguiață, dominată de niște ochi verde-deschis, foarte prezenți. Tot
restul putea fi incolor în ceea ce-l privea pe tânăr, dar trăsăturile îi
erau frumos definite, buzele pline, acum însă strânse din cauza
concentrării.
— Poftim? întrebă el.
— Antrenamentul, explică Lilian. Adică, dacă nu o știți acum, nu o
mai învățați înaintea cursei.
Băiatul râse.
— Acesta nu e antrenament, sunt doar niște exerciții de încălzire. Te
ajută să fii mai pregătit atunci când începe. Sportivii adevărați așa
procedează.
Lilian ridică din umeri.
— Nu pricep multe din sport, recunoscu ea. Dar dacă așa e bine, de
ce nu o fac și ceilalți?
— Pentru că ei trăncănesc mai degrabă cu fetele, explică băiatul cu o
expresie scârbită pe chip. Ei nu o iau în serios.
1530
Lilian își aminti de remarcile băieților, cum că Ben ar fi un tocilar.
— Sunteți Ben? întrebă ea.
Băiatul râse din nou. Arăta mult mai bine atunci când îi dispărea de
pe față expresia dură.
— Ce-au mai zis despre mine? întoarse el întrebarea. Lăsați-mă să
ghicesc: Ben este un tocilar.
Acum, râse și Lilian. Ușor conspirativ. Mai avea încă acel râs de
drăcușor. Băiatul o cercetă nu fără un oarecare interes.
— Dar nu e adevărat, remarcă ea. După câte văd, Ben tocmai
trăncănește cu o fată. Barca dumneavoastră o să mai și piardă cursa!
Îi făcu semn cu ochiul și se jucă vicleană cu umbrela de soare, însă
Ben păru să nu bage deloc de seamă: amintirea cursei îl făcu să
alunece din nou în lumea lui.
— E, oricum, indiferent, îl vor nominaliza tot pe acel Rupert
Landon, fu el de părere. În toți anii ăștia petrecuți la liceu și-a
constituit o reputație solidă în cursa de opt, dar noi am pierdut de
fiecare dată când a imprimat el ritmul. Numai gura e de el. Știe să se
vândă. Și acum, să mai primească o șansă în ultimul an de liceu.
— Nu puteți concura amândoi? întrebă Lilian. Adică, sunt doar opt
locuri, sau?
— Însă unul singur ține ritmul. Deci, sau Rupert, sau eu.
Ben își reluă încălzirea.
— Și acesta e strockul, nu-i așa? se interesă Lilian.
Ben încuviință.
— Pe scurt, el are grijă ca toate vâslele să intre deodată în apă.
Pentru asta, el are nevoie de un bun simț al ritmului. Simțul
ritmului lui Rupert este pe undeva pe la zero.
Se întinse.
Lilian ridică din umeri.
— Ghinion pentru Cambridge, spuse ea apoi. Dumneavoastră
sunteți însă în primul semestru, nu? Ați putea câștiga anul viitor.
Se așeză în iarbă și-l privi pe Ben, care își continua exercițiile. Avea
1531
mișcări suple, aproape ca un dansator. Lui Lilian îi plăcea ce vedea.
Ben făcu o grimasă.
— Dacă va mai exista o dată viitoare. Domnul Hallows, profesorul
nostru de istorie, spune că va fi război.
Lilian îl privi uimită. Nu auzise niciodată de vreun pericol al unui
război. Istoria predată în Oaks Garden se termina odată cu moartea
Reginei Victoria. Războiul avea de-a face cu Florence Nightingale,
Kipling scrisese ceva despre acest subiect, în rest nu era decât ceva
eroic, cu armuri și cai.
— Cu cine? întrebă ea mirată.
Ben ridică din umeri.
— Nici eu n-am înțeles exact. Nici domnul Hallows nu este, firește,
prea sigur. Dar ar putea fi, iar în război nu vâslește nimeni.
— Asta ar fi într-adevăr mare păcat, spuse Lilian. Cel puțin, ați
putea câștiga azi?
Ben încuviință și ochii îi scânteiară.
— Azi va concura barca mea împotriva bărcii sale.
Lilian zâmbi.
Atunci vă urez mult noroc. Apropo, eu sunt Lily. De la Oaks
Garden. Organizăm la sosire un picnic. Dacă aveți chef, puteți veni.
Chiar dacă nu câștigați.
— Câștig, zise Ben.
Cu o figură îndârjită, se întoarse la exercițiile lui de încălzire.
Lily mai rămase câteva minute, însă avu în cele din urmă
sentimentul că deranjează.
— Pe mai târziu, deci! zise ea.
Ben nici nu o auzi.

Lilian urmări cursa de pe aceeași pătură cu Gloria. Celei din urmă

nu îi reușise evadarea de sub sfera de influențe a profesoarelor sale.
Domnișoara Beaver încercă, din nou, să o atragă într-o conversație
despre cultura maori și, în special, despre muzica lor, despre care
1532
Gloria nu avea nici cea mai vagă idee, iar domnișoara Barnum avea
nevoie de ajutor la deschiderea unui coș de picnic, a cărei
încuietoare se strâmbase, de bună seamă. Gloria îl repară cu
îndemânare. Problemele tehnice le înțelegea repede și primea, în
mod excepțional, câte o laudă.
Însă putea să uite drumeția ei în scopul unor descoperiri în sânul
naturii. Lilian și celelalte fete, care reapăruseră între timp, flecăreau
necontenit despre băieți și se certau pe cele mai bune locuri, de
unde puteau observa cursa.
Și Lilian avea ceva de povestit. Noul ei prieten, Ben, conducea una
dintre bărci, iar Lilian vorbea deja despre cârmitul bărcilor, de parcă
și-ar fi petrecut ultimii ani pe mare.
În cele din urmă, s-a dat startul cursei, iar fetele își încurajau,
fiecare, favoriții. Gloriei, finalul îi era, de fapt, absolut indiferent,
însă observă repede că în barca lui Ben domnea evident mai multă
disciplină decât în cele ale concurenților săi. Vâslele intrau mai
regulat și mai rapid în apă, iar barca aluneca, așadar, ca un delfin
printre valuri, ceea ce făcea ca strockul să aibă o abilitate strategică.
Mai întâi, își ținu barca la același nivel cu cea a rivalului său, pentru
a o depăși în ultima treime a cursei, cu mare avânt. Barca lui Ben
câștigă la o distanță de o barcă.
Lilian țopăia de încântare.
— A câștigat! Acum vor trebui să îl lase să participe și la Londra.
Trebuie. Altminteri, nu este corect!
Gloria se întreba cum de Lilian mai putea crede în dreptate după
cinci ani petrecuți la Oaks Garden. Chiar și fetelor îndrăgite, precum
Lili, le erau un mister notele primite acolo, dar și aprecierile date în
scris. Pe parcursul anilor, orientarea „artistic-creativă” a școlii se
înăsprise, multe dintre profesoare deveniseră capricioase și judecau
din tot felul de puncte neclare.
Ben, genialul strock, avusese în acea zi noroc. Părea frânt atunci
când veni spre fete.
1533
Lilian îl privi extaziată. De fapt, se gândise că va trebui să îl aducă
ea. Nu păruse să fi făcut vreo impresie prea mare asupra lui; însă el
se concentrase mai mult asupra cursei, decât asupra conversației cu
ea. Ceva trebuie să îl fi fascinat însă la drăcușorul roșcat – sau avea
pur și simplu nevoie de un umăr pe care să plângă.
— V-am spus doar, îl vor nominaliza pe Rupert, zise el și Lilian
păru să vadă în ochii lui ceva ce se asemăna foarte mult cu lacrimile.
Indiferent dacă câștig sau nu – exact așa s-a și întâmplat<
Lilian îl privi plină de compasiune.
— Dar cursa a fost formidabilă. Și dacă va pierde acum Cambridge
la Londra contra Oxfordului, vor ști toți a cui e vina! îl consolă ea.
Haideți, mâncați ceva. Aceste pulpe de pui sunt delicioase și le
puteți lua chiar și în mână! Și aici e vin de coacăze, din grădina
bucătăriei. Mă rog, nu e vin. Mai mult suc. Dar e bun!
Lilian îl servi pe băiat ca de la sine înțeles, surâzând în tot acest
timp. Gloria se întreba cum de putea pălăvrăgi atât de nestingherită
cu el. Ben nu o înspăimânta prea tare – trebuie să fi fost mai tânăr
decât ea – dar nu ar fi știut ce să vorbească cu el.
— Cum e la liceu? întrebă, din contră, Lilian, având, în plus, și gura
plină. E într-adevăr atât de greu? Toți spun că trebuie să fii cine știe
ce inteligent să ajungi la Cambridge<
Ben deveni nepăsător.
— Uneori este pur și simplu vorba despre familia potrivită, zise el.
Dacă tatăl și bunicul au fost deja la Cambridge, totul este mult mai
simplu.
— Și? întrebă Lilian. Au fost? Tatăl și bunicul dumneavoastră? Ce
studiați, de fapt?
— Nu arătați deloc ca un student! se amestecă Hazel, prietena lui
Lilian.
Până acum nu găsise niciun băiat care să ia loc pe pătura ei și voia
acum să fie părtașă la cucerirea lui Lilian, însă nu se dovedi prea
iscusită. Ben deveni dintr-odată roșu ca racul.
1534
— Am sărit peste câțiva ani de școală, recunoscu el și îi oferi lui
Lilian un surâs cam strâmb. Un tocilar, după cum ați auzit< Și
atunci Cambridge-ul mi-a oferit o bursă. Literatură, limbi străine și
istoria Angliei. Părinții mei nu sunt foarte încântați.
— Ceea ce nu e foarte inteligent din partea lor! spuse Lilian fără
ocolișuri, căci asta îi stătea lui Ben pe suflet, dar pe domnișoara
Beaver o făcu să o mustre sever.
Ben, care ajunsese fără să vrea în centrul întregii atenții feminine,
tuși ușor.
— Eu< ăăă< atunci ar trebui< Vreau să spun, trebuie să merg la
prietenii mei. Dar poate< n-ați vrea, domnișoară Lilian, să mă
însoțiți câțiva pași? Doar până la docuri, firește<
Lily radia.
— Cu mare plăcere! zise ea, apoi vru să se ridice, dar se răzgândi în
ultima clipă.
Cu o privire galeșă îi întinse lui Ben mâna, să o ajute. Lunecă de pe
pătură plină de grație.
— Mă întorc imediat, le anunță ea pe domnișoara Beaver, pe Hazel
și pe complet dezinteresata Gloria, apoi își luă pe umăr umbreluța
de soare cu dantelă și plecă în pas de dans alături de Ben.

Ben respiră ușurat. Dar ce avea să facă acum cu fata? Era imposibil
să o ia cu el la băieții zgomotoși, insistenți, a căror barcă tocmai o
condusese spre victorie. Foarte probabil că vreunul avea să i-o sufle.
Spre norocul lui, Lilian o luă spre pădurice, de îndată ce dispărură
din raza vizuală a profesoarei lor.
— Veniți aici, e mai umbros. A fost o zi foarte fierbinte azi, nu-i așa?
Deși ultima afirmație era valabilă doar parțial – pentru martie,
vremea era frumoasă, dar, în general, lumea căuta, e drept, mai
degrabă căldura soarelui plăpând de primăvară, decât umbra
răcoroasă, însă Ben încuviință entuziast. Imediat după aceea o luară
pe o cărare de pădure și amândoi se simțiră mai liberi ca niciodată.
1535
Ben nici nu avea sentimentul că trebuie să vorbească. Se simțea
extrem de bine cu această fată drăguță, zâmbitoare, lângă el. Însă a
opri turuiala lui Lily era absolut imposibil. Cu vocea ei sonoră,
povestea despre Oaks Garden și despre faptul că fusese una dintre
cele mai tinere eleve atunci când ajunsese acolo.
— Am fost trimisă la internat împreună cu verișoara mea, Gloria.
Părinții ei au vrut neapărat, dar ea este timidă și locuim foarte
departe una de alta. Acesta este motivul pentru care am fost trimisă
și eu, pentru ca ea să nu se simtă complet singură. Dar o face. Unii
oameni se simt mereu singuri<
Ben încuviință cu cea mai mare înțelegere. Lilian păru să priceapă
instinctiv cum se simțea. Singur. Nici măcar cu tovarășii lui de
școală nu avusese prea multe în comun, și nici cu mult mai
vârstnicii lui colegi de liceu. Norocul lui Ben era că materia i se
părea ușoară și îi făcea plăcere. Chiar dacă nu-l atrăgea nici
geologia, ca pe tatăl său, și nici economia, favorita mamei. Ben se
vedea mai degrabă poet. Și se surprinse că povestește asta cuiva
pentru prima oară. Lilian asculta fascinată.
— Știți vreo poezie pe de rost? întrebă ea, curioasă. Vă rog, recitați
una!
Ben roși.
— Nu știu, niciodată n-am< nu, nu pot. Aș rămâne fără glas<
Lilian își încruntă fruntea, prefăcându-se severă.
— Și ce? Dacă vreți să deveniți cu adevărat poet, mai târziu va
trebui să vă citiți opera în public. Atunci nu veți putea amuți. Hai!
Lui Ben i se urcă și mai tare sângele în cap, în timp ce recită, cu
privirea îndreptată timid în direcția opusă lui Lilian:

Dacă ai fi un trandafir, cu roua spre tine aș înota.

Dacă ai fi o frunză în vânt, cu vântul împreună ți-aș cânta
și te-aș recunoaște cine-ai fi și cum te uiți,
cânturi ți-aș cânta, pân ce-n vis tu mă săruți.

1536
— Ah, cât de frumos! spuse Lilian, suspinând. Atât de profund!
Băiatul o privi timid, dar nu descoperi nicio urmă de batjocură pe
chipul ei ce părea acum atât de visător.
— Și chiar și rimează!
Ben încuviință. Ochii îi scânteiau.
Lilian dădea semne că s-ar trezi din visul ei.
— Dar acum m-ați tutuit! zise ea șiret. Câți ani aveți, de fapt?
Ben roși din nou.
— Aproape cincisprezece, zise el.
Lilian zâmbi.
— Și eu! Ăsta-i un semn!
Ben începea să vadă și el la fel lucrurile.
— Ăsta-i un semn. Vreți< vrei< să mă mai revezi?
Lilian își coborî, pudică, privirea.
— Asta se poate doar pe ascuns, spuse ea ezitant. Dumneavoastră
poate că aveți voie să părăsiți liceul, dar eu<
— Chiar nu știi nicio cale? întrebă Ben timid. Adică, dacă nu se
poate niciun< te-aș putea lua sâmbăta și să spun că sunt verișorul
tău sau cam așa ceva.
Lilian râse.
— Asta n-ar crede-o nimeni.
Se gândea dacă să îi povestească lui Ben despre originea ei
neozeelandeză, însă pentru moment era hotărâtă să nu o facă. Nu
voia să discute cu el despre mine de cărbuni și de aur, despre
vânătoarea de balene și despre creșterea oilor și despre ce le mai
trecea oamenilor prin cap atunci când auzeau de Noua Zeelandă.
Înainte de toate, nu voia să vorbească despre legătura de rudenie cu
Kura-maro-tini Martyn. La fel ca și Gloria, Lilian descoperise și ea
demult că simpla amintire a acestei vedete făcea să dispară interesul
pentru propria persoană. Se obișnuise să evite cu dibăcie tema, ceea
ce Gloriei, spre mare ei mirare, nu-i reușea niciodată.
1537
— Dar știu o cale, nicio grijă. Dacă mergi, pornind de la intrarea în
școala noastră pe lângă gard spre sud, ajungi la un stejar uriaș.
Crengile lui atârnă peste gard și se poate trece cu ușurință dincolo.
Acolo poți să mă aștepți. Poți să mă ajuți la cățărat, mai adăuga ea,
cochet. Dar nu ai voie să mi te uiți sub fustă!
Ben roși din nou, însă acum era de-a dreptul vrăjit.
— Voi veni, spuse el cu sufletul la gură. Dar va dura puțin. Trebuie
să merg întâi la Londra, voi fi repartizat cu siguranță ca vâslaș de
rezervă<
Lilian dădu din cap.
— Pot aștepta, spuse ea serios – și i se păru, în tăcerea dimprejur,
foarte romantic. Dar cred că acum trebuie să ne întoarcem la ceilalți.
Hazel îmi va duce dorul și, așa invidioasă cum e, îi va spune cu
siguranță domnișoarei Beaver că ar fi trebuit să mă întorc de mult.
Făcu decisă stânga-împrejur, însă Ben o reținu.
— Mai așteaptă o clipă. Știu că nu se prea cade, dar< trebuie să te
mai privesc în ochi. Am încercat să o fac întreaga după-amiază, dar
n-am vrut să mă holbez. Și astfel, n-am reușit să văd bine. Sunt verzi
sau căprui?
Ben îi puse stângaci mâinile pe umăr lui Lilian și o trase mai
aproape de el. Nu ar fi recunoscut niciodată că, în mod obișnuit,
purta ochelari.
Lily zâmbi și își dădu pe spate pălăria largă.
— Uneori sunt verzi, alteori căprui, oarecum bălțați, ca un ou de
porumbel. Dacă sunt bine dispusă, sunt verzi, dacă sunt tristă, sunt
căprui<
— Și când ești îndrăgostită? întrebă Ben.
Nu avea să o mai afle în acea după-amiază. Lilian închise ochii
atunci când el o sărută.

1538
 3

— Așa nu mai poți continua, Charlotte! Chiar și Rongo e de părere

că ar trebui să mergi la un doctor în Christchurch.
Jack ezitase mult înainte de a o aborda pe Charlotte în legătură cu
veșnicele ei dureri de cap, însă când, după o lungă zi de muncă, se
întoarse acasă, o găsi din nou chinuită de durere, într-o cameră
întunecată. Își legase un șal din lână în jurul capului, iar chipul îi
părea palid, îngrijorat și diform.
— E migrena, dragule, încercă ea să atenueze. Știi doar că o am
mereu<
— O ai acum pentru a treia oară în luna asta, zise Jack. E mult prea
des!
— Vremea, dragule< Dar mă pot ridica. La masă voi coborî, cu
siguranță. Doar că< amețesc întruna, așa, ușor.
Charlotte încercă să se ridice.
— Rămâi întinsă, pentru Dumnezeu!
Jack o sărută și o împinse ușor înapoi în așternut.
— Îți aduc mâncarea la pat. Dar fă-mi, te rog, pe plac și nu mai da
vina pe vreme sau pe anotimp, cum o faci de obicei. Vremea din
Canterbury Plains nu s-a schimbat de secole. Și azi, ca și atunci,
plouă iarna aproape zilnic, și vara la fel. Dacă s-ar face de la asta
migrenă, tot Canterbury-ul ar fi bolnav. Întâi te mai întremezi, apoi
vom merge la Christchurch. Îți vizităm părinții, petrecem câteva zile
frumoase și mergem la un medic care să se priceapă mai bine la
durerile de cap decât doctorul nostru de la sat. Bine?
Charlotte încuviință. De fapt, nu voia decât să fie lăsată în pace. Îl
iubea pe Jack, iar apropierea lui avea un efect calmant și îi alina
durerile, însă orice discuție o istovea. De pe acum i se făcea rău
când se gândea la mâncare, dar s-ar fi forțat să înghită câte ceva. Să
nu-și facă Jack griji. Era suficient că și le făcea ea.
1539
Mult a durat până când Lilian și Ben s-au revăzut. Fata fremăta
așteptând o întâlnire. Însă chiar în ziua următoare cursei de bărci își
aminti speriată că nu stabiliseră nicio dată concretă. Și acum nu știa
când o va aștepta Ben la gardul grădinii – sau dacă nu cumva deja
uitase. Când a început vara fără să se întâmple nimic, Lilian bănui
ce era mai rău. Însă tocmai atunci prietena ei Meredith Rodhurst
plecă pentru un sfârșit de săptămână acasă, unde îl întâlni pe fratele
ei Julius, studentul de la Cambridge pe care Lily îl cunoscuse cu
puțin timp înainte de începerea cursei. Întoarsă la Oaks Garden,
aproape că plesnea de emoție.
— Lily, te mai gândești la băiatul ăla pe care l-ai invitat la picnic?
Ben?
Inima lui Lilian bătu mai repede, însă, înainte de a spune ceva, o
trase hotărâtă pe Meredith în cel mai îndepărtat ungher al
coridorului din fața sălilor de curs. Această discuție nu trebuia să fie
auzită de oricine.
— Bineînțeles că mă gândesc la Ben! De când soarta ne-a despărțit,
n-am petrecut niciun minut fără să visez la el.
Meredith izbucni.
— De când soarta v-a despărțit!
Chicoti.
— Ești nebună<
— Sunt îndrăgostită! spuse Lilian cu demnitate.
Meredith dădu din cap.
— Și el! zise ea. Fratele meu susține că vine mereu aici și se
furișează pe lângă grădina noastră, ca un motan îndrăgostit. Însă
așa nu se va întâmpla, bineînțeles, nimic, ar trebui să aibă mai mult
decât noroc să te întâlnească din întâmplare.
Mintea lui Lilian începu să lucreze la cote maxime.
— Nu ne putem scrie? Fratele tău îi știe numele de familie și<
Meredith o privi, iradiind de bucurie.
1540
— Nu trebuie să-i scrii. Ai o întâlnire! I-am spus lui Julius că te vei
întâlni cu Ben la „stejarul evadării”, vineri, la cinci.
Lilian o luă cu totul și cu totul spontan pe prietena ei în brațe.
— Ah, Meredith, nu voi uita asta niciodată! Deși vineri nu este o zi
ideală, fiindcă atunci am corul. Dar fie ce-o fi, o să mă gândesc la
ceva. Cu ce să mă îmbrac? Trebuie< trebuie încă să pregătesc
atâtea<
Lilian plecă, într-al nouălea cer. Restul săptămânii avea să și-l
petreacă făcând planuri. Acum era luni, opt și jumătate<

În primele două zile, o preocupă întrebarea căreia dintre cele două

prietene ale ei să îi împărtășească marele ei secret. Ar fi putut vorbi
ceasuri întregi despre Ben și despre rendez-vous-ul lor, însă riscul
descoperirii creștea, firește, cu fiecare persoană părtașă la secret. În
cele din urmă, le iniție doar pe Hazel și pe Gloria, însă pe cea din
urmă părea să nu o intereseze prea mult cu cine se întâlnea
verișoara ei. Din contră, Hazel tremură cu ea și o ajută în alegerea
conștiincioasă a hainelor și a accesoriilor. Până vineri la patru,
renunțaseră la cinci toalete diferite, iar cea de-a șasea rochie, care i
se păru, în sfârșit, potrivită lui Lilian, avea o pată. Lilian era
aproape gata să izbucnească în lacrimi.
— Dar o poți scoate cu peria, zise Hazel. Dă-mi voie! Ai între timp o
poveste pentru domnișoara Beaver? O să explodeze dacă chiulești
de la cor!
— O să-i spun că am avut dureri de cap, făcu Lilian, nepăsătoare.
Sau, cel mai bine, i-o spui chiar tu. Că, mai nou, am tot mai des
migrene. E o boală foarte practică, vine mănușă ori de câte ori este
nevoie. O avem și în familie.
— Serios? se miră Hazel.
Lilian ridică din umeri.
— Din câte știu eu, nu. Deși o are și soția unchiului Jack. Deci nu
este o minciună. În orice caz, ora de cor este momentul ideal să te
1541
furișezi afară. Atunci sunt toți ocupați. Și Mary Jaine.
Mary Jaine era dușmanul declarat al lui Lilian și al lui Hazel. Fetele
puteau fi sigure că ea le va trăda profesoarelor planurile secrete ale
lui Lilian. Astfel, Lilian avu o presimțire rea atunci când nimeni alta
decât Alison, prietena din copilărie a lui Mary Jaine, bătu la ușa ei la
ora patru fără zece. Lilian tocmai își îmbrăcase rochia curățată în
grabă, o rochie ușoară de vară, cu motive florale.
— Dar poți să te cațări în ea? întrebase Hazel atunci când o ajutase
pe Lilian, care gemea, să intre în corset.
În acea zi fierbinte de iulie avea să transpire de moarte în el.
— Voi fi purtată de aripile dragostei! susținu Lily.
În acea clipă, se auziră bătăile în ușă.
— Trebuie să te prezinți la domnișoara Arrowstone, Lily, anunță
Alison. Acum.
Lilian se enervă.
— Ați pârât din nou? Cum de ați aflat? Doar n-ai zis nimic, Hazel,
nu? Și Gloria<
Lilian nu-și putea imagina o trădare din partea Gloriei, dar
domnișoara Arrowstone trebuie că știa ceva, chiar dacă Alison se
prefăcea acum că s-ar mira.
— Mie nu mi-a spus nimeni nimic, zise ea cu o dezarmare complet
sinceră. Am trecut din întâmplare pe coridor și domnișoara
Arrowstone m-a văzut și m-a însărcinat să te aduc, poate că ai vreo
vizită<
Lilian se făcu dintr-odată roșie ca un rac. Vizită? Ben? Să nu mai fi
rezistat și să fi vrut să încerce totuși cu „soluția verișorul”? Sau să-l
fi văzut careva la gard și să-și fi imaginat ceva? Din partea lui Mary
Jaine te puteai aștepta la orice<
— Și dacă nu vii mai repede, vei avea probleme, observă Alison. De
fapt, de ce te-ai aranjat așa frumos? Pentru cor? Ultima oră încă mai
aveam uniforma obligatorie<
Lilian ezită. Să se schimbe sau nu? Dacă domnișoara Arrowstone nu
1542
voia cu adevărat nimic special de la ea, ar fi putut ajunge la rendez-
vous și după ce se va fi prezentat la ea. Pe de altă parte, domnișoara
Arrowstone ar fi putut intra la bănuieli dacă apărea în ținuta de
duminică.
— Hai odată! zise Alison.
Lilian se hotărî. Dacă mai exista vreo șansă să se vadă cu Ben,
trebuia să accepte neplăcerile din partea domnișoarei Arrowstone.
Atunci când fetele părăsiră odaia, Hazel cea speriată făcu semnul
victoriei.
Într-adevăr, domnișoara Arrowstone nu era singură în birou, însă
nici nu era foarte bine dispusă. Se întreținea, cu o figură acră, cu un
domn mai în vârstă, care părea să încerce să o convingă de ceva.
Când Lilian intră, el se întoarse către ea.
— Lily! Dumnezeule! Cât de frumoasă te-ai făcut! La fel de
frumoasă ca mama ta când avea aceeași vârstă, arăți mult mai
matură decât în fotografii!
— Explicația constă în faptul că elevele noastre se îmbracă în
uniformă atunci când merg la fotograf! observă sec domnișoara
Arrowstone. Cărui fapt îndoielnic avem plăcerea de a te vedea
printre noi dichisită ca pentru bal?
Lilian nici nu o băgă în seamă.
— Nenea George!
Se aruncă în brațele lui George Greenwood, nu neapărat ca o
doamnă. La Greymouth, investitorul principal al minei Lambert
fusese deseori oaspetele părinților ei, iar Elaine, mama ei, îi spunea
încă din copilărie „nenea”. Oricum, pentru Lilian și pentru frații ei,
el era aproape ca o rudă și era mereu binevenit – mai ales că
bătrânul domn cumpăra cu foarte mare plăcere jucării. Ori de câte
ori călătorea în Europa, aducea mici lucruri de neimaginat, cum ar fi
mașini cu aburi în miniatură sau păpuși cu păr adevărat.
— Ce bucurie că mă vizitezi!
Lilian își privi pseudo-unchiul cu niște ochi strălucitori și îi mai
1543
rămăsese chiar și puțin șarm și pentru domnișoara Arrowstone.
— Alison mi-a dezvăluit că am parte de o vizită specială și m-am
schimbat repede, susținu ea.
Domnișoara Arrowstone fornăi neîncrezătoare.
— În orice caz, ești încântătoare, copila mea! zise George. Dar mai
întâi, așază-te, înainte de a ajunge la motivul vizitei mele, care, din
nefericire, nu este unul prea îmbucurător<
Lilian albi. Nu știa dacă avea voie sau nu să se așeze în sfânta
sfintelor domnișoarei Arrowstone. Însă da, așa da, fiindcă urma să
primească o veste îngrozitoare.
— Mama< Tata< S-a întâmplat ceva<?
George scutură din cap.
— Ei sunt bine. Iartă-mă, Lily, dacă te-am speriat. Și fraților tăi le
merge bine. Doar că eu sunt, în general, cam neliniștit< Cred că în
clipa asta nu am un discurs prea inteligent.
Zâmbi în semn de scuză.
— Dar ce e atunci<?
Lilian încă mai stătea în picioare și își lăsa greutatea când pe un
picior, când pe celălalt.
— Te poți așeza, copilă, spuse domnișoara Arrowstone cu
bunăvoință.
Lilian se așeză pe marginea unui scaun destinat vizitatorilor.
George Greenwood dădu din cap.
— Poate că te vei bucura chiar de chestiunea pentru care sunt aici,
spuse el, deși părinții tăi mi-au spus că ești foarte fericită aici. Ceea
ce se și vede în silința ta la învățătură, iar școala aceasta<
Dădu din nou din cap, de această dată în semn de recunoștință către
domnișoara Arrowstone. Pe chipul rectoriței se instaură expresia
unei pisici mângâiate.
— Totuși, am primit însărcinarea de a te aduce acasă cu primul
vapor<
— Ce? sări Lilian. Acasă? La Greymouth? Tocmai acum? Dar de ce?
1544
Adică< adică vreau să spun că mai este doar un singur an de
școală<
Și, înainte de toate, aici era Ben. Lui Lilian i se părea că îi fuge
pământul de sub picioare.
— Ai auzit, Lilian, de atentatul din Sarajevo? se interesă George
Greenwood.
O privi pe domnișoara Arrowstone de această dată dojenitor atunci
când Lilian făcu semn că nu.
— La 28 iunie a fost omorât moștenitorul tronului austro-ungar.
Lilian ridică din umeri.
— Îmi pare foarte rău pentru Austro-Ungaria, spuse ea politicos,
dar cât se poate de nepăsătoare. Și, firește, pentru familia alteței sale
imperiale.
— Și soția lui a fost împușcată. Dar asta, doar în treacăt fie spus.
Probabil că totul ți se pare bizar, dar cercuri bine informate din
Europa se tem că aceste evenimente vor duce la izbucnirea unui
război. Deja există de pe acum un ultimatum al guvernului austro-
ungar vizavi de Serbia, în ce privește aducerea celor care au comis
atentatul în fața justiției. Dacă asta nu se va întâmpla, se va declara
război Serbiei.
— Și? se interesă Lilian.
Avea doar o idee vagă în ce privește poziția geografică a Serbiei și a
Austriei, dar, cel puțin din câte știa și ea, cele două țări erau la mare
distanță de Cambridge.
— Prin aceasta se vor activa diverse alianțe, Lilian, explică George.
Nu îți pot explica acum în amănunt, dar în cele mai diferite colțuri
ale lumii este o mare fierbere. Fitilul odată aprins, Europa va arde,
posibil chiar întreaga lume. Și este puțin probabil să fie lupte în
Australia și în Noua Zeelandă. Părinții tăi și cu mine considerăm
însă că Anglia ar fi nesigură, iar marea cu atât mai puțin. Când va
izbucni războiul, vor fi și bătălii pe mare. De aceea vrem să te
aducem acasă, înainte să se întâmple ceva. Poate că este o precauție
1545
exagerată, după cum susține profesoara ta<
George făcu un semn cu bărbia către domnișoara Arrowstone.
— <dar noi nu vrem să ne facem mai târziu reproșuri.
— Dar eu vreau să rămân aici! strigă Lilian. Aici sunt prietenele
mele, aici este<
Se făcu toată roșie.
George Greenwood zâmbi conspirativ.
— Este pe aici pe undeva deja și un mic prieten? Pe cât posibil, un
motiv în plus de a te aduce cât mai repede acasă?
Lilian nu răspunse.
— Ei bine, în orice caz, este indiferent care ți-e părerea, observă
domnișoara Arrowstone cu buzele strânse. După cum le este acestui
domn și părinților tăi indiferentă și părerea mea despre o educație
încheiată. Dacă am înțeles bine de la domnul Greenwood, în 28 iulie
pleacă un vapor de la Londra la Christchurch. Ți s-a reținut un bilet.
Vei pleca încă din această seară cu domnul Greenwood la Londra.
Nu mai trebuie să participi la ora de cor. Prietenele tale te vor ajuta
să împachetezi.
Lilian vru să se împotrivească, dar înțelese că nu are niciun sens.
Însă atunci își aminti brusc de ceva.
— Și< Gloria?

— Cum adică, e război?

Elizabeth Greenwood balansă elegant ceașca de ceai între două
degete. În această privință, era, oricum ai privi-o, o lady, chiar dacă
orele de bune maniere ale lui Helen O’Keefe erau la o distanță de
șaizeci de ani.
Charlotte, fiica ei, nu era chiar atât de rigidă. Tânăra părea să fie
palidă și nervoasă. Își încolăcise mâinile în jurul porțelanului fin, de
parcă ar fi vrut să se încălzească. Războiul din îndepărtata Europă
nu o interesa. Mult mai importantă pentru soarta ei era
programarea la Dr. Alistar Barrington, un internist tânăr, dar deja
1546
renumit, dincolo de hotarele Christchurch-ului. Elizabeth stabilise
ora și data consultației la rugămintea ei, iar cu o zi înainte veniseră,
ea și cu Jack, din Kirward Station în oraș. Cei doi rămăseseră peste
noapte în casa ei părintească, strâns uniți de grija comună, pe care
totuși nu voiau să o împărtășească. Fiecare dintre ei se prefăcea mai
nepăsător decât celălalt. Însă acum Jack își arăta neliniștea. Vestea
începerii războiului în Europa păru, cel puțin pentru scurt timp, să-i
schimbe gândurile. Își lăsă ceaiul să se răcească. Dejunul părea să
nu-i mai fie pe plac.
— Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, răspunse el la
întrebarea lui Elizabeth. Asta înseamnă că Imperiul German este și
el implicat. Se pare că deja încep încorporările. Rusia este aliată cu
Serbia, Franța cu Rusia<
Elizabeth dădu din umeri.
— Ei, cel puțin Anglia n-are nimic de-a face, observă ea ușurată. E și
așa destul de rău că ceilalți își sparg capetele.
Jack scutură din cap.
— George vede lucrurile altfel, zise el. Am vorbit de curând despre
asta. Marea Britanie are acorduri cu Franța și cu Rusia. Poate că la
început nu se va implica, însă pe termen lung<
— Va fi un război lung?
Charlotte nu era cu adevărat interesată de subiect, dar avea
sentimentul că trebuie să spună ceva. Orice era mai bine decât să
aștepte în tăcere să se facă ora plecării.
Jack dădu din umeri, însă îi mângâie liniștitor mâna.
— Habar nu am. Nu mă pricep la război, dragă. Dar până aici nu
cred că va ajunge. Nu-ți face griji.
Charlotte își întoarse fața chinuită spre el. Situația din Europa era,
în acea clipă, ultimul lucru pentru care își făcea griji.
— Când trebuie să fim la Dr. Barrington? se interesă Elizabeth. O să-
ți placă, Charlotte, e un tânăr încântător! De altminteri, am venit cu
tatăl lui în Noua Zeelandă pe același vapor. Doar știi și tu familia
1547
Barrington, nu-i așa, Jack? Pe atunci încă le mai spuneam Lord și
Lady. Dar tânărul viconte a renunțat primul la titlu. Pe atunci, el era
un tânăr plin de el. Ușor atras de Gwyneira Silkham. Nici Daphne a
noastră nu-și mai putea dezlipi ochii de la el<
Charlotte și Jack ascultară cu răbdare cum Elizabeth povestea alte
istorii de pe timpul imigrării ei. Plecarea ei cu vaporul într-o țară
nouă, aproape forțată, fusese miracolul vieții sale. Fiind un copil
pierdut, lipsit de orice șanse, fusese trimisă dintr-un orfelinat
londonez în Noua Zeelandă ca fată în casă. De fapt, cu mult prea
tânără pentru a lua în primire postul și, mai ales, atât de
neajutorată, încât o refuzaseră toate gospodăriile londoneze. Însă
Helen O’Keefe o luase atunci în primire și, în afară de asta,
„stăpâna” lui Elizabeth se dovedise a fi o bătrână doamnă
prietenoasă, care căuta mai degrabă companie decât o servitoare. În
cele din urmă, ea adoptase fata, deschizându-i astfel drumul spre
cercurile mai înalte. Căsătoria cu George Greenwood o transformase
definitiv pe Elizabeth într-un punct de reper al societății din
Christchurch.
Într-un final, Jack se uită la ceasul lui de buzunar.
— E vremea, dragă. Ești gata?
Charlotte încuviință. Jack arăta la fel de speriat și de nenorocit pe
cât se simțea.
— Sigur, zise ea cu un surâs forțat. Sper doar că doctorul nu ne va
reține prea mult. Sper că nu ai nimic împotrivă dacă după aceea mai
trecem și pe la croitoreasa aceea<?
Vocea îi era forțată.
Jack încuviință și se strădui să găsească, la rândul lui, un zâmbet
oarecare.
— Și eu i-am promis tatei să caut niște whisky scoțian. La bătrânețe,
își amintește de rădăcini. Spune că nimic nu este mai potrivit pentru
durerile de oase decât o frecție cu un scotch bun. Fără să mai
pomenim de uzul intern.
1548
Cu toții râseră, însă numai Elizabeth părea cu adevărat nepăsătoare.
Nu-și făcuse prea multe gânduri referitoare la dorința fiicei ei de a-l
consulta pe Dr. Barrington. Charlotte avusese migrene toată viața.
Chiar și aceste dureri de cap aveau să se dovedească a fi inofensive.

— Gloria!
George Greenwood era mirat. Jupâneasa cârciumii în care luase
masa de prânz înaintea vizitei sale la Oaks Garden, și în care citea
acum ziarul, așteptând-o pe Lilian, îl anunțase, ce-i drept, că o
tânără domnișoară vrea să-l vadă, însă, firește, socotise că ea va fi
Lilian. Puțin cam devreme, într-adevăr, dar poate că, la urma urmei,
se bucura totuși de călătorie.
În locul suplei roșcate în costum de călătorie, se afla însă acum
înaintea lui o brunetă incitantă, cam osoasă, a cărei uniformă
albastru-deschis nu prea voia să-i stea nicicum. Gloria Martyn
crescuse de când o văzuse ultima dată, dar nu mult. Era în
continuare corpolentă, însă lui George Greenwood nu i se păruse
niciodată urâtă. O știa drept un copil fericit, prețuită și competentă,
viitoarea moștenitoare de la Kirward Station, care, după cum
afirmase râzând Gwyneira, îi va fi la ferma de oi alături „soțului ei”,
incredibil de mândră. George o văzuse pe fată pe cal, o călăreață
iscusită. O urmărise, fascinat, cum își ajutase unchiul vitreg, pe Jack,
la tunsul oilor și cum se familiarizase astfel cu procedura, notând
rezultatele, în vreme ce Jack participa la concursul în urma căruia se
stabilea cel mai bun oier. Gloria Martyn nu greșise niciodată
socotelile și nu se lăsase luată de val să trișeze în favoarea lui Jack.
Era plină de viață și iscusită în privința îndeplinirii sarcinilor ei.
Chiar și timiditatea față de străini și felul ei stângaci de a fi în cadrul
unor întruniri în societate i le iertase George cu drag.
Însă fata care îi stătea acum înainte nu mai avea nimic din mica
dresoare de câini și călăreața plină de încredere în sine. Gloria avea
un aer palid și hăituit. Uniforma nu doar că nu-i venea bine, dar mai
1549
era și mototolită și pătată, iar în ochii ei se găsea expresia unui
animal rănit, care nu mai avea scăpare.
Gloria se străduia să nu plângă, ci să-și păstreze în continuare vie
furia care o împinsese la această acțiune spontană. Relatarea lui Lily
despre apariția lui Greenwood, furia ei față de decizia părinților și
supărarea referitoare la „războiul ăsta idiot”, care îi zădărnicise
întâlnirea cu Ben – toate acestea făcuseră ca butoiul din ea să se
reverse. Pentru prima dată din vremea zilelor petrecute cu
domnișoara Bleachum, părăsise internatul fără permisiune. Fără să-i
pese de haine, o luase la goană prin parc și sărise cu avânt în
copacul care le servea lui Lily și celorlalte eleve dornice de escapade
drept „ajutor de evadare”. De cealaltă parte, aștepta băiatul blond
după care Lilian era atât de înnebunită. El trebuie să se fi simțit tot
cam așa – ora cinci trecuse de mult.
— Ai vreo veste de la Lily? întrebase el nerăbdător, atunci când
Gloria coborâse pe sol în fața lui. De ce nu a venit chiar ea?
Gloria nu avea niciun chef să se preocupe de el.
— Lilian pleacă acasă, spusese ea scurt. E război.
Ben se năpustise cu o mie de întrebări asupra ei, dar ea nici nu le
auzise, ci se grăbise mai departe în sat. Nu o întrebase pe Lilian
unde l-ar putea găsi pe Greenwood, dar nu existau prea multe
posibilități. Dacă unchiul George nu trăsese la singura pensiune din
Sawston, nu putea fi decât într-una dintre cele două cârciumi.
Gloria îl găsise în prima.
— Nu-i corect! izbucni ea. Unchiule George, trebuie să mă iei și pe
mine! Poate că Jack nu mă mai vrea, acum că s-a căsătorit, dar am
dreptul să fiu la Kirward Station! Nu o poți lua pe Lilian și să mă
lași aici. Nu se poate, pur și simplu<
Acum, ochii Gloriei se umplură cu lacrimi.
George se simți luat prin surprindere. Știa bine să negocieze dur cu
firme comerciale din întreaga lume, dar nimeni nu-l pregătise să
facă față unei fete care plângea.
1550
— Mai întâi, stai jos, Gloria. Îți comand un ceai. Sau mai bine o
limonadă? Pari agitată.
Gloria scutură din cap, iar buclele ei sălbatice se eliberară din cocul
neglijent, în care își prinsese părul.
— Nu vreau niciun ceai și nicio limonadă. Vreau Kirward Station!
George încuviință blajin.
— O s-o și ai cândva, Gloria, încercă el să o liniștească. Dar mai
întâi< ce prostie e asta cu Jack, Gloria? Bineînțeles că încă îi mai ești
dragă, iar domnișoara Gwyn m-a rugat în mod expres să intervin pe
lângă părinții tăi, atunci când a aflat că familia Lambert o aduce pe
Lilian acasă. Îți pot arăta depeșa ei<
Trăsăturile și așa încordate ale Gloriei se crispară și mai mult. Își
mușcă buzele.
— Părinții mei nu vor? Lor le este totuna ce se alege de mine, dacă
va fi aici război?
Până atunci, Gloria nu-și făcuse niciun fel de gânduri legate de o
reală izbucnire a unui război în pașnicul Cambridge. Însă acum îi
deveni limpede că poate părinții lui Lilian nu acționau dintr-un
capriciu oarecare, ci din cea mai serioasă îngrijorare.

Greenwood dădu din cap.

— Firește că nu, Gloria. Din contră, tatăl tău vede situația politică
mult mai clar decât mine. La urma urmei, trăiește de mult în Europa
și a cunoscut-o foarte bine în urma călătoriilor lui. William și Kura
vor suporta propriile consecințe din acest nefericit început de
război, însă altele decât părinții lui Lily. Din câte știu, și tu vei
părăsi școala. Cel puțin, deocamdată. William speră ca războiul să
se termine curând, astfel încât să-ți poți termina educația, ca toți
ceilalți, însă în această vară îți vei însoți părinții în America. Turneul
este de mult planificat și, cel puțin deocamdată, nu este de așteptat
ca Statele Unite ale Americii să intre în război. Călătoria va dura o
jumătate de an. Distanțele dintre locurile evenimentelor sunt uriașe,
1551
deci nu va fi câte un spectacol pe zi. Kura va avea mai mult timp
pentru tine ca de obicei și se bucură deja să te cunoască, în fine, mai
de aproape.
George îi zâmbi Gloriei, de parcă i-ar fi transmis o veste bună, însă
Gloria părea să se lupte în continuare cu lacrimile.
— În America? Și mai departe?
Dorul de călătorii al Gloriei avea limite. Și ce ar mai vrea mama ei
de la ea? În ultimii ani, Gloria călătorise de trei ori cu trupa, dar mai
mult de câteva cuvinte pe zi nu schimbase cu renumita cântăreață.
Și ele, însă, de cele mai multe ori prea puțin motivante.
— Gloria, nu mai sta în drum! Gloria, îmbracă-te mai drăguț! De ce
nu cânți mai des la pian?
Gloria nu-și putea imagina că s-ar fi apropiat mai mult de mama ei
dacă ar fi stat mai mult împreună. Era cât se poate de dispusă să o
admire pe Kura Martyn, dar nu avea nimic în comun cu ea.
— Și după aceea să mă mai întorc la școală?
Gloria avea acum optsprezece ani, aproape nouăsprezece, și era mai
în vârstă decât multe dintre celelalte eleve din Oaks Garden. Se
săturase de internat.
— Asta rămâne de văzut, o anunță George Greenwood. Lasă
lucrurile să se întâmple, Glory. Îți pot spune doar că nu este vina
rudelor tale din Noua Zeelandă. Din partea domnișoarei Gwyn, ai
putea să te întorci mâine!
George vru să-i propună Gloriei să o ducă înapoi în internat cu
trăsura lui, dar când ea se furișă afară, extenuată și doborâtă, nu
mai avu curajul să i se adreseze din nou. Poate că i s-ar fi aruncat
hohotind de gât – o scenă de care nu era nevoie.
Hotărî să mai vorbească odată cu domnișoara Gwyn, cu James și cu
Jack, de îndată ce se va fi întors acasă. Trebuia să existe vreo
posibilitate să îi înduplece pe William și pe Kura. Fata era extrem de
nefericită, iar o călătorie prin America era ultimul lucru de care avea
nevoie pentru a se simți mai bine.
1552
— Chiar nu pot constata nimic, doamnă McKenzie, recunoscu Dr.
Alistar Barrington.
Tocmai o consultase cu mare atenție pe Charlotte, o cântărise, îi
investiga și îi măsură capul – toate cu un singur rezultat, acela de a-i
provoca noi migrene.
— Dar sunt profund îngrijorat. Bineînțeles că e posibil să aveți pur
și simplu migrene. Se prea poate ca ele să se multiplice. Dar în
legătură cu amețelile, cu pierderea în greutate, cu< hm< ciclul
dumneavoastră oscilant<
Charlotte îi recunoscuse doctorului că nici dorința ei de a avea copii,
în ciuda intenselor strădanii, nu se împlinea.
— Ar putea fi ceva serios? întrebă Jack îngrijorat.
Tânărul doctor îl chemase înăuntru; ultima oră o petrecuse pe un
scaun tare din sala de așteptare tremurând în sine și rugându-se.
Însă nu îi fusese neplăcut să o lase pe Charlotte singură cu Dr.
Barrington. Medicul se dovedise a fi simpatic, foarte calm și amabil.
Figura lui suplă, de savant, cu barba frumos tunsă și cu părul des,
castaniu, la care se adăugau niște ochi căprui, liniștitori, le dădeau
pacienților și aparținătorilor încredere.
Dr. Barrington ridică din umeri.
— Din păcate, se prea poate, zise el.
Nervii lui Jack erau încordați la maximum.
— Poate că atunci nu ne mai chinuiți și ne spuneți ce ar putea fi.
Charlotte, palidă și delicată, în rochia ei simplă, bleumarin, dădea
impresia că nici n-ar vrea să știe, dar Jack era un om căruia îi plăcea
să privească pericolele drept în ochi.
— După cum am spus, nu pot da un diagnostic exact, spuse
Barrington, însă câteva simptome< doar câteva, doamnă
McKenzie, nu sunt deloc sigur< ar putea indica o tumoare
cerebrală<
Doctorul arăta la fel de nefericit pe cât se simțea și Jack.
1553
— Și ce ar însemna asta? întrebă Jack mai departe.
— Nici asta nu pot spune cu siguranță, domnule McKenzie.
Depinde unde este localizată tumora< dacă este posibil< și mai
depinde și de cât de repede crește. Toate aceste lucruri trebuie luate
în considerare, iar eu nu pot face asta.
Măcar bărbatul era sincer. Charlotte își luă soțul de mână.
— Asta înseamnă că< voi muri? întrebă ea răgușită.
Dr. Barrington scutură din cap.
— Deocamdată nu înseamnă absolut nimic. Dacă mă întrebați pe
mine, ar trebui să mergeți cât de repede cu putință la dr. Friedman,
în Auckland. Dr. Friedman este specialist neurolog, a studiat la
profesorul Bergmann din Berlin. Dacă în acest colț al lumii există un
specialist în neurologie și un neurochirurg, atunci el este acela.
— Ceea ce înseamnă că el mi-ar putea opera< tumora? întrebă
Charlotte.
— Dacă este posibil, răspunse Barrington. Dar la asta nici nu trebuie
să vă gândiți deocamdată. Mergeți la Auckland și consultați-l pe dr.
Friedman. Dar nu vă grăbiți. Faceți un fel de concediu. Vizitați
Insula din Nord< este minunată. Și încercați să uitați pentru
moment temerile mele. Poate că în patru săptămâni veți fi din nou
aici și soția dumneavoastră va fi gravidă! Atât în cazul infertilității
cât și în cel al migrenelor, recomand o schimbare de aer<
Când ieșiră afară, în stradă, Charlotte prinse cu putere brațul lui
Jack.
— Mai vrei să mergi la croitoreasă? întrebă el încet.
Charlotte vru să dea curajoasă din cap, apoi îi văzu fața și făcu semn
că nu.
— Dar tu? Vrei să cumperi whisky?
Jack o trase mai aproape de el.
— Mă duc să cumpăr bilete către Blemheim. Și apoi pentru feribotul
spre Insula de Nord. Pentru< concediul nostru.
Vocea îi era răgușită.
1554
Charlotte se lipi de el.
— Am vrut dintotdeauna să ajung la Waitangi, zise ea încet.
— Și să văd pădurile tropicale< completă Jack.
— Tane Mahuta.
Charlotte zâmbi. Uriașul copac kauri din Pădurea Waipuha era
divinizat de către maori drept o zeitate.
— Pe acela mai bine nu, șopti Jack. Nu vreau să am nimic de-a face
cu zei care despart îndrăgostiții.

1555
 4

Deocamdată, războiul nu se simțea la Oaks Garden, chiar dacă

Marea Britanie începuse încorporările de la începutul lui august. La
6 august, Anglia declară război Imperiului German, iar ministrul
responsabil, Horatio Kitchener, era de părere că luptele se puteau
întinde pe mai mulți ani. Mulți oameni dădeau însă neîncrezători
din cap. Se bănuia că va fi un război scurt, iar bărbații dădeau
năvală benevol la arme. Ceea ce și era necesar, fiindcă Anglia avea o
armată relativ mică, trimisă, în cea mai mare parte, în colonii. Nu
exista serviciu militar obligatoriu, însă, având în vedere
entuziasmul față de război din Germania și din Franța, englezii nu
voiau să fie mai prejos. Foarte repede se născură șase divizii, iar
marina trimise imediat o sută de mii de soldați în Franța.
La Oaks Garden se citeau poezii de război și se colorau steaguri.
Istoria naturală devenise mai reală, având în vedere că surorile
medicale fuseseră rugate să le dea elevelor cursuri de prim-ajutor.
În mare parte, toate acestea treceau pe lângă Gloria. Ziua plecării ei
fusese între timp stabilită: vaporul de la Londra la New York avea
să plece în 20 august. Soții Martyn călătoreau cu o trupă mică.
Aveau să angajeze în America mai mulți dansatori, deoarece, între
timp, nu mai erau atât de stricți în ce privea originea maori. Puținii
dansatori care mergeau cu ei erau, în marea lor majoritate, membri
ai trupei de ani de zile și se adaptau repede indicațiilor noilor artiști.
Una dintre ele, Tamatea, o femeie maori mai în vârstă, sosi pe 19
august la Oaks Garden pentru a o lua pe Gloria.
Domnișoara Arrowstone avu o căutătură extrem de neprietenoasă
atunci când puse ca fata să fie chemată în birou. Nu o servise cu ceai
pe mica femeie cu pielea închisă la culoare. În schimb, îi ținu din
nou predica pe care și George Greenwood fusese obligat să o
asculte: educația femeilor, în special pe partea artistică, ar fi chiar și
1556
pe timp de război o chestiune mai importantă decât siguranța
elevelor, mai ales că Anglia nu era periclitată în niciun fel, și
Cambridge cu atât mai puțin. Pentru domnișoara Arrowstone era
un semn evident de lașitate să te retragi „în colonii”. Tamatea, care
vorbea foarte prost engleza, ascultă toate acestea în liniște. Își
deschise larg brațele atunci când Gloria își făcu apariția.
— Gloria! Haere mai! Mă bucur să te văd.
Tamatea strălucea din întreaga ei făptură, iar Gloria îi căzu în brațe
cu plăcere.
— Și eu mă bucur, taua! salută ea.
Nu mai vorbea maori ca altădată, dar era mândră că își mai amintea
încă formula de salut. Tamatea se bucura evident de adresare. Făcea
parte din aceeași generație ca mama Kurei și provenea din același
trib. Pentru copiii maori, ea făcea parte dintre „bunici”, indiferent
dacă exista sau nu o legătură de rudenie. Tamatea era taua ei, bunica
sa. În afară de aceasta, în ultimii ani Tamatea fusese pentru Gloria
pe cât de apropiată poate fi o rudă. Bătrâna dansatoare maori o
consolase mereu pe parcursul turneelor, se ocupase de ea atunci
când se lupta cu desele ei accese de rău de mișcare și o luase sub
protecția sa în fața tachinărilor tinerelor dansatoare.
— Se pare că părinții tăi n-au găsit timpul necesar pentru a te lua ei
înșiși, înțepă domnișoara Arrowstone.
Tamatea încuviință zâmbind.
— Da. Trebuie mult pregăti. De aia trimis mine. Cu tren, după aia
trăsură. Tu gata, Gloria? Noi atunci mergem!
Gloria savură expresia acră de pe chipul domnișoarei Arrowstone.
Tamatea, observase ea deseori, nu se lăsa scoasă dintr-ale ei. În
esență era bună, dar putea fi și severă atunci când dansatoarele și
dansatorii nu respectau regulile. Cutezase chiar să critice uneori în
interpretarea mai vestică a cântecelor și a dansurilor maori a lui
Kura-maro-tini. Gloria nu înțelesese de cele mai multe ori cuvintele
adresate, fiindcă Tamatea și Kura se certau într-o maori rapidă.
1557
Vedea însă că Tamatea ieșea de fiecare dată câștigătoare. Era
singura tohunga maori care rămăsese de-a lungul timpului alături de
trupă. De ce alesese să se despartă atâția ani de propriul ei trib,
rămânea secretul său. În certurile cu Kura se auzea de multe ori
numele de „Marama”. Să o fi reprezentat Tamatea pe mama Kurei,
cântăreața cunoscută în întreaga Aotearoa? Să fi fost ea ultima
păstrătoare a tradiției? Gloria nu știa, însă era fericită de amânare.
Cu siguranță că a călători cu Tamatea avea să fie mai liniștitor decât
un drum cu William sau Kura. Ultimele dăți, Gloria fusese luată
mereu de tatăl ei și discuția se limitase la o examinare a materiilor
din ultimul an de la Oaks Garden, precum și o expunere detaliată a
succeselor Kurei, ultima presărată cu jelanii față de costurile
provocate de dansatori și de transport.
— Te bucuri de America, taua? se interesă Gloria când se văzu în
trăsura de Cambridge alături de Tamatea.
În spatele lor dispărea la orizont parcul din Oaks Garden. Gloria nu
privea înapoi.
Tamatea ridică din umeri.
— Pentru mine e o țară ca oricare alta, spuse ea. Niciuna nu este ca
Ngai Tahu.
Gloria încuviință tristă.
— Te vei întoarce cândva? se interesă ea.
Bătrâna dădu din cap.
— Cu siguranță. Poate chiar în curând. Devin prea bătrână pentru
scenă. Cel puțin, asta spun părinții tăi. Acasă nu este nimic
neobișnuit ca bunicile să danseze și să cânte, dar aici se pare că o fac
doar tinerii. Abia dacă mai am reprezentații. În majoritatea
timpului, machiez fetele – și, bineînțeles, le dau indicații. Machiajul
e cel mai important. Atunci nici nu se mai vede că dansatorii nu
sunt maori adevărați.
Gloria zâmbi.
— Mă pictezi cândva și pe mine, taua?
1558
Tamatea o cercetă atent.
— La tine va arăta veritabil, zise ea apoi. Tu ai sângele Ngai Tahu.
Gloria nu înțelegea de ce își umplea cuvintele cu atâta mândrie
nedisimulată, însă după discuția cu Tamatea se simțea mai bine
decât înainte. Îi dădea curaj să se prezinte așa cum e ea înaintea
mamei.

William Martyn tocmai supraveghea descărcarea recuzitelor atunci

când ajunseră Tamatea și Gloria la Ritz. Familia Martyn trăsese din
nou la cel mai monden hotel din Londra, iar Tamatea îi povestise
Gloriei că aici era plănuit și un concert de adio, înainte ca Kura și
trupa ei să plece în Statele Unite.
Dar banii de intrare nu și-i vor ține ei, zise Tamatea, fără prea multă
înțelegere. Îi strâng pentru soldații englezi sau pentru văduvele de
război ori așa ceva< Și nici măcar nu se luptă nimeni, așa, cu
adevărat. Încă nu știe nimeni dacă vor fi sau nu morți.
Gloria aproape că izbucni în râs. Bătrâna maori călătorise prin
întreaga lume, dar încă mai gândea în categoriile triburilor maori, la
care nu orice război anunțat este obligatoriu să se termine cu lupte
serioase. De multe ori era doar o pândă, se cântau niște haka cât mai
belicoase, se agitau sulițele, dar până la urmă se găsea o cale de
împăcare.
Ceea ce, în cazul acestui război, nu era de așteptat. Poate că englezii
încă nu se implicaseră în lupte, dar grozăviile nemților din Belgia
preocupau deja presa din întreaga Europă.
— Atenție la lăzi! Conțin instrumente costisitoare!
Vocea puternică de tenor a lui William Martyn o făcu pe Gloria să
aibă un șoc nervos, chiar dacă, de această dată, nu ea fusese cea
certată ci oamenii de la firma de transport. Inventarul pentru
spectacolele Kurei-maro-tini nu se mai mărginea demult la câteva
flaute și la un pian. Puținii membri constanți ai ansamblului,
precum Tamatea, cântau și la instrumente maori mai mari, iar
1559
fundalul dansurilor era un sat maori stilizat, cu sculpturi autentice.
— Aici ești, Tamatea. Și Gloria! Ce bine că te văd, fetițo, pari să mai
fi crescut puțin. Era și cazul să te mai lungești<
William o sărută pe Gloria în grabă pe obraz.
— Du-o de îndată sus la mama ei, Tamatea. Kura se va bucura să te
vadă, Glory, o s-o poți ajuta...
Și se întoarse imediat la treburile sale.
Inima Gloriei bătea tare. Cu ce să o ajute pe mama ei?
William îi făcu semn unui servitor, cu un gest scurt al mâinii, să se
ocupe de cufărul Gloriei. În vreme ce bărbatul ducea bagajele în
hotel, Gloria o urmă pe Tamatea în holul elegant. În principiu, ar fi
trebuit să se fi obișnuit, dar hotelurile mondene în care părinții ei
obișnuiau să tragă o intimidau mereu pe fată. Cu atât mai de la sine
înțeles se mișca Tamatea în această lume a vedetelor bogate. Bătrâna
maori pășea la fel de liniștită pe parchetul și pe covoarele orientale
ale Ritz-ului, ca pe pășunile din Canterbury Plains.
— Cheia, vă rog, pentru Gloria Martyn, fiica lui Kura-maro-tini.
Lui Tamatea nu i se părea nimic ciudat să îi dea ordine portarului.
Bărbatul era de bună seamă proaspăt angajat, Gloria nu-l mai
văzuse niciodată pe aici. Fără să vrea, se întâlni cu privirea uimită
care spunea „ea este fiica lui<!” Gloria roși.
— Doamna Martyn vă așteaptă deja, spuse portarul, dar nu am o
cheie suplimentară pentru dumneavoastră, din păcate, domnișoară
Martyn. Familia dumneavoastră a închiriat un apartament, în care
este pregătită o cameră pentru dumneavoastră.
Gloria dădu din cap. De fapt, prefera camerele de o persoană. După
perioada de internat, se bucura să aibă prilejul de a fi singură și de a
putea închide ușa. Dar bineînțeles că și în apartament urma să aibă
camera ei, iar părinții rareori veneau devreme acasă. Fie aveau loc
concerte, fie vreo recepție sau o petrecere la care erau invitați.
Apartamentul era situat la ultimul etaj al hotelului. Gloria intră în
lift, ca de fiecare dată, cu un ușor fior. Și Tamatea părea să treacă
1560
prin aceeași stare.
— Dacă zeii ar fi vrut ca oamenii să intre în brațele lui Rangi, le-ar fi
dat aripi, îi șopti ea Gloriei, atunci când liftierul le atrase atenția, din
obișnuință, asupra minunatei priveliști ce se deschidea de la acest
etaj.
Bătrâna maori nu aruncă Londrei nicio privire, ci bătu imediat la
ușa apartamentului.
— Intră!
Kura-maro-tini Martyn părea să fi cântat ea însăși acest cuvânt
simplu. Vocea îi era puternică și melodioasă. De fapt, era
mezzosoprană, dar ajungea la înălțimea necesară pentru a ține pasul
cu orice partitură de operă scrisă pentru soprană. Pe de altă parte,
vocea ei ajungea până departe în alto. Era un miracol din
perspectiva vocii și se folosea de acesta din plin la interpretarea
cântecelor maori. Cântecele triburilor nici măcar nu erau atât de
complicate, motiv pentru care aranjorul Kurei o folosea mai mult ca
sursă de inspirație pentru compoziții proprii, decât pentru
aranjamente speciale.
— Gloria! Intră! Te aștept de ore bune!
Kura Martyn stătuse la pian și se uitase peste câteva note. Acum se
ridică emoționată și o întâmpină pe Gloria. Avea un aer tânăr și
mlădios, și niciodată nu ai fi crezut că are o fiică de nouăsprezece
ani. Kura fusese foarte tânără la naștere, iar acum avea în jur de
treizeci și cinci de ani.
Gloria salută timid și așteptă să audă frazele banale – cât de mare se
făcuse și cât de matură arăta. Kura-maro-tini părea să fie mereu
uimită de faptul că fiica ei creștea. Între rarele sale vizite, nu se
implica în viața Gloriei și nici nu se temea că ar rata ceva. Nici ea nu
părea să îmbătrânească. Kura Martyn devenise în ultimii ani și mai
frumoasă. Părul ei negru ca tăciunele era în continuare lung până la
brâu – acum era însă prins cu multă dibăcie, probabil că primise
vreo invitație pentru acea seară. Tenul îi era fin și avea culoarea
1561
cremoasă a cafelei cu lapte, în vreme ce ochii îi străluceau azuriu.
Pleoapele păreau să fie grele, ceea ce îi dădea o expresie visătoare,
iar buzele îi erau pline, de un roșu delicat. Kura-maro-tini nu, se
încorseta, dar rochiile ei lungi nici nu puteau fi denumite „haine la
modă”. De când devenise cât de cât renumită, își croia hainele după
propriile ei planuri, fără să-i pese de moda actuală. Erau croite
mereu pe corp, însă îndeajuns de largi pentru ca materialele să pară
că se mișcă odată cu ea, că o dezmiardă. Formele ei feminine ieșeau
în evidență de dedesubt, la fel cum o făcea și talia ei subțire, corpul
său suplu și picioarele ei lungi. Pe scenă, Kura nu purta niciodată
„rochii de iarbă”, pe care le ironizase la început, când William o
sfătuia să se prezinte în haine cât mai tradiționale. Însă avea la fel de
puține rețineri în a-și arăta trupul precum le avea și o femeie maori
care dansa cu sânii goi.
În acea după-amiază, Kura purta o rochie de casă relativ simplă, din
mătase azurie, de culoarea smaraldului.
Nu spuse de această dată nimic legat de costumul de călătorie
bleumarin al Gloriei, după cum renunță să mai facă vreo remarcă
legată de schimbările exterioare.
— Trebuie să mă ajuți puțin, dragă. Îți face plăcere, nu? Închipuie-ți
că Marisa s-a îmbolnăvit. Tocmai acum, înaintea concertului de adio
din Anglia. O gripă cu adevărat grea, abia dacă se mai ține pe
picioare<
Marisa Clerk, o blondă străveziu-delicată, era pianista lui Kura-
maro-tini. Era incredibil de înzestrată și, în afară de asta, pe scenă
forma un contrast încântător atât față de cântăreața cu aer exotic, cât
și față de dansurile deseori aparent barbare ale așa-zișilor maori.
Gloria bănuia că urmează ceva neplăcut.
— Nu, nicio grijă, nu trebuie să mă acompaniezi pe scenă. Știm doar
că ai trac<
Gloria avea impresia că aproape putea citi gândurile Kurei.
— Lăsând la o parte faptul că nu ești foarte decorativă<
1562
Kura continuă:
— Dar tocmai am primit un nou aranjament. Caleb s-a întrecut pe
sine, iar eu aproape că nu mai speram că notele vor ajunge la timp.
Caleb Biller din Greymouth, cel alături de care Kura plănuise
primele ei spectacole, era în continuare cel care îi aranja partiturile
pentru spectacol. Moștenitorul minelor era un muzician talentat,
însă prea timid pentru a avea curajul să urce el însuși pe scenă. În
loc să o urmeze pe Kura prin întreaga lume, alesese viața de
profesor particular în plicticosul Greymouth – o decizie pe care
Kura nu o putea înțelege. Totuși, continua să ia parte la cariera ei și
înțelesese instinctiv de ce era nevoie și ce voia publicul. Oferea de
multă vreme mai degrabă compoziții proprii decât aranjamente.
— Iar cea de acum e minunată, un fel de baladă. În fundal se vede
haka, un dans simplu. Asta a reușit Tamatea să-i învețe pe dansatori
în cinci minute. În prim-plan spiritele povestesc istoria care stă la
baza baladei. Mai întâi, o piesă pentru pian și putorino – doar vocea
spiritelor, eterată – și apoi pianul și vocea. Aș pune-o cu mare
plăcere deja de mâine în scenă. Ar fi ceva în genul unui final plin de
demnitate, dar și o avanpremieră a celor ce vor urma. Oamenii
trebuie să vină din nou la spectacolele mele atunci când ne vom
întoarce din State. Însă tocmai acum nu mă pot baza pe Marisa, iar
eu ar trebui să repet măcar partitura flautului de câteva ori,
deoarece de multe ori mai trebuie ajustat câte ceva. Știi doar ce
vreau să spun, nu-i așa, Glory?
De fapt, Gloria nu înțelegea nimic, în afara faptului că mama ei
aștepta, în mod evident, ca ea să o înlocuiască pe Marisa, cel puțin
la probe.
— Cântă tu totuși partitura de pian pentru mine, bine, Glory? Aici
sunt notele, așază-te. Este foarte ușor.
Kura îi aranjă scaunul de pian și luă ea însăși în mâna micul flaut
care se aflase în tot acest răstimp pe aripa pianului. Gloria răsfoi
preț de câteva clipe, cam neajutorată, teancul de note scrise de
1563
mână.
Între timp, făcuse vreme de cinci ani cursuri de pian, și nu ar fi
trebuit ca dexteritatea să fie o problemă. Atunci când exersa
îndeajuns de mult, reușea să cânte și piese destul de complexe, însă
mereu fusese o chestiune de hărnicie. Gloria nu mai cântase
niciodată direct după o partitură. Până atunci, profesoara ei de
muzică obișnuia să îi cânte mai întâi ea piesele pe care urma să le
exerseze, atrăgându-i atenția asupra obstacolelor și lucrând apoi cu
ea măsură de măsură. Până să sune la fel ca interpretarea
domnișoarei Beaver, dura săptămâni întregi.
Cu toate acestea, nu îndrăznea să refuze pur și simplu. Cu dorința
disperată de a-i face pe plac mamei sale, începu să se lupte cu
partitura. Kura o ascultă destul de descumpănită, dar nu o
întrerupse până când nu greși un acord pentru a treia oară.
— Un diez, Gloria! Nu vezi semnul dinaintea notei fa? Acordul este
cât se poate de banal, nu se poate să nu-l fi cântat niciodată!
Dumnezeule, nu mai face pe proasta, sau chiar ești lipsită de orice
talent? Pe lângă tine, chiar și mătușa ta Elaine era un geniu!
Elaine o acompaniase pe Kura la primul ei concert în Blenheim, dar
și ea fusese nevoită să exerseze mult pentru a putea mulțumi cât de
cât pretențiile elevatei muziciene. La care trebuie adăugat faptul că
Elaine avea o fire muzicală – spre deosebire de complet
deznădăjduita Gloria.
— Mai încearcă o dată!
Gloria, între timp, întru totul nesigură, o luă de la capăt și de
această dată reuși să treacă oarecum peste primele acorduri, după
care se împotmoli din nou.
— Poate că dacă mi-ai cânta tu o dată< rosti ea neajutorată.
— De ce să ți-o cânt eu înainte? Nu poți să citești?
Kura arătă spre partitură. De această dată era cu adevărat nervoasă.
— Dumnezeule, fetițo, ce e cu tine? Am crezut că te pot folosi în
acest turneu drept corepetitoare, Marisa nu poate face totul de una
1564
singură. De pildă, inițierea noilor dansatori, pentru asta este
supracalificată. Dar așa< Du-te în camera ta. Voi suna la recepție.
Aici suntem în Londra, orașul are o operă, o mie de teatre
muzicale< se va găsi un pianist care să mă ajute într-un timp atât
de scurt. Tu vei asculta, Gloria! Profesorii tăi din internat nu prea s-
au ocupat de educația ta, iar tu nici n-ai vrut să exersezi prea mult
vreodată<
Kura uită că încă nu-i dăduse Gloriei nicio cameră. În timp ce mama
ei telefona și vorbea aprinsă în receptor, fetița se strecură prin
apartament până când, în cele din urmă, dădu de o încăpere cu un
singur pat. Se aruncă pe el și începu să plângă. Era urâtă,
nefolositoare și proastă. Gloria nu avea nici cea mai vagă idee cum
avea să reziste în următoarele șase luni.

Charlotte McKenzie avu nevoie să-și revină după călătoria pe mare

de la Blenheim la Wellington. Jack făcu tot posibilul să transforme
călătoria într-una de plăcere, iar Charlotte se strădui să savureze
obiectivele excursiei, pe care el le propunea mereu. În Kaikoura, ea
mâncă homar și se prefăcu a fi cu adevărat interesată de balenele,
focile și delfinii care puteau fi observați acolo din bărci de mici
dimensiuni. Dădu vina pentru durerile ei de cap din Blenheim pe
alcoolul pe care nu era obișnuită să-l savureze, pe care îl băuse la o
degustare de vin, invitați fiind la o familie aflată în relații de
prietenie cu ei. Gwyneira McKenzie vânduse familiei Burton, în
urmă cu mulți ani, o turmă de oi. Jack, pe atunci încă un copil,
avusese voie să ajute la mânatul animalelor într-acolo. Această
întâmplare devenise una dintre cele mai frumoase amintiri ale sale
și nu mai contenea să povestească despre ea. Charlotte îl asculta
zâmbind și își lua tinctura de opiu pe care dr. Barrington i-o
prescrisese. Nu îi făcea însă bine. Pe termen lung nu ajuta, iar atunci
începeai să iei din ce în ce mai multă. Charlotte era supărată și pe
faptul că drogul o făcea să fie obosită și lipsită de orice chef. Voia să
1565
perceapă lumea cu toate simțurile sale – și nu voia să piardă nicio
clipă din cele petrecute cu Jack.
Transferul pe Insula de Nord fusese, totuși, prea mult pentru ea. În
Cook Strait urlau încă o dată temutele „Roaring Forties”, oceanul
era agitat, iar Charlotte avusese dintotdeauna rău de mare. Încercă
să povestească, plină de umor, cât de rău îi fusese în timpul
călătoriei spre Anglia și pe drumul de întoarcere, dar apoi nu mai
rezistă și se lăsă în voia sorții, vomitând întruna. În cele din urmă, îi
fu atât de rău, încât abia se mai putu ține pe picioare. Jack aproape
că o duse în brațe de la chei la trăsură și, într-un final, în camera ei
de hotel.
— Trebuie să plecăm spre Auckland de îndată ce îți e mai bine, zise
el îngrijorat atunci când ea drapă din nou ferestrele și își luă șalul
din lână.
Însă căldura și întunericul nu mai aduceau de multă vreme atâta
alinare, câtă era Charlotte obișnuită să primească de la migrenele ei
din trecut. De fapt, nu mai ajuta decât opiumul, dar el nu făcea doar
ca durerile de cap să fie mai difuze, ci și sentimentele și percepțiile
ei.
— Dar voiai să vezi atât de multe, protestă Charlotte. Pădurea
tropicală. Și rotorua, izvoarele fierbinți. Gheizerele<
Jack scutură furios din cap.
— La dracu’ cu gheizerele și copacii și cu toată insula asta de nord.
Am venit aici pentru a merge la dr. Friedman. Toate celelalte sunt
tâmpenii, am spus-o numai așa, fiindcă<
— Fiindcă trebuia să fie totuși un concediu, zise ea blajin. Și fiindcă
nu voiai să mă sperii.
— Însă Waitangi, acolo unde voiai tu să mergi, pe lângă el am putea
trece<
Jack încercă să o liniștească.
Charlotte scutură însă din cap.
— Și eu am spus-o doar așa, șopti ea.
1566
Jack o privi neajutorat, însă îi veni o idee.
— O putem face la întoarcere! Mai întâi mergem la doctorul ăla. Și
când< când va spune că totul e în regulă, străbatem insula în lung
și-n lat. De acord?
Charlotte zâmbi.
— Așa facem, spuse ea încet.
— De altfel, se numește Te Ika a Maui – Peștele Maorilor. Insula de
Nord, vreau să spun.
Jack știa că trăncănea, dar nu ar fi putut să tacă acum.
— Semizeul maori a scos-o din mare sub formă de pește<
— Iar frații lui au tot insistat să îl împartă, astfel că au apărut
munții, stâncile și văile, completă Charlotte.
Jack se mustră pentru prostia lui. Charlotte știa legenda maori
probabil mai bine decât el însuși.
— Ăla era un tip isteț, maori ăla, continuă el gânditor. Putea opri
soarele. Atunci când zilele părură să se scurgă prea repede pentru
el, le prinse și le obligă să treacă mai încet. Asta aș face-o și eu cu
plăcere<
Jack o luă în brațe.
— Mâine plecăm la Auckland.

Evident că drumul până la Auckland nu putea fi străbătut într-o zi,

deși exista, de câțiva ani, o legătură feroviară. North Island Main
Trunk Railway ducea prin munți și văi, deseori prin zone a căror
frumusețe îți tăiau respirația. Întâi o lua de-a lungul coastei, apoi
printre peisaje vulcanice, în cele din urmă prin dreptul fermelor,
însă pentru Charlotte, călătoria în trenul cu șine înguste abia dacă
era mai puțin obositoare decât cea pe mare. Și aici se luptă cu răul și
cu amețeala.
— La înapoiere o să ne-o facem mai plăcută, promise Jack la finalul
călătoriei de trei zile.
Charlotte dădu nepăsătoare din cap. Nu voia nimic altceva decât să
1567
iasă din acel tren și jinduia după un pat care să nu se miște sub ea.
Era aproape incredibil faptul că își savurase atât de mult călătoria
de nuntă în vagonul privat al lui George Greenwood. Pe atunci
băuseră șampanie și glumiseră pe seama patului care se legăna.
Astăzi, însă, nu putea reține nici măcar o singură înghițitură de ceai.
Amândoi erau bucuroși că ajunseseră la Auckland, dar niciunul
dintre ei nu mai avea niciun sentiment față de orașul construit pe
rocă vulcanică.
Trebuie să mergem pe Mount Hobson sau pe Mount Eden< am
auzit că panorama ar fi minunată, observă Jack fără chef. Munții
acoperiți de terase luminează cu verdele lor plin deasupra orașului.
Marea, liniștită de zecile de insule vulcanice, lasă o impresie
îmbietoare, azurie, iar Grafton Bridge, care a fost terminat cu câțiva
ani în urmă, cel mai mare pod al lumii, se întinde printr-o mișcare
fascinantă peste Grafton Gully.
— Mai târziu, spuse Charlotte.
Se întinsese pe patul ei din camera de hotel și nu mai voia să vadă
ori să audă ceva, doar să mai simtă brațele lui Jack în jurul ei și să-și
imagineze că toate nu erau nimic altceva decât un coșmar.
În următoarea dimineață aveau să se trezească în camera lor de la
Kirward Station și nu aveau nici măcar să-și amintească de numele
lui Friedman. Și Auckland< cândva aveau să viziteze Insula de
Nord, atunci când ea avea să se simtă mai bine< când veneau
copii< Charlotte adormi.
În dimineața următoare, Jack porni în căutarea cabinetului
doctorului Friedman. Specialistul locuia pe luxoasa Queen Street, o
stradă care fusese concepută ca loc de promenadă înainte ca
Auckland să trebuiască să renunțe la demnitatea de capitală a Noii
Zeelande în favoarea orașului Wellington. Locul atrăsese pe atunci,
cetățeni din metropolele Lumii Vechi, iar pe Queen Street se găseau
aliniate case în stil victorian, una mai frumoasă decât alta.
Jack merse de-a lungul străzii cu tramvaiul, o modalitate de
1568
deplasare care întotdeauna îi provocase în Christchurch o plăcere
copilărească. Însă în acea zi însorită de vară din Auckland, era plin
de teamă și de presimțiri rele. În orice caz, casa seniorală din piatră
a profesorului lăsa o impresie de încredere. Câștiga, probabil, bine
dacă își putea permite o asemenea clădire în mijlocul Aucklandului,
destinată deopotrivă locuitului și cabinetului. Pe de altă parte, tot ea
îi provoca teamă lui Jack. Oare renumitul chirurg avea să-l
primească?
Această grijă se dovedi însă a fi neîntemeiată. După cum s-a
dovedit, dr. Barrington îi scrisese deja cunoscutului său coleg, iar
profesorul Friedman se dovedi a fi puțin blazat. Un secretar îl
anunță pe Jack și îl rugă să aștepte puțin, până când medicul își va fi
terminat consultația în care tocmai se afla. Apoi, îl chemă în biroul
său, care semăna mai mult cu un salon destinat bărbaților, decât cu
un cabinet medical.
Profesorul Friedman era un bărbat mic, mai degrabă firav, cu o
barbă stufoasă. Nu mai era tânăr; Jack îi dădea vreo șaizeci de ani,
dar ochii lui albaștri-deschis păreau a fi treji și curioși, precum cei ai
unuia de douăzeci de ani. Chirurgul ascultă atent atunci când Jack îi
relată simptomele Charlottei.
— S-a agravat deci, de când l-ați consultat pe dr. Barrington? întrebă
el, liniștit.
Jack încuviință.
— Soția mea dă vina pe călătorie. I se făcea mereu rău de mare, de
unde și primejdiosul drum cu trenul. Suferă mai ales de amețeli și
greață.
Profesorul Friedman zâmbi blând.
— Poate că este gravidă, spuse el.
Jack nu reuși să îi răspundă printr-un zâmbet.
— Dacă Dumnezeu s-ar dovedi milostiv față de noi< șopti el.
Profesorul Friedman suspină.
— Dumnezeu nu pare a fi prea milostiv, mormăi el. Chiar și în cazul
1569
acestui război lipsit de sens în care se prăbușește Europa< câte vieți
vor fi distruse acolo, câți bani risipiți, bani de care cercetarea ar avea
urgent nevoie. Medicina face în ultimii ani progrese fenomenale,
tinere, dar în următorii ani se va opri totul și singurele calificări în
care medicii se vor desăvârși, vor fi amputări de membre și
îngrijirea plăgilor cauzate de împușcare. Ei bine, în situația
dumneavoastră poate că vă interesați mai puțin de asta. Haideți
așadar să nu mai pierdem și mai mult timp. O aduceți aici pe soția
dumneavoastră de îndată ce va prinde îndeajuns de multă putere.
Nu obișnuiesc să fac decât rar vizite la domiciliu, și toate
instrumentele mele pentru diagnosticare se află aici. Sper din toată
inima, împreună cu dumneavoastră, ca totul să se dovedească a fi
inofensiv.
Charlotte mai avu nevoie de o zi pentru a se pregăti de consultație;
dimineața următoare ședea alături de Jack în anticamera
profesorului Friedman. Jack își pusese brațul în jurul ei, iar ea se
lipea de el, ca un copil speriat. Pare mai mică zilele astea, îi trecu lui
prin cap. Chipul îi fusese dintotdeauna prelung, dar acum părea să
nu mai fie alcătuit decât din niște sprâncene uriașe.
Părul îi era încă îmbelșugat, dar lipsit de luciu. Jack abia dacă voi să
se despartă de ea atunci când dr. Friedman o chemă, în cele din
urmă, în încăperile destinate consultațiilor.
Petrecu un ceas plin de teamă, prea încordat pentru a se ruga sau
pentru a gândi. În sala de așteptare era plăcut, însă Jack simțea un
frig interior pe care nici cel mai aprig soare nu-l putea domoli.
În sfârșit, secretarul doctorului Friedman îl pofti înăuntru.
Profesorul ședea din nou la biroul său, iar Charlotte strângea în
mâini, în fața lui, o ceașcă de ceai. La un semn al medicului,
secretarul umplu o ceașcă și pentru Jack, înainte de a părăsi camera,
plin de tact.
Profesorul Friedman intră direct în subiect.
— Domnule și doamnă McKenzie< Charlotte< îmi pare rău că nu
1570
am o veste bună. Ați vorbit însă deja cu tânărul meu coleg foarte
competent din Christchurch, care nu v-a ascuns temerile lui.
Diagnosticul pe care el îl bănuia s-a adeverit în urma investigațiilor
mele. După părerea mea, Charlotte, suferiți de o tumoră pe creier,
care vă cauzează durerile de cap, amețeala, greața și toate celelalte
simptome de care suferiți. Și, după cum se pare, ea crește, domnule
McKenzie< Simptomele sunt astăzi cu mult mai clare decât
auzisem eu de la dr. Barrington în urmă cu puțin timp.
Charlotte sorbea resemnată din ceaiul său. Jack tremura de
nerăbdare.
— Și ce facem acum, profesore? Puteți< puteți scoate chestia aia?
Profesorul Friedman își făcea de lucru cu tocul ce se afla în fața sa,
pe birou.
— Nu, spuse el încet. Se află prea adânc în creier. Am operat câteva
tumori. Aici, în Noua Zeelandă, dar și în vechea patrie, împreună cu
profesorul Bergmann, dar este întotdeauna riscant. Creierul este un
organ sensibil, domnule McKenzie. El este responsabil pentru toate
simțurile noastre, pentru gândurile și sentimentele noastre. Nu știi
niciodată ce distrugi atunci când îl operezi. Într-adevăr, încă din
Antichitate s-au practicat deschideri ale craniului și manipulări
direct pe creier. În cazuri izolate, desigur, și nici nu știu câți oameni
au supraviețuit în acele vremuri. Astăzi, fiindcă știm multe despre
pericolul infecțiilor și fiindcă lucrăm foarte curat, îi putem ține în
viață pe unii dintre pacienți, însă cu un preț mare. Anumiți oameni
orbesc sau rămân paralizați. Sau se schimbă<
— Mi-ar fi totuna dacă Charlotte ar orbi. Și eu aș mai avea doi ochi,
dacă ar fi să orbească. Îmi doresc doar să rămână cu mine.
Jack întinse mâna după cea a Charlottei, dar ea și-o retrase.
— Mie nu mi-ar fi totuna, dragule, spuse ea încet. Nu știu dacă aș
dori să mai trăiesc dacă nu m-aș putea mișca și dacă n-aș mai vedea
nimic< și foarte posibil să am dureri în continuare. Și mai rău ar fi
dacă nici nu te-aș mai iubi atunci, suspină ea sec.
1571
— Cum adică? Cum să încetezi să mă mai iubești, doar pentru că<
Jack se întoarse consternat către ea.
— Se petrec schimbări de personalitate, explică răgușit profesorul
Friedman. Uneori, scalpelul nostru pare să stingă toate
sentimentele. Există păreri că ar avea un folos la tratarea bolnavilor
mintal. Ca urmare, oamenii nu mai sunt periculoși, nu mai trebuie
închiși în ospicii, dar nici nu mai sunt, în acest sens, oameni<
— Și cât de mare ar fi riscul ca așa ceva să se întâmple? întrebă Jack
deznădăjduit. Trebuie să puteți face, totuși, ceva!
Profesorul Friedman clătină din cap.
— Nu aș încuviința în acest caz operația. Tumora se află prea adânc;
chiar dacă aș putea-o înlătura, aș distruge prea multă substanță
cerebrală. Poate că aș omorî-o chiar pe soția dumneavoastră. Sau i-
aș încețoșa mintea. Nu ar trebui să îi facem una ca asta, domnule
McKenzie< Jack< Să nu-i furăm timpul care i-a mai rămas.
Charlotte ședea cu fruntea plecată. Profesorul vorbise înainte doar
cu ea.
— Asta înseamnă că< că trebuie să moară? Chiar și dacă nu o
operați?
Jack se agăța de orice speranță.
— Nu neapărat, zise vag medicul.
— Deci, nu știți? întrebă Jack. Sunteți de părere că ar mai putea trăi
mult? Ar putea<
Profesorul Friedman îi aruncă Charlottei o privire disperată. Ea
dădu aproape insesizabil din cap.
— Cât de mult va mai trăi soția dumneavoastră, o știe numai
Dumnezeu, spuse medicul.
— Deci, ar putea fi și mai bine? șopti Jack. Tumora< ar putea< ar
putea înceta să mai crească?
Profesorul Friedman își înălță privirea către cer.
— Totul este în puterea Celui de sus<
Jack trase adânc aer în piept.
1572
— Care este situația cu alte terapii, profesore Friedman? Întrebă el
apoi. Există medicamente care ar putea ajuta?
Medicul dădu din cap.
— Vă pot da ceva contra durerilor. Un medicament care are un efect
sigur, cel puțin pentru o perioadă. Însă, în ce privește alte terapii<
unii experimentează cu esențe ciudate, dar am auzit că în State e
cineva care folosește argint viu, dar eu nu cred în asta. Poate că la
început ajută puțin, fiindcă îi dă speranțe pacientului, dar cu timpul
îi face și mai bolnavi.
Charlotte se ridică încet.
— Vă mulțumesc mult, profesore, spuse ea blajin și-i strânse mâna
bătrânului doctor. E mai bine să știi.
Profesorul Friedman încuviință.
— Gândiți-vă în liniște cum vreți să procedați mai departe, spuse el
amabil. După cum vă spuneam, nu vă sfătuiesc pentru un tratament
invaziv, dar dacă, totuși, vreți să vă încumetați, aș putea încerca în
rest<

— Nu vreau nicio operație, zise Charlotte.

Părăsi casa doctorului lipită de Jack. De această dată, nu luară
tramvaiul. Jack opri o trăsură. Charlotte se lăsă pe perne de parcă ar
fi vrut să se afunde în ele. Jack o ținea de mână. Nu scoaseră niciun
cuvânt până când nu ajunseră în camera de hotel. Charlotte nu se
întinse însă imediat, ci se opri la fereastră. Hotelul oferea o
panoramă încântătoare asupra portului din Auckland. Waitemata –
un nume potrivit pentru acest golf natural, care oferea protecție
vapoarelor împotriva furtunilor din Pacific, deseori puternice.
Charlotte se uită la apa ce strălucea verde-albăstrui.
— Dacă nu voi mai putea vedea asta, spuse ea încet. Dacă nu aș mai
putea pricepe semnificația cuvintelor< Jack, nu vreau să devin o
ființă imobilă și să îți fiu o povară. Nu merită. Și toată operația
asta< Trebuie să-mi taie părul, aș fi urâtă<
1573
— N-ai putea fi niciodată urâtă, Charlotte, zise Jack
Se apropie de ea din spate, îi sărută părul și se uită și el la mare. În
sinea lui, îi dădea dreptate. Nici el nu ar fi vrut să trăiască, dacă nu
ar mai fi putut percepe toată această frumusețe din jurul lui. Și cel
mai mult i-ar fi lipsit chipul Charlottei. Zâmbetul ei, gropițele sale,
ochii ei mici, căprui.
— Și atunci, ce să facem? întrebă el cu o încăpățânare
deznădăjduită. Nu putem sta cu mâinile în sân și să așteptăm< sau
să ne rugăm<
O privea nefericit.
Charlotte zâmbi.
— Nici nu vom face asta. N-ar avea sens. Zeii nu se lasă înduplecați
atât de repede. În cazul ăsta, trebuie să-i păcălim, așa cum au făcut-
o maorii cu soarele și cu zeița morților<
— Fără prea mult succes, își aminti Jack de legendă.
Semizeul maori încercase să o învingă pe zeița morților în timp ce
ea dormea, însă râsul tovarășilor săi îl dăduse de gol și murise.
Totuși, a încercat, fu de părere Charlotte. Și noi o să încercăm la
rândul nostru. Uite, Jack, acum am medicamentul de la dr.
Friedman. Nu mai trebuie să sufăr. Deci vom face ceea ce ne-am
propus. Mâine plecăm la Waitangi, să vizităm triburile maori de
acolo, cu siguranță că există deja legende despre pact< în definitiv,
ele există și la pakeha.
Prin pactul de la Waitangi, conducătorii diferitelor triburi maori se
supuneau suveranității Coroanei britanice, însă căpeteniile nu prea
știau exact ce semnau acolo. La 1840, niciunul dintre băștinași nu
știa încă să scrie sau să citească. În acest sens, conducătorii maori,
precum Tonga, vecinul Gwyneirei de la Kirward Station, contestau
mereu legarea băștinașilor de pact. Acesta era valabil în special
pentru triburi precum Ngai Tahu, ai căror reprezentanți nici măcar
nu erau prezenți în Waitangi.
— Și apoi vreau să merg la Cape Reinga, dacă tot suntem pe Insula
1574
de Nord. Și la Rotorua, acolo ar mai fi triburi maori care abia dacă
au legături cu pakeha. Ar fi interesant de vorbit cu ei, să vedem dacă
își istorisesc poveștile altfel...
Charlotte se întoarse către Jack. Ochii îi scânteiau.
Jack prinse din nou speranță.
— Exact asta vom face! zise el. Exact acesta este trucul pe care l-ar
folosi și maorii: pur și simplu nu vom băga în seamă tumora din
capul tău. Uităm de ea și astfel va dispărea!
Charlotte zâmbi palid.
— Numai de-am crede în asta, șopti ea.

1575
 5

După plecarea din Oaks Garden suferința din dragoste a lui Lilian
Lambert supraviețui doar câteva zile. La Londra fu tăcută și se
complăcu în rolul iubitei nefericite. În imaginația ei, îl vedea pe Ben
cum încerca disperat să afle ceva despre locul în care avea să plece
ea, pe care îl va căuta ani de zile, până când o va găsi într-un târziu.
Se gândea, emoționată, la toți amanții din cântece și din povești,
care își luaseră viața din cauza infidelității sau a pierderii celui drag
și care fuseseră înmormântați cu un porumbel alb pe piept. În
realitate, lui Lilian i se părea incredibil să fie căutată pentru ea o
astfel de pasăre, fără a mai pune la socoteală faptul că avea oroare
de toate felurile de moarte. În acest sens, se lăsă destul de repede
pradă sorții și curând reveni la vesela, obișnuita ei fire. George
Greenwood îi datora – în ciuda tuturor grijilor provocate de război,
pe care pasagerii de pe Prince Edward și le împărtășeau în lungi
discuții – cea mai plăcută trecere a oceanului din viața lui. Lilian îl
întovărășea, pe el și pe ceilalți pasageri, trăncănind veselă în timpul
plimbărilor de pe punte. Călătoriile în Noua Zeelandă nu mai erau
de mult aventuri periculoase, ci erau, cel puțin pentru pasagerii
clasei întâi, asemănătoare unei croaziere mondene. Ea incita la
jocuri pe punte, care, în rest, erau prea puțin frecventate, din cauza
stării de spirit mai degrabă depresie, și a războiului și era încă de la
dejun bine-dispusă. George lăsa atunci deoparte depeșele care îl
informau chiar și pe mare despre starea tratativelor de război,
întrebând-o mai degrabă pe Lilian despre visele ei din ultima
noapte și despre planurile sale. În aceste planuri, bineînțeles că nu
apărea războiul. Până acum, Lilian chiar nu-și putea imagina că
oamenii trăgeau într-adevăr unii într-alții. În cântece și în povești,
firește că apăreau toate astea – în clipa de față, fantezia ei preferată
se învârtea în jurul ideii că Ben se pierdea pe vreun front oarecare,
1576
iar ea, Lilian, ar fi plecat să-l caute, îmbrăcată în straie bărbătești –
nu însă în Europa încă tânărului secol XX!
— Nu știu dacă mă căsătoresc, spuse Lilian într-un chip dramatic.
Pierderea lui Ben poate că nu o lovise de moarte, însă inima părea
să-i fie frântă.
— Adevărata, marea iubire se prea poate să fie prea mult pentru
inima unui om.
George Greenwood se străduia din răsputeri să rămână serios.
— Cui i-a trecut asta prin cap? întrebă el zâmbind.
Lilian roși ușor. Abia dacă putea recunoaște că această constatare
aparținea poeziilor pe care Ben i le recitase ca o continuare a
primului lor sărut în acea pădurice de pe Cam.
George puse să i se mai toarne cafea și mulțumi ospătarului, dând
scurt din cap. Lilian îi zâmbi chipeșului steward, ceea ce-i făcea
dorința de-a nu se căsători mai degrabă incredibilă.
— Și ce vei face în loc? se interesă George. Vrei să devii o cucoană
înțepată, și, pe deasupra, să mai și studiezi, așa cum avea de gând
Charlotte a mea?
— Înainte ca ea să-și urmeze dulcea chemare a inimii?
George deveni blazat. Nu știa multe despre școlile de fete cu
pretenții artistic-creative, însă dacă o astfel de poezie îngrozitoare
făcea parte din planul didactic de la Oaks Garden, nici calitatea
studiului nu trebuie să fi fost alta.
— Înainte ca ea să-l cunoască pe viitorul său soț, corectă George. Se
interesează în continuare de cultura maori. Există vreo materie care
să-ți placă extrem de mult? Căreia să-i dedici un interes științific
special?
Lilian căzu pe gânduri.
— De fapt, nu, zise ea și mușcă din chifla cu miere.
Vaporul cu aburi încă mai plutea pe Atlantic, iar mareea era destul
de puternică, însă nici asta nu-i putea afecta apetitul.
— Aș putea să predau ore de pian. Sau de desen. Dar, de fapt nu
1577
cunosc prea bine nimic din toate astea.
George zâmbi. Măcar era cinstită.
Lilian își linse mierea de pe buzele roz.
— Poate că l-aș putea ajuta pe tata la mină, continuă ea. Asta i-ar
face cu siguranță plăcere<
George încuviință. Fiica cea mare a familiei Lambert fusese mereu
răsfățată de tatăl ei, iar perspectiva de a-l vedea din nou, în sfârșit,
pe Tim o consolase mai mult decât orice altceva pentru durerea
despărțirii de Anglia.
— În subteran? o sâcâi George.
Lilian îl privi cu severitate, însă în ochii ei verzi-căprui scânteia
amuzamentul.
— Acolo fetele nu sunt bine primite, îi explică ea. Minerii spun că o
femeie în subteran aduce ghinion, ceea ce firește că este o prostie,
dar ei cred asta cu adevărat. Nici măcar doamna Biller nu merge
acolo!
Ceea ce era cu siguranță destul de greu pentru draga de Florence.
George zâmbi. De bună seamă, Tim și Elaine o ținuseră la curent pe
fiica lor cu războiul mocnit dintre minele Lambert și Biller, iar
intenția lui Florence Biller de a supraveghea mersul treburilor chiar
și în subteran, devenise hazul de nedescris al întregului Greymouth.
Ortacii din mina Biller amenințaseră, ca urmare, cu demisia.
Femeile în subteran, argumentaseră ei, provocau imediat inundații,
căderi de bolovani și scurgeri de gaz. Florence Biller îi contrazisese
mai întâi vehement, însă poziția minerilor fusese de neclintit. În cele
din urmă, înduioșătoarea proprietăreasă a minei o lăsă baltă – un
„eveniment istoric”, după cum observase Tim Lambert. Însă, în
locul ei, Florence îl obligă pe soțul ei, Caleb, să intre în mină. Până
una-alta, el era geolog și găsea pe dată teme de discuție foarte
interesante cu maistrul miner, de asemenea interesat de geologie.
Drept urmare, cei doi știau multe despre mersul zăcămintelor de
cărbuni, în special din spațiul est-asiatic. Rentabilitatea propriu-zisă
1578
a mineritului din Greymouth nu fusese însă influențată în mod
pozitiv de vizita lui Caleb. Florence era din calea afară de furioasă.
— Știu să calculez foarte bine, zise Lilian. Și nu le dau altora nas –
adică altor fete! În aceste cazuri, trebuie să știi să fii obraznic, dacă ai
de-a face cu astfel de bestii, precum Mary Jaine Lawson! Iar această
doamnă Biller este și ea un specimen<
George se lupta din nou cu propria veselie. Mica Lilian Lambert,
implicată în războiul divelor cu Florence Biller! După cum se arătau
lucrurile, în Greymouth urmau să vină vremuri interesante.
— Tatăl tău și doamna Biller se vor înțelege în viitor, spuse el
împăciuitor. Pe timp de război nu e loc de rivalități. Toate minele
vor fi exploatate la capacitate maximă. Europa are nevoie de
cărbuni pentru producția de oțel. Probabil că aceasta va fi
suprasolicitată ani buni de acum înainte.
Suspină. George Greenwood era om de afaceri, dar fusese
întotdeauna corect. Îi displăcea să facă bani în urma războiului.
Însă, măcar nu i se putea reproșa nicio intenție răuvoitoare. El nu se
gândise la câștiguri de pe urma războiului atunci când își vânduse
acțiunile pe care le avea la mina Lambert.
— În orice caz, tu, Lily, vei deveni o partidă bună, își ironiză el mica
prietenă. Cele câteva acțiuni ale lui Tim la mină vor îmbogăți din
nou familia Lambert.
Lilian dădu din umeri.
— Dacă mă voi căsători vreodată, soțul meu n-are decât să mă
iubească pe mine de dragul meu. Indiferent dacă e prinț sau
cerșetor, tot ce contează e felul în care își vorbesc inimile noastre.
George râse acum cu adevărat.
— Măcar cerșetorul va ști să-ți prețuiască dota! spuse el atunci. Însă
mi-ai trezit curiozitatea. Mă interesează foarte mult cine va fi cel
care-ți va cuceri, cândva, inima!

Jack observa fericit elanul cu care Charlotte urca strada abruptă care
1579
ducea spre farul de la Cape Reinga. Medicamentul primit de la
profesorul Friedman făcuse minuni, Charlotte nu mai avea de trei
săptămâni nicio durere și, în mod evident, era animată de un nou
curaj. Astfel, vizita ei la Waitangi fusese un succes deplin. Familia
McKenzie admira piața în care guvernatorul Hobson adunase
căpeteniile maori în 1840, într-un cort improvizat, și, în continuare,
vizitară triburile din apropiere. Jack le admiră casele destinate
adunărilor, împodobite cu sculpturi complicate. Firește că stilul îi
era cunoscut de la Ngai Tahu, dar triburile Insulei de Sud păreau să
nu acorde, totuși, atâta atenție în decorarea cunoscutelor lor marae.
Locuitorii Insulei de Nord păreau să fie mai statornici. Charlotte se
interesa mai puțin de arhitectură. Ea vorbea ceasuri întregi cu
membrii mai vârstnici ai triburilor, care își aminteau încă de
poveștile strămoșilor lor. Charlotte documenta punctul de vedere al
maorilor referitor la „Pactul de la Waitangi”, nota interpretările
celei de-a doua generații a celor implicați, și, mai ales, opiniile
diferite ale bărbaților și ale femeilor.
— Pakeha aveau o regină! relata o bătrână, azi încă supărată. Mamei
mele i-a plăcut asta enorm. Ea făcea parte dintre bătrânii tribului și
s-ar fi dus cu mare plăcere la întâlnire, dar bărbații au vrut să ia ei
decizia. Au dansat haka de război pentru a-și face curaj, iar atunci,
trimisul triburilor a vorbit despre stăpâna lui, Victoria iar numele ei
spunea totul! Asta ne-a impresionat enorm. Era, de bună seamă, un
fel de zeiță pentru el. În orice caz, ne-a promis protecție, și cum ar fi
putut ea să facă, altfel, de la o așa mare depărtare, dacă nu ar fi fost
o zeiță? Mai târziu, a izbucnit totuși cearta< E adevărat că se cântă
cântece de război acolo de unde veniți voi?
Charlotte confirmă izbucnirea războiului în Europa.
— Noi nu venim însă de acolo, corectă ea. Noi am venit aici doar de
pe Insula de Sud, de la Te waka a Maui.
Bătrâna zâmbi.
— Nu contează unde v-ați născut, ci de unde provin strămoșii
1580
voștri. De acolo veniți voi și acolo vi se întorc spiritele atunci când
se eliberează.
— Nu mi-ar conveni dacă, la final, spiritul mi-ar lua-o spre Anglia,
glumi Jack atunci când părăsiră în cele din urmă așezarea. Sau spre
Scoția sau spre Țara Galilor. Părinții tăi măcar provin amândoi din
Londra.
Charlotte zâmbi ușor.
— Dar Londra nu e un loc bun pentru spirite, spuse ea blajin. Prea
zgomotoasă, prea agitată. Hawaiki mi se pare mult mai
încântătoare< O insulă în marea albastră, niciun fel de griji<
— Nuci de cocos, care îți cresc în gură dacă nu cumva ți-au căzut
mai înainte în cap, o luă Jack peste picior, însă se simți ușor
neliniștit. Era prea devreme pentru a vorbi atât de nestânjenit
despre moarte, chiar dacă era vorba doar despre mitologia maorilor.
Băștinașii Noii Zeelande își aveau originea pe o insulă polineziană,
căreia îi spuneau Hawaiki. De acolo veniseră ei cu pirogile în Noua
Zeelandă, la Aotearoa, și până astăzi fiecare familie își păstra
propriul adevăr legat de numele pirogii care îi adusese pe străbuni.
După moartea fiecăruia, așa spune legenda, spiritul lui se întorcea la
Hawaiki.
Charlotte luă mâna lui Jack într-a ei.
— Nu-mi plac nucile de cocos, spuse ea într-o doară. Dar am
terminat aici în Waitangi. Plecăm mâine spre nord?
Ninety Mile Beach și Cape Reinga, unul dintre cele mai nordice
locuri ale Noii Zeelande, ofereau priveliști minunate, pe stânci pline
de vijelii. Aici se întâlneau Oceanul Pacific și Marea Tasmaniei –
pentru pakeha era un loc de observație spectaculos și un obiectiv
obligatoriu pe parcursul unei călătorii pe Insula de Nord; pentru
maori era un fel de loc sfânt.
Jack ridică din umeri.
— Nu va fi prea obositor, dragă? Urcușul este prea abrupt, ultimii
kilometri trebuie parcurși pe jos. Ești sigură că reușești? Știu, de trei
1581
săptămâni n-ai mai avut< migrene, dar<
Lăsă nespus ceea ce, în ciuda energiei evidente a Charlottei, îl
îngrijora: era în continuare slabă, părea să piardă și mai mult în
greutate, ceea ce nici nu era de mirare, fiindcă aproape că nu mânca.
Mâinile ei erau precum degetele zânelor, iar atunci când o lua
noaptea în brațe, întreg trupul părea să-i ardă. O drumeție pe munte
era ultimul lucru pe care el și-l dorea pentru ea, însă Charlotte își
exprimase de mai multe ori în mod expres dorința de a vizita Cape
Reinga.
Charlotte zâmbi.
— Atunci n-ai decât să mă duci în brațe. Poate vom închiria cai sau
măgari. Acolo ar trebui să mai fie cai sălbatici, ceea ce înseamnă că
se poate și călări până sus. Paznicul farului are cu siguranță un
animal de povară, doar trebuie să se aprovizioneze și el cumva<
Jack își luă soția în brațe.
— Bine, atunci te duc în brațe. Îmi e totuna ce spun oamenii.
Apropo, te-am trecut pragul în noaptea nunții noastre? Nici nu-mi
mai amintesc< sunt detalii nesemnificative.

Ultima așezare pakeha înainte de Cape Reinga era Kaitaia, o mică

localitate în care se rătăceau străinii atunci când voiau să cerceteze
cea mai nordică parte a insulei. Pământul de aici era, în continuare,
încărcat de verde, ceea ce-l miră pe Jack. El își imaginase un peisaj
cenușiu, de munte. Nici potecile din jurul localității nu păreau a fi
prea periculoase. Jack luă o cameră la o pensiune și vorbi cu hangiul
despre cai sau, și mai bine, despre o trăsură.
— Mai sunt câțiva zeci de kilometri până la stânci, zise bărbatul,
sceptic. N-aș băga mâna în foc că doamna dumneavoastră rezistă
atât de mult pe cal. Luați mai bine o trăsură. Dar, pe de altă parte,
cu ea nu veți putea urca ultimii kilometri. E mai mult decât
istovitor, Sir, trebuie să vă gândiți bine dacă priveliștea de acolo
chiar merită efortul.
1582
E mai mult decât o simplă priveliște, spuse Charlotte, îngândurată,
atunci când Jack îi transmise opinia hangiului. Jack, nu vom mai
ajunge niciodată atât de departe în nord! Nu-ți face griji pentru
mine, voi reuși!

Și au ajuns, după un drum lung, printr-un peisaj stâncos dezolant,

care, totuși, era întrerupt de priveliști uluitoare ale golfurilor
nisipoase sau ale plajelor infinite.
— Ninety Mile Beach, spuse Jack. Minunat, nu-i așa? Nisipul< am
auzit că este folosit la fabricarea sticlei. Nici nu mă miră, de pe acum
luminează ca un cristal.
Charlotte zâmbi. Vorbise puțin pe parcursul acestei călătorii, și
savurase doar peisajul grandios, marea și munții.
— Trebuie să existe un copac, un pohutukawa. El joacă un rol
important în povești<
Jack își încreți fruntea.
— Ești sigură? Nu-s prea mulți copaci pe-aici.
Pohutukawa, supranumit și pomul de Crăciun, era un arbore peren,
cu flori roșii, tipic pentru Insula de Nord. Jack și Charlotte
admiraseră deja câteva exemplare în Auckland.
— La Cape, spuse vag Charlotte.
Apoi se închise din nou în tăcere. Și tăcu până și în timpul urcușului
pe stânci. Hangiul de la pensiune avusese dreptate: cu trăsura nu
puteai ajunge la far; se anunța o drumeție obositoare. Dar pe
Charlotte nu părea să o afecteze. Jack vedea pe chipul ei picături de
sudoare, însă ea zâmbea.
Abia după câteva ore se ivi farul, emblema capului. Jack spera ca
paznicul să se bucure de companie și, într-adevăr, el îi invită pe
vizitatori la un ceai. Charlotte refuză la început.
— Vreau să văd copacul, zise ea încet, dar hotărât.
Paznicul farului încuviință, arătând în direcția stâncilor.
— Acolo. O chestie cu o formă destul de întortocheată, nu știu de ce
1583
băștinașii fac atâta caz de el. E vorba despre nu știu ce spirite și se
pare că acolo e intrarea spre tărâmul celălalt<
— Și? Ați văzut vreodată ceva? glumi Jack.
Paznicul, un bărbos aspru, dădu din umeri.
— Sunt un bun creștin, Sir, chiar dacă strămoșii mei au venit din
Irlanda. De samhein las ușile închise. Însă primăvara, vremea este de
cele mai multe ori foarte vijelioasă, astfel încât nu-ți mai arde să
alergi după spirite, dacă înțelegeți ce vreau să spun, Sir.
Jack râse. Cu samhein, Ziua morților, îl speriase uneori mama lui în
copilărie. Se pare că în acea zi porțile dintre lumea spirite lor și a
oamenilor nu se închideau cu totul și câteodată se puteau vedea
fantome. Prietenul său maori, Maaka, cel care auzise aceste povești,
dar care nu credea în ele, încercase odată să îl sperie în somn cu
sunetul flautului său putorino, însă, desigur, băiatul nu reușise să
trezească vocea spiritelor. Motiv pentru care Jack nu se speriase, ci
doar se enervase din cauza sunetelor ascuțite. Totul se sfârșise prin
faptul că Gwyneira turnase o găleată cu apă peste înfiorătorii
muzicanți.
Charlotte privea marea visătoare, în timp ce Jack trăncănea cu
paznicul farului.
— Există așezări maori aici, sus? întrebă ea în cele din urmă.
— Soția mea cercetează mitologia băștinașilor, explică Jack.
Paznicul dădu din cap.
— Niciuna stabilă în imediata apropiere. Aici nu crește nimic. Din
ce să trăiască oamenii? Însă, deseori, apar triburi care își așază
tabăra pe mal, pescuiesc, cântă< Și acum sunt unii aici. Maorii nu
vin aici, sus, pe drumul de uscat, ei o iau mereu pe poteca dinspre
plajă. De fapt, aceea este și mai frumoasă. Dar acolo trebuie să te
cațări cu adevărat. Nu e ceva pentru dumneavoastră, doamnă!
Zâmbi, scuzându-se.
— Dar trebuie să se poată ajunge și altfel la tabără, sau nu? se miră
Jack.
1584
Paznicul farului încuviință.
— Intrați, beți un ceai, iar eu vă explic drumul, îi invită el înăuntru
Charlotte îl urmă, dar împotriva voinței sale. Părea să nu se mai
poată rupe de priveliștea mării clocotitoare. Și lui Jack i se părea
fascinantă întâlnirea mărilor, dar, între timp, se pornise un vânt
puternic și se făcuse frig.
— Din păcate, nu vă pot oferi un adăpost, spuse omul cu părere de
rău. Aveți un cort sau așa ceva în trăsură? Nu vă mai puteți întoarce
azi la Kaitaia<
— Maorii ne vor primi, zise Charlotte.
Jack încuviință. Paznicul farului păru destul de sceptic.
— Am înnoptat de multe ori la ei, spuse Jack. Sunt foarte ospitalieri,
mai ales dacă le vorbești limba. Ei, cum ajungem acolo?

Ajunseră pe întuneric în tabăra tribului. Era compusă din câteva

corturi destul de primitive. În mijloc ardea un foc, deasupra căruia
se frigeau pești mari.
— Trebuie să fie Nga Puhi, zise Charlotte, care, în mod evident, se
familiarizase cu triburile regiunii. Sau Aupouri sau Rarawa.
Triburile s-au certat dintotdeauna pe pământ. Aici au avut loc multe
lupte.
Acest trib părea însă foarte pașnic. Gheața se sparse când Jack îi
salută în maori pe copiii care se apropiaseră imediat, curioși, de
trăsură. Copiii avură voie să se ocupe de cai, ceea ce făceau, desigur,
cu plăcere, iar adulții îi chemară pe Jack și pe Charlotte la foc.
— Sunteți aici din cauza spiritelor? întrebă Jack nesigur, după ce
fură primiți cu cartofi dulci și cu incredibil de gustosul pește
proaspăt. Vreau să spun< așa se obișnuiește la pakeha: Dacă e pe
undeva un loc plin de spiritualitate, oamenii merg într-acolo în
pelerinaj.
Tipene, căpetenia, își încreți fruntea.
— Noi suntem aici din cauza peștilor, spuse el în felul obișnuit și
1585
pragmatic al maorilor. Mușcă bine în acest anotimp și pescuitul ne
face plăcere. Dacă vrei, mâine poți să ni te alături.
Jack încuviință nerăbdător. Maorii practicau aici, în valurile
spumoase ce se spărgeau de mal, un fel de pescuit care-l interesa.
Până acum, el pescuise doar în râuri.
— Femeile mai au cu siguranță zile întregi de povestit, rosti el.
Tipene râse.
— Ele invocă spiritele, zise el. Irihapeti este o tohunga, nimeni nu
povestește mai frumos despre Hawaiki ca ea.
El arătă spre o bătrână care se adâncise într-o discuție cu Charlotte.
Jack își făcea griji că toate astea ar putea fi prea mult pentru ea, însă
femeile erau deja învelite în pături, împotriva răcorii de seară, iar
Irihapeti tocmai îi mai pusese Charlottei peste umeri încă una.
Charlotte sorbi dintr-un pahar din care ieșeau aburi. Se vedea că era
mulțumită. Cu toate acestea, în trăsăturile ei se zărea o încordare
care îi displăcea lui Jack.
— Ți-ai luat medicamentul, dragă? întrebă el.
Charlotte încuviință. Totuși, arăta de parcă ar fi avut dureri, și nu
unele ușoare. Jack își aminti plin de neliniște cuvintele profesorului
Friedman. „Ia durerea, cel puțin la început<” Însă după această zi
obositoare, era cu siguranță normal ca Charlotte să pară epuizată.
— Povestește despre spirite, Irihapeti, o rugă ea, în cele din urmă,
pe bătrână. Te rerenga wairua înseamnă „locul din care sar spiritele”,
nu?
Te rerenga wairua era numele maori pentru Cape Reinga.
Irihapeti încuviință și făcu loc lângă foc, acum când și grupul de
copii se înghesuia lângă ea pentru a asculta poveștile.
— Dacă cineva dintr-ai noștri moare pe undeva, spuse tohunga cu
voce înceată, ca o incantație, spiritul îi călătorește spre nord. Îl duce
jos, la mare, spre această plajă< dacă închideți ochii veți simți poate
ușoara adiere, atunci când cineva trece prin tabăra noastră< Nu, nu
trebuie să te sperii de asta, Pai, urează-i sufletului doar un bun
1586
venit.
Ea luă în brațe o fetiță, căreia, de bună seamă, chestiunea cu
spiritele părea stranie. Luna se ridicase deasupra mării și scufunda
plaja într-o lumină ireală.
— De aici, spiritele urcă pe stânci< exact pe același drum, Hone, pe
care am venit și noi azi dimineață<
Un băiețel dădu din cap, plin de importanță.
— Apoi, ei confecționează frânghii din alge și își dau drumul spre
acel copac pohutukawa, aflat în partea cea mai de nord a țărmului<
L-ai văzut, Charlotte? Are multe sute de ani. Poate că sămânța lui a
venit cu străbunii noștri din Hawaiki. Spiritele sar din pom, coboară
la rădăcini și alunecă acolo jos, foarte jos, spre Reinga<
— Adică un fel de tărâmul celălalt, nu? întrebă Charlotte.
Jack remarcă faptul că ea nu lua notițe.
Bătrâna încuviință.
— Apoi, drumul îi duce la Ohaua, unde spiritele ajung încă o dată
la lumină, pentru a-și lua rămas bun de la Aotearoa. Și apoi<
Ohaua era cel mai înalt punct al celor trei insulițe aflate în fața
țărmului.
— Atunci, ele nu se mai întorc niciodată, spuse Charlotte încet.
— Atunci, ele călătoresc spre Hawaiki, în patrie<
Bătrâna zâmbi.
— Trebuie să fii foarte obosită, copila mea, nu-i așa?
Charlotte încuviință.
— De ce nu te duci la culcare, dragă? întrebă Jack. Trebuie să fii
complet epuizată. Despre spirite ți se va putea povesti și mâine.
Charlotte încuviință din nou. Chipul îi era lipsit de orice expresie.
— Te ajut să instalezi cortul!
Jack avea în trăsură un cort simplu și pături. Porni să îl ia, în timp ce
Charlotte se uita la foc. Irihapeti îi arătă un loc în care să-l poată
ridica. Era aproape de mare, așa că valurile aveau să îi legene pe
oaspeți pe tărâmul somnului.
1587
Așteptându-se să găsească adăpost la un trib maori, familia
McKenzie adusese cu sine și câteva cadouri. Semințe pentru femei și
o sticlă de whisky, pentru a încălzi atmosfera la focul de tabără. Jack
o luase acum și o lăsa să circule în cerc. Charlotte se retrăsese deja.
— Vin imediat! spuse Jack tandru și o sărută când ieși. Irihapeti o
mângâie blând pe obraji.
— Haere mai, spuse ea încet, ești binevenită.
Jack se miră. Trebuie să fi înțeles ceva greșit. Îngrijorat, bău o gură
mare de whisky și dădu apoi sticla, mai departe, bătrânei. Ea îi
zâmbi. Poate că pur și simplu începea, ușor-ușor, să se îmbete.
În timp ce bărbații continuau să bea, Irihapeti și alte câteva femei își
luară flautele, ceea ce îl miră pe Jack din nou. Rareori maori își
acompaniau discuțiile cu muzică și nici atunci nu o făceau în
mijlocul nopții. Însă femeile cântau încet și cufundate în sine și nu o
dată percepu Jack renumita „voce a spiritelor” a flautului putorino.
Se prea poate că obiceiurile de pe Insula de Nord să fi fost altele, sau
era vorba de un ritual celebrat aici special pentru spiritele ce-și luau
rămas bun.
Atunci când Jack se strecură, în cele din urmă, în cortul său, era
obosit de whisky, de cântecul monoton al flautelor și de lungile
povești ale bărbaților – crescuse printre maori, dar încă îi era greu să
priceapă sensul adânc al istoriilor lor. Cam straniu să fii legănat pe
tărâmul somnului de vocea spiritelor< dar pe Charlotte părea să nu
o deranjeze, ea dormea deja adânc și bine, alături de el. Inima lui
Jack se umpluse de tandrețe atunci când o văzuse în tabăra
primitivă, cu părul despletit, pe pătura ce îi servea drept pernă, cu
chipul însă nu pe deplin relaxat. De cât timp nu o mai văzuse
dormind cu adevărat în pace, fără grijile durerilor și ale fricii? Își
alungă acest gând. Lui Charlotte îi mergea mai bine, avea să se
refacă< O sărută cu grijă pe frunte atunci când se așeză lângă ea,
apoi adormi.

1588
Charlotte auzi vocile spiritelor. Ele o chemaseră deja întreaga
noapte, însă până acum fusese doar o ademenire blândă. Acum
deveniseră mai vehemente, mai îmbietoare. Sosise vremea.
Charlotte se ridică încet și pipăi în jur pentru a găsi ieșirea din
cortul improvizat. Jack dormea adânc; era bine așa. Îi aruncă o
ultimă privire, plină de dragoste. Într-o bună zi< sub razele
soarelui pe o insulă, undeva în mare<
Charlotte își dădu părul pe spate și își căută mantaua, chiar dacă nu
avea nevoie de ea. Chiar dacă acum era încă răcoare, avea să îi fie
cald la urcuș.
O luă pe drumul pe care i-l indicase Irihapeti. Era de la început
abrupt. Spre norocul ei, luna oferea îndeajuns de multă lumină
pentru a recunoaște treptele săpate în stâncă. Charlotte mergea
repede, dar fără grabă. Nu se simțea singură, erau și alte suflete care
urcau împreună cu ea. Lui Charlotte i se părea că le aude șoptind și
râzând de nerăbdare și de bucurie. În ce o privea, îi părea rău, dar
nu-i era frică. Urcușul dură mult, însă pentru Charlotte timpul
părea să zboare. Din când în când, se oprea și se uita în jos, la marea
cristalină care strălucea în lumina lunii. Undeva, acolo, era Jack< ea
căzu în ispita de a-l atinge în visele sale. Dar nu, era mai bine așa, îl
lăsă, să doarmă. Tabăra maorilor nu se mai vedea de mult. Charlotte
mergea pe poteci tot mai abrupte, tot mai întortocheate, dar nu se
pierdu, ea mergea împreună cu spiritele. În cele din urmă, farul își
făcu apariția în fața sa. Aici trebuia să aibă grijă să nu găsească din
nou calea spre lumea reală și să își caute în continuare drumul
printre umbre. Era imposibil ca paznicul farului să nu doarmă
acum, dar Charlotte nu voia în niciun caz să fie descoperită și,
probabil, să fie obligată să renunțe la planul său. Dar nici nu voia să
se grăbească. Fapta ei era una bine gândită, aproape sfântă. Nu avea
voie să se petreacă în grabă.
Copacul pohutukawa, distrus de vijelii, nu se putea vedea dinspre
far. Charlotte se relaxă. Acum urma să împletească o funie din alge,
1589
pentru a-și da drumul spre el, dar aici nu erau alge. Asta i se păruse
deja de mai înainte curios în povestea lui Irihapeti. Ar fi trebuit să
întrebe pe cineva.
Charlotte zâmbi. Nu, nu își va mai nota legende. Ea va deveni parte
a lor<
Nu foarte departe de copac, stânca devenea abruptă. Charlotte păși
pe margine. Sub ea, valurile se loveau de o plajă mică. Oceanul se
întindea în fața ei, ca o mare de lumină.
Hawaiki, își spuse Charlotte. Paradisul.
Apoi zbură.

Când se trezi Jack, domnea o tăcere mormântală. Era neobișnuit, la

urma urmei adormiseră în mijlocul satului maori și, de fapt, plaja ar
fi trebuit să fie plină de râsete și trăncănit, de voci de copii și de
zgomotul focurilor la care femeile coceau lipii.
Jack își întinse mâna și descoperi că Charlotte dispăruse. Ciudat, de
ce nu-l trezise? Își frecă fruntea și ieși din cort.
Nisip și mare, urme de pași, dar niciun cort. Doar o bătrână,
Irihapeti, după cum își amintea el, ședea pe plajă și urmărea cum
valurile se sparg de țărm.
— Unde au dispărut toți?
Frica creștea în Jack. Era de parcă s-ar fi trezit într-un straniu
coșmar.
— Nu sunt departe. Dar e mai bine pentru tine să fii astăzi singur.
Tipene a fost de părere că, poate, vei fi furios pe noi. Și nu trebuie să
fii. Trebuie să îți găsești pacea.
Irihapeti vorbea rar, fără să-l privească.
— De ce să fiu furios pe voi? se miră Jack. Și unde e Charlotte? E la
ceilalți? Ce se petrece aici, wahine?
— A vrut să-i arate spiritului ei drumul.
Irihapeti se întoarse în fine cu fața spre el. Era serioasă și brăzdată
de riduri.
1590
— Mi-a spus că el s-ar teme de despărțirea de corpul său, fiindcă
pentru el nu ar exista niciun Hawaiki. Însă aici, el nu trebuia decât
să-i urmeze pe ceilalți. Tu n-ai fi putut să o ajuți.
Bătrâna se uită din nou spre mare.
Creierul lui Jack începu să lucreze. Spiritele< stâncile< cuvintele
vagi ale doctorului< Nu a vrut să o creadă, dar Charlotte știa că va
muri. Dar nu așa! Nu singură!
— Ea nu este singură, spuse Irihapeti.
Jack nu știa dacă ea îi citea gândurile sau dacă el rostise cu voce tare
ultimele cuvinte.
— Trebuie să o caut!
Jack simți un sentiment copleșitor de vină în timp ce fugea pe
drumul de stâncă. Cum de a putut dormi? De ce nu a observat
nimic, nu a simțit nimic?
— O poți aștepta și aici, spusese Irihapeti.
Jack nu ascultase. O luase la goană în sus, pe drumul abrupt, de
parcă ar fi fost mânat de furii, oprindu-se doar rar, pentru a lua câte
o gură de aer. Nu-i ardea de frumusețea stâncilor și a mării. Cerul
era acoperit și totul părea să fie cufundat într-un straniu crepuscul
albastru. Lumina spiritelor? Jack se obligă să meargă și mai repede.
Poate că o putea ajunge din urmă. Ar fi trebuit să o întrebe pe
bătrână când anume plecase Charlotte, dar probabil că nici ea nu
știa. Pentru tohunga maori, timpul trecea altfel.
Când Jack ajunse, în sfârșit, la far, era deja amiază, dar soarele încă
nu răsărise cu totul. Paznicul îl salută vesel – până când văzu în ce
stare se afla. Nici urmă de Charlotte.
— Sunt zeci de locuri posibile, spuse paznicul farului, plin de
compasiune, după ce Jack îi împărtăși temerile sale în câteva
cuvinte, fără ca ele să fi avut o prea mare legătură între ele. Eu n-aș
sări chiar lângă acest pom. Aici nu este chiar atât de abrupt. Dar
imediat după el și ceva mai la stânga< dar, după cum spuneam,
puteți căuta cel mult urme de pași. Dar poate că vă agitați fără
1591
niciun motiv. Aceste bunici maori vorbesc cât e ziua de lungă. Poate
că mica doamnă e cât se poate de bine la prietenii ei. Așa plăpândă
și slăbită, e greu de crezut că a reușit să urce panta dificilă.
Jack se îndreptă spre stâncile aflate deasupra copacului pohutukawa.
Aici trebuie să fi fost; părea să simtă încă prezența Charlottei. Dar
nu, era imposibil. Sufletul ei trebuie să fi atins de mult Ohaua<
Jack le trimise insulelor un salut mut. Nu știa de ce nu simțea nicio
disperare, în el era doar un gol, un gol imens, de gheață.
Coborî ca în transă. Dacă s-ar fi împiedicat acum< Dar Jack nu se
împiedică. Nu era pregătit pentru Hawaiki, încă nu. Oare astfel îl
abandona? Jack nici nu mai putea să gândească. În capul lui nu mai
era decât răceală și întuneric, deși ochii percepură, în sfârșit, soarele
care ieșea dindărătul bancurilor de nori. Picioarele îi simțeau sigure
poteca.

Irihapeti aștepta în continuare atunci când plaja îi apăru din nou în

fața ochilor, însă, când Jack puse piciorul pe nisip, bătrâna păru să
recunoască ceva.
— Vino, tane! spuse ea liniștită și intră în apă.
Îi era greu să se lupte cu valurile, însă Jack era mai puternic. O
ajunse repede din urmă și acum o vedea și el. O rochie albastru,
largă, umflată de valuri. Părul lung blond, jucând în valuri.
— Charlotte!
Jack îi strigă numele, deși știa că ea nu-l poate auzi. Pământul îi fugi
de sub picioare și începu să înoate.
— Poți să aștepți, pur și simplu, spuse Irihapeti.
Ea rămăsese pe loc ceva mai în față.
Jack cuprinse corpul soției sale și se luptă cu marea, pentru a-l
aduce înotând la țărm. Era cu respirația întretăiată și la capătul
puterilor atunci când ajunse la Irihapeti. Ea îl ajută, tăcută, să o
aducă pe Charlotte la mal. O așezară pe o pătură pe care o întinse
Irihapeti.
1592
Jack îi dădu la o parte părul de pe chip – și văzu, pentru întâia dată
după multă vreme, expresia liniștii desăvârșite. Corpul lui Charlotte
era lipsit de durere, iar sufletul ei urma drumul spiritelor<
Jack tremura.
— Îngheț, spuse el încet și direct.
Cu toate că era o zi călduroasă, soarele, între timp răsărit, îi usca
deja hainele.
Irihapeti încuviință.
— Va mai dura mult până ce frigul va dispărea.

1593
 6

— Să fie asta oare un haka?

Gloria se afla alături de Tamatea, în spatele scenei improvizate de la
Ritz, și asculta concertul de adio, provizoriu însă, al lui Kura-maro-
tini pentru bătrâna Europă. William o anunțase pe artistă cu mult
tam-tam și subliniase, încă o dată, că veniturile vor ajunge la orfanii
de război. Aceștia existau între timp și în Anglia. America rămăsese
deocamdată neutră.
Marisa se refăcu din nou cât de cât și tocmai o acompaniase cu
virtuozitate pe Kura la balada pe care încercase Gloria să o cânte
fără de succes în ziua precedentă. Fata nu recunoscu piesa – Marisa
făcu pianul să șoptească împreună cu vocea flautului putorino,
mijlocind între ritmul apăsat al dansului de război din fundal și
balada interpretată de Kura. Compoziția era o operă fină de artă, iar
aplauzele fură pe măsură. Însă în satele maori din jurul lui Kirward
Station, Gloria nu auzise niciodată ceva asemănător și nici
următorul haka nu i se păru mai autentic. Chiar dacă nu ar fi
susținut vreodată că pricepe ceva din muzică, celebrele haka ale
maorilor le găsise dintotdeauna relativ ușoare. Copil fiind, dansase
pe ele râzând atunci când bunica Marama o trăgea în cerc sau când
bătea încântată tobele. Aproape că nu puteai greși; ritmurile erau
simțite și de oamenii înzestrați cu foarte puțin talent muzical. Aici
însă, vedea o coregrafie complexă, asculta melodii dense și
instrumente care fuseseră inventate, fără doar și poate, de maori,
dar folosite întrutotul diferit decât în țara lor de origine. Cândva
îndrăzni să întrebe, prevăzătoare, sperând că Tamatea nu va râde de
ea.
Bătrâna maori ridică din umeri.
— Este< artă, spuse ea apoi, utilizând pentru „artă” cuvântul
englezesc.
1594
— „Artă” și „artificial” au de bună seamă aceeași rădăcină.
Tamatea își alesese cu atenție cuvintele, însă din expresia ei era ușor
de înțeles că nu era complet de acord cu interpretarea muzicii maori
de către Kura.
William Martyn, care auzise de asemenea întrebarea Gloriei și chiar
o și înțelesese, îi răspunse bătrânei cu o privire disprețuitoare. El
știa doar câteva cuvinte maori, însă, cu ajutorul celor două cuvinte
englezești, își putuse închipui răspunsul.
— Noi nu suntem atât de puritani, Gloria, observă el, la rândul său.
Dacă asta e sau nu muzică originală maori – cui îi pasă? Important
este că oamenii o pot asculta. Ne gândim chiar să și traducem măcar
textele cântecelor Kurei în engleză. Asta ni s-a recomandat călduros
pentru America. Oamenii de acolo nu prea mai au treabă cu
folclorul<
— Însă în program scrie că ar fi autentică.
Gloria nu știa exact ce anume o deranjează, dar avea senzația că
fusese înșelată, într-un anume fel, în legătură cu un lucru important.
Poate că era prea sensibilă. Se surprinsese mai devreme cum
mângâiase cu tandrețe corzile tumutumu-lui și cum dezmierdase
lemnul grăsunelor flaute. Făcea bine să simți aceste lucruri. Gloria
trebuia să se asigure uneori că țara ei mai exista pe cealaltă parte a
globului.
William deveni blazat.
— În program sunt scrise multe, zise el apoi. A fost la Paris un
spectacol al acelei Mata Hari. Foarte frumos, foarte artistic – însă
femeia nu văzuse niciodată din interior un templu indian, ce să mai
vorbim de lecții de dans! Am cercetat cândva toate acestea cu
atenție. Nici măcar nu e indiancă și cu atât mai puțin de origine
nobilă sau ce-o mai susține ea. Dar asta nu-i interesează pe oameni
deloc. Important este să fie exotic și cu multă goliciune. La asta vom
mai lucra și noi, spectacolul nostru trebuie să devină mai atractiv<
— Și mai multă goliciune? întrebă Gloria.
1595
Costumele dansatoarelor erau de pe acum destul de decoltate. Piu
piu-urile lor – fuste maro-deschis, din frunze uscate de in – se
opreau cu mult deasupra genunchilor, dezvelind astfel picioarele
fetelor. Nici bluzele țesute, la fel de strâmte, nu se apropiau de
realitate. Femeile maori dansau deseori cu bustul gol. Gloria nu-și
făcuse prea multe gânduri referitoare la acest obicei, la Kirward
Station i se păruse întru totul natural. Aici însă< oamenii se holbau
deja la dansatoare.
— Nu fi atât de pudică, fetițo!
William râse.
— Noi ne gândim oricum la niște fustițe și mai scurte, în vreme ce
treaba asta cu pictatul fețelor<
Îi aruncă lui Tamatea o privire aproape arogantă.
— La asta vrem să renunțăm, mai ales în cazul fetelor. Bărbații
trebuie să fie înspăimântători. Efectul groazei este aproape la fel de
important ca și cel exotic, mai ales în America<
William începu un lung discurs despre toate cele ce trebuiau luate
în considerare în Lumea Nouă atunci când venea vorba de
spectacol.
Pe scenă apăru între timp un grup de dansatori, machiați
înfricoșător. Într-adevăr, haka-urile de război rămăseseră singurul
lucru autentic pe care-l mai avea de oferit spectacolul Kurei.
Bărbații erau pictați în culori vesele, își amenințau dușmanii și își
agitau sulițele. Părea că dansatorilor le face o nemaipomenită
plăcere și, după câte se vedea, jocul de-a războiul nu le era în sânge
doar polinezienilor. Niciunul dintre dansatori nu mai era cu
adevărat de origine neozeelandeză.
William descrise în continuare tot ce avea de gând să schimbe în
perioada următoare, dar Gloria nu îl asculta cu foarte mare atenție.
De fapt, munca mamei sale îi era destul de indiferentă. Simțea doar
un regret nedefinit. Mica părticică din Noua Zeelandă pe care o mai
găsise în spectacole dispăruse acum cu totul. În curând, Tamatea
1596
avea să se întoarcă acasă, deoarece nu mai avea nimic de păzit.
Gloria trebuia însă să rămână< Ura America de pe acum.

Urcă la bordul vaporului fără niciun chef. A durat o veșnicie până

când au fost ridicate la bord numeroasele efecte de scenă ale Kurei,
împachetate în lăzi, însă cântăreața insistase să supravegheze totul
de una singură. Totodată, vremea londoneză își arăta din nou
chipul ei cel mai urât. Burnița neîntrerupt, iar Gloria arăta ca o
pisică plouată atunci când păși, în sfârșit, în cabina ei de la clasa I. O
împărțea cu Tamatea, ceea ce reprezenta, în orice caz, o ușurare.
Dansatoarele tinere nu mai călătoreau cu trupa. William concediase
ansamblul după ultimul concert; la New York aveau să angajeze un
altul.
— Vii pe punte, Gloria?
Gloria sperase să fie lăsată în pace în cabină, însă, după cum se
vedea, căpitanul insistase să-i ureze personal bun venit lui Kura-
maro-tini și familiei sale. Fiindcă nu putea fi prezent imediat după
plecare, el le primi pe punte și asaltă femeile cu mii de informații
despre vasul de cursă lungă. Gloria nu putu să nu se gândească că,
până în urmă cu doar câțiva ani, toate acestea o interesau mult, însă
acum vedea doar că acel căpitan nu îi arunca nici măcar o privire.
Vorbea numai și numai cu Kura-maro-tini, care se plictisea, fără
doar și poate, dar care îl asculta așa cum ar fi făcut-o o regină.
Ploaia și vântul nu îi diminuau frumusețea. Din contră, păru
mișcată, dar și emoționată, atunci când furtuna îi despleti părul.
— Aceasta este fiica dumneavoastră?
Observația obișnuită, și mirarea obișnuită pe chipul căpitanului.
Gloria își coborî ochii și își dori să dispară undeva, departe<
Călătoria de la Londra la New York se desfășură fără incidente,
chiar dacă unii dintre pasageri se speriară din cauza războiului, iar
imaginea porturilor fusese dominată de bărbați în uniforme ale
marinei. Pe mare însă nu dăduseră de niciun vas de război după ce
1597
părăsiseră Canalul Mânecii. Astfel dispăru și starea de neliniște, ce
domnise în Londra la atât de puțin timp după izbucnirea
războiului, în favoarea vieții vesele și lipsite de griji de la bord. Cel
puțin la clasa I, se petrecea. Cum arăta puntea intermediară, unde
emigranții săraci și refugiați de război așteptau cu nerăbdare,
îndesați laolaltă, sfârșitul călătoriei, asta n-o mai știa Gloria.
Pasagerii clasei întâi și cei de pe puntea intermediară erau despărțiți
cu strictețe – ceea ce contrazicea poveștile bunicii Gwyn și ale lui
Elizabeth Greenwood despre propria lor emigrare în Noua
Zeelandă. Pe parcursul călătoriilor de luni de zile, pe vase cu velă,
pe atunci încă destul de nesigure, exista, vrând-nevrând, un contact.
Bunica Gwyn povestise despre slujbe comune la biserică și chiar și
despre distracții. Gloria savură călătoria pe mare, în măsura în care
voia și era capabilă să savureze ceva. Banchetele de seară, jocurile
de pe punte și alte amuzamente din cercul pasagerilor o plictiseau,
însă, cum se întâmplase și în cazul călătoriei de la Lyttelton spre
Anglia, o liniștea priveliștea mării nesfârșite. Ședea singură pe
punte ceasuri întregi uitându-se în jos, spre valuri, și se bucura
atunci când delfini sau balene întovărășeau vasul.
Părinții Gloriei o lăsară în cea mai mare parte a timpului în pace.
Kura își savura printre pasageri celebritatea de vedetă, William bea
cu lorzii și dansa cu doamnele, de la egal la egal. Căpitanul o
imploră pe Kura să cânte pentru pasagerii și ofițerii săi, iar ea cedă
insistențelor în cele din urmă. Firește, concertul se transformă într-
un succes deplin – și Gloria suportă din nou obișnuita trecere prin
furiile caudine.
— Și micuța fiică, și ea cântă? Nu? Mare păcat! Dar trebuie să fiți
mândră de mama dumneavoastră, domnișoară Martyn!
Încă o propoziție pe care Gloria începu să o urască în acele zile:
„Gloria e încă foarte copilăroasă.” Kura și William se scuzau astfel
pentru faptul că Gloria lua parte rar la discuțiile de la masă și nici
nu dorea să danseze, atunci când orchestra vaporului cânta, seară
1598
de seară.
În cele din urmă, în timpul unui dineu cu căpitanul, cedase
insistențelor unui tânăr ofițer de marină, dar nu făcuse nimic
altceva decât să-l calce pe picioare, deși la Oaks Garden se preda
mai nou dansul de societate, dar numai în ultimul an. Prea târziu
pentru Gloria.

— Cum de pot oamenii să trăiască aici? întrebă Tamatea atunci când

vaporul trecu de Ellis Island și când văzură, în sfârșit, New Yorkul.
Casele sunt prea înalte pentru a putea vedea cerul. Pământul este
pecetluit, lumina artificială. Și zgomotul< Orașul este plin de
zgomot, îl aud de aici. El alungă spiritele. Oamenii trebuie că sunt
agitați, dezrădăcinați<
Gloria avusese, de fapt, aceeași impresie și la Londra, însă bătrâna
maori avea dreptate. New Yorkul era mai mare, mai zgomotos, mai
de nepătruns, iar dacă Gloria ar fi fost un spirit, ar fi fugit mai
degrabă astăzi decât mâine.

— În mijlocul orașului este un parc uriaș, acolo sunt chiar și copaci

înalți, spuse Kura, nerăbdătoare.
Ardea să părăsească vaporul și să intre în posesia acestui oraș nou,
atât de special. Nu se îndoia nicio clipă că va reuși asta.
Organizatorul ei de concerte îi trimisese depeșe pe vapor. Interesul
pentru spectacolele sale era enorm. În primele seri se jucau cu casa
închisă. Chiar dacă mai erau câteva lucruri de rezolvat, Kura era
plină de zel. Firește că familia Martyn se deplasă cu unul dintre
noile automobile la hotel, la Waldorf Astoria. Gloriei nu-i plăcu nici
vehiculul zgomotos, în care Tamatea părea să se teamă de-a dreptul,
nici eleganța intimidantă a holului hotelului. Măcar ea nu mai era în
prim-plan. Deși angajații hotelului îi dădură atenție frumuseții ieșite
din comun a Kurei, totuși nu recunoscură vedeta din Europa și, cu
atât mai mult, nu întrebară dacă fiica ei îi semăna. Gloria se cază
1599
într-o cameră din apartamentul părinților săi, descoperi însă, spre
marea ei ușurare, că noii membri ai ansamblului nu dădeau aici
interviuri și nici nu organizau probe de dans. În acest scop, William
închiriase un spațiu în cartierul boem din apropiere.
Tamatea trebuia să fie de față atunci când tinerii dansatori se
prezentau și astfel Gloria se trezi singură în cea mai mare parte a
primelor ei zile new yorkeze. William și Kura îi propuseră să
viziteze muzee sau galerii de artă. Așa ceva se cădea să facă o tânără
fată, mai ales că hotelul dispunea de un automobil care să o ducă și
să o aducă pe Gloria. În consecință, ascultătoare, Gloria se lăsă dusă
la Metropolitan Museum of Art. Privea dezinteresată acele tablouri
față de care încercaseră cu toții, de șase ani, să-i trezească interesul,
dar față de care ea continua să pună întrebări greșite. Mai
interesante i se păreau armele și instrumentele muzicale din cele
mai diverse părți ale globului. Obiectele arheologice descoperite în
insulele din Pacific îi aminteau de lucrările maorilor, iar vederea lor
i se părea aproape încurajatoare. Totuși, toate acestea erau prea
mult pentru Gloria. Nu știa ce să facă în oraș, n-avea ce căuta aici.
Ea evadă în cele din urmă, descoperi intrarea în Central Park și se
pierdu prin marile grădini. Măcar acolo se mai vedeau pământul și
cerul dar orizontul era mărginit de zgârie-norii Manhattan-ului.
Peste New York se lăsase un clopot umed; era toamnă, iar vântul
împrăștia frunze ruginite prin parc. La Kirward Station era acum
primăvară. Când închidea ochii, Gloria vedea oi proaspăt tunse pe
pășuni de-un verde crud, pregătite pentru a fi mânate în ținuturile
deluroase, spre Alpi, vedea vârfurile acoperite cu zăpadă, care, prin
aerul limpede, ca de cristal, salutau fermele din fața lor. Jack călărea
cu animalele, poate în compania soției sale, Charlotte. Bunica Gwyn
scria că mariajul lor era unul fericit. Dar cum putea fi cineva
nefericit la Kirward Station?
Când Gloria se întoarse, în sfârșit, la muzeu, mașina o aștepta deja.
Șoferul era extrem de nervos, fiindcă nu fusese punctuală, motiv
1600
pentru care William îi făcu reproșuri atunci când ajunseră la hotel,
deși soții Martyn nu-și făcuseră, cu siguranță, griji pentru fiica lor
rătăcită. Erau prea ocupați cu repetițiile din ziua respectivă, se
certaseră din cauza a două sau trei dansatoare, care fie că nu erau
suficient de goale, în opinia lui William, fie că n-aveau suficient
ritm, după cum vedea Kura lucrurile. Tamatea găsea fetele oricum
prea slabe pentru a reprezenta femei maori, ceea ce Gloriei i se
părea ciudat, deoarece, la urma urmei, majoritatea fetelor maori
erau suple.
A doua zi, când ajunseseră la repetiții, înțelesese ce voia bătrâna
dansatoare să spună. Aproape toate candidatele aveau corpurile
musculoase ale unor balerine, erau zvelte, cu membre lungi.
Femeile maori erau mai compacte, cu șoldurile mai late și sânii mai
plini. În schimb, aceste fete se mișcau ușor, cum o făcea, de bună
seamă, și Mata Hari la spectacolele ei, și se pare că soții Martyn
voiau să se ia după ea. Îi dăduseră lui Tamatea imediat o profesoară
de balet din New York, care să o asiste – cel puțin, așa spuseseră ei.
Din această cauză, Tamatea se enervase, și astfel în trupa lor
domnea un aer greu.
Gloria își petrecu mare parte din următoarele zile în camera ei. Nu
avea chef de veșnicele certuri, în timpul cărora fiecare încerca să o
atragă de partea lui. La urma urmei, Gloria nici nu avea o părere
proprie. Trecuse mult timp de când bunica Gwyn o numise, râzând,
„mica tohunga”, făcând referire la cunoștințele Gloriei despre oi și
cai. Se apucă să scrie, fără tragere de inimă, o scrisoare către
Kirward Station.

New York-ul este uriaș. Hotelul nostru este modern și foarte frumos. Avem
un automobil la dispoziție, care mă duce peste tot, oriunde vreau eu. Părinții
mei lucrează foarte mult. În mare parte a timpului sunt singură.

Gloria citi încă o dată scrisoarea și apoi tăie ultima propoziție.

1601
George Greenwood nu a putut să o conducă pe Lilian până la
Greymouth. Îl așteptau afaceri importante la Christchurch – și
vestea morții fiicei lui, Charlotte. Gwyneira McKenzie, care își
preluase strănepoata chiar din Lyttelton, îi spuse, cu o expresie
serioasă, că Elizabeth îl aștepta la hotel. Lyttelton fusese, la sosirea
lui Gwyn, în urmă cu șaizeci de ani, o așezare mică, dar devenise
între timp un oraș adevărat, cu tot confortul.
George își luă, scurt, rămas bun de la tânăra lui tovarășă de călătorie
și porni spre soția sa. Gwyneira privi cu tristețe în urma lui. Și ea
era în doliu, dar nu voia să-i strice lui Lilian sosirea. Astfel, ea nici
nu purta negru, ci doar haine de culoare închisă.
Lilian nu-i observă mâhnirea. Era entuziasmată și fericită că se
întorsese acasă și radia atunci când Gwyn îi dezvălui că își va vedea
mama chiar în acea zi. Elaine nu mai rezistase să aștepte. Venise cu
trenul de noapte din Greymouth; Lilian și Gwyn urmau să o
aștepte. Apoi, mama și fiica aveau să petreacă vreo câteva zile la
Kirward Station.
— Și tata? întrebă Lilian. El nu vine?
— Se pare că nu e disponibil, observă Gwyn. Războiul. Vino acum,
vom trimite bagajele cu bacul la Christchurch.

— Nu vreau să spun că ai crescut! își luă Elaine fiica peste picior,

după ce-i dădu, în sfârșit, fetei drumul din brațe.
Lily și Gwyn ajunseseră la gară la timp și așteptaseră nerăbdătoare
sosirea trenului.
— În definitiv, te puteai aștepta la așa ceva.
— Dar nici măcar nu sunt mare! protestă Lilian. Nu sunt nici măcar
cât tine.
Era adevărat. Lilian era în continuare mică și avea un aer de zână,
însă în rest îi semăna foarte mult mamei. Atunci când o văzuse, și
Gwyn fusese de părere că se uita într-o oglindă fermecată. Făcând
1602
abstracție de culoarea ochilor și de faptul că părul îi era mai lins,
având o altă nuanță de roșcat, Lilian era copia fidelă a fetei care
fusese ea la cincisprezece ani.
— Mă aștept să ai un spirit mare! glumi Elaine. Toți acei ani
petrecuți într-un internat englezesc. Ar trebui să fii un dicționar
ambulant!
Lilian făcu o grimasă. Pesemne că oamenii de aici aveau o imagine
eronată asupra educației fetelor de la Oaks Garden, dar, la urma
urmei, era totuna. Nimeni nu avea să o pună la încercare.
— În orice caz, încă știe să călărească, zise bunica Gwyn,
prefăcându-se a fi veselă.
Bătrâna doamnă părea să fie obosită și foarte îmbătrânită de la
ultima vizită a lui Elaine. Ea o strânse în tăcere de mână. La scurt
timp înaintea plecării aflase de tragedia lui Jack și a Charlottei.
— Jack e încă în nord? întrebă ea în șoaptă.
Gwyn încuviință.
— Elizabeth ar dori să o aducă pe Charlotte aici, dar se pare că
niciunul dintre ei nu știe cum să o facă. L-au așteptat pe George – ce
mai întoarcere acasă!
— Nicio telegramă pe vapor?
— Și ce ar fi schimbat asta? Elizabeth a vrut să i-o spună ea însăși<
Gwyneira se întrerupse, privind-o pe Lilian cu coada ochiului.
— S-a întâmplat ceva? întrebă fata.
Elaine suspină.
— Unchiul tău Jack e în doliu, Lily, și pe unchiul tău George îl
așteaptă de asemenea o veste proastă. Fiica lui, Charlotte, soția lui
Jack, a murit<
Gwyneira se rugă ca Lilian să nu caute să afle mai multe detalii, dar
fetei păru să nu-i pese prea mult de pierderea Charlottei. Lily abia
dacă îl știa pe Jack, iar pe soția lui nu o cunoscuse niciodată. Astfel
că își anunță în două cuvinte regretul, apoi începu să trăncănească
din nou, veselă. Îi povesti lui Gwyn despre caii prietenelor ei din
1603
Anglia, lui Elaine despre călătoria pe mare – și, firește, despre
planurile ei de a-l ajuta, cât de curând, pe Tim Lambert în
conducerea minei.
Elaine zâmbi.
— Va avea nevoie de tine, minele lucrează la capacitate maximă.
Războiul. Tim a prezis-o, imediat de cum au început luptele, dar nu
și-a imaginat că va merge atât de repede< Anglia zbiară după oțel
și, prin urmare, după cărbuni. Acum se mai și aude, firește, că tot
războiul ăsta se va termina în curând, ceea ce înseamnă că industria
trebuie să se grăbească și să aibă cât mai mult profit. Florence Biller
pare să fie de aceeași părere. Se extinde rapid. Ceilalți trebuie să țină
cumva pasul<
— Bunico, chiar crezi că ne intră tot bagajul în trăsura asta mică?
Femeile părăsiră gara și se îndreptară spre trăsura cu un cal a lui
Gwyn, în fața căreia aștepta o frumoasă iapă Cob.
Gwyneira dădu din cap.
— Nu, mai avem aici o căruță pentru aprovizionare, va duce ea
lucrurile. Mă gândeam că aveți chef de o călătorie la trap. Și nici nu
vreau să-l las prea multă vreme singur pe James. Moartea Charlottei
la lovit din plin. Cu toții am îndrăgit-o mult. Și James< ei bine, îmi
fac griji cu adevărat.

James McKenzie era ros de neliniște. Trebuia să simtă mai degrabă o

durere, dar ceea ce simțea se apropia de furie. Charlotte fusese atât
de tânără, atât de plină de viață, iar Jack o iubise la nebunie. James
știa cum e să iubești astfel< Gwyn a lui< era timpul să se întoarcă.
Unde plecase ea oare? În ultima vreme, amintirile lui James
deveneau neclare. Uneori o aștepta pe mica fată care călărea, prin
întinderile de la Canterbury Plains aidoma unui vârtej, pe poneiul
ei. Credea că o vede pe cățeaua Cleo, alergând în urma ei, sau pe
Friday, legendarul câine ciobănesc al hoțului de animale, McKenzie.
Apoi era mirat să vadă că fața lui Gwyn devenise dintr-odată
1604
brăzdată de riduri și părul îi albise aproape de tot. Și că în urma ei
nu gonea marele câine, care avea o fire jucăușă și care dădea mereu
din coadă, ci doar Nimue, mai întotdeauna un pic ursuză, care nu
dormea, în continuare, în coșul ei, ci în clădirea din față, plănuită
cândva ca loc de primire, de unde avea o priveliște deschisă asupra
ușii de la casă. O aștepta pe Gloria. Dacă ar fi trebuit, ar fi așteptat-o
o viață întreagă.
Însă acum avea să coboare și să o ia în primire pe Gwyn de la
grajduri. Inima îi bătea puternic, membrele nu-l dureau în acea zi.
Aproape că ar fi putut călări. Da, ar fi frumos să călărească<
James se sprijini ușor în bastonul său atunci când coborî treptele.
Era cu adevărat o zi frumoasă. Caii nechezară când intră în grajduri.
Ploaia încetase, trebuia să-l anunțe pe Poker că pot ieși, sau pe
Andy< dar Poker< Poker era< nu, era imposibil ca vechiul lui
prieten și tovarăș de băutură să fi murit deja de aproape un an.
Maaka, un muncitor maori și prietenul cel mai bun al lui Jack,
trebăluia prin grajd. El îi ținea locul lui Jack în timpul absenței sale.
El râse acum spre James.
— Ziua bună, domnu’ James! Ei, nu mai puteți de nerăbdare să o
vedeți pe domnișoara Lily? Dar domnișoara Gwyn nu are cum să se
întoarcă atât de repede. Abia dacă au plecat dis-de-dimineață<
— Cred că îi voi întâmpina călare, zise James. Îmi pui șaua pe un
cal?
— Un cal, domnu’ James? Dar nu ați mai călărit de luni întregi!
Maaka ezită.
— Atunci ar cam fi timpul, nu?
James se îndreptă spre calul său brun și îl bătu pe grumaz.
— Mi-ai dus dorul? întrebă el prietenos. Pe vremea, când
domnișoara Gwyn a venit aici, călăream un cal bălan<
Zâmbi amintindu-și de asta.
Maaka ridică din umeri.
— Dacă e să fie un bălan< unul dintre noii ciobani are unul. Sigur
1605
nu se va supăra dacă îl luați dumneavoastră. E un exemplar frumos.
James ezită, apoi râse.
— De ce nu? Încă o dată, un cal bălan.
Așteptă până când Maaka înșeuă calul, un bălan ușor roșcat. Apoi îi
puse el însuși hățurile.
— Mulțumesc, Maaka. Domnișoara Gwyn va face ochii cât cepele
James se simți cuprins de o exuberanță tinerească atunci când ieși
pe calul bălan. În mod excepțional, oasele nu-l lăsau< Numai dacă
inima nu i-ar fi bătut atât de ciudat. Ceva nu era în regulă, îl și
durea puțin< durerea ușoară continua în mână. Poate, își spuse
James, poate n-ar trebui să călăresc. Dar, la naiba! Cum obișnuia Gwyn să
spună? Dacă nu mai călărești, înseamnă că ai murit.
James dădu pinteni și calul ascultă vioi. O porni la trap pe drumul
spre Christchurch.

— Serios? Am voie să țin hățurile?

Într-adevăr, Lilian nu uitase să călărească. La urma urmei, fusese
invitată în aproape fiecare sfârșit de săptămână la una dintre
multele ei prietene, care aparțineau, în cea mai mare parte, nobilimii
de țară. Și, desigur, acolo erau și cai. Toamna trecută, Lily
participase chiar la două vânători de vulpi, ceea ce o impresionase
enorm pe străbunica ei. De condus însă trăsura, asta nu o mai făcuse
niciodată, iar iapa înhămată la trăsura lui Gwyn nu era în niciun caz
o gloabă leneșă. „Călătoria la trap” nu fusese, în niciun caz, o
promisiune deșartă.
— Dar bineînțeles, este aproape la fel ca și călăritul. Nu ai voie să
tragi prea tare, atunci hățurile par să devină tot mai lungi, ceea ce
pe cal însă nu-l impresionează.
Gwyn explica și se bucura de interesul lui Lilian.
— Mulți oameni își cumpără acum automobile, îi zise ea, în cele din
urmă, lui Elaine, în vreme ce Lily ținea, concentrată, hățurile.
— Dar eu nu mă pot obișnui cu gândul. Firește că am încercat-o
1606
cândva. De fapt, nici nu sunt greu de condus<
— Tu, să conduci o mașină? râse Elaine. Tu, singură?
Gwyn o privi, plină de reproșuri.
— De ce nu? Doar și trăsurile mi le-am condus singură! Și crede-mă,
față de un armăsar Cob, automobilul este o floare la ureche!
Elaine râse din nou.
— Și noi ne-am luat unul mai nou, anunță ea. După ce Florence
Biller a trecut foarte mândră prin fața noastră cu unul, Tim nu a
putut rezista tentației. O adevărată prostie. Cu atelele lui, el nici nu-l
poate conduce singur, chiar și să urce în el i se pare greu, iar despre
suspensie nici nu mai vorbim, este otravă pentru șoldurile sale. Însă
el nu ar recunoaște asta niciodată. Firește că Roly este mai mult
decât încântat de vehicul – de cai s-a temut puțin dintotdeauna – la
fel și băieții. E jucărie pentru bărbați, dar dacă va fi să aibă succes,
atunci trebuie să construiască străzi mai bune.
Între timp, Lilian stăpânea bine calul. Îl făcea să meargă într un trap
vioi. Kilometri se topeau unii după alții sub copitele iepei brune.

James văzu iapa gonind spre el. Era stilul lui Gwyn< mereu în
viteză, și Igraine ținea cu plăcere pasul. Stai puțin, asta era
Igraine<? Își spuse, ca prin ceață, că acest cal trebuie să poarte un
alt nume. Iapa Igraine venise pe vremuri cu Gwyn din Țara Galilor.
Nu se putea să mai trăiască<
Totuși, era ea< acest cap uriaș, mișcările ample ale trapului coama
lungă, care flutura în vânt. Și Gwyn pe capră< o fata atât de
frumoasă< și ce tânără< și părul ăsta roșu, expresia inteligentă,
strălucirea de pe chip, bucuria simplă a unui ritm alert și a calului
supus.
Imediat avea să îl vadă. Ochii aveau să i se lumineze, așa cum o
făcuseră mereu. Chiar și atunci când nu recunoștea că îl iubește.
Toți acei ani în care ea o crescuse pe fiica lui drept copilul altuia, pe
care nu voia să îl înșele, însă ochii o dăduseră întotdeauna de gol.
1607
James ridică mâna, pentru a-i face semn. Cel puțin, asta ar fi vrut să
facă, însă brațul nu-l mai asculta< și amețeala asta<

Gwyn văzu calul bălan care se apropia în trap. Mai întâi avu
impresia că i se arată o nălucă. James, pe bătrânul său cal. Ca și
atunci când le venise, ei și lui Fleurette, în cale, fiindcă fuseseră prea
mult plecate. Își făcuse mereu griji pentru ea. Dar acum< n-ar fi
trebuit să călărească, el<
Gwyneira îl observă pe James clătinându-se. Îi strigă lui Lilian să
oprească trăsura, dar el căzuse deja atunci când fata reușise să
oprească iapa. Calul bălan se opri ascultător lângă el.
Elaine voi să își ajute bunica, dar Gwyneira o îndepărtă. Aproape că
sări din trăsură și alergă spre soțul ei.
— James! Ce se întâmplă, James?
Uimirea se transformă în teamă.
— Gwyn, minunata mea Gwyn<
James McKenzie muri în brațele lui Gwyn a lui, care avea aproape
optzeci de ani, însă în fața ochilor săi văzu imaginea prințesei galeze
care îi cucerise inima în urmă cu toți acei ani.
Gwyneira îi mai șopti o dată numele.

1608
 7

Gloria află abia după câteva săptămâni despre morțile din familia
sa. Calea poștei din Noua Zeelandă până în State era complicată și,
pe deasupra, scrisorile treceau prin agenția din New York, care îi
organiza Kurei concertele. Trebuiau să caute mai întâi trupa de
artiști și să le retrimită scrisorile. De această dată, poșta le parvenise
în New Orléans, un oraș plin de viață, care o electrizase de-a
dreptul pe Kura-maro-tini. Pe străzi, oameni de culoare făceau o
muzică enervant de altfel, iar atunci când Kura nu avea ea însăși
spectacol, bătea împreună cu William cluburile de noapte ale
Cartierului francez, asculta acea muzică ciudată care se numea jazz
și dansa.
Părea că veștile triste din vechea patrie abia dacă o interesează. Nici
William, nici Kura nu o cunoscuseră pe Charlotte, iar James
McKenzie nu nutrise față de niciunul dintre ei sentimente prea
afectuoase, ceea ce era însă reciproc. Astfel, au luat la cunoștință de
conținutul scrisorii lui Elaine cât se poate de liniștiți. După moartea
soțului ei, Gwyneira nu se simțise în stare să transmită mai departe
vestea și așa se face că Elaine era cea care le scrisese rudelor. Ea
adresase scrisoarea „Familiei Martyn”. I se păruse inutil să-i scrie
Gloriei separat. Astfel, Gloria nici măcar nu află detaliile. Kura o
anunță, în treacăt, de moartea străbunicului ei și se arătă mirată de
tristețea sa.
— Plângi, Glory? Nici măcar nu a fost bunicul tău adevărat. Și era
foarte bătrân, avea peste optzeci de ani. Asta e viața< Dar eu pot să
cânt diseară acel haka de jale. Da, chiar merge bine aici, în New
Orléans< ușor morbid<
Gloria plecă. Aveau, deci, să se folosească până și de moartea
bunicului pentru a câștiga simpatie pentru Kura, chiar dacă acel
haka era frumos. Făcea parte încă din primul program al Kurei și
1609
părea destul de autentic – aproape de parcă maori și pakeha ar fi jelit
împreună după un om drag lor. Tamatea îi exprimă Gloriei
condoleanțele sale.
— A fost un om bun. Triburile l-au stimat mereu.
Gloria îi mulțumi, absentă. Se deda tristeții doar atunci când era
singură, ceea ce se întâmpla destul de rar. În timpul călătoriei, viața
era sufocantă, și chiar dacă Gloria locuia la hotel în apartamentele
părinților ei, în timpul nesfârșitelor drumuri cu trenul i se găsise
locul printre dansatoare. Era una mai frumoasă ca cealaltă, toate
„tinere moderne”, mândre să își câștige propriii bani, să fie libere și
fără obligații. Gloria, greoaie și timidă, li se părea că este o relicvă a
timpurilor trecute și o ironizau cu educația ei de internat englezesc
și cu pudoarea ei.
Referitor la cea din urmă, Gloria nici măcar nu știa ce anume i se
reproșează. În realitate, ea ocolea bărbații și lăsa timidă ochii în jos,
exact așa cum susțineau fetele, râzând. Gloria evita orice contact
vizual cu ambele sexe și nu intra în vorbă cu nimeni. Dacă i se
adresa cineva, ea se speria – indiferent dacă era vorba de bărbați sau
de femei. Sigură se simțea doar cu Tamatea, dar și ea o călca din ce
în ce mai mult pe nervi.
— Privește pământul, mokopuna! Râul< cum se numește?
Domnișoaraissippi? Ciudat cuvânt. Dar ia te uită ce leneș curge,
ascultă-i glasul<
Femeia maori nu obosea să admire și să atingă plantele, atât de
stranii pentru ea, din acest climat cald, umed. Se mira la vederea
nesfârșitelor câmpuri de bumbac și trestie de zahăr și încerca să o
entuziasmeze și pe Gloria. La New Orléans își făcuse chiar o
prietenă, o negresă grasă, alături de care intona incantații voodoo
pentru spirite și alături de care cânta melodii, ale căror ritmuri se
apropiau mai degrabă de originalele haka, decât aranjamentele
filigranate al Kurei. Gloria era însă demult ferm hotărâtă să nu
găsească nicio plăcere în această țară străină. Se uita mai degrabă
1610
într-o carte decât pe ferestrele trenurilor, care lăsau în urmă
Louisiana și celelalte state din sud și se îndreptau spre nesfârșitele
preerii din vest. Tamatea se uita îngrijorată cum fata cădea tot mai
mult într-un vârtej format din ură și milă de sine, când această țară
chiar ar fi putut să-i placă. Bine, nu era verde precum Canterbury
Plains, iarba era mai degrabă arsă de soare, însă în fundal licăreau
munți roșii și albaștri. Erau cai și vite, iar orășelele mici și simple,
construite din lemn, semănau mai mult cu Haldon decât cu New
York și New Orléans.
Chiar și oamenii erau cu totul altfel decât oamenii din marile orașe.
Bărbații în blugi și în cămăși cadrilate, cu pălării largi, și femeile în
rochii din pânză, care veneau în localități precum Dallas, ori Santa
Fe la spectacolele Kurei, aveau mai mult din spiritul de pionier al
Gwyneirei McKenzie, decât din mondenitatea lui William și a
Kurei. De multe ori se arătau neîngăduitori cu muzica, dezamăgiți
de costumele prea decoltate ale dansatoarelor. Firea Gloriei,
taciturnă, dar dintr-o bucată și pragmatică, ar fi înțeles-o mai bine.
Dar Gloria abia dacă mai îndrăznea să se plimbe de una singură pe
străzile prăfuite și să admire caii, pe care, aici, mașinile nu le
înlocuiseră încă în măsura în care o făcuseră în New York și Londra.
O recunoșteau imediat ca fiind un membru al ansamblului și numai
din acest motiv era privită precum un animal exotic. Gloria aștepta
cu nerăbdare sfârșitul turneului, dar acesta se găsea undeva, în
depărtare. Drumul străbătea întregul continent, de la New York la
San Francisco – firește că pe ocolișuri. Erau vizate marile orașe, iar
călătoria mergea în zigzag prin întreaga țară. Turneul ar fi trebuit să
se încheie pe Coasta de Vest. William și Kura voiau să se întoarcă
apoi la New York pe cel mai scurt drum posibil; cu trenul dura doar
șapte zile.
Gloria spera să plece apoi direct în Noua Zeelandă. Părinții ei
trebuiau să fi înțeles între timp că nu era bună de nimic, deși se
străduia cu mult curaj să-și îndeplinească treaba de corepetitor și
1611
acompania dansatoarele la pian în cadrul repetițiilor, dar chiar și
aici făcea greșeli. Fetele se plângeau mereu că pianul le scoate din
ritm și o ironizau pe Gloria cu auzul ei „absolut oribil”. Erau printre
ele cel puțin două care cântau cât de cât la pian și ar fi putut face
treaba Gloriei la fel sau chiar și mai bine. În rest, o ajuta pe Tamatea
la garderobă și la machiaj, însă la ultima îndeletnicire se pricepea cel
mai bine. Tamatea o admira cât de repede se familiariza cu formele
și cu semnificațiile tradiționalului moko. Ea le desena dansatorilor pe
piele semne fine, ce aminteau de ferigi stilizate, care în trecut se
tatuau. Odată se pictase ea însăși, din plictis – și nu o uimise cu asta
doar pe Tamatea, ci și pe mama ei.
— Arăți ca o maori pur-sânge, Gloria! se mirase Kura. Ia îmbracă
unul dintre aceste costume! Nu, nu pe cele noi, pe cele vechi, croite
de Tamatea<
Vechile piupiu semănau cu îmbrăcămintea tradițională a femeilor
maori și, fiindcă pe atunci încă mai dansau fete maori veritabile,
aveau și un croi mai larg.
Gloria se uită mirată în oglindă. Într-adevăr, doar părul ei cârlionțat
șaten-roșcat nu se potrivea, în rest putea fi confundată cu o femeie
dintr-un trib.
— Părul ți-l prinzi cel mai bine la spate sau folosești o bentiță lată,
brodată, o sfătui Tamatea. Într-adevăr, astfel ea obținu un efect
uimitor.
— Așa ar putea participa la spectacolul nostru! râse Kura, însă
Gloria își șterse rapid machiajul de pe față.
Un rol în spectacol făcea parte dintre cele mai rele coșmaruri ce încă
nu se materializaseră pentru ea.
La machiaj nu era însă neapărată nevoie de Gloria. Dansatoarele
abia dacă mai erau pictate conform tradiției. Puținele arabescuri,
aflate jurul ochilor și a obrajilor lor, nu mai aveau nimic de-a face cu
tradiția maori, iar fetele se machiau singure. Pe cei câțiva dansatori
îi picta Tamatea. Ajutorul Gloriei era acceptat cu amabilitate, dar nu
1612
era deloc necesar.
Fata spera, disperată, ca părinții ei să înțeleagă toate astea. Șase ani
de „văzut lumea” erau suficienți. Gloria aparținea de Kirward
Station!

San Francisco era un oraș înfloritor, situat pe terenul deluros de

lângă mare. Gloria privea, fascinată și plină de așteptări, în largul
Pacificului – oceanul care avea să o ducă acasă! În rest, orașul îi
plăcu ceva mai mult decât New York și New Orléans. Numeroasele
clădiri în stil victorian, renumitele cable cars, ce reprezentau aici o
senzație la fel de mare ca tramvaiele istorice din patria ei, toate
acestea îi aminteau de Christchurch.
Kura și ansamblul ei triumfaseră pe scena Great American Music
Hall, dansatorii visau la Fisherman’s Wharf, iar Tamatea o târî pe
Gloria să vadă împreună focile, care stăteau leneșe lângă
debarcader.
— Astea există și la noi! strigă Gloria, plină de bucuria anticipării
deși până atunci nu văzuse niciuna. Nu fusese niciodată pe Coasta
de Vest, dar bineînțeles că știa de foci și de balene. Tamatea se
bucură să o audă pe fată râzând din nou după luni întregi, și se
apucă să povestească legende maori despre foci și pești uriași.
Încă nu vorbea nimeni despre plecare, deși dansatoarele deveniseră
neliniștite. Le plăcuse ceea ce făcuseră alături de Kura și celor mai
multe dintre ele le plăcea să călătorească. La New York ar fi trebuit
să dea din nou probe pentru un alt angajament și să își facă griji
pentru ziua de mâine. Însă, după penultimul concert, William
strânse întreaga trupă laolaltă.
— Vreau să fac un anunț, zise el plin de importanță. După cum știți,
colaborarea noastră, conform planului inițial, se va încheia
poimâine. Soția mea și cu mine voiam să ne întoarcem în Europa
aveam acolo alte obligații. Dar, după cum știți, în Europa domnește
în continuare războiul. Planurile noastre inițiale de a face un turneu
1613
cu noul program prin Franța, Belgia, Germania, Polonia și Rusia nu
mai au nicio valoare. Acolo nu-i stă deocamdată nimănui capul la
muzică<
Printre dansatoarele care mai șușotiseră până atunci se lăsă o liniște
mormântală.
— În acest sens, ne cade bine faptul că agenția Kurei ne-a făcut
oferta de a ne prelungi șederea în State. Ce va fi în continuare,
depinde însă de voi. Dacă doriți să vă prelungiți angajamentele,
vom pleca de aici mai departe la Sacramento, Portland, Seattle, și,
mai târziu, la Chicago și la Pittsburgh. Planul exact va fi întocmit de
agenție. Dacă nu mai vreți să continuați, ar trebui să ne întoarcem la
New York, să angajăm noi dansatori și să o luăm acolo de la capăt.
Deci, ce spuneți, fetelor? Vreți să continuăm?
Printre dansatori se auziră chiote de aprobare. Doar doi sau trei
trebuiră să se întoarcă din anumite motive înapoi, pe Coasta de Est.
Restul răsuflară ușurați și se bucurară de alte câteva luni de turneu.

— Și eu?
Anunțul făcut de William dansatorilor o făcu pe Gloria să
încremenească și să amuțească.
Nu ar fi îndrăznit niciodată să deschidă gura în fața tuturor acelor
oameni și să atragă atenția asupra ei. Dar acum, în apartamentul
părinților ei de la hotel, care ședeau împreună, relaxați – William cu
un pahar de whisky înaintea lui, Kura cu vin alb – reuși să își
exprime teribila spaimă în cuvinte.
William o privi mirat.
— Ce să se întâmple cu tine? se interesă el. Firește că poți veni cu
noi, ce altceva?
— Dar nu sunt de niciun folos aici! Nimeni nu are nevoie de mine<
și<
Gloria vru să rostească mii de lucruri, dar abia dacă reuși să
îngaime câteva propoziții.
1614
Kura râse.
— Prostuțo, bineînțeles că te faci utilă. Și dacă nu, ce contează? Nu
te poți întoarce în Europa, în cazul în care vrei să studiezi mai
departe. Acolo e război, oamenii se împușcă unii pe alții. Aici ești
mult mai în siguranță.
— La Kirward Station nu e niciun război! ar fi vrut Gloria să strige,
dar nu ieși decât o șoaptă.
— Aha, acum înțeleg unde vrei să bați. Vrei să te întorci la ferma aia
de oi<
William clătină din cap.
— Gloria, dragoste, de aici până în Noua Zeelandă este o călătorie
în jurul lumii! Este imposibil să te trimitem acolo de una singura Și,
la urma urmei, la ce bun? Fetițo, aici vezi lumea! Poți să tunzi oi
oricând, dacă vrei cu adevărat. Doar nu vorbești serios! Imaginează-
ți numai, când ne vom întoarce după război: vei vedea Franța,
Spania, Portugalia, Polonia, Rusia< nu există o țară în Europa în
care să nu fi fost, și care să nu ardă de nerăbdare să vadă și mai
multe spectacole de-ale noastre. Poate că vom cumpăra, în sfârșit, o
casă în Londra< Da, știu, Kura, nu vrei să te așezi la casa ta. Dar
gândește-te la asta mică, ar trebui să iasă în lume conform statutului
ei social. Cândva, se va găsi un bărbat drăguț, te vei căsători< ai
fost educată acolo să fii o lady, Gloria, nu o țărăncuță!
Gloria nu răspunse. Deveni lividă la față și crezu că nu va mai putea
rosti niciodată un cuvânt. Un turneu prin Europa, o casă în Londra,
baluri de debut< Când Kura și cu William o luaseră în Anglia, nu
se gândiseră nicio clipă să o mai trimită înapoi. Urma să rămână pe
veci și< ei bine, cândva avea să moștenească Kirward Station, dacă
nu cumva Kura o vindea mai întâi. Și avea să o facă, poate, înainte
de a muri bunica Gwyn<
Gloria se surprinse dorindu-și moartea părinților săi. Un accident,
poate, sau un atentat al unui nebun. Dar asta era, desigur, o iluzie.
Kura avea treizeci și cinci de ani, putea să mai trăiască încă mai bine
1615
de patruzeci.
Alți patruzeci de ani departe de Kirward Station? Gloria își imagina
întreaga serie de umilințe prin care avea să treacă: „E servitoarea
doamnei Martyn? Nu, n-o să vă vină să credeți, e fiica ei!” „Ființa
asta stângace? Cu siguranță, nu are nimic din mama ei<”
Gloria auzise acest scurt dialog de dimineață, în holul hotelului. Nu
o mai durea, între timp, de fiecare dată. Se obișnuise când asista la
astfel de discuții. Dar încă patruzeci de ani?
Gloria se gândi la insula-închisoare Alcatraz, aflată în golful care
mărginea orașul San Francisco, la care se uitase în urmă cu doar
câteva zile, cu un fior de groază. Însă, în comparație cu furcile
caudine prin care era obligată să treacă zilnic, șederea ei acolo
trebuie să fi fost o adevărată plăcere. Gloria trase adânc aer în piept.
Trebuia să spună ceva. Însă apoi tăcu din nou. Oricum, nimic, nimic
nu ar fi putut să schimbe părerea părinților ei. Vorbele nu ajutau la
nimic. Trebuia să acționeze singură.

A doua zi, Gloria se duse la mare, oarbă la frumusețile orașului. În

California era primăvară, soarele strălucea de sus, din cer, auriu, iar
în grădini și de-a lungul bulevardelor înfloriseră florile. Aici, pe
Coasta de Vest, era deja cald ca vara – ceea ce o nedumerea pe
Gloria, căci atunci când se gândise la „coasta de vest” își imaginase
mai degrabă o climă neplăcută, ploioasă. Pe străzile din San
Francisco domnea o agitație vioaie. Pretutindeni se iveau oameni de
toate culorile și de toate naționalitățile. Gloria observă multitudinea
de chinezi, cu ochii lor oblici, sau de japonezi. Mulți dintre ei păreau
să fie la fel de timizi și de fricoși ca ea, iar fetei i se părea că le simte
înstrăinarea. Pe de altă parte, ei aveau aici propriul lor cartier –
China Town. Câteva dansatoare fuseseră acolo pentru a prânzi și se
lăudaseră că nu dăduseră înapoi nici măcar în fața câinelui fript.
Gloriei i se făcea rău numai gândindu-se la asta.
În cele din urmă, a ajuns în cartierul portuar, care, spre norocul ei,
1616
nu era atât de întunecat și de întortocheat ca în Londra sau în New
York. Portul din San Francisco era întins și modern. Golful San
Francisco și Golden Gate ofereau orașului un bazin portuar natural,
iar docurile, clădirile portuare și cheiurile fuseseră renovate după
cutremur și, după marele foc din 1906, pe alocuri complet
reconstruite. Erau legături feroviare și un mare port comercial, unde
ajungeau mărfuri din întreaga lume, și care erau descărcate de
oameni de diverse naționalități. Unor vizitatori mai lipsiți de
prejudecăți toate astea li s-ar fi părut atrăgătoare, însă Gloria era
mai degrabă speriată. Cum să se descurce ea aici? Pe cine să întrebe,
dacă acești oameni negri sau gălbejiți probabil că nici nu vorbeau
engleza?
Recunoscu însă vapoarele de pasageri cu aburi. Aici trebuie să fi
fost docurile unde acostau vapoarele cu imigranți, și tot aici sa aflau
birourile autorităților responsabile. Gloria auzise că în San Francisco
veneau, în principal, cetățeni noi din Franța și din Italia, deși în
timpul marii goane după aur Golden Gate fusese și ținta multor
irlandezi ori a altor locuitori ai Marii Britanii. Însă, indiferent cine ar
fi venit aici, Gloria voia să plece, iar transatlanticele cu aburi erau
primul ei obiectiv. Aveau întotdeauna o clasă întâi, cu zeci de
angajați. E drept că foarte mulți dintre ei erau bărbați, dar Gloria
nu-și putea imagina că stewarzii făceau paturile și curățau cartofii.
Trebuie să fi fost și cameriste și fete la bucătărie!
Gloria spera să se angajeze pe un astfel de vapor cu aburi și să își
poată plăti astfel drumul. Dacă ar fi aflat doar care dintre aceste
vapoare pleca spre Noua Zeelandă< Mergea nesigură de-a lungul
docurilor. Erau prin preajmă suficient de mulți oameni ocupați cu
treburile lor, dar Gloria nu reuși să oprească pe cineva. Brusc, în fața
ei se opri un tânăr lălâu, îmbrăcat în straie marinărești, și o fixă
curios.
— Ei, drăguțo? Te-ai pierdut? Aici n-ai cum să faci un ban, iar dacă
te prinde poliția o să dai de bucluc. Mai bine încearcă-ți norocul la
1617
Fishermans Wharf.
— Eu< care< ăăă< vapor de aici< pleacă spre Noua Zeelandă?
Gloria se forță să-l privească pe bărbat. Abordarea prietenoasă,
chiar dacă ușor condescendentă, îi dădu curaj.
Acum se uita la o față cam ascuțită, care-i rânjea. Gloria se gândi
imediat la o mică rozătoare.
— Te trage ața spre păsările kiwi? Drăguțo, o să fie complicat.
Gloria își mușcă buzele. Același lucru i-l spusese și tatăl ei. Nu
exista oare niciun drum din America spre Polinezia?
— Uite, micuțo, noi suntem aici<
Marinarul se ghemui și desenă un fel de hartă în praful străzii.
— Și aici, pe cealaltă parte a lumii, e Australia<
— Dar eu vreau să merg în Noua Zeelandă, repetă Gloria. Bărbatul
încuviință.
— Noua Zeelandă e foarte aproape, susținu el.
— Două mii patru sute de mile, spuse Gloria. Asta este distanța
dintre Noua Zeelandă și Australia.
În ce-o privea, i se părea cam departe.
Marinarul dădu din mână, de parcă ar fi aruncat ceva.
— Dar o aruncătură de băț în comparație cu distanța de aici până În
Australia. Pentru asta trebuie să mergi mai întâi în China, ceea ce nu
e greu, acolo merge aproape în fiecare săptămână un vapor. Însă
apoi: Indonezia, Australia și, de acolo, în Țara Kiwi. Nu se merită,
păpușo! Crede-mă, am fost acolo cândva. Pe așa-numita Insulă de
Sud. Câteva locuri, care arată ca în bătrâna Anglie, câteva câmpii
noi. Pe de-o parte. Pe de alta, sunt mine și cârciumi. Firește că acolo
poți câștiga câte ceva. Dar – nu mi-o lua în nume de rău! — de astea
ca tine sunt acolo ca nisipul în mare<
Gloria scutură din cap serioasă și nu se simți deloc jignită.
— Eu de acolo vin.
Marinarul râse zgomotos.
— Păi atunci ai călătorit cam mult, și pe drum sper că ai învățat câte
1618
ceva!
O scrută cu atenție.
— Aproape că ar trebui să te încercăm. Curată pari să fii, și mai ești
și drăguță. Ceva polinezian, nu? Fetele alea mi-au plăcut mereu,
mai mult decât găinile astea slabe care se vând pe aici. Deci, ce-ai
zice? Cât vrei pentru o oră în miezul zilei?
Gloria îl privi iritată pe bărbat. Nu trebuia să se uite în sus la el.
Erau cam la fel de înalți, iar prin asta îi câștigă simpatia; îl făcea să
pară mai puțin amenințător decât, să zicem, tatăl ei sau reverendul
Bleachum. Și o mai găsea și „drăguță”< Gloria avea impresia că i se
încălzește inima. Însă, în rest, bărbatul era ciudat. De ce ar fi fost
murdară? În acea dimineață își îmbrăcase cea mai drăguță rochie,
una largă, cu flori mari și colorate, mai degrabă în stilul tradiției
maori decât în cel al ultimei mode. Și în ce privea părul, urmase
sfatul lui Tamatea și îl ținea departe de chip, cu ajutorul unei bentițe
foarte late. Toate acestea ar trebui să lase o impresie bună asupra
oricărui trezorier care angaja cameriste. Gloria nu voia să piardă
acest lucru din vedere, indiferent ce i-ar fi oferit aici bărbatul.
— Eu< trebuie să găsesc mai întâi un vapor. Și de lucru, fiindcă, nu
am mulți bani. Și, vorbiți serios, chiar trebuie să merg mai întâi în
China? Poate că reușiți să mă ajutați. Mă gândeam la un vapor cu
aburi de pasageri. Acolo au cu siguranță nevoie de personal<
Gloria îl privi serios pe noul ei prieten.
Marinarul o privi blazat.
— Drăguțo, niciun om normal nu pleacă într-o croazieră în China.
Pe-acolo ajung doar vapoarele cu mărfuri. Eu, de exemplu, merg pe
un astfel de vas. Pacific Mail Steamship Company. Scoici Abalone la
Canton, ceai și mătase înapoi. Dar căpitanul meu nu angajează fete.
— Sunt puternică, spuse Gloria, plină de speranțe. Aș putea să
lucrez pe punte sau să descarc marfa sau așa ceva.
Marinarul clătină din cap.
— Scumpo, începem cu faptul că jumătate din echipaj crede că o
1619
femeie la bord aduce ghinion. Și unde ai vrea să dormi? Sigur,
băieții s-ar bate pentru o cabină cu tine, dar<
Bărbatul se opri, apoi își lăsă privirile să-i alunece peste chipul și
trupul ei.
— Hm, tocmai îmi vine o idee< Chiar n-ai bani, drăguțo?
Gloria ridică din umeri.
— Câțiva dolari, zise ea apoi. Dar nu mult.
Marinarul își mușcă buza de jos, ceea ce întărea și mai mult
impresia de rozătoare. O nevăstuică, își spuse Gloria și se rușină
pentru gândul nepoliticos. Poate, mai degrabă, o veveriță<
Bărbatul păru să fi luat o decizie și vorbea acum aproape ca un om
de afaceri.
— E păcat. Fiindcă atunci lucrurile ar însemna, că tu ar trebui să-mi
răsplătești efortul. Dacă facem într-adevăr chestia care tocmai mi-a
trecut prin cap, și se mai și află< atunci rămân fără lucru în Canton.
Asta dacă nu mă aruncă pe dată căpitanul peste bord!
Privirea Gloriei deveni îngrijorată.
— Are voie să o facă? Vreau să spun< atunci v-ați îneca!
Marinarul făcu o grimasă, de parcă s-ar fi luptat cu râsul; rămase
însă serios.
— Sigur că are voie, micuțo! susținu el. Pe vapor el are o putere
absolută, trebuie să știi asta. Dacă te descoperă, te trage sub chila
vasului-și pe mine cu tine! Deci, cât de mult vrei să ajungi în China?
— Vreau acasă, zise Gloria cu jale. Mai mult decât orice pe lume.
Dar cum s-o facem? Să mă ascund? Ca un pasager clandestin?
Bărbatul dădu din cap.
— Nuu, micuțo. Nu-s prea multe ascunzători pe barcă, așa că s-ar
putea să te găsească cineva. Și, la puținele provizii pe care le luăm
cu noi, descoperi orice alt mâncău. Mă gândeam mai degrabă la o
deghizare. Cuharul nostru, bucătarul, caută un mus<
Chipul Gloriei începu să strălucească.
— Vreți să spuneți că trebuie să mă deghizez? Ca băiat? Păi asta pot,
1620
nicio problemă. Mai demult purtam tot timpul pantaloni. Când
eram mică, vreau să zic. Și o să mă descurc și cu lucrul. Nimeni n-o
să observe nimic!
Marinarul o privi plictisit.
— Echipajul va trebui să știe. Cât despre plată< Ar trebui< Deci
dacă rezolv asta pentru tine și dacă toți își țin gura, pe drum ar
trebui să te arăți drăguță față de noi.
Gloria încuviință, serioasă.
— Firește că voi fi drăguță, promisese ea. Nu sunt țâfnoasă ca
majoritatea fetelor, sigur că nu.
— Și banii îi rad eu, clar? Pentru asta am grijă de tine, ca niciunul să
nu ia mai mult decât i se cuvine<
Gloria se încruntă.
— Puteți să vă țineți cu plăcere banii, zise ea mărinimoasă. Se
câștigă bine ca mus?
Nu înțelegea de ce marinarul râdea din nou zgomotos.
— Tu îmi ești o cutră! Hai să vedem dacă găsim niște țoale care să-ți
vină. Acolo, în spate, la Fisherman’s Wharf, e un evreu ce face negoț
cu haine vechi. Bătrânul Samuel poate să-și țină gura, ăla are clienți
băgați în mai multe buclucuri decât am putea aduna noi doi la un
loc. Cum te cheamă, de fapt?
— Gloria. Gloria Mar<
Se opri înainte de a-și rosti numele. Toate astea nu erau importante.
Oricum, avea nevoie de un alt nume. Brusc își aminti de unul dintre
cântecele alea stupide de dragoste ale lui Lilian, Jacktaroe. În el era
vorba despre o fată care se dădea drept bărbat pentru a-și căuta
iubitul aflat dincolo de mări.
— Mă cheamă Jack, zise Gloria.
Jack – un nume pe care îl lega și de o altă persoană< Jack trebuia
să-i aducă noroc.

După o oră, Gloria se afla înaintea bucătarului, un grăsan unsuros,

1621
cu un șorț, cândva alb, pe sub hainele lui de marinar. Gloria însăși
era îmbrăcată asemănător. Harry, noul ei prieten și protector, îi
alesese un bluzon alb, larg, și niște pantaloni albaștri din bumbac,
ponosiți și lejeri. La toate acestea se potrivea și un pulover negru
din lână, la rândul lui purtat. Gloria îl îmbrăcase, deși era cald. Își
ascunsese părul lung în guler. Nu-și găsea locul sub șapca aleasă de
același Harry.
— Ăsta trebuie să dispară! explică bucătarul cu strictețe, după ce o
cercetă cu atenție pe fată. Chiar dacă e păcat de el. Dacă e despletit,
micuța trebuie că arată ca un înger de aur. Însă, de altminteri, ai
dreptate, Harry, ea poate să treacă drept un băiat.
Bărbatul izbucnise mai întâi într-un râs isteric, atunci când Harry îi
spusese ce intenționa să facă – ceea ce Gloriei, de altfel, i se părea de
prisos. Ar fi încercat să-l păcălească pe bucătar, ar fi fost mai mult
decât suficient dacă ar fi știut doar ea și cu Harry. Harry nu părea
însă, să dea doi bani pe această idee. Oricum, bucătarul cel gras se
arătă dispus să-i cerceteze cu bunăvoință intenția. Și, drept urmare,
se apucă să-i atingă Gloriei sânii și fundul. Nu îi plăcea, dar mai
văzuse așa ceva la servitoare și la slugi. Dacă îi făcea plăcere, ea îl
putea suporta.
— Un lucru trebuie să fie însă clar: mie mi se cuvin trei partide pe
săptămână, iar jumătate de salariu e al meu. La urma urmei, eu risc
cel mai mult.
Bucătarul îl privi sever pe Harry.
— Cel mai mare risc și-l asumă cei cu care-și împarte cabina, îl
contrazise Harry. Pe tine te-ar fi putut induce în eroare. Doar nu-ți
cauți în pantaloni ajutoarele de bucătărie, nu?
Bucătarul făcu un gest amenințător.
— Gloria se uită prin cambuză, în timp ce bărbații continuau să
negocieze. Și-ar fi dat cu plăcere puloverul jos, fiindcă locul era
strâmt și înfiorător de încins. Nici blatul de lucru, nici oalele ori
tigăile nu păreau a fi extrem de curate. Bucătarul avea într-adevăr
1622
nevoie de ajutor. Alături de bucătăria unsuroasă se găsea o sală de
mese pentru echipaj, la fel de puțin îmbietoare. Toți deodată, își zise
Gloria, nu vor avea loc acolo. Pe de altă parte, vapoarele moderne
cu aburi se descurcau cu un personal relativ restrâns, iar Mary Lou
nu era dintre cele mai mari vapoare. Sub punte, totul era îngust și
întunecat, iar viața în încăperile echipajului trebuie să fi fost un iad.
Dar mai bine în această îngustime îmbâcsită, în drum spre Noua
Zeelandă, decât prizonieră în apartamentele de lux ale lui Kura-
maro-tini din diferitele hoteluri de lux sau decât casa londoneză a
lui William<
— Pot să-mi tai părul, zise ea liniștită.
Cei doi bărbați părură să se fi înțeles între timp.
— În regulă, îi zic trezorierului că băiatul vine mâine – sau mai bine
abia poimâine dimineață, cu puțin timp înaintea plecării. Poți să fii
aici la ora cinci, Jack? se interesă bucătarul, cu un rânjet plin de
subînțeles.
Fata încuviință serioasă.
— Voi fi punctuală.

— Unde mă pot schimba? întrebă timid Gloria, atunci când părăsi,

în urma lui Harry, cargobotul Mary Lou.
Își amintise dintr-odată că în mod cert nu mai avea la dispoziția
camera din spate a lui Samuel, negustorul de haine vechi.
Harry o cercetă mirat.
— Nu poți să mergi așa acasă? N-ai o cameră a ta?
Gloria se îmbujoră.
— Da< nu< deci așa nu mă pot arăta la hotel, eu<
— La hotel!
Harry rânji.
— Expresie nobilă. Sună aproape a bordel de lux. Pari, însă, mai de
Doamne-ajută decât celelalte fete. Fugi de ceva, micuțo? Așa pare.
Dar mie mi-e totuna. Numai să nu te prindă!
1623
Gloria se simți ușurată. Cu toate acestea, era mai bine dacă Harry
nu îi afla adevărata identitate.
Micul marinar se gândi acum, înainte de toate, la problema
hainelor.
— În cazul ăsta, râse el în final, este nevoie de un ajutor colegial! Ia
să vedem pe unde umblă Jenny.
Gloria îl urmă iritată pe străzile întortocheate din jurul docurilor.
Avea sentimentul că alunecă încet-încet în districtul roșu, dar și
magazinul lui Samuel fusese destul de aproape. Cu toate acestea,
înghiți în sec atunci când văzu mai multe fete pe stradă. Încă nu
ieșiseră multe, era, totuși abia prânzul. O blondă nepăsătoare, cu o
expresie de rozătoare, la fel ca Harry, se prezentă, cu corsetul pe
jumătate deschis, în fața unui restaurant de crabi, din care mirosea a
untură râncedă.
— Harry, bătrâne! Din nou prin țară. Te-ai săturat de ochii oblici din
Canton?
Fata râse și îl îmbrățișă pe Harry aproape ca o soră. Apoi îi aruncă o
privire Gloriei, în hainele ei de mus.
— Și ce-mi aduci aici? Un boboc! Ce drăguț! Unde-ați pescuit
micuțul ăsta? Un țăran?
Harry păru plictisit.
— Jenny, păpușo, dacă ți-l bag în pat, vei avea surpriza vieții tale!
Uite, se vede că deghizarea funcționează perfect, dacă nici măcar tu
observi nimic. Asta pentru că tu vezi probabil mai mulți oameni pe
săptămână decât trezorierul nostru într-un an<
— Așa cum i-a lăsat mama natură, bătrâne! chicoti Jenny. Ce-i cu
feciorul ăsta?< Hei, stai puțin!
Dintr-odată deveni serioasă atunci când se apucă să o cerceteze pe
Gloria.
— Feciorul e o fată! Ai început deja să-mi vâri concurență la locul de
muncă?
Harry ridică mâna în semn de jurământ.
1624
— Jenny, nimeni nu te întrece. Dar asta< asta face parte mai mult
din tagma ălora de pe stradă. În orice caz, o să ne fericească pe
vapor, vrea să ajungă cu orice chip la capătul lumii<
— La capătul orașului ar fi suficient, mormăi Jenny. Și de ce o
îmbraci ca băiat? Te excită asta, mai nou?
— Jenny, scumpo, îți explic toate astea mai târziu. Deocamdată, asta
mică are nevoie de un loc ferit pentru a deveni din nou fată. Hai,
dă-i un ghiont inimii tale și dă-ne voie să intrăm rapid în camera ta!
Harry o mângâie pe Jenny tandru pe păr. Ea toarse precum o pisică.
— Ca să i-o tragi alteia? întrebă ea, în continuare suspicioasă.
— Jenny, inimioara mea, chiar dacă i-o pun scurt< o fac numai în
scopul de a o testa, înțelegi? Noaptea asta îți aparține! Te scot în
oraș ca pe o regină, domnișoară Jenny! Homari< Raci< Poți alege
ce vrei. Doar un sfert de ceas, Jenny. Te rog!
Gloria, care pricepuse doar jumătate din conversație, îi zâmbi fetei
cu recunoștință atunci când, în fine, Jenny încuviință și puse cheia în
mâna deschisă a lui Harry.
— Jenny e prietena ta? se interesă Gloria în timp ce-l urmă într-o
clădire destul de părăginită, în care mirosea a urină și a varză
stricată.
— Arată ca o<
— Fetițo, chiar vii de pe o altă planetă? Pentru una ca tine ești mai
mult decât naivă. Bineînțeles că Jenny e o curvă, dar are o inimă de
aur. Acum hai, repede. Dacă găsește vreun client, o să aibă nevoie
de cameră.
„Camera” era un locșor minuscul dintr-o locuință, care, de bună
seamă, fusese împărțită în mai multe asemenea compartimente.
Adăpostea un loc de gătit primitiv, o masă, un scaun și, mai ales, un
pat. Cearșafurile erau orice altceva decât curate. Gloria strâmbă din
nas.
— Nu vrei să ieși? îl întrebă ea pe Harry, care se aruncă relaxat pe
pat și o cercetă plin de așteptări.
1625
Marinarul își încruntă sprâncenele. Pentru prima dată, pe fața lui
apăru o expresie neplăcută, aproape de supărare.
— Drăguțo, pudoarea este dulcică, dar ne grăbim puțin. Deci, gata
cu tot teatrul ăsta, dezbracă-te și fii bună cu mine. Ca să zic așa, un
fel de avans. Mulțumită umilei mele persoane, aproape că ești în
China.
Gloria îl privi nedumerită. Apoi, în cele din urmă, pricepu.
— Adică, vrei să spui că e< eu să< îți ofer trupul meu?
Aceasta era singura expresie care-i veni în minte. Lilian obișnuia să
o folosească, atunci când eroii înfocatelor ei aventuri cădeau
împreună pe un pat sau, mai des, într-o căpiță de fân sau în iarba
înaltă.
Harry făcu o mutră plictisită.
— Te-ai prins, scumpo. Drumurile cu vaporul trebuie să fie plătite.
Sau poate nu mai vrei să mergi în China?
— În Noua Zeelandă, zise Gloria fără nicio inflexiune în glas.
Ezită ușor, apoi se gândi la alternativă. Dacă se culca cu Harry sau,
mai târziu, cu un bărbat pe care i-l alegeau părinții – care era
diferența? Pe de altă parte, aproape că se simțea măgulită că Harry
o voia. În toate poveștile pe care le auzise sau pe care le citise până
atunci te ofereai celuilalt din dragoste. Și Harry era dispus să riște
mult pentru asta. Gloria se dezbrăcă – și se bucură că bărbatul din
pat zâmbea din nou.
— Frumușică mai ești! zise el, cu admirație, atunci când Gloria se
așeză, în fața lui, în sutien și în chiloți.
— Încă niște flori în păr și o fustă din iarbă și arăți ca o hawaiancă<
În ciuda rușinii ei, Gloria reuși să zâmbească.
— Hawaiki e paradisul< zise ea încet.
— Atunci, poartă-mă într-acolo, drăguțo!
Gloria strigă, speriată, când Harry o prinse brusc și o trase spre el
în pat. Dar apoi tăcu. Rămase nemișcată și înspăimântată, atunci
când el îi smulse ultimele haine de pe trup. Bărbatul nu mai pierdu
1626
vremea să se dezbrace și el. Își dădu doar pantalonii jos repede.
Gloria înmărmuri atunci când îi văzu membrul ridicându-se în fața
ei. Închise ochii și își mușcă buzele atunci când el pătrunse în ea,
fără prea mari pregătiri, și o împinse puternic. Ceva se rupse în ea.
Era oare sânge? Gloria gâfâi de durere și simți cum un fluid i se
prelinge pe pulpe. Să fi fost sânge? Harry gemu și se prăbuși, greu,
peste ea. O clipă mai târziu, se ridică, uimit și dumirit.
— Era virgină? Zi că nu e adevărat! Dumnezeule, fetițo, eu mă
gândisem< Doamne, unei virgine i-aș fi tras-o complet altfel. Cu
una de-asta te săruți mai întâi și din astea<
Harry părea să fie plin de căință. Mângâie stângaci trupul spurcat al
Gloriei.
— Îmi pare rău, micuțo, dar trebuia să-mi fi spus. Și aș vrea să știu
din ce cauză vrei să fugi. Mă gândeam că ai un pește nenorocit sau
așa ceva. Dar tu<
Îi dădu părul la o parte de pe chip cu același gest, aproape tandru,
pe care îl dăruise mai devreme și lui Jenny.
Gloria îl străfulgeră cu privirea pe marinar.
— Am plătit, sau? întrebă ea dur. Tu ai vrut-o aici< Ai zis să fiu
drăguță. Acum, gata cu întrebările!
Harry dădu din mână, de parcă ar fi vrut să se apere.
— E-n regulă, drăguțo, nici nu vreau să știu! Poimâine apari pe
Mary Lou și restul rămâne între noi. Nu o să i-o spun nimănui și, la
început< mă rog, o să am grijă să te obișnuiești cu încetul. Nu mi-o
lua în nume de rău, drăguțo, bine?
Gloria încuviință, strângând din dinți.

— Vrei să ieși acum? întrebă ea. Vreau să mă îmbrac.

Harry dădu din cap, zdrobit.
— Sigur că da, prințeso. Ne vedem< îi trimise un sărut din degete
în timp ce ieșea.
Când Gloria termină, Harry o aștepta răbdător în fața ușii.
1627
— Trebuie să-i înapoiez cheia lui Jenny, spuse el, scuzându-se.
Gloria încuviință.
— Ne vedem.

1628
 8

Gloria se furișă înapoi la hotel. Spera din tot sufletul ca părinții ei să

nu se fi întors deja. Era, în sinea ei, dezgustată, iar corpul o durea. În
niciun caz nu voia acum să le dea explicații Kurei ori lui William și
nici să trebuiască să-i inventeze Tamatei o poveste credibilă despre
locul în care își petrecuse o jumătate de zi. Într-adevăr,
apartamentul era numai al ei, și poate că aveau loc repetiții care le
ocupau timpul părinților. Răsuflând ușurată, Gloria ascunse hainele
bărbătești în cel mai depărtat colț al dulapului și dădu drumul la
apă în cadă. Se gândea ce explicație ar fi oferit dacă și-ar fi spălat
acum singură rochia, dar hotărî apoi să o arunce, pur și simplu.
Oricum nu ar mai fi purtat-o, era mult prea periculos să ia cu sine
haine femeiești la bordul lui Mary Lou. Spera însă să împartă cabina
cu Harry, care știa povestea, dar nu voia să riște. Cel mai bine era să
meargă a doua zi la Samuel și să cumpere încă niște haine bărbătești
de schimb.
Gloria alunecă în apa fierbinte și își frecă de pe trup oribila
întâmplare din cămăruța lui Jenny. Nu mai voia să se gândească la
asta, chiar dacă întâmplarea avea să se repete pe vapor. Dacă
trebuia, avea să fie în continuare la cheremul lui Harry. Era un preț
relativ mic pentru a trece marea. Firește că fusese dezgustător și
dureros, dar trecuse repede. Gloria își spuse că putea să suporte.
Credea în cuvintele prietenoase ale lui Harry.
— Frumușică mai ești<
Asta nu i-o mai spusese nimeni până atunci.

Gloria abia dacă își putea stăpâni nerăbdarea a doua zi. Se duse
într-adevăr, încă o dată în cartierul portuar și mai luă de la Samuel
un bătrân cu barbișon, care o privea curios, un pantalon, două
cămăși și o jachetă călduroasă. Pe drumul de întoarcere se pierdu și
1629
ajunse în cele din urmă în fața restaurantului cu crabi, în fața căruia
Jenny își vedea de treabă. Prostituata blondă o fulgeră cu o privire
neîncrezătoare.
— Iar tu? Credeam că o să dispari peste mări și oceane!
Gloria încuviință serioasă. Apoi, fu de părere că trebuie să-i
mulțumească.
— Chiar nu vreau să vă fac concurență, zise ea. Sigur nu, eu... o să
lucrez ca mus, pe Mary Lou<
Jenny izbucni în râs.
— Ca mus? Mie Harry mi-a spus o cu totul altă poveste. Hai, fetițo,
atât de naivă nu poți să fii, indiferent ce tâmpenii o fi povestit
Harry. Mi-a mărturisit ieri, cu capul întunecat de alcool, sub
povestea tainei, că tu ai fi fost până ieri virgină.
Chicoti.
— Trucul ăsta trebuie să mi-l explici!
Gloria roși și se rușină. Harry nu ar fi trebuit să vorbească despre ea
cu această fată.
— E adevărat, spuse ea încet. Eu< n-am știut<
— Ce n-ai știut? Că indivizii ăștia nu fac niciodată nimic pe gratis?
Crezi că Harry te-a luat de pe stradă dintr-un cavalerism nobil?
Fată, fată, mai bine nici nu întreb de unde-ai răsărit<
Gloria nu răspunse. Nu voia nimic altceva decât să plece, dar Jenny
părea să își deschidă inima ei aparent foarte mare.
— Ai măcar o vagă idee despre cum se nasc copiii? întrebă ea.
Gloria roși din nou.
— Da, nu< păi, știu cum oile și caii<
Jenny râse în hohote.
— Păi înseamnă că Harry ți-a arătat ieri cum se întâmplă la oameni.
Dar nu te înspăimânta, micuțo, nu fiecare glonț își atinge ținta. Poți
face în așa fel încât să o împiedici. Și înainte, și după. Dar după e
scump și e riscant, pe mare nu-s făcători de îngeri< Știi ceva,
micuțo: aici nu mai curvăsăresc eu azi niciun câștig, nu înainte de a
1630
se întuneca. Ce-ar fi dacă< să spunem, m-ai invita la o supă de
crabi și la o pâine din aluat dospit, și pentru asta îți spun tot ce ar
trebui să știe o fată<
Gloria ezită. De fapt, nici nu ar fi vrut să împărtășească secretele lui
Jenny. Pe de altă parte, mai avea câțiva cenți, iar fata dinaintea ei
era de bună seamă, flămândă. Prea mulți bani nu părea ea să facă în
felul ăsta. Gloriei i se făcu milă. În cele din urmă, încuviință. Jenny îi
zâmbi larg și lăsă să i se întrevadă doi dinți lipsă.
— Na, bine, atunci să mergem< nu, nu în bodega asta, sunt și
localuri mai bune.
Într-adevăr, după o vreme, cele două fete se aflau într-un local
simplu, cam strâmt și întunecat, dar relativ curat, și savurau una
dintre specialitățile din San Francisco: crabi cu pâine din aluat
dospit. Mâncarea era surprinzător de bună. Spre mirarea ei, Gloria
începu să se bucure de compania lui Jenny. Prostituata blondă nu o
batjocorea, ci îi explica doar, relaxată, secretele meseriei ei.
— Nu-i lăsa să te sărute pe gură, este scârbos< sau, dacă vor pe la
spate sau în stil francez, atunci ceri mai mulți bani. Știi ce-i în „stil
francez”?
Gloria roși de-a binelea, atunci când Jenny îi dezvălui ce însemna,
dar fata nici măcar nu o luă peste picior.
— Așa m-am uitat și eu, păpușo. La urma urmei, nu m-am născut în
bordel. Vin de la țară< am vrut să mă căsătoresc și să fiu
respectabilă, dar tatăl meu m-a plăcut prea mult, dacă înțelegi ce
vreau să spun< Iubitul meu a aflat-o în cele din urmă<
Se opri din povestit și Gloria se așteptă să vadă lacrimi în ochii lui
Jenny, dar ea se pare că uitase demult cum se plânge.
Fata dădu gata două porții de supă de crab și o lămuri în treacăt
despre ciclul femeilor. Și, în afară de asta, despre cum te poți proteja
pentru a nu rămâne gravidă.
— Fă rost de gume, e cel mai bine. Tipii ăștia nu prea vor să și le
pună, trebuie să insiști< și, altminteri< curva care m-a învățul pe
1631
mine paria pe spălături cu oțet, însă nu e sigur<
Gloria încetă la un moment dat să mai roșească și, la sfârșit, cuteză
chiar să pună o întrebare.
— Ce poți să faci ca să nu mai doară?
Jenny zâmbi.
— Ulei de salată, micuțo. Este la fel ca la mașini, copilă, uleiul le
face să funcționeze.

Gloria fură seara oțet și ulei de la cantina hotelului St. Francis, în

afară de asta, își pregăti o foarfecă și își scoase, cu inima cât
puricele, pașaportul din sertarul în care tatăl ei își păstra actele.
Bineînțeles că nu putuse adormi, cu atât mai mult cu cât părinții ei
se întorseseră târziu în noapte de la o recepție. Gloria își făcuse din
nou griji. Ce avea să se întâmple dacă veneau abia în zorii zilei? L-a
cât era de neîndemânatică, avea să dea nas în nas cu ei. William și
Kura apărură însă în jurul orei trei, amândoi un pic băuți.
Când Gloria se furișă afară, la ora patru, cei doi dormeau tun. Nici
portarul de noapte nu era chiar treaz. Gloria ieși prin hol, atunci
când el plecă să își ia un ceai. Purta deja hainele bărbătești și avea o
bocceluță cu lucrurile de schimb. Dacă bărbatul ar fi descoperit-o, ar
fi fugit ca un hoț venit de pe stradă. Ca fată, Gloria s-ar fi temut să
meargă noaptea pe străzi, dar observă că, deghizată în băiat, nu era
urmărită de nicio privire piezișă. În cele din urmă, se retrase pe o
stradă liniștită, mărginită de case în care, la acea oră, totul era
cufundat în somn. Ascunsă după un zid, își tăie părul fără regrete.
Își amintea că o mai făcuse o dată în trecut. Șuvițele le aruncă într-
un tomberon. La revedere, Gloria! Bine-ai venit, Jack!
În port era deja mare vânzoleală, însă nimeni nu-l băgă în seamă pe
musul cu bocceluța, care se îndrepta spre docurile de unde se pleca
spre China. Harry o așteptă pe Gloria pe punte și păru ușurat atunci
când ea într-adevăr apăru.
— Iată-te! Mă temusem că, după treaba de alaltăieri< dar să lăsăm
1632
asta. Ajută-ne cu parâmele, bucătarul are nevoie de tine abia când
ajungem pe mare. Ieri ți-am făcut eu treaba și am încărcat proviziile
în locul tău. La urma urmei, abia dacă puteai veni. Vei<
— Voi fi după aceea drăguță cu tine, zise Gloria, rece. Ce să fac până
atunci?
Motoarele erau deja puse în mișcare, iar fochiștii se ocupaseră deja
de trei ore să arunce cărbuni în cuptoare pentru a încălzi apa,
producând astfel aburul necesar pentru a pune vasul în mișcare. Era
mai mic decât vapoarele pentru pasageri pe care călătorise Gloria.
Se simțeau mișcările motoarelor lor ca o vibrație continuă. Cândva,
Gloria avea să simtă că pistoanele îi loveau direct trupul sau că era
una cu Mary Lou și cu zgomotul. Însă, în acea dimineață, zgomotul
vasului care prindea viață o umplea de bucurie și de emoție. Era de
parcă o ființă uriașă, ca o balenă, s-ar fi încălzit pentru o lungă
călătorie. Vaporul cu aburi, plin de mărfuri, se puse greoi în mișcare
atunci când soarele răsări. Gloria aruncă o privire ușurată spre San
Francisco. Indiferent ce avea să urmeze, aici nu mai trebuia să se
întoarcă! De acum înainte nu avea să mai privească decât spre mare
– în direcția patriei.

După plecare, însă, Gloria nu mai avu prea multe ocazii să se uite,
ca în trecut, la valuri. Dacă totuși, era noaptea, pe punte, însă, de
multe ori treceau zile întregi în care nu putea să ia nici măcar o gură
de aer. Munca în cambuză era grea – bucătarul o punea să care și să
amestece în oalele uriașe tocana zilnică, compusă din mezeluri și
varză. Freca mașinile de gătit, spăla vasele și servea echipajul la
masă. Câteodată, ducea mâncarea, de cele mai multe ori mai bună,
căpitanului și oamenilor săi în sala ofițerilor, mereu plină de teama
că i se va descoperi deghizarea. Bărbații erau însă mereu foarte
amabili cu timidul mus. Căpitanul îi reținu numele, iar trezorierul îi
puse niște întrebări binevoitoare, legate de originea și de familia lui,
dar nu insistă atunci când Gloria încercă să se fofileze. Odată,
1633
primul ofițer o lăudă pentru masa bine pusă din cantină, iar Gloria
roși la auzul subiectelor de conversație ale bărbaților. De fapt
niciunul dintre ei nu arăta de parcă ar fi aruncat pasagerii
clandestini peste bord, dar Gloria prefera să-l creadă pe Harry.
Încerca să-l creadă, pe Harry pe cuvânt, în orice împrejurare, mai
ales tandrețurile pe care el i le șoptea uneori. Avea nevoie de un
punct de sprijin pentru a nu înnebuni.
Fiindcă, la finalul zilei, după ce era servită cina și după ce vasele
erau spălate, începea adevărata muncă a Gloriei.

Gloria înțelegea că îi era datoare cu o plată lui Harry, și că bucătarul

voia și el să fie plătit pentru tăcerea sa. Nu înțelegea însă de ce
trebuia să fie de serviciu și pentru ceilalți membri ai echipajului
într-o ordine aleatorie; asta nu mai înțelegea. Nici măcar cei șase
bărbați care împărțeau cabina cu ea și cu Harry nu ar fi observai că
musul Jack era o fată. Atunci când dormeau, nu se dezbrăcau, și
până și Gloria se băga în pat în uniforma ei bărbătească, dar Harry
insista ca ea să fie disponibilă în fiecare seară.
Gloria ura în special vizitele bucătarului. De fiecare dată își ținea
respirația atunci când trupul împuțit și nespălat al bucătarului gras
se arunca asupra ei. Avea nevoie de mult mai mult timp decât
Harry până să termine cu ea, și o obliga să-i ia membrul în mână și
să-l frece, fiindcă, se pare, nu se întărea de la sine.
După aceea, Gloria își folosea jumătate din prețioasa ei apă potabilă
pentru a-și freca mâinile. Apă pentru spălat nu exista, igiena
corporală nu era prevăzută. Gloria încerca să se umezească măcar în
fiecare dimineață cu o cârpă udă; ura să miroasă ca toți acei bărbați
și trupul să îi păstreze acel miros special al< dragostei? Fata nu
înțelegea, oricât de mult s-ar fi străduit, de ce le plăcea bărbaților ,
să îi posede trupul murdar, împuțit, dar pe Harry și pe ceilalți părea
să nu-i deranjeze. Unii chiar îi șopteau cât de bine miroase, iar
câtorva le făcea plăcere să îi lingă sânii, burta sau chiar acele părți
1634
ale trupului al căror nume e de nerostit, în care ei își vârau, în rest,
membrele. Harry se mulțumea cu această activitate atunci când
Gloria își avea zilele de ovulație. Alți bărbați își puneau atunci un
fel de furtun din gumă, iar câțiva susțineau că și-o scot la timp,
înainte să fie periculos. Jenny o avertizase în mod deosebit față de
această metodă, motiv pentru care Gloria punea preț pe oțet. Se
spăla cu el oricum în fiecare zi, fiindcă în bucătărie era din belșug.
În rest, încerca să nu se gândească la nimic. Gloria nu-i ura pe
bărbații care o vizitau în fiecare noapte, nu simțea nimic pentru ei.
La început, fusese numai rană, dar, față de asta, Harry avusese
înțelegere. Abia la două zile după ce se îmbarcaseră lăsă echipajul
să se apropie de ea. Între timp, nu o mai durea atunci când se
întindea cu bărbații, cu condiția să se frece înainte cu ulei, și dacă nu
ar fi fost putoarea, scurgerile trupurilor și rușinea, Gloria aproape
că s-ar fi plictisit. Astfel că ea număra, mai presus de orice, zile și
ceasuri. Călătoria până la Canton dura aproximativ două
săptămâni. Putea rezista.
Dacă ar fi știut numai ce urma! Trebuia să găsească un vapor spre
Australia, doar că acestea nu circulau cu aceeași regularitate ca
vasele comerciale dintre China și San Francisco. Era o chestiune de
noroc să se afle unul ancorat tocmai acolo.
— Dacă nu, te urcăm pe o barcă, cu direcția Indonezia, zise Harry
relaxat. Trebuie să mai schimbi o dată vaporul<
De-ar fi fost la fel de ușor ca în cazul călătoriilor cu trenul! Gloriei îi
era, de fapt, groază de China, astfel încât, pe de-o parte, era ușurată,
dar, pe de altă parte, se simțea mai mult decât neliniștit pentru
momentul când avea să se ivească, în cele din urmă, pământul la
orizont.
— Stai aici! îi ordonă Harry când vaporul acostă și marfa fu
debarcată.
Înainte de a termina, echipajului nu i se permitea să părăsească
vasul, iar câțiva dintre ei oricum trebuiau să rămână la bord. Gloria
1635
își putea imagina cum aveau să se consoleze pe parcursul
plicticoasei pauze.
— Mă voi interesa pentru tine, e o chestiune de onoare! Găsim noi
ceva<
În acea noapte, Gloriei i se permise să urce pe punte. După ce fusese
la dispoziția bărbaților, luă niște apă de mare și se spălă temeinic.
Măcar de se sfârșea cu asta! Pe noul vas nu avea să afle nimeni că e
fată.
Harry și bucătarul erau bine dispuși atunci când se întoarseră pe
vas, târziu în noapte. Mai mulți membri ai echipajului rămăseseră în
oraș, pentru a-și petrece noaptea la o prostituată cu ochi oblici, dar
cei doi aveau mare chef de Gloria.
— Ultima< ultima dată! bolborosi bucătarul. Mâine se va descărca
marfa< produsele< bine vândute!
Râse.
— Care marfă? întrebă Gloria.
Bunurile, pe care le transportase Mary Lou, erau de multă vreme pe
uscat.
— Tu< păpușo! Doar ce-ți imaginai? Tipul ăsta al tău te-a vândut
bine, micuțo< și mi-am luat și eu partea<
— Să mă vândă? Pe mine?
Gloria se uită derutată la Harry. Mărturisirile bucătarului părură să
nu-i fie pe plac marinarului.
— Vrea să spună că am găsit loc pentru tine pe un vapor, spuse el
fără chef. Ai noroc, acel vapor cu aburi merge până în Australia.
Vapor de emigranți, navighează sub stindard englezesc, dar e plin
de chinezi. Stewardul însărcinat cu paza pe puntea intermediară te
va acoperi<
— Are nevoie de un mus? întrebă Gloria, temătoare. O să mă
angajeze?
Bucătarul făcu o față plictisită. Harry îi aruncă o privire tăioasă și îl
obligă să tacă.
1636
— Păpușo, acolo nu trebuie să fii angajată. După cum am spus, pe
puntea intermediară e plin de oameni. Un mâncău în plus sau în
minus nici că se observă<
— Și mai sunt și clienți din belșug acolo, chicoti bucătarul.
Gloria îl privi speriată pe Harry.
— Trebuie să fiu drăguță cu steward-ul, nu-i așa? întrebă ea.
Harry încuviință.
— Însă, în rest< pe puntea intermediară sunt multe femei, nu?
Emigranții pleacă de cele mai multe ori cu toată familia, corect?
Cel puțin, asta auzise Gloria. Bunica Gwyn și Elizabeth Greenwood
povestiseră despre zeci de familii irlandeze care călătoriseră alături
de copii.
Bucătarul râse, dar Harry își încruntă sprâncenele.
— Exact, păpușo, plini de chinezi de toate soiurile. Și acum, fii încă
o dată în mod special drăguță cu mine. Mâine ieșim în oraș, iar
acolo îl vei cunoaște pe steward.
Gloria încuviință. Probabil că și acel bărbat avea să dorească să o
„testeze”, așa cum făcuse Harry în San Francisco. Se pregăti pentru
imaginea în oglindă a locuinței lui Jenny.

Canton era un amestec amețitor de străzi înguste, unde se pare că

era mereu câte o piață, oameni care strigau sau se certau,
înveșmântați în haine ciudate, de cele mai multe ori de un albastru
cenușiu, cu pălării largi, plate, și cu părul strâns în cozi lungi,
indiferent dacă erau bărbați sau femei. Acestea din urmă umblau,
din loc în loc, repede și cu pași mărunți, de parcă nici n-ar fi avut
picioare. Chinezoaicele își țineau capetele aplecate și de multe ori
duceau poveri grele pe umeri. Bărbații, dar și femeile, erau scunzi,
și chiar cei mai înalți bărbați erau, în cel mai bun caz, de înălțimea
Gloriei; și toți păreau să vorbească neîntrerupt. Harry o conduse
printr-o piață unde se vindeau mirodenii străine, legume ciudate,
puse la borcan, rădăcini și animale vii sau tăiate. Gloria tresări când
1637
descoperi câinii, care scheunau disperați, în așteptarea tristei și
evidentei sorți de a sfârși ca friptură.
— Dar bucătarul de pe vas e englez, nu? întrebă ea agitată.
Harry râse.
— Cred că da. Nu-ți fie teamă, nu îți va servi câini la cină. Hai,
imediat ajungem.
Steward-ul de pe Niobe îi aștepta într-o ceainărie neobișnuită. Nu
existau mobile adevărate, ci îngenuncheai în jurul unor mici mese
lăcuite. Bărbatul se ridică politicos pentru a o saluta pe Gloria, însă
nu părea să pornească de la ideea că în fața lui se află o ființă majoră
inteligentă. Astfel că i se adresă lui Harry, în vreme ce Gloria ar fi
putut să fie la fel de bine și mută. Nici în ceea ce privește alegerea
cuvintelor nu părea să fie prea reținut.
— Și nicio frumusețe nu-i, observă el, după ce o cercetă din cap
până-n picioare pe Gloria.
Harry arboră o expresie plictisită.
— Și ce vrei? Un trandafir englezesc? Asta de-aici e mai degrabă
genul polinezian. Fără haine, arată mult mai bine. Și nici nu-mi pare
că ai de unde alege.
Steward-ul mormăi. Nici el nu era o frumusețe. Deși înalt, era mai
degrabă masiv, iar trupul părea să-i fie îndesat. Gloria nici nu voia
să-și imagineze cum avea să fie atunci când el urma să se afle
deasupra ei. Se strădui să se gândească la Australia. Australia, atât
de aproape de casa ei<
— Nu-i prea folosită? E cât de cât curată? Pe asta pun ăștia preț. Poți
spune ce vrei, dar japonezii se spală mai mult decât o facem noi
Gloria îl privi pe Harry, în speranța că va găsi un sprijin.
— Gloria e foarte curată, zise el. Și nici nu e de multă vreme în
meseria asta, e o fată cuminte, care vrea să ajungă în celălalt capăt al
lumii. Deci, o iei sau nu? O pot da și rusului ăluia care vrea să
meargă în Indonezia<
— Cincizeci de dolari! zise steward-ul.
1638
Harry îl privi plictisit.
— Trebuie să o luăm de la capăt? Și, de data asta, în fața fetei? Nu
am discutat deja ieri?
— N-are decât să știe cât valorează.
Steward-ul încercă să cântărească din nou trupul Gloriei, ascuns sub
hainele bărbătești. Ochii lui erau albastru-deschis și mici, cu gene
aproape incolore. Părul, roșu-deschis.
— Atunci, nu-mi face nazuri. Deci, ce-am spus? Șaizeci?
— Șaptezeci și cinci! Și niciun cent mai puțin!
Harry îl fulgeră din priviri pe bărbat, în vreme ce Gloriei îi adresă o
privire plină de scuze.
— Îți dau zece! îi șopti el.
Gloria nu fu în stare nici măcar să dea din cap.
Bărbatul își scoase în scârbă portmoneul și numără fără grabă
șaptezeci și cinci de dolari.
Gloria îi căută privirea lui Harry.
— E.. E adevărat? Mă vinzi?
Încă nu-i venea să creadă.
Harry se întoarse către ochii ei plini de reproș.
— Uite, drăguțo, nu e chiar așa, e<
— Dumnezeule, ce mai e asta?
Noul proprietar al Gloriei, supărat, își ridică ochii spre cer.
— Bineînțeles că te vinde, fetițo, doar nu vrei să-mi spui că e ceva
nou pentru tine. Dacă individul ăsta nu m-a mințit, tocmai ai lucrat
paisprezece zile pentru el. Acum o faci pentru mine, așa de simplu
merg lucrurile. Deci, nu face pe mironosița de la țară, ci vezi-ți de
treabă. Trebuie să mai cumpărăm câteva țoale pentru tine, clienților
mei nu le plac hainele bărbătești<
Gloria îi permise lui Harry, perplexă să o îmbrățișeze de rămas bun,
moment în care el, neobservat, îi strecură în buzunar zece dolari.
— Nu te supăra pe mine, păpușo! zise el, făcându-i cu ochiul. Fă
treabă bună și atunci te va trata bine. Și, în câteva săptămâni, vei
1639
număra din nou oițe în Țara Kiwi<
Harry plecă. Gloriei i se păru că îl aude fluierând, atunci când
părăsi ceainăria.
— Doar n-o să te apuci să plângi după el, îi aruncă steward-ul. A
câștigat de numa’ pe seama ta. Și acum, hai odată, ne grăbim.
Deseară plecăm spre sud!

1640
 9

Următoarele săptămâni se dovediră a fi un iad pentru Gloria.

„Treaba” de pe Niobe nu era nici pe departe comparabilă cu tot ce
făcuse pe Mary Lou. Tovarășii lui Harry din echipaj erau ei murdari
și deseori bădărani, dar o trataseră pe Gloria cu amabilitate și, într-o
anumită măsură, între ei domnise un soi de complicitate. Bărbații
ascundeau „fata lor” în fața ofițerilor și toți se bucurau șmecherește
să îl aibă pe parcursul zilei pe musul „Jack” în preajmă și să-l ia
peste picior. Nimeni nu încercase vreodată să-i facă dinadins rău.
Pe Niobe era cu totul altfel, deși mai întâi lucrurile păruseră să
înceapă bine. Era deja spre amurg când steward-ul o condusese pe
Gloria la „Docul Australia”, cum îl numea el – numele chinezilor
pentru oraș și pentru zona portuară era de nepronunțat. Gloria se
întrebase totuși cum voia să aducă pe vas un băiat străin sau o fată
albă, dar acest lucru se dovedi a fi simplu. Într-adevăr, pe mal și pe
punte mișunau din plin chinezi dornici de emigrare. Păreau să nu
aibă bagaje, și mulți dintre ei își cărau averea la bord într-o
bocceluță. Societatea de transport trebuie că speculase acest aspect
și vânduse mult mai multe bilete decât se obișnuia pe alte vapoare
de emigranți. Fiindcă nu erau niciun fel de geamantane ori de lăzi
care să își găsească locul, micii oameni gălbejiți își împărțeau
cabinele nu câte șase, ci se îngrămădeau câte zece sau câte
doisprezece în minusculele adăposturi. Spre uimirea Gloriei și spre
disperarea ei de mai târziu, erau aproape în totalitate bărbați. Doar
după doi sau trei dintre ei alergau, cu pași repezi și mici, niște femei
delicate și mărunțele.
— De ce?
Gloria nu reuși să-și depășească timiditatea și să rostească
întrebarea complet, însă steward-ul răspunse totuși.
— E interzis, rosti el concis. Cel puțin în State, acolo doar oamenii
1641
de afaceri au voie să-și aducă femeile, nu și muncitorii. Iar
australienii oricum nu mai încetățenesc, niciun asiatic, deci
doamnele ar fi doar un balast inutil. Indivizii ăștia își lasă familiile
aici și preferă să le trimită bani. Ies mai ieftin. Un dolar se
cheltuiește repede în Australia, însă aici e o avere<
În timp ce vorbea, o ghidă pe Gloria pe punte, prin învălmășeala de
oameni. Nimeni nu dădu atenție musului fără documente de
călătorie. Fluxul de oameni mici și gălbejiți se despărți ca de la sine
înțeles înaintea albilor înalți în uniformă, închizându-se apoi în
urma lor. Gloriei i s-ar fi părut că se află pe o insulă plutitoare dacă
nu ar fi fost zgomotele din fundal. Vorbele, râsul și plânsul
chinezilor îi explodau în urechi. Erau mai deranjante decât vibrația
motoarelor de pe Mary Lou, fiindcă nu exista niciun ritm. Săptămâni
mai târziu, chiar și simpla amintire îi pricinuia Gloriei dureri de cap
— Aici e împărăția ta!
Între timp steward-ul coborâse cu Gloria în carena vaporului.
Străbătură culoare strâmte și întunecate, printre cabinele în care se
aflau, în parte, alimentele. Oamenii, totuși, își aduseseră cu ei hrană.
Pe Gloria o trecură fiorii atunci când se gândi la posibilul conținut al
pachetelor.
Din nou, steward-ul păru să-i citească gândurile.
— Doar orez, fără câini, o liniști el. Tipii ăștia de aici nici nu-și pot
permite să cumpere carne, dar orezul le este sfânt și au auzit de
bună seamă că hrana de aici< hm, ei bine, se orientează mai mult
spre stomacurile apusene, dacă potolul ăsta poate fi numit hrană.
În timp ce vorbea, o împinse pe Gloria într-una dintre cabine. Erau
șase cușete înguste, puse unele peste celelalte, pe pereți. Până
atunci, niciuna nu se ocupase. Steward-ul îi arătă niște pături
așezate grămadă.
— Cel mai bine ar fi să-ți faci patul jos, pentru ca indivizii să nu te
lovească la cap în timp ce îi servești<
Gloria își privi disperată stăpânul.
1642
— Să locuiesc aici, singură? Nu mai vine nimeni?
Nici nu îndrăznea să spere una ca asta, dar presupuse că „după
treabă” avea să împartă patul cu steward-ul.
— Cine vrei să mai vină? întrebă bărbatul.
Apoi rânji.
— Dar fii pe pace, o să avem grijă să nu te plictisești pe aici. Ascultă,
o să mă ocup acum de haosul de afară. Indivizii ăia trebuie să
priceapă de la început că aici domnește disciplina. Tu trebuie să te
faci nevăzută deocamdată, se poate întâmpla ca, totuși, vreun
membru al echipajului să se rătăcească pe aici, pe jos. După ce va
pleca vaporul și după ce tipii ăștia se vor întâlni cu prima lor
mahmureală, vedem ce va fi. Până atunci, aranjează-te pentru
mine<
La plecare, o ciupi pe Gloria de obraz și dispăru pe culoar. Gloriei
nu-i venea să creadă norocul ce-o lovise. O cabină numai a ei! Fără
trupuri de bărbați împuțite în timpul nopții, fără sforăit< Poate că
reușea să se dezbrace o dată, pe neobservate, și să se spele măcar în
grabă.
Întinse păturile pe jos, se ghemui sub una dintre ele și adormi,
curată și fericită. La trezire, avea să fie pe drum, spre Australia,
aproape acasă<
Dar, când se trezi, începu iadul.

Steward-ului nu-i plăcea să aibă normal o femeie. Încă din prima

noapte în care se îmbarcaseră, o făcu pe Gloria să înțeleagă pe
propria piele ce voise Jenny să spună prin „alte jocuri ale
dragostei”.
— Niciuna dintre noi nu o face cu plăcere, observase prostituata
blondă, dar niciuna nu-și poate permite să refuze. Insistă să-ți dea
niște bani în plus, chiar dacă îți spun că Susie de alături o face pe
degeaba. Aici ne unim cu toate – la preț normal nu o are nicicare în
ofertă<
1643
Gloria nu fusese întrebată. În tăcere, îi mulțumise însă lui Jenny
pentru lămuriri. Așa măcar știa la ce să se aștepte și o suportă cu
stoicism. Încercă să ignore durerea și să se gândească la altceva, în
timp ce bărbatul o lucra. Reuși chiar să pătrundă în gând în
șopronul de tuns oi de la Kirward Station. Behăitul oilor acoperea
zgomotul chinezilor de afară. În timp ce Gloria număra oile, pe care
le tunseseră deja ciobanii, mirosul pătrunzător de lanolină al lânii
ascundea putoarea de transpirație a steward-ului. Se gândea la
tunsoare, cu inima îndoită. În trecut, nu și-ar fi făcut probleme
pentru animalele, care erau aruncate brutal pe spate și cărora li se
răpea, repede, dar nu tocmai cu dragoste, lâna. Acum, trântită de
acest străin pe podeaua cabinei, Gloria se simțea mai aproape de
animale decât de ciobani.
— Bravo, fato, o lăudă steward-ul, când se desprinse, în sfârșit, de
ea. Individul din Canton a avut dreptate. Nu știi multe, dar te
supui. Odihnește-te acum, noaptea asta vor fi toți ocupați cu ei
înșiși. De mâine dimineață, îți începi treaba<
— Ce să fac? întrebă Gloria, derutată.
La urma urmei, îi spuseseră că nu trebuie să mai facă treabă la
bucătărie sau ceva asemănător.
Steward-ul râse cu subînțeles.
— Ce știi mai bine, micuțo! La opt se termină tura de noapte.
Atunci, fochiștii își iau cu plăcere porția de oboseală, înainte de a se
duce în cabine. Aici se lucrează în trei schimburi, păpușo, aici ai tot
timpul de lucru<
În primele zile, afirmația se dovedi o exagerare, fiindcă echipajul era
încă „sătul” de curvele din Canton, iar pasagerii nu erau nici pe
departe atât de înfometați, încât să-și cheltuiască micul lor buget de
călătorie pe o prostituată. Însă, după prima săptămână, Gloria
aproape că nu mai apuca să se odihnească, iar după a doua, viața îi
deveni, cu totul, un coșmar. Steward-ul – se numea Richard Seaton,
iar Gloria nu se putea gândi la el ca la un om cu nume, ca toți ceilalți
1644
– o vindea fără remușcări oricui îi oferea pentru asta câțiva cenți, și
o lăsa în seama bărbaților, fără niciun fel de sprijin. Firește că mulți
dintre ei nu aveau dorințe speciale, dar aceia care-și vărsau
sadismul pe fată nu erau opriți de nimeni să o facă. La fel de puțin
se amesteca dacă doi sau trei bărbați își împărțeau „biletul”. Gloria
încercă să nu se implice în cele ce i se întâmplau, așa cum o făcuse și
cu poftele bărbaților de pe Mary Lou, dar acolo fuseseră cel mult doi,
trei pe seară. Aici, din contră, tortura începea dimineața, când
mașiniștii și fochiștii ieșeau din turele de noapte, și se termina abia
târziu în noapte, după ce până și cei de la bucătărie își încheiau
munca și căutau relaxare. La cincisprezece și mai mulți clienți pe zi,
efectul protector al uleiului nu mai ținea pasul. Gloria deveni toată
o rană și asta nu doar în locurile secrete. Corpul i se freca de
păturile aspre de care era mereu presată. Stofa îi făcu pielea să
plesnească și toate rănile se infectară, fiindcă nu avea nicio
posibilitate să se spele. La asta se mai adăuga faptul că așternutul
improvizat din pături devenise lipicios și plin de cruste, de la
murdăria și de la lichidele trupurilor a nenumăraților bărbați, iar
cearșafuri curate nu existau. Mai mult, cineva trebuie să fi adus
niște animale, iar Gloria lupta cu ploșnițele și cu puricii. La început,
încă mai încercase să scape de ei, cel puțin o vreme, urcându-se într-
o cușetă atunci când era singură și când găsea un răgaz de dormit.
Însă asta se petrecea tot mai rar pe măsură ce călătoria dura mai
mult, iar la sfârșit nici nu mai avu puterea de a părăsi culcușul
improvizat de pe jos. Corpul îi era prizonier, dar Gloria încercă să
nu-și piardă sănătatea mintală. Disperată, se visă departe de acea
temniță, imaginându-și că strânge oile sub razele soarelui de la
Kirward Station sau că se pierdea în întinderea de la Canterbury
Plains< pentru a se trezi apoi, totuși, în sala corului de la Oaks
Garden, unde stătea la pian și greșea lamentabil la audiție. Reveriile
ei se transformau tot mai des în coșmaruri. Gloria observă că are
febră și încercă să își păstreze imaginația, pentru a nu înnebuni
1645
complet. Era însă tot mai greu să conceapă gânduri limpezi sau să
își imagineze sentimente plăcute Sentimentele sale însemnau
durere, scârbă și ură de sine – dar nu durea cel mai puțin.
Astfel, Gloria se concentră tot mai mult pe ură. Mai întâi, își
îndreptă ura spre steward. În nenumăratele ore în care era posedată
de un client după altul, își imagina că îl omoară, din nou și din nou
într-un fel sau altul, cu cât mai crunt, cu atât mai bine. În cele din
urmă, își îndreptă ura asupra clienților. Își imagina cum se scufundă
vaporul și cum toți se îneacă. Mai bun ar fi fost un incendiu, care le
înghițea trupurile puturoase. Gloria avea impresia că le aude
strigătele< Când un bărbat gemea deasupra ei, visa că este durere,
nu plăcere. Își dorea ca toți ăștia să crape. Doar asta îi dădea puterea
de a supraviețui umilinței.
În întunericul și înghesuiala cabinei, pierdu în cele din urmă orice
simț al timpului. Avea sentimentul că se află pe vapor de o veșnicie
și că va trebui să se bălăcească până în ultima clipă în ura ei. Dar,
într-o bună zi, un fochist îi rânji, unul dintre puținii bărbați care încă
mai aveau pentru ea un chip.
— Ultima dată azi! zise tânărul fochist.
Era un australian și se deosebea de ceilalți colegi ai lui prin faptul că
înaintea vizitei la ea se mai spăla cât de cât.
— Mâine ajungem în Darwin.
— În< Australia? întrebă Gloria.
Se găsise într-un coșmar plin de ură sub el, dar acum vocea lui îi
atinse o coardă care amuțise demult. Simți speranță, nevenindu-i să
creadă.
— Asta dacă nu ne-am rătăcit prea tare!
Bărbatul rânji.
— Trebuie doar să ai grijă cum pleci de la bord. Autoritățile de
emigrare sunt cam aspre, aici fiecare e înregistrat.
— Păi< steward-ul mă va strecura el cumva, rosti Gloria, încă
uluită.
1646
Fochistul râse.
— Nu m-aș baza pe asta! Doamne, fetițo, ăla n-are niciun interes să
te elibereze! La cum te ține< ca pe un animal! Noi, cei din echipaj,
ne-am gândit deja să-i strecurăm informația polițistului portuar.
Mai bine te deportează, decât să crăpi aici!
— Tu< vrei să spui<
Gloria se ridică cu greu.
— Vreau să spun că, în clipa în care vom ajunge în Darwin, o cheie,
se va învârti în această ușă, explică bărbatul și arătă spre intrarea în
cabină. Și nu pentru a ți-o deschide ție, dacă pricepi ce vreau să
spun! Nu rămânem mult timp aici, doar câteva zile, apoi ne
întoarcem la Canton. Mizerabilul ăsta nici nu trebuie să stea aici
pentru a te păzi. Dacă îți lasă o găleată cu apă și niște mâncare,
supraviețuiești tu cumva. Și, brusc, face profit la întoarcere<
— Dar eu< înțelegerea<
În jurul Gloriei totul se învârtea.
Tânărul fochist o privi plictisit.
— Doar nu vrei să susții că toate astea de aici au fost parte a unei..
„înțelegeri”? Seaton te-a cumpărat și va scoate tot ce se poate din
investiția lui, mai ales că o curvă moartă poate fi aruncată cu
ușurință peste bord. Dacă, din contră, te prind în Darwin și le
povestești cum ai ajuns aici< deci, cum ți-am zis: încearcă să scapi
cât mai repede, chiar și cu riscul de a-i cădea în brațe polițistului
portuar<
Gloria nici nu reuși să-i mulțumească acestui tânăr pentru
avertismentele sale. Gândurile i se învălmășiră atunci când el ieși,
făcându-le loc unor imigranți chinezi, care, spre norocul ei, nu
aveau dorințe speciale și nici nu vorbeau o iotă engleză. Gloria îi
lăsă să-și astâmpere cu ea poftele, și încercă să își facă un fel de
plan.
Fochistul avea dreptate: era puțin probabil ca steward-ul să o lase să
plece de bunăvoie. Ea nu se înhămase la toate astea doar pentru a se
1647
lăsa prinsă de autorități și pentru a fi trimisă, cu rușinea și cu
invectivele cuvenite înapoi, la părinții ei. Bine, era posibil să fie
trimisă în Noua Zeelandă, la rudele sale. Era mai aproape și poate
că pentru australieni ar fi fost mai ușor. Dar poate că nu. Și chiar
dacă ar fi avut acest noroc, bunica Gwyn ar fi aflat ce, făcuse pe
vapor, iar asta nu se putea întâmpla. Nimeni nu trebuia să afle! Mai
degrabă murea.
În cabinele din jurul ei, atmosfera era animată. Gloria se miră
pentru că nu o observase mai devreme. Aproape că ar fi așteptat în
agonie, până când capcana s-ar fi închis în urma ei. În acea seară
abia dacă avu clienți. De fapt, era de înțeles. Echipajul era ocupat cu
manevrele de acostare și nu mai aveau niciun motiv pentru a apela
la serviciile ei: la ce bun să mai meargă la curva asta murdară de pe
vapor, când a doua zi îi aștepta districtul roșu din Darwin? Dacă
Gloria avea ghinion, steward-ul avea să își închidă bordelul
personal încă înainte de miezul nopții.
Trebuia să iasă imediat!
Când terminară cei doi asiatici, se forță să se ridice și să-și strângă
puținele lucruri într-o bocceluță. Gloria își schimbă din nou rochia
ei ruptă și plină de păduchi cu uniforma musului Jack. Pantalonii și
cămașa i se părură grele și speră să poată înota în ele. Dar nu era o
altă posibilitate: fie reușea să ajungă la mal, fie se îneca.
Gloria se târî pe coridoarele în care emigranții își ordonau lucrurile.
Din nou fu lăsată să treacă, fără niciun fel de comentarii. Sper că
niciunuia dintre bărbați nu-i va veni ideea să-l anunțe pe steward! îi
trecu prin cap. Apoi, se liniști. Micuții bărbați gălbejiți nici măcar nu
îndrăzneau să-l privească în ochi pe așa-zisul mus. Probabil că nu o
recunoșteau pe Gloria. Din câte văzu, abia dacă erau clienți printre
ei. Asiaticii pe care steward-ul îi adusese la ea probabil că
proveneau de la clasa a doua. Pasagerii de pe puntea intermediară,
săracii săracilor, abia dacă ar fi putut să-și permită o vizită la ea.
Pe punte, aerul rece o izbi în piept. Bineînțeles, pe această jumătate
1648
a pământului era iarnă. Pe de altă parte, se afla în nordul Australiei,
iar aici era o climă tropicală. Nu putea fi chiar atât de frig! Gloria
respiră adânc. Într-adevăr, se obișnui, încet-încet, cu temperaturile,
după cum le putea estima, de aproximativ douăzeci de grade. După
căldura înăbușitoare și lipsa de aer de sub punte, aici părea într-
adevăr a fi răcoare, dar era vremea ideală de înotat<
Gloria se adună. Se târî pe punte, în umbra bărcilor de salvare și a
instalațiilor tehnice. O barcă de salvare, și asta ar fi o posibilitate, își
spuse Gloria< dar nu, singură n-ar fi reușit niciodată să arunce o
asemenea luntre peste bord, ca să nu mai vorbim de zgomotul creat.
Gloria se uită peste balustradă. Marea se afla departe, sub ea, însă
măcar era liniștită. Iar luminile orașului se vedeau deja bine, nu
putea fi prea departe. Vaporul părea că abia dacă se mai mișcă.
Așteptau ei poate pe cineva, care să o ducă pe Niobe în port? În acest
caz, cel puțin, nu exista primejdia de a ajunge în vreo elice a
vaporului și de a fi sfâșiată în bucăți. Pe de altă parte, călăuza ar fi
putut-o prinde pe înotătoare. Totuși, mai întâi trebuia să sară.
Gloria se îngrozi din cauza înălțimii. Nu mai înotase de ani de zile,
nici nu sărise vreodată în apă.
Însă atunci auzi voci. Cineva veni pe punte; păreau mai degrabă
membri ai echipajului decât pasageri, dar asta nu mai conta. Dacă o
găseau pe Gloria, soarta îi era pecetluită, indiferent dacă ar fi fost
dusă înapoi la Seaton sau în fața căpitanului.
Gloria trase aer în piept, își aruncă bocceluța și sări.

De pe vapor, plajele din Darwin lăsau impresia că ar fi la o

aruncătură de băț, dar Gloria nu părea să se apropie cu adevărat de
țărm. Avea sentimentul că înoată de ceasuri bune. Între timp, însă,
nu-i mai era frică. Se obișnuise cu răcoarea apei. Chiar dacă hainele
o deranjau, putea reuși. Gloria își legase lucrurile la spate – să le țină
în mână ar fi incomodat-o la înot. Și era plăcut, după toată această
perioadă petrecută în cabina jegoasă, să fie din nou spălată de apă.
1649
Gloria avea impresia că oceanul nu i-ar da jos doar murdăria, ci și
rușinea de pe ea. Din când în când, intra cu fața sub apă și apoi,
prinzând curaj, și cu părul. Încerca să rămână atât de mult sub apă
până când păduchii ar fi trebuit să se înece. Puricii muriseră deja cu
siguranță. Aproape că-i veni să râdă. Și înota mai departe.

Gloria avu nevoie de întreaga noapte și de încă o jumătate din zi

până când reuși să se târască, în sfârșit, pe o plajă pustie, la sud de
Darwin. Mai târziu, avea să afle că se numea Casuarina și că acolo
erau crocodili de apă sărată. Animalele nu-și făcură însă apariția iar
Gloria era atât de obosită, încât nici măcar crocodilii nu ar fi putut
să o împiedice să se prăbușească pe nisip și să adoarmă.
Spre final, fusese atât de epuizată și temperatura corpului îi scăzuse
într-atât, încât abia mai putea înota. Abia dacă se mai ținea la
suprafață și atunci, pe la amiază, o ajută vântul proaspăt venit
dinspre mare și valurile pe care acesta le aducea cu sine. Nisipul era
deja încălzit de soare și îi uscă Gloriei hainele în care era îmbrăcată
în vreme ce ea dormea.
Când se trezi, se lăsase deja seara. Fata se ridică, amețită. Reușise.
Scăpase de steward și de poliția portuară. De bună seamă, nimeni
nu își imagina că o persoană ar putea înota din China în Australia.
Gloria simți din nou nevoia de a chicoti isteric. Ajunsese la
destinație< În celălalt capăt al lumii, la doar două mii șase sute de
mile de Noua Zeelandă. Asta dacă nu punea la socoteală și
jumătatea de glob, care se întindea între Darwin și Sydney. Gloria
nu știa dacă erau vapoare între teritoriile din nord și Insula de Sud a
Noii Zeelande, dar din Sydney puteai călători la Lyttelton. Își aminti
de bunicul James, care fusese trimis, pe vremuri, ca hoț de animale,
de la Canterburry Plains la Botany Bay. Mai departe, se străduise să
ajungă la câmpurile aurifere, după care se întorsese acasă cu un
câștig substanțial. Gloria se întrebă dacă în Australia se mai căuta
aur, și dacă da, unde. Pentru ea, asta nu era însă soluția, deși era
1650
ferm decisă ca, până la întoarcerea acasă, să rămână „Jack”, dar și ca
băiat avea oroare de o tabără plină de bărbați.
Dintr-odată, Gloria simți o foame arzătoare. Mai întâi trebuia
rezolvată această problemă, chiar dacă asta însemna să fure ceva de
mâncare. Pentru asta, trebuia să meargă în oraș< iar hainele îi erau
încă umede; ar fi bătut la ochi dacă ar fi mers pe străzi ca o pisică
plouată.
Gloria își dezbrăcă puloverul de lână și îl întinse pe nisip. Nu avu
curajul să-și dea jos cămașa și pantalonii, indiferent cât de goală era
plaja. Buzunarele le putea însă întoarce pe dos, pentru a se usca mai
repede. Prin pânza îmbibată, simți o hârtie udă<
Când o scoase, Gloria se uita, fără să-i vină a crede, la cele zece
bancnote de un dolar, „cadoul de bun rămas” al lui Harry. Partea
care îi revenea ei din vânzarea către steward.
Gloria zâmbi. Era bogată!

1651
 10

De fapt, nimeni nu s-ar fi așteptat la una ca asta, dar Lilian se

dovedise a fi folositoare. După moartea lui James McKenzie, ea
rămăsese singură cu mama ei la Kirward Station și așteptase
sosirea lui Jack și a lui George Greenwood, care aduceau trupul
neînsuflețit al Charlottei. Revederea cu tatăl și cu frații ei trebuia să
aștepte până când se vor fi îngropat toți morții. Tim Lambert era de
neînlocuit în mină.
— Dar acum, te ajut! zise Lilian hotărâtă, după ce ajunsese, în
sfârșit, în Greymouth, și după ce întoarcerea ei acasă fusese
sărbătorită cum se cuvine.
— Ce vrei să faci tu în mină, copilă? întrebă Tim zâmbind.
S-ar fi bucurat mult să o aibă pe frumușica lui fiică zilnic în jurul lui,
dar nu prea îi venea în minte, la drept vorbind, nicio sarcină pentru
ea.
Lilian ridică din umeri.
— Păi, tot ce se face într-un birou. Facturi. Să dau oamenilor
telefoane<
Lily nu se temea de noile aparate de telefon, care se găseau mai nou
în orice birou, și care ușurau vizibil comunicarea cu clienții și cu
partenerii de afaceri.
— Știu tot ce știu și secretarii tăi<
Tim râse.
— Și ce facem cu secretarul meu? o luă el peste picior.
Lilian privi plictisită.
— Poate că vom avea nevoie de mai mulți, zise ea vag. Și, în rest<
Chicoti.
— Doar mai sunt și în subteran treburi de rezolvat<
Chiar dacă Tim Lambert nu trimise pe niciunul dintre angajații lui
de la birou în subteran, se găsi suficient de mult de lucru și pentru
1652
Lilian. Fata preluă mai întâi întreg serviciul telefonic și făcea cu
partenerii ei de discuție, rând pe rând, tot ce voia. Nu accepta niciun
refuz de la furnizori sau de la transportori, și, oricum, oamenii din
Greymouth erau deja obișnuiți să primească ordine de la o femeie,
însă ceea ce Florence Biller reușea prin forță, Lily obținea prin șarm.
În special partenerii de afaceri mai tineri se grăbeau cu livrările, mai
ales fiindcă voiau să o cunoască pe fata de la telefon, cu vocea atât
de vie. Și Lilian nu-i dezamăgea, ci îi făcea să râdă și îi distra atât
timp cât trebuiau să-l aștepte pe tatăl ei ori pe maistrul miner. Lui
Lilian i se părură ușoare chiar și relațiile cu minerii, deși, firește,
trebuise să asculte și ea poveștile populare despre femeile din mină.
Un miner bătrân făcu referire la ele chiar și atunci când intră doar în
încăperile unde se afla motorul cu aburi care acționa corfele.
— Și ce-i cu sfânta Barbara? întrebă Lily ridicând din sprâncene.
Imaginea ei este agățată în fiecare corf! Și, în afară de asta, nici nu
vreau să cobor cu voi. Sunt aici doar pentru a-i comunica domnului
Gawain situația bolnavilor.
Lilian zbura prin birouri. Se ardea mereu atunci când fierbea
cafeaua, dar se descurca repede în contabilitate. Spre deosebire de
ceilalți angajați ai biroului, care erau, în marea lor majoritate, mai în
vârstă și mai butucănoși, ea era de-a dreptul încântată de noutăți,
precum mașina de scris, și învăță să bată la ea în timp record.
— Merge mult mai repede decât cu mâna! se bucură ea. Cu asta s-ar
putea scrie foarte bine și povești!
Lilian era mereu bine dispusă și îl înveselea pe tatăl ei, pe care iarna
îl afectase, ca în fiecare an. Șoldurile și picioarele îl dureau foarte
tare atunci când era frig, iar birourile nu puteau fi ținute fără ca în
ele să fie curent. La urma urmei, aici mereu intrau și ieșeau oameni,
iar încăperile se aflau la nivelul solului. Tim încerca să se adune,
însă, când era surmenat – și așa fusese în acest prim an al războiului
aproape tot timpul – el își vărsa nemulțumirea asupra secretarilor
lui. Prin prezența lui Lilian, situația se ameliorase. Nu doar pentru
1653
că o iubea, ci și pentru că ea făcea mai rar greșeli. Fata era
inteligentă și se interesa de conducerea firmei. Îi punea întrebări
tatălui ei în drum spre serviciu și pregătea, de multe ori,
documentele necesare pentru o discuție sau pentru o decizie, înainte
ca Tim să fi apucat să le explice angajaților lui de la birou despre ce
era vorba.
— Ar fi trebuit să o trimitem să studieze tehnica mineritului, îi
spuse Tim soției lui, zâmbind, atunci când Lilian îi explică fratelui
său, cu o figură serioasă, principiul mineritului. Sau economia
afacerilor. Cu timpul, cred că ar putea să o facă și pe Florence Biller
să se teamă.
În ce privea conducerea minei, Lilian nu avea ambiții serioase.
Lucrul alături de tatăl ei nu era pentru ea nimic altceva decât o
joacă. Firește că voia să facă totul cât mai bine și chiar și reușea, însă,
în reveriile ei, ea nu jongla cu bilanțuri, așa cum o făcea Florence
când era la vârsta ei. Lilian visa în continuare la marea ei iubire –
din păcate, societatea elevată din Greymouth nu putea oferi decât
puțini băieți de-o vârstă cu ea. Bineînțeles că erau suficient de mulți
mineri de șaisprezece sau șaptesprezece ani, dar fiii păturii sociale
superioare studiaseră în Anglia, sau măcar la Christchurch sau la
Dunedin.
— Oricum, ești prea tânără, o anunța Elaine, atunci când ea se
plângea de asta. Mai întâi, să devii adultă, și atunci se va găsi și
bărbatul potrivit.
Lipsa burlacilor li se părea mai degrabă liniștitoare lui Elaine și lui
Tim. Elaine se căsătorise prima dată când era mult prea tânără, iar
rezultatul fusese catastrofal. Era ferm hotărâtă să o scutească pe
Lilian de astfel de experiențe.
Astfel, primul an de război trecu pentru familia Lambert lipsit de
evenimente. Lilian suspină atunci când trecu și primăvara și nu se
conturase încă nimic, în ceea ce privea dragostea. Între timp, făcea
aproape mecanic treaba de la mină. Era încă destoinică, dar începea
1654
să se plictisească și cotrobăia prin rafturile bibliotecii părinților. Spre
marele ei noroc, împărtășea cu mama ei, Elaine, o predilecție pentru
lecturile ușoare. Elaine nu o certa atunci când își, comanda din
Anglia cele mai noi romane, din contră – mama și fiica trăiau intens,
alături de eroine, pasiunea pentru iubiții lor.
— Desigur, poveștile nu au nimic de-a face cu realitatea, fu de
părere Elaine că e nevoie de o clarificare, însă Lilian visa mai
departe cu ochii deschiși.
— Duminică vei putea să dansezi cu adevărat, zise Tim într-o bună
zi, binevoitor, pe când Lilian visa din nou la balurile ei de debutantă
și la complicațiile dramatice din romane. Chiar dacă e vorba doar
despre picnicul organizat de biserică. Trebuie să mergem, Lainie, și
la bazarul caritabil. Poate că reușești să îți aduci și tu cumva
contribuția. Facem o donație mai mare; la urma urmei, e vorba să se
construiască o casă parohială. Familia Biber s-a trecut de asemenea
pe listă, iar ei nu se zgârcesc. Chiar atât de mărinimos nu pot fi,
acționarii noștri vor să facă profit. Dar, firește că noi ne vom
implica, discret<
Elaine încuviință.
— Îl voi întreba pe reverend în ce măsură pot ajuta. Oare Florence
va pune din nou mâna pe polonic?
Tim râse. Era un obicei ca soțiile proprietarilor de mine să se implice
în comunitate, dar mecenatele gratuite erau văzute, în orașele mici
precum Greymouth, drept o aroganță. Elaine Lambert și Charlene
Gawain, soțiile celor aflați la conducerea minei Lambert, nu se sfiau
să dea o mână de ajutor. Ambele lucraseră alături de mineri – și
nimeni nu mai amintea faptul că mult stimata doamnă Gawain
fusese în trecut prostituată. Gândul de a lucra în bucătăria săracilor
era, însă, cât se poate de îndepărtat de Florence Biller, întreaga
localitate râsese cu un an în urmă, atunci când încercase în timpul
serbării de vară, să împartă oamenilor lichior, reușind să provoace
suferință deopotrivă propriei rochii și hainelor de duminică ale
1655
invitaților.
— Familia Biller va participa cu siguranță. Apropo, fiul lor cel mare
tocmai s-a întors de la Cambridge.
Tim își scoase atelele și se așeză comod în fața șemineului. În fiecare
primăvară ploua neîntrerupt în Greymouth, iar vremea îi intra în
oase. Nu-i mergea mai bine nici acum, de când iarna se dusese.
— Serios? Dar e încă foarte tânăr. Și-a terminat deja studiile?
Elaine se miră. Cu mult mai iscusită decât Florence la turnatul
lichiorului, îi umplu lui Tim ceașca de ceai. Lilian căută niște
fursecuri.
— Băiatul are, de bună seamă, o inteligență superioară, la fel ca tatăl
lui.
Tim ridică din umeri.
— Ca și<? Ah, Lily, du-te până în cămară. Aici nu mai sunt
prăjiturele, dar Mary a mai făcut câteva, în cutia de pe al doilea raft
din stânga.
Lilian deveni botoasă. Știa prea bine când era trimisă la plimbare.
— Nu o să-ți vină să crezi, dar băiatul seamănă mult cu Caleb, făcu
Tim.
Știa că lui Elaine îi plac bârfele.
— Aceeași față îngustă, aceeași statură mlădioasă<
— Dar nu am știut cu toții că a fost secretarul ei? Cel care s-a înțeles
mai întâi atât de bine cu ea, dar care a fost concediat, pe neașteptate,
după ce a rămas gravidă?
Elaine nu prea credea în paternitatea lui Caleb Biller.
— Îți spun eu cum e, l-am văzut. La feronerie. Matt a fost de părere
că ar trebui să mă uit eu însumi la noile contrafișe. Ei bine, și
Florence avea, de bună seamă, un motiv de ceartă cu Hankins<
Jay Hankins conducea fierăria
Elaine izbucni în râs.
— Și l-a înjurat ea, personal?
— Se pare că, din când în când, are nevoie de așa ceva. În orice caz,
1656
băiatul stătea lângă ea și aproape că intra în pământ de rușine, iar
cumințenia îi e caracteristică lui Caleb. De la mamă are doar ochii,
pare a fi foarte sportiv, dar se spune că ar fi un tocilar. Hankins zice
că a studiat literatura sau așa ceva<
— Și de unde ar putea el să o știe? se interesă Elaine și luă o
prăjiturică. Mulțumesc frumos, Lily.
Lilian puse cutia pe masă.
— Se pare că Florence și-ar fi certat mai înainte fiul, tot în public,
fiindcă nu putea deosebi șuruburile de cuie, sau așa ceva. Acum
încearcă să-l aducă pe drumul cel bun. Urmează să lucreze la mină.
— Dar, indiferent ce a studiat, tot nu se poate să fi terminat, socoti
Elaine. E de vârsta lui Lily, ceva mai tânăr chiar<
— Probabil că l-au adus înapoi din cauza războiului. Fratele lui nu
merge deloc în Anglia, îl trimit la Dunedin, din câte am auzit.
Europa este prea nesigură.
Elaine încuviință.
— Războiul ăsta nenorocit< ți se pare și ție la fel de ireal?
Își amestecă ceaiul.
— Nu și dacă mă uit la bilanțurile noastre. Tot cărbunele ăsta
înseamnă oțel, iar oțelul înseamnă arme, și armele, moarte. Tunuri,
mitraliere< o invenție extrem de diabolică! Săracii oameni, mor
acolo ca muștele. De ce anume, asta încă n-am înțeles.
Tim își încreți fruntea, plin de griji.
— În orice caz, mă bucur că suntem atât de departe, chiar dacă ar
putea fi interpretată ca o lașitate<
Elaine zâmbi.
— În acest sens, ai multe de spus, zise ea apoi, cu gândul pierdut
din nou la acel accident de mină, petrecut în urmă cu optsprezece
ani, când Tim fusese oricum altcumva, dar nu laș.
— Și că fiii noștri sunt prea mici pentru a face acolo vreo neghiobie,
adăugă Tim.
Armata recruta, mai nou, și tineri din Noua Zeelandă și din
1657
Australia. Primul contingent al ANZAC, Australian and New Zeeland
Army Corps, urma să fie trimis, în curând, cu vaporul, în Europa.
Elaine încuviință și aproape că îi mulțumi Cerului, întâia dată
pentru handicapul lui Tim. Nu trebuia să se teamă că i-ar trimite
cineva soțul în război – sau că lui Tim i-ar veni această idee stupidă.

Duminică, ploaia care căzuse până atunci necontenit se opri și, în

sfârșit, Greymouth se prezenta ca proaspăt spălat. Deși urmele
stricau un pic frumosul peisaj, natura câștigă supremația. Lanuri de
ferigă se întindeau până aproape de oraș, iar pe malul râului erau
multe locuri romantice. Biserica se afla în afara orașului și străzile
pe care Roly conducea automobilul familiei Lambert treceau pe
lângă câmpii de un verde viu.
— Seamănă puțin cu Anglia, susținu Lilian, care își amintea de acea
zi a cursei de bărci de la Cambridge.
Ben avusese dreptate. Renumita întrecere, în care conturau
Universitățile Cambridge și Oxford, se anulase, deocamdată din
cauza războiului.
Astfel, nici plecarea lui Rupert de la colegiu nu îi oferise lui Ben
posibilitatea de a se evidenția ca strock.
Decorul din fața bisericii arăta la fel cum Lilian îl ținea minte din
copilărie. Bărbații asamblau mese, femeile cărau vesele coșuri de
picnic, căutând locuri umbroase, pentru a lăsa acolo bunătățile în
timpul serviciului divin. Fiindcă vremea ținea cu ei, reverendul se
gândea să mute slujba afară. Copiii entuziasmați întindeau păturile
în jurul altarului improvizat, în vreme ce mamele și bunicile
împodobeau mesele pentru târgul care avea loc mai târziu. Fiindcă
prăjitura avea să fie licitată, iar produsele de patiserie, premiate,
doamna Tanner, care se considera a fi marea doamnă a comunității,
șoșotea cu prietenele ei despre descurcăreață patroană de birt,
patroană a bordelului, Madame Clarisse, care însă nu se lăsa
intimidată de ea. Ca în fiecare duminică, își aducea turma de fete
1658
ușoare la slujbă și, de bună seamă, nu intenționa să rateze nici
picnicul.
Elaine și ajutorul ei în ale bucătăriei, Mary Flaherty, își goleau
coșurile, în vreme ce Roly și Tim discutau cu restul posesorilor de
mașină din comunitate despre vehiculele lor.
— Mai bine m-ai ajuta cu acest coș, îl puse Mary la punct pe
prietenul ei, care tocmai se lăuda că mașina familiei Lambert, un
Cadillac, avea cei mai mulți cai-putere.
Roly se supuse suspinând.
Elaine își salută soacra, pe Nellie Lambert, cu un zâmbet fals, și își
obligă odraslele să facă plecăciuni și reverențe cum se cade înaintea
ei. Apoi, băiețeii dispărură în mulțime, pentru ca imediat după
aceea să se joace prinsa cu prietenii și să facă tărăboi. Lilian se
alătură câtorva fete care culegeau flori pentru altar.
Apoi, în final, cu puțin timp înainte de începerea slujbei, se apropie
și mașina familiei Biller. Mai mare și mai modernă decât mașina
preferată a lui Tim și a lui Roly. Bărbații aruncară priviri pline de
jind uriașului automobil, în vreme ce Elaine și prietena ei, Charlene,
se concentrară mai mult asupra celor aflați în interior. Și Matt
Gawain îi povestise soției sale despre asemănarea izbitoare dintre
Caleb Biller și fiul cel mare al lui Florence, motiv pentru care cele
două își ținură respirația atunci când Caleb și tânărul coborâră din
mașină.. Nu fură dezamăgite. Chiar și expresia cam morocănoasă de
pe chipul junelui aducea cu tânărul Caleb. Elaine își mai amintea
foarte bine de prima lor întâlnire, la o cursă de cai. Tatăl lui Caleb îl
obligase să fie acolo, iar întreaga atitudine a flăcăului vădea teamă și
împotrivire.
Nici tânărul Biller nu părea să fi venit chiar de bună voie sau, cel
puțin, se certase cu mama lui. Ea îi arunca priviri pline de reproș,
iar el dezvăluia o altă trăsătură a lui Caleb: își ținea umerii în jos,
resemnat. Benjamin era mai atletic și mai bine făcut, dar la fel de
înalt și de slab ca tatăl lui. Nu avea, de fapt, nimic în comun cu frații
1659
mai mici, ambii cu o structură mai îndesată, mai solizi, care păreau
să semene mai mult cu mama lui și cu – după cum formulase cam
eufemistic Nellie Lambert – „ramura mai brunetă a familiei Weber”.
Florence își adună familia în jurul ei. Era o femeie îndesată. În
tinerețe avusese o înclinație spre o anume rotunjime. Între timp
aceasta trecuse. Meseria ei solicitantă nu îi dădea răgazul să
mănânce prea mult și prea des, însă nici nu devenise o frumusețe.
Chipul ei era în continuare cleios și, în ciuda palorii date de munca
de la birou, era acoperit de pistrui. Părul ei des și șaten era prins
într-un coc mare, iar gura mică i se strâmba a supărare. Florence se
forță să zâmbească atunci când își împinse cei trei băieți înspre
reverend. Cei mici făcură pe dată o reverență rapidă și absolut ca la
carte în fața preotului, însă cel mai mare se arătă mai îndărătnic și
schiță doar o plecăciune. Apoi, văzu fetele care puneau flori în jurul
altarului și ochii îi scânteiară cu interes. Micuța roșcată<
Lilian aranjă ultima ghirlandă și cercetă altarul, încruntându-se. Da,
putea rămâne așa. Se întoarse spre reverend, căutând aplauze și
privirea i se opri asupra unor ochi limpezi, verde-deschis. Un chip
alungit, părul blond, trupul bine clădit al vâslașului, care tocmai se
încorda, atunci când băiatul o recunoscu.
— Ben, șopti ea cu vocea gâtuită.
Trăsăturile băiatului oglindiră mai întâi o neîncredere, însă, imediat
după aceea, în ele se ivi un zâmbet aproape nefiresc.
— Lily! Ce cauți aici?

1660
 RĂZBOI

Canterbury Plains, Greymouth, Gallipoli și Wellington,

1914–1916

După ce lucrurile i se uscară cu totul, Gloria se târî spre oraș. Era

moartă de foame. Se făcuse frig și trebuia să mănânce. Pe lângă asta,
avea nevoie și de un adăpost unde să poată dormi. Nu-i era greu să-
și ia ceva de mâncare. Erau suficiente restaurante, ceainării și tarabe
în orașul portuar. Gloria se strădui să nu se apropie prea mult nici
de port, nici de districtul roșu, care se afla de cele mai multe ori în
imediata lui vecinătate. Evită și localurile în care se aflau mai mulți
bărbați, indiferent cât de apetisante ar fi fost mirosurile care pluteau
dinspre bucătărie.
În cele din urmă se hotărî pentru o ceainărie mică, în care servea o
femeie. Probabil că aici erau doar femei de serviciu, dar era mai bine
decât să se expună privirilor chelnerilor și ale celorlalți bărbați din
local. Ceainăria era aproape goală. Doar câțiva oameni mai în vârstă
stăteau la mese, discutând sau citind ziare. Boșorogii nu păreau să
reprezinte un pericol. Gloria se relaxă. Și, spre surprinderea ei, nu
erau doar mâncăruri reci; câțiva clienți mâncau cu plăcere o tocană
consistentă. Să fi fost clienți fideli, care luau aici masa în fiecare zi?
Timidă, Gloria ceru o mâncare, arătând spre farfuriile celorlalți. Ar
fi trebuit, de fapt, să fie obișnuită să mănânce prin restaurante.
Familia Martyn frecventase cele mai bune case din Europa și din
America, însă Gloria nu suportase niciodată atenția chelnerilor și cu
atât mai mult interesul celorlalți clienți față de renumita ei mamă.

1661
În acest loc însă, nu era nevoie de vreo etichetă anume. Chelnerii
erau amabili, dar fără chef de vorbă. Fata care o servea îi aduse
Gloriei un castron mare cu tocană și privi cu plăcere cum
presupusul tânăr mânca fără să respire.
Cu un zâmbet aproape conspirativ, îi mai aduse o porție.
— Vai, tinere, ești mort de foame! Ce ai făcut, ai înotat din
Indonezia până aici?
Gloria se făcu roșie ca racul.
— De unde știți că<?
— Că vii de pe un vapor? Nu-i greu de ghicit. Mai întâi, orașul ăsta
e un sat. Aș fi remarcat demult un flăcău atât de ochios ca tine. Și, în
afară de asta, arăți ca un marinar care tocmai a coborât de la bordul
navei. Părul tău urlă după un frizer, tinere! Cu barba mai ai încă de
așteptat<
Femeia râse. Era rotundă, roșie la față și, în mod evident, inofensivă.
— Dar ai făcut baie. Asta e bine pentru tine. Și încă nu ești
dependent de whisky. Toate astea sunt lăudabile. E prima ta slujbă?
Gloria încuviință.
— Dar a fost înfiorător! izbucni ea. Aș< aș dori să rămân în țara
asta.
— Ai rău de mare?
Femeia dădu din cap, înțelegător.
— Când eram de vârsta ta, am emigrat din Anglia în Australia. Pe
cuvânt, jumătate de călătorie am stat aplecată peste balustradă!
Trebuie să te fi născut pentru asta, ca să fii marinar. Ce vrei să faci
acum?
Gloria ridică din umeri. Apoi, își strânse tot curajul laolaltă.
— Știți cumva unde< poate< unde aș putea găsi un loc de dormit?
N-am mulți bani, eu<
— Pot să-mi imaginez că golanii ăia te-au angajat pentru doar câțiva
cenți! Și nici măcar nu te-au hrănit ca lumea, ești numai piele și os.
Din partea mea, poți să vii și mâine, îți ofer un prânz bun. Am avut
1662
și eu un băiat, dar ăla e acum mare și s-a dus să construiască calea
ferată. Acolo nu câștigi mult, dar îi place că mai vede lumea puțin.
Și de dormit< reverendul de la biserica metodistă are câteva
adăposturi pentru bărbați. Cine poate, face o mică donație, dar dacă
nu ai bani, nimeni nu zice nimic. Doar să te rogi e obligatoriu,
bineînțeles. Dimineața și seara<
Gloria nu se mai rugase de luni întregi, nici măcar înainte de
nefericita sa călătorie. Pe William și Kura Martyn nu îi interesa dacă
fiica lor mergea sau nu la slujbe. În ce-i privea, ei nu mergeau la
biserică. Gloria se dusese la slujbele din Sawston, dar fără să vrea cu
adevărat. Ori de câte ori îl vedea pe reverendul Bleachum, vedea
imaginea sacristiei înaintea ochilor – un preot, cu pantalonii în vine,
peste o femeie din propria lui parohie, cu zece minute înainte ca el
să-i jure credință alteia. Gloria nu știa cu adevărat dacă să creadă în
Dumnezeu, dar nu ar fi dat un cent pe cinstea slujitorilor lui pe
pământ.
La fel de agitată intră și în biserica din Knuckey Street, o construcție
destul de părăginită. Reverendul, un bărbat înalt și blond, tocmai
ținea o slujbă la care nu participa prea multă lume. Gloria privi
neliniștită la trei bărbați care păreau a fi complet decăzuți, aliați în
al doilea rând. Să fi fost ei oaspeți ai adăpostului?
Gloria se rugă cuminte, însă renunță la cântatul alături de cor, la
sfârșit. „Jack Arrow” era încă tânăr, dar trebuie că-și schimbase deja
vocea. Când slujba se termină, preotul o căută, iar ea îi povesti, cu
întreruperi aceeași poveste ca și femeii din ceainărie: Jack, un new
yorkez înnăscut, se angajase din pură dorință de aventură pe un
vapor care naviga spre Darwin. Căpitanul îl exploatase, iar ceilalți
membri ai echipajului fuseseră neprietenoși<
— La cum arăți, ar fi putut fi la fel de bine prietenoși, observă
reverendul necruțător. Îi poți mulțumi lui Dumnezeu că ai scăpat de
acolo nevătămat, nici la trup, nici la suflet!
Gloria nu înțelese ce voia să spună, însă roși.
1663
Preotul dădu din cap plin de înțelegere.
— Se pare că ești un băiat bun, concluzionă el din rușinea Gloriei
care, după toate aparențele, era încă vie.
— Dar ar trebui să-ți tai părul. În noaptea asta dormi aici, și vedem
noi după.
După atâta amabilitate, Gloria sperase la o cameră doar pentru ea,
dar, firește, adăpostul pentru bărbați îi fu și dormitor. Cinci paturi
supraetajate erau înghesuite într-un spațiu mic, incomod, singura
decorațiune constând în crucifixul de pe perete. Gloria își căută un
pat în cel mai îndepărtat colț și speră să nu fie deranjată prea tare,
dar, pe măsură ce se lăsa noaptea, locul se umplea de „oaspeți” de
diferite vârste. Gloria se găsea din nou în mijlocul unui coșmar,
format din putoarea corpurilor nespălate și sudoare masculină.
Măcar nu mirosea a whisky; părea că preotul reușea să controleze
asta. Câțiva bărbați jucau cărți, alții vorbeau. Un bărbat mai în
vârstă, care se culcase în cușeta aflată vizavi de Gloria, încerca să o
atragă și pe ea într-o discuție. Se prezentă drept Henry și o întrebă
de nume. Gloria răspunse monosilabic, mai atentă decât în discuția
cu reverendul, ceea ce se dovedi a fi cât se poate de îndreptățit.
Henry, în mod evident un marinar, nu înghiți povestea fără să pună
nicio întrebare, cum o făcuse preotul, naiv.
— Un vapor de la New York la Darwin? Așa ceva nici nu există
băiete! Trebuie să navighezi prin toată lumea<
Gloria roși.
— Eu< ei< ei voiau să meargă mai întâi în Indonezia, se codi ea.
Să ia o marfă<
Henry își încreți fruntea, însă începu apoi, la rândul său, să
povestească despre călătoriile sale, care toate aveau de-a face cu
aparent infinita lui însingurare de la bord. Gloria abia dacă îl
ascultă. Regreta deja că venise, deși, desigur, pe „Jack” nu-l păștea
niciun pericol.
Sau, totuși? Când se stinseră în fine lămpile cu petrol care dăduseră
1664
până atunci o lumină slabă, și când Gloria se ghemui în sfârșit să
doarmă, simți pe obraz atingerea precaută ce părea a fi a unor
mâini. Trebui să se înfrâneze pentru a nu striga.
— Te-am trezit, Jacky?
Vocea lui Henry, destul de înaltă pentru a unui bărbat, părea a fi
foarte aproape de fața ei.
— M-am gândit că un băiat atât de drăguț< poate că îmi ții puțin
de cald în noaptea asta<
Gloria sări, panicată, în sus.
— Lăsați-mă în pace!
Ea șoptea, dar nu îndrăznea să strige. În imaginația ei încinsă, se
sperie că toți vor sări peste ea.
— Dispăreți! Vreau să dorm singur!
— N-am să-i povestesc nimic preotului despre vaporul spre
Darwin< nu-i place să fie mințit<
Gloria tremura. De fapt, îi era totuna ce-i povestea individul ăsta
reverendului, nu mai voia oricum nimic altceva decât să plece de
acolo. Dar dacă o obliga să „fie drăguță cu el”, se deconspira. Dacă
bărbații de aici observau că este o fată< Plină de curajul disperării,
își ridică genunchiul și îl lovi și ea pe bărbat între picioare.
— Cară-te! strigă ea.
Prea tare. Bărbații dimprejur începură să se agite. Însă, spre mirarea
ei, aceștia îi luară partea lui „Jack”.
— Henry, porcule, lasă băiatul în pace! Auzi doar că nu vrea să știe
nimic de tine!
Henry gemu și Gloriei îi reuși să-l împingă de la marginea patului
său. Se pare că bărbatul ajunsese să se pipăie și cu un altul.
— N-ai primit destul, gunoi homosexual ce ești? Poți să mai iei și
aici o porție de bătaie<
Gloria nu pricepea nimic din toate astea, dar deocamdată răsuflă
ușurată. Nu mai voia să riște de acum înainte. Își luă pătura și
cearșafurile, se adăposti în baia destul de curată și trase zăvorul.
1665
Apoi se înveli, în pătura ei cât mai departe de pisoare. Dimineața
următoare părăsi biserica, înainte ca cineva să se trezească. Nu lăsă
nicio donație. În loc de asta, intră în prima prăvălie și investi trei din
dolarii ei prețioși într-un cuțit și o teacă pe care o putea prinde la
cingătoare. Pe viitor, când avea să doarmă, avea să o facă numai cu
o armă în mână.
Apoi, au urmat păduchii. Gloria observase din ziua precedent că
scurta scufundare în mare nu îi răpusese. Intră nesigură într-o
farmacie și întrebă de cea mai ieftină substanță.
Farmacistul râse.
— Cel mai ieftin ar fi să te tunzi chel, băiete. Oricum ai nevoie de o
tunsoare, arăți ca o fată! Odată țac-pac, nu mai e păr, nu mai sunt
păduchi! După aceea pudrează-ți părul cu asta.
Îi întinse ceva peste tejghea.
Gloria cumpără praful cu doar câțiva cenți și se duse la un frizer. Își
pierdu din nou buclele, de această dată de tot. Nu se mai recunoscu
după ce se uită în oglindă.
— Crește la loc, băiete! râse bărbierul. Costă cincizeci de cenți.
Gloria se simțea în mod ciudat, eliberată atunci când o luă înspre
ceainărie. Avea nevoie urgentă de un prânz bun și era chiar dispusă
să plătească pentru el. Noua ei prietenă se ținu însă de cuvânt și îi
îndesă pe farfurie, fără să-i ceară vreun ban, fasole, ouă și șuncă. Îi
păru totuși rău după frumosul păr al lui „Jack”.
— Ceva mai scurt ar fi fost în regulă, nu imediat așa, la zero! Asta n-
o să le placă fetelor, micuțule!
Gloria ridică din umeri. Atât timp cât nu avea să-i deranjeze pe
posibilii angajatori<
Căutarea unei slujbe se dovedi a fi însă complicată, cu atât mai mult
cu cât Gloria nu îndrăznea să intre în cartierul portuar. La docuri ar
fi fost de lucru din belșug. Se căutau mereu oameni care să ajute la
încărcatul și la descărcatul vapoarelor. Gloria însă căuta o slujbă
doar în oraș, și aici lucrurile se prezentau prost. Majoritatea băieților
1666
de vârsta lui „Jack” își făceau ucenicia pe undeva. Băieți decăzuți ca
„Jack”, care nu proveneau din oraș și pentru a căror reputație nu
stătea nimeni chezaș, erau priviți cu neîncredere. După o zi de
căutări lipsite de succes, Gloria aproape că își dorea să nu fi părăsit
biserica metodistă cu atâta nechibzuință. Cu siguranță că
reverendul i-ar fi putut fi de ajutor, dar frica de Henry și de ceilalți
bărbați era mai puternică. În cele din urmă, investi alți câțiva cenți
din prețioșii ei bani într-o cameră de la o pensiune mică. Dormi
pentru prima dată după luni întregi, liniștită, singură și fără să fie
câtuși de puțin pusă în pericol, în așternuturi curate. Ziua
următoare avu noroc, și reuși să țină locul unui curier care nu se
prezentase la lucru dintr-un motiv oarecare. Livră câteva scrisori și
câteva pachete de la un birou la altul și câștigă atât cât să mai
păstreze camera pentru o noapte. Și în zilele următoare reuși să se
descurce cu niște slujbe temporare, dar când făcu bilanțul, după o
săptămână, lucrurile nu arătau prea bine. Din cei zece dolari ai ei
mai rămăseseră doar patru, iar din banii munciți nu putuse pune
niciun cent deoparte. Deci nici nu putea fi vorba de o călătorie mai
departe spre Sydney, decât doar dacă ar fi plecat pe jos.
Ceea ce și făcu, în cele din urmă. În Darwin, „Jack” nu putea face
niciun ban. Așadar, Gloria o luă de-a lungul coastei și încercă să
găsească slujbe sezoniere în localități mai mici. Acolo, spera ea, erau
cu siguranță ferme care aveau nevoie de un grăjdar. Sau pescari
cărora să le ajute la prins pește.
Din păcate, speranțele ei se dovediră a fi iluzorii. După două
săptămâni, „Jack” abia dacă străbătuse o sută de mile și cheltuise
toți banii. Hoinărea descurajată pe străduțele unui orășel portuar.
Din nou nu știa unde va dormi și din nou suferea de foame. Nu mai
avea decât cinci cenți; cu ei nu mai primea mâncare nici măcar în
spelunca de cea mai joasă speță, precum cea pe lângă care tocmai se
strecurase.
— Ei, micuțule, vrei să faci niște cențișori?
1667
Gloria se sperie. Un bărbat, de bună seamă pe drum spre locanta
îndoielnică. Pe întuneric, nu-i putu recunoaște chipul, dar el își vârî
mâna în pantaloni.
— Eu< sunt un băiat, șopti Gloria și își căută cuțitul. Eu<
Bărbatul râse.
— Păi asta și sper! Cu fetele n-am nimic de gând. Caut un flăcău
drăguț, care să-mi țină de urât la noapte. Hai, plătesc chiar bine<
Gloria privi împrejur, cuprinsă de panică. Bărbatul îi bloca drumul
către următoarea străduță, dar nu părea că s-ar fi năpustit de îndată
asupra ei. Dacă s-ar fi întors pe același drum pe care venise<
Gloria făcu stânga-împrejur și o luă la goană, ca urmărită de furii.
Fugi până rămase fără suflu; apoi, aproape că se prăbuși pe un pod.
Acesta ducea peste un râu care se vărsa în mare. Poate că era și o
lagună< Gloria nu știa și îi era indiferent. I se părea că ajunge din
rău în mai rău. Între pod și zidul portului se plimbau, de colo-colo
câteva fete sumar îmbrăcate.
— Ei, frumosule? Cauți companie pentru seara asta?
Gloria o luă din nou la goană. În cele din urmă, se trezi pe țărm,
plângând. Poate că în preajmă erau și crocodili. Dar, în comparație
cu animalele bipede de care tocmai scăpase, aceștia i se păreau
inofensivi.
Gloria zăcu o perioadă, tremurând în nisip, apoi începu să se
gândească. Trebuia să plece, trebuia să părăsească Australia. Dar
după cum se arătau lucrurile, nu era nicio speranță să-și câștige
banii necesari călătoriei pe cale cinstită. „Jack” abia dacă putea să
supraviețuiască găsindu-și diverse slujbe temporare. Dar un drum
peste ocean, până în Noua Zeelandă, nici nu încăpea în discuție.
„Faci tot ceea ce știi mai bine<” Erau cuvintele cinice alt steward-
ului.
Gloria scânci. Nu putea însă nega: nu fusese niciodată plătită pentru
altceva, decât pentru a fi „drăguță” cu bărbații. Fără cei zece dolari
ai lui Harry, nu ar fi supraviețuit.
1668
Dacă lucra pe cont propriu, de bună seamă că putea face bani din
asta. „Individul a făcut bani cu găleata cu tine”, îi spuseseră atât
steward-ul despre Harry, cât și tânărul fochist despre Richard
Seaton. Jenny din San Francisco nu i se păruse însă tocmai bogată<
Gloria se ridică. Nu avea altă soluție, trebuia să încerce, chiar dacă
era, fără doar și poate, periculos – celelalte fete nu aveau să fie prea
fericite de concurență. Pe de altă parte, după cum îi spusese Jenny,
existau multe lucruri pe care curvele obișnuite nu le acceptau sau le
făceau doar împotriva voinței lor. Gândindu-se la asta, Gloria simți
rușine, durere și teamă, dar nu mai era nimic ce să nu fi izbutit
bărbații să facă deja pe Niobe. Dacă supraviețuise acolo, avea să
reziste și în continuare.
Gloriei i se făcu rău atunci când se apucă să caute în bocceluța lui
„Jack” singura rochie pe care o avea. O îmbrăcă fără tragere de
inimă și o luă încet spre pod.

1669
 2

— Nu acum, mai târziu, șuieră Lilian.

Chiar dacă întâlnirea neașteptată cu Ben îi oprise bătăile inimii preț
de o secundă, mintea îi funcționa – și o făcuse să înțeleagă pe dată
că asemenea manifestări de bucurie nu-și aveau locul aici. Ben
stătea lângă Florence și Caleb Biller, el trebuie că era fiul care tocmai
se întorsese de la Cambridge! Și fără îndoială că nici familia Biller
nici tatăl lui Lilian n-ar fi fost deloc încântați să afle că odraslele lor
își încrustaseră numele în scoarța unui copac din Anglia,
împrejmuindu-le cu o inimă ce simboliza dragostea.
Ben nu pricepu la fel de repede. Nici nu era de mirare, de vreme ce
numele de familie al lui Lilian îi era încă necunoscut. Reverendul
avu însă grijă să-i ajute în acest sens. Poate chiar în mod intenționat
– și el era recunoscut pentru o minte și o inteligență deosebită și este
posibil să fi observat licărul din ochii lui Ben și ai lui Lily.
— Ben! Ce bine că te-ai întors! îl salută el pe băiat, imediat după ce
schimbase obișnuitele politețuri cu Florence și Caleb. Și ce mare te-
ai făcut! Tinerele doamne din Greymouth se vor bate pentru un
dans cu tine. Ți le prezint pe primele<
El arătă spre Lilian și spre celelalte două fete, care tocmai
împodobiseră altarul.
— Erica Bensworth, Margaret O’Brien și Lilian Lambert.
Erica și Margaret făcură, chicotind, o reverență, în vreme ce lui
Lilian nu-i ieși decât un zâmbet forțat. La urma urmei, tocmai
întâlnise privirea rece a lui Florence Biller. Lilian avusese de-a face
cu ea, în cadrul activităților pe care le făcea pentru tatăl ei și, după
cum se pare, nu-i făcuse cea mai bună impresie. Spre deosebire de
ceilalți angajați ai lui Tim, ea nu se lăsa intimidată – de exemplu, îi
făcea legătura telefonică lui Florence doar atunci când tatăl ei avea
cu adevărat timp și liniștea interioară necesară pentru a se ocupa de
1670
problemele sale. Nu avea niciun fel de rețineri în a ademeni clienții
și în a amăgi furnizorii, pentru ca Lambert să fie servit mai repede
decât Biller – în acele vremuri era o artă inimaginabil de valoroasă,
fiindcă economia luase avânt, iar tâmplăriile și fierarii nu puteau
procura atât de repede cherestea, ștampile și unelte, pe cât de
repede se dezvolta mineritul. Firește că Florence rămăsese
politicoasă, dar în cercul restrâns al familiei, „mica Lambert” fusese
deja poreclită drept „fetița nesimțită”. Expresia fusese rostită și în
prezența lui Ben. Iar acum, el o avea pe această „mică bestie”
înainte-i, în carne și oase – iar ea se dovedea a fi Lily a lui, fata pe
care nu reușea să și-o scoată din minte, de când fusese mutat din
Anglia. Fata pentru care umpluse de atunci pagini întregi cu
poezii<
Lilian îi făcu un semn rapid cu ochiul. Ben înțelese.
În timpul slujbei, cele două familii se așezară pe câmpie la capete
puse, însă Lilian și Ben nu se putură concentra asupra predicii.
Amândoi răsuflară ușurați atunci când se termină și ultimul psalm
și cu toții se îndreptară spre bufet. Lilian reuși să se nimerească
lângă Ben la coada de la sucul de fructe.
— Imediat ce termină toți de mâncat și se simt obosiți< atunci ne
vedem... îndărătul bisericii, îi șopti ea.
— La cimitir? întrebă Ben.
Lilian suspină. Nu ar fi vrut să se exprime atât de prozaic și se
întrebase, firește, dacă o fi câmpul lui Dumnezeu potrivit pentru o
primă întâlnire secretă. În cele din urmă, ajunsese la concluzia că în
toate astea se găsea și o componentă foarte romantică. Poate că ușor
morbidă, dar și dulce-amară. Ca o poezie de Edgar Allan Poe<
În afară de asta, nu era niciun alt loc prin preajmă în care să fie la fel
de lipsit de părinți precum era cimitirul.
Așadar, încuviință.
— Uită-te pur și simplu după mine, vei vedea când mă ridic.
Ben încuviință hotărât și își luă în primire limonada. Se gândi
1671
pentru câteva clipe să i-o ofere lui Lilian, pentru a-i scurta timpul de
așteptare, dar ajunse la concluzia că ar fi fost prea bătător la ochi,
astfel că îi făcu doar conspirativ cu ochiul și se duse de acolo. Lilian
privi încântată în urma lui. În fine, se întâmplă ceva! Și, în sfârșit, ca
în romanele ei, iubitul rătăcitor se întorcea. Lily suspină. Era, însă,
un dușman al familiei ei. Ca la Shakespeare! În apărarea ei, putea
spune că la spectacolul de Crăciun de la Oaks Garden nu avusese
niciodată voie să joace rolul Julietei. Acum, însă se găsea în miezul
evenimentelor!

În final, Ben își părăsi primul familia și o luă discret spre biserică.
Din contră, Lily se despărți aproape fără nicio tragere de inimă de
„discuțiile de la masă” dintre Elaine și Tim, Matt și Charlene. Era
din nou vorba despre familia Biller și despre fiul lor mai mare.
Mama lui Lilian și cu Charlene nu mai pridideau să comenteze cât
de mult seamănă fiul cu tatăl său, ceea ce lui Lilian i se păru cam
ciudat. Și frații ei semănau cu Tim, iar băiatul mai vârstnic al lui
Charlene era o copie fidelă a lui Matt Gawain, dar nimeni nu
scăpase vreodată despre asta vreun cuvânt, darămite două. În orice
caz, familiile aveau un subiect minunat de discuție și nimeni nu
băgă de seamă că Lilian se depărtează. Când ajunse în curtea
bisericii, Ben tocmai scrijelea inițialele lor în coaja bătrânului fag,
aflat la capătul estic al cimitirului. Lui Lilian i se păru romantic,
chiar dacă nu foarte iscusit din punct de vedere tactic. Prea multe
„L. L.” și „B. B.” nu puteau exista la urma urmei, în Greymouth. Și
ce? Hotărî să se simtă flatată de faptul că Ben risca să fie prins
pentru ea.
O privi extaziat atunci când se apropie de el printre șirurile de
morminte.
— Lily, n-aș fi crezut că te mai regăsesc vreodată! o întâmpină el.
Acea fată ciudată din Oaks Garden mi-a spus că ai plecat acasă. M-
am gândit că o fi vorba, probabil, de Londra sau de Cornwall sau de
1672
vreo altă localitate din Anglia. Nu mi-ai spus că ești din Greymouth!
Lilian ridică din umeri.
— Și eu am crezut că ești de prin Cambridge sau de undeva
dimprejur. Și m-am gândit că ești sărac, din cauza bursei<
Ben râse.
— Nu, eram doar tânăr. Acesta a fost motivul pentru care am fost
tratat astfel. Am sărit peste câteva clase și universitățile pur și
simplu luptau pentru mine. Cu bursa am putut studia ceea ce am
vrut eu, nu ceea ce-și doriseră părinții mei pentru mine. Până acum,
în orice caz. Însă cu războiul ăsta idiot au avut bineînțeles o scuză
foarte bună pentru a mă aduce înapoi. Și-acum, stau în biroul ăsta
oribil. N-ar trebui să-mi pese de cum se extrage cărbunele din
pământ. Din partea mea, ar putea să rămână foarte bine acolo.
Lilian se încruntă. Nu-i venise niciodată ideea de a lăsa cărbunele în
pământ, și nici nu i se părea prea inteligentă. În definitiv, se putea
vinde scump. Ben era, firește, un poet, și vedea problema cu alți
ochi. Deci, îi zâmbi blând.
— Dar ai trei frați. N-ar vrea să preia ei mina? întrebă ea. Atunci ai
putea studia mai departe.
Ben încuviință, însă cu o expresie înverșunată.
— Ei aproape că se bat pe asta, zise el. Sam are abia doisprezece ani,
dar știe mai multe despre afaceri decât mine. Din păcate, eu sunt cel
mai mare< Dar să vorbim despre tine, Lily. Nu m-ai uitat?
— Niciodată! zise Lilian hotărâtă. Nu te-aș putea uita niciodată. A
fost atât de frumos în Cambridge! Și eu chiar am vrut să vin, aș fi
făcut orice< tocmai în acea zi unchiul meu m-a luat de acolo. Și n-
am putut fugi, au fost mereu oameni în jurul meu. Dar acum
suntem aici.
Ben zâmbi.
— Acum suntem aici. Și am putea să ne< adică, vreau să spun<
— Te-ai mai putea uita o dată pentru a vedea ce culoare au ochii
mei! zise Lilian ștrengărește, apropiindu-se mai mult, cu privirea
1673
ațintită spre el.
Ben o mângâie timid pe obraji și o luă în brațe. Lilian ar fi putut
îmbrățișa întreaga lume atunci când el o sărută.

— Cine a fost băiatul din cimitir?

Tim Lambert era rareori sever cu fiica lui, dar acum stătea
amenințător în fața ei, pe cât de bine era capabil să o facă, cu atelele
și cu cârjele sale. Lilian ședea la biroul ei și tocmai pusese jos
receptorul. Părea mai bine dispusă și mai radioasă ca de obicei – un
observator mai versat decât Tim i-ar fi citit, poate, pe chip că era
îndrăgostită. Însă Tim se pricepea mai mult la bilanțuri sau la cum
se încheia o afacere. Tocmai sărbătorise o astfel de afacere cu un
pahar de whisky, într-o tâmplărie. Bud Winston, negustorul de
cherestea, livra lemnul care ajuta la îndelung plănuita extindere a
minei, iar Tim Lambert îi luase de sub nas lui Florence Biller un
vagon întreg de lemnărie pentru căptușeală. Dacă Tim ar fi vrut să
fie corect, ar fi trebuit să îi mulțumească în mai mare parte lui Lilian
pentru asta, deoarece fiica lui supraveghease negocierile. Însă în
acea zi nu era vorba despre dreptate, ci despre zvonurile care
circulau prin Greymouth. Trebuie să fi fost deja mai peste tot, dacă
le știau până și oameni ca Bud Winston. Tâmplăria nu era, la urma
urmei, un bastion al bârfitorilor. Și asta fusese abia la ora
unsprezece, luni dimineața – până pe după-amiază avea să afle tot
orașul că Lilian Lambert se întâlnea pe ascuns cu un băiat.
— Să nu negi, bătrâna Tanner a văzut totul. Însă e mioapă – nu l-a
recunoscut pe flăcău.
Doamna Tanner era colportoarea numărul unu a orașului. Lilian se
îngrijoră.
— Și ce vrea să spună că a văzut? întrebă ea atunci, cât de
nepăsătoare putu.
Dacă doamna Tanner văzuse sărutul, ea se găsea acum într-o mare
belea.
1674
Tim ridică din umeri.
— Ai stat de vorbă cu un băiat. Pe ascuns, în cimitirul din curtea
bisericii. Tot orașul vorbește despre asta.
— Atunci nu se poate să fi fost chiar atât de pe ascuns, observă Lily,
frunzărind la întâmplare prin niște acte.
În sinea ei, răsufla ușurată.
Tim se lăsă pe scaunul de la biroul său. Gestul îi răpi poziția
strategică, însă era epuizat după drumul în oraș și îl durea șoldul.
— Lilian, a fost Ben Biller? întrebă el într-un târziu. Cineva a adus
numele lui în discuție. Și nici mie nu mi-ar veni vreun altul în
minte, care să ți se potrivească din perspectiva vârstei.
Lilian îi zâmbi angelic. În mod normal, una dintre abilitățile sale
pregnante era capacitatea de a-l evalua pe interlocutor, însă acum
era îndrăgostită.
— Ți se pare și ție că mi se potrivește? Oh, tăticule!
Sări în sus și dădu să-l îmbrățișeze pe tatăl ei. „Ben e atât de
minunat! Atât de gentil, de drăguț”<
Tim se încruntă și o împinse la o parte.
— El e ce? Doar nu vorbești serios, Lilian! În timp ce te-ai plimbat
cu el preț de trei minute printre câteva morminte, ai descoperit că
este bărbatul vieții tale?
Oscila între disperare și amuzament.
— Exact! Lilian radia.
— Dar ne-am cunoscut mai întâi la Cambridge<
Îi povesti tatălui ei, plină de încântare, întâmplarea de la cursa de
bărci, lăsând la o parte doar câteva amănunte nesemnificative, ca de
exemplu sărutul și inima scrijelită în trunchiul de copac.
— Scrie poezii, tăticule! Pentru mine!
Tim o privi rece.
— Lilian, zise el, apoi își schimbă cu greu poziția pe scaunul nu
tocmai comod. E foarte posibil ca toate astea să ți se pară a fi foarte
romantice, dar mie mi-ar plăcea mai mult dacă tânărul ar scrie
1675
poezii pentru altcineva. Tu ești prea tânără pentru a avea un
prieten, iar el e prea tânăr pentru o fată. La vârsta voastră, eu încă
mă mai jucam cu zmeie!
Ultima afirmație era cât se poate de adevărată, chiar dacă
întâmplarea nu fusese tocmai atât de nevinovată, așa cum o înfățișa
Tim. La vârsta lui Lily, el se găsea încă într-un internat englezesc,
iar zmeul folosea la transmiterea mesajelor sale către Mary, fiica
fermierului care aproviziona școala cu lapte. Însă nu se ajunsese la
mai mult de câteva scrisori de dragoste. Mary își alegea prietenii
mai degrabă din rândul elevilor mai mari.
— Ben este foarte matur pentru vârsta lui! susținu Lily. A sărit nu
știu câte clase la școală.
Tim o contră.
— Toate astea nu mă interesează, Lilian. Fără îndoială că băiatul
este inteligent, nici părinții lui nu sunt proști. Dar el ar trebui să-și
folosească mintea pentru a nu sta tocmai pe capul singurei fete din
oraș alături de care complicațiile sunt evidente încă de la bun
început. Lily, nu te poți îndrăgosti de fiul lui Florence Biller!
Tim își trânti cârja, pentru a-și sublinia cuvintele, ceea ce până și lui
i se păru ridicol.
Lilian își aruncă pe spate părul roșu ca focul și își ridică mândră
capul.
— Ba pot!

— Tim, nu-i decât o simplă joacă. Cum de poți lua așa ceva în
serios?
Elaine Lambert stătea în grădina casei sale și își observa soțul care
se afla în mijlocul unei crize, formată dintr-un amestec de grijă și
amuzament. Ca de obicei, atunci când Tim se enerva din cauza unui
subiect, nu putea sta locului. Înaintea accidentului, fusese un bărbat
extrem de agil, care nu intra în birou decât sporadic. Căuta mai
degrabă legături directe cu minerii, sub sau deasupra pământului,
1676
vorbea personal cu furnizorii, iar în timpul liber se dovedise a fi un
excelent călăreț. Limitarea capacității sale de a se mișca îl lovea greu
și la ani buni după accident, iar acum șchiopată încoace și încolo,
înaintea lui Elaine, undeva între grădina de flori și cea de mirodenii,
și se lamenta de evidenta catastrofă pe care Lilian și Ben tocmai o
declanșaseră.
Însă, cel puțin din punctul de vedere al lui Elaine, purta și el o parte
din vină pentru ultimele încurcături, atât de dramatice. În acea
dimineață de luni nu știuse cum să procedeze altfel decât să-și
trimită, acasă pe cel mai scurt drum, încăpățânata fiică. Lilian se și
urcase, docilă, pe iapa cea mică, pe care i-o trimisese bunica Gwyn
în dar de la Kirward Station. Călărise acel cal la fermă și Gwyn i-l
dăruise – cu conștiința încărcată, era totuși vorba de acel mânz pe
care Jack îl crescuse, pe vremuri, din iapa ponei a Gloriei și unul
dintre armăsarii Cob. Părea, însă, că Gloria nu avea să se întoarcă
deocamdată<
În orice caz, vioaia „Vicky” era acum în posesia lui Lilian, care
considera, de bună seamă, că avea o nevoie urgentă de mișcare în
acea zi. Strămoșii lui Vicky erau pur-sânge. Avea nevoie de lungi
distanțe la galop, pentru care se oferea, excelent, drumul bine
asfaltat spre minele Biller. La jumătatea drumului, Lilian dădu de
mașina familiei Biller, ceea ce o făcu pe Vicky să se sperie. Singurul
pasager, aflat pe bancheta din spate, îl puse pe șofer să oprească.
Ben.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare nu se putea reconstitui fără a-i
obliga pe cei doi protagoniști să participe la un interogatoriu mai
mult decât penibil. Șoferul – inițial constrâns de furioasa Florence
să-i ducă fiul refractar pe cel mai drept drum acasă – povestise că
tânărul domn ar fi vrut să coboare, motivând că, poate, tânăra
doamnă avea nevoie de ajutor în îmblânzirea calului. Apoi, Ben
dispăruse, probabil în căutarea lui Lily, în lanul de ferigi de lângă
râu, unde șoferul nu-l putuse urma, ceea ce era lesne de înțeles.
1677
— Cum de l-a trimis Florence pe Ben acasă? se interesă Elaine.
Lilian încă nu se întorsese, dar nu-și făcuse prea multe gânduri
despre asta. Fata obișnuia să se plimbe de multe ori călare, în timp
ce tatăl ei venea acasă cu mașina sau cu trăsura cu un cal. Cât
despre cearta de dimineață dintre tată și fiică, Elaine nu avea, la
urma urmei, de unde să știe de asta.
Însă Tim ajunsese acum la ora obișnuită – de bună seamă pregătit
să-și interogheze în continuare fiica. S-ar fi enervat și mai tare dacă
ar fi aflat că ea umblă brambura, în loc să își execute arestul la
domiciliu la care fusese condamnată de dimineață. De aceea Elaine
îl adusese mai întâi în grădină, pentru a înțelege mai bine cele
întâmplate.
— Păi de ce crezi? se miră Tim. Cineva i-o fi spus-o și bunei noastre
Florence! Asemenea zvonuri se răspândesc cu iuțeala focului! Mă și
mir cum de tu încă n-ai aflat de toate astea.
Elaine ridică din umeri. Mai bine nu-i dezvăluia soțului ei că ea și
Charlene se întâlniseră în acea după-amiază, la un ceai, cu Madam
Clarisse, matroana bordelului. Cele trei femei își continuau vechea
prietenie, dar Matt și Tim era mai bine să nu afle că între soțiile lor
și prostituată existau legături mai personale. La Madame Clarisse
ajungeau seara, firește, toate zvonurile, însă peste zi, când femeile
onorabile bârfeau, frumusețile nopții obișnuiau să doarmă.
— Îmi închipui că Florence se enervează pe tema asta mai mult
decât mine! spuse Tim mai departe.
— Mai mult? îl ironiză Elaine.
— În orice caz, tocmai m-a sunat, și dacă ar putea trimite foc și sabie
prin telefon, acum biroul meu ar fi distrus și carbonizat. Din câte
spune șoferul ei, Lily a noastră l-ar fi târât pe Ben de chică într-o
pădurice, iar acolo<
Se opri.
Elaine chicoti.
— Sărmanul băiat!
1678
— Lainie, te rog să iei chestiunea în serios! Relația încordată cu
Biller nu-i deloc comică, Lilian nu trebuie să o înrăutățească și mai
mult.
Tim se așeză totuși pe unul dintre scaunele de grădină.
— Bine, Tim, dar ce face ea la urma urmei? Dacă am înțeles bine, l-a
cunoscut pe băiat la Cambridge. Au flirtat puțin și acum Lily este
într-al nouălea cer, fiindcă întâmplarea a făcut să se regăsească. O
știi doar, este o romantică. Să faci din asta o dramă e o prostie. Din
contră, o va face numai să se afunde și mai mult în toată povestea.
— S-au întâlnit pe ascuns! insistă Tim.
— Ziua în amiaza mare, în spatele bisericii, îl luă Elaine peste picior.
Atât de ascuns, încât ei nici nu au observat-o pe doamna Tanner.
— Păi tocmai asta dă de gândit, bombăni Tim. Trebuie să fi fost
preocupați unul de celălalt<
Elaine izbucni în râs. Era cât se poate de normal la o dragoste
tânără.
— Crede-mă, Tim, cel mai bine ar fi să nu o bagi în seamă. Și cel mai
bine ar fi să permiți prietenia cât se poate de deschis. Dacă cei doi se
întâlnesc pe ascuns, se va naște un sentiment de Romeo și Julieta.
Dacă familia Capulet l-ar fi invitat însă la o cină pe micul Montague,
Julieta și-ar fi dat repede seama că tânărul nu are nimic altceva în
cap decât duelurile, și că e prea nătăfleț să îndeplinească cele mai
simple atribuții, fără să se sinucidă imediat.
Tim zâmbi fără să vrea.
— Însă Capuleții ar fi încheiat cina cu o baie de sânge, dădu el de
gândit. Cel puțin, dacă ar fi fost atât de nărăviți ca Florence Biller.
De aceea, este mai mult sau mai puțin totuna care este poziția
noastră, ea nu va accepta în niciun caz această prietenie. Și, în ce mă
privește, i-am promis lui Lilian că îi voi interzice contactul cu fiul ei.
Cât mai strict cu putință.
Se ridică greoi, aparent pentru a-și demonstra autoritatea.
Elaine scoase o figură plictisită și-l sprijini. Dar nu-și putu reține o
1679
observație de final.
— Atunci, să vedem unde o să ajungi cu asta!

— Florence, te rog frumos, ce face el atât de rău?

Caleb Biller obișnuia să evite, în majoritatea cazurilor, discuțiile cu
soția lui, dar de această dată i s-ar fi părut un act de lașitate. De
aceea sorbea deja din cel de-al doilea pahar cu whisky. Primul,
pentru a-și face curaj, al doilea, pentru a-și menține decizia, în caz
că avea dubii. Când Florence intrase în salon și începuse cu
acuzațiile împotriva fiului său, Caleb aproape că scăpase din mână
prețiosul pahar din cristal cu nu mai puțin valorosul malț. Deși
Florence Biller avea renumele de a se aprinde repede, ea era, în
general, un om foarte stăpânit. Dacă își punea neîncetat angajații la
punct, era fiindcă o considera un lucru absolut necesar.
La începutul activității ei de director executiv al minei Biller, nu
fusese luată chiar atât de mult în serios. Un stil de conducere lucid,
văzut în cazul unui bărbat, cu siguranță ca un punct forte – era
considerat, la o femeie, drept o slăbiciune. Florence nu reușise să se
impună decât făcând capetele să cadă, însă, de la un moment dat
începuse să-i facă plăcere. Apoi începuse să fie temută în egală
măsură de către angajați, de către furnizori și de către partenerii de
afaceri. Dar chiar dacă se arăta furioasă, în interior rămânea rece ca
gheața, ceea ce nu se vedea în exterior. Era uniforma de birou a lui
Florence Biller, o bluză albă și o fustă bleumarin. Cu un croi rigid
lăsau mereu impresia că erau proaspăt călcate, și nici măcar în plină
vară nu lăsa să se întrevadă urme de sudoare. Părul ei, des și șaten,
era prins într-un coc foarte strâns, din care nu îndrăznea să scape
nici cea mai mică șuviță.
În acea zi, însă, lucrurile stăteau altfel. Fiul ei, Ben, o scosese din
sărite, fața i se înroșise și din coc i se desprinseră bucle care îi
coborau pe chip și, în mod paradoxal, îl făceau să pară mai moale.
Pălărioara ei decentă, albastră, stătea strâmbă peste păr. În mod
1680
evident, nu se mai obosise să o aranjeze în fața oglinzii din birou.
— S-a întâlnit cu o fată! spusese ea indignată, plimbându-se încoace
și încolo prin cameră. Împotriva ordinului meu explicit!
Caleb zâmbi.
— E vorba acum de fată în sine, de o anumită fată sau de ordin? se
interesă el.
Florence îl săgetă din priviri.
— De toate împreună! Trebuie să asculte de mine! Și, în ce o
privește pe fată< dintre toate fetele de pe lume, trebuia să fie
neapărat Lilian asta, Lambert! Această mică bestie nesimțită, cu
originea ei mai mult decât îndoielnică!
Caleb ridică din sprâncene.
— Mica Lilian este, fără îndoială, puțin cam ciudată, observă el în
treacăt. Într-adevăr, el o știa pe fată atât din vedere, cât și din
insultele lui Florence despre impertinențele ei de la telefon.
— Dar ce este îndoielnic la originea din Timothy Lambert?
— Elaine O’Keefe, sau, mai bine spus „Lainie Keefer” a fost una
dintre fetele lui Madame Clarisse, iar Lilian s-a născut la numai
câteva luni după nuntă. Trebuie să mai continuu? întrebă Florence.
Caleb suspină.
— În ceea ce privește această poveste, s-ar putea spune multe
despre origini, mormăi el. Lainie însă nu a fost niciodată o
prostituată. A cântat în cârciumă la pian, nimic mai mult.
Paternitatea lui Tim în cazul lui Lilian este de netăgăduit<
— Elaine O’Keefe și-a împușcat primul bărbat! triumfă Florence.
— În legitimă apărare, dacă îmi amintesc bine.
Caleb ura să readucă la viață vechile povești.
— În orice caz, lui Tim îi merge bine. Deci, nu și-a făcut un obicei
din asta și nici nu cred că se moștenește. În afară de asta, Ben a
întâlnit-o pe mica Lambert doar o singură dată. Nu vorbim aici de
vreo căsătorie!
Caleb își luă al treilea whisky.
1681
Florence ridică din sprâncene, gândindu-se la asta.
— Una duce la alta, zise ea. În orice caz, îi bagă prostii în cap. Am
găsit asta mai devreme pe biroul lui.
Își scoase o foaie de hârtie din buzunar.
— Scrie poezii!
Caleb luă biletul și îl citi în grabă.
— Trandafir din Cambridge, barca-mi este a ta, Al tău vreau să fiu
până mă cuprinde moartea. Într-adevăr, asta dă de gândit, observă
Caleb și dădu tot whisky-ul pe gât. O fi el un bun lingvist, dar nu
văd niciun pic de talent literar.
— Caleb, nu-ți bate joc! îl avertiză Florence și-și aruncă pălăria.
Băiatul este încăpățânat și asta am să i-o scot din cap! Și scriitura. O
să învețe să gândească precum un om de afaceri!
Caleb întinse mâna după sticla de whisky.
— Niciodată, zise el curajos. Nu-i născut pentru asta, Florence. La
fel cum nu sunt nici eu. E și fiul meu<
Florence se întoarse către el. Îi zâmbi cu buzele întredeschise oribil,
iar Caleb se înfioră atunci când descoperi în privirea ei aceeași
desconsiderare care se afla de atâtea ori și în ochii tatălui său.
— De bună seamă, iată cauza răului! constată ea, plină de venin.
Auzi ușa casei? Cred că a sosit<
Florence ascultă cu atenție. Caleb nu auzi nimic, dar soția lui luă
poziție.
— El e! O să mă duc acum și-o să-l bat până i-o scot din cap pe mica
Lambert! Și scriitura odată cu ea!
Ieși furioasă.
Caleb mai bău un whisky.
— Atunci, să vedem unde o să ajungi cu asta mormăi el și se gândi
la acea noapte, cu ani în urmă, când „se impusese ca bărbat” în fața
lui Florence. Prima și singura dată<

Încrederea în sine a lui Caleb Biller fusese egală cu zero, atunci când
1682
îi ceruse mâna lui Florence Biller. Până cu puțin timp în urmă, s-ar fi
opus unei căsătorii cu disperare. Pe Caleb nu-l interesau femeile.
Ori de câte ori se gândea la dragoste, avea în fața ochilor doar
trupuri de bărbați, iar excitat nu fusese decât o singură dată.
Colegul lui de cameră din timpul perioadei lui de internat din
Anglia fusese prietenul lui. Mai mult decât un prieten.
Ca fiu de industriaș din Greymouth, Caleb nu avea nicio speranță
să-și poată trăi predispoziția. Se resemnase cu viața de burlac deși
știa că acest lucru aducea după sine un scandal cu părinții. La urma
urmei, ei sperau la un moștenitor pentru minele Biller. Atunci,
Caleb o cunoscuse însă pe cântăreața Kura-maro-tini, care-i prețuise
calitățile de pianist, compozitor și aranjor. Împreună, pregătiseră
primul program de la „Ghost Whispering”, vizitaseră triburi maori
și le studiaseră arta și muzica. Între timp, părinții lui Caleb
aranjaseră căsătoria lui cu Florence Weber, ceea ce-i provocase
tânărului teamă și disperare. În cele din urmă, Caleb și Kura se
apropiaseră atât de mult, încât îi recunoscuse fetei predispoziția lui.
Caleb își amintea și acum cu precizie sentimentul nesfârșitei ușurări
simțit atunci când Kura reacționase calm la mărturisire. Înainte să
vină la Greymouth, fusese într-un turneu prin Australia și Noua
Zeelandă, cu un ansamblu format din cântăreți de opera și dansatori
de balet. Și, printre artiști, dragostea dintre bărbați părea, a fi ceva
foarte normal. Kura făcuse atunci un plan, care să-i permită lui
Caleb să trăiască în libertate. La urma urmei, și în el zăcea un artist.
Dacă făcea carieră ca pianist și aranjor al Kurei, putea părăsi
Greymouth-ul și să-și vadă de viață după cum avea chef.
Toate astea sunau minunat, dar eșuaseră, în cele din urmă, din
cauza timidității lui Caleb. Emoția îl făcea să nu poată dormi nici
măcar înaintea celor mai mici spectacole; atunci când amenințau să
vină angajamente mai mari, devenea de-a dreptul bolnav. În cele
din urmă, depusese armele înaintea marelui, adevăratului succes. O
lăsase baltă pe Kura la nevoie și se înțelesese cu Florence. Ea urma
1683
să conducă minele Biller și se mulțumea cu o căsătorie de formă.
Nu se discutase însă niciodată faptul că Florence ar fi dorit,
vreodată, să lase moștenire mina ei propriilor săi urmași. Caleb fu
disperat atunci când văzu ce priviri cercetătoare le aruncă ea
angajaților de la birou, și chiar și minerilor. Într-un final, devenise
evident că bărbatul ales era secretarul ei și, în ceasurile lui de
depresie, Caleb ar fi tăcut, fără doar și poate, și s-ar fi prefăcut că nu
e nimic. Însă el începu să prindă elan în primele luni de după nuntă.
Pentru prima dată i se luase de pe umeri presiunea de a îndeplini o
treabă care nu i se potrivea. În loc să se ocupe de conducerea
obositoare a minei, scria articole pentru reviste de profil – și, spre
surprinderea lui, acestea erau primite cu o încântare nemărginită.
Arta maori era încă un domeniu neexplorat. Gazetele se omorau de-
a dreptul să publice articolele lui și, la scurt timp după aceea, se găsi
într-un intens contact epistolar cu unele dintre cele mai diferite
universități din Lumea Veche. La asta s-a mai adăugat și faptul că
Kura-maro-tini înregistra succes după succes și, conform înțelegerii,
îi trimitea banii care îi reveneau din încasări. Caleb deveni cunoscut
și, pe deasupra, câștiga bani. El deveni pentru prima dată în viață
plin de sine. Se ținu tare – și nu avea să permită ca un miner
neînsemnat să-i pună coarne!
Florence Weber-Biller nu era îndeajuns de înțelegătoare pentru a
recunoaște asta. Mai mult, la acest prim bărbat al ei își permise și să
fie ușor îndrăgostită. Ceea ce a dus la acțiuni care, mai târziu, îi
părură și ei penibile. Florence își îngăduia să arboreze ocheade
galeșe la întâlnirile cu Terrence Bloom urmărindu-i silueta suplă și
sportivă cu niște priviri posesive. Bineînțeles că Terrence se folosise
de asta.
Partenerii de afaceri și furnizorii se mirară că el îndrăzni, dintr-
odată, să-și exprime părerile și să facă propuneri, iar Florence nu-l
punea la punct, ba, mai mult, îi accepta cuvintele de parcă ar fi fost
mană cerească. Bârfitorii de serviciu din Greymouth, fie ei bărbați
1684
sau femei, începură să vorbească, iar Caleb îi arunca lui Terrence
priviri pline de neîncredere. Tânărul i le întorcea, cu aroganță –
dacă ar fi dat dovadă de puțină sensibilitate, Florence ar fi trebuit să
simtă tensiunea care creștea în birourile pe care, pe atunci, le mai
împărțea, de formă, cu Caleb. La ultima ceartă se ajunsese din cauza
unui weekend pe care Caleb vru să-l petreacă la un trib maori care îi
devenise apropiat. Tribul era, de fapt, din regiunea de lângă
Blenheim, dar pe atunci se află în plină migrație. Caleb hotărâse să-l
întâlnească în regiunea Punakaki, dar, în fapt, prietenii lui îl
așteptau deja la Runanga; mult mai la sud și mai aproape de
Greymouth. Drept urmare, Caleb nu avea niciun motiv să petreacă
noaptea în cort după ce făceau obișnuitul schimb de cadouri cu
maori, după ce își împărtășeau amintiri despre vizitele anterioare și
după ce aveau să cânte împreună. Caleb cânta la mai multe
instrumente maori și nu pierdea nicio ocazie să primească noi
instrucțiuni de la tohunga triburilor. În timp ce povesteau, cântau și
dansau, sticla de whisky se plimba, desigur, în cerc, iar Caleb nu
mai era foarte treaz atunci când ajunse acasă, la o oră târzie. Auzul
îi funcționa însă în continuare perfect, iar zgomotele care veneau
din încăperile lui Florence puteau fi doar cu greu interpretate greșit.
Caleb nu stătu mult pe gânduri, ci deschise ușa cu forța. Nu se
întâmpla decât rar să fie cuprins de o furie oarbă, dar imaginea lui
Florence în brațele micului ei secretar impertinent – aici, în propria
lui casă! – îi făcu sângele amestecat cu alcool să fiarbă. Firește că nu
trecuse la fapte. Caleb era un gentleman desăvârșit. Rămase o
vreme în cadrul ușii, înmărmurit, în timp ce Florence se ridică
roșind toată, iar Terrence încercă să se pună, ca pentru a o proteja,
în fața ei.
— Domnule Bloom, veți părăsi pe dată casa și firma mea, zise Caleb
liniștit, însă cu o voce plină de furie. Nu vreau să vă mai văd
vreodată în Greymouth. Dacă va intenționa cineva să vă angajeze,
voi face uz de influența mea. Ceea ce ar fi foarte compromițător
1685
pentru dumneavoastră, fiindcă, bineînțeles, va trebui să susțin că ați
fi voit, să spunem, să vă îmbogățiți și din punct de vedere financiar
de pe urma familiei mele. Dacă veți dispărea însă pe loc, soția mea
vă va oferi cele mai bune recomandări.
Terrence Bloom rămase uluit după acest discurs, la fel ca și Florence
dar apoi se grăbi să părăsească imediat patul. Caleb nu-i aruncă
nicio privire atunci când se furișă pe lângă el, cu hainele strânse la
piept.
— Cât despre tine, Florence<
Caleb inspiră aer adânc în piept. Partea asta era mai complicată,
fiindcă nu știa dacă o va putea duce la bun sfârșit, fără să se facă de
râs.
— Îl iubești pe individul ăsta, sau e vorba de< prăsilă?
Ultimul cuvânt i-l aruncă de-a dreptul în față.
Florence nu se lăsă intimidată. Ea îl fulgeră, la rându-i la fel de
furioasă.
— Doar nu ai de gând să-mi refuzi un moștenitor? întrebă ea. Tatăl
tău ar fi, în orice caz, extrem de dezamăgit, dacă s-ar afla că tu...
Aruncă o privire foarte expresivă spre pelvisul lui Caleb.
Bărbatul trase aer în piept, șuierând. Seara petrecută cu maurii nu-l
satisfăcuse doar din punct de vedere artistic, ci îi trezise și o altă
dorință. Ca de fiecare dată când îi vedea pe bărbați dansând haka-
urile lor de război, își simțise mădularul întărindu-i-se și de cele mai
multe ori își alegea un războinic, a cărui imagine și-o readucea mai
târziu înaintea ochilor minții, atunci când se masturba. De această
dată încercă să suprapună, cu toată voința de care era în stare,
imaginea dansatorului musculos, pictat în culori vii, peste trupul
ghemuit și despuiat al lui Florence.
— Nu-l voi dezamăgi nici pe el, nici pe tine, zise Caleb și își
descheie pantalonii.
Florence trebuia de-acum să tacă. Dacă i-ar auzi vocea< dacă ar
mai continua cu jignirile<
1686
— Ține-ți gura!
Caleb îi apăsă mâna pe față, atunci când ea dădu să spună ceva. Se
aruncă asupra ei și o forță, cu mâinile și genunchii, să stea liniștită,
în vreme ce el se ridică peste ea, pregătit să o pătrundă. Caleb
încercă să se concentreze asupra ritmului percutant al haka-ului, să
vadă jocul mușchilor dansatorilor< se gândea și la mâinile
puternice ale bărbaților care își aruncau sulițele, la pielea lor
strălucitoare, acoperită de o sudoare cu miros pământiu< Spre
norocul lui, Florence nu se parfumase. Putea să-și mențină fanteziile
în timp ce se apropia de ea, în timp ce o pătrundea< Ea scoase un
sunet slab atunci când începu să se miște în ea. Ar fi trebuit să fie
udă, dar nu era. Caleb încercă un ușor sentiment de vinovăție
pentru durerea pe care i-o provoca, dar apoi uită de asta< Nu avea
voie să se gândească la Florence, atunci când< Caleb o penetra în
ritmul haka-urilor. El era sulița din mâna dansatorului său favorit,
era prins de acesta strâns< și, în cele din urmă, îi dădu drumul,
pentru a găsi ținta, la unison cu trupul și cu spiritul dansatorului<
Caleb se lăsă să cadă ușor peste Florence, după ce arma i se golise.
— Îmi pare rău, zise el încet.
Florence îl împinse deoparte, se ridică greoi și merse clătinându-se
în baie.
— Eu sunt cea care trebuie să se scuze, făcu ea. Ceea ce am făcut
este de neiertat. Ce ai făcut tu este< ei bine, hai să spunem, datoria
noastră<

Caleb nu-și mai îndeplinise datoria niciodată după aceea, dar

Florence evită de atunci înainte cu orice preț să-l bruscheze din nou.
Roși toată atunci când, la câteva săptămâni după acea noapte, îi
mărturisi că era gravidă.
— Bineînțeles că nu știu dacă<

Caleb scutură din cap, revenit între timp la realitate și în continuare

1687
rușinat.
— Ai vrut un moștenitor. Dacă am eu unul, asta mi-e cam
indiferent.
Desigur, în primele luni și în primii ani, Caleb și Florence erau
nesiguri în legătură cu originea micului Ben. Însă, încă de pe atunci,
mama lui Caleb susținea că fiul lor este copia lui fidelă. Lucru
devenit, mai târziu, evident. Era fiul lui Caleb nu doar în ce privea
aspectul exterior. În curând se arătă și firea lui gânditoare, chiar și
spiritul lui cercetător. Ben învățase încă de la cinci ani să citească și
abia dacă mai putea fi luat din fața cărților tatălui său. Era ceva mai
puțin interesat de muzică și de artele meșteșugărești decât de limbi.
Se adâncea în dicționarele lui Caleb și absorbea propozițiile maori
pe care tatăl lui i le rostea, aidoma unui burete.
— Cum se vorbește pe Hawaiki? se interesă el când împlini șase ani
și îl întrebă pe un tânăr din insulele Cook, pe care întâmplarea îl
adusese în serviciul unui partener de afaceri al familiei Biller,
despre limba vorbită în patria lui.
La șapte ani, se plictisea de moarte la școala primară din
Greymouth, iar Florence fu de acord cu dorința soțului ei de a-l
trimite pe Ben în Anglia. Caleb spera pentru fiul său la o provocare
intelectuală cât mai complexă, iar Florence, mai degrabă la o
normalizare. Băiatul sensibil, care stăpânea deja calcule dificile, dar
care se lăsa fraierit complet de frații săi mai mici atunci când era
vorba să cumpere dulciuri de la băcănie, o neliniștea. Sam, cel de al
doilea născut, care semăna, spre norocul ei, mai mult cu ea decât cu
maistrul miner care îi era tată, avusese mai mult noroc. Se bătea și
se certa ca un băiat adevărat și, în loc să facă comparații între maori
și alte limbi polineziene, încerca să-i deschidă picioarele lui Weta.
Cel de-al treilea, Jake, semăna mai mult cu Florence, deși ea putea
recunoaște foarte bine asemănări evidente între el și tatăl lui, un
angajat de la firmă. Însă, de această dată, ea nu mai riscase. Atât
maistrul miner, cât și contabilul fuseseră concediați sau avansați la
1688
mine din alte regiuni, de îndată ce aflase că e gravidă. Abia după
aceea, îi mărturisise lui Caleb că are vești bune. El recunoscu toți
copiii, fără să crâcnească.
Caleb zâmbi cu gândul la singurul lui copil adevărat. Nu îi putea
lua în nume de rău relația cu Lilian Lambert. Din contră, nu se
simțise niciodată atât de ușurat. Bine, poate că era fata nepotrivită
dar, în orice caz, era fata care îi câștigase inima lui Ben. El nu
moștenise de la Caleb nefericita sa predispoziție. Ben nu trebuia să
lupte împotriva unei dorințe pentru care avea să fie disprețuit de
lume întreagă.

În vreme ce părinții lor se certau și analizau situația, Lilian și Ben

mergeau, mână în mână, prin pădurea de ferigi de pe malul râului.
Nu era foarte ușor, fiindcă majoritatea drumurilor porneau de cele
mai multe ori de la șosea și se terminau într-un locșor idilic. Ben și
Lily voiau însă să-și amintească de plimbarea de pe malul apei din
Anglia și, drept urmare, din motive romantice, cei doi se luptau să-
și croiască drum printre tufe și micii arbuști putrezi. Ochii lui Lilian
străluceau când Ben o ajuta, politicos, să treacă peste toate
obstacolele, pe care, în mod obișnuit, le-ar fi putut învinge și
singură. Mica Lilian, sprintenă ca un spiriduș, se ținea mai bine pe
picioare decât neîndemânaticul Ben. Când nu erau obstacole de
trecut, cei doi flecăreau despre viitorul lor. Ben îi explică printr-o
sumedenie de cuvinte că, de fapt, nici nu era atât de nefericit că se
întorsese în Noua Zeelandă. Universitățile din Dunedin, Wellington
sau Auckland îi ofereau mult mai multe posibilități de cercetare în
domeniul lingvisticii, ceea ce îl interesa de fapt.
— Limbile polineziene. În principiu, fiecare insulă o are pe a ei,
chiar dacă, desigur, există elemente înrudite. Dar exact aici e și
șansa – dacă e să comparăm maori cu celelalte limbi, ar trebui
îngrădit teritoriul de origine al primilor coloniști la Noua
Zeelandă<
1689
Lilian îi sorbea cuvintele de pe buze, chiar dacă aproape că nu
cunoștea niciun cuvânt maori. Până de curând, îi fusese cât se poate
de indiferent unde se afla legendara țară „Hawaiki”. Firii ei
romantice îi era suficientă povestea cu întoarcerea sufletelor acasă
după ce treceau prin Cape Reinga. Dar, dacă Ben vorbea despre
asta, atunci lucrurile stăteau, firește, cu totul altfel.
Lilian îi povestise despre sejurul ei la Kirward Station, unde, în
ciuda doliului, fusese foarte fericită. Își dorea să trăiască într-o bună
zi la o fermă, să aibă în jurul ei multe animale și „enorm de mulți”
copii.
Ben îi sorbea cuvintele, deși nu-i plăceau în mod deosebit nici
vacile, nici câinii, și trebuia să-și facă mereu curaj înainte de a se
apropia pe un cal. Mașinile îi plăceau cu mult mai mult, deși, până
atunci, nu condusese niciuna de unul singur. Copii mici? Gălăgia nu
i se păruse întotdeauna agasantă. Dar dacă Lilian visa la o familie
mare, era, bineînțeles, cu totul altceva.
Ea îi scrise prietenei sale din Anglia o scrisoare lungă, în care
povestea cât de multe au în comun Ben și cu ea, iar Ben visa la o altă
poezie despre întâlnirea sufletelor pereche.

1690
 3

Gwyneira McKenzie se îmbrăcă pentru cină, deși, mai nou, accepta

cu plăcere ajutorul uneia dintre servitoarele sale maori. Până de
curând, abia dacă își simțise vârsta, însă, după evenimentele
ultimelor săptămâni, era adesea prea epuizată și prea lipsită de
vlagă pentru a-și îmbrăca singură corsetul și pentru a-și înlocui
rochia largă de zi cu un costum elegant. O făcu și în acea zi, deși, de
fapt nici nu mai știa de ce ținea la acea tradiție pe care o simțise, ca
tânără femeie cu ambiții de pionierat, drept agasantă și lipsită de
gust. La urma urmei, urma să fie singură la masă cu fiul ei
monosilabic și nefericit, a cărui disperare îi provoca răni în suflet. Și
ea jelea; îi ducea dorul lui James cu fiecare fibră a inimii. Fusese al
doilea eu al ei, oglinda sa, umbra ei. Cu el, râdea și se certa; de când
se găsiseră într-un sfârșit, abia dacă fuseseră despărțiți o singură zi.
Pierderea lui James o marcase. Fusese cu doar câțiva ani mai în
vârstă decât Gwyneira și, în ultimii ani, devenise tot mai șubred.
Din contră Charlotte< Jack sperase la o viață lungă alături de ea.
Voiau copii, făcuseră planuri< Gwyneira putea înțelege foarte bine
că Jack era de neconsolat.
Își mușcă buzele, în timp ce Wai, servitoarea, îi încheia ultimii
nasturi ai rochiei. Uneori, resimțea o oarecare furie față de nora ei.
Bineînțeles că Charlotte era vinovată de boala sa. Dar decizia ei
egoistă din Cape Reinga o rupsese prea abrupt de lângă Jack. Nu
avusese timp să-și ia rămas bun de la ea și să se resemneze cu
gândul că o va pierde pe Charlotte. Pe de altă parte, Gwyn nu putea
decât să înțeleagă decizia Charlottei. Și ea ar fi preferat o moarte
rapidă unui sfârșit lent și chinuitor, precum cel pe care tânăra
femeie îl vedea înainte-i.
Suspinând, îi permise lui Wai să îi pună șalul negru în jurul
umerilor. De la moartea lui James, Gwyneira era în doliu – un obicei
1691
la care ținea, deși era, de fapt, lipsit de sens. Lui Jack îi era
indiferent, el ce se îmbrăcase, după terminarea ceremoniei de
înmormântare, cu hainele obișnuite. Iar maorii oricum nu aveau
obiceiul hainelor de doliu.
— Pot să plec acum, domnișoară Gwyn? Kiri vrea să o ajut în
bucătărie<
Wai nu ar fi trebuit să întrebe, dar era nouă în casă și cam timidă,
Doliul continuu și atmosfera deprimantă îi sporeau nesiguranța.
Gwyneira încuviință și se strădui să-i zâmbească încurajator.
— Bineînțeles, Wai. Mulțumesc. Și diseară, când pleci acasă, ia cu
tine, te rog, câțiva cartofi de sămânță pentru Rongo. Ceaiul ei de
dormit m-a ajutat mult.
Fata dădu din cap și se strecură afară.
Maorii< își zise Gwyneira. Se gândea cu multă căldură la tribul
Ngai Tahu, stabilit la Kirward Station și, în mod excepțional, nu
doar la fidelii ei angajați ori la vrăjitoarea Rongo Rongo. Și lui
Tonga, căpetenia și, de fapt, vechiul ei adversar, îi acorda, mai nou,
simpatia ei. După moartea lui James, îi ajutase să rezolve o dilemă
aproape lipsită de speranță și anume problema locului de
înmormântare.
Ca la orice fermă mai mare, aflată departe de orașe, și la Kirward
Station era un cimitir al familiei. Soția lui Gerald Warden, Barbara,
era înmormântată acolo, alături de Gerald, întemeietorul Kirward
Station, și chiar și Paul, fiul lui. Ea ridicase o placă memorială
pentru Lucas Warden, primul ei soț. James McKenzie însă nu era un
Warden, la cum nu era nici Charlotte, și Gwyneira se împotrivea
ideii de a-i înmormânta pe cei doi acolo, alături de adevăratul
părinte al fermei. Pe de altă parte, familia Greenwood ceruse oricum
permisiunea de a-și îngropa fiica în Christchurch, iar Jack
consimțise fără pic de voință.
Însă James< Gerald Warden îl urmărise pe fostul șef al fermei ca pe
un hoț de animale. Ar fi fost absolut înnebunit dacă ar fi știut de
1692
paternitatea acestuia în cazul primei lui nepoate, Fleurette. A-i pune
pe cei doi bărbați, acum, după moarte, unul lângă altul, i se păru
macabru lui Gwyn, dar nici nu fusese capabilă de a hotărî locul
unui al doilea cimitir.
Prea zăpăcită pentru a se mai gândi la asta, îl primise pe Tonga cu
repulsie atunci când el venise să îi prezinte condoleanțele, ca și
reprezentant al Ngai Tahu. Ca de fiecare dată când venise la
Gwyneira „șeful” purta îmbrăcămintea tradițională a căpeteniei.
Disprețuia de ani buni îmbrăcămintea vestică. Renunțase însă, în
mod excepțional, la escortă și la aducerea securii războiului. În locul
lor, el se plecă înaintea ei și își exprimă, politicos și într-o engleză
impecabilă condoleanțele. Apoi, spuse că mai era ceva important de
discutat.
Gwyneira se gândi, cu conștiința încărcată, la nemulțumirea ei de
atunci. Probabil, își spunea ea, avea din nou cine știe ce revendicări
teritoriale sau nemulțumiri legate de oile care se aflau în cine știe ce
loc pe care maorii îl considerau, de secole, ca fiind tapu, de neatins și
sfințit, lucruri pe care Tonga le-ar fi descoperit acum.
Dar căpetenia o surprinse.
— Domnișoară Gwyn, dumneavoastră știți, făcu el, că, pentru
poporul meu, este foarte important să ținem laolaltă spiritele
familiei și să le facem pe plac. Rugămintea noastră categorică este
un mormânt cum se cuvine, iar domnul James știa asta. În acest sens
a găsit la noi înțelegere când, cu o vreme în urmă, li s-a adresat
bătrânilor din tribul nostru cu o rugăminte. Era vorba despre o
urupe un loc de înmormântare pentru el< și, mai târziu, pentru
dumneavoastră și pentru fiul dumneavoastră<
Gwyneira înghiți în sec.
— Dacă sunteți de acord, domnișoară Gwyn, noi încuviințăm
amplasarea unui mormânt în acel loc sacru pe care dumneavoastră
și domnul James l-ați denumit „Inelul Războinicilor din Piatră”.
Domnul James spunea că are o importanță deosebită pentru
1693
dumneavoastră<
Auzind asta, Gwyneira roși și aproape că izbucni în lacrimi în
prezența căpeteniei. Inelul Războinicilor din Piatră, o grămadă de
pietre în câmpie, ce păreau să formeze un cerc, fusese, cu ani în
urmă, locul lor de întâlnire și cuibușorul lor de nebunii. Gwyneira,
era convinsă că fiica lor Fleurette fusese concepută acolo.
În cele din urmă, reuși, totuși, să-i mulțumească lui Tonga cu
demnitate și, câteva zile mai târziu, James fu înmormântat, într-
adevăr, acolo, între pietre, în prezența familiei restrânse, dar și în
prezența întregului trib maori. Gwyneira acceptă asta. Haka de
jelanie a maorilor i-ar fi plăcut mult mai mult lui James decât grupul
care cântase muzică de cameră în Christchurch la înmormântarea.
Charlottei și Charlotte probabil că ar fi văzut lucrurile la fel, dar
Jack nu fusese în stare să organizeze ceva. El lăsase înmormântarea
în seama familiei Greenwood și, în timpul ceremoniei, aproape că
nu se putuse sta de vorbă cu el. Imediat după aceea, se retrăsese la
Kirward Station, unde se lăsase întru totul pradă jelaniei.
Prietenii Gwyneirei și ai lui Jack din rândurile ciobanilor încercară,
pe cât posibil, să-l înveselească sau, cel puțin, să-i dea o ocupație,
dar, chiar dacă îndeplinea ceea ce era rugat să facă, era de parcă ar fi
lucrat picotind. Dacă trebuiau luate decizii, atunci Gwyneira și
locțiitorul lui, Maaka, erau cei care le luau. Jack vorbea numai dacă
trebuia neapărat, abia dacă mai mânca și își petrecea mare parte a
timpului meditând în camerele pe care le împărțise cu Charlotte.
Refuza să se uite printre lucrurile ei și să le dea. Într-o zi, Gwyneira
îl găsise așezat pe pat, ținând în brațe o rochie a Charlottei.
— Se simte încă mirosul ei, spusese el încurcat.
Gwyneira se retrăsese fără să scoată un cuvânt.
Cu atât mai mirată fusese ea când, în acea seară, îl găsise, la masă,
spălat și îmbrăcat cu haine de casă curate, și nu, ca de obicei, în
pantalonii de lucru și cu o cămașă transpirată. Îl mustrase, însă
blând cu o zi înainte pentru faptul că se distrugea singur.
1694
— Așa nu o să fie mai bine, Jack! Și chiar crezi că Charlottei i-ar fi
plăcut să te vadă suferind ca un câine?
Sunday, bătrâna cățea a lui James, și Nimue, cățelușa Gloriei, erau
tolănite în fața șemineului. Când intră Gwyneira, ele săriră în
picioare și o întâmpinară. Gwyn se gândi cu nostalgie la faptul că
nu mai dresase demult un Collie al ei. Și nici Jack< decise să-i dea
cu forța un cățeluș, cu prima ocazie.
— Mamă<
Jack își aranjă scaunul. Arăta bine în costumul lui lejer de vară.
— Vreau să discutăm ceva.
Gwyneira îi zâmbi.
— Nu putem vorbi după masă? Din câte văd, te-ai gătit festiv și aș
vrea să mă bucur să fiu cu tine. Ați trimis bărbații la drum cu
ultimele oi?
Era noiembrie și urcarea animalelor la munte începuse mai
devreme. Gwyneira voia însă să mai țină sub observație câțiva
codași niște oi de prăsilă, care fătaseră mai târziu, și care păreau a fi
suferinde după iarnă. Acum, urmau să plece cu ele spre zona
premontană, iar oamenii aveau să fie înlocuitorii celor doi maori
care merseseră călare cu prima parte a turmei și care locuiau într-o
cabană la munte, pentru a supraveghea animalele.
Jack încuviință. Wai servise între timp cina, dar el nu făcea nimic
altceva decât să se joace cu mâncarea din farfurie.
— Da, zise el în cele din urmă. Și, sincer, mamă, mă gândeam foarte
serios să mă duc eu însumi cu oile. Nu mai rezist. Am încercat, dar
nu pot. Totul de aici, fiecare colțișor, fiecare mobilă, fiecare chip îmi
aduc aminte de Charlotte. Nu mai rezist. Îmi lipsește puterea. Spui
că mă distrug<
Jack își trecu nervos mâna prin părul lui șaten roșcat. Îi era greu să
continue.
Gwyneira încuviință.
1695
— Te înțeleg foarte bine, zise ea blând. Dar ce vrei să faci? O viață
de pustnic în munți nu mi se pare cea mai bună idee. Poate dacă ai
petrece vreo câteva săptămâni la Fleurette și la Ruben<
— Și să-i ajut la depozit? întrebă Jack rânjind. Nu cred că mă pricep
la asta. Și nu începe să-mi spui acum, te rog, despre Greymouth! Îmi
place de Lainie și de Tim, dar nici ca miner nu-s bun. Nu vreau să
fiu pentru nimeni o povară, ci să fiu util<
Jack își mușcă buzele, apoi își îndreptă poziția.
— Pe scurt, mamă< n-are niciun sens s-o lungim. M-am înrolat în
ANZAC.
Jack trase adânc aer în piept și îi așteptă reacția.
— În ce? întrebă Gwyneira.
Jack își frecă fruntea. Avea să fie mai greu decât se așteptase.
— În ANZAC. În Australian and New Zealand Army Corps<
— În armată?
Gwyneira îi căută privirea, speriată.
— Doar nu vorbești serios, Jack. Suntem în război!
— Tocmai de asta, mamă. Ne vor trimite în Europa. Asta îmi va
schimbă perspectivele.
Gwyneira își fulgeră fiul cu privirea.
— Sigur că da. Când o să-ți șuiere gloanțele pe lângă cap, n-o să
prea mai ai timp să te gândești la Charlotte! Ești normal, Jack? Vrei
să te sinucizi? Nici măcar nu știi pentru ce se luptă ăia acolo!
— Coloniile i-au promis țării-mamă, Anglia, sprijinul lor nelimitat<
Jack se jucă cu șervețelul din fața lui.
— Politicienii vorbesc prostii, și asta de când sunt!
Gwyneira măcar reuși să-și scoată fiul din letargia provocată de
doliu. Stătea drept în fața lui și se certa, cu ochi scânteietori. Primele
șuvițe ale părului ei, acum aproape alb, pe vremuri de-un roșu
arzător, se luptau să iasă din freza sa severă.
— Habar n-ai despre ce e vorba în acest război, dar vrei să te duci și
să împuști oameni străini, care nu ți-au făcut niciodată nimic. De ce
1696
nu le arunci mai bine, la fel ca Charlotte, de pe stânci?
— Nu-i vorba despre sinucidere, zise Jack chinuit. Vreau să< să<
— Vrei să-i forțezi mâna lui Dumnezeu, nu?
Gwyneira se ridică și se îndreptă spre dulapul în care se aflau, de
zeci de ani, proviziile de whisky. Îi trecuse de-a binelea pofta de
mâncare și avea nevoie de ceva mai tare decât vinul de masă.
— Despre asta e vorba, Jack, nu-i așa? Vrei să vezi cât de departe
poți merge până să te ia dracu’. Dar asta e o tâmpenie, și tu știi asta.
Jack ridică din umeri.
— Îmi pare rău, dar n-ai să mă convingi, zise el liniștit. Nici n-ai mai
putea să mă faci să mă răzgândesc. M-am înrolat deja<
Gwyneira își umplu paharul și se întoarse din nou spre fiul ei, de
această dată având în ochi numai disperare.
— Cum rămâne cu mine? Mă lași singură, Jack!
Jack suspină. Se gândise la mama lui și își amânase de câteva ori
decizia, pentru a nu o răni. Sperase în continuare ca Gloria să se
întoarcă. Fata se afla acum într-un turneu în America alături de
părinții ei, dar, între timp, Kura-maro-tini trebuie să fi descoperit că
nu este cea mai potrivită corepetitoare. Ultimele scrisori ale Gloriei
nu spuneau nimic, ca de obicei, însă lui Jack i se părea să simtă,
totuși, disperare și frustrare printre rânduri.

New York este un oraș mare. Te poți pierde în el. Am vizitat câteva muzee.
Într-unul am găsit artă polineziană. Au acolo securile de război ale maorilor.
Îmi doresc ca războiul din Europa să se termine în curând<

New Orléans este o Mekka pentru toți cei care iubesc muzica Părinții mei se
bucură de el. Mie nu-mi place căldura, totul pare să fie mereu umed. La voi,
acum e iarnă<

Lucrez mult, trebuie să le acompaniez la pian pe dansatoare, dar îmi place

mai mult să o ajut pe Tamatea la machiat. Odată, ea m-a machiat și pe mine.
Arătam ca o fată maori din tribul nostru de la Kirward Station<
1697
Nu prea părea încântată de călătorie, iar William și Kura aveau să
înțeleagă asta cândva. Jack spera că aveau să o trimită pe Gloria
acasă în curând și să-i dea astfel Gwyneirei o nouă ocupație și un alt
curaj în viață. El nu se simțea în stare să-și îmbărbăteze mama. Jack
voia să plece, indiferent unde.
— Îmi pare rău, mamă.
Jack simți nevoia s-o îmbrățișeze pe Gwyneira, dar, până la urmă,
nu reuși să se ridice și să se apropie de ea.
— Dar nu va dura mult. Se spune că războiul se va termina în
câteva săptămâni și atunci pot< și atunci pot să vizitez pentru o
vreme Europa. Oricum, mai întâi mă vor trimite în Australia. Flota
pleacă din Sydney. Treizeci și șase de vapoare. Cel mai mare convoi,
care a străbătut vreodată Oceanul Indian<
Gwyneira își dădu whisky-ul peste cap. Great Convoy-ul îi era la fel
de indiferent ca și războiul din Europa. Simțea doar cum i se năruie
lumea.

Roly O’Brien își ajută stăpânul să se îmbrace pentru cină. Era ceva
neobișnuit în casa familiei Lambert – mesele în familie nu cereau o
îmbrăcăminte elegantă. În acea seară, însă, avea loc, într-unul dintre
marile hoteluri de pe chei, o consfătuire a proprietarilor locali de
mine cu reprezentanții New Zealand Railway Corporation. După un
dineu formal, la care erau invitate și doamnele, bărbații urmau să se
retragă și să dezbată modificările datorate războiului, în special
mărirea contingentelor de extracție și o posibilă reglementare
comună a transportului. Între timp, minele fuseseră mărite constant
și fusese nevoie de și mai multe vagoane de cale ferată și de trenuri
speciale pentru a trimite cărbunele în porturile transoceanice de pe
Coasta de Est. Tim se gândi deja, zâmbind, cât de uluiți aveau să fie
reprezentanții căilor ferate când Florence Biller nu doar avea să se
alăture bărbaților, ci, fără doar și poate, avea să fie cea care purta
1698
discuțiile. Spera ca ea să nu facă vreo prostie.
De când cu povestea dintre Lilian și Ben, relațiile dintre familiile
Lambert și Biller se deterioraseră vizibil. Florence părea să-l acuze
pe Tim însuși pentru faptul că Ben continua să scrie poezii în loc să
se intereseze cu seriozitate de mină. Tim se întreba dacă Florence
avea să-și aducă fiul, poate chiar în locul soțului ei, care încerca să
scape de toate evenimentele mondene. În orice caz, familia Lambert
hotărâse că e mai bine s-o lase pe Lilian acasă. Ea bombănise din
această cauză toată ziua.
Roly O’Brien se arătă tăcut. De obicei, tânărul neîndemânatic nu
lăsa necomentat nimic din cele ce se petreceau în casa stăpânului
său și, de cele mai multe ori, avea și el ceva de povestit atunci când
își lua liber, așa cum o făcuse în acea zi, în timpul programului
Tim remarcă muțenia lui.
— Ce-i, Roly? Ești chiar atât de prost dispus după ziua ta liberă? Te-
ai certat cu Mary sau s-a întâmplat ceva cu maică-ta?
— Maică-mii îi merge bine< ezită Roly. Și lui Mary. Doar că,
domnule Tim, ce spuneți, credeți că v-ați putea descurca fără mine
câteva săptămâni?
Acum îi ieșise, de bună seamă, porumbelul din gură. Roly îl privea
pe Tim plin de speranță. Îl ajută să-și îmbrace vesta, și acum îi ținea
sacoul. Tim îl luă la întrebări înainte de a-i răspunde.
— Plănuiești un concediu, Roly? întrebă el zâmbind. Nu-i o idee
prea rea, de când lucrezi pentru mine, n-ai avut niciodată liber mai
mult de o zi. Dar de ce așa, dintr-odată? Și, unde vrei să mergi? Într-
o călătorie de nuntă, poate?
Roly se făcu roșu ca racul.
— Nu, nu, pe Mary încă nici n-am cerut-o< vreau să spun că, adică,
înainte de a te căsători, zic ceilalți băieți, trebuie să fi trecut prin câte
ceva în viață<
Tim se încruntă.
— Care băieți? Bobby și Greg de la mină? Prin ce-or fi trecut ei în
1699
viața lor, înainte de a se fi prezentat în fața altarului cu Bridie sau cu
Carrie a lor?
Se ridică și se privi în oglinda garderobei.Ca de obicei, îl deranjau
atelele – mai ales atunci când trebuia să se vadă cu străini, așa cum
erau reprezentanții societății căilor ferate. Aveau să se holbeze la el,
la el și la Florence Biller. Handicapatul și femeia< La urma urmei,
trebuia să-i fie recunoscător, fiindcă atrăgea măcar o parte a atenției
generate de handicapul său.
— Bobby și Greg pleacă în armată, observă Roly și îndepărtă un fir
de praf de pe sacoul lui Tim. Să vă și rad, domnu’ Tim? De azi
dimineață, au mai răsărit câteva fire<
Tim își privi alarmat servitorul.
— Băieții s-au înrolat în ANZAC? Nu-mi spune că și tu ai de gând
să faci așa ceva, Roly!
Roly dădu spășit din cap.
— Ba da, domnu’ Tim. Eu< eu am< mama spune că m-am grăbit.
Dar băieții nu mi-au dat pace. În orice caz, am semnat<
Își plecă ochii. Tim se prăbuși pe scaun.
— Roly, pentru Dumnezeu! Încă mai putem schimba! Dacă merg cu
tine la biroul de recrutări și le spun foarte clar că sunt incapabil să
conduc mina asta fără tine<
— Ați face asta pentru mine?
Roly părea a fi mișcat.
Tim suspină. Ura gândul de a avea de-a face cu soldații, arătându-și
slăbiciunea.
— Bineînțeles. Și pentru mama ta. Mina Lambert i-a răpit soțul. Îi
datorez așadar cea mai mare grijă față de viața fiului său.
Tatăl lui Roly O’Brien murise la prăbușirea minei Lambert.
Roly se mișca de pe un picior pe celălalt.
— Și dacă< dacă nu vreau asta? Adică< să întorc situația, vreau să
spun?
Tim suspină din nou.
1700
— Mai întâi, stai jos, Roly, trebuie să vorbim despre asta<
— Dar, domnu’ Tim, dineul dumneavoastră, domnișoara Laine o să
aștepte<
Tim scutură hotărât din cap și îi făcu semn spre cel de-al doilea
scaun din încăpere.
— Soția mea nu va muri de foame și dineul poate să înceapă fără
noi, dar să te trimit pe tine la război< Cum de-ai ajuns la ideea asta
prostească? Ți-a făcut vreodată ceva ție un neamț sau un austriac
sau un ungur sau indiferent pe cine vrei tu să împuști acolo?
Roly își mușcă buza de jos.
— Bineînțeles că nu, domnu’ Tim, spuse el atunci. Dar patria, Greg
și Bobby<
— Chemarea lui Greg și a lui Bobby pare a fi mai puternică decât
cea a patriei! observă Tim. Dumnezeule, Roly, știu foarte bine că ai
crescut cu acei pierde-vară și că îi consideri prietenii tăi, dar Matt
Gawain nu este deloc încântat de ei, beau mai mult decât muncesc.
Îi ținem numai pentru că e nevoie de muncitori, dar i-am da afară
cât de repede, cu cea mai mare plăcere. Nu-i de mirare că i-a apucat
dorul de aventură – armata este, evident, o ocupație mai onorabilă
decât să fii dat afară. Nu poți să intri în povestea asta, Roly! Ai un
post bun, toți te stimează, o fată atât de bună ca Mary Flaherty
așteaptă să o ceri în căsătorie<
— Ei zic că n-am curaj! izbucni Roly. Asistent medical sau
homosexual, nu-i prea mare diferența<
Roly purtase mereu cu onoare porecla de „asistent medical” pe care
i-o dăduseră minerii, atunci când, în lunile de după accidentul lui
Tim, preluase rolul de îngrijitor al acestuia. Părea că batjocura îi
intrase în suflet. Bineînțeles că băieții de pe Coasta de Vest nu
dădeau doi bani pe munca unui infirmier sau a unui servitor.
— Și, din cauza prostiei ăleia, vrei să-ți riști viața? întrebă Tim
furios. Roly, asta nu e o simplă aventură, ăsta-i război! Acolo se
trage cu muniție< Ai ținut vreodată o pușcă în mână? Ce spune
1701
mama ta despre asta?
Roly dădu din umeri.
— E furioasă. Spune că nu pricepe deloc de ce luptăm noi, acolo,
deoarece nu ne-a atacat nimeni. Deci să rămân unde sunt. Dar nu
înțelege! zise el, plin de înțelepciune. La urma urmei, ea nu-i decât o
femeie<
Tim își frecă fruntea. Personal, avea o mare admirație față de
energica doamnă O’Brien, care își întreținea copiii din munca într-
un atelier de croitorie, și care avea o îndemânare atât de mare cu
modernele mașini de cusut, încât le făcea concurență tuturor
modiștilor din regiune. În sinea lui, era cu totul de acord cu ea: dacă
un guvern nu era capabil să le explice tuturor de ce trebuie să fie
război, atunci era mai bine să nu-l pornească. Îi mulțumea sorții că
fiii lui erau prea tineri pentru a cădea pradă acestei aventuri.
— Mama ta e cea care te va duce la groapă, Roly, dacă vei muri în
război! zise Tim sever, asta dacă Anglia se va obosi să-i trimită acasă
pe neozeelandezii căzuți. Probabil că o să vă îngroape pe undeva
prin Franța<
— N-am fost niciodată în Franța! zise Roly sfidător. Dumneavoastră
puteți vorbi cu nepăsare despre aventuri și alte de astea. Ați fost
deja peste tot în Europa. Dar noi? Noi nu avem cum să ieșim de aici.
Datorită armatei, o să vedem străinătatea<
Tim își puse mâinile în cap.
— Asta v-au spus la biroul de recrutare? Oamenii trebuie că sunt
nebuni! Războiul nu e o călătorie de plăcere, Roly!
— Dar nu o să țină mult! plusă Roly. Doar câteva săptămâni, zic ei.
Și, mai întâi, o să ajungem într-un lagăr de instrucție, bănuiesc că în
Australia. Se poate ca războiul să se și termine până când terminăm
noi acolo.
Tim clătină din cap.
— Ah, Roly< suspină el. Mi-aș dori să fi vorbit mai devreme cu
tine. Uite, nici eu nu știu prea multe, dar industria mineritului<O
1702
să ne pregătim de un război ce va dura ani de zile, Roly. Deci, te rog
fii rezonabil! Ascult-o pe doamna O’Brien și pe Mary a ta. O să te
pună la punct de n-o să te vezi când o să-i povestești despre asta! O
să fac mâine uz de relațiile mele și am să te scap de contract. Crede-
mă, o rezolvăm noi!
Roly dădu din cap. Părea trezit la realitate, dar ferm hotărât.
— Nu pot să fac asta, domnu’ Tim. Dacă mă dau la fund, nu mai pot
pune piciorul la noi în localitate. Nu-mi puteți face una ca asta!
Tim își coborî privirea.
— Bine, Roly, mă descurc și fără tine. Dar nu pentru totdeauna, ne-
am înțeles? Să faci bine și să supraviețuiești, să te întorci și să te
căsătorești cu Mary a ta. E clar?
Roly rânji.
— Promit!

1703
 4

Oamenii năvăleau pe străzi, le făceau semne cu mâna și le scandau

urale soldaților care se îndreptau spre port pe șase rânduri, mai
degrabă dezordonate. Întregul oraș Dunedin celebra cea de-a patra
divizie neozeelandeză de infanterie; în acea după-amiază, urma să
plece transportorul care ducea trupele spre Albany, în Australia de
Vest. Roly O’Brien, Greg McNamara și Bobby O’Mally mărșăluiau
veseli în cel de-al treilea rând. Băieții erau mândri cum nu mai
fuseseră niciodată în viața lor. Râzând, își prindeau de mantalele
brune ale uniformelor florile pe care fetele din Dunedin le aruncau
spre ei.
— Nu ți-am zis că o să fie nemaipomenit? întrebă Greg și-i dădu un
ghiont lui Roly.
Niciunul dintre cei trei nu mai era foarte treaz. Bobby adusese o
sticlă de whisky la locul de întâlnire și chiar și alți soldați făcuseră
să meargă în cerc aducătoarele lor de curaj. Locotenentul care
conducea detașamentul proaspăt înveselit interzisese practica, dar
pe unii răcani nu-i prea interesa asta. Mulți dintre ei erau obișnuiți
să exagereze des cu alcoolul. Abia dacă se deprinsese careva cu vreo
meserie, și abia dacă avuseseră o slujbă sigură. Încercaseră, mai
degrabă, să-și câștige traiul devenind căutători de aur.
— Înseamnă că aveți exercițiu măcar în săparea tranșeelor, suspină
locotenentul, care îi întrebase imediat pe cei noi de cunoștințele lor
speciale.
Firește că Roly ar fi putut povesti despre experiențele lui de asistent
medical, dar se abținu. Să nu care cumva să ieși în evidență. Până acum
se simțea foarte bine alături de trupă. Cei din față lor mai încercau
să îngâne un cântec oarecare, dar, din păcate, nu le venea niciunul
în minte. Patru grupe diferite, trei cântece diferite, înainte ca It’s a
long Way to Tipperary să se impună.
1704
— Urcăm imediat la bord sau, mai întâi, intrăm în următoare
cârciumă? se interesă Bobby.
Era cel mai tânăr dintre cei trei și, totodată, cel mai fascinat de noile
experiențe ce se năpusteau asupra lui. Pentru Greg și pentru Bobby,
chiar și călătoria cu trenul spre Otago fusese o aventură. Roly privea
lucrurile mai calm. Călătorise mult cu familia Lambert și cunoștea
întreaga Insulă de Sud și fusese cu Tim chiar și pe Insula de Nord,
la Wellington, motiv pentru care făcea acum pe plictisitul.
— Vaporul nu așteaptă, Bobb, iar armata nu merge tam-nesam în
cârciumi. Ai auzit doar ce-a zis locotenentul: acum mergem în
Australia, apoi, în Franța, iar acolo vom fi instruiți.
— Instruiți nu sună bine deloc! chicoti un băiat aflat în spate. Uite
aici, vreți o gură? E de casă!
Întinse sticla în față.
Și portul era împânzit de oameni care doreau să-și ia rămas bun de
la eroii lor. Doar o mică parte era compusă din aparținătorii
bărbaților, iar puținele mame și soții mai degrabă plângeau decât să
le strige urale. Majoritatea venise pentru a vedea plecarea vaporului
și a oamenilor aflați în căutarea aventurii. Ei admirau însemnele
strălucitoare ale NZEF-ului, ale Armatei Noii Zeelande, etalate pe
borurile largi ale pălăriilor recruților, și strigau, alternativ, urale la
adresa Marii Britanii sau huleau Germania, iar recruții răspundeau
binedispuși. Îmbarcarea era o adevărată sărbătoare. Astfel, Roly și
prietenii lui nu fură deranjați de faptul că, pe vas, cabinele erau
supraaglomerate, nici de faptul că întreg vaporul era prea plin de
pasageri. Cum nu găsiseră toți loc pe punte, pentru a le face semn
de adio admiratorilor lor, unii se așezaseră și își lăsaseră picioarele
să atârne peste balustrade. Roly abia reuși să-l țină pe Bobby –
îmbătat de emoție și de whisky – să nu cadă peste balustradă în apă.
Jack McKenzie se ținu la distanță de agitație. Mărșăluise într-unul
dintre ultimele rânduri, dar nu le acorda nicio privire oamenilor
exaltați. Trecând prin tot acel vârtej, aproape că își regreta decizia
1705
de a se alătura trupelor. Voia să meargă la război, dar se pare că
nimerise într-un iarmaroc. În timp ce ceilalți se mai lăsau ovaționați
încă o dată la plecarea vasului, el își îndesă puținele bunuri în micul
bagaj, prevăzut în acest scop. Poate că ideea de a se alătura unei
divizii de infanterie fusese o greșeală. Gwyneira își ieșise din fire
din această cauză.
— Tu ai un cal, Jack! Și o educație excepțională. Ai fi putut ajunge
repede la gradul de ofițer la cavalerie. Familia mea<
Gwyneira se opri. N-ar fi avut prea mult sens să-i povestească lui
Jack despre experiențele de război ale străbunilor lui galezi. Familia
Silkham făcea parte din nobilimea de țară, iar fiii lor nu ar fi servit
niciodată în armată ca simpli soldați.
— Mamă, doar n-o să-l car pe Anwyl în război! răspunsese Jack,
indignat. Mii de mile pe vapor, doar pentru ca, probabil, să mi-l
împuște careva pe acolo?
— Vrei să spui că nu-l poți lua pe Anwyl în război?
Gwyneira rămase perplexă.
— Te temi pentru calul tău, Jack, în timp ce tu însuți<
— Calul meu nu ar face asta voluntar, observă Jack. El nu și-a
exprimat niciodată dorința de a intra în armată. De aceea nici nu mi
se pare corect să-l smulg de pe pășunea lui și să-l trimit în Franța, pe
de altă parte, nu mai suntem în Evul Mediu. Acest război se va
decide cu mitralierele, nu cu atacuri de cavalerie.
Gwyneira se resemnă, în cele din urmă, dar Jack se întreba acum
dacă nu cumva avusese, totuși, dreptate. Ar fi fost frumos să fi avut
alături armăsarul său Cob negru. Anwyl avea o fire prietenoasă,
liniștită; chiar și în îngrozitoarele ultime săptămâni avusese un efect
calmant asupra lui Jack. La fel ca Nimue – dar ea trebuia acum să-i
țină companie mamei sale. Și, cu siguranță, Gloria avea să se
întoarcă în curând.
Jack se trânti în cușeta lui. Își rezervase una situată la etajele
inferioare. Cuștile primitive, în care fuseseră înghesuiți câte nouă
1706
bărbați, erau prevăzute cu trei paturi supraetajate, construite în
grabă. Lui Jack nu i se părură de prea mare încredere. Spera ca,
deasupra lui, să nu se întindă vreun bărbat bine hrănit.
Nu-și găsi însă liniștea. Abia plecase vaporul și Jack spera ca
zgomotul motoarelor și valurile să-l legene până când va adormi,
când cineva sau ceva se prăbuși pe trepte în jos. Doi tineri, un
individ blond, îndesat, și un altul neîndemânatic, cu un păr ciufulit,
șaten-roșcat, îl propteau pe un al treilea, care gângurea fără sens.
— Doar nu-i poate fi de pe acum rău de mare, Roly? întrebă
blondul.
Ciufulitul privi plictisit.
— E doar beat turtă. Ajută-mă să-l ridic în al doilea cat. Sper că nu-
mi borăște<
Același lucru îl spera și Jack, deși bărbații nu își cazau prietenul
direct deasupra lui, ci imediat lângă el.
— A făcut-o deja. Pare dus bine<
Blondul părea agitat.
Ciufulitul îi luă prietenului său pulsul, cu un aer expert.
— Ah, n-are nimic, trebuie doar să doarmă, zise el liniștit. Avem
apă aici? Când se va trezi, o să-i fie sete ca dracu’.
— Butoaiele cu apă sunt pe coridor, observă Jack.
Blondul luă o găleată și se clătină până afară.
Ciufulitul mulțumi politicos și îl privi pe Jack.
— Ne știm de undeva? întrebă el atunci.
Jack îl privi cu mai multă atenție și-și aminti vag de trăsăturile sale
băiețești și de ochii lui gri-albăstrui, ce dădeau impresia de
fidelitate. Îl mai văzuse, de bună seamă, pe tânăr undeva, dar nu la
fermă. El...
— Ești din Greymouth, așa-i? întrebă el.
Roly O’Brien încuviință și căută, la rându-i, în propriile amintiri.
— Dumneavoastră sunteți domnu’ Jack! Verișorul domnișoarei
Lainie. Ați fost în vizită la noi în urmă cu câțiva ani. Cu soția
1707
dumneavoastră!
Roly iradia de fericire. Amintirea îi mai provocă însă o împunsătură
lui Jack. Voiajul de nuntă la Greymouth, cu Charlotte, șederea lor la
familia Lambert<
Tânărul fusese majordom acolo, își amintea acum. Și se ocupa mai
ales de Tim Lambert.
— Ți-ai putut lăsa stăpânul singur, așa, pur și simplu? întrebă el,
doar pentru a nu se mai gândi la Charlotte.
Roly încuviință.
— Câteva săptămâni se va descurca el și fără mine! rosti el cu
nepăsare. Probabil mai bine decât soția dumneavoastră fără
dumneavoastră!
Rânji.
Nici în trecut nu fusese prea respectuos, dar nici lipsit de
sentimente. Zâmbetul îi dispăru de îndată, atunci când îi citi chinul
de pe chipul lui Jack.
— Am< am spus ceva greșit, Sir?
Jack înghiți în sec și dădu din cap.
— Soția mea a decedat de curând, zise el încet. Dar nu aveai de
unde să știi asta< cum ziceai că te cheamă?
— Roly, domnu’ Jack, Sir. Roland O’Brien, dar toată lumea îmi
spune Roly. Îmi pare foarte rău, domnu’ Jack< sincer. Iertați-mă<
Jack îl opri cu un semn.
— Doar Jack, te rog. Uită-l pe „domnu’” și cu atât mai mult pe Sir.
Eu sunt soldatul Jack McKenzie<
— Iar eu, soldatul O’Brien. Palpitant, nu-i așa, Sir? Soldat O’Brien!
Acum totul e palpitant.
Roly era fericit. Prietenul lui blond se întorsese între timp și lăsase
găleata lângă pat.
— El e soldatul Greg McNamara, îl prezentă el. Celălalt este Bobby
O’Mally. În general, nu e atât de tăcut, domnu’ Jack. A chefuit puțin
cam prea mult. Imaginează-ți, Greg, el e Jack McKenzie din Plain.
1708
Verișorul domnișoarei Lainie.
În timp ce Roly flecărea vesel, își scoase în grabă din bagaje gamela,
umplu un pahar pentru Bobby și i-l apropie băiatului de buze. În
afară de asta, înmuie batista și i-o puse pe frunte.
Jack se întrebă de ce bărbatul nu se înrolase ca paramedic. Felul în
care Roly își trata prietenul greu încercat era de-a dreptul
profesionist, și nici nu tresări deloc când Bobby vomită din nou,
spre norocul lor, în găleată.
Jack însă se săturase, atât de mirosul vomei, cât și de veselia senină
a tinerilor. Bolmăji ceva despre „să iau o gură de aer proaspăt” și se
îndreptă spre punte, unde încă se mai sărbătorea. Tânărul
locotenent care comanda trupa încerca în zadar să facă ordine.
Jack se duse spre pupa și aruncă o ultimă privire spre coasta
neozeelandeză, care se îndepărta rapid. „Țara norului alb<” Acum
nu era învăluită în ceață. Primele pirogi maori se apropiaseră
oarecum din altă direcție. Hawaiki< Jack încercă să nu se
gândească la Charlotte, ceea ce era, ca de fiecare dată, un țel de
neatins. Știa că trebuia să înceteze cândva să-i ducă dorul în fiecare
clipă a zilei, fiecare bătaie a inimii. Dar, deocamdată, nu vedea nicio
soluție. Simți cum îl cuprinde frigul.

Prima noapte la bordul transportorului de trupe improvizai în mod

obișnuit, Great Britain ducea călători spre Europa, însă încăperile
primei clase fuseseră acum transformate în adăposturi simple – i se
păru lui Jack a fi iadul pe pământ. Niciunul dintre tovarășii lui de
cabină nu era treaz, ceea ce la unii se manifesta prin faptul că se
ridicau tot la câteva minute și mergeau pe punte clătinându-se,
pentru a urina. Alții dormeau buștean, sforăiau și se smiorcăiau,
scoțând sunete ciudate. Jack abia dacă închise ochii și se refugie pe
punte încă de dimineață devreme, direct în brațele locotenentului
frustrat.
— Aici arată ca într-o cocină! îi strigă bărbatul, ceea ce Jack nu prea
1709
putea nega.
Puntea era o mărturie a orgiilor de bun rămas; puțea a urină și a
vomă, iar alături de bălțile provocate de diversele scursori ale
trupului se găseau sticle goale și resturi de mâncare.
— Recruți, așa le zice! N-am mai văzut niciodată o gloată mai
indisciplinată<
Bărbatul vorbea cu un accent englezesc. Se pare că fusese trimis din
țara-mamă pentru a se ocupa, ca instructor de neozeelandezi. Lui
Jack aproape că îi părea rău pentru el. Cu siguranță că omul știa
cum se instruiesc soldații, dar avea aerul că vine direct de pe băncile
academiei militare. Cei mai mulți dintre subordonații săi erau mai
în vârstă și mai plictisiți decât el.
— Băieții nu sunt chiar floarea junimii neozeelandeze, zise Jack
rânjind. Pe front vor ști însă să se comporte. Sunt obișnuiți să
răzbească<
— Chiar așa? întrebă ofițerul cu o ironie mușcătoare. Foarte frumos
că vă împărtășiți vastele dumneavoastră cunoștințe referitoare la
conaționalii dumneavoastră. Sunteți, firește, mai bun, soldat<?
— McKenzie, Sir.
Jack suspină. „Sir”-ul tocmai îl uitase. Acum, întreaga supărare a
tânărului avea să se reverse asupra lui.
— Și nu, Sir, nu mă consider în niciun caz mai bun.
Jack voia să spună mai multe și să facă referire la experiențele sale
cu tinerii dornici de aventură, care își câștigau pâinea pe Kirward
Station ca oieri. Însă își mușcă buzele apoi. Nu voia să pară că le știe
pe toate.
În ciuda încercării de a-l îndupleca, locotenentul se înfoie în fața lui,
devenind agresiv.
— Atunci, demonstrați-o, soldat McKenzie! Lustruiți puntea! Într-o
oră vreau să văd cum strălucește totul!
În timp ce tânărul ofițer se îndepărta, Jack porni în căutarea unei
găleți și a unei perii. Se înarma împotriva furiei care era pe cale de a
1710
se naște. La urma urmei, căutase ceva de făcut, iar apă era aici din
belșug. Pe când scotea cea de-a treia găleată din mare, Roly O’Brian
i se alătură.
— Vă ajut eu, domnu’ Jack. Oricum nu pot dormi, Bobby și tipul ăla
din Otago< cum îl cheamă oare< Joe ăla, ăștia doi sforăie care mai
de care.
Jack îi zâmbi.
— Doar Jack, Roly. Și, din câte văd, ar trebui să începem prin a ne
obișnui cu scandalul. Băieții nu vor înceta nici în următoarele nopți.
Roly făcu o față plictisită și curăță o baltă de vomă de pe punte.
— Măcar acum nu mai au whisky, iar în Franța< Ce se bea acolo?
Calvados?
Roly se încruntă. Nu auzise niciodată de calvados, apoi râse.
— Vin! Domnul Tim și domnișoara Lainie beau vin franțuzesc. Le
trimite domnul Ruben, tatăl domnișoarei Lainie, că doar, are
magazie în Queenstown. Dar mie nu prea-mi place chestia aia.
Prefer un whisky bun. Dumneavoastră, domnu’ Jack?
Jack descoperise, între timp, alți doi camarazi care se treziseră
devreme și îi recrută, fără drept de apel, pentru a-l ajuta la spălatul
mizeriei. Imediat după aceea, mai apărură trei, iar când locotenentul
își făcu apariția, la exact o oră după ce-i dăduse ordinul, puntea
într-adevăr strălucea. Udă, dar curată.
— Foarte bine, soldat McKenzie!
Spre norocul lui, ofițerul nu părea a fi ranchiunos.
— Puteți lua micul dejun, alături de camarazii dumneavoastră. În
cambuză se lucrează.
Ultima afirmație era plină de mândrie de-a dreptul. După câte se
părea, locotenentul trebuise să-l tragă din pat pe bucătar, dar la
urma urmei, îi reușise.
Jack încuviință, în vreme ce Roly se strădui să-l salute pe ofițer. Nu-i
prea reuși, dar măcar îi smulse locotenentului un zâmbet
— Situația se va schimba< mormăi bărbatul și o luă agale pe
1711
puntea de-acum curată.
Într-adevăr, disciplina se îndreptă după prima seară mai
tumultoasă de pe ocean, în primul rând, fiindcă rezervele de alcool
fuseseră consumate în cea mai mare parte. De fapt, soldații nu
aveau prea multe de făcut. Aglomerația de pe vas făcea imposibil
orice instructaj pe care, poate, l-ar fi avut în vedere locotenentul.
Deși îi punea sa facă exerciții pe grupe, nu a raportat un succes
răsunător. Niciunul dintre oameni nu pricepea de ce trebuia să țină
pasul cu ceilalți, cu atât mai puțin cu cât se aflau pe un vas cuprins
de tangaj. Spre disperarea ofițerului, instructajul se termina de cele
mai multe ori cu hohote generale de râs. Tânărul ofițer fu vizibil
ușurat când Great Britain intră în golful King George. Coasta de la
Albany, plajele și pădurile se întindeau îmbietoare în soare, străjuite
de fortăreața Princess Royal.
— Fortăreața este plină ochi de soldați! zise locotenentul încântat.
Sunt înarmați până-n dinți. Rolul ei este acela de a apăra flota. Dacă
suntem atacați aici<
— Cine să ne atace aici? se interesă Greg McNamara, făcând, în
șoaptă, pe înțeleptul. De parcă ar ști careva din Germania unde-i
Albany.
În principiu, Jack nu putea decât să-i dea dreptate. Nici el nu auzise
vreodată de mica localitate de pe Coasta de Vest a Australiei, iar
fortăreața fusese construită mai degrabă pentru disciplinarea
deținuților de la Botany Bay decât pentru apărarea patriei. Cu toate
acestea, bărbații din Albany își luau rolul în serios, după cum
constatară neozeelandezii la acostare. Oricine se apropia de
fortăreață era oprit, i se cerea parola zilei și era tratat cu neîncredere.
La sosirea lui Great Britain, în golf era ancorată o duzină de vapoare
și în zilele următoare, veniră și mai multe. În cele din urmă, se
formară treizeci și șase de transportoare de trupe, flancate de
diferite vapoare de luptă.
Roly admiră tunurile strălucitoare de pe Sydney și Melbourne, două
1712
cuirasate uriașe care urmau să protejeze Marele Convoi.
— Să îndrăznească cineva să ne atace! zise el încântat.
La fel ca majoritatea celorlalți soldați, și el resimțea o mândrie
nestăvilită pentru impresionanta flotă ce se strângea, pe mai multe
rânduri, în vederea plecării. Convoiul era condus de cele treizeci și
șase de vapoare australiene, așezate pe rânduri de câte trei. În
spatele lor erau ordonate cele zece vase neozeelandeze, în rânduri
de câte două. Priveliștea vapoarelor, a stindardelor și a miilor de
bărbați în uniformă care se adunaseră pe punte pentru plecare îl
mișcară și pe Jack. Până și vremea părea să contribuie la această
demonstrație de forță și de voință a australienilor și a kiwi-lor. De
parcă ar fi fost pus în scenă de un pictor de război, soarele strălucea,
marea, de un albastru strălucitor, era liniștită ca oglinda, iar
minunata coastă de la Albany îi saluta. Într-un final, chiar și soldații
din fortăreață își exprimară încântarea și trăseseră câteva salve de
salut.
Roly, Greg și Bobby erau încântați. Ceilalți însă, mai ales
australienii, care își priveau pentru ultima dată, patria, erau mișcați
până la lacrimi.
Jack avu un vag sentiment de ușurare. Dorise să lase totul în urmă,
iar acum era pe cale de-a o face. Își întoarse privirea dinspre uscat și
se uită în larg.

La început, pentru soldați călătoria fu lipsită de evenimente.

Vremea era în continuare bună, iar marea, liniștită. Anul 1913, pe
care bărbații îl întâmpinară în Albany, începea bine. Recruții
deveniră agitați când Sydney se despărți de convoi, undeva în
dreptul Insulei Nucii de Cocos. Reveni abia după câteva zile, iar
Roly îi povesti lui Jack, cu ochi strălucitori, de primele întâlniri ale
ANZAC cu dușmanul. Într-adevăr, Sydney obligase cuirasatul
german Emder să acosteze în insula Keeling și-l distrusese.
Întâmplarea fusese sărbătorită cu urale și cu încă alte câteva excese
1713
bahice. Bărbații își reîmprospătară proviziile în Australia, iar
tânărul locotenent Keeler era încă departe de a-și stăpâni cu
adevărat trupa. Însă, de această dată, Roly și amicii lui rămaseră
treji – pur și simplu nu le ajunseseră banii pentru a cumpăra în
Albany rachiul devenit dintr-odată de calitate și, drept urmare,
extraordinar de scump. Și de această dată, Jack și Roly avură grijă să
nu părăsească dormitoarele prea devreme, deși aerul de acolo era
din nou îmbâcsit. Peste mare se lăsase o arșiță cumplită și nu adia
niciun firicel de vânt – un vapor cu pânze ar fi fost condamnat la
săptămâni întregi de nemișcare. Când marea era liniștită, cuirasatele
se deplasau, din contră, mai rapid, însă bărbații suferea în cabinele
supraaglomerate, și cu atât mai mult, sufereau caii cavaleriei. Jack
era fericit că luase decizia de a nu-l expune pe Anwyl acestor
eforturi; pe de altă parte, îi invidia pe bărbații de pe vase pentru
contactul lor cu animalele. Jack își dorea ca, în locul putorii
trupurilor nespălate de bărbați, să simtă mirosul sudorii de cal și al
fânului. Împreună cu alții, el se spăla cu apă sărată, ceea ce-i făcuse
să se simtă mai bine, dar plătiseră, mai târziu, cu iritații ale pielii.

După câteva zile pe mare, locotenentul Keeler își adună oamenii pe

punte. Așa cum îi anunțase în prealabil, avea de făcut un anunț
important. Se adunară, desigur, cu greu, după cum o bănui imediat
Jack. Toți cei opt sute de oameni nu aveau loc pe punte, dar se
certau pe locul inexistent. În cele din urmă, după mai multe ore de
ceartă și de proteste, până și ultimul recrut fusese informat despre
noutăți: Turcia declarase război Angliei; drept urmare, conducerea
britanică hotărâse să nu mai trimită forțele ANZAC în Franța. În
schimb, aveau să lupte în zona strâmtorii Dardanele.
— Ce strâmtoare? întrebă Roly, derutat.
Jack ridică din umeri. Geografia Europei de Sud-Est și pentru el era
complet străină.
— Instrucția dinaintea luptei, spuse locotenentul, va avea loc în
1714
Egipt. După o escală în Colombo, o cârmim spre Alexandria.
Spre deosebire de Colombo, Jack auzise de Alexandria. A trebuit să
întrebe în stânga și în dreapta, pentru ca să afle că orașul Colombo
se afla în Ceylon, o insulă verde, tropicală, din Oceanul Indian.
— E cunoscută pentru plantațiile sale de ceai, explică locotenentul
Keeler, care devenise cu mult mai amabil față de Jack.
Observase demult că roșcatul crescător de animale nu era doar ceva
mai în vârstă, ci și mai cult și mai calm decât majoritatea oamenilor
lui.
— Dar nu spera să cobori pe uscat, McKenzie. Vom încărca doar
hrană.
Într-adevăr, flota ANZAC ancoră doar pentru puțin timp, și Roly
numără, impresionat, vapoarele aflate acolo, aparținând tuturor
naționalităților posibile. Din Ceylon nu văzură decât coasta verde și
silueta unui oraș portuar, care înflorea, evident, datorită războiului.
Mulți recruți cârtiră. Se plictiseau în continuare, practic nu era nimic
de făcut decât să stea la plajă pe punte. Vremea era mereu uscată și
încinsă – surprinzătoare mai ales pentru oamenii de pe Insula de
Sud a Noii Zeelande, pe care treceau doar rareori mai multe zile
fără să plouă.
Oamenii petrecură alte cincisprezece zile pe mare înainte ca flota să
ajungă la Suez. Pentru prima dată, recruții auziră de lupte pe uscat,
în care fuseseră implicați și australienii. Se pare că avuseseră loc
atacuri ale turcilor asupra Canalului Suez. Locotenentul Keeler le
ordonă oamenilor săi atenție sporită în timpul traversării și postă
santinele. Roly petrecu o noapte obositoare, uitându-se prin
întuneric la marginea canalului, pentru a cerceta agitat orice foc de
tabără sau așezare a cărei lumină ajungea la vapoare. Nu ajunsese
însă la niciun eveniment special. Flota traversă neatinsă Canalul
Suez și ajunse, în cele din urmă, la Alexandria.
— Aboukir-Bay! observă Jack, aproape cu evlavie, atunci când fu
coborâtă ancora. Aici a câștigat Nelson, cu aproximativ o sută de ani
1715
în urmă, bătălia de pe Nil!
Roly, Greg și Bobby se holbau fascinați la apa albastră, de parcă
victoria amiralului încă s-ar mai fi oglindit în ea.
— Nelson a fost< englez? întrebă Bobby, parcă pentru a se asigura.
Jack zâmbi.
În Alexandria, vapoarele fură în sfârșit descărcate, dar membrii
ANZAC nu văzură prea multe din renumitul oraș cu un trecut atât
de glorios. Ofițerii britanici conduseră trupele, într-un marș cât de
cât ordonat, până la locul de încărcare a trenurilor.
— La Cairo! zise Greg, aproape neîncrezător.
Toate aceste nume străine de orașe, străzile înguste, arse de soare,
oamenii mici, în caftanele lor arăbești, zarva limbilor străine și
mirosurile neobișnuite, dar și zgomotele orașului, îi fascinau pe
băieți, derutându-i în același timp. Roly se simți, în ciuda apropierii
prietenilor săi, pierdut într-o lume străină, și aproape că i se făcuse
dor le casă.
Jack absorbi lumea cea nouă în el, se lăsă purtat de noile impresii și
reuși, din când în când, să nu mai stăruiască asupra gândurilor
despre Charlotte – atunci când nu îi scria lungi scrisori în gând. Și
asta trebuia să înceteze!
Jack se gândi cui altcuiva i-ar putea scrie și, într-un târziu, se gândi
la Gloria. Sigur, în ultimii ani abia dacă auzise ceva de la ea, dar
Jack se simțea în continuare legat de fată. Poate că avea să se
deschidă și să povestească, încântată despre viața ei din America
dacă va afla că nu doar ea plecase de la Kirward Station, în
depărtări.
Îi descrise așadar Gloriei călătoria cu un vapor al flotei impunătoare
și, apoi, drumul spre Cairo în trenul arhiplin. În ceea ce privește
peisajul, nu se vedeau prea multe, deoarece trupa fusese
transportată noaptea și ajunsese în oraș la primele ore ale dimineții.
Era în continuare întuneric beznă și, spre mirarea oamenilor, era
foarte frig atunci când trupele se adunară pentru a mărșălui către
1716
lagărele de instrucție. Cei mai mulți dintre australieni aveau să
ajungă într-un lagăr aflat la sud de Cairo, în vreme ce pe
neozeelandezi îi aștepta o tabără în nord. Dar, mai întâi, îi aștepta
un marș de noapte de mai mulți kilometri – nemaipomenit de
obositor după inactivitatea forțată din ultimele săptămâni, petrecute
la bordul vapoarelor.
Jack era înghețat și obosit când ajunseră la Zeitoun. Câte șaisprezece
oameni împărțeau un adăpost; Roly și amicii lui rămaseră cu Jack.
Răsuflând ușurați, ocupară un pat cu trei caturi.
— Pfff, sunt terminat! se văită Greg.
Câțiva alți bărbați, inclusiv orășenii, păreau a fi și mai afectați decât
băieții din Greymouth. Noile lor cizme îi îngreunau. Doi camarazi
din cortul lor lăsau impresia că nu mai puteau face niciun pas.
Gemură când își scoaseră cizmele din picioare.
Jack se adună. Cineva trebuia să facă ordine. Primul lucru pe care-l
făcu fu să-l scoale pe Bobby, care se trântise epuizat pe un prici și nu
mai avea voința necesară pentru a se ridica.
— Nu te preface că ești obosit, soldat O’Mally! îi strigă el tânărului.
Cineva tocmai a spus ceva despre mâncare. Te vei interesa în
legătură cu asta. Ai putea face rost de ceai, pentru ca băieții să se
pună din nou pe picioare. Și tu, Greg, soldat McNamara, te duci să
cauți pături. De fapt, ar trebui să fie prin corturi, dar se pare că au
uitat de noi<
— Am putea dormi și îmbrăcați, comentă Greg, lipsit de chef.
Jack scutură din cap.
— Atunci vom fi mustrați mâine, fiindcă uniforma ne va fi șifonată.
Băiete, aceasta este o tabără de instrucție. Călătoria s-a terminat; de
acum înainte, ești soldat.
Roly cotrobăia deja în trusa lui de prim-ajutor, care făcea parte din
dotarea recruților, și scotea bandajele.
— Nu este niciun balsam pentru răni, observă el, pe un ton critic.
Dar ce e asta?
1717
Avea în mână o sticluță.
— Manuka, ulei de arbore din ceai, explică un camarad, ale cărui
trăsături ample și păr des indicau strămoși maori. Un leac băbesc,
folosit de triburi de când lumea. Îi poți unge cu el pe tipii ăștia pe
picioare. Se vor vindeca atunci mai repede.
Jack încuviință. Și la Kirward Station se folosea manuka drept
prim-ajutor. Însă mai degrabă la oi și la cai<
— Dar mai întâi trebuie spălate picioarele! hotărî Jack.
În cort era deja un aer greu.
— Cine se oferă să meargă să ia apă?
În dimineața următoare, ocupanții cortului lor se prezentară prea
surmenați înaintea locotenentului Keeler, dar excelent la inspecția
camerelor, iar Jack fu avansat pentru prima dată. La adunarea
diviziei de Infanterie neozeelandeze, numele lui fu strigat alături de
cel al altora.
— McKenzie, după consultarea conducerii taberei, vă avansez la
gradul de caporal! zise locotenentul Keeler, oferindu-i Crucea
victoriană.
Apoi, trebui să le explice oamenilor în ce constau de acum
însărcinările lor. În mare, era vorba despre ceea ce Jack făcuse în
timpul călătoriei. Caporalul avea de supravegheat câte șase oameni,
pentru ca aceștia să își păstreze camera, uniforma și, mai ales,
armele curate.
— E o soldă ceva mai bună, spuse tânărul ofițer în silă, după ce
câțiva kiwi acceptară avansarea fără prea mare încântare și după ce
doi încercară chiar să renunțe la ea.
Pentru locotenentul Keeler, era complet de neînțeles. La urma
urmei, le băgă el oamenilor în cap, era și o chestiune de onoare.
Jack își purta distincția cu demnitate, iar Roly îi admiră noul lui
grad fără rezerve.
— Oare o să am și eu cândva parte de așa ceva, domnu’ Jack?
Trebuie să fie minunat să fii avansat! Sau să primești un ordin,
1718
domnu’ Jack! Pentru curaj în fața dușmanului trebuie că se dau
ordine!
— Mai întâi ai însă nevoie de dușmani! cârti Greg.
Manevrele de dimineață nu-i făcuseră nicio plăcere. Nu înțelegea
deloc cum mărșăluitul în același pas și ritm, ori culcatul la comandă,
îi va fi de ajutor să-i caftească pe turci. Jack suspină. Greg părea să-
și imagineze războiul ca pe o bătaie supradimensionată dintr-o
cârciumă.
Cu toate acestea, în următoarele luni nu-i rămase nimic altceva de
făcut decât să învețe temeinic cum să te adăpostești, cum să te
târăști, cum se sapă tranșeele și cum se folosesc puștile și baionetele.
Ultimele provocară o bucurie majorității soldaților, iar
neozeelandezii se dovediră a fi pușcași destul de îndemânatici. De
altfel, mulți dintre ei erau obișnuiți de mici să împuște vânat de
dimensiuni reduse; din cauza pericolului iepurilor, fiecare băiat din
Plains știa să folosească pușca. Proprietarii marilor ferme de oi
plăteau chiar și niște prime pentru împușcare. Deși aventurierii
câmpurilor aurifere omorau micile animale mai degrabă pentru a
avea, din când în când carne în oale, trăgeau cu mare dibăcie și
asupra țintelor mobile.
Trupa de neozeelandezi adunată ad-hoc dovedi însă mai puțin
talent când veni vorba despre o îndeplinire rapidă a ordinelor. Nu
le plăcea pasul egal și, spre disperarea instructorilor britanici, se
interesau deseori despre rostul unui exercițiu, înainte de a se arunca
conform ordinelor, în nisipul deșertului. Nici antrenamentul săpării
corecte a tranșeelor nu se bucura de o mare încântare din partea
soldaților.
— Omule, eu fac asta de când aveam treisprezece ani! se plângea
minerul Greg. Un pic mai jos sub pământ ca aici. Mie chiar nu
trebuie să-mi arate nimeni cum se folosește cazmaua!
Totuși, Jack studie tehnica, chiar dacă îi displăcea până și numai
gândul de a petrece, poate, câteva săptămâni din viață într-un sac
1719
de vizuină. Într-adevăr, amplasarea tranșeelor presupunea o
îndemânare arhitectonică și strategică serioasă – de exemplu, nu
puteau fi niciodată săpate în linie dreaptă, ci într-un fel de model în
zigzag. Niciun soldat nu avea voie să vadă mai departe de cinci
metri. Părea, la prima vedere, o treabă complicată, însă îi îngreuna
orientarea dușmanului în cazul în care pătrundea în tranșee. În
acest sens, trebuiau construite firide și șanțuri de-a curmezișul, iar
extinderea lipsită de orice pericol a rețelei de șanțuri în timpul
bombardamentelor presupunea tehnici asemănătoare celor de
construcție a peșterilor. Minerii experimentați săpau cu ușurință
galerii care, desigur, se prăbușeau în deșert. Bobby și Greg nu
făceau nimic altceva decât să râdă pe tema asta, dar Jack îl surprinse
odată pe Roly năpustindu-se, alb ca varul, dintr-un șanț, după ce
bărbații fuseseră din nou acoperiți de nisip.
— Nu pot face asta, domnu’ Jack< șopti el și își căută ranița.
În buzunarul pentru prim-ajutor nu se găseau doar bandaje și ulei
de arbore de ceai, ci și o sticlă plată din metal.
— Uitați< doriți?
Roly îi întinse sticla lui Jack. Mâinile îi tremurau.
Jack adulmecă. Rachiu tare.
— Roly, pentru asta ar trebui să te denunț! îl mustră el. Bei în
timpul serviciului! Tu nu ești însă genul<
Din câte observase Jack, spre deosebire de colegii lui, Roly nu
frecventa decât rareori barurile și bordeiele improvizate, apărute
dintr-odată în jurul taberei. Mai degrabă mergea la proiecțiile de
filme organizate de Y.M.C.A. Cinematograful îl fascina, iar la sfârșit
de săptămână i se alătura lui Jack și altor soldați mai educați, care
organizau excursii la piramide, la Sfinx sau la alte atracții turistice
ale Egiptului. Jack nu-l văzuse niciodată pe băiat beat. Nici măcar
de curând, când fusese avansat la gradul de caporal.
— E< e medicament, domnu’ Jack. Dacă trag, din când în când,
câte o dușcă, suport mai ușor tranșeele<
1720
Roly puse dopul sticlei înapoi, însă continua să fie palid.
— Roly al nostru a fost prins sub pământ odată! explică Greg
râzând, de parcă ar fi spus cea mai bună glumă din Greymouth. I s-
a făcut frică. Micuțul n-a mai intrat de atunci în mină! Dar vezi,
Roly, trecutul te prinde din urmă!
Bărbații izbucniră în râs și-l bătură prietenește pe umăr pe recrutul
Roly.
Jack, însă, era mai degrabă neliniștit. După prăbușirea tranșeei, Roly
O’Brien părea evident sleit – și, în acest caz, nu fusese decât un
simplu exercițiu. Încercarea de a simula războiul și tranșeele în
nisipul deșertului era cât se poate de lipsită de sens. Într-o situație
reală, se construiau însă buncăre; se zvonea că nemții construiau
chiar beciuri pe mai multe etaje. Dacă Roly nu suporta într-adevăr
întunericul și spațiile strâmte<
Jack, care se putea lăuda între timp cu gradul de caporal și care era
responsabil pentru doisprezece oameni, se adresă îngrijorat
ofițerului-șef.
— Soldatul O’Brien a fost îngropat sub pământ trei zile, domnule.
Însă nu a trecut peste asta. Aș sugera să fie folosit într-o companie
de aprovizionare sau într-o alta care nu acționează din tranșee.
— De unde știți atât de bine, caporale, că vom acționa din tranșee?
întrebă maiorul Hollander, rânjind.
Jack luă poziție, deși, în sinea lui, își punea mâinile de cap. Omul
era un instructor dur, însă Jack nu-l considerase până atunci prost.
Acum își schimbase opinia.
— Îmi pot imagina asta, domnule, rosti el liniștit. Pare a fi, totuși cea
mai eficientă variantă de a-ți asigura poziția în acest război.
— Deci, avem aici și un strateg de prima mână, caporale! Păstrați-vă
părerile pentru când veți fi făcut general. Până atunci, nu trebuie să
gândiți, ci doar să îndepliniți ordinele. O să-l supraveghez pe micul
fătălău O’Brien! Prins sub pământ! O să treacă el peste asta
McKenzie, vă garantez! Să nu uit, informați-i pe oamenii
1721
dumneavoastră că părăsim tabăra. În 11 aprilie, la miezul nopții,
plecăm cu trenul la Cairo, apoi urmează îmbarcarea spre Dardanele.
Jack se retrase, frustrat, dar, în același timp, cu inima bătându-i
puternic. Deci, acum începea – ANZAC părăsea Egiptul. Plecau cu
adevărat la război.

1722
 5

Repartizarea pe vapoare se petrecu, de această dată, altfel decât la

plecare. Trupa, inițial adunată ad-hoc, era acum împărțită în divizii
și batalioane; existau diverse grade și echipe de specialiști. Lui Jack i
se dădură în subordine în special mineri și căutători de aur, care
săpau tranșee cu o viteză uluitoare. Lui Jack îi era limpede că acești
bărbați aveau să fie expuși la cea mai mare primejdie. Dacă se
ajungea la un atac, trebuia asigurată în primul rând poziția. În acest
sens, i se păru logic că grupa lui fusese arondată aceluiași
transportator pe care se găseau medicii spitalului de campanie.
Trupele de salvare, infirmierii și medicii ofițerilor își cărau
echipamentele la bord – dar primul care salvă vieți în această
campanie fu, în chip paradoxal, McKenzie.

Transportoarele de trupe erau ancorate în afara portului, iar

oamenii și materialele erau aduse la bord cu niște bărci. Jack și
câțiva dintre oamenii lui asigurau, dintr-o barcă cu vâsle, rampa de
unde se trimiteau sus corturi și tărgi; marea era deosebit de agitată
și bătea un vânt puternic. Tot ce nu era prins de punte era suflat cu
ușurință peste bord. Bărbații își legau strâns pălăriile pe cap, însă tot
mai zbura, din când în când, câte o pălărie cu boruri mari prin aer
și, uneori, urma și câte o raniță depozitată neglijent pe undeva. Dar
ceea ce se prăbuși, dintr-odată, în valuri, lângă Jack, era vizibil mai
greu – mai ales că după izbitură se auzi un urlet sfâșietor. Jack
observă uluit cum din valuri își făcu apariția o corcitură mică,
brună, care înota pentru a-și salva viața – fără sorți prea mari de
izbândă, având în vedere marea agitată și distanța de țărm. Micul
animal fusese împins mai departe în câteva secunde. Jack nu stătu
mult pe gânduri.
— Ține-mi puțin locul! îi strigă lui Roly și-i dădu în mână parâma.
1723
Apoi, își dădu jos cămașa, își descălță cizmele și sări în apă.
Jack era puternic și bine antrenat. Din câteva mișcări, ajunse la câine
și prinse micul animal care se zbătea. Să înoate înapoi la barcă
împotriva curentului ar fi fost mai greu, dar îl văzu pe Roly, ajuns
lângă el în barca cu vâsle. Băieții nu ezitaseră nicio clipă. Rampa n-
avea decât să se balanseze – mai întâi își salvau caporalul.
Jack îi dădu câinele lui Roly, care îl luă în barcă, după care se ridică
singur la bord. Se lăsă fără suflu pe fundul bărcii cu vâsle.
Între timp, Roly îl privea râzând pe noul pasager.
— Cine sau ce oi fi tu? îl întrebă el pe animăluț, care mai întâi se
scutură, stropindu-i pe toți vâslașii.
Era mic, cu picioarele strâmbe, robust, iar ochii lui mari, ca niște
nasturi, lăsau impresia că ar fi fost conturați cu creionul
dermatograf.

— Un teckel, aș spune, constată Jack. Teckelul s-a impus, cel puțin,

cel mai bine printre strămoșii lui. Cu siguranță că au fost implicate
numeroase alte rase canine, mai mult sau mai puțin bine dresate.
Numai lupi de mare nu<
Animalul se scutură încă o dată. Avea urechile pleoștite și o coadă
încovrigată.
— Arma secretă a Australiei!
Greg râse și încercă să vâslească înapoi spre vapor.
Câinele dădea din coadă.
Pe puntea vaporului era o mare zarvă.
— Paddy! Paddy, aici! La naiba, unde-i javra?
Un adjutant agitat se ivi dinspre camerele ofițerilor.
— Ajutați-mă, băieți, trebuie să găsesc animalul înainte ca Beeston
să o ia razna.
Jack și ai lui rânjiră.
— Măcar știm că aparține echipajului, dacă nu chiar unuia dintre
ofițeri<
1724
Roly sughiță.
— Generale Godley? întrebă el chicotind și salută câinele.
Generalul Alexander Godley era comandantul suprem al trupelor
ANZAC.
— Hai, grăbiți-vă odată, să ajungem la vapor! Auziți doar că cineva
îi duce dorul ăstuia mic, încheie Jack seria de prostii.
Ținu câinele în brațe până când ajunseră la rampă.
Pe punte apăru un om îndesat, de vârstă mijlocie, care purta
uniforma unui medic al echipajului. Joseph Beeston, comandantul
celei de a patra unități medicale de campanie.
— Paddy! Dumnezeule, sper că nu a căzut din nou în apă, la cât de
agitată e marea<
Bărbatul părea să-și facă griji cu adevărat.
Între timp, barca cu vâsle abordă, iar Jack se sui pe rampă. Îl ținea
strâns pe Paddy, care se zbătea din toată făptura sa, în vreme ce
urca planul înclinat care se bălăngănea.
— Pe el îl căutați, domnule? întrebă el râzând.
Comandantul Beeston păru mai mult decât ușurat atunci când își
luă cățelul din brațele lui Jack.
— A căzut peste bord?
Jack dădu din cap.
— Dar a fost salvat repede, într-o acțiune eroică a celei de-a patra
divizii de infanterie neozeelandeză, să trăiți!
Salută.
„Crucea Victoria, Crucea Victoria!”, scandau Roly și ceilalți în barcă.
Crucea Victoria era cea mai importantă distincție pe care Imperiul
Britanic le-o acorda luptătorilor de pe front.
Comandantul Beeston zâmbi.
— Asta nu v-o pot oferi, caporale, dar vă pot da un prosop și un
whisky pentru a vă încălzi. Însoțiți-mă, vă rog, la mine în cabină.
Medicul militar, cu grad de căpitan, o luă înainte, urmat de câinele
său. Jack merse după el curios. Până atunci nu mai văzuse niciodată
1725
o cabină de ofițer, iar acum era destul de impresionat de mobilierul
de mahon și de luxul general care înconjura ofițerii. Adjutantul
comandantului Beeston îi întinse un prosop flaușat, iar medicul
deschise el însuși sticla de whisky Single Malt. Jack sorbi,
savurându-și băutura.
— Ah, și mai aduceți-ne și un ceai fierbinte, Walters, tânărul nostru
trebuie să se încălzească<
Adjutantul plecă, în timp ce Jack îl asigură că afară nu era chiar atât
de frig.
Beeston scutură din cap.
— Nu mă contraziceți! Nu vreau să faceți o pneumonie și ștrengarul
ăsta să aibă pe conștiință primul mort de la Gallipoli. Nu-i așa,
Paddy?
Paddy dădu din nou din coadă, atunci când își auzi numele.
Medicul își uscă el însuși corcitura de teckel.
— Gallipoli, Sir? întrebă Jack.
Beeston zâmbi.
— O, sper că tocmai n-am dezvăluit vreun secret militar. Dar, din
câte ni s-a comunicat, acolo este locul primei noastre misiuni. Un
sătuc de munte, aflat la intrarea în strâmtoarea Dardanele. Dacă
reușim acolo să-i împingem pe turci înapoi, practic i-am învins.
— Și-acum mergem direct într-acolo? se interesă Jack.
— Aproape. Mai întâi acostăm la baza noastră din Lemnos. O insulă
în<
— Grecia, domnule.
Beeston încuviință satisfăcut.
— Acolo vom mai face câteva manevre. Batalionul meu a fost
antrenat totuși pentru condițiile din Franța. Dar, în câteva zile, o să
înceapă nebunia. E primul dumneavoastră contact cu inamicul?
Jack încuviință.
— Noua Zeelandă nu este o națiune foarte războinică, spuse el.
Chiar și băștinașii noștri sunt pașnici<
1726
Beeston râse.
— Știu, iar cel mai periculos animal de acolo este țânțarul. În acest
sens, australienii sunt mai duri<
— În ceea ce privește capacitatea noastră de luptă, ne vom apropia
de australieni, răspunse Jack, mândru și ușor jignit.
Beeston zâmbi și dădu din cap.
— Sunt absolut convins de asta. Acum trebuie să vă trimit înapoi la
oamenii dumneavoastră, caporale<
— Jack McKenzie, domnule.
— Caporal McKenzie. Voi reține numele dumneavoastră. Vă rămân
dator! Și tu, Paddy, poți să dai liniștit lăbuța!
Medicul se aplecă spre câinele lui și încercă să scoată de la el cel
puțin un „șezi”, dar Paddy nu primea ordine.
Jack zâmbi, clătină ușor din cap, după care se înfoie în fața
cățelușului. Îl trase ușor de zgardă, își aranjă el însuși poziția – și
Paddy se lăsă să cadă în fund. Jack întinse mâna, de parcă i-ar fi
cerut lăbuța, iar el i-o dădu.
Comandantul Beeston a rămas perplex.
— Cum ați făcut asta? întrebă ofițerul uluit.
Jack ridică din umeri.
— Sunt cele mai simple tehnici de dresaj, răspunse el. Le știu de
când eram copil. Ăsta micu’ este obraznic, dar inteligent. Dați-mi-l
câteva săptămâni și îl învăț să mâne oile.
Beeston zâmbi.
— Acum ați salvat un câine și l-ați impresionat pe stăpânul lui<
Jack rânji.
— Asta e Noua Zeelandă, domnule. În Australia, animalele de
pradă sunt împușcate, în vreme ce noi le facem să dea lăbuța!
— Atunci sunt curios de reacția turcilor, zise Beeston. Jack
McKenzie – acest nume nu avea să-l uite, cu siguranță.

Lemnos era o insulă mică, cu o coastă plină de firide, de plaje mici și

1727
înguste, dar și de stânci înalte. Dinspre mare, părea pitorească, o
bucată de stâncă, cu puțin verde, singură în albastrul infinit al mării.
Însă pentru locuitori, insula se dovedea a fi o provocare continuă.
Viața de pe Lemnos era primitivă. Soldații ANZAC se uitau
fascinați și, uneori, impresionați până la rușine din cauza sărăciei, la
casele primitive din piatră, la plugurile din lemn, provenite, parcă
din epoca primitivă, trase de boi și de oameni, care însă se mai
acopereau, într-o bună măsură, cu blănuri de oi și care mergeau pe
pământul lor pietros fie desculți, fie protejându-și picioarele cu
sandale aspre din piele de oaie. Portul insulei era umplut însă până
la refuz cu cea mai modernă tehnologie de război. Erau ancorate aici
douăzeci de cuirasate, printre care uriașul Agamemnon și
impresionanta Queen Elizabeth. Echipajul abia dacă avu, însă, timp
să se lase impresionat de priveliște Transportoarele lor de trupe
acostau în largul diferitelor plaje, iar ei exersau debarcarea în
echipament de luptă. Oamenii erau lăsați jos cu scări din funie și
vâsleau la țărm, în mare parte noaptea și, pe cât posibil, fără să
provoace vreun zgomot. Manevra părea a fi importantă pentru
conducerea armatei. O exersaseră iar și iar, timp de o săptămână.
— În sine, asta nu-i greu, zise Roly în cea de-a patra zi, când grupa
lui se îndrepta spre o plajă foarte îngustă, erodată, străjuită de o
stâncă înaltă. Dar ce se întâmplă dacă cei de pe mal vor trage?
— Ah, nici n-au curaj s-o facă! susținu Greg. Avem toate cuirasatele
în spatele nostru. Ele ne vor acoperi.
— Dacă nu ne vor lovi chiar ele, observă Jack pesimist.
Împărtășea temerile lui Roly. Cu siguranță că turcii nu aveau sa
renunțe la țărm fără a opune nicio rezistență și, cu atât mai puțin, la
orașul lor. Și nu spusese Beeston ceva despre un „sătuc de munte”?
Probabil că apărătorii acestuia se ascundeau în spatele unor poziții
sigure și trăgeau, de pe stânci, în jos spre ei.
— Ah, dacă turcii sunt niște troglodiți, ca prostovanii ăștia de aici,
din Lemnos, atunci nu vor putea face prea multe! glumi Bobby,
1728
lipsit de griji. Poate că ar fi trebuit să luăm cu noi niște războinici
maori. Atunci situația ar fi fost mai echilibrată.
Jack ridică din sprâncene. Din ceea ce văzuse el, și grecii din
Lemnos știau să mânuiască o pușcă. Poate că se îmbrăcau în
blănuri, dar aveau ochi ageri și, pentru a apăsa pe un trăgaci, nu
aveai nevoie de prea multă cultură.
Ba ar putea chiar să te împiedice, își zise Jack. Cât despre el, avea
oroare de a trage în curând asupra unor oameni.

Exact asta se întâmplă în 24 aprilie. Flota porni, condusă de Queen

Elizabeth, poreclită cu drag de soldați „Lizzie”. Oamenii se adunară
din nou pe punte. Mândri de convoiul lor, părăseau Lemnosul.
— Nu e minunat, domnu’ Jack?
Roly nu mai știa unde să se uite mai întâi; la vasele maiestuoase din
jurul lui sau la țărmurile însorite ale Lemnosului.
— Doar „Jack”, corectă mecanic Jack.
El împărtășea doar într-o anumită măsură încântarea camarazilor
săi. Firește că flota oferea o imagine impresionantă, dar nu putea să
nu se gândească la faptul că își ducea încărcătura spre moarte.
Cu o seară înainte, după un discurs eroic al generalului Birdwood
către întreaga trupă, locotenentul Keeler își chemase liderii de grup
pentru discutarea situației. Jack cunoștea planul operațiunii și
văzuse hărțile coastei de la Gallipoli. Acostarea pe acea plajă avea să
fie un adevărat iad, iar Jack nu era singurul care gândea astfel. Și pe
chipurile ofițerilor englezi, care în parte participaseră deja în lupte,
se citea frica.
Vaporul cu echipajul lui Jack era unul dintre ultimele care ajunseră
la Gallipoli. Navigară în timpul nopții, iar când se lumină de ziuă,
se regăsiră într-o adunare de vapoare, în golful de la Gaba Tepe.
Bărcile cu primele trupe de uscat tocmai erau ocupate. Oamenii
așteptau pe puntea transportoarelor de trupe pentru a fi mutați pe
distrugătoare. Micile și rapidele cuirasate nu dislocau prea multă
1729
apă, putând duce astfel trupele mai aproape de țărm. Fiecare dintre
ele trăgea după sine douăsprezece bărci de salvare, dispuse pe două
rânduri, în care se aflau câte șase soldați și cinci marinari. Cei din
urmă trebuiau să ducă barca înapoi la vapor, după ce aveau să fi
lăsat pe plajă încărcătura lor umană.
Primele trupe de uscat erau compuse numai din australieni – Jack
își dădu seama că erau trimiși la luptă cei mai tineri dintre soldați.
— La vârsta asta mai crezi în nemurire! Înfiorat, Jack își aminti de
predica mustrătoare a mamei sale, Gwyneira, în timpul căreia
rostise această propoziție. Trebuie să fi avut în jur de treisprezece
ani când grajdurile cu vite de la Kirward Station fuseseră lovite de
trăsnet. Jack și prietenul lui Maaka se aruncaseră în flăcări, pentru a
salva taurii înnebuniți. Băieților li se păruse un act eroic, dar
Gwyneira îi certase înfiorător.
Jack estima că bărbații din bărci aveau cel mult optsprezece ani.
Deși armata accepta voluntari abia de la douăzeci și unu de ani, dar
nimeni nu se uita foarte atent la asta. Ranițe grele atârnau pe umerii
lor; vâslele alunecau pe suprafața apei fără a face zgomot.
Jack își întoarse privirea și o lăsă să cutreiere peste țărmul întunecat
și peste stânci. Era ora patru și douăzeci și nouă. La ora patru
treizeci trebuia să aibă loc atacul. Dintr-odată, pe unul dintre
dealuri scăpără o lumină galbenă, care se stinse după câteva
secunde. Pentru un moment, în golf domni o liniște de mormânt,
apoi apăru, pe un platou deasupra lor, silueta unui bărbat. Cineva
strigă ceva, apoi fu tras un glonț care lovi marea.
Apoi, izbucni iadul.
Cuirasatele britanicilor începură, într-o clipită, să tragă cu toate
tunurile, iar turcii năvăliră pe plajă. Unii trăgeau direct de pe mal,
alții de pe stâncile care se găseau cu trei sute de metri mai sus. Jack
îi văzu pe oamenii de pe plajă căzând, secerați de rafalele de pe
Queen Elizabeth, de pe Prince of Wales și de pe London. Cuiburile de
mitraliere din munți nu puteau fi însă distruse atât de ușor. Și,
1730
evident, începură să tragă asupra bărcilor cu vâsle care se apropiau.
— Dumnezeule, ăștia< ăștia trag< șopti Roly.
— Ce ți-ai imaginat? îl puse Greg la punct.
Roly nu răspunse. Ochii lui, și așa mari, ca de copil, păreau să se
mărească și mai mult. Soldații din bărci fură secerați pe rând de pe
uscat, însă tot mai mulți ajungeau la mal, săreau pe plajă și încercau
să caute adăpost în spatele stâncilor. Turcii trăgeau asupra
marinarilor care vâsleau înapoi. Alții trăgeau după sine bărcile, ai
căror schiperi căzuseră.
— Eu nu pot să merg acolo.
Bobby O’Mally tremura.
— Chiar trebuie?
— Nu, răspunse Jack liniștit. Noi vom ajunge mai târziu. Cu
sanitarii, poate chiar și mai târziu. Doamne ajută că știm să săpăm
mai bine decât să tragem.
Totuși, spre mirarea lui Jack, majoritatea oamenilor săi încă mai
ardea de nerăbdare să meargă cât mai repede în lupta de pe mal.
Așteptară agitați până când atacatorii își croiră drum până la un
platou din interior, la o distanță de aproape un kilometru și
jumătate de la țărm. De acolo ei puteau oferi acoperire noilor trupe
care acostau sau, cel puțin, încercau să o facă. Plaja era în continuare
sub loc continuu, și chiar și neozeelandezii își primiră botezul
focului. Jack și oamenii lui asigurau debarcarea spitalului militar.
Ceea ce era imperios necesar, răniții umpleau deja întreaga plajă.
Comandantul Beeston dădu imediat ordinul de a amplasa acolo
corturile.
— Și faceți bine și încetați focul! le strigă el neozeelandezilor. Nu
pot lucra dacă îmi țiuie gloanțele pe la urechi.
Locotenentul Keeler își așeză oamenii în formație, pentru a avansa
în interior. Jack și ceilalți își puseră pe umeri lopețile militare. Un
batalion de australieni se pregăti să execute foc de acoperire.
— Începem cu săpatul tranșeelor în spatele primei linii, ordonă
1731
Keeler. Apoi, mergem tot mai în față. Sistem de trei șanțuri, știți
doar: unul pentru trupele de rezervă, unul pentru mișcare și unul la
frontul cel mai din față< aș spune, cu un spațiu între ele de șaizeci
și cinci de metri<
Jack încuviință. Acesta era sistemul tipic de apărare britanic.
Tranșeea din față nu era întotdeauna plină cu oameni, ci în special
dimineața și seara, când luptele erau în toi. În cea din mijloc, cea
pentru circulație, tranșeea de sprijin, cum mai era numită, se derula
în cea mai mare parte viața apărătorilor, iar în cea de-a treia se
puteau aduna trupele de rezervă atunci când urma o ofensivă.
Jack și oamenii lui o săpară mai întâi pe cea din urmă, ceea ce era
relativ lipsit de pericol, pentru că frontul era suficient de departe,
iar lor li se asigura acoperirea. Însă, pe parcurs, se apropiau și
constructorii de șanțuri tot mai mult de linia de luptă, iar aici fu
nevoie de tehnici sofisticate pentru realizarea șanțurilor. Era
asemănător cu procedeul de înaintare în puțurile din mină, doar că
aici se sprijineau numai pereții și pământul de jos. Partea de sus era
distrusă de îndată ce puțul avea câțiva metri. Se prăbușea deseori pe
umerii muncitorilor – lui Roly, zgomotul îi era suficient pentru a
intra în panică. Jack îl folosi deocamdată în spate, unde putea săpa
sub cerul liber și putea scoate afară pământul, iar el făcea tot ce-i
stătea în putință.
Roly era tare ca un urs, iar ceilalți căutători de aur și mineri nu erau
mai prejos. Cu toate acestea, fu nevoie de câteva sute de oameni
pentru a construi un prim sistem de tranșee, iar asta le luă câteva
ceasuri întregi. Jack și oamenii lui săpară neîntrerupt în prima
noapte petrecută la Gallipoli, dar măcar nu înghețară. Vremea se
schimbase odată cu începerea luptelor, ploua și era îngrozitor de
frig. Oamenii zăceau, uzi și speriați, cu tot cu armele lor, în noroi,
turcii trăgeau necontenit, iar alimentarea cu apă și hrană încă nu
funcționa.
— Aveți grijă să faceți și câteva buncăre, fu de părere maiorul
1732
Hollander, care acumulase, încă din Franța, experiență în ce privea
războiul de tranșee. Oamenii trebuie să meargă într-un loc uscat, de
îndată ce le vine schimbul<
Jack încuviință și ordonă oamenilor săi să prevadă anumit părți ale
sistemului de tranșee cu barăci din lemn. În ele, oamenii lui ajunseră
să și doarmă adânc după ce soarele răsări din nou peste Gallipoli.
Chiar și Roly își urmă prietenii sub pământ, dar nu-și găsi liniștea.
În cele din urmă, se strecură afară și încercă să se adăpostească sub
mantaua lui ceruită. Deși încă se mai trăgea, el se simțea astfel mai
în siguranță decât în tranșee. Trebuia să-și facă rost, de undeva, de o
foaie de cort<

Era evident încă din acea dimineață că turcii nu se lăsau împinși

prea repede mai departe în interior. Începură deci pregătirile pentru
un asediu mai îndelung, iar soldații fură împărțiți în două divizii.
Australienii țineau frontul din dreapta, neozeelandezii, pe cel din
stânga. Între timp, oamenii găsiră puțină vreme pentru a inspecta
împrejurimile.
— O regiune foarte frumoasă, dacă ești făcut să fii pustnic, observă
Greg cu sarcasm.
Într-adevăr, plaja de la Gallipoli nu era foarte populată.
Jack încercă să nu se gândească la stânca de la Cape Reinga.
— Ce e dincolo? se întrebă Roly și arătă spre munți.
— Alți munți, răspunse Jack. Cu niște văi destul de adânci între ei.
Aici, absolut nimic nu e plat. Pretutindeni cresc tufe din belșug,
camuflajul ideal pentru turci.
— Asta v-au spus-o de mai demult? se interesă Bobby. Adică, vreau
să spun< ei știau treaba asta? Și, atunci, de ce ne trimit aici?
Greg arboră un aer afectat.
— Ce vrei, Bobb, glorie și onoare sau să te joci jocuri? Ai auzit doar
ce a spus generalul: aceasta este una dintre cele mai grele
întreprinderi ce pot fi cerute unor soldați, dar noi, cei de la ANZAC,
1733
îi vom face față!
Se bătu mândru în piept.
— Cu siguranță, nu va fi simplu, concluzionă Jack. Și, dacă vreți să
aveți o șansă pentru a deveni eroi, atunci trebuie acum să săpați în
continuare. Dacă nu, o să vă împuște ca pe iepuri.
Între timp, săpăturile începuseră și în cealaltă tabără. Turcii își
construiau, la rândul lor, un sistem de tranșee, probabil nu mai
puțin complicat decât cel al britanicilor, ceea ce nu-i împiedica însă
să nu tragă în continuare asupra ANZAC-ului și să arunce bombe.
Deși artileria britanică contracara și distrusese mai multe cuiburi de
mitralieră, Jack și ceilalți se bucurară când primele șanțuri fură gata,
oferindu-le adăpost. Doar Roly părea să se teamă mai mult de
săpături decât de ploaia de gloanțe. Dormea în continuare afară, în
loc să-și facă un culcuș în buncăr, alături de ceilalți. Singurul
adăpost i-l ofereau cele câteva stânci aflate între șanțuri și plajă.
Jack privea acest lucru cu îngrijorare, totul deveni însă cu adevărat
periculos abia atunci când pereții tranșeelor se apropiară tot mai
mult de turci, fapt care îi făcu să se apere cu îndârjire.
Trupa lui Jack săpa tocmai un puț sub pământ. Roly, mânat de
ironiile celorlalți, se spetea strângând din dinți, cu un chip palid ca
de ceară. Lucra însă, în ciuda a tot și toate, mai mult decât Greg și
decât Bobby. Jack McKenzie și locotenentul Keeler îi certau,
alternativ pe cei doi.
— Doar nu-s cârtiță, cârti din nou Bobby, și Jack își ridică privirile
spre cer.
Mereu avea aceeași scuză pentru lenevie. Și Greg obișnuia să
comenteze că ar fi preferat să patruleze cu arma în mână decât să
mai răscolească pământul. Pe de altă parte, le zburau destule
gloanțe pe lângă urechi. Turcii de dincolo – fiindcă în Gallipoli totul
era foarte îngust, dușmanii se îngropaseră la numai câteva sute de
metri unii de alții – amenințau deja de o zi întreagă trupa cu foc de
hărțuiri. De aceea, Jack săpa cu viteza vântului. Voia să termine și să
1734
lase artileriei calea liberă. La urma urmei, era doar o chestiune de
timp până când turcii aveau să își umple tranșeele cu oameni și
arme.
Apoi dintr-odată, cele mai rele temeri ale sale se adeveriră. Spre
deosebire de britanici, turcii aveau grenade, iar cineva de dincolo își
încerca acum norocul în trasul la țintă.
Jack și ai lui lucrau sub pământ atunci când se întâmplă.
Supraviețuitorii din celălalt șanț povestiră mai târziu că inamicii se
ridicaseră cu un curaj nebunesc, doar o clipă, deasupra tranșeelor,
scoseseră apoi siguranța și aruncaseră grenada cu o precizie
nimicitoare – sau, pur și simplu, cu mult noroc – nimerind ținta.
Grenada explodase în șanțul din spatele oamenilor lui Jack.
Aruncase pământul în sus și rupsese în bucăți oamenii care puneau
acolo bârne peste pământ și care acopereau pereții cu lemn. Jack și
ceilalți auziseră vacarmul și țipetele, însă nu putuseră vedea locul,
ceea ce îi și ferise de șrapnel și de molozul care zburase împrejur.
Jack își dăduse însă seama de pericol.
— Afară de-aici! Repede!! În șanțuri!
Tranșeele de legătură din spate ofereau adăpost și posibilitatea unei
retrageri. Pe de altă parte, Jack bănuia de pe acum că erau pline de
soldații care tocmai voiau să înainteze.
— O prostie! urlă și locotenentul Keeler. În poziție de apărare! În
șanțurile existente și răspundeți cu foc! Puneți-vă baionetele, în
cazul în care cineva reușește să ajungă aici! Distrugeți-i pe indivizii
ăștia!
Înainte însă, ca oamenii să poată procesa ordinele contradictorii, alte
grenade începură să explodeze. Una, direct deasupra capelelor lor.
Pământul bubui, puțul se surpă< oamenii își puseră instinctiv
scândurile deasupra capetelor. Nu prea puteau fi îngropați,
deoarece, în definitiv, puțul nu cobora mai mult de un metru sub
pământ. Solul care se prăbușea le oferea mai degrabă protecție.
Însă Roly O’Brien nu mai putea gândi. În loc să rămână locului, se
1735
scutură de pământ ca un apucat, începu să se târască prin puț, se
ridică pe jumătate și dădu să o ia îndărăt. Când văzu că șanțurile
sunt pline ochi de oameni, încercă să iasă din ele. Cineva îl trase de
turul pantalonilor. Roly se luptă cu el< și se trezi, dintr-odată, față
în față cu maiorul Hollander.
— Ce înseamnă asta, soldat?
Roly îl fixă cu o privire rătăcită.
— Vreau să ies de aici! zbieră el și făcu o nouă încercare de evadare.
Trebuie să scap de aici< se prăbușește mina!
— Vrei să dezertezi, soldat?
Roly nu pricepu sensul cuvintelor.
— Afară! Toți trebuie să mergem afară<!
— Omul nu știe ce spune.
Locotenentul Keeler, care se eliberase între timp de sub moloz și
străduia să reorganizeze noii oameni la creneluri, se băgă în discuție
— Primul contact cu dușmanul, domnule. Panica e de vină,
domnule.
— Asta i-o scoatem noi acum din cap!
Maiorul își luă avânt și-i trase lui Roly două palme cumplite. Roly
căzu pe spate, își pierdu echilibrul, dar rămase cât de cât conștient.
Își căuta arma.
— Corect! îl lăudă locotenentul Keeler. Ridică arma, caută un crenel
și răspunde cu foc. Vei ieși de aici cu atât mai repede!
Uluit, Roly le permise camarazilor să-l târască într-o nișă a tranșeei,
obligându-l să ducă arma la umăr. Deși cerul de deasupra lui era
plin de plumb, Roly era, cel puțin, liber. Putea să respire din nou.
— Asta o să aibă urmări, v-o promit! Și pentru dumneavoastră
locotenente! Aproape că l-ați fi lăsat pe individul ăsta să dezerteze.
Când se va termina asta, vreau să vă văd pe amândoi în cortul meu!
Maiorul Hollander mai continuă să le vorbească puțin lui Keeler și
lui Roly, apoi se aruncă în luptă.
ANZAC-ii trăgeau acum din toate puterile, sprijiniți de artilerie. În
1736
tranșeele turcești se făcu o oarecare liniște. Cu toate acestea,
oamenilor li se păru o veșnicie până când, în cele din urmă, se lăsă
noaptea și focul se mai potoli. Cele mai periculoase ore erau cele de
dimineață și de seară. Amurgul oferea mai mult adăpost decât ziua
în amiaza mare. În timpul zilei, de cele mai multe ori, era liniște, iar
noaptea cele două tabere se mulțumeau cu foc de hărțuire
ocazional.
Lui Jack și oamenilor lui li se ordonă să se întoarcă în spatele
liniilor. În tranșeea principală de luptă rămaseră doar câțiva. Acum
venise însă, înainte de toate, vremea trupei de salvare. Adunau
răniții și morții. Bobby O’Mally vomită când văzu bucățile rupte din
trupurile oamenilor care lucraseră la numai câteva sute de metri în
spatele lor. Locotenentul Keeler era rănit ușor. Roly îi îngrijea rana
superficială de la braț cu ulei de arbore din ceai și cu bandaje.
— La asta vă pricepeți, caporale, mormăi locotenentul. Dar ce ați
făcut mai devreme<
— Doar n-o să-l ducă maiorul în fața Curții Marțiale?
Jack își făcea griji.
Keeler clătină din cap.
— Nu, nu cred. Un atac de panică la prima întâlnire cu dușmanul<
asta se poate întâmpla. Cu atât mai mult cu cât, după aceea, a luptat
cu un curaj deosebit. Ghinionul lui a fost să-i fugă maiorului în
brațe. O să găsească el vreo pedeapsă. Nu vă plecați capul, caporal
O’Brien. Maiorul o fi el un om aprig, dar se mai și liniștește. Și
acum, să mergem. Să scăpăm de asta.
Corturile ofițerilor se aflau pe plajă, însă unii preferau în continuare
să înnopteze pe vase. Totuși, maiorul Hollander era un bătrân
soldat de front. Nu-și lăsa oamenii singuri. Și cu siguranță că văzuse
și altădată atacuri de panică.
Jack se strădui să se odihnească și să nu se mai gândească la Roly și
la Keeler, dar răsuflă ușurat după ce ei se întoarseră teferi. Ca de
fiecare dată, era în afara buncărului în care campau oamenii lui.
1737
— Maiorul ne-a certat, firește, povesti Roly. Însă, în rest, n-a fost
rău. Doar că trebuie să ne oferim voluntari pentru o misiune<
începe mâine, trimit câteva regimente la Cape Helles, unde au ajuns
englezii.
— Cu vaporul? întrebă Jack.
Roly clătină din cap.
— Pe uscat. Trebuie să-i atacăm pe turci din spate și să cucerim un
munte<
Greg rânji.
— Sună a aventură! Hai Bobby, ne oferim și noi!
Roly zâmbi, plin de speranță.
— Și dumneavoastră, domnu Jack? întrebă el.
— Doar „Jack”. Știu și eu, Roly<
— Nu fi laș ca un broscoi, caporale! Bobby râse. Poate că o să fii
sergent când ne întoarcem.
— Pe mine m-au deregl< degra< în orice caz, acum nu mai sunt
decât soldat, zise Roly cu părere de rău.
— Dacă acum o să cucerești muntele ăla, o să fii general! zise Greg,
optimist. Și noi primim Crucea Victoria. Hai acum, să mergem la
Keeler!
Se ridică de pe prici, își îmbrăcă vestonul uniformei pentru a părea
mai curajos și își căută pălăria.
— Hai, Bobby! Și tu, Jack, doar nu vrei să te eschivezi!
Jack nu știa ce să spună. I se părea că aude cuvintele mamei sale „Te
duci la război pentru a-l pune pe Dumnezeu la încercare”. Poate că
Gwyneira avusese dreptate, dar în acea zi, în care stătuse în plin foc
al turcilor și în care trăsese orbește spre focul ce ieșea din puștile
inamicilor, știa că nu căuta moartea. Până atunci nici nu i se păruse
nimic eroic în acel război și nu-i putea urî pe turci. Ei își apărau țara,
mânați de alianțele cu un popor pe care nu-l cunoșteau, împotriva
trupelor care luptau pentru o națiune, pe care nici ei nu o
cunoșteau. Toate acestea i se păreau lui Jack lipsite de sens, aproape
1738
ireale. Dar, firește, își va face datoria și avea să fie un bărbat care își
îndeplinește misiunea, indiferent unde i se va ordona să o facă. Dar
la Cape Helles nu prea îl trăgea ața.
— Veniți, totuși, cu noi, domnu’ Jack, zise Roly. Voi fi cât se poate
de curajos, pentru că așa un munte< un munte nu poate fi rău<
În cele din urmă, Jack plecă, fără să vrea, cu oamenii săi. Resimțea
față de Roly un ușor sentiment de datorie. Din motive de neînțeles,
simțea nevoia să-l protejeze. Așa că o luă în urma celor trei prin
șanțuri. Locotenentul Keeler se adăpostise într-un buncăr, în spatele
liniilor. Tocmai își strângea lucrurile.
— Și el? îl întrebă Jack pe Roly.
Roly dădu din cap.
— Trebuie să comande un tren. Se pare că locotenentul celei de a
treia divizii a căzut azi.
Greg salută hotărât. Keeler îl privi obosit.
— S-a întâmplat ceva? întrebă el fără chef.
Bobby O’Mally îi expuse problema lor cu o voce plină de mândrie.
— Vrem să luptăm în sfârșit, domnule! zise el. Să privim inamicul în
ochi!
Din câte înțelesese Jack, trebuiau să-i atace din spate pe turci. Dar
nu mai spuse nimic și chiar și locotenentul Keeler părea a fi aproape
neîncrezător. Se uită de la un om la altul și păru că stă pe gânduri.
— Voi doi< făcu un semn spre Greg și spre Bobby, din partea mea
n-aveți decât. Dar nu și dumneavoastră, McKenzie!
Jack se enervă.
— De ce nu, domnule? Nu aveți încredere în mine că<
Keeler îi opri cu un semn.
— N-are nimic de-a face cu încrederea, dar dumneavoastră sunteți
caporal, McKenzie, și vă descurcați foarte bine aici. Sunteți de
neînlocuit.
Ceva de pe chipul lui îl făcu pe Jack să își înfrângă orice împotrivire.
— Dar e vorba numai de două sau de trei zile! zise Roly.
1739
Keeler păru că ar fi vrut să răspundă ceva, însă, apoi, se răzgândi.
Jack avea impresia că îi citește gândurile. Își amintea vag de hărțile
care i se arătaseră înaintea acostării. Cucerirea movilei, care fusese
numită eufemistic „Baby 700” era o misiune sinucigașă.
— Poți muri oriunde, zise Jack încet.
Keeler trase adânc aer în piept.
— Poți și să supraviețuiești și exact asta vom face! Plecăm cum se
crapă de ziuă! Iar dumneavoastră, McKenzie, veți reface tranșeele
distruse azi. Este vital să întărim linia principală de luptă, deci
puneți presiune asupra oamenilor dumneavoastră! Rupeți
rândurile!

1740
 6

Roly și prietenii lui plecară în lumina zorilor. Jack auzi zgomot,

râsete și cuvinte de bun rămas mai mult sau mai puțin vesele.
Oamenii care rămâneau în tranșee păreau să invidieze grupele
trimise în luptă. Mulți dintre ei repetară vechea plângere despre o
„activitate de cârtiță”, în vreme ce celorlalți li se deschidea înainte
șansa unei aventuri.
Aveau să treacă patru zile până când Jack auzi din nou de luptele
pentru Cape Helles, dar, între timp, abia dacă avu timp să se
îngrijoreze. Maiorul Hollander și ceilalți comandanți englezi făceau
presiuni asupra oamenilor care săpau.
— Turcii își strâng trupele, vor primi întăriri. Trebuie să luăm în
considerare o contraofensivă de la o zi la alta. Fortificația trebuie să
fie gata!
În cea de-a patra zi, Jack se clătină, mort de oboseală și cu degetele
numai rană, în adăpostul lui. Petrecuseră întreaga zi amplasând
protecția din sârmă ghimpată a tranșeelor, pe care le terminaseră în
sfârșit, iar într-unul dintre sectoare Jack preluase munca cea mai
grea. Spre deosebire de mineri, el știa de sârma ghimpată de la
munca de la fermă – o ura, dar era modalitatea cea mai eficace de a
îngrădi pășunile vitelor. Însă, pe atunci, nu se trăgea niciodată
asupra lui< Hotărî să își ofere rațiile de alcool, strânse din zilele
precedente, în acea seară. Primeai un pahar mic de coniac pe zi, și
Jack, care bea doar rareori singur, nu se atinsese de băutura lui de la
plecarea lui Roly.
— Caporal McKenzie?
Jack se ridică greoi de pe priciul lui când auzi vocile de afară.
Oamenii agățaseră un coviltir în fața adăpostului lor, pentru a avea
cel puțin impresia unui spațiu ferit și pentru a putea dormi cât de
cât liniștiți atunci când li se oferea ocazia. La urma urmei, în
1741
sistemul de tranșee se întâmpla câte ceva zi și noapte, iar în acea
seară odihna se lăsa mult așteptată. În anumite sectoare se trăsese în
amurg atât de tare, încât trupele de salvare nu ajunseseră la răniți.
Acum, când în sfârșit se făcuse întuneric, ei se grăbeau pe culoare cu
animalele lor de povară și cu tărgi. Și tânărul care se găsea în fața
adăpostului lui Jack purta o uniformă de paramedic.
— Trebuie să vi-l aducem pe ăsta, zise el și-l împinse în adăpost pe
Roly O’Brien, murdar din cap până în picioare și îmbrăcat doar în
niște cârpe.
Roly se împotrivi, însă destul de slab.
— Cine zice? întrebă el fără viață.
— Locotenentul lui. Keeler. E la noi, în spitalul de campanie, iar
băiatul ăsta rătăcea pe-acolo. L-a târât pe locotenent la noi în tabără
pe înserate. Probabil că i-a salvat viața, singur nu ar fi reușit să
treacă de stânci. Dar după aceea< a luat-o complet razna; băiatul
abia dacă își mai amintește numele lui<
— Bobby... zise el încet.
— Auziți și dumneavoastră, caporale. Numele lui e „Roland”.
Beeston a verificat, fiindcă numele lor semănau mult. O’Brien și
O’Mally, dar O’Mally a căzut. Ăsta de-aici e O’Brien<
Roly suspină. Jack îl luă în brațe.
— Mulțumesc, sergent. O să mă ocup eu de el. Ce< ce e cu
locotenentul?
Paramedicul ridică din umeri.
— Nu sunt sigur, eu mă ocup cu salvarea, alții cu îngrijirea. Dar
cred< cred că Beeston îi va amputa chiar astăzi brațul<
Jack înghiți în sec, apoi îl trase înăuntru pe Roly și aprinse lampa cu
gaz, ceea ce era permis doar în cazurile de forță majoră. Turcii nu
aveau voie să recunoască amplasamentul tranșeelor englezești după
lumină. Pe de altă parte, anumite părți ale sistemului de tranșee
erau mereu luminate. Jack hotărî că era vorba de un caz de forță
majoră.
1742
— Bobby a murit, șopti Roly. Și Greg< I-au tăiat picioarele. Una<
una dintre puștile astea noi, care trag atât de repede<
Țacțacțacțac< și un glonț după altul, înțelegeți, domnu’ Jack? Și
atunci, au distrus tot< numai sânge, sânge< Dar eu< dar eu l-am
tras într-o tranșee și ei l-au luat. Poate că o să scape.
Roly tremura, fără să se poată controla. Jack îi turnă rezervele lui de
alcool. Tânărul bău cu înghițituri mici.
— Ce s-a întâmplat acolo? Ați cucerit dealul ăla? întrebă Jack.
— Da< nu<
Roly își șterse gura.
— Îmi este atât de frig<
Jack îl ajută să se dezbrace de resturile uniformei sale și îl îmbrăcă în
palton. De fapt, era cald în acea noapte de mai, dar el cunoștea bine
frigul care îl paraliza pe Roly.
— Au apărat dealul, ca< ca nebunii, de parcă< ar fi fost ceva
deosebit la nenorocitul ăla de deal<
Roly își strânse mantaua mai tare în jurul lui.
Jack se întrebă dacă să se încumete să mai aprindă și un foc. Roly
avea însă nevoie de ceva cald. Adună niște resturi de lemn.
— Ne-am târât în sus. Eram ca niște ținte, au împușcat sute, sute<
peste tot< peste tot numai morți. Dar am reușit. Greg, Bobby și cu
mine< și alți câțiva. Majoritatea australieni. Am cucerit dealul ăla
blestemat și ne-am îngropat acolo. Dar< dar nu am primit întăriri.
Nu am avut mâncare, nici apă. Noaptea era frig, uniformele erau
umede și rupte și pline de sânge<
Arătă spre pantalonii lui, numai zdrențe.
— Și turcii trăgeau< și trăgeau< și trăgeau.
Roly se sperie atunci când se auziră focuri de pe front.
— Și mult șrapnel< dacă te atingea< din Bobby nu a mai rămas
nimic, domnu’ Jack. S-a întâmplat foarte repede, acum era încă aici
și după aia< doar sânge< și o mână< Greg a plâns. Nu a mai
putut face nimic altceva decât să plângă, nu se mai putea opri. Și
1743
atunci, ne-au spus să ne retragem, dar turcii erau peste tot< ne-am
târât din nou, de data asta pe deal în jos, și atunci au apărut acolo
tufișurile și ne-am gândit să fugim spre ele, să ne adăpostim, și
acolo mai erau și tranșeele australienilor< Am alergat<
Dumnezeule, domnu’ Jack, mă gândeam că-mi plesnesc plămânii și,
de fapt, eram atât de obosit< și atunci l-au nimerit pe Greg.
Roly sughița.
— Vreau acasă, domnu’ Jack! Vreau acasă!
Jack îl luă în brațe. În mod ciudat, se gândea la Gloria. Când era
mică și se speria, noaptea, din cauza coșmarurilor o ținuse și pe ea
așa. Cine o mai fi făcut asta pentru ea în Anglia? Sau adormise în
continuare singură, plângând?
Apa din ceaunul de pe foc începu să fiarbă. Jack îi dădu drumul lui
Roly, îl obligă să se spele și să bea ceai – și îi prădă, cu conștiința
încărcată, fișetul lui Greg McNamara. Știa bine că tânărul miner,
rezistent la alcool, își ascundea acolo rezervele de whisky.
Momentan nu-i foloseau la nimic, dar Roly avea nevoie de ceva care
să-l pună pe picioare.
— Mâine, lucrurile vor arăta altfel, zise el blând, deși nu o credea.
Poate că a doua zi avea să înceapă contraofensiva turcilor.

Referitor la asta, ANZAC-ul mai primise o amânare de câteva zile.

Sistemul lor de apărare era gata atunci când ea începuse, și chiar și
în rest, trupele avură noroc. Un avion britanic de recunoaștere –
rătăcit, deoarece își pierduse cursul – zbură cu totul întâmplător
peste Gallipoli și observă atacul turcilor. Generalul Bridges nu ezită
mult. Ordonă ca în toate posturile să fie oameni.
Jack și Roly se găsiră din nou, pe neașteptate, în prima linie. Cei doi
se ghemuiau în tranșeele lor, proaspăt săpate. Jack încercă să-și
tragă prietenul într-un sector acoperit, dar Roly nu se putea hotărî.
Oscila între frica de turci și panica de a nu fi îngropat.
— Luați poziție de luptă și puneți-vă baionetele!
1744
Maiorul Hollander dădu ordinul în șoaptă. Sunase gol, precum o
voce de fantomă, și Roly tremură. Acum, înainte de răsărit, era
simțitor mai rece, și oamenii așteptau deja de ore întregi.
Conducerea armatei bănuia că atacul turcilor va avea loc în zori, dar
mișcările de trupe din tranșee începuseră de mult. Jack își freca
mâinile pentru a se încălzi. Se întreba dacă nu cumva răsare, totuși,
soarele. Roly își făcea de lucru cu pușca sa. Chipul lui, descărnat,
era cenușiu – spre deosebire de al celorlalți bărbați din grupa sa.
Jack știa ce îi aștepta. Cu o seară înainte, golise restul de whisky al
lui Greg, în vreme ce camarazii lui își exprimau, în gura mare
bucuria pe care le-o provoca lupta. Mai ales nou-veniții abia dacă
puteau aștepta atacul turcilor; erau cât se poate de înnebuniți să
tragă, în sfârșit.
Jack le aruncă o privire celor doi răcani din grupa sa. În timp ce
Roly lupta la Cape Helles, Noua Zeelandă trimisese întăriri, iar
Bobby și Greg fuseseră înlocuiți de doi soldați tineri din Insula de
Nord. Ambii veneau de la ferme de oi, la fel ca Jack. Făceau parte
din cavaleria ușoară, însă își lăsaseră caii pe Lemnos, pentru a se
oferi voluntari pentru Gallipoli. În definitiv, era o chestiune de
onoare, spuneau ei, să își sprijine conaționalii în luptele lor eroice.
Cel de-al doilea val de voluntari australieni și kiwi nu consta, în
marea lui parte, din aventurieri, pungași și nenorociți, ci, mai
degrabă, din patrioți. Mulți dintre ei trișaseră în ce privește vârsta.
Unul dintre oamenii lui Jack abia dacă împlinise nouăsprezece ani.
Faptul că fusese trimis de îndată, el și toți ceilalți ca el, în prima
linie, nu făcea decât să confirme bănuiala lui Jack de la atacul
asupra golfului: cei mai tineri erau carne de tun. Doar datorită
curajului lor puteau să ducă la îndeplinire, fără să cârtească,
acțiunile sinucigașe în care erau trimiși.
Jack și oamenii lui puteau să mulțumească pentru poziția lor atât de
expusă mai degrabă cunoștințelor perfecte asupra sistemului de
tranșee – nu doar al lor, ci și al turcilor. La urma urmei, avuseseră
1745
suficient timp să observe turcii când munceau la tranșeele lor – sau,
cel puțin, să își facă o idee despre amplasarea construcțiilor lor de
apărare, urmărind direcția din care veneau împușcăturile.
— Cel mai periculos loc e aici! le spuse Jack oamenilor săi, tot în
șoaptă. Pe aici vor încerca ei să pătrundă. Distanța dintre tranșee
este mică, iar construcția lor face acolo un cot. Pot să le dea, și din
dreapta, și din stânga, foc de acoperire, în vreme ce ei vor ataca din
nișă. Deci, cei mai buni țintași să vină la mine! Da, aici, sub
acoperiș<
Jack pusese să se întărească acest loc, cel mai sensibil al tranșeei,
printr-un fel de grilaj de lemn. Erau creneluri de tragere și te puteai
uita la inamic cu periscopul. Dar șanțul nu putea fi cucerit cu
ușurință. Oamenii îl învăluiseră din belșug în sârmă ghimpată.
— Și nu trageți orbește. Așteptați până când se apropie și până când
nimeriți sigur. Maiorul socotește că au o covârșitoare superioritate
numerică, deci economisiți muniția!
— Aș rămâne afară, dacă se poate, domnu’ Jack, zise Roly încet.
Jack încuviință.
— Du-te în tranșeea de rezervă, îi spuse tânărului, știind foarte bine
că astfel acționează împotriva ordinului maiorului.
Grupa lui trebuia să mențină această parte a frontului, dar tocmai îl
trimisese pe Roly în spatele liniilor.
— Dar nu pot să<
— Du-te! zise Jack.
În acea clipă, începu iadul. Pe partea englezească, nimeni nu auzise
comanda de atac, dar turcii se năpustiră, toți odată, într-un front
compact, afară din tranșee. De pe dealuri, mitralierele trăgeau
neîntrerupt, iar primii atacatori, aruncau grenade asupra pozițiilor
inamice.
Jack nu mai avu timp să îl bage în seamă pe Roly sau să se teamă de
inamicii care năvăleau spre ei, urlând din toți rărunchii. Nu mai
făcea nimic altceva decât să ochească și să tragă – în plămâni ce
1746
gâfâiau, în inimi ce stăteau să explodeze, în guri deschise. Încărcat
arma, foc, încărcat arma, foc<
Jack folosise în trecut deseori cuvântul „infern”, fără să se
gândească prea mult, dar, din acea zi, nu avea să o mai facă
vreodată. Atacatorii lunecau pe sângele camarazilor lor și cădeau
peste trupurile lor neînsuflețite. Cu toate acestea, unii dintre ei
ajunseră la tranșee, unde oameni neînfricați le înfipseră baionetele
în corpuri, și fântâni de sânge începură să umple locurile de tragere.
Jack auzi strigăte de durere și un urlet de groază. Roly? Doar să nu
privești înapoi, cea mai mică greșeală te poate costa viața.
Unul dintre tinerii soldați se aruncă, în febra sângelui, pe jumătate
afară din tranșee, pentru a ataca inamicii cu baioneta. O plăti cu
propria viață. Ciuruit de gloanțe, se prăbuși în șanț, în fața lui Jack.
Un altul îl înlocui. Jack văzu grenada, al cărei cui era deja scos, în
mâna unui turc. Trase, nimeri prost, omul aruncă, însă nu departe.
Pământul explodă în fața lui Jack, locul de tragere fu distrus, iar
moloz și bucăți din diferite corpuri răpăiră asupra oamenilor din
tranșee.
— Mina se prăbușește!
Jack auzi strigătul delirant al lui Roly.
— Trebuie să ieșim, toți trebuie să ieșim<
Roly își aruncă pușca. Încercă să se cațăre afară din tranșee, dar un
alt soldat îl trase înapoi. Jack observă, cu coada ochiului, cum
încearcă apoi să se înghesuie printre rândurile de oameni, pentru a
ajunge cumva în spatele liniilor. Ceva mai departe, explodă o
grenadă în tranșee – ploaie de sânge și de pământ<
Roly urlă. Jack văzu că se trântise la pământ. Câțiva soldați turci
folosiră șansa de a străpunge linia. În acea clipă, Jack se răsuci și
atacă. Disperat, ca un animal prins în capcană, lovea și împungea în
jurul lui. Nu avea niciun sens să încerci să tragi aici. Se lupta corp la
corp. Jack împungea cu baioneta, fără să stea pe gânduri, în
corpurile oamenilor dinaintea lui și, în cele din urmă, lovea în jur cu
1747
lopata de infanterie, fiindcă până și baioneta avea nevoie de prea
mult loc. Lopata era ascuțită în urma nesfârșitelor săpături în
pământul pietros. Tăia răni uriașe – unuia dintre inamici, Jack
aproape că îi reteză capul atunci când îl lovi în gât.
— Scoate morții de aici! îi urlă lui Roly, dar omul părea să nu mai
audă nimic.
Jack și camarazii săi reușiră să înfrângă atacatorii. Se împiedicau
acum de cadavre, când începură din nou să tragă, iar și iar – atacul
turcilor părea să nu se mai oprească. În cele din urmă, alți oameni
reușiră să străpungă frontul, alergând însă în nebunia lor, în
mijlocul încrengăturii de sârmă ghimpată. Jack observă, disperat,
cum greutatea lor o trăgea după ei. Turcii se prăbușiră, sângerând
din mii de răni, cu tot cu sârmă, în tranșee. Încercând să-i omoare,
oamenii lui se prinseră și ei în sârmă, iar de jur-împrejur explodară
din nou grenade. Jack îl auzi pe Roly scâncind, în vreme ce peste ei
ploua cu pietre și cu diferite părți ale trupurilor neînsuflețite.
Băiatul trebuie să se fi ghemuit pe undeva printr-un colț. Jack era
fericit că nu mai stătea în drum.
Maiorul Hollander însă vedea altfel lucrurile. Când atacurile se
liniștiră cât de cât, preț de câteva secunde, Jack îl auzi răcnind.
— Soldat, ce înseamnă asta? Ia-ți pușca și trage! La dracu, soldat,
vorbesc cu tine! Asta e lașitate în fața dușmanului!
Jack simți că se va petrece o tragedie.
— Te descurci aici o vreme singur? îl întrebă pe băiatul care apărase
tranșeea până atunci alături de el, unul dintre nou-veniți – la
început neînfricat, acum de-a dreptul curajos.
— Bineînțeles, caporale. Dar cineva ar putea strânge cadavrele<
Tânărul trase din nou, dar Jack știa la ce se referă. În tranșeea lor era
în continuare un haos de nedescris, resturi de scânduri, trupuri
ciopârțite și sârmă ghimpată, iar pământul devenise o mocirlă de
sânge.
Jack fu nevoit să se orienteze înainte de a-i descoperi pe maior și pe
1748
Roly într-un colț al tranșeei. Roly stătea ghemuit înaintea unei nișe –
cât mai departe posibil de creneluri, pe jumătate prins sub un
amestec de mizerie și moloz, tremurând și plângând ca un copil.
— Mina, mina, domnu’ Tim<
— Soldat, în picioare și ia-ți arma!
Maiorul Hollander îl lovi pe tânăr cu piciorul, dar nici asta nu-l
aduse înapoi pe Roly.
Jack se luptă să treacă prin moloz și prin sânge și se aruncă între
prietenul său și maior.
— Domnule, el nu e în stare, domnule< V-am mai spus asta.
Permiteți-i să plece când vine echipa de salvare, e cuprins de
panică<
— Pentru mine, asta e lașitate în fața dușmanului, McKenzie.
Maiorul se străduia să-l târască pe Roly de picioare.
Înainte de a-i reuși și înainte ca Jack să poată răspunde ceva, în
spatele lor explodă o altă grenadă. Din nou, turcii se năpustiră în
tranșee. Urlau de durere atunci când sârma ghimpată le rupea
uniformele și pielea. Jack se uită după tânărul de pe Insula de Nord,
înainte de a se arunca în lupta corp la corp. Și el zăcea la pământ și
răcnea. Grenada îi sfâșiase mâna dreaptă, sângele lui se amesteca cu
al inamicilor. Maiorul Hollander lupta cu sânge rece, cu baioneta.
— Infirmier!
Nimeni nu-l mai băga în seamă pe băiatul care scâncea în colțul
buncărului, trupele de salvare aveau altă treabă decât să se ocupe
de el. Își făceau treaba sub o ploaie cumplită de gloanțe, și sufereau,
la rândul lor pierderi.
După un timp, Jack încetă complet să se mai gândească. Nu mai
făcea decât să lovească și să împuște, pierzând și orice noțiune a
timpului. Făcuse vreodată altceva în afară de a omorî oameni? Avea
să mai face vreodată altceva decât să meargă prin sânge? Oare câți
omorâse? Câți muriseră în atacul lor sinucigaș asupra tranșeelor?
Sosi după-amiaza, apoi valul de atac se mai liniști. Turcii trebuie că
1749
înțeleseseră că astfel nu aveau să câștige bătălia. Pe la ora cinci,
focul se oprise în cele din urmă, în afara unor salve de hărțuire.
Maiorul Hollander, plin de sânge și de murdărie, la fel ca soldații
lui, își scoase ceasul de buzunar.
— Tea time, zise el cu sânge rece.
Jack își lăsă jos pușca. Simțea o epuizare ca de plumb și un vid
uriaș. Se terminase. Împrejurul lui se ridicau mormane de cadavre
ale amicilor și inamicilor, dar el trăia. Dumnezeu părea să nu-l
dorească pe Jack McKenzie.
— Curățați mizeria asta și mergeți în spate.
Maiorul arătă spre dușmanii morți, care zăceau, în parte, oribil,
sfâșiați în bucăți sau mutilați, în tranșeea lor. Trupele de salvare nu
reușiseră să țină ritmul cu golirea tranșeelor; mai întâi se ocupaseră,
lucru de înțeles, de propriii răniți.
— În tranșee vor veni rezervele<
Maiorul lovi cu piciorul într-un cadavru, de parcă ar fi vrut să-și
întărească astfel ordinul. Dintr-odată, omul se mișcă.
— Atât de întuneric< mina, atât de întuneric< gazul< dacă ia
foc<
— Roly! strigă Jack și se aplecă spre el. Roly, nu ești în nicio mină<
Liniștește-te, Roly<
— Gunoiul ăsta laș încă mai zace pe-aici?
Maiorul se aruncă asupra lui Roly, care scâncea în continuare,
aruncând cât colo o scândură de lemn, care îi oferise omului
adăpost. Îi dădu un pumn puternic.
— Se ascunde și face în pantaloni de frică!
Ceea ce nu putea fi negat. Roly puțea a urină și a excremente.
— Unde îți este pușca, soldat?
Roly părea să nu înțeleagă sensul cuvintelor. Pușca lui nu mai era
de găsit. Trebuie că se afla undeva pe jos, în amestecul de pământ și
de sânge.
— Ridică-te! Acum! Și urmează-mă! Ești arestat! O să vedem ce
1750
facem cu tine. Dacă va fi după mine, vei ajunge în fața Curții
Marțiale. Lașitate în fața inamicului.
Maiorul își îndreptă arma spre Roly, care își ridică din reflex
mâinile, sculându-se în picioare. Se împleticea, lipsit de voință,
înaintea ofițerului.
Jack ar fi vrut să-l ajute pe băiat, dar, deocamdată, nu știa prea bine
cum. Era pur și simplu prea obosit pentru a mai gândi și, cu atât
mai mult, prea epuizat pentru a acționa în vreun fel. Și maiorul, își
spuse Jack, trebuie că era la capătul forțelor. Doar nu avea să-l
împuște pe Roly pe loc!
Jack se clătina prin tranșee, alții, la fel, alături de el, soldați epuizați
peste limite.
— Patruzeci și două de mii< zise unul. Se spune că au fost patru
zeci și două de mii. Zece mii au murit<
Jack nu mai simțea nici oroare și, în niciun caz, triumf. Se prăbuși pe
priciul lui și se cufundă în somn. În acea noapte, nu-l chinuiră
coșmarurile. Nu mai avea nici măcar forța necesară să tremure

— Albert Jacka primește Crucea Victoria! zise unul dintre bărbații

așezați în jurul focului. Primul australian! Dar a și meritat-o. I-a
terminat pe indivizii ăia aproape singur, acolo, dincolo, la
Courtney’s Post. Și când te gândești că ei ocupaseră deja tranșeea.
Incredibil!
Soarele răsărise din nou peste Gallipoli. Apărătorii, victorioși, se
adunau în jurul sutelor de focuri, mâncau cu poftă dejunul și își
spuneau povești pline de eroism. Câțiva erau deja în golful din fața
plajei, deși era încă răcoare. Oamenii voiau însă să scape de
putoarea de sânge și de praf de pușcă, iar marea era singura apă pe
care o aveau la dispoziție. Turcii nu trăgeau asupra înotătorilor cu
obișnuita lor energie. De obicei, trăgeau fără prea mare chef asupra
înotătorilor care, la rândul lor, se distrau în a se scufunda la timp,
înainte ca gloanțele să-i ajungă. Însă, în acea dimineață, inamicul își
1751
strângea morții. Nu a fost o încetare oficială a focului, negociată de
generali, ci, pur și simplu, un gest umanitar. Australienii și
neozeelandezii ridicau cadavrele peste marginea tranșeelor lor, fără
să tragă asupra echipelor de salvare ale turcilor. Deși îi țineau pe
oameni în bătaia puștii, atunci când le vedeau banderolele albe din
jurul brațelor nu trăgeau.
Jack se asigurase că supraviețuitorii companiei lui erau bine, că
primeau de mâncare și că își luaseră apă să se spele. Asupra acestui
aspect trebuia să fie atent din când în când. Căutătorii de aur nu
prea aveau multe în comun cu curățenia, iar superiorii lor erau cu
ușurință mustrați de ofițerii englezi dacă nu apăreau îmbrăcați
conform regulamentului. Lui Jack aproape că îi veni să râdă la acest
gând. Pe de-o parte, ordinea și curățenia, pe de alta, mersul prin
sânge. Tranșeele fuseseră curățate între timp, dar Jack nu mai putea
sta vreodată în ele, fără să nu-i vadă pe oamenii pe care sârma
ghimpată aproape că îi jupuise, ori chipul tânărului căruia îi tăiase
capul cu lopata.
Jack o luă spre plajă pentru a-l căuta pe Roly. Pentru Dumnezeu,
unde oare îl băgase maiorul în arest?
Primul infirmier pe care îl întrebase îl îndrumă spre „închisoare”.
Gloata sălbatică pe care Australia și Noua Zeelandă o trimiseră la
război scotea mereu la iveală oameni care exagerau mult cu
băutura, chiar și pe câmpul de luptă. Doar în seara de dinainte,
fuseseră arestați doi dintre ei, beți criță, dintre care doar unul fusese
trimis, la prânz, în lupta împotriva turcilor. Fusese împușcat pe loc
și se găsea acum la infirmerie. Celălalt nu se trezise decât în această
dimineață și aștepta acum să înceapă procedura împotriva lui, însă
nu era încă stabilit motivul pentru care avea să fie acuzat –
perturbarea liniștii, lașitate în fața inamicului sau chiar dezertare.
Jack găsi închisoarea improvizată, amplasată într-un cort pe plajă,
păzită de un sergent mai în vârstă și de doi soldați tineri.
— Pe cine căutați? Pe laș? Pe ăla l-am învățat azi ce-i civilizația, ieri
1752
nici nu se putea sta de vorbă cu el. Complet nebun< chiar am vrut
să chem medicul, dar doctorii aveau de bună seamă altă treabă.
Acum pare să se fi liniștit. Se rușinează teribil, tot vrea să-mi
povestească de nu știu ce mină.
Sergentul își amestecă liniștit ceaiul.
— Acolo se pare că i-a căzut ceva în cap<
Jack se simțea, pe de-o parte, ușurat, pe de alta, nu era un semn bun
faptul că Roly era ținut în continuare în arest, în ciuda faptului că
starea i se stabilizase.
— Și, acum, ce se întâmplă cu el? Maiorul Hollander<
— Ăla a vrut să-l împuște pe loc. Lașitate în fața inamicului, zise
sergentul. Vreți un ceai?
Jack refuză.
— Poate să o facă? întrebă el neliniștit. Adică, vreau să spun<
Sergentul ridică din umeri.
— Probabil că-l vor trimite la Lemnos, în fața Curții Marțiale. Pe
celălalt, la fel. Dacă îi vor împușca ăia acolo imediat pe tipii ăștia..
Ar fi, de fapt, o risipă, nu? Mă gândesc că îi vor trimite într-un
batalion disciplinar. Ceea ce, la urma urmei are același efect, dar,
înainte, o să poată săpa prin Franța niște tranșee<
— În Franța? întrebă Jack disperat.
Bărbatul încuviință.
— Nu o să fie suficienți oameni pentru un batalion disciplinar
format numai din australieni. Băieții de aici or fi ei nebuni, dar nu și
lași! Vreți să-l vedeți pe omul ăsta?
Jack clătină din cap. Nu avea niciun sens să vorbească cu Roly, nu îi
putea spune nimic pentru a-l consola. Trebuia să acționeze cumva,
înainte de a-l duce la Lemnos! În clipa în care procedura începea, cu
siguranță, nu mai putea fi oprită.
Jack îi mulțumi paznicului amabil al închisorii și porni în grabă spre
infirmerie.
— Spitalul de campanie< Comandantul Joseph Beeston, unde-l pot
1753
găsi?
Jack îl opri pe primul infirmier ce-i apăru în cale.
— Probabil că operează. De ieri, lucrează cu toții<
Bărbatul împinse un rănit, evident dezorientat, cu un bandaj în jurul
capului, într-unul dintre corturi.
— Toți doctorii sunt în corturile de dincolo, întrebați acolo, pur și
simplu, de el. Dar se prea poate să trebuiască să așteptați. Acolo-i
iadul!
Jack trebui să-și facă curaj pentru a intra în corturile în care se aflau
sălile de operație improvizate. Un infirmier scotea saci din care
curgea sânge. Jack recunoscu feșe din tifon, dar și membre tăiate și
împușcate. Se luptă cu pornirea naturală de a vomita, când un miros
dulceag de sânge, amestecat cu aburi de Lysol și de eter, îi țâșni în
față.
Podeaua era plină de sânge, iar în cort oamenii aproape că nu
făceau față cu ștersul pe jos. Doctorii lucrau la mai multe mese, se
auzeau gemete și strigăte.
— Comandantul Beeston?
Jack îl abordă la întâmplare pe unul dintre medici care, cu mască și
cu șorț, abia dacă era de recunoscut. Șorțuri de măcelar<
— Acolo, în spate, ultima masă din dreapta< lângă javră<
Doctorul făcu un semn cu scalpelul plin de sânge în direcția
respectivă.
Jack se uită într-acolo și îl văzu imediat pe Paddy. Micuțul câine era
întins în cel mai îndepărtat colț al cortului și părea a fi complet
aiurit. Gâfâitul și tremuratul, atunci când se auzeau din depărtare
focuri de armă, aproape că îi aminteau lui Jack de Roly.
— Comandante Beeston? Pot< să vă vorbesc puțin?
Medicul se întoarse pe jumătate și Jack privi în niște ochi obosiți,
aflați îndărătul unor ochelari cu sticlă groasă. Șorțul lui Beeston era
mânjit cu sânge, brațele îi erau murdare până la cot de sânge.
Părea sa încerce cu disperare să cârpească ceva în măruntaiele
1754
pacientului său.
— Ne cunoaștem<? Ah, da, soldat McKenzie! Acum caporal!
Felicitări!
Comandantul reuși să-i zâmbească ușor.
— Trebuie să vă vorbesc, reluă Jack insistent.
Cu siguranță că mergeau spre Lemnos vapoare spital. Cuiva i-ar fi
putut veni ideea de a-l trimite pe prizonier cu unul dintre ele.
— Bineînțeles, dar nu acum, zise medicul de campanie. Dar nu
acum. Trebuie să așteptați. Când< când termin cu ăsta, fac o pauză.
Trebuie să ne vină și întăririle din Lemnos, noi nu mai facem față
aici. În orice caz< așteptați la „cazinou” sau, cum îi spun ei, la
baraca aia. Oricine de aici vă poate îndruma într-acolo. Și, dacă aveți
curajul, luați-l și pe Paddy cu dumneavoastră. Și el mai are puțin și
cedează<
Beeston se întoarse la pacientul său.
Jack încercă să-l ademenească pe câine din colțul lui. Acesta dădu
din coadă. În sfârșit, după ce făcu doi pași spre el, Jack îi puse lesa
și-l convinse să-l urmeze afară din cort. Paddy trăgea spre vapoare.
— Deștept băiat, făcu Jack. Pe mulți îi trage astăzi într-acolo. Și
acum, unde-i „cazinoul”?
Expresia folosită de comandantul Beeston, „baracă”, se potrivea mai
bine cu adăpostul construit din foi de cort și din scânduri în care
medicii făceau câte o pauză între operații, pentru a-și trage sufletul.
Când Jack își făcu apariția, un tânăr ofițer de la infirmerie stătea
întins pe un prici, cufundat într-un somn adânc, iar un medic brunet
și tânăr luă o gură de whisky dintr-o sticlă, apoi se stropi pe față cu
niște apă luată dintr-o instalație de spălat și ieși din nou afară.
Jack hotărî să aștepte în fața cortului și își ocupă timpul cu Paddy,
cu niște exerciții de dresaj. Micul cățel își uitase, datorită lui toată
agitația și curând începu să asculte de ordine. Și lui Jack îi făcea bine
munca. Uită, pentru o vreme, amintirile și lupta corp la corp din
tranșee.
1755
— Deștept băiat! lăudă Jack micuța corcitură, mulțumit în cele din
urmă.
Dintr-odată, simți un dor de casă răscolitor. Oare ce-l făcuse să
părăsească Kirward Station, câinii lui Collie și oile, pentru a se
îngropa aici, la capătul lumii, și pentru a împușca oameni, cu care n-
avea nicio treabă?
— Vă pricepeți la câini! zise comandantul Beeston, impresionat,
când își făcu, într-un târziu, apariția, după mai bine de două
ceasuri, și mai epuizat decât înainte.
Fuseseră totuși mai multe operații decât cea pe care intenționase să
o ducă la bun sfârșit.
— Ar fi trebuit să-l las pe Paddy pe vas. Acolo, dormim în mare
parte a timpului< Dar ieri<
— Ieri ne-am atins cu toții limitele, zise Jack. Unii, mai mult decât
alții<
— Haideți înăuntru!
Comandantul Beeston îi deschise cortul și porni imediat în căutarea
sticlei de whisky. Totuși, fu suficient de civilizat încât să umple
două pahare.
— Vreți?
Jack încuviință.
— Și acum, cu ce vă pot ajuta? se interesă medicul.
Jack îi povesti.
— Nu știu< bine, vă sunt dator, dar aici nu-mi folosește un fătălău.
Și lașitate în fața inamicului<
Comandantul Beeston sorbea din whisky-ul lui.
Jack dădu din cap.
— Soldatul O’Brien nu e laș. Din contră, după lupta de la Cape
Helles a fost lăudat, fiindcă a salvat doi răniți din spatele liniilor
inamice. Și chiar și la atacul asupra acelui deal nefericit a luptat în
primele rânduri. Dar omul e claustrofob. În tranșee, o ia razna.
— Trupele noastre de salvare trebuie să meargă și în tranșee, dădu
1756
Beeston de gândit.
— Dar și pe câmp deschis. Și exact acolo nu o să se omoare nimeni
să meargă, sau? întrebă Jack. Făcând însă abstracție de asta, de
faptul că vreți să-l folosiți la echipele de salvare. Un infirmier cu
experiență<
Beeston își încreți fruntea.
— Omul are experiență de infirmier?
O jumătate de oră mai târziu, comandantul Beeston cerea, oficial,
transferul soldatului Roland O’Brien la serviciul medical.
— Ar fi prea mare păcat să fie trimis în batalionul disciplinar,
domnule maior! Potrivit amicului său, omul e un infirmier instruit,
școlit de o asistentă din războiul din Crimeea. O Florence
Nightingale masculină. Doar n-o să-l trimitem pe ăsta în Franța!

După încă o oră, Jack McKenzie putea răsufla ușurat. Roly era
salvat. Cu toate acestea, îi scrise lui Tim Lambert la Greymouth. Era
mai bine să nu te bazezi pe un singur lucru.
Apoi, îi scrise Gloriei. Nu voia să o încarce și nu știa dacă să îi
trimită cu adevărat scrisoarea. Dar dacă nu povestea cuiva despre
luptă, Jack știa foarte bine, ar fi înnebunit.

1757
 7

Când Gloria ajunse, în cele din urmă, după luni întregi, la Sydney, –
era dispusa să urască o lume întreagă. În sinea ei, era turbată
împotriva clienților care o foloseau, fără remușcări – și nici măcar
nu voiau sa mai plătească puținii bani suplimentari pe care fata îi
cerea pentru „servicii speciale”. Nu o dată ea fu nevoită să-și scoată
pumnalul, pentru a-i sili pe bărbați să plătească – și nu-i venea să
creadă că, în cele mai multe cazuri, treaba asta funcționase.
Locuitorii micilor orașe, care erau, de fapt, inofensivi, voiau să se
folosească de șansa de a se servi de o făptură mai slabă și mai lipsită
de drepturi decât ei, dar renunțau când vedeau oțelul sclipind. Un
borfaș ca steward-ul i l-ar fi luat fetei cu ușurință și s-ar fi răzbunat,
foarte posibil, într-un chip sângeros. Dar poate că bărbații se speriau
și de ura și de dorința de a ucide, care se citeau în ochii Gloriei
atunci când scotea cuțitul. Cât timp le stătea la dispoziție, părea
docilă și plăpândă și își lua banii pentru servicii, fără să scoată un
sunet. Dar, dacă i se refuza plata, se transforma într-o adevărată
furie.
Gloria le ura și pe celelalte prostituate, care nu voiau să primească
în perimetrul lor una nouă. Își folosea suficient de des cuțitul. Fetele
erau prea trecute prin multe ca să reacționeze la simple amenințări,
și cele mai multe erau luptătoare mai bune decât Gloria. De două
ori fusese bătută rău și lăsată în mizeria străzii și, o dată, adversara
ei îi mai și furase banii câștigați în ziua respectivă. Și la urma urmei,
Gloria nu le făcea celorlalte curve concurență prea mare. Bărbații
care o luau cu ei căutau mai degrabă serviciile speciale devii cele
obișnuite.
La început, fata nu înțelesese care era legătura, dar apoi îi deveni
limpede că bărbații erau fascinați de capul ei chel. La început, se
temuse că tunsoarea ei strica afacerea – până când observă că
1758
tocmai bărbații cu predilecții spre perversiuni îi găseau irezistibilă
pielea netedă a capului. Drept urmare, Gloria își răsese din nou
parul când buclele începuseră să-i crească la loc. În afară de asta, era
și practic în ceea ce privește combaterea paraziților, fiindcă, deși nu-
și mai practica meseria în condiții atât de scârboase ca pe Niobe, în
hambarele și în depozitele din port, unde își ducea clienții, erau,
fără doar și poate, purici. Cel mai bine era atunci când mergea pe
plajă. Era curată, iar zgomotul mării o legăna în vreme ce clienții se
desfătau cu ea.
Gloria le ura și pe femeile onorabile și pe proprietarii de magazine,
de unde își cumpăra puținele alimente. Ura părerea lor bună despre
sine, când se întâlneau cu curva Gloria, și inexistenta lor
disponibilitate de a o ajuta în vreun fel mai departe. Se obișnuise să
călătorească deghizată ca băiat și să se transforme în femeie doar
noaptea. Se simțea mai sigură în haine bărbătești și se putea
ascunde mai bine și de celelalte prostituate, care își foloseau cu
plăcere ziua pentru a-și vâna „concurența călătoare”. Mereu în
speranța de a economisi banii pentru alimente și să poată strânge,
astfel, mai mulți pentru călătoria spre Noua Zeelandă, Gloria se
interesa mereu, și ca băiat, de câte ceva de lucru. N-ar fi fost mare
lucru, pentru băcanii sau pentru soțiile de țărani de la fermele de pe
drum, să îi dea băiatului să repare un gard, să descarce vreun
camion sau să îl pună să taie iarba, pentru a-și câștiga o pâine. Însă
numai unii îi ascultau rugămintea. În cel mai bun caz, „Jack” primea
o pomană pentru drum: „Du-te cu Dumnezeu, dar du-te!”, i se
strigase Gloriei în urmă, nu o dată.
Vagabonzii nu erau bine văzuți în orășelele Australiei. Lui „Jack” i
se cerea mai degrabă să se înroleze, decât să străbată țara fără de
țintă.
Însă Gloria ura cel mai mult țara în care rămase prizonieră. Era
obișnuită cu depărtările mari din Noua Zeelandă și, cu atât mai
mult, din America, dar distanțele pe care trebuia să le străbată în
1759
Australia le puneau pe celelalte în umbră. La începutul călătoriei ei
mai ales, asta o mânase spre cea mai cruntă disperare. Pentru a
ajunge de la Darwin la Sydney trebuia să străbată puțin populatul
teritoriu de nord, iar acesta avea sute de kilometri. Gloria nu se
putea bucura de frumusețea regiunilor deșertice pe care le străbătea
cu trenul, adesea pe jos sau în căruța vreunui fermier milostiv sau a
unui căutător de aur. Nu vedea nici formațiunile stâncoase care
străluceau parțial roșiatic, nici mușuroaiele cu forme ciudate ale
termitelor, nici spectaculoasele răsărituri ori apusuri, deși, se
gândea, uneori, în treacăt, că, în trecut le-ar fi desenat pe toate. Dar
aceea fusese o altă viață, iar în ce privește ziua de azi< Gloria nu
mai avea nicio viață. Își considera existența drept o tranziție – cu cât
se gândea mai puțin la ceea ce face și unde se află, cu atât mai ușor
avea să fie mai târziu să le uite cu desăvârșire. Când închidea ochii,
îi apăreau în față Canterbury Plains, pășunile mănoase, oile, Alpii
din fundal. Trăia cu frica gândului că și acest ultim vis avea să se
subțieze cândva dacă nu progresa îndeajuns de repede.
Gloria ocolea taberele aborigenilor, băștinașii continentului, dar se
interesa în mod expres de căutătorii de aur și așezările lor. „Jack”
încercă, pentru scurt timp, să spele aur, dar fără un teritoriu propriu
și fără suficiente cunoștințe în materie ar fi avut nevoie de ani buni
pentru a strânge suficient de mulți bani pentru călătorie. Ca și
curvă, câștiga mai mult, deși în taberele lor trebuia să fie
prevăzătoare. Majoritatea căutătorilor de aur erau indivizi duri și
plăteau cu plăcere doar dacă tocmai găsiseră, din întâmplare, câte
ceva. Atunci puteau fi incredibil de generoși, însă, uneori, se
năpusteau asupra Gloriei în grupuri întregi și nu voiau să plătească
la final, fata nu îndrăznea să scoată cuțitul când se confrunta cu
această superioritate numerică.
În orice caz, Gloria răsuflă ușurată când, după săptămâni întregi de
pribegie, văzu din nou, înaintea ochilor, marea și, de-acum înainte,
se putea muta, oarecum fără probleme, dintr-o localitate de țărm
1760
într-alta. Nu reținea numele satelor, ale orașelor și ale porturilor.
Erau totuna pentru ea, peisajul se topea într-un deșert a și într-o
plajă, iar chipurile bărbaților, într-o singură grimasă. Gloria se
gândea la un singur lucru – să înainteze, într-un fel sau altul. Totuși,
mai trecură luni de zile pline de chinuri, de frică și de umilințe,
până când ajunse, în cele din urmă, la Sydney. Aici, „Jack” trebuia
să se transforme definitiv în Gloria, fiindcă actele ei erau emise pe
acest nume. Pe parcursul călătoriei, își scosese mereu la iveală
pașaportul, uneori tremurând, atunci când i se părea că nu mai
simțea documentele în buzunarul interior al hainelor ei bărbătești.
Între timp, actele se murdăriseră, se umeziseră de la apa sărată și se
mototoliseră, dar erau în continuare valabile.
Gloria Martyn< demult nu mai era obișnuită cu acest nume. Dacă
se gândea, într-un fel sau altul, la ființa în care se transformase, își
spunea „Jack”. Se gândi, în treacăt, dacă nu cumva utilizarea
documentelor nu ar fi adus cu sine pericolul de a fi descoperită și de
a fi trimisă înapoi la părinți, dar i se părea puțin probabil. Poate
doar dacă ar fi fost un criminal, dar o fată care fugise de acasă, din
San Francisco – majoritatea oamenilor și-ar fi închipuit probabil, o
poveste de dragoste. Ca, de exemplu, Lilian< Gloriei nu-i venea să
creadă că avea să își vadă în curând mica verișoară mereu bine
dispusă.
Gloria își lăsase părul să crească în ultimele săptămâni și la sosirea
ei în Sydney, chipul tras îi era conturat de bucle scurte, roșii-
castanii. Își cumpără dintr-un magazin două costume de călătorie.
Nu scumpe, dar nici de cea mai proastă calitate. Deși pentru ele
trebuise „să lucreze” mai mult, Gloria era ferm decisă să-și rezerve
un bilet la clasa a doua. N-ar mai fi putut suporta a doua oară
puntea intermediară, nici măcar ca pasageră.
Primul vapor către Noua Zeelandă mergea spre Dunedin. În ce o
privea pe ea, Gloria avusese noroc. Se luptase multă vreme cu
întrebarea dacă să aștepte un drum spre Insula de Sud sau dacă să
1761
plece imediat pe mare, chiar dacă voiajul ducea mai întâi spre
Insula de Nord. Mai puțin plăcut era faptul că Queen Ann urma să
plece abia într-o săptămână. Gloria se lupta cu sine. Să-și petreacă
timpul rămas deghizată în „Jack”, într-o pensiune pentru bărbați, și
să economisească astfel bani, sau să își ia o cameră doar a ei? Cea
de-a doua variantă i-ar fi consumat rezervele financiare. Renunță
repede la soluția cea mai „profitabilă”, anume să mai lucreze timp
de câteva zile. Nu voia să riște nimic! După toate prin câte trecuse,
nu voia să ajungă victima unui atac al vreunei curve sau vreunul
dintre bărbați să îi fure lui „Jack” biletul de vapor.
Dintr-odată, Gloria fu cuprinsă de atacuri de panică. Ce se întâmpla
dacă avea să fie, totuși, recunoscută la controlul pașapoartelor? Ce
se întâmpla dacă Queen Ann se scufunda? Dacă unul dintre membri
echipajului fusese mai înainte pe Mary Lou sau pe Niobe și o
recunoștea? Cum avea să fie întoarcerea acasă? Bunicul James
murise, dar oare mai trăia bunica Gwyn? Să fi vândut, oare, între
timp, Kura și William Kirward Station, furioși că Gloria fugise de
acasă? Era Gloria, în aceste circumstanțe, responsabilă pentru faptul
că bunica Gwyn și Jack își pierduseră patria? La Jack, Gloria nu voia
să se gândească aproape deloc. Oare l-ar fi urât, la fel cum îi ura pe
toți bărbații?
Gloria își petrecu timpul până la plecarea vaporului singură și
tremurând într-o pensiune ieftină. Din Sydney, micul oraș fercheș,
care se dezvoltase dintr-o fostă colonie de prizonieri, ea nu văzu
nimic, în afara construcțiilor din port. Portul Jackson era un port
natural, un golf marin care intra adânc în uscat, și care proteja
vapoarele și cheiurile. Ca și până acum, Gloria nu se mai uita la
frumusețile naturii. Un port reprezenta, pentru ea, un loc plin de
pericole și de scursuri umane.
Își investi ultimii bani într-o birjă, pentru a nu fi nevoită să meargă
singură prin cartierul portuar, și apoi aproape că fugi la bordul lui
Queen Ann. Gloria era pe cale de a izbucni în lacrimi când i se
1762
atribui, cu amabilitate, cabina. Împărțea spațiul îngust cu o fată care
călătorea cu părinții ei în Noua Zeelandă. Mama ei, povestise ea de
îndată, se născuse în Queenstown, dar se căsătorise cu un bărbat din
Australia. Acum, tatăl ei trebuia să meargă în Insula de Sud cu niște
afaceri și își lua cu sine familia. Henrietta și cei doi frați ai ei aveau
să îți cunoască, în sfârșit, bunicii.
— Și tu? întrebă ea curioasă.
Gloria povesti puțin. Tovarășa ei veselă de călătorie o călca pe nervi
la fel de mult ca și colegele ei din trecut de la Oaks Garden. Se
reîntoarse imediat la felul ei de atunci de a se comporta, tăcută și cu
o față morocănoasă. Henrietta începu curând să o evite.
Călătoria dura ceva vreme, iar societatea de transport oferea
pasagerilor de la clasa întâi și de la cea de a doua câteva distracții.
Gloria le-ar fi evitat cu plăcere – ezita între dorința de a-și petrece
timpul pe punte, uitându-se după țărmurile patriei sale, în ciuda
faptului că știa bine că nu pot fi încă zărite, și nevoia de a se
ascunde în cabina ei. Spectacolele de dans și de muzică erau mereu
însă legate de mese, iar Gloria se folosea de fiecare posibilitate de a
mânca până la refuz. În Australia, suferise aproape tot timpul de
foame, iar acum nu voia să piardă nicio ocazie de a savura
mâncarea plătită odată cu biletele. La început, îi fu greu să-și
amintească de conveniențele sociale. De prea multe ori se îndopase
în goană cu pâine și cu brânză, înainte ca un alt vagabond, mai
puternic, să-i smulgă flăcăului „Jack” mâncarea din mână.
Atât mesele la ore fixe, cât și sala de mese, pusă la punct, de pe
vapor îi treziră amintiri de la Oaks Garden. Gloria se comportă ca
pe vremuri: se strecura, cu fruntea plecată, la locul ei, le ura poftă
bună comesenilor, fără a le arunca vreo privire, apoi mânca, cât mai
repede cu putință. Fiindcă ar fi fost nepoliticos să se ridice imediat
după aceea, mai suporta și spectacolele de muzică ori de cabaret
care urmau, sorbea din vin și mesteca nuci, care erau oferite ca
gustare. În cazul în care cineva i se adresa, îi răspundea
1763
monosilabic. Una peste alta, îi reuși de minune să joace rolul unei
fete foarte pudice. Doar o singură dată, când un tânăr, care nu
bănuia nimic o invitase la dans, „eul său de tranziție” ieși la
suprafață. Îl fulgeră cu atâta ură, încât el aproape că se împiedică
retrăgându-se, iar Gloria se sperie de sine. Dacă ar fi atins-o, ea n-ar
fi ezitat să scoată cuțitul. Încă îl mai avea asupra ei. Mica Henrietta
părea să se teamă de ea după acel incident. Gloria număra zilele
călătoriei.
Și atunci, în final, Noua Zeelandă – Aotearoa – își făcu apariția
înaintea lor, la orizont. Gloria visase la marele nor alb, dar ei
ajunseră la Dunedin nu dimineața devreme, ci după-amiază, iar
ceața de toamna dispăruse demult. În orice caz, se puteau
recunoaște de pe vas, deja, siluetele munților dindărătul drăguțului
oraș din Otago. Căpitanul atrase atenția pasagerilor de la clasa întâi
și a doua asupra coloniei de albatroși de pe peninsula Otago, iar
oamenii reacționară cu previzibilele „Aaa”-uri și „Ooo”-uri referitor
la păsările care dădeau ocol, în zbor, insulei.
Gloria își făcea de lucru cu bocceluța ei de haine, iar degetele
aproape că îi rupseră pânza albită. Acasă< era în sfârșit acasă!
Auzise că imigranții de pe timpul bunicii ei Gwyn se aruncau în
genunchi pentru a săruta pământul, atunci când atingeau vii noua
țară, iar ea putea să înțeleagă bine ceea ce simțiseră ei odinioară. O
cuprinse o ușurare copleșitoare atunci când Queen Ann intră în
portul Chalmers.
— Ce aveți acum de gând, domnișoară Martyn?
Tatăl Henriettei, care stătea lângă ea, întrebă fără prea mult interes,
dar străduindu-se să fie politicos.
Gloria îl privi, constatând că nu prea știa ce să răspundă. În
planurile ei, țelul fusese mereu Noua Zeelandă. Dar ce anume avea
să facă atunci când ajungea<
— Îmi voi vizita familia, zise ea cu o voce pe cât îi stătu în putință
de fermă.
1764
— Atunci, vă doresc mult noroc.
Domnul Marshall descoperise un cunoscut pe punte și o lăsă baltă
pe Gloria. Fata respiră ușurată. Și nici măcar nu mințise. Bineînțeles
că voia să meargă la Kirward Station. Însă<
— Călătorii spre Dunedin vor lua cel mai bine, trenul într-acolo,
anunță un steward. Trenurile au un orar regulat. Veți putea merge
chiar acum fără nicio problemă în oraș.
— Nu ajungem la Dunedin? întrebă Gloria încet.
Tânărul clătină din cap.
— Nu, domnișoară, Port Chalmers este o așezare de sine stătătoare.
Dar, după cum am spus, nu e nicio problemă<
Atâta timp cât ai mai mulți bani în buzunar decât câțiva cenți
australieni. Gloria era sigură că nu va putea plăti biletul de tren, dar
asta nici nu i se părea a fi prea important. Era ca în transă atunci
când coborî pe pasarelă și când păși din nou pe pământul
neozeelandez. Se plimbă, fără vreun scop anume, pe malul mării și,
într-un târziu, se așeză pe o bancă, uitându-se fix la apa liniștită a
golfului. Își imaginase de atâtea ori cum va striga de bucurie și cum
va jubila atunci cândva ajunge în Noua Zeelandă, însă, acum, nu
mai simțea în sine nimic altceva decât un imens gol. Nicio
disperare, nicio frică, nicio nenorocire. Dar nici bucurie. Se simțea
de parcă totul ar fi murit în ea și întreaga energie i s-ar fi consumat.
Gloria habar n-avea ce ar fi putut face, dar nici nu o neliniștea asta.
Avea să rămână acolo, așezată, până< nu o știa.
— Bună seara, tânără doamnă. Pot să vă ajut cumva?
Gloria se sperie când auzi vocea bărbatului aflat îndărătul ei.
Instinctiv, dădu să ducă mâna la cuțit, dar, în cele din urmă, se
întoarse totuși. Era un bărbat, dar îmbrăcat în uniforma unui
polițist.
— Nu, eu< mă odihnesc doar< se bâlbâi Gloria.
Polițistul își încreți însă fruntea.
— Vă odihniți acum deja de două ceasuri, zise el, uitându-se la
1765
ceasul lui de buzunar. Și se întunecă. Deci, dacă aveți o țintă, ar
trebui să vă grăbiți. Și dacă nu aveți nicio țintă, vă rog să vă gândiți
la una. Fiindcă, în caz contrar, trebuie să mă gândesc eu la ceva. Nu
arătați a fi o curvă de prin port, dar e de datoria mea să nu permit ca
tinerele doamne să o ia pe cărări greșite. Ne-am înțeles?
Gloria se uită cu mai multă luare aminte la bărbat. Era de vârstă
mijlocie, corpolent și deloc intimidant. Dar avea dreptate. Nu putea
rămâne pe o bancă din port.
— De unde sunteți, tânără doamnă? întrebă amabil polițistul, când
îi văzu expresia uluită.
— De la Kirward Station, zise Gloria. Canterbury Plains, Haldon.
— Ah, Doamne Dumnezeule!
Polițistul făcu o față disperată.
— Acolo nu mai ajungeți azi, copilă. Nu se găsește ceva mai
aproape?
Gloria ridică din umeri.
— Queenstown, Otago? întrebă ea automat.
Acolo locuiau bunicii lui Lilian. Gloria îi vizitase, însă, o singură
dată.
Polițistul zâmbi.
— E ceva mai aproape, fetițo, dar nu e tocmai după colț. Mă
gândeam acum la un locșor unde ai putea găsi azi un pat. Dacă tot
nu e să fie aici, în Port Chalmers, ce zici de Dunedin?
Dunedin. Gloria mâzgălise de mii de ori deja pe plicuri numele
orașului. Bineînțeles că știa pe cineva în Dunedin. Dacă nu plecase
cumva de acolo, dacă nu acceptase un alt post sau dacă nu se
căsătorise. Trecuse multă vreme, de când îi scrisese pentru ultima
dată Sarei Bleachum.
— Școala de fete Princess Alice? întrebă ea încet.
Polițistul dădu din cap.
— Asta există! o lăudă el. Se află chiar în centru, iar Port Chalmers
nici nu e atât de departe<
1766
— Cât de departe? se interesă Gloria.
Polițistul dădu din umeri.
— Șapte kilometri, estimă el.
Gloria încuviință, știind despre ce e vorba.
— Bine, pot merge pe jos. În ce direcție? Este un drum asfaltat?
Din nou îl făcu pe interlocutorul ei să-și încrețească fruntea.
— Spuneți, micuțo, de unde veniți? Direct din junglă? Bineînțeles că
există străzi asfaltate peste tot în jurul Dunedin-ului – și o cale
ferată; cu siguranță că e o stație în apropierea școlii. Însă ultimul
tren trebuie că a plecat deja. Deci o să vă căutăm o birjă. De acord?
Gloria dădu din cap.
— N-am bani.
Polițistul suspină.
— Cam așa mă gândeam și eu< Păreați a avea greutăți< Deci, să
ne gândim împreună la ceva. Cum de ați ajuns la școala de fete?
Vreau să spun, știți acolo pe cineva?
— Sarah Bleachum. O profesoară.
Gloria îi dădu răbdătoare informații. Încă nu simțea nimic, nici frică
în fața forțelor de ordine, nici dorința de a fi cazată pe undeva în
noaptea aceea. Sarah Bleachum< era o altă lume.
— Și dumneavoastră cum vă numiți?
Gloria își spuse numele, chiar și cu riscul de a fi căutată – acum nu o
mai trimite nimeni cu următorul vapor spre America. Rudele ei
trăiau prea aproape.
— Bine, domnișoară Martyn. Vă fac următoarea propunere. Aici
după colț, e secția de poliție – ei, nu vă uitați atât de speriată, noi nu
mușcăm! Dacă nu ați avea nimic împotrivă să mă însoțiți acolo, am
putea suna repede la școala Princess Alice. Dacă acolo există cu
adevărat o domnișoară Bleachum, care ține cât de cât la
dumneavoastră, va prelua ea costurile birjei.

Câteva minute mai târziu Gloria se afla cu o ceașcă de ceai în față la

1767
secția de poliție, unde lucrau cei doi polițiști, McCloud și McArthur.
Aproape toți locuitorii Dunedinului aveau origini scoțiene.
Polițistul McCloud vorbi mai întâi la telefon cu domnișoara
Brandon, apoi cu o domnișoară Lancaster și, în cele din urmă, i se
adresă Gloriei.
— Da, au o domnișoară Sarah Bleachum acolo, dar acum predă
astrologie. Materie ciudată, n-aș fi crezut niciodată că niște fete s-ar
interesa de așa ceva! Doamna rector spune, însă, să vă pun pur și
simplu într-o birjă și să vă trimit acolo. Va rezolva ea cumva
chestiunea costurilor.
Suna foarte bine. Imediat după aceea, Gloria se adânci în canapeaua
unui automobil foarte spațios – de bună seamă că aici se aveau în
vedere pasageri cu pălării înalte. Șoferul mergea prin Port
Chalmers, nu fără a-i atrage Gloriei atenția asupra avantajelor
luminii electrice, care fusese introdusă de curând, iar apoi, pe străzi
bine asfaltate, dar întunecate, în direcția Dunedin. Gloria își dorea
să vadă strada, care mergea parțial prin regiuni împădurite, pe zi.
Fagii sudului< „Cabbage Trees”< Poate că s-ar fi simțit mai cu
picioarele pe pământ dacă și-ar fi revăzut vegetația patriei.
Clădirea școlii Princess Alice amintea de Oaks Garden. Era însă
ceva mai mică și, din punct de vedere arhitectonic, mai frumoasă, o
construcție jucăușă, cu turnulețe, construită dintr-o gresie deschisă
la culoare, tipică pentru țara lor. O alee ducea până la casă, iar inima
Gloriei bătu cu putere atunci când șoferul se opri în dreptul scării
aflate în aer liber. Dacă domnișoara Bleachum nu o recunoștea
acum, sau dacă nu mai voia să aibă de-a face cu ea< Ce trebuia ca
să facă atunci pentru a-și câștiga banii pentru drumul cu taxiul?
Șoferul o conduse în sus pe trepte și se treziră dintr-odată într-un
bol, în care un șemineu ținea la distanță răcoarea toamnei.
Pretutindeni erau mobile din lemn de kauri, fotolii, canapele și
covoare moi. O femeie mai în vârstă și mai plinuță îi zâmbi Gloriei.
— Eu sunt doamna Lancaster, rectorul, zise ea, plătindu-l mai întâi
1768
pe șofer. Sunt curioasă să aflu cine ne-a aterizat aici din Australia.
Îi zâmbi Gloriei.
— La fel și domnișoara Bleachum a noastră. Nu știe pe nimeni în
Australia.
Gloria își căuta agitată cuvintele pentru a corecta această chestiune,
când o văzu pe domnișoara Bleachum coborând treptele spre hol.
Profesoara îmbătrânise puțin, dar, în principiu, îi stătea bine. Nu
mai părea a fi atât de nesigură ca în trecut – un Christopher
Bleachum nu o mai putea impresiona. Sarah Bleachum se ținea
drept și se deplasa cu pași fermi, dar legănați. Părul ei închis la
culoare era prins într-un coc și nici nu mai părea să-i fie rușine
pentru ochelarii pe care îi purta. În orice caz, nu se mai juca
nesigură cu ei, atunci când o văzu pe străină în hol.
— Vizită pentru mine? întrebă ea cu o voce prietenoasă și joasă.
Gloria ar fi recunoscut-o dintr-o mie. Domnișoara Bleachum însă se
uită mai întâi la șoferul de taxi.
— Eu sunt, zise Gloria încet.
Domnișoara Bleachum își încreți fruntea și se apropie. Nici cu
ochelari nu vedea prea bine.
— Gloria, șopti fata. Gloria Martyn.
Domnișoara Bleachum o privi uluită o clipă, însă apoi ochii îi
străluciră.
— Copilă, era să nu te recunosc! admise ea. Te-ai maturizat atât de
mult. Și ești atât de slabă, pari să fii lihnită. Dar bineînțeles că tu
ești! Gloria mea! Și iar te-ai tuns!
Domnișoara Bleachum se îndreptă cu pași mari spre Gloria și o luă
în brațe.
— Mi-am făcut atâtea griji pentru tine, de când nu ai mai scris.
Domnișoara Bleachum o mângâie pe Gloria pe părul ei scurt și
cârlionțat.
— Și bunica ta își face griji. Am contactat-o în urmă cu vreo câteva
luni ca să o întreb pe unde ești, și mi-a spus că ai fugit de acasă și
1769
nimeni nu te poate găsi. Întotdeauna m-am temut de așa ceva. Dar
acum ești aici. Gloria mea<
Gloria dădu zăpăcită din cap. „Gloria mea.” Gloria domnișoarei
Bleachum, Gloria bunicii Gwyn< simțea cum ceva se rupe în ea. Și
atunci, se lăsă pe umărul domnișoarei Bleachum și începu să
plângă. Mai întâi cu sughițuri scurte, uscate, însă lacrimile veniră
mai târziu. Sarah Bleachum o conduse pe fată pe o canapea din hol,
se așeză și o trase lângă ea. O ținea pe Gloria strâns în brațe, în timp
ce eu plângea, plângea și plângea.
Domnișoara Lancaster rămase locului, uluită.
— Sărmana fată, murmură ea. N-are mamă?
Sarah o privi și clătină aproape insesizabil din cap.
— E o poveste lungă< zise ea, obosită.

Gloria plânse întreaga noapte și o bună parte din cea de-a doua zi.
Între reprizele de plâns, adormise de câteva ori, o vreme, complet
epuizată, pentru a reîncepe să suspine de îndată ce se trezea. Sarah
și domnișoara Lancaster reușiseră să o urce treptele pentru a o duce
în camera lui Sarah. În sfârșit, domnișoara Lancaster trimise sus,
pentru amândouă, niște supă și pâine. Gloria înghiți mâncarea,
pentru a se agăța apoi din nou de Sarah și a plânge în continuare.
Doamna Lancaster – un cu totul alt tip de directoare a școlii față de
domnișoara Arrowstone – îi dădu liber lui Sarah în ziua următoare.
Așa se face că profesoara stătu alături de Gloria, până când fata
încetă într-un târziu să mai plângă și căzu într-un somn adânc.
Sarah Bleachum o acoperi și bătu la ușa directoarei. Doamna
Lancaster ședea la biroul ei foarte ordonat și bea ceai. Îi oferi un loc
lui Sarah și luă o ceașcă pentru ea din frumosul dulap de perete al
biroului său, amenajat ca o locuință.
— Ar trebui să dau un telefon, zise Sarah și sorbi din ceaiul ei. Dar
nu sunt sigură<
— Sunteți mai mult decât extenuată, Sarah, rosti directoarea și
1770
împinse spre ea o farfurioară cu prăjiturele pentru ceai. Poate că mai
întâi vă întindeți puțin. Aș putea anunța eu familia< Spuneți-mi
numai unde i-aș putea găsi pe bunicii ei.
Sarah ridică din umeri.
— Poate că ea nici nu își dorește asta. Să nu mă înțelegeți greșit,
Gloria are aici rude care țin cu adevărat la ea. Dar s-a decis pentru
ea de multe ori, fără ca ea să aibă un cuvânt de spus. Aș aștepta mai
bine până când își revine complet.
— Ce părere aveți, ce s-a întâmplat cu ea? întrebă directoarea. Cine
e fata asta, în primul rând? O fostă elevă a dumneavoastră, asta am
înțeles. Dar de unde a apărut?
Sarah Bleachum suspină.
— Pot să mai iau o ceașcă de ceai? întrebă ea.
Apoi, istorisi întreaga poveste a Kurei și a Gloriei Martyn.
— În cele din urmă, nu a mai rezistat și a fugit de acasă. Ceea ce s-a
întâmplat însă pe parcursul călătoriei și în Australia, asta nu am de
unde să știu, încheie profesoara în cele din urmă. Știu de la doamna
McKenzie că a fugit fără bani și fără bagaje, doar cu pașaportul
asupra ei, din hotelul părinților. Restul ni-l poate povesti doar ea. Și,
până acum, nu a făcut nimic altceva decât să plângă.
Doamna Lancaster dădu îngrijorată din cap.
— Mai bine nici nu o întrebați. Va vorbi când va reuși să treacă
peste asta. Sau va tăcea.
Sarah își încreți fruntea.
— Dar va trebui să spună cândva totul! Nu se poate să fi fost chiar
atât de îngrozitor, încât să o țină în ea pe vecie<
Doamna Lancaster roși ușor, dar nu-și plecă ochii. Nu fusese
întotdeauna profesoară, ci mai întâi se căsătorise și trăise cu soțul ei
în India, până când el murise, și, din moștenirea lui, ea înființase
școala de fete. Jane Lancaster nu era de pe altă lume.
— Sarah, gândiți-vă puțin! O tânără, fără bani, fără ajutor, care
străbate singură toată lumea< Poate că nici nu vreți să știți prin ce a
1771
trecut sărmana fată. Sunt amintiri cu care poți trăi doar dacă nu le
împărtășești cu nimeni<
Sarah roși cu totul. Părea că vrea să mai pună o întrebare, dar apoi
își plecă ochii.
— Nu o întreb, șopti ea.

A doua zi, când se trezi, Gloria se simțea mai bine, dar era complet
goală în interior. Îi lipsea în continuare energia de a face orice sau
de a lua vreo decizie, și îi era recunoscătoare lui Sarah că îi oferea
timpul necesar să își revină. În primele zile, își însoțea profesoara ca
un cățeluș. Atunci când Sarah avea ore la elevele mai mari, îi dădea
voie Gloriei să intre pur și simplu în clasă, în speranța că se va
interesa de cursuri. Școala Princess Alice se deosebea cu totul de
Oaks Garden. Aici, materiile științifice erau puse în prim plan. Totul
țintea ca fetele să fie pregătite pentru cursurile Universității din
Dunedin, care era deschisă, fără rezerve, de la înființarea ei, din
1869, și femeilor. Doamna Lancaster, o femeie mămoasă, a cărei
căsnicie rămăsese lipsită de copii, crea o atmosferă prietenoasă.
Firește că mai erau certuri între fete, ca peste tot, de altfel, dar
cadrele didactice aveau grijă ca nimeni să nu fie marginalizat sau
chinuit. În consecință, fetele o lăsau și pe Gloria în pace și nu o luau
peste picior, atunci când ea stătea țeapănă în vreo bancă și se uita fix
la tablă sau pe fereastră, fără să vadă cu adevărat ceva.
Atunci când Sarah preda la fetele mai mici, Gloria o aștepta în fața
clasei – până când doamna Lancaster o descoperi acolo odată și o
abordă.
— Nu vă plictisiți, Gloria? Poate că aveți chef să ne ajutați puțin pe
aici, prin casă?
Gloria încuviință, dezinteresată, dar merse cuminte după directoare
în bucătărie. Tăia răbdătoare legume sau curăța cartofi, în timp ce
bucătăreasa îi vorbea cu bunătate. Ea avea strămoși maori și
povestea ceasuri întregi despre familia ei, despre tribul mamei sale,
1772
despre soțul ei, care era angajat ca administrator la școală, dar și
despre cei trei copii ai săi.
— Dacă vii de la o fermă, poate că vrei să ajuți mai bine în grădină,
zise ea, amabilă. O să găsească soțul meu ceva de făcut pentru
tine<
Gloria, care în mod obișnuit asculta mută, dădu speriată din cap.
Administratorul era un bărbat mai în vârstă, răbdător, și nu ar fi
fost de așteptat să se năpustească asupra ei. Însă Gloria ar fi evitat,
cel mai bine, orice ființă masculină.
În privința acestui lucru, Princess Alice era locul ideal. Școala era un
refugiu al femeilor, și nu existau bărbați profesori. În afara
administratorului, în casă mai intra doar vicarul, care ținea slujba de
sâmbătă, dar la biserică, Gloria oricum nu mergea. Bineînțeles că
fata știa că trebuia să părăsească școala cândva și ceva din Gloria își
dorea în continuare să revadă, în sfârșit, Kirward Station. Dacă i-ar
fi spus careva în timpul pribegiei ei că, aflată la o scurtă distanță de
Christchurch, se va împotmoli acolo zile întregi, i-ar fi spus drept în
față că e nebun. Dar acum era ca paralizată.
Putea Sarah Bleachum să îi spună cât voia că bunica Gwyn își făcea
griji din cauza ei și că ar fi primit-o cu brațele deschise – Gloriei îi
era frică de revederea cu familia ei. Bunica Gwyn o citise mereu
când făcea o prostie. Ce-ar fi fost dacă nu ar reuși acum să o
păcălească? Ce-ar fi fost dacă ar fi recunoscut ce a devenit Gloria ei?
Și mai rău era gândul la Jack. Ce avea să gândească el despre ea?
Avea și el instinctul clienților ei, care recunoșteau mereu curva din
ea?
Sarah observă îngrijorată că protejata ei începea să își aranjeze
șederea pe termen lung la Princess Alice. În cele din urmă, se hotărî
să discute cu Gloria. O căută pe fată în camera mică pe care doamna
Lancaster i-o pusese la dispoziție. Gloria intra acolo doar pentru a
dormi, iar în rest o urmărea pe Sarah ca pe o umbră. Cel mai bine ar
fi fost să nu plece nici noaptea de lângă ea, fiindcă suferea de
1773
coșmaruri chinuitoare.
— Glory, așa nu se mai poate, spuse Sarah blajin. Trebuie să o
informăm, în sfârșit, pe bunica ta. Ești aici de două săptămâni. Ești
în siguranță, dar nu putem accepta să-și mai facă în continuare griji
din cauza ta. Este o cruzime prea mare.
Ochii Gloriei se umplură din nou cu lacrimi.
— Vreți să plec?
Sarah scutură din cap.
— Nu vreau să scap de tine, Glory. Dar nu ai călătorit prin întreaga
lume ca să te îngropi în internatul din Dunedin! Voiai să mergi
acasă, Glory. Acum, du-te acasă!
— Dar eu< eu nu pot, nu așa<
Gloria își trecu agitată mâna prin părul scurt.
Sarah zâmbi.
— Domnișoara Gwyn nu pune preț pe buclele tirbușon. Te-a mai
văzut și în trecut cu părul scurt, nu-ți mai amintești? Și toată
copilăria ta ai fost îmbrăcată numai în pantaloni de călărie. Nu
trebuie să te dichisești pentru bunica ta, și nici pentru câinele tău!
— Câinele meu? întrebă Gloria.
Sarah încuviință.
— Nu-l chema Nimue?
Gândurile Gloriei începură să alerge. Putea fi Nimue încă în viață?
Era tânără când Gloria plecase. Trecuseră opt ani de atunci<
— Aici oricum n-ai mai putea rămâne, continuă Sarah. După
vacanța de vară, școala se va închide pe o perioadă nedeterminată.
Doamna Lancaster a hotărât să o pună la dispoziția autorităților ca
spital pe perioada războiului.
Gloria o privi uluită. Bineînțeles că era război, dar nu în Noua
Zeelandă< Și nici în Australia nu văzuse nicio urmă a războiului.
Desigur, angajau voluntari, dar nu erau lupte acolo, în țară. Deci, la
ce bun un spital?
Sarah Bleachum îi citi întrebarea pe față.
1774
— Glory, draga mea, n-ai auzit niciodată de o localitate care se
numește Gallipoli?

1775
 8

Roly O’Brien se transferă, răsuflând ușurat – chiar dacă puțin

rușinat că ajunsese din nou „frate medical” – în brigada de
infirmieri a comandantului Beeston. Acolo se dovedi a fi
extraordinar.
— Se pare că vă sunt din nou dator! îi zise comandantul Beeston,
bine dispus, lui Jack, atunci când cei doi se întâlniră într-o seară
călduroasă de iulie. Soldatul dumneavoastră, O’Brien, face cât doi
infirmieri de-ai mei.
Comandantul Beeston se aruncă pe nisipul cald. Paddy sălta printre
valuri, iar în rândurile oamenilor dimprejur se iscase o dispoziție de
picnic. Pe front era liniște de săptămâni, turcii se hotărâseră, în mod
evident, să aștepte. Pe plaja din Gallipoli, inamicul nu avea ce să le
facă; din contră, forțele armate ținute acolo nu puteau fi folosite
niciunde în rest.
Jack se feri.
— Știam că Roly se va face util. Dar, totuși, a fost mai mult decât o
simplă favoare ceea ce ați făcut pentru mine. Pentru asta, am să vă
mai salvez micul hămăitor de trei ori din apă. Cu zgomotul
focurilor văd că între timp s-a obișnuit<
Beeston ridică din umeri.
— În definitiv, nu se mai aude mare lucru. Dar, pe termen lung, asta
n-o să se sfârșească bine. Suntem aici pentru a cuceri
Constantinopolul nu pentru a face surf.
Arătă spre câțiva tineri soldați, care se distrau în apă.
— Vreți să spuneți că vom ataca? întrebă Jack alarmat.
El săpa, în continuare, împreună cu oamenii lui, șanțuri, iar sistemul
de tranșee fusese lărgit, mai ales pe flancul de nord al liniei
frontului. Pe Jack îl irita asta într-o oarecare măsură, fiindcă zona de
acolo era extrem de dură, de pietroasă și de accidentată. Un atac ar
1776
fi fost posibil doar dacă se luau în calcul pierderi majore. Pe de altă
parte, turcii nu s-ar fi așteptat niciodată să fie atacați acolo<
— Cândva, cu siguranță, am auzit că o să mai primim întăriri. Mai
multe brigăzi sanitare – deci se socotește cu mult sânge<
Comandantul Beeston își mângâie câinele.
— Uneori, mă întreb ce caut aici<
Jack nu răspunse, dar, în sinea lui, găsea că medicii aveau în
continuare cel mai bun motiv pentru a se afla pe front. Oricum, ei
ameliorau suferințele răniților. De ce veneau ei însă aici, pentru a se
lăsa răniți< Își regreta demult decizia, deși își atinsese cu prisosință
scopul: nu se mai gândea zi și noapte la Charlotte. Coșmarurile, în
care se lupta mereu cu turcii și în care își croia drum prin sângele
din tranșee, înlocuiau visele dulci-amare despre soția lui – iar peste
zi se gândea la supraviețuire. Războiul îl învățase, poate, să nu-și
uite morții dar, totuși, să-i lase să se odihnească în pace. Era
suficient de rău că i se arătau în coșmaruri.
Chiar și numai pentru a se gândi la altceva, tânjea, la fel ca toți
ceilalți bărbați, după scrisori din patrie, după un contact cu toți cei
aflați în viață după puțină normalitate. Jack se bucura ca un copil
când mama lui îi scria și îi povestea despre Kirward Station. Și
Elizabeth Greenwood îi trimitea, din când în când, câte o scrisoare,
la fel și Elaine Lambert. Doar de la Gloria nu primea nicio veste,
Ceea ce îl neliniștea din ce în ce mai mult. Bine, calea poștei era
lungă până în State și, pe atunci, scrisorile treceau și printr-o
agenție, care le retrimitea muzicienilor. Trecuse însă mai bine de o
jumătate de an de când îi trimisese Gloriei primele salutări și
relatări din Egipt. Ar fi putut răspunde demult.
Jack se simțea singur de când Roly fusese transferat pe plajă. Nu
găsise o cale potrivită de comunicare cu oamenii din brigada lui. Era
superiorul lor respectat, dar nu se născuseră prietenii între soldați și
sergentul lor. După lupta din tranșee, Jack fusese din nou avansat.
Așa se face că seara rămânea de cele mai multe ori singur, și își
1777
simțea existența lipsită de orice sens. Excursiile pe plajă îl ofereau o
pauză bine venită. Aici putea uita războiul, iar bărbații se prosteau
de parcă ar fi fost copii. Dar pentru cât timp? Comandantul Beeston
nu făcuse decât să confirme ceea ce Jack bănuia de mult.

În zilele următoare, se înmulțiră semnele unei ofensive iminente.

Nu doar prin faptul că veniseră noi trupe și toți începuseră să sape
și să asigure împreună tranșee și buncăre. Se instalaseră rezervoare
cu apă și se cărase apă sus. Oamenii cârteau că trebuie să facă totul
singuri, când le stăteau la dispoziție suficiente animale de povară,
câțiva tunari indieni aveau catâri, care le duceau armele, oferindu-le
astfel mobilitate. Și trupele de salvare ale spitalului de campanie
lucrau, cel puțin în parte, cu măgari, dar niciunul dintre aceștia nu
fusese dislocat pentru front.
— Altminteri, inamicul va înțelege că aici se pregătește ceva, explică
răbdător Jack. De aceea avem și săpăturile pe timp de noapte.
Haideți, soldați, la treabă, e în interesul nostru să-i surprindem pe
indivizii ăia. Între tranșeele noastre și ale lor nu sunt decât cincizeci
de metri. Va trebui să trecem peste ei<
Pe 5 august, lui Jack și altor subofițeri li se ordonă să participe pe
plajă la o discuție despre situația în care se găseau. Maiorul
Hollander explică pe scurt strategia atacurilor planificate.
— Domnilor, mâine vom începe ofensiva. Ținta noastră este să-i
împingem pe turci înapoi până la Constantinopol și, de data asta,
vom reuși. Trăiască falnicele trupe ale Australiei și ale Noii
Zeelande! Vom ataca pe un front larg!
Jack și ceilalți strigară, la rândul lor, urale, în vreme ce majoritatea
bărbaților părea să fie la fel de euforică precum maiorul. Nu era de
mirare, deoarece mulți dintre ei erau noi acolo și nu trecuseră prin
atacul turcilor.
— Dar, domnule, atunci când vom sări din tranșee, ne vor împușca
asemenea unor iepuri, dădu, din contră, un veteran de gândit –
1778
exact ceea ce îi trecea și lui Jack prin minte.
— Aud o oarecare lașitate, caporale? întrebă perfid maiorul. Frică de
moarte, soldatule?
— Aș prefera să nu am intenții de sinucigaș< mormăi bărbatul,
însă atât de încet, încât nu fu auzit decât de cei din imediata lui
apropiere.
— Ținta noastră este să penetrăm flancul stâng, acolo sunt mici
distanțele între tranșee; îi vom copleși pe turci. Pentru a-i induce în
eroare, mâine vom începe cu o fentă. Vom începe de la Lone Pine<

„Lone Pine” era numele pe care oamenii îl dăduseră unei baze

militare turcești. Aici, sistemul advers de tranșee era foarte extins,
iar inamicul avea suficient de mult loc să-și strângă trupele.
— Țelul este să concentrăm acolo trupele dușmanului, iar atunci ne
va fi ușor să abordăm flancul de nord. În ce privește regimentul
nostru, vom intra în luptă abia la cel de-al doilea val de atac. Mă
aștept însă să vă sprijiniți camarazii de la „Lone Pine” și să îl țineți
ocupat pe inamic din pozițiile voastre. Atacul în sine se va petrece
după-amiază, la ora șaptesprezece treizeci, anunțat de trei fluiere –
trei valuri de atac. Dumnezeu să ne fie alături!
Ce-i păsa lui Dumnezeu de Constantinopol?
Jack abia dacă reuși să-i răspundă la salut. Pe drumul de întoarcere
de la plajă la adăpostul lui, se întâlni cu Roly.
— Domnu’ Jack, ați aflat? O să atacăm mâine!
Roly nu se mai dezlipi de lângă el. De când cu transferul lui și de
când Jack aproape că îi salvase viața, era înduioșător de atașat, iar
acum ardea de nerăbdare să-i comunice presupusele noutăți.
Divizia infirmierilor fusese înștiințată de bună seamă mai devreme
asupra planurilor de atac. Firește, aveau și mai multe de pregătit.
— Doar „Jack”, îl corectă Jack, ca de obicei. Da, tocmai ni s-a
comunicat< bucură-te că nu trebuie să ieși.
Roly făcu o grimasă.
1779
— Dar trebuie să ies, fac parte din trupele de salvare. Deci, poate că
ne vedem mâine< sau poimâine?
— Noi suntem pe flancul de nord, Roly. Primii, deci, o zi de
amânare. Dar cum de te trimit la trupele de salvare? Ce-ai mai
făcut?
Roly râse. Părea lipsit de griji și plin de sine; fără îndoială știa că era
prețuit de comandantul Beeston.
— Nuuu, domnu’ Jack. Doar că azi au venit întăririle pentru
infirmerie. Comandantul s-a enervat de numai. Direct din vapoare
și imediat la luptă, oamenii habar nu au de nimic. Deci, o să rămână
ei în infirmerie și noi vom ieși cu toții. Dar nu face nimic, domnu’
Jack. Eu nu trebuie să cobor în tranșee<
— Pe teritoriul neutru e mult mai periculos, îi dădu Jack de gândit.
O să fie îngrozitor, Roly. Ca în mai, doar că de data asta o să
alergăm prin câmp deschis și o să ne jucăm de-a țintele.
— Dar noi avem banderolele albe! făcu Roly, de parcă ele l-ar fi
făcut invincibil. O să reușesc eu cumva, domnu’ Jack!
Jack nu putea decât să-i ureze noroc. În următoarea zi, abia dacă
avu răgazul să se gândească la prietenul lui. Zgomotul care venea
din zona „Lone Pine” era infernal. Ori de câte ori Jack ridica
periscopul peste marginea tranșeei, vedea oameni căzând. Turcii
trăgeau în câmp deschis din toate țevile. Jack și ai săi răspundeau
focului, în speranța de a-l extenua pe inamic.
— Dacă-i obosim azi, mâine avem șanse mai bune, susținu Jack,
când se adresă oamenilor săi.
Cei mai tineri dădură din cap încântați, în vreme ce vârstnicii nu
făcură decât să-și încrețească frunțile.
— Dar o să-și înlocuiască oamenii! zise un alt caporal.
Jack tăcu.

Ziua de 7 august era, pe coasta turcească, o altă zi strălucitoare de

plină vară. Marea era de-un albastru închis și stătea liniștită sub
1780
soare, tufișurile de pe versanți erau uscate, iar în zona neutră dintre
fronturi sângele se usca. În vreme ce Jack mânca lipsit de chef din
terciul lui de ovăz și se gândea cu prudență cum își putea consuma
de îndată rația de alcool tocmai primită sau cum putea spera la o
modalitate de supraviețuire și de a petrece după luptă, Roly își făcu
apariția.
— Aduc poșta! zise el și-i aruncă lui Jack un teanc de scrisori pentru
oamenii lui. Asta ar trebui să le ridice moralul; se zice că asta, se
întâmplă când oamenii primesc vești de la cei dragi!
Jack trie scrisorile și găsi una de la Kirward Station. Din nou, nimic
de la Gloria.
— Cum a fost ieri? întrebă el încet.
Roly păli.
— Îngrozitor. Atât de mulți morți< turcii aruncă bombe și trag cu
proiectile cu șrapnel. Asta îi rupe pe oameni. Domnu’ Jack, aproape
că nu mai fac nimic altceva decât să amputeze acolo jos, la
infirmerie. Asta dacă mai rămâne ceva pentru a putea fi tăiat.
Tranșeele turcilor sunt parțial acoperite, trebuie să aveți grijă cu
asta, domnu’ Jack. Trebuie să săriți peste și din spate în tranșeele de
comunicare< Știu că nu sunt foarte inteligent, domnu’ Jack. Doar
un simplu soldat, nici măcar nu sunt caporal< și oamenii care
decid asta sunt generali sau așa. Dar asta n-o vom reuși, domnu’
Jack, nici cu o sută de mii de oameni!
Jack dădu din cap.
— Vom face tot ce ne stă în putință, Roly! zise el, îmbărbătându-l.
Roly îl privi de parcă prietenul lui nu ar mai fi fost întreg la minte.
— Și murim pentru nimic, zise el liniștit.

Dragă Jack<

Jack deschise scrisoarea Gwyneirei de îndată ce Roly plecă. Poate că

era ultima scrisoare. Era un sentiment ciudat, dar se lăsă complet în
1781
seama senzației de a auzi în minte vocea mamei, cu atât mai mult cu
cât Gwyneira scria mai plină de viață decât de obicei. Nu era o
scriitoare iscusită, dar, de această dată, sentimentele ei puternice îi
atinseseră pana.

<Scrii că la voi pe front e liniște și eu nu pot să fac nimic altceva decât să

mă rog să și rămână așa. De fiecare dată când primesc o veste de la tine,
respir ușurată, deși știu că scrisorile sunt pe drum, de cele mai multe ori,
săptămâni întregi. Trebuie să rămâi în viață, Jack, îmi este foarte dor de tine.
Cu atât mai mult cu cât speranța noastră ca Gloria să vină, în sfârșit, acasă
nu se va împlini, de bună seamă, prea repede sau atât de simplu cum speram
noi. Ieri mi-a telefonat Kura-maro-tini. Da, într-adevăr, a pus ea însăși
mâna pe telefon și era incredibil de nervoasă.
După câte se pare, Gloria a dispărut de la hotelul lor din San Francisco. Ei
exclud varianta unei răpiri; la urma urmei, ea și-u luat asupra sa
documentele de călătorie. Nu s-a făcut însă nicio rezervare pe vreun vapor pe
numele ei, deci nu există nicio dovadă că ar fi părăsit America. Cu toate
acestea, Kura bănuiește că ea va ajunge în următoarele zile la noi. Cum își
imaginează ea una ca asta, îmi este cam de neînțeles, dar, practic, mă face
responsabilă pentru fuga Gloriei. Așa, de parcă i-aș fi trimis eu una dintre
mașinăriile astea moderne de zbor sau ca și cum aș fi făcut vreo vrajă. Kura
este incredibil de furioasă, a vorbit întruna despre cât de nerecunoscătoare
este fata, dar, pe de altă parte, a ocărât-o neîntrerupt referitor la
incapacitatea ei de a se face în orice fel folositoare trupei. Nu pot să pricep,
însă, de ce, în acest caz, nu a trimis copilul acasă în liniște. În orice caz,
Gloria a dispărut, iar eu îmi fac cele mai mari griji. De-aș avea doar o
speranță că te vei întoarce în curând!
Nu trebuie să-ți faci griji în legătură cu ferma, totul merge bine sub
supravegherea lui Maaka. Prețurile la carne și la lână sunt ridicate, toți par
să profite de pe urma războiului. Dar eu mă gândesc la tine și la toți ceilalți,
pentru care lupta înseamnă doar sânge și moarte.
Ai grijă de tine, Jack. Am nevoie de tine.
Mama ta, Gwyneira McKenzie

1782
Jack își prinse capul în mâini. Așadar, acum dispăruse și Gloria.
Pierdea tot ceea ce iubea<
Jack fu neînfricat când auzi primele fluiere, cele care dădură
semnalul de luptă. Văzu și auzi cum primii atacatori săriră din
tranșee – pentru a fi nimeriți deseori de îndată ce își scoteau
capetele din adăpost. Doar câțiva alergară prin zona neutră, dar
niciunul nu ajunse în tranșeele inamice.
Atunci fu timpul celui de-al doilea val de atac.
Jack nu mai gândea; se aruncă afară din tranșee și alergă, alergă,
alergă, aproape că ajunsese dincolo<
Ceva îl lovi cu forță în piept. Căută să atingă locul, să dea acel ceva
la o parte< simți sânge< era ciudat, nici nu durea, dar nu mai fu în
stare să alerge mai departe. Se simțea incredibil de greu<
Jack se prăbuși la pământ, încercând să înțeleagă ce se petrecea cu
el. Simțea arșița soarelui, privea spre cerul albastru, strălucitor<
Mâinile nu-l mai ascultau, nu voiau să pipăie de unde țâșnea tot
acel sânge< Își înfipse unghiile în pământul tare<
Peste el, fugeau soldații din cel de-al treilea val de atac. Ei luptau
acum acolo, dincolo, în tranșeele turcești< Jack se uită la soare.
Părea să se facă roșu, totul căpăta o culoare ireală<
Și atunci, se ivi un chip. Un chip îngrijorat, rotund, ce părea încă
tânăr, cu bucle pline de sudoare.
— Domnu’ Jack<
— Doar „Jack”, șopti el.
Simțea gust de sânge în gură. Avu impresia că trebuie să tușească,
după care nu mai simți nimic.

1783
 DRUMURILE DEPĂRTĂRILOR

Greymouth, Canterbury Plains și Auckland,

1915–1918

Timothy și Elaine Lambert nu păreau a fi prea talentați ca paznici

de închisoare. Firește că Tim insistase mai întâi ca ieșirea lui Lilian
de una singură să fie pedepsită cu interdicția de a mai părăsi casa.
La urma urmei, acționase împotriva ordinelor lui foarte clare,
„ademenindu-l” pe Ben la acea plimbare în pădure.
După ce ea își ispăși pedeapsa, Tim fu dispus să-și ierte fiica, astfel
că Lilian se bucură din nou de toate libertățile pe care i le dădeau de
obicei părinții. Nimănui nu-i veni ideea de a-i interzice călăritul sau
să o întrebe zilnic, ca la Inchiziție, pe unde hoinărise. Acest lucru
nici nu era însă necesar fiindcă, deși Lilian nu avea absolut deloc de
gând să întrerupă contactul cu Ben, nu mai primi șansa vreunei noi
întâlniri.
Indiferent cât de des își plimba calul în zona minei Biller sau cât de
întâmplător trăncănea ea împreună cu prietenele ei înaintea casei
din oraș a familiei Biller, nu-l mai revăzu pe Ben. Florence Biller își
pusese întreaga ambiție pentru a-l ține departe pe fiul ei de o
dragoste prea timpurie și, cu atât mai mult, de una care nu se cădea.
Își menținuse luni întregi interdicția de a părăsi casa pe care i-o
pusese atunci și, în rest, nu-l scăpa din ochi. Dimineața, fiul mergea
cu mașina ei la mine și își rezolva treburile de la birou, sub
supravegherea strictă a mamei sale, iar acasă era oricum mereu
ținut din scurt.

1784
Într-o zi, răbdarea lui Ben ajunse la capăt. Încercă să-i trimită
clandestin o scrisoare lui Lilian, cu poșta minei. Din nefericire, fu
descoperit imediat de mama lui.
— Așa o prostie! Fata asta ar trebui să fie proastă ca să se lase astfel
păcălită! îl ironiză Florence, după ce citise, în diagonală, poezia pe
care o scrisese Ben pentru Lilian. „Inima mi se scurge spre tine,
odată cu stropii de ploaie<” Stropii de ploaie, Ben, nu se scurg, ei
cad! Și inimile oricum nu se scurg. Acum, stai jos aici și fă bine și
prelucrează facturile astea. Compară-le, te rog, cu factura de livrare
și trece-le în registrele de intrare a mărfurilor. Fără înflorituri și fără
rime!
Florence mototoli scrisoarea cu tot cu plic și o aruncă, cu un gest
teatral, prin fereastra larg deschisă din cauza arșiței verii.
Ben ascultă tirada cu fruntea plecată și cu fața roșie ca racul. De
obicei, Florence nu-l făcea de rușine în fața angajaților; la urma
urmei, ei trebuiau să-i arate tânărului șef respectul cuvenit. În cazul
în care Ben făcea greșeli la serviciu, îl pedepsea între patru ochi. În
ce privește „scriitura”, Florence nu știa ce înseamnă mila – și, în
acest caz, își ajută fiul fără să vrea.
Fiindcă nu doar că angajaților de la birou li se făcu milă de el, deși
nu înțelegeau absolut nimic din rime, întâmplarea face că fusese
prezentă și o tânără soție a unui funcționar, care venise să-i aducă
soțului sendvișurile uitate acasă de dimineață. Ea aștepta în
anticameră, dar auzi întreaga ieșire a lui Florence – și, spre
deosebire de mama lui Ben, fu mișcată până la lacrimi de arta
poetică a băiatului. La plecare, ea ridică scrisoarea, o netezi, o puse
apoi la loc în plic și o puse în prima cutie poștală – din păcate, fără
să o timbreze Așa se face că plicul a ajuns în mâinile lui Elaine,
atunci când poștașul îi ceru porto-ul.
Elaine oscilă serios între solidaritatea față de soț, cea față de fiică și
păstrarea secretului poștal. În cele din urmă, se hotărî pentru un
compromis: avea să citească mai întâi scrisoarea, pentru a verifica
1785
dacă e inofensivă și dacă îi poate fi înmânată lui Lilian.
Lilian fu, bineînțeles, indignată atunci când primi plicul deschis și
mototolit.
— Ai auzit vreodată termenul de viață privată? sări ea la mama ei.
Nici măcar în internat nu ni se citeau scrisorile!
— N-aș fi chiar atât de sigură de asta, răspunse Elaine. În orice caz,
am primit mai multe scrisori care fuseseră deschise înainte de a fi
trimise.
— Ce?
Lilian fu aproape gata să se enerveze încă o dată pe cele trecute, dar
apoi se dedică mai degrabă valoroasei scrisori primite de la Ben al
ei.
— Și n-ai scos nimic din ea? întrebă, suspicioasă.
Elaine scutură din cap.
— Jur! răspunse ea, râzând. Și, oricum, nu era bine închisă și, pe
deasupra mototolită înainte de a ajunge la noi. În afară de asta, mi s-
a făcut părul măciucă citind-o. Dacă voi vă imaginați cumva că veți
trăi vreodată din arta poetică a lui Ben, nu vă văd bine<
— Poeziile sunt numai pentru mine! zise Lilian, radiind evident. Nu
le poți înțelege<

— Apoi a dispărut, timp de trei ceasuri, la ea în cameră, cu tot cu

inima scurgândă a lui Ben, îi povesti mai târziu Elaine soțului ei,
râzând.
Tim se întorsese cu Matt Gawain de la o întâlnire de afaceri în
Westport, iar Lilian nu-l însoțise în acea zi.
Acum își strâmbă, indispus, colțurile gurii. Era extenuat după
călătoria făcută, în cea mai mare parte pe străzi neasfaltate. Mașina
nu avea o suspensie mult mai bună decât caleașca pe care el ar fi
preferat-o mai demult.
— Lainie, nu-i deloc amuzant! Și ne-am înțeles doar să nu sprijinim
chestia asta. Cum de i-ai putut da scrisoarea?
1786
Elaine îl împinse pe Tim într-un fotoliu, îl ajută să-și ridice
picioarele și începu să-i maseze delicat umerii
— Asta nu-i o închisoare, Tim, remarcă ea. Și există ceva în genul
dreptului în privința corespondenței private. În mod absolut, nu aș
fi avut voie nici măcar să deschid scrisoarea, dar asta mi s-a părut
pe de altă parte, mult prea mult. Tu îmi cunoști doar părerea: flirtul
e inofensiv. Dacă transformăm treaba asta într-o afacere de stat, o să
fie și mai rău.
Tim sforăi.
— În orice caz, de-acum înainte voi avea mai multă grijă de ea. Va
putea face pe șoferul meu, acum că Roly e plecat. Atunci va avea o
ocupație, iar eu o s-o am totodată sub observație. Și doar-doar să-i
permiți să răspundă, la rândul ei, băiatului ăluia! Florence m-ai
suna pe dată din nou și abia ce s-a mai potolit, în sfârșit, după ce i-a
băgat pe feroviarii ăia în sperieți<

Lilian nu-i răspunse imediat lui Ben, căci, la urma urmei, îi era clar
că răspunsul ei va ajunge direct pe biroul mamei lui. În afară de
asta, între timp fusese ocupată să învețe să șofeze, o artă care îi făcea
o plăcere teribilă. De aceea, nici nu se opuse față de noile ei
îndatoriri de „șoferiță” a lui Tim, iar Elaine respiră ușurată văzând
că „observația lui”, mai strictă, nu a avut ca urmare alte certuri.
Pentru scurtă vreme, speră chiar că Lilian, față în față cu toate aceste
noi impresii, își va uita „marea dragoste”. În definitiv, călătorea
mult cu tatăl ei și ajunsese să cunoască și alți tineri.
În acest caz însă, Elaine se înșela. Lilian visa în continuare la Ben,
ale cărui poezii le păstra sub pernă. Renunța, una după alta, la ideile
de a lua legătura cu băiatul, dar, în cele din urmă, făurise un plan
pentru a cărui realizare nu trebuia să facă mai mult decât să-și
corupă fratele mai mic. Bobby primi trei role de lemn-dulce pentru
a se întâlni, complet din întâmplare, cu Ben Biller, la slujba de
duminică. Aparent implicat într-un joc de-a „prinsa”, băiatul îl izbi
1787
în fugă pe Ben, aproape că îl răsturnă și se agăță scurt de el, de
parcă ar fi avut nevoie de un sprijin.
— Cutie poștală ascunsă, fagul din sud de la cimitir! îi șopti puștiul,
plin de importanță. Creanga în formă de furculiță, dreapta, la
nivelul capului<
Bobby Lambert îi mai făcu lui Ben scurt cu ochiul, apoi vâjâi mai
departe. Ben rămase locului, ridicând din sprâncene, străduindu-se
evident să ordoneze informațiile primite în felul acesta.
Îngrijorată, Lilian se uită la el cu coada ochiului, în timpul slujbei.
Nu era cazul să o ia încet din loc? Doar nu putea aștepta până când
se termina slujba și când cimitirul avea să fie, probabil, plin de
oameni!
Ben avu nevoie de ceva mai mult timp pentru a înțelege sensul
mesajului lui Bobby. Nici nu-și dădu imediat seama că puștiul era
fratele lui Lilian, motiv pentru care se ridică abia spre finalul slujbei
și părăsi biserica. Florence păru la început prost-dispusă, dar o
descoperi pe Lilian alături de părinții ei și se liniști. Acum, Ben
trebuia să găsească bilețelul< Lilian se rugă, pentru prima dată în
acea dimineață, cu o fervoare adevărată.

În fața bisericii, ea dădu de un Ben frapant de fericit. Băiatul radia în

așa măsură, încât Lilian se temuse chiar ca mama lui să nu pună
cumva întrebări. Ea era prinsă însă într-o discuție cu reverendul și
nici măcar nu observă că Lilian îi făcu fiului ei, scurt, cu ochiul,
împreună cu semnul victoriei. Cutia poștală, ascunsă în fagul din
partea de sud, era cu siguranță o izbândă în relația lor.
Perioada imediat următoare deveni extrem de palpitantă pentru cei
doi amorezi. Chiar dacă abia de se vedeau în biserică sau, din
întâmplare, prin localitate, unde ambii trebuiau să se prefacă a fi
dezinteresați, fiindcă de obicei erau însoțiți de Tim sau de Florence,
ei continuau să păstreze un strâns contact epistolar. Mai ales Lilian
inventa noi ascunzișuri, în care lăsa mesaje sau mici mărturii ale
1788
dragostei ei pentru Ben. Acesta nu avea o predispoziție
asemănătoare pentru conspirații, însă prindea ideile ei din zbor și
punea cu mult sârg, în locul pachețelelor cu fursecuri făcute de ea,
dar și în locul scrisorilor împodobite cu desene colorate de ea și cu
flori, inimioare sau îngerași, noi și noi elegii despre frumusețea și
despre inteligența ei.
Lilian copia din când în când aforisme din plachete de versuri, însă
relata în cea mai mare parte despre viața ei cotidiană. Scrisorile se
refereau la calul ei, la mașina pe care o îndrăgea tot mai mult,
măsură ce îndrăznea să calce mai tare pedala de accelerație, și,
desigur, despre dorința ei arzătoare de a-l întâlni din nou pe Ben în
carne și oase.
— Nu poți fugi noaptea de acasă? Poate că e vreun copac în fața
ferestrei tale sau așa ceva?
Lui Ben nu-i venise încă niciodată ideea de a se furișa noaptea afară
din casă, dar i se părea atât de ispititoare, încât scrise imediat o
poezie despre cum ar trebui să strălucească părul lui Lilian în
lumina lunii.
Lui Lilian i se păru minunat, dar fu totuși cam dezamăgită. În
poeziile lui, Ben putea povesti ceasuri întregi ce fel de acte de vitejii
va face sau ce pericole va înfrunta pentru a obține un sărut de pe
buzele lui Lilian. Dar, în realitate, rămânea inactiv. În cele din urmă,
fata se hotărî să acționeze.
„Joi noaptea, la unsprezece și jumătate, în grajdul de la Lucky
Horse”, scrise ea cutezătoare. Un loc de întâlnire care făcu ca
tâmplele lui Ben să zvâcnească mai tare, fiindcă Lucky Horse nu era
doar o cârciumă, ci și hotelul pentru întâlniri amoroase al lui
Madame Clarisse. A avut nevoie de multe nopți lipsite de somn,
pentru a medita cum de o Lily atât de frumoasă, de nevinovată,
ajunsese într-o asemenea mocirlă a păcatelor și dacă simțirea lui
putea accepta să o încurajeze în acest sens.
Lilian însă nu-și făcea astfel de griji. Se gândea practic, ca de obicei.
1789
Lucky Horse era cea mai bună soluție, din simplul motiv că acolo
era locul în care tatăl ei se întâlnea cu amicii lui, cu toții clienți fideli.
Tim Lambert și Matt Gawain nu pierdeau nicio seară de joi și, mai
nou, era una dintre îndatoririle lui Lilian să-și ducă tatăl cu mașina
în oraș și să-l ia de acolo cu puțin înainte de ora de închidere.
Bineînțeles că i se impusese, la modul cel mai sever, să parcheze în
lumina felinarelor, să nu părăsească mașina și să țină ușile închise.
Până atunci, doar strada principală din Greymouth fusese iluminată
electric și o fată cinstită nu ar trebui să se arate noaptea pe străzi.
Lily nu era însă sperioasă și, în afară de asta, cunoștea bine zona
dimprejurul lui Lucky Horse. Mama ei locuise în dependințele
grajdurilor, în perioada în care lucrase acolo ca pianistă a barului, și
atât Madame Clarisse, cât și fetele care lucrau pentru ea făceau parte
din cercul restrâns al prietenelor lui Elaine. Când Lilian era mică,
Elaine o luase de multe ori cu ea atunci când se întâlnea cu ele, iar
copilul se jucase în grajd și pe străzile dimprejurul clădirii. Deși în
ultimii ani vizitele se răriseră – fetele lui Madame Clarisse se
schimbau tot mai des, fiindcă minerii le luau de neveste de cele mai
multe ori după numai câteva luni – lui Lilian nu îi era frică de
bordel. Mai mult, știa exact care dintre prietenii lui Tim veneau la
cârciumă călare, cu mașina sau, pur și simplu, pe jos. Joia te puteai
aștepta în grajd la un singur cal: iapa osoasă a fierarului, iar fierarul
nu părăsea cârciuma niciodată înainte de ora închiderii. Astfel,
tinerii amorezi puteau sta acolo nestingheriți. Și dacă Lilian mergea
la cârciumă prin spate și parca mașina în umbra clădirii, nici nu
exista riscul de a atrage atenția asupra mașinii. Mai sigură – și mai
romantică – ar fi fost, bineînțeles, o întâlnire în afara orașului, dar
Ben ar fi trebuit să meargă prea mult pe jos până acolo. Lilian
blestemă faptul că băiatului nu-i plăcea să călărească și, drept
urmare, nici nu avea un cal al lui. Nici mersul cu trăsura nu-i
spunea nimic. Nici măcar nu știa cum se prind caii în ham, iar
mașina familiei Biller o conducea numai șoferul.
1790
Inima lui Lilian bătu puternic atunci când se furișă, la adăpostul
întunericului, în grajdul cârciumii. Era luminat slab de un singur
felinar, dar în rest planul funcționa perfect. Numai un cal mesteca
fân, iar Ben era, și el, deja acolo.
Lui Lilian aproape că îi veni să strige atunci când el o trase spre sine
cu putere și o sărută apăsat.
— Hei, mă sufoci! strigă ea, râzând. Totul e în regulă, nimeni nu
bănuiește nimic?
Ben încuviință.
— Nu mă cred ei în stare de asta! zise el mândru. M-am< aproape
că m-am cățărat afară pe fereastră!
Fiindcă Ben dormea la primul etaj și, în fața ferestrei lui, nu se afla
niciun copac, nu ar fi vrut să mintă. Lui Lilian îi era, însă, de ajuns
intenția.
Următoarea jumătate de oră, cei doi o petrecură cu mici tandrețuri,
cu jurăminte de dragoste și se plânseră de viața lor cotidiană, atât
de tristă. Lui Lilian îi lipsea numai Ben, Ben, din contră, suferea și
de alte nedreptăți ale sorții.
— Pur și simplu, nu mi se potrivește munca de birou. Și nici nu mă
interesează mineritul. Unde mai pui că acum a trebuit să merg și în
subteran<
— Și? întrebă Lilian, nerăbdătoare. Cum a fost?
— Întuneric, făcu Ben, înainte să realizeze că, pentru un poet, asta
era o descriere prea slabă. Întuneric ca într-un mormânt! adăugă el.
Lilian își încruntă sprâncenele.
— Dar aveți, totuși, lămpile acelea moderne de mină. Unchiul Matt
spune că mina voastră e luminată ca o sală de bal.
— Pentru mine era la fel de întuneric ca în iad! zise Ben.
Lilian renunță să mai observe că, probabil, iadul era la fel de bine
luminat. La urma urmei, acolo ardeau suficiente focuri.
— Și nici să emit facturi și toate astelalte nu-mi plac. Mai nou, am
greșit cu aproape o mie de dolari, maică-mea și-a ieșit din pepeni de
1791
numa’.
Lui Lilian nu i se părea chiar așa de neînțeles. Cu toate acestea, își
mângâie prietenul drăgăstos pe obraz.
— Dar cu siguranță că te trimit înapoi la universitate, nu-i așa? La
urma urmei, și mineritul trebuie studiat. Ah, Ben, atunci o să fii și
mai departe<
Lilian se lipi de el, iar el îndrăzni să o tragă în jos, pe o căpiță de fân.
Ea rămase nemișcată, în vreme ce el nu îi acoperea doar chipul cu
săruturi, ci și gâtul și sânii. La rândul ei, Lilian își băgă mâna sub
cămașa lui și îi dezmierdă stângace pieptul, în continuare musculos,
și spatele. Îi părea rău că el nu mai vâslea, îi plăcuse să vadă jocul de
mușchi de sub cămașă.
— Joia viitoare din nou? întrebă ea fără suflu, atunci când cei doi se
despărțiră, în final.
Ben încuviință. I se părea că este un adevărat erou, ba chiar și ușor
infam.

Începând cu prima lor întâlnire din grajd, Lilian fu nespus de

fericită. Se bucura de dragostea ei ascunsă, dar și de munca pe care
o făcea pentru tatăl ei. Războiul cerea extinderi continue ale
capacităților de exploatare a minei, iar Tim se întâlnea deseori cu
alți ingineri în construcții, cu feroviari sau oameni de afaceri. Lilian
îl însoțea atât la mesele de afaceri, cât și la evenimentele sociale, iar
Elaine o observa cu plăcere cum flirtează sau cum dansează cu
aceste ocazii. Chiar dacă mai avea o bănuială neclară cum că fiica ei
încă mai visa la Ben, nu bănuia nimic din întâlnirile lor pe ascuns și
din tandrețurile lor îndrăznețe.
Lui Florence Biller îi rămaseră toate acestea cu atât mai mult
ascunse. Găsea însă suficiente alte motive pentru a se enerva pe fiul
ei mai mare. Dezinteresul vădit al lui Ben față de munca ei și
incapacitatea lui de a duce la îndeplinire cele mai simple însărcinări
practice o făceau pur și simplu să înnebunească. Ben se plângea tot
1792
mai disperat de ieșirile ei. Între timp, ea îi distrusese și speranțele de
a mai putea merge la universitatea din Dunedin. Chiar dacă tatăl lui
pleda pentru asta, anume să-i permită să studieze acolo cel puțin
câteva semestre tehnica mineritului sau economia, el nu făcea decât
să se lovească de surzenia lui Florence.
— Tehnica mineritului, mor de râs! Ben acesta al nostru, inginer!
Când te gândești că se ascunde numai când aparatul de cafea începe
să fiarbă!
Argintatul și luxosul aparat de făcut cafea era cea mai nouă achiziție
a lui Florence. Se afla în zona de lângă recepția biroului ei și era
admirat de toată lumea.
— Iar în ce privește economia, nu are ce să învețe mai mult la
Dunedin decât de la mine!
Caleb suspină. Florence își însușise, vrând-nevrând, singură
cunoștințele necesare. Tatăl ei, de asemenea proprietar al unei mine,
nu s-ar fi gândit nici măcar în vis ca fata lui să studieze sau să
lucreze în propria lui firmă. Ben avea însă, fără doar și poate, un alt
caracter. Poate că s-ar fi putut entuziasma în fața teoriilor
economice, dacă i s-ar fi permis să se apropie de întreaga chestiune
dintr-un punct de vedere științific. Caleb continua să considere că
fiului său i se potrivea mai degrabă o carieră universitară decât să
devină următorul director al minei. Spre norocul lui, fiii mai tineri
ai lui Florence ardeau de nerăbdare să intre în afacere. Cel mai mare
dintre ei se interesa de politica economică, iar cel mai mic construia
de pe acum mașini cu aburi și își încărca, încântat trenul de jucărie
cu „cărbuni”.
Caleb nu înțelegea de ce Ben era atât de indispensabil firmei dar
Florence voia să se asigure din mai multe părți. Ben era aici, avea
vârsta potrivită pentru a lucra în firma familiei și n-avea decât să o
și facă. Florence, își spunea Caleb, fără să arate pic de respect, avea
tot atâta fantezie cât o scroafă.
Spre norocul lui, Benjamin era, deocamdată, prea tânăr. În mod
1793
obișnuit, un tânăr de vârsta lui nici măcar nu și-ar fi terminat școala,
darămite să mai fie și la universitate. Caleb spera ca interesul lui
Florence în ce-l privea pe Ben să se mai răcească de îndată ce Sam
devenea suficient de mare pentru a lucra la birou. Atunci n-ar fi fost
prea târziu și Ben tot ar mai fi putut merge la Dunedin; poate că nici
nu ar mai fi fost nevoie să meargă pe ocolite, printr-un studiu de
economie. Caleb îi dorea să studieze ce își dorea, și se bucura de
schimburile intelectuale dintre el și tânărul lingvist.
Din păcate, Ben nu avea răbdarea tatălui său. El nu vedea nicio
ieșire din situația de față. Interdicția de a studia la Dunedin sau la
Christchurch aproape că îl aruncase în cea mai adâncă depresie.
— Măcar așa vom rămâne împreună! îl consolă Lilian.
Dar nici măcar această perspectivă nu-l putea înveseli.
— Halal împreună! se plânse el. Mereu, dar pe ascuns, mereu cu
frica de a nu fi descoperiți< Cât o să mai țină toate astea, Lily?
Lilian făcu o față plictisită.
— Până când vom fi majori, bineînțeles! zise ea. După aceea, nu o să
ne mai poată ordona nimeni nimic. Trebuie să mai rezistăm puțin!
— Puțin? întrebă Ben, disperat. Până voi avea douăzeci și unu de
ani, o să mai treacă multă vreme!
Lilian ridică din umeri.
— Dragostea adevărată e plină de încercări! rosti ea cu eroism. Așa
se întâmplă întotdeauna. În cărți și în cântece și în toate<
Ben suspină.
— Mă gândesc să o șterg și să mă înrolez în armată<
Lilian se alarmă.
— Numai asta nu, Ben! Atunci or să te împuște. În afară de asta,
pentru ca să te ia la ANZAC trebuie să ai douăzeci și unu de ani.
Îl luă de braț. În grajd era frig, dar un loc de întâlnire mai bun nu-i
venea în minte.
— Dar asta o pot fenta, zise Ben. Și pot demonstra oricum că am fost
la Universitatea din Cambridge. În mod normal, trebuie să ai mai
1794
mult de optsprezece ani pentru asta.
— Nu însă douăzeci și unu! insistă Lilian, speriată.
Trebuia să-i scoată asta din cap, cu orice preț. Roly O’Brien nu scria
des, dar ce povestise despre Gallipoli o făcuse să-i înghețe sângele
în vene. În cărți și în cântece, războiul era, fără doar și poate,
romantic, dar realitatea părea să fie altfel. Iar Ben al ei, cu o pușcă<
Cu siguranță că ar fi scris versuri minunate despre eroismul
camarazilor săi, dar nu îl credea în stare să tragă și să nimerească
vreun dușman. Trebuia să-i vină o idee.
— M-am gândit, anunță Lily la următoarea lor întâlnire, aproape o
lună mai târziu.
În ultimele zile de joi, Tim nu se mai prezentase la întâlnirile lui
obișnuite de la cârciumă, așa că Lilian fusese nevoită să-l însoțească
la Blenheim, la o conferință. George Greenwood fusese de asemenea
prezent, precum și alți acționari. Se plănuise extinderea minei
Lambert cu o cocserie. Ben primise această informație cu dezinteres.
Nici măcar nu se gândise la faptul că Florence Biller ar fi putut face
moarte de om ca să afle ea cea dintâi despre asta. Lilian îi povestise,
fără niciun fel de rețineri, despre planurile tatălui ei, căci era mult
prea ocupată cu schimbul de tandrețuri, pentru a se mai gândi la
posibilele urmări.
După lunga perioadă de abstinență, săruturile lui Ben erau și mai
dulci – și o întăreau în decizia pe care o luase în Blenheim. O vizită
pe ascuns la oficiul stării civile avusese o contribuție esențială în
acest sens.
— Dar am acum șaptesprezece ani. Mă pot căsători.
— Cu cine vrei tu să te căsătorești? o luă Ben peste picior și îi
deschise curajos primii nasturi ai bluzei.
Lilian arboră o expresie plictisită.
— Cu tine, bineînțeles! zise ea. Este foarte simplu. O să luăm trenul
până la Christchurch, apoi până la Blenheim. Cu mașina am merge
mai repede, dar nu vreau să o fur. De la Blenheim pleacă bacul spre
1795
Wellington. Acolo ne căsătorim. Sau la Auckland. Acolo e mult mai
sigur, în Wellington ar putea să ne caute. Ar merge și în Australia<
Lilian ezită puțin. Australia i se păru totuși destul de departe.
— Dar eu nu am acte, îi dădu Ben de gândit. Nu o să mă creadă că
am optsprezece ani.
— Șaptesprezece sunt suficienți și pentru băieți. Mai putem aștepta
câteva luni, până la ziua ta. În rest, trebuie doar să jurăm că nu
suntem angajați într-o altă căsnicie sau că nu suntem rude de sânge
sau așa ceva.
Dacă aveai mai puțin de douăzeci de ani, ar mai fi fost, în plus,
nevoie de acordul părinților, dar nu voia să-l încarce pe Ben
deocamdată și cu asta. Intenționa să falsifice semnătura lui Tim, iar
în ceea ce o privea pe Florence Biller, avea și mai puține rețineri.
— Atunci, o să poți studia în Auckland. E bine și așa, nu?
Ben își mușcă buza inferioară.
— E chiar foarte bine, zise el, într-un târziu. Ei iau acolo foarte în
serios cercetarea în domeniul culturii maori, construiesc un muzeu
pentru artefacte și altele de genul acesta. Tatăl meu este de-a
dreptul încântat. Se gândește să meargă în curând acolo. Dacă o să
ne prindă<
Lilian suspină. Uneori, Ben era prea ezitant pentru gustul ei.
— Când o să fim căsătoriți, Ben, o să fim căsătoriți și gata. Asta nu
se poate desface atât de ușor. În afară de asta, o fi posibil să-l evităm
pe tatăl tău într-un oraș atât de mare, precum Auckland!
Ben încuviință.
— Asta ar fi, într-adevăr, o soluție<
Era cel puțin fascinat de acest gând, chiar dacă nu-și putea imagina
cu adevărat cum putea fi realizat. Inima îi bătea teribil numai la
gândul că ar fugi de acasă pe Insula de Nord. Nu ar fi îndrăznit
niciodată una ca asta!

1796
 2

Conacul de la Kirward Station îi păruse dintotdeauna prea mare

Gwyneirei McKenzie. Încă de pe vremea în care locuia acolo cu
familia ei, multe încăperi rămăseseră goale, apoi, timp de ani de
zile, apartamente întregi, până când Kura și William Martyn
renovaseră vechea locuință a lui Gerald Warden. În ciuda spațiului
din jurul ei, Gwyneira nu se simțise niciodată cu adevărat singură –
până la moartea lui James și a Charlottei, până la înrolarea lui Jack
și până la dispariția Gloriei. Ori de câte ori avea ocazia, se refugia
din casă în grajduri și în șoproanele de tuns oile, dar acum era iarnă;
era iunie, 1916. În vreme ce în întreaga lume vuia zgomotul
bătăliilor, la Kirward Station era o liniște. De-a dreptul fantomatică.
Afară cădea ploaia ușoară, mocănească, tipică pentru Canterbury
Plains. Animalele se ascundeau în adăposturi, iar lucrătorii de la
fermă probabil că jucau poker în grajduri – ca pe atunci când Gwyn
pășise pentru prima oară în grajdul de cai de la Kirward Station și îl
cunoscuse pe James McKenzie. Andy McArran, Poker Livingston<
Între timp, niciunul dintre ei nu mai era în viață. Andy îl urmase, la
numai câteva luni, pe prietenul lui James, în lumea de dincolo.
Gwyneira își spuse, cu un zâmbet amar, că acum gașca era de bună
seamă din nou împreună și că își jucau cărțile pe cine știe care nor.
— Numai să nu trișați cu Sfântul Petru! murmură ea și o luă, pentru
a zecea oară, cu neliniște, prin casa ei părăsită.
Își făcea griji pentru Jack – nu mai scrisese de o veșnicie, de când ar
fi trebuit să fi plecat de mult de pe plaja aceea din Turcia. Gallipoli –
Gwyneira nu știa nici până acum cum se pronunță corect. Și nici nu
mai era nevoie să învețe. După o ultimă ofensivă disperată, englezii
renunțaseră la plajă. Trupele ANZAC fuseseră retrase. În ordine și
practic, fără pierderi. Presa din Christchurch celebrase acest
eveniment, de parcă ar fi fost o victorie – dar nu era de fapt nimic
1797
mai mult decât un eșec grandios. Jack probabil că nu voia să o
recunoască. Gwyneirei i se părea că este singura explicație
plauzibilă pentru tăcerea lui.
Înainte de toate, își făcea multe griji din cauza Gloriei. Trecuse mai
bine de un an de când dispăruse de la hotelul din New York și de
când nimeni nu mai auzise de ea. William și Kura angajaseră în
continuare mai mulți detectivi particulari, dar până acum nu
dăduseră de nicio pistă. Kura părea a fi mai degrabă furioasă, decât
îngrijorată; probabil că se gândea la propria ei evadare din căsnicie
și din siguranța pe care i-o conferise Kirward Station, care o purtase
cu ani în urmă prin Noua Zeelandă și Australia. Nu văzuse niciun
pericol nici în ce privea trupul, nici sufletul, și până și grijile
Gwyneirei rămăseseră în cadrul unor anumite granițe acceptabile.
Deși nu știuse în anumite perioade unde se afla Kura, fusese
întotdeauna cât de cât evident că nu părăsise Insula de Sud. Din
contră, Gloria putea fi oriunde – iar ei îi lipsea enorma conștiință de
sine a unei Kura-maro-tini. În afară de asta, San Francisco era
complet diferit față de Christchurch. George Greenwood, care
cunoștea orașul, se îndoia ca Gloria să-l fi părăsit vreodată.
— Îmi pare rău, domnișoară Gwyn, dar o fată singură în acea
groapă de păcătoși<
George nu mai rostise niciun cuvânt după aceea, iar Gwyneira nu
voia să-și închipuie care fusese probabil sfârșitul strănepoatei ei.
— Îmi cer scuze, domnișoară Gwyn, dar masa este gata!
Kiri, bătrâna administratoare a casei, deschise ușa micului birou al
Gwyneirei. Se refugia cu plăcere în acea încăpere, în care, cel puțin,
vocea sa nu avea ecou atunci când vorbea cu sine.
Gwyneira suspină.
— Nu mi-e foame, Kiri< Și îmi piere toată pofta de mâncare dacă
pui masa în salon. Pot veni la voi, în bucătărie, și mâncăm împreună
o gustare, bine?
Kiri dădu din cap. Atât ea, cât și bucătăreasa Moana deveniseră de
1798
mult mai degrabă prietenele ei, decât servitoare. Nici nu pregătiseră
o mâncare prea sofisticată, ci prăjiseră doar pește, după o rețetă
maori simplă, și fierseseră cartofi dulci.
— Rongo Rongo spune Gloria nu moartă! zise Moana blând, atunci
când Gwyneira își puse foarte puțin din bucate în farfurie.
Știa foarte bine ce o preocupă pe stăpâna ei.
— Ea întrebat spirite, tikki spunem, inima ei cântă cântece triste, dar
nu e departe.
— Mulțumesc, Moana.
Gwyn se forță să zâmbească. Probabil că Moana îi dăduse ceva bani
vrăjitoarei pentru acest ritual, dar se putea la fel de bine ca Rongo
să-l fi făcut din interes sau la îndemnul căpeteniei Tonga. El se mai
interesa, din când în când, de Gloria. Își făcea griji, chiar dacă din cu
totul alte motive.
În salon sună telefonul. Kiri și Moana se speriară.
— Cheamă spiritele! zise Moana, dar nu se împotrivi să meargă în
salon și să preia apelul.
Kiri era mai curajoasă – și mai curioasă. Ciudatul dulăpior, din care
ieșeau voci, le era însă ambelor femei maori straniu. Și Gwyneirei de
fapt, deși știa să-i prețuiască avantajele.
În cele din urmă, se duse Kiri – și se întoarse după un scurt timp.
— Convorbire din Dunedin, spune centralista. Întreabă dacă
preluăm<
— Sigur.
Gwyneira se ridică. De fapt, se gândise că putea fi veterinarul din
Christchurch, care îi pregătise un nou medicament pentru
deparazitare. Dar Dunedin?
Așteptă răbdătoare până când centralista îi făcu legătura.
— Puteți vorbi acum! spuse, în cele din urmă, o voce sârguincioasă.
Gwyneira suspină. Centralista se afla în Haldon, iar femeia „de
serviciu” era bine cunoscut că asculta fiecare convorbire și că
dezbătea mai apoi conținutul cu prietenele ei.
1799
— Aici este Kirward Station, Gwyneira McKenzie.
Gwyneira se prezentă și așteptă.
La celălalt capăt, nu se auzea deocamdată nimic. Apoi, un fel de
tuse, o voce sugrumată.
— Bunică Gwyn? Aici< aici e Gloria.

Gwyneira nu acceptase să nu își ia chiar ea strănepoata din

Dunedin.
— Dar o să reușiți? Toată această lungă călătorie cu trenul? își făcu
domnișoara Bleachum griji.
Gwyneira vorbise foarte puțin cu Gloria, apoi mult mai detaliat cu
profesoara. Fata aproape că nu mai putuse scoate niciun cuvânt, în
afara anunțului. Chiar și referitor la locul unde se afla făcuse doar
niște referiri greu de înțeles.
— La domnișoara Bleachum, la școală<
Gwyneira nu înțelesese mai nimic din asta, dar poate și datorită
faptului că inima îi bătea îngrozitor. Gloria era în viață, era în Noua
Zeelandă!
În cele din urmă, domnișoara Bleachum îi luă fetei receptorul din
mână. De la ea află Gwyneira cele mai importante informații.
— O pot urca pe Gloria în tren și o puteți aștepta la Christchurch.
Dar Gwyneira nici nu voi să audă de asta.
— Bineînțeles că o să supraviețuiesc unei călătorii cu trenul, doar nu
trebuie să-l trag singură! o anunță ea fără drept de apel pe
educatoarea îngrijorată. Înainte de toate, nu voi risca nimic! În
niciun caz nu o mai las încă o dată singură pe fată. Va rămâne la
dumneavoastră și, cel mai târziu în trei zile, o să fiu acolo. Aveți
mare grijă!
Fără să-și mai ia în seamă vârsta, Gwyneira începu, pur și simplu, să
danseze prin salon. Când se întoarse în bucătărie, ținea în mână o
sticlă de șampanie.
— Plec la Dunedin, copii, să o iau pe Gloria! Și da, Rongo să-și ia un
1800
sac de semințe. A făcut treabă bună cu spiritele ei!

Domnișoara Bleachum și Gloria o așteptară pe Gwyneira la gara din

Dunedin, iar Gwyneira observă pe dată că era ceva în neregulă.
Fata, în costumul de călătorie bleumarin, închis pe gât, se agăța
agitată de mâna mult mai înaltei domnișoare Bleachum, care lăsa să
i se întrevadă încrederea în sine. Amândouă aveau un aer de
domnișoare bătrâne. Vârstnica Gwyneira purta haine cu un croi
evident mai modern, mai colorate decât Gloria, care avea doar
douăzeci de ani. Plină de bucuria provocată de reîntoarcerea
strănepoatei, lăsase în sfârșit deoparte tristele haine negre și își
cumpărase, în schimb, la Christchurch, un elegant costum de
călătorie, de un bleumarin intens. Dungile albe de la guler și de la
manșete îl făceau mai viu, iar o pălărioară asortată era așezată
obraznic peste părul Gwyneirei, care între timp albise.
— Gloria!
Gwyneira clipi prin lornionul ei. Îl găsea mai elegant decât ochelarii
urâți pe care îi avea, însă ochii îi erau în continuare buni, având în
vedere vârsta ei. Avea nevoie de ochelari doar pentru a citi. Dar
acum și-i puse, pentru că voia să își vadă extrem de limpede
nepoata dispărută.
— Te-ai maturizat!
Zâmbetul Gwyneirei și cuvintele sale ascundeau groaza ce o
străbătuse atunci când o cercetase mai atent pe Gloria. Această fată
nu numai că părea mai matură, ci părea chiar bătrână. Privirea îi era
fixă, ochii aproape lipsiți de orice expresie. Pe de altă parte,
comportamentul Gloriei era copilăros și temător. Domnișoara
Bleachum trebui să îi dezlipească mâna dintr-a ei aproape cu forța,
chiar dacă blândă, pentru a o împinge spre bunica ei. Gwyneira o
îmbrățișă, dar contactul păru să-i fie Gloriei neplăcut.
— Gloria, copila mea, sunt atât de fericită că ești din nou aici! Cum
de ai reușit? Trebuie să-mi povestești totul<
1801
Gwyneira îi ținea cu fermitate mâinile Gloriei. Erau reci ca gheața.
Peste chipul Gloriei se strecură o umbră. Părea să pălească, deși fața
ei mai avea urme de bronz. Cu siguranță că nu-și petrecuse ultima
vară în casă, așa cum o făcuse domnișoara Bleachum, cu pielea ei ca
laptele, își spuse Gwyn.
— Bineînțeles că nu trebuie, Glory, zise domnișoara Bleachum
blând și îi aruncă lui Gwyn o privire sugestivă. Gloria nu vorbește
cu plăcere despre cele prin care a trecut. Știm doar că a venit prin
China și prin Australia<
Gwyneira dădu admirativ din cap.
— Și asta, singură-singurică, o călătorie atât de lungă! Sunt mândră
de tine, micuța mea!
Gloria izbucni în plâns.

Gwyneira le conduse pe domnișoara Bleachum și pe Gloria la școală

și se chinui la ora ceaiului, încordată, petrecută cu domnișoara
Bleachum și domnișoara Lancaster. Profesoarele erau amabile și
făceau tot posibilul să urnească un dialog între străbunică și nepoată
dar, în mare, efortul lor se dovedi a fi fără succes. Gloria răspundea
monosilabic, își fărâmița fursecurile între degete și părea să nu-și
poată ridica ochii din farfurie.
— Doamnă McKenzie, luați trenul de noapte sau, dacă nu, vă pot
oferi posibilitatea de a înnopta la noi? întrebă domnișoara
Lancaster, grijulie.
Gwyneira clătină din cap.
— Această călătorie, făcută de două ori într-o singură zi, ar fi totuși
cam prea mult pentru oasele mele bătrâne. Am rezervat însă locuri
la un hotel din Dunedin. Dacă ne-ați putea chema, mai târziu, un
taxi<
La auzul cuvintelor „ne-ați” și „hotel”, Gloria se făcu albă ca varul.
Gwyneira văzu că îi arunca domnișoarei Bleachum priviri pline de
rugăminți, dar profesoara clătină din cap. Gwyneira nu mai
1802
înțelegea nimic din toate astea. Nu voia Gloria să plece? Arăta de
parcă s-ar fi temut de moarte să părăsească școala. Gwyneira se
gândi să renunțe și să accepte oferta de a înnopta și ea în școală.
Apoi însă se răzgândi. Un asemenea comportament nu ar fi făcut
decât să amâne problema cu o zi. În afară de asta, ar fi trebuit să
renunțe și la planul ei de a merge în ziua următoare la cumpărături
în Dunedin. Și, dacă o înțelesese bine pe domnișoara Bleachum,
Gloria avea urgent nevoie de o pereche de pantofi noi.
— Îți iei, te rog, lucrurile, micuța mea? întrebă ea amabil, aparent
neînțelegând resentimentele Gloriei. Sau nici nu ți-ai făcut bagajele?
Domnișoara Bleachum te va ajuta cu siguranță, iar între timp mai
stau puțin de vorbă cu doamna Lancaster.
Sarah Bleachum înțelese semnalul și se retrase împreună cu Gloria
în camera ei. Doamna Lancaster îi confirmă, între timp, impresiile
Gwyneirei.
— Este, fără doar și poate, bine să luați fata încă de azi, și are
nevoie, în plus, și de haine noi. Are doar două costume, celălalt este
aproape copia fidelă al celui pe care l-a purtat azi. I-am propus, în
repetate rânduri, domnișoarei Bleachum să mergem cu ea la
cumpărături, i-am fi oferit, bineînțeles, banii. Dar Gloria nu a vrut.
Gwyneira își arcui sprâncenele.
— Atunci, nu a ales acest< hm< compleu< fără< ajutorul
doamnelor de aici, de la dumneavoastră?
Doamna Lancaster râse.
— Doamnă McKenzie, noi suntem o școală de fete, nu o mănăstire
de maici! Elevele noastre poartă o îmbrăcăminte școlară
convențională, dar în afara programului școlar nu le forțăm să se
îmbrace ca niște profesoare de vârstă medie. În ce mă privește,
consider că și domnișoara Bleachum< Dar să lăsăm astea, ea are cu
siguranță motivele ei pentru care vrea< hm< să-și ascundă
feminitatea. Și mă tem că Gloria le are și ea pe ale ei. Va trebui să
dați dovadă de foarte multă răbdare cu ea.
1803
Gwyneira zâmbi.
— Am toată răbdarea de pe lume, zise ea. Cel puțin față de cai și
câini. În cazul oamenilor, mai dau și eu, din când în când, greș<
dar îmi voi da toată silința.
— Sunteți văduvă?
Peste fața Gwyneirei se lăsă o umbră.
— Da, de aproape doi ani. Nu mă voi putea obișnui niciodată cu
adevărat cu asta<
— Mă scuzați, nu voiam să mă refer la doliul dumneavoastră. E
vorba numai despre< sunt bărbați în casa dumneavoastră, doamnă
McKenzie?
Doamna Lancaster își mușcă buzele.
Gwyneira se încruntă.
— Doamnă Lancaster, eu conduc o fermă de oi<
Zâmbi.
— Nu o mănăstire de maici! Bineînțeles că avem angajați ciobani,
administratorul, un trib maori locuiește pe pământul nostru. Dar ce-
i cu întrebarea asta?
Doamna Lancaster avea, în mod evident, probleme în a răspunde.
— Gloriei îi este greu să se apropie de bărbați, doamnă McKenzie.
Ce-i< ce-i cu Jack ăsta? Gloria a povestit despre el și cred că el este
motivul principal pentru care se teme de întoarcerea acasă.
Gwyneira o săgetă din priviri pe directoare. Ezita între mirare și
furie.
— Se teme de Jack? Dar fiul meu nu s-ar apropia de ea mai mult
decât se cuvine! Cei doi au avut mereu o relație minunată. Însă Jack
nu mai locuiește acum la Kirward Station. E în armată<
— Îmi pare rău să aud asta, doamnă McKenzie, numai dacă nu
aparțineți acelor femei care abia așteaptă să-și trimită fiii în război<
Dar asta ar trebui să-i ușureze Gloriei reacomodarea.
Gwyneira nu credea una ca asta, dar înainte să poată continua
discuția asta extrem de derutantă, domnișoara Bleachum o împinse
1804
pe Gloria în încăpere. Fata părea să fie lividă, dar se controla. În taxi
spre hotel, Gwyneira îi povesti despre Jack și încercă să-i
interpreteze oarecum reacția. Expresia Gloriei alterna între
consternare și ușurare.
— Totul, zise ea încet, va fi altfel.
Gwyneira clătină din cap.
— Nu chiar total altfel, micuța mea. Atât de multe nu se schimbă la
o fermă de oi. Se nasc miei, mânăm oile la munte, ele sunt tunse,
vindem lâna< în fiecare an, Gloria. E mereu la fel<
Gloria încercă să se agațe de spusele ei.

Goana după cumpărături de a doua zi se dovedi a fi anevoioasă.

Gloria nu voi, mai întâi, să părăsească hotelul, iar când Gwyn reuși
în cele din urmă, să o târască într-un magazin, se îndreptă direct
spre cele mai urâte, mai largi și mai întunecate rochii.
— Când erai mică, voiai pantaloni! zise Gwyneira hotărâtă, și nu se
lăsă până când Gloria nu încercă una dintre aproape șocant de
modernele rochii-pantalon, a cărei utilizare o făcuseră populară
adeptele mișcărilor feministe pentru femeile care mergeau cu
bicicleta sau care conduceau automobile.
În Anglia, această modă aproape că trecuse, dar aici, la capătul
lumii, largile rochii-pantalon, deseori cu influențe orientale, treceau,
în continuare, drept ultimul răcnet. Gloriei îi venea minunat. Se
privi uluită în oglindă. Cea care se uita la ea era o cu totul altă fată.
Vânzătoarea îi pusese și o pălărie simplă, cu o formă aerodinamică,
pe părul ei scurt și cârlionțat.
— Freza potrivită o avem deja, spuse ea, zâmbind și îi dădu Gloriei
părul la o parte de pe față.
Gwyneira insistă ca nepoata ei să cumpere rochia-pantalon și să o
îmbrace imediat în timpul călătoriei cu trenul. În definitiv, tocmai
pentru aceste ocazii era ea foarte potrivită. Gloria își întorcea chipul
de la privirile iscoditoare ale tovarășilor de călătorie. Nici Gwyneira
1805
nu-și mai putea lua ochii de la ea, atunci când ele se aflară, în cele
din urmă, față în față în compartiment.
— Am ceva pe față? întrebă Gloria într-un final, supărată.
Gwyneira aproape că roși.
— Bineînțeles că nu. Scuză-mă, copilă, pentru că te fixez astfel. Dar
acum, cu pălăria asta< asemănarea este de-a dreptul uluitoare<
— Asemănarea cu cine? întrebă Gloria aspru.
Părea să se retragă într-o poziție aproape defensivă.
Gwyneira făcu o ușoară mișcare cu mâna.
— Cu Marama, rosti ea apoi. Bunica ta. Și cu bunicul tău, Paul. E de
parcă fotografiile lor< din păcate nu există, altfel ți-aș putea-o
dovedi< de parcă pozele lor ar fi fost tipărite pe hârtie transparentă
și cineva ar fi suprapus portretele. Uneori, dacă mă uit din dreapta,
îl văd pe Paul, iar dacă mă uit din stânga, pe Marama. Trebuie să
mă obișnuiesc mai întâi cu asta, Gloria.
Într-adevăr, trăsăturile Gloriei aminteau mai mult de Marama decât
de Paul. După standardele maori, chipul ei mai degrabă lat, cu
pomeții proeminenți, era extrem de frumos, iar trupul corespundea
întocmai idealului băștinașilor. Gwyneirei îi plăcea mai mult de
Gloria decât de cea pe care o văzuse în ultimele fotografii trimise
din America, în care trăsăturile sale păreau a fi mai spălăcite.
Pierduse în greutate, iar fața câștigase prin aceasta expresivitate și o
anumită structură. De la Paul moștenise mai ales ochii apropiați
unul de celălalt și bărbia energică, dar care aproape că nu ieșea în
evidență și se potrivea chiar cu îmbrăcămintea ei sport. Numai de n-
ar mai fi avut privirea aia morocănoasă, închisă în sine< Exact acea
privire, fruntea mereu ușor încruntată, zona mereu încordată din
jurul gurii îi aminteau Gwyneirei de Paul. Amintiri deloc fericite. Și
Paul fusese furios pe întreaga lume. Gwyneira începu să se teamă.

Maaka trimisese o trăsură, pentru a le aștepta la gară pe Gwyneira

și pe Gloria. La indicațiile foarte limpezi ale Gwyneirei, el venise cu
1806
o trăsură trasă de doi cai Cob. Mașina rămăsese în șopron.
— Dar cu automobilul merge mult mai repede, domnișoară Gwyn!
argumentase tânărul, un șofer pasionat. Cu trăsura avem nevoie de
o noapte întreagă.
— Nu ne grăbim! îl informă Gwyn. Domnișoarei Gloria îi plac caii.
Se va bucura să vadă cei doi Cob.
Într-adevăr, chipul Gloriei se lumină pentru prima dată atunci când
observă trăsura care aștepta în fața gării. Se sperie însă întrucâtva,
fiindcă o ținea Maaka.
— Kia ora, domnișoară Glory! salută el, dezinvolt. Haere mai! Ne
bucură mult că sunteți din nou acasă! rosti el, dar Gloriei părea că îi
vine greu până și să-i mulțumească.
— Hai Glory, vino să te uiți la cai! o chemă Gwyneira pe fată la ea.
Sunt surori vitrege, ambele se trag din Cuchulainn. Ceredwen se
trage din Raven, iapa pe care am călărit-o eu odinioară, iar Coleen
se trage din<
Ea declamă tot arborele genealogic.
Gloria o asculta. Părea să-și amintească de cai, iar pe chipul ei se
citea mai mult interes decât față de toate poveștile de familie prin
care Gwyneira încercase să o înveselească pe parcursul călătoriei.
— Și Princess? întrebă ea, în cele din urmă, fără nicio inflexiune în
voce.
Gwyneira zâmbi.
— Și ea mai trăiește. Este însă prea plăpândă pentru trăsura asta<
Ar fi dorit să vorbească mai departe, dar orice posibilitate de
comunicare se stinse în niște hămăituri asurzitoare. Femeile se
apropiaseră atât de mult de trăsură, încât micul cățel în trei culori,
în care Maaka îl legase de capră, reușise să le simtă.
— M-am gândit să v-o aduc și pe ea, domnișoară Glory, zise el
rânjind și desfăcu funia.
Nimue o zbughi spre femei, iar Gwyneira se aplecă din obișnuință
pentru a o saluta. Dar cățelușa nu o băgă în seamă. Lătrând,
1807
scâncind, aproape urlând de fericire, sări pe Gloria.
— Nimue a mea?
Gloria îngenunche pe stradă, uitând de hainele noi. Îmbrățișă și
mângâie câinele, care o acoperi, la rândul său, cu sărutări umede.
— Dar nu se poate< M-am temut că<
— Că a murit? întrebă Gwyneira. De-asta n-ai întrebat de ea< Dar
uite, era foarte mică atunci când ai plecat, iar cei din rasa Border
Collie trăiesc mult. Mai poate trăi încă zece ani<
Chipul Gloriei își pierduse toată reținerea, toată încordarea, în el nu
se mai oglindea decât deplina fericire a revederii. Deci, mai exista
cineva care să o iubească încă.
Gwyneira îi zâmbi. Apoi se așeză pe capră.
— Îmi dai voie să conduc, Maaka?
Maori-ul râse.
— Asta o știam și eu, domnișoară Gwyn, că trebuie să predau
hățurile. Dar dacă nu vă deranjează, aș rămâne oricum în
Christchurch. Mă gândeam să trec pe la firma domnului George.
Facturile pentru lână<
— Și încântătoarea fiică a lui Reti, îl șicană Gwyn.
Era un secret știut de toată lumea faptul că Maaka era îndrăgostit de
fiica lui Reti, directorul executiv al lui George Greenwood. Fata
maori absolvise o universitate de pe Insula de Nord, iar acum ajuta,
mai nou, în birou.
— Rămâi aici liniștit, Maaka, dar să nu faci vreo prostie! Aia mică
are o educație vestică, așteaptă să-i faci curte cu flori și cu praline!
Poate îi scrii chiar și o poezie!
Maaka își încreți fruntea.
— Nu i-aș face curte unei fete atât de proaste! zise el. Ea nu vrea un
tohunga, care să îi spună povești, și nu este un copil care trebuie
cucerit cu bomboane. Florile înfloresc primăvara pe întreaga insulă,
ar aduce mai mult ghinion dacă ar fi smulse fără niciun motiv.
Râse.
1808
— Dar am asta<
Scoase din buzunar o piatră de jad, în care sculptase contururile
unei mici zeități.
— Eu am găsit piatra, spiritele mele au atins-o<
Gwyneira zâmbi.
— Ce frumos! Se va bucura! Salută-l pe Reti din partea mea, și pe
Elizabeth Greenwood, în caz că o vezi.
Gloria ascultase discuția cu o față împietrită. Părea să redevină
încordată, atunci când Gwyn îl șicanase pe tânăr cu flirtul lui. Să fi
fost nefericită în dragoste?
— Ți-a făcut vreodată vreun bărbat vreun cadou, Gloria? întrebă ea
blând.
Gloria, ținându-și câinele strâns lipit de ea, o privi pe Gwyn cu ură.
— Mai mult decât aș fi vrut, bunico!.
Apoi, nu mai rosti nimic zeci de kilometri.

Gwyn tăcu și ea, în vreme ce puternicele iepe înghițeau la trap

kilometru după kilometru, pe șoseaua, între timp reparată, care
străbătea Canterbury Plains. Cu trăsura aveau, într-adevăr, de
călătorit întreaga noapte, și ar fi fost mai bine să înnopteze în White
Hart. Pe de altă parte, era o noapte foarte frumoasă, limpede. Rece,
firește, dar fără să fie ploioasă; cerul era plin de stele, iar Pleiadele
străluceau deasupra lor.
— Matariki.
James o învățase pe Gwyn acest nume în urmă cu multă vreme,
într-o noapte de dragoste. Gloria dădu din cap serioasă.
— Și ika-o-te-rangi. Calea Lactee. Peștele cerului, pentru maori
— N-ai uitat! zâmbi Gwyneira. Marama se va bucura. I-a fost mereu
teamă că vei uita limba maori, așa cum a făcut Kura. Ea e de părere
că Kura a uitat limba. Ca adult, Kura vorbea încă fluent maori și mai
și cântă în limba asta. Cum să fi putut uita cuvintele?
— Nu cuvintele, zise Gloria și se gândi la Tamatea.
1809
Gwyneira ridică din umeri. În curând, soarele avea să răsară, iar ele
se apropiau de Kirward Station. Gloria ar fi trebuit să recunoască
de-acum regiunea. Sălciile, lacul<
— Pot să< pot să conduc eu trăsura? întrebă fata, răgușită.
Dorul de a mâna ea singură caii pe aleea casei era atât de mare,
încât o lăsă chiar și pe Nimue din brațe.

Gwyneira fu cât pe-aci să-i dea hățurile. Apoi, în fața ochilor îi

apăru o imagine. Lilian, în ziua în care se întorsese din Anglia. Ochii
ei veseli, strigătele sale care le dădeau cailor un imbold și mai mare,
părul care îi flutura în vânt. Gwyneira se simțise tânără, se lăsase
pradă bucuriei strănepoatei sale și goanei cailor. Apoi apăruse
James, care galopa călare spre ele pe calul lui bălan. Ca pe vremuri,
când o aștepta la Inelul Războinicilor din Piatră. Lilian parcă o
purtase pe Gwyneira într-o călătorie în timp. Dar apoi<
Gwyneira nu ar fi trebuit să lase hățurile din mână. Adusese
ghinion<
— Nu, mai bine nu!
Degetele Gwyneirei se crispară în jurul curelelor.
Chipul Gloriei se înnegură din nou. Nu mai rosti niciun cuvânt
până când nu ajunseră la grajduri. Atunci când unul dintre oieri le
salută, ar fi preferat să se ascundă într-o gaură de șoarece.
— Dați-mi voie să-i desham eu, domnișoară Gwyn! Domnișoară<
Gloria?
Bărbatul era încă tânăr, un alb. Nu o cunoscuse pe Gloria în
copilărie. La vederea tinerei femei în rochia-pantalon – până atunci
nu mai văzuse de bună seamă vreo doamnă îmbrăcată astfel – i se
dilatară pupilele. Gwyneira vedea fascinație și admirație. Gloria,
doar dorință pură.
— Mulțumesc, Frank! rosti Gwyn amabilă, dându-i hățurile. Unde e
mica Princess, Frank? Domnișoara Gloria ar vrea să o vadă de
îndată, a fost poneiul ei în copilărie. Astăzi este, bineînțeles, mult
1810
prea mare pentru ea.
— În padocul din spatele grajdurilor, domnișoară Gloria!
Frank Wilkenson arătă cu mult zel spre ieșirea din spate a
grajdurilor.
— Dacă doriți, aș putea să o încălzesc cu plăcere. Ar face față cu brio
la o ieșire ușoară..
Gloria nu răspunse.
— Doar mânați și dumneavoastră trăsura, domnișoară Gloria?
Gloria îi aruncă Gwyneirei o privire țâfnoasă.
— Nu, o reteză ea scurt.
— Pe ăsta l-ai impresionat, încercă Gwyneira să o șicaneze, atunci
când își conducea strănepoata prin grajd.
Cumva, trebuia să contrabalanseze proasta ei dispoziție.
— E un tânăr amabil și foarte iscusit în ce privește caii. M-aș mai
gândi la oferta lui. Princess ar fi un bun cal de trăsură. A fost o
prostie din partea mea că nu m-am gândit mai înainte la asta.
Gloria păru că ar vrea să răspundă, dar se răzgândi și o urmă pe
străbunica ei în tăcere. Chipul i se lumină din nou abia când văzu
iapa roaibă alături de ceilalți cai, în padoc.
— Draga mea Prințesă<
Princess nu-și recunoscu, firește, fosta stăpână. După opt ani, ar fi
fost prea mult să i se ceară asta și Gloria o știa foarte bine. Nu se
supără pe animal, dar se strecură pe sub gard și se îndreptă spre
iapă, pentru a o mângâia. Princess o acceptă și chiar își frecă ușor
capul de umărul Gloriei.
— O să te curăț mâine, spuse Gloria, zâmbind.
Înțelesese semnul. Pe iapă o mânca blana, iar ea părea a fi un om
care avea timp pentru ea.
Gloria radia în continuare când se întoarse la Gwyneira.
— Unde e mânzul? întrebă ea.
— Care mânz?
Gwyneira își aminti răspunsul, încă în timp ce rostea întrebarea.
1811
Mânzul lui Princess< calul, pe care Jack promisese că Gloria îl va
putea călări la întoarcere.
Gwyneira își mușcă buzele.
— Gloria, dragă, îmi pare rău, dar<
— A murit? întrebă Gloria încet.
Gwyneira dădu din cap.
— Nu, nici gând. E o iapă mică și drăguță. Și îi merge bine. Dar< i-
am făcut-o cadou lui Lilian. Îmi pare tare, tare rău, Gloria, dar nu
prea mai credeam că te vei întoarce acasă prea curând. Și nici nu ai
scris deloc să ne spui dacă încă mai călărești<
Gloria se holbă la Gwyneira. Bătrâna încercă să interpreteze într-un
chip amabil privirea strănepoatei sale, însă în ochii ei nu era nimic
altceva decât ură.
— Dacă nu mai călărești, ești mort. Nu ai spus tu asta mereu? Am
fost< sunt<?
— Gloria, n-am vrut să spun asta! Nu m-am gândit la nimic, mai
devreme. Pur și simplu, mica iapă nu avea niciun stăpân, iar Lilian
se descurcă bine cu ea. Uite, Gloria, toți caii din grajdul ăsta îți
aparțin. Frank îți poate arăta mâine caii tineri. Câțiva, care au patru
ani, sunt foarte buni. Dar poate că îți dorești mai degrabă o iapă
drăguță, de trei ani, alături de care să poți lucra<
— Nu aparțin mamei mele? întrebă Gloria, rece. La fel ca tot ce e
aici? Chiar și eu? Ce se va întâmpla, de fapt, când o să vrea să mă ia
din nou de aici? Iar mă trimiți de aici?
Gwyneira dădu să o îmbrățișeze, dar fata părea a fi înconjurată de
un suflu de gheață.
— Ah, Glory<
Gwyneira suspină. Nu știa ce să spună. Gwyn nu fusese niciodată
cea mai bună diplomată, iar această situație o solicita cu totul. Ar fi
vrut să o aibă alături pe Helen. Sau pe James. Ei ar fi știut ce e de
făcut. Dar Gwyn era, pur și simplu, neajutorată. Gloria ar fi trebuit
să știe, totuși, cât de binevenită era!
1812
— Am putea să o mai împerechem o dată pe Princess! spuse ea într-
un târziu.
Gwyn rezolva problemele mai degrabă prin fapte, decât prin
cuvinte.
— Putem intra? întrebă Gloria, fără să accepte oferta. Unde voi
locui, de fapt? Mai am camera mea sau i-ai dat-o și pe asta lui
Lilian?
Gwyneira hotărî să nu-i răspundă. În loc de replică, o luă înaintea
Gloriei; o potecă ducea de la grajduri spre intrarea bucătăriei de la
Kirward Station. În ultima clipă îi trecu prin minte că Gloria din
nou ar putea interpreta asta greșit.
— Este în regulă să< deci, am putea să mergem și pe la intrarea
principală< dar e uneori cam obositor pentru vârsta mea. Sunt prea
multe trepte.
Gloria făcu o față plictisită, care nu era comică, cum ar fi fost în
cazul lui Lilian, ci disprețuitoare.
— Bunică Gwyn, vreau să merg în camera mea. Cum intru aici îmi
este absolut indiferent.

Nu se putu retrage, totuși, pe cât de repede ar fi vrut. În bucătărie

așteptau Kiri, Maoana și bunica Gloriei, Marama.
— Haere mai, mokopuna! Ce bine că ești aici din nou!
Gwyneira le observă pe femeile maori care o înconjuraseră pe
Gloria, cum o întâmpinau ca nepoată și cum încercau să își lipească
fețele în tradiționalul hongi. Dacă se speriaseră la vederea Gloriei,
cum o făcuse Gwyn cu o zi înainte, măcar știau să o ascundă cu
dibăcie.
Marama renunță însă să își îmbrățișeze nepoata. Îi luă mâinile într-
ale ei și îi spuse ceva în limba sa. Gwyneira nu o înțelese exact, dar i
se păru că suna a scuză.
— Iart-o pe mama ta, pe fiica mea, mokopuna. Oamenii i-au fost
dintotdeauna străini<
1813
Gloria acceptă să fie salutată atât de călduros aproape fără să
participe. Zâmbi doar atunci când Nimue ajunse în extaz datorită
bucuriei pe care femeile o exprimau cu glas tare și începu să alerge
lătrând în jurul lor.
— Acum, mai întâi odihnă. Dar diseară, mâncare bună! explică în
cele din urmă Kiri.
Poate își imagina că lipsa de reacție a Gloriei se datora oboselii de
după călătoria nocturnă.
— O să facem kumera, cartofi dulci. Tu sigur nu mai mâncat de la
plecarea la Anglia!
În final, Gwyneira o conduse pe Gloria în aceeași odaie în care
locuise și înainte de a pleca. Observă cu bucurie că încordarea de pe
chipul fetei păru să dispară odată ce intrară în încăpere. Gwyneira
nu schimbase nimic în cameră. Imagini în care apăreau cai decorau
încă pereții, ultima fotografie a Gloriei împreună cu Princess, câteva
desene copilărești și câteva imagini ale faunei și florei autohtone,
care proveneau de la Lucas, primul soț al Gwyneirei.
— Vezi doar că te-am așteptat mereu, zise Gwyneira bățoasă, dar
fața Gloriei se transformă într-un zâmbet, abia după ce descoperi pe
pat cadoul de la Marama.
De multe ori ea își trântise acolo în grabă pantalonii de călărie,
pentru „a se transforma pentru cină, din nou, în fată”, după cum
spunea Jack. Acum, erau acolo niște pantaloni de călărie nou-nouți,
cu un croi simplu și vechi, cusuți de Marama.
Gwyneira încercă să-i răspundă cu un zâmbet.
— Poate că mâine îți alegi totuși un cal? întrebă ea timid.
Strălucirea din ochii Gloriei se stinse pe dată.
— Poate, răspunse ea.
Gwyneira era aproape fericită să poată închide ușa în urma ei.

Gloria făcu mai întâi turul camerei, se uită la toate tablourile de pe

pereți, la covorul colorat și ponosit, la bucățile de jad și la pietrele
1814
colorate pe care le adunase împreună cu Jack<
În cele din urmă, se trânti pe pat, cu Nimue în brațe, și plânse. Când
lacrimile îi secară în cele din urmă, soarele era deja sus pe cer.
Ajunsese. Era la Kirward Station.
Gloria știa că, de fapt, ar fi trebuit să se bucure. Trecuse vremea
jelaniei, dar nu simțea nicio urmă de bucurie.
Nu simțea nimic altceva decât furie.

1815
 3

Ideea unei căsătorii pe ascuns era un vis minunat, pe care Lilian cu

Ben îl conturau din ce în ce mai concret. La Lilian nu mai ajungea
nimic din ceea ce îi preocupa pe părinții ei, nici evenimentele de pe
front, nici întoarcerea Gloriei. Se topea cu totul în dragostea ei față
de Ben și față de plănuirea fugii ei, și nu ezita nici la gândul
realizării acesteia. Din contră, Ben îi împărtășea fanteziile, fără să
creadă cu adevărat în ele. Până când, într-o seară de primăvară rece
ca gheața, lucrurile se precipitară.
George Greenwood fusese din nou în oraș și hotărâse, împreună cu
Tim și cu Matt Gawain, să facă publice planurile referitoare la
construcția cocseriei. Încă de pe acum se cârtea împotriva intenției
respective. Piatra de temelie fusese pusă și părea imposibil ca cineva
din Greymouth să o ia înaintea familiei Lambert. Dacă însă păstra
prea mult timp secretul, putea să-i nemulțumească pe ceilalți
proprietari de mine. Bărbații stabiliseră așadar să invite familia
Biller, pe administratorul minei Blackball și alți oameni importanți
la o masă festivă într-unul dintre cele mai bune hoteluri din oraș.
Acolo ei intenționau să anunțe, cu surle și trâmbițe, că de-acum
înainte, tuturor minelor din Greymouth li se oferea posibilitatea să-
și prelucreze direct la fața locului cărbunele în cocs. Probabil că
opiniile în acest sens ar fi fost împărțite. Proprietarii minelor mai
mici ai fi trebuit să fie fericiți, dar Florence Biller avea să se supere
mai de grabă pentru că nu avusese ea însăși curajul și banii de a se
extinde. Pentru mina Lambert, investiția avea să fie, fără doar și
poate, o mină de aur.
Pentru Lilian Lambert și Ben Biller, acea seară era, din cu totul alte
motive, o piatră de hotar. Pentru prima dată după un an, părinții lor
îndrăzniseră să îi aducă împreună în societate, la o ocazie. Ben o
însoțea pe mama sa, deoarece Caleb se fofilase din nou, iar Lilian
1816
continua să fie șoferița. George Greenwood ceruse expres ca
încântătoarea lui tovarășă de călătorie să îi țină companie la masă.
— Ei, și cum mai stau acum treburile inimii? o șicană el, bine
dispus, atunci când ea se așeză, politicoasă lângă el.
Purta o rochie nouă, verde, de culoarea mărului, prima ei rochie
adevărată de seară și arăta nemaipomenit. Ben o înghițea din
priviri.
— Ai renunțat sau vrei mai bine să preiei mina tatălui tău?
Lilian se făcu roșie ca racul.
— Eu< ăăă< păi e vorba de cineva! zise ea cu importanță.
Unchiul George o luase întotdeauna în serios. Cu siguranță că nu s-
ar fi comportat atât de copilărește ca părinții ei și cu ai lui Ben, dacă
ar fi știut de dragostea ei.
— Dar e încă un secret!
George zâmbi.
— Atunci nu vrem să ne atingem de el, zise el și hotărî în sinea sa să
vorbească mai târziu despre asta cu Elaine.
Ea îi povestise cândva despre pasiunea reciprocă a lui Lilian și a lui
Ben, dar fusese, între timp, de părere că se terminase. Pentru George
lucrurile nu păreau să stea întocmai așa. Și, spre deosebire de
majoritatea celorlalți, observă că Lilian și Ben dispărură la un
moment dat. Lilian găsise un motiv – Elaine o rugase să îi aducă
etola pe care o uitase în mașină. Ben se furișase însă, atunci când o
crezuse ocupată pe Florence Biller. Se certa serios cu directorul
executiv al minei Blackball, din cauza unei legături feroviare.
George hotărî că acesta e momentul ideal pentru dezvăluirea lui.
Bătu în pahar.
Ben o ajunse pe Lilian tocmai când ea deschidea mașina. O privi
încântat.
— Trebuia să te întâlnesc între patru ochi, Lily!
Lilian îl lăsă să o îmbrățișeze, dar părea a fi îngrijorată. Parcă
mașina în plină stradă – portarul hotelului cu siguranță că îi putea
1817
vedea. Probabil că nu avea niciun interes să-i trădeze, dar ea nu se
simțea bine gândindu-se la asta. Deși era octombrie și, deci,
primăvară, vremea nu respecta indicațiile. Vântul bătea glacial
dinspre Alpi.
În cele din urmă, ea luă o decizie.
— Hai cu mine în mașină! îl invită ea pe Ben și se strecură pe
bancheta din spate.
Ben alunecă lângă ea și începu pe dată să o sărute. Limuzina era
imensă, până acum nu le mersese niciodată atât de bine. Lilian îi
răspunse la săruturi, râzând.
— Mai păstrează câteva și pentru noaptea nunții! îl luă ea peste
picior. Acuși o să fie cazul. Vrem să așteptăm aici până la ziua ta sau
plecăm pe dată în Auckland?
Ben se sperie, dar recunoscu imediat portița de scăpare provizorie.
— Mai bine să așteptăm. Pentru că< deci, înainte să fim căsătoriți,
unde o să locuim acolo?
Lilian ridică din umeri.
— Ne căutăm un proprietar, care să nu ne ceară certificatul de
căsătorie, zise ea, practică. Dar nu o să mai conteze.
Ben roși.
— Vrei să spui< noi< ăăă< o facem înainte<?
Lilian dădu, serioasă, din cap.
— Mă gândesc că da. Chiar și ca o măsură de precauție, ca să zic
așa. Nu care cumva să nu funcționeze ceva, sau să nu se potrivească
sau așa ceva.
Acum fu rândul lui Lilian să roșească.
— Păi, cum să spun< deci, din câte am înțeles< e vorba despre
băgat ceva înăuntru.
Ben își încreți fruntea.
— Dar cred că se potrivește întotdeauna, spuse el după o vreme.
Lilian îl privi cu atenție.
— De unde o știi? Ai încercat-o vreodată?
1818
Chipul îi oscila între speranța de a se putea lega de o anumită
experiență și între gândul amar al infidelității.
Ben scutură din cap.
— Bineînțeles că nu! Nu aș face-o niciodată cu alta în afară de tine.
Dar<
Sângele îi inundă din nou chipul.
— Dar ceilalți băieți de la universitate<
Lilian înțelese. Colegii lui Ben erau cu toții mai mari decât el. Firește
că știau mai multe.
— Bine, atunci, spuse ea. Dar cu siguranță că nu are ce să strice dacă
încercăm înainte. Ai chef, sau?
— Acum? întrebă Ben. Aici?
Ispita era acolo. În mașină era suficient de cald și cu mult mai plăcut
decât era de obicei în grajd. Lilian voia însă să rămână lucidă.
— Nu, acum e prea devreme. Dar în Auckland<
Între timp, Ben o săruta și mai năvalnic. Gândul de a o încerca acolo
devenise irezistibil pentru el.
— Dar atunci va fi prea târziu. Nu mai putem pleca, dacă, totuși, nu
se potrivește<
Lilian se gândi câteva clipe. Apoi îi permise să îi ridice rochia și să-i
mângâie pulpele. Asta nu o mai făcuseră până atunci, dar depășea
cu mult toate sentimentele de fericire provocate de săruturi sau de
mângâierea sânilor. Gemu de plăcere.
— O să se potrivească, murmură ea.

Florence Biller turba de furie. Din nou Greenwood ăsta! Cum de

avea această firmă rezerve nelimitate de capital și cum de le
investea în mina Lambert? Bineînțeles că fusese ideea lui Tim! Și ea
se gândise, bineînțeles, la acest lucru în trecut, dar pentru o
planificare mai concretă ar fi avut nevoie de o firmă de ingineri. Nu
ar fi reușit să o facă pe ascuns, precum Lambert. Și, fără investitori,
oricum nu ar fi mers< Numai de-ar fi fost Caleb puțin mai iscusit și
1819
mai interesat! Era atât de greu să trebuiască să facă totul de una
singură, iar atunci când îi aborda pe investitorii de afară, se vedea
vechiul ei handicap. Florence își dorea cu disperare să fi fost bărbat!
Firește că s-ar fi bazat și pe fiii ei. Sam părea să se dezvolte bine, dar
era încă prea mic. Ben, din contră< Fiul ei cel mare îi amintea din
ce în ce mai mult de tatăl lui. Același papă-lapte, același ratat.
Carieră universitară! Cum de se putea numi așa ceva carieră! Caleb
abia dacă reușea să câștige suficient pentru a trăi cu articolele și
cercetările lui, și cu atât mai puțin pentru a trăi așa cum își imagina
Florence. Pe de altă parte, mina înflorea. Existau posibilități de
extindere, și puteai demonstra determinare și capacitate de a risca,
dacă le aveai< Dar unde era Ben, la urma urmei? Florence se uită
împrejur, căutând, în vreme ce restul oaspeților se înghesuiau în
jurul lui Greenwood. Lambert și Gawain, pentru a-i felicita și
pentru a le pune întrebări. Și unde era Lambert cea mică?
Florence își căută șalul, fie pentru a porni în căutarea lui Ben, fie
pentru a lua o gură de aer. Trebuia să iasă, înainte ca nu cumva să i
se vadă pe chip cât de furioasă era. Știa că nervii nu-i făceau bine la
ten. Fața avea să i se păteze, gura avea să i se strâmbe. Strategia
cerea însă acum să zâmbească și să felicite.
Florence părăsi sala. Pe neobservate, după cum i se păru ei. George
Greenwood o văzu însă din coada ochilor și-i făcu semn lui Elaine.
— Lainie? Cred că doamna Biller a noastră, care fornăie de furie și-a
pierdut fiul.
Elaine stătuse cu un pahar de șampanie în mână alături de soțul ei,
zâmbind și plictisindu-se.
— Ei, și? Prea departe nu poate fi.
— Tu n-ai pierdut pe nimeni?
Elaine se lovi peste frunte.
— O, nu. A spus ceva, unchiule George? Indiferent cum ar fi, mă
duc să o caut, înainte ca Florence să-i descopere. Ce-și imaginează
fata asta?
1820
Elaine o porni spre ieșire, mai degrabă amuzată decât neliniștită – și
reuși să vadă cum Florence Biller smulsese ușa din spate a Cadillac-
ului și își târa fiul afară din mașină.
— Afară de acolo, tu< tu< înăuntru afacerea ni se duce dracului și
tu ai chef de distracții aici cu târfulița ta!
— Nu e ceea ce crezi< se bâlbâi Ben.
Se asigură, încercând pe cât posibil să nu se remarce, că pantalonii îi
erau încă încheiați. Lilian tocmai se jucase pe-acolo, curioasă.
— Și dumneata, domnișoară Lambert< Ben o văzu pe Elaine
apărând din spatele mamei sale și încercă un fel de reverență,
pentru a o îmbuna.
— Pot să explic asta, mamă< și doamnă Lambert. Vrem să ne
căsătorim!
Elaine se holbă, fără glas, la fiica ei. Lilian își aranjă hainele și
încercă, la rândul ei, să iasă din mașină.
— Nu aveți nimic de spus despre asta? țipă Florence. Curva asta
mică<
— Nu pe tonul ăsta, Florence! o puse Elaine la punct. Fiica mea nu
este o curvă, nici măcar în cazul în care copiii noștri, să zicem< au
depășit, poate, puțin, granițele bunei cuviințe. Ieși acum, Lily. Și
aranjează-te cât de cât. Poate că îl trimiteți pe fiul dumneavoastră
acasă, Florence. În rest, este în interesul tuturor celor prezenți aici să
nu facem mare vâlvă. Lilian, te speli pe față și te întorci în sală!
Florence, va trebui să stăm după aceea de vorbă cu cei doi. Și poate
și noi două<
Elaine se străduia să facă pace.
— Să vorbim? Ce mai e de vorbit aici? Dar situația vi se potrivește!
Fiica unei fete de la bar!
Florence turba de furie.
— Da, și nu a avut niciun fel de rețineri în a se întinde cu bărbatul
care a oferit cel mai mult! răspunse Elaine. Mă înșel, sau ați fost
interesată pentru scurt timp și de soțul meu? Un handicapat cu o
1821
mină era o partidă bună, sau? Păcat doar că lui Tim i-a mers
întotdeauna bine capul. Dar, în cele din urmă, lozul câștigător l-a
reprezentat un homosexual cu o mină.
— Lainie, cred că ajunge!
Matthew Gawain se băgă, cu o față lividă, între cele două femei
— Și vă liniștiți și dumneavoastră, doamnă Biller, sau, dacă nu, veți
fi mâine bârfa orașului. Pe portarul de-acolo va trebui să-l răsplătim
cumva. Lilian< tatăl tău te așteaptă, iar domnul Greenwood
dorește să danseze cu tine!
Elaine își mușcă buzele. Doar rareori se lăsa ispitită de asemenea
ieșiri. Dar să-i spui lui Lilian „curvă”, asta era prea mult!
— Ei, și chiar atât de puțină dreptate a avut? tună Tim Lambert.
Era târziu și ar fi fost, fără doar și poate, mai bine să discute în
dimineața următoare chestiunea cu Lilian și cu Ben, dar Tim văzuse
și el câte ceva. Șoaptele dintre George cu Elaine, apoi cu Matthew,
după care acesta păruse alarmat. Apoi, figura înecată în lacrimi a lui
Elaine la întoarcere, urmele de lacrimi de pe chipul lui Lilian,
dispariția lui Florence și a lui Ben< Soțul lui Elaine nu era prost.
Totuși, întreaga familie Lambert se stăpânise magistral, până ce
seara de la hotel trecuse. Abia acasă Tim se năpustise asupra lui
Lily.
— Dacă am înțeles bine, lepra aia mică ți-a ridicat rochia și<
— Nu s-a întâmplat nimic! se apără Lilian. Ne-am alintat și noi
puțin<
— Cu degetele lui sub rochia ta?
— Vrem să ne căsătorim!
Tim își dădu ochii peste cap.
— Auzi la ea! Căsătorie! Ce vârstă aveți? Asta e o tâmpenie
strigătoare la cer! Poate că maică-ta nu bagă în seamă, considerând
că sunt simple vise întâmplătoare, dar ai mers cu mult prea departe
să-ți deschizi picioarele în mașina mea pentru ăla<
Tim Lambert i-ar fi tras fiicei sale cel mai bine o mamă de bătaie. Un
1822
asemenea scandal, chiar în seara lui cea mare! Florence Biller avea
să încerce acum să-i pună și mai multe piedici. Și, pe deasupra,
mina Biller avea să fie pierdută de client important la cocseria lui.
Cu siguranță că Florence stătea acum aplecată asupra unor planuri
pentru o construcție proprie, chiar dacă însemna să se ruineze!
— Eu<
— Privește lucrurile la rece, Tim, îi veni Elaine în ajutor. Dacă treaba
asta de azi nu s-a înflăcărat din nou, din senin – și Lilian m-a
asigurat că nu este cazul, toată chestia asta dintre copiii noștri
durează de aproape doi ani. Poate că se potrivesc foarte bine.
Florence trebuie să înțeleagă<
— Florence nu trebuie să înțeleagă nimic. Și nici noi. Făcând
abstracție de asta, mi se pare că trebuie să o trimitem pe Lilian, cât
mai repede, departe de aici. Ce zici de părinții tăi, Lainie? Ar putea
ajuta în magazin, se pricepe la așa ceva, iar tatăl tău va avea grijă de
ea. El a văzut, la urma urmei, și în cazul tău unde ajungi dacă faci
pe placul unei fete îndrăgostite orbește<
— Ce are asta de-a face cu mine? strigă Elaine.
Lilian plângea. În mare, știa povestea primei căsnicii a lui Elaine,
dar mamei ei nu-i făcea plăcere să-și amintească de asta. Poți greși,
neîndoielnic, în chestiunile de dragoste, mai ales dacă ești foarte
tânăr. Lilian înțelegea asta. Dar ea nu greșea!
— Îl iubesc pe Ben! strigă ea eroic. Și nu permit să mă trimiteți
niciunde. Ne căsătorim și<
— Tu să-ți ții gura! îi ordonă Tim.
— De fapt, poți merge la culcare, spuse Elaine, în mod evident mai
relaxată. O să discutăm mai departe mâine.
— Nu mai avem nimic de discutat! comentă Tim.
Lilian se refugie în camera ei, unde adormi plângând, în vreme ce
părinții săi se certau cu îndârjire. Se întâmpla foarte rar, dar, în acea
noapte, săbiile se încrucișară și se împăcară abia în ceasurile
dimineții – adormind îmbrățișați, unul în brațele celuilalt, fără să
1823
audă ploaia de pietricele, pe care Ben Biller le arunca, destul de
neîndemânatic, în fereastra dormitorului lui Lilian.
Lilian reacționă cu mult mai multă atenție. Atunci când prima piatră
lovi, deschise fereastra și se adăposti de următoarea.
— Cu grijă, încet! șopti ea, mirată, dar și încântată de situație. Nu-
mi trezi părinții!
— Trebuie să vorbesc cu tine!
Vocea lui Ben părea a fi cu totul sugrumată, și nu părea să fie într-o
dispoziție romantică.
— Poți coborî?
Lilian își luă un capot, în care afară avea să înghețe cumplit, dar era
cel mai drăguț pe care îl avea. Verdele strălucitor al ierbii îi accentua
culoarea ochilor. Păcat doar că nu i se puteau vedea în întuneric<
Lilian se uită, preț de câteva secunde, la imaginea ei din oglindă,
apoi o luă din loc. Îl întâlni pe Ben în grădină, sub fereastra ei.
Tânărul se ascundea într-un tufiș.
— Ai avut scandal? întrebă ea, privindu-i fața plouată. Taică-meu
aproape că a explodat! Imaginează-ți, el<
— Vor să mă trimită departe de aici! o întrerupse Ben. Mama, cel
puțin. Tata nici nu a apucat să vorbească<
Lilian chicoti.
— Nici tata! La Queenstown. Dar firește că nu mă duc<
— Pe mine, pe Insula de Nord, șopti Ben. Niște rude de-ale noastre
au acolo o mină, iar eu urmează să lucrez acolo. Mama a vorbit deja
la telefon cu unchiul meu. În miez de noapte, era cumplit de
furioasă. Trebuie să mai fi fost și altceva, în afară de noi<
Lilian îl privi mirată. Ben nu reușea, din nou, să înmulțească unu cu
unu. Îi povestise despre cocserie și despre dezvăluirile planificate
pentru acea seară. Fără doar și poate că Florence Biller fusese atât de
turbată și din această cauză.
— Doar nu te poate forța, zise ea, plină de compasiune. Spune-i, pur
și simplu, că nu mergi. Că nu ai chef să lucrezi într-un birou.
1824
— Lily, tu nu înțelegi!
Ben o cuprinse în brațe, de parcă ar fi vrut să o scuture, dar apoi își
îngropă chipul în părul ei des și despletit.
— Nu trebuie să lucrez în niciun birou, mă trimit la mină! Unchiul
meu spune că la el toți trebuie să înceapă de la opincă. Cel puțin
câteva luni, ca miner sub pământ. Fiilor lui tot așa le-a scos asta
gărgăunii din cap.
— Să extragi cărbuni? întrebă Lilian.
Ben era mai degrabă neîndemânatic din punct de vedere
meșteșugăresc, asta îi devenise limpede între timp. Totuși, se
gândea și că succesele sale de vâslaș se datorau mai degrabă
simțului său în ceea ce privea ritmul și al capacității lui strategice,
decât puterii fizice.
— Nu pot s-o fac, Lily! se jeli Ben. Și am încercat cu adevărat, am
vrut să-i spun că nu am de gând să fac asta. Și că, la urma urmei, nu
mă poate căra pe bac, trăgându-mă de păr și toate astea pe care mi
le spui și tu acum. Dar nu am reușit, Lily! Când stau în fața ei, sunt
ca și împietrit. Nu pot scoate niciun cuvânt și< în fine, și tata
pățește la fel.
Lilian îl luă cu drag în brațe.
— Ben, oricum vrem să fugim de acasă.
Ben încuviință hotărât.
— Pentru asta am venit. Hai să plecăm, Lily. Acum, imediat, cu
trenul de dimineață!
Lilian își încreți fruntea.
— Dar trenul de dimineață merge la Westport, Ben. Cel de
Christchurch pleacă abia la unsprezece.
— Nu ăla! se dădu Ben mare. De la mina noastră pleacă un
transport de cărbuni la Christchurch. La ora șase dimineața.
Vagoanele sunt pregătite, le agață doar de locomotivă, atunci când
vine. Dacă ne urcam într-unul dintre ele, nu o să observe nimeni.
— Dar o să arătăm ca niște negri atunci când vom ajunge în
1825
Christchurch, îi dădu Lilian de gândit.
— Atunci, coborâm pur și simplu mai repede și ne spălăm pe
undeva<
Planul lui Ben izvora din curajul disperării.
Lilian dezvoltă pe loc idei care să-l îmbunătățească.
— Avem nevoie de pături. Sau, mai bine, de o foaie de pânză
impermeabilă pentru a ține praful cărbunilor la distanță. Nu o să
reușim cu totul, dar măcar atât cât se poate. Aveți așa ceva în mină?
Cu siguranță. Și să ne îmbrăcăm în cele mai urâte haine ale noastre.
O să le aruncăm apoi, când ajungem la Christchurch – oricum o să
ajungem la gara pentru mărfuri, nu? Se va găsi pe acolo vreun
șopron, sau așa ceva, în care să ne putem schimba. Trebuie să
împachetez repede. Unde sunt lucrurile tale, Ben?
Ben o privi, fără să înțeleagă.
— Ben! Bagajele tale! Voiai să pleci așa cum ești? Fără haine de
schimb? Ți-ai luat pașaportul?
Ben nu se gândise atât de departe. De bună seamă că fugise de
acasă, cuprins de panică, iar acum trebuia să se mai întoarcă o dată
în oraș. Lilian suspină. Nu reușea, decât dacă împrumuta mașina.
Pe jos, nu ar fi putut străbate drumul până la șase, iar călare< Era
lipsit de orice șansă să-l ia pe Ben pe crupa lui Vicky.
Lilian însăși își dedicase mai mult de o clipă de reverie chestiunii
bagajului ei la marea plecare. Avu nevoie doar de câteva minute
pentru a alerga în casă și pentru a-și arunca într-o geantă o rochie
veche de casă și un palton la fel de ponosit, precum și câteva haine
de schimb. Pașaportul îi era la îndemână. În mai puțin de o jumătate
de ceas, Lilian fu gata de plecare. Trase ușa după ea, fără să se uite
înapoi. Entuziasmată de aventură, îl conduse pe Ben la grajduri.
Garajul fusese construit alături. Lângă el se găsea și o mică locuință,
care îi aparținea lui Roly, dar care era acum goală de luni de zile.
Spre norocul lui Lily.
Fata porni motorul și se sperie de zgomotul motorului care părea să
1826
rupă noaptea în două. Bineînțeles că din casă avea să se audă doar
slab, dar asta doar dacă ar fi fost cineva treaz<
Mary, fata în casă, nu dormea la familia Lambert, ci împreună cu
familia ei, în așezarea de mineri, iar Tim și Elaine dormiseră și în
timp ce Ben aruncase cu pietre. Încet, și pe cât de silențios posibil,
Lilian scoase mașina din garaj.
— Închide poarta, Ben! Atunci nu vor observa imediat, de
dimineață, că mașina lipsește< Nu, zăvorul din stânga!
Dumnezeule, nu poți nici măcar să închizi poarta fără să-ți prinzi
degetele?
Ben își sugea degetul mare zdrobit, în vreme ce Lilian scotea mașina
afară, pe stradă. Tremura acum de propriul curaj.
— Să mă mai duc încă o dată în casă? Și dacă se trezesc părinții mei?
— Au avut o zi lungă. Doar să nu dărâmi ceva pe scări. Du-te pur și
simplu înăuntru, caută-ți lucrurile și apoi am șters-o. Nu-ți uita
pașaportul!
Lilian petrecu enervată o jumătate de oră la volanul mașinii, la
câteva străzi distanță de casa din oraș a familiei Biller. Cu ochii
minții vedea mii de complicații. În cele din urmă, Ben se prăbuși pe
scaunul de lângă ea.
— Tata< murmură el. M-a prins<
— Ce? întrebă Lily. Și atunci, cum de ești aici? L-ai< Ben, doar nu l-
ai omorât sau împușcat sau așa ceva?
De obicei, așa se terminau cărțile și filmele, chiar dacă Lilian nu
credea că Ben era capabil de violență.
Ben clătină din cap.
— Nu, el mi-a dat asta<
Băiatul scoase din buzunar o hârtie de o sută de dolari.
— El< era cumva fantomatic, eu< eu mi-am luat lucrurile, dar mai
aveam nevoie de pașaport și el era în biroul lui și atunci am intrat,
iar acolo< el era acolo. În întuneric. Cu o sticlă de whisky. Nu a
făcut decât să mă privească și a spus<
1827
— Da? întrebă Lilian, pregătită să audă niște cuvinte de bun rămas,
pline de eroism.
— A spus: „Pleci?” Și eu am spus: „Da”. Și atunci a scos banii ăștia
din buzunar și a spus<
— Ce?
Lilian devenea încetul cu încetul nerăbdătoare. Oricum, observă că
Ben măcar avea la el o geantă cu haine, astfel că porni mașina.
— A spus: „Mai mult n-am acum”.
Ben înghiți.
— Și? întrebă Lily.
— Și nimic, făcu Ben. Atunci am plecat. Ah, da, am mai spus
„mulțumesc”.

Lilian răsuflă ușurată. Bine, nu era suficient de dramatică situația,

dar măcar Ben ieșise și, pe deasupra, primise binecuvântarea tatălui
său. Ea ar fi profitat, firește, de momentul prielnic și l-ar fi pus pe
Caleb să-i semneze acceptul de căsătorie. În orice caz, Ben se
gândise la pașaport.
— Ducem mașina în pădure, chiar lângă mina voastră, o vor găsi
acolo dimineață, zise Lilian. Ai cheia de la poartă sau trebuie să ne
cățărăm peste ea?

Ben avea cheia, iar vagoanele erau chiar acolo, exact cum le
descrisese el. Cu mai bine de o oră bună înainte ca locomotiva să
vină, nu era încă nimeni acolo, iar Ben și Lilian își săpară un locșor
cât mai confortabil pentru călătorie într-un munte de cărbuni de
piatră. Impresia că nu se vor murdări cu acest prilej era, de
altminteri, o iluzie. Când cei doi – trenul plecase demult și soarele
răsărise deja – traseră pânza, câteva ceasuri mai târziu, și își croiră
drum spre lumină, arătau ca niște mineri. Ben râse de fața de negru
a lui Lilian și îi sărută niște praf de pe nas.
— Oare pe unde om fi? întrebă ea, uitându-se la priveliștea
1828
uimitoare a Alpilor de sud.
Trenul trecea tocmai peste un pod mlădios, care părea să facă față
cu succes greutății. Lilian își ținu respirația. Sub ei se deschidea o
prăpastie prin care șerpuia un pârâiaș de munte, alb-albăstrui. În
spatele lor se zăreau vârfurile acoperite ici-colo de zăpadă.
— Suntem, cu siguranță, suficient de departe de Coasta de Vest,
rosti Ben, ușurat. Oare să ne fi observat deja dispariția?
— Cu siguranță, răspunse Lilian. Întrebarea e mai degrabă dacă știu
că am plecat cu trenul ăsta. Dacă se prind, ne vor aștepta la
Christchurch.
— Nu putem coborî mai devreme? se interesă Ben.
Lilian ridică din umeri.
— În mod normal, da, în Roleston de exemplu. Acolo e ultima
oprire înainte de Christchurch. Dar oare oprește acolo mărfarul?
Începu să gândească, cu voce tare.
— Va opri, în orice caz, la Pasul Arthur. Acolo va trebui să meargă
foarte încet, și acolo putem sări. Apoi, luăm trenul obișnuit, de
persoane, spre Christchurch.
— Și crezi că pe ăla nu-l controlează?
Ben se îndoia.
Lilian îl privi plictisită.
— Din ăla putem coborî în Roleston<
Pasul Arthur, o trecătoare abruptă, lega văile râurilor Otira și
Bealey. Trebuie să fi fost incredibil de greu și foarte periculos să
monteze acolo șinele, ba exista chiar și un tunel. Trenul se târa prin
pas, iar Ben și Lily ar fi putut sări din el cu ușurință. Însă, de multe
ori, se căsca un hău foarte adânc, chiar lângă șine. În cele din urmă,
așteptară până când gara le apăru înaintea ochilor. Deși mărfarul
trecu prin ea și scoase doar un singur șuierat, Lily, curajoasă, își
aruncă geanta din vagon și sări imediat înainte ca trenul să
pornească mai departe. Ben o urmă și se rostogoli cu succes.
Pământul fusese defrișat pentru calea ferată, iar în apropierea gării
1829
nu erau decât tufe. Mai departe, în direcția Christchurch, începeau
pădurile de fagi, un nou fundal al călătoriei dintre Christchurch și
Coasta de Vest.
Lui Lilian și lui Ben le era, cel puțin deocamdată, indiferentă
frumusețea peisajului care îi înconjura. Era mai important să
găsească un râu în care să se poată spăla cât de cât. Fiindcă zona
respectivă era plină de cursuri de apă, ei aflară repede un pârâu, iar
cei doi își încropiră acolo, râzând, o tabără. Apa se dovedi însă a fi
rece ca gheața. Deși ziua era însorită, tremurau doar la gândul de a
se uda sau chiar la gândul de a-și schimba hainele. Pasul Arthur era
situat cu mult mai sus decât Greymouth; acum, dimineața, era și
chiciură.
— Ai curajul să sari în el? îl șicană Lily și se dezbrăcă de ciorapii ei
complet înnegriți de praful cărbunilor.
— Dacă ai și tu curaj!
Ben își scoase, peste cap, cămașa. Firește că nu se gândise să-și
îmbrace vechiturile, ci își stricase o frumoasă cămașă de costum.
— Pentru asta ar trebui să mă dezbrac, făcu Lilian și își vârî degetele
în apa rece ca gheața.
— Asta oricum trebuie să o faci.
Ben arătă spre geanta ei cu haine de schimb.
— Nu de tot.
Lilian își plecă privirea, prefăcându-se rușinată.
— Dar o voi face, dacă o faci și tu.
Și își descheie rochia murdară.
Ben abia dacă mai simți frigul atunci când o privi cum își dă jos
corsetul, prezentându-i-se doar în lenjerie de corp.
— Tu acum! zise Lilian cu ochi strălucitori.
Privea fascinată cum Ben își dădea jos pantalonii.
— Deci, așa arată asta, observă ea atunci când el se găsi, în cele din
urmă, gol în fața ei. Mi-o imaginasem mai mare.
Ben roși.
1830
— E< depinde de vreme, murmură el. Acum tu<
Lilian își încreți fruntea. Apoi, se dezbrăcă, însă își trase într-o clipă
peste ea, tremurând, paltonul prăfuit.
— Imediat o să te faci neagră toată, zise Ben, dar ești foarte
frumoasă!
Lily râse, cam încurcată.
— Și tu ești murdar! strigă ea. Hai, te spăl!
Își înmuie combinezonul în apă și se năpusti asupra lui Ben. Imediat
după aceea, începură să se joace, tumultuos, ca niște copii, cu apa
rece ca gheața, stropindu-se și încercând să-și frece praful de
cărbune de pe trupuri. Lilian își adusese săpun, dar totuși nu era
prea ușor. Praful era unsuros, se lipea de ei, și ar fi fost nevoie de
apă caldă pentru a scăpa de el definitiv. Lilian se gândise totuși să-și
ascundă părul sub un batic. Ben trebui să-l spele pe al său și
aproape că îngheță de moarte. Rezultatul nu fu prea satisfăcător.
— Acum arăți mai în vârstă, rosti Lilian. Încărunțit înainte de
vreme.
Ben izbucni în râs. Rareori avusese parte de atâta distracție ca la
această hârjoneală zburdalnică din pârâul de la Pasul Arthur. Lilian
părea a fi în culmea fericirii.
— Dar sunt în continuare virgină, continuă, plină de reproșuri. Și
asta, deși m-am dezbrăcat complet. A fost, cu adevărat, prea frig.
Cum oare o fac eschimoșii?
În cele din urmă, cei doi purtau haine curate, chiar dacă mai
continuau să tremure. Ben nu se gândise la un palton călduros, iar
Lilian renunțase să ia cu sine o pelerină de schimb, fiindcă geanta ar
fi fost prea grea. Acum îi părea rău. Ben încercă să o țină în brațe,
pentru a-i fi cald, atunci când se întoarseră la gară pentru a aștepta
trenul de persoane spre Christchurch.
— Sigur, oprește aici? întrebă Ben.
Lilian încuviință, cu dinții clănțănind.
— Eu sper că e încălzit. Uite, aici suntem îndeajuns de aproape. Aici
1831
putem aștepta.
Arătă spre niște tufișuri din apropierea peronului și încercă să se
așeze pe geantă, ascunsă de tufe.
— Aici? Nu ar trebui< vreau să spun că am putea merge totuși pe
peron. Acolo ne-am putea cumpăra imediat și bilete și poate că au și
săli de așteptare<
— Ben.
Lilian se scărpină la baza nasului.
— Dacă vom intra acolo și vom cumpăra un bilet, primul lucru pe
care îl va face șeful de gară va fi să ne întrebe de unde venim. Și ce o
să îi spunem atunci? Că am venit pe jos din Alpi? Sau că ne-a
parașutat un avion? Ești mult prea sincer, Ben. Sper că nu va trebui
să ajungi vreodată hoț sau așa ceva, pentru a ne putea hrăni, așa
cum a făcut-o Henry Martyn din cântec. O să murim de foame<
— Și cum își imaginează doamna căpitan de pirați asta? întrebă Ben
jignit. Cumva, tot trebuie să ajungem în tren.
Lilian chicoti.
— „Doamna căpitan de pirați” sună bine! Chestia asta cu trenul e
simplă. Oamenii coboară des aici, pentru a se uita la Pas, pentru a-și
dezmorți picioarele. Ne băgăm printre ei și urcăm împreună Nu
cred că o să mai fie controlate aici biletele. Cine să mai trișezi aici, în
sălbăticie?
Într-adevăr, fusese penibil de ușor să se strecoare în tren la Pasul
Arthur. Cel mai mare pericol consta în a fi descoperiți de cine știe ce
persoane cunoscute – la urma urmei, familia Lambert și Biller
cunoșteau o jumătate de Greymouth. Din această cauză, Lilian și cu
Ben îi ocoleau cu mare grijă pe pasagerii pe care credeau că i-ar mai
fi văzut vreodată și, în cele din urmă, ajunseră într-un
compartiment cu pasageri din Christchurch. Un cuplu mai în vârstă
se dovedi a fi foarte amabil oferind chiar și mâncare tinerei perechi
înfometate.
— Soțul meu este miner, știți, zise Lilian calmă, chiar și numai
1832
pentru a explica nuanța cenușie din părul blond al lui Ben. Dar nu e
de viitor< vreau să spun că, desigur, e de viitor, toate minele
lucrează la capacitate maximă, chiar și doar din cauza războiului.
Noi< adică< familia Lambert construiește acum și o cocserie, dar,
deci, noi nu vedem în asta niciun viitor. Vrem să o luăm de la capăt
în Canterbury Plains, cu< mă rog, cu o reprezentanță de mașini de
cusut!
Elaine Lambert avea o mașină de cusut veche, Singer, pe care
William Martyn o convinsese să o cumpere în perioada în care lucra
ca reprezentant. Lilian crescuse cu gândul că a vinde lucrurile
respective ar fi mai folositor decât să coși la ele.
Ben tuși și încercă să-i facă un semn discret lui Lilian.
Tovarășii lor mai vârstnici se arătară, dimpotrivă, impresionați iar
doamna povesti cum venise în copilărie la Christchurch și cum
fusese adoptată de o familie de brutari. Mai târziu, se căsătorise cu o
calfă, iar azi îi conducea afacerea fiul ei. Lilian asculta cu atenție,
punea întrebările potrivite și mesteca în tot acest răstimp niște
gogoși minunate – proaspăt coapte în acea dimineață la Greymouth.
Fiica perechii se căsătorise acolo, tot cu un brutar.
— Încă o mai poți face, dacă ai mâini iscusite, tinere! îl încurajă
bătrâna doamnă. Nepotul meu a construit ceva din nimic, acolo, pe
Coasta de Vest!
Ben tuși din nou și doamna Rosemary Lauders îi mai oferi o
gogoașă.
În timp ce Lilian trăncănea mai departe, Ben se pierdu în
contemplarea peisajului minunat care aluneca prin fața ferestrelor.
Păduri de fagi, maluri visătoare ale unor râuri, dar și versanți
sălbatici făceau încet loc regiunii deluroase a subalpilor, mai puțin
aspră și, în cele din urmă, pășunilor nesfârșite din Canterbury
Plains.
Dacă familia Lauders continuă călătoria mai departe, spre
Christchurch, Lilian și Ben părăsiră, într-adevăr, trenul la Roleston.
1833
— Chiar a trebuit să vorbești neîntrerupt? întrebă Ben indispus, de
îndată ce coborâră în gară, cam dezorientați. Oamenii își vor aminti
de noi!
— Da, o tânără pereche căsătorită, din așezarea minieră! zise Lily,
fără nicio grijă. Hai, Ben, zău așa, cine să-i ia la întrebări? Se prea
poate ca părinții noștri să ne caute, sau George Greenwood. El se
pricepe la așa ceva, el găsește pe oricine. Dar la gara din
Christchurch nu vor aștepta detectivi și nu-i vor interoga pe
pasageri! Cel puțin, nu încă. Și mai târziu nici nu o să-i mai găsească
pe toți oamenii ăștia.
— Vom fi cu adevărat în siguranță când vom ajunge în Auckland,
zise Ben, îngrijorat.
Lilian încuviință.
— Orice oraș mare e bun. Hai, cu puțin noroc vom urca în curând în
trenul de Blenheim.

Restul călătoriei spre Christchurch se dovedi a fi mai periculoasă.

Deși câțiva fermieri îi luară pe anumite porțiuni de drum în căruță,
ajunseră în oraș abia către seară, când se lăsase deja întunericul. Ben
încercă să o convingă să ia o cameră undeva, dar, de această dată,
Lilian fu cea care ezită.
— Am mai fost cândva pe aici, Ben. M-ar putea recunoaște careva.
Chiar dacă nu ar afla că sunt Lilian, ar putea afla că sunt vreo
rubedenie a bunicii Gwyn. Cu toții semănăm destul de bine – în
afară de Gloria. Acesta e orașul lui George Greenwood. Dacă va face
mai târziu cercetări, va putea să ne ia urma.
— Și ce propune regina piraților? întrebă Ben, prost dispus.
După lungul marș pe jos nu mai îngheța, dar seara era din nou frig.
Ben își dorea apă fierbinte, pentru a se spăla, și un pat, cu sau fără
Lilian în el. Oricum, era cu mult prea obosit să se gândească la
„aia”.
În cele din urmă, cei doi ajunseră într-o gară de mărfuri și dormiră
1834
destul de bine pe o încărcătură de blănuri de oaie. În cușca de lângă
ei aștepta o cireadă de vite, gata să fie transportate mai departe, care
avu grijă să dea căldură suplimentară, dar și zgomot și mirosuri
puternice de bălegar și de urină.
— Ieri arătam ca niște negri, mâine vom puți! se plânse Ben. Ce mai
urmează?
Lilian îl privi plictisită și se cuibări strâns sub brațul său.
— Ben, totul e atât de romantic! Asta e povestea noastră de
dragoste! Gândește-te la Romeo și la Julieta!
— Ăia s-au înjunghiat, observă Ben, sec.
Lilian chicoti.
— Vezi, în cazul ăsta ne merge mai bine! îl anunță ea, căscă și
închise ochii.
Rămase și în acea noapte virgină și dormi ca un prunc.

1835
 4

Într-adevăr, oamenii se traseră discret din calea lui Ben și a lui

Lilian, atunci când se urcară, a doua zi, în trenul de Blenheim.
Mirosul de bălegar nu se lipise de ei, însă mirosul de lanolină al
lânii le rămase mult timp impregnat în haine. Lui Lilian îi era
indiferent, avea cu atât mai mult loc la fereastră. Deși drumul dintre
Christchurch și Blenheim nu era neapărat la fel de încântător ca
drumul prin Alpi, mai erau totuși destule de văzut. În special coasta
o fascina pe fată. Erau plaje albe ca zăpada, dar și porțiuni cu stânci
care se prăvăleau abrupt în mare. Localitățile prin care trecea trenul
erau, cele mai multe dintre ele, mici, mai degrabă comparabile cu
Haldon sau Greymouth. Ramura de bază a economiei de aici era
oieritul. Abia la câțiva kilometri dincolo de Blenheim se întindeau
primele dealuri cu vii.
Ben și Lilian erau fericiți că bătea soarele. Regiunea din jurul
Blenheim-ului avea cea mai bună climă din întreaga Insulă de Sud;
ploua cu mult mai puțin decât în Christchurch, asta ca să nu mai
pomenim de aspra Coastă de Vest. Lilian, care mai fusese acolo cu
tatăl ei, povestea încântată despre varietatea faunei și a florei.
— Poate că o să vedem chiar și balene pe parcursul călătoriei pe
mare! Și pinguini! Ultima dată am făcut un tur cu barca de-a lungul
coastei. A fost extraordinar!
Ben putea adăuga și el câteva aspecte științifice; scrisese cândva, la
Cambridge, un referat despre flora Insulei de Sud, la cursul de
biologie. Lilian se întreba dacă îi plictisise la fel de mult pe ceilalți
elevi, ca pe ea. Dar, la un moment dat, încetă să mai fie atentă la
conținutul prelegerii, și se lăsă învăluită de vocea lui mult iubită.
Ben fu nevoit să o trezească atunci când trenul ajunse la Blenheim.
Călătoria durase aproape întreaga zi, iar Lilian și cu Ben erau prea
obosiți pentru a se mai gândi la vreo manevră de învăluire. Astfel,
1836
ei nu coborâră înainte de Blenheim și stabiliră la unison să ia o
cameră la o pensiune, în loc să-și caute din nou un loc ascuns pentru
a înnopta.
— Mâine vom fi oricum pe bac, și atunci nu mai contează! zise
Lilian și se lipi de Ben, în timp ce părăseau gara, ținându-se de
mână. Doar că nu ai voie să roșești când mă vei prezenta drept
„Doamna Biller”. Altminteri, oamenii se vor gândi că îi păcălim!
Cei doi se hotărâră în cele din urmă pentru un hotel mai serios. Nu
era chiar foarte ieftin, dar, chiar dacă nu vorbiseră despre asta, era
evident că plănuiau să își consume acolo noaptea nunții. Ben plăti
cu generozitate din banii primiți de la tatăl său, ceea ce diminuă
puțin suma. Dacă se mai adaugă bacul și poate o noapte în Wellington, își
zise el, s-a dus toată bogăția mea.
Lilian nu-și făcuse prea multe gânduri în acest sens. Scoase la iveală,
ca de la sine înțeles, toată averea ei economisită: puțin peste trei sute
de dolari. Tim Lambert își plătise mereu fiica pentru că lucrase la
birou – spre deosebire de Florence Biller, care considera munca lui
Ben drept un aport la averea familiei. Și, chiar dacă Lilian cheltuise
lunar mici averi pentru hârtie de scrisori într-o cantitate ieșită din
comun, parfumuri, volume de poezii și romane romantice mai
rămăsese destul de mult. Ascunsese banii sub saltea.
— Dota mea! zise ea, mândră.
Ben o sărută și inspectă apoi, împreună cu ea, camera curată și
încăpătorul pat conjugal – și, mai ales, baia, dominată de o imensă
cadă sprijinită pe patru labe de leu.
— Aici încăpem amândoi! râse Lilian.
Ben roși din nou.
— Nu știu dacă< se cade?
Lilian își dădu ochii peste cap.
— Nimic din ceea ce facem aici nu se cade. Și ne-am mai dezbrăcat
deja odată. Între Pasul Arthur și locul acesta nu e nicio diferență – în
afară de faptul că apa e caldă!
1837
Bălăcitul împreună în apa fierbinte, parfumată, făcu să dispară
ultimele rețineri ale celor doi. Își spălară unul altuia părul, își
săpuniră trupurile – și, de data asta, Lilian nu se mai plânse de
mărimea sexului lui Ben. Înainte însă de a apărea pericolul, ca la
încercarea de a o dezvirgina, să se înece, ea ieși din vană și fugi în
pat. Ben se uscă cât de cât, atât pe el cât și pe ea, înainte de a o mai
încerca o dată.
După un preludiu lung, cu mângâieri și cu sărutări, niciunul dintre
ei nu știu cum să continue cu adevărat, iar Lilian se plânse imediat
ce deveni neplăcut. În cele din urmă, actul sexual reuși, iar extazul o
făcu să treacă de mica durere. Ben se ridică, aproape triumfând, de
pe ea. La urmă, cei doi râseră și plânseră de fericire, se ghemuiră
unul în altul și se alintară din nou.
— A fost bine? șopti Lilian, atunci când se dezlipiră, în cele din
urmă. Puțin sânge e de bună seamă normal. Adică, cel puțin, așa
spun fetele de la internat. Bine că mâine vom pleca, înainte de a veni
camerista, altminteri ar trebui să plătim cearșaful. Auzi, mi-e foame!
Ne comandăm ceva în cameră?
Cu gustarea nocturnă și cu dejunul opulent de dimineață, cheltuiră
aproape tot restul averii lui Ben, dar hotărâră ca, pentru asta, să
economisească la nunta adevărată. A doua zi, pe bac, erau atât de
fericiți, încât ar fi putut zbura până la Wellington. În timp ce
aproape tuturor pasagerilor li se făcuse rău de mare, Lilian și Ben
încercară o plimbare pe punte și izbucniră în râs de cum se clătinau
pe pământul care le fugea de sub picioare.
În cele din urmă, ajunseră la Wellington și luară imediat trenul spre
Auckland. Lilian visa la un vagon de dormit, dar asta le-ar fi
aruncat în aer tot bugetul. Așa încât dormi în prima noapte a
călătoriei pe locul ei, strâns lipită de umărul lui Ben, care abia dacă
avu curajul să se miște. Nu prea îi venea să creadă în cadoul pe care
i-l făcuse soarta prin această fată. Pe când trenul străbătea întreaga
Insulă de Nord, el compunea în gând noi poezii.
1838
După o zi și încă o noapte petrecute pe roți, ajunseră la Auckland
odată cu primele raze ale soarelui. Nu se merita să mai ia o cameră
de hotel pentru ultimele ceasuri ale nopții. În schimb, Lilian
propuse să pornească imediat în căutarea unei locuințe. Se interesă
deja de la gară.
— Căutați în zona de vest, îi sfătui amabilul șef de gară. Asta dacă
nu cumva sunteți mai bogați decât păreți a fi.
— Unde e universitatea? întrebă Ben.
Bărbatul le explică pe scurt, iar cei doi se îndreptară mai întâi, spre
campus, fascinați de clima plăcută și de căldura din orașul
subtropical.
— Palmieri! se miră Lilian. Și copaci uriași kauri! Totul e mult mai
mare decât acasă!
Universitatea, care consta din doar câteva clădiri, se afla pe Princess
Street. După construcțiile impunătoare din Cambridge și din
Oxford, Ben le găsi cam dezamăgitoare, dar, la urma urmei conta ce
se petrece în interior. Obosiți și înfometați, dar și bine dispuși după
primul succes parțial al aventurii lor, cei doi băteau străzile din
jurul campusului, așteptând până când se deschise o ceainărie.
Lilian întrebă imediat acolo și de o locuință.
— Sunteți studenți? se interesă fata care făcea aprovizionarea cu ouă
și cu produse proaspete de patiserie. Arătați a fi încă destul de
tineri.
— Soțul meu e student! zise Lilian, plină de importanță. Vârsta este
înșelătoare. A fost bursier la Cambridge, dar a trebuit să plecăm de
acolo din cauza războiului, au căzut multe bombe și din astea.
— La Cambridge? întrebă fata, mirată.
— Ei, nu chiar direct, încercă Ben să salveze ce mai era de salvat.
Dar ești mereu sub presiunea de a te oferi ca voluntar în armată.
Universitatea este pustie, anumite corpuri de clădire sunt folosite ca
lazarete și e foarte ciudat să studiezi limbi străine când în jurul tău
1839
lumea se năruie, la propriu.
Ben trăise în Anglia în primele luni ale războiului și știa ce spune.
Fata dădu înțelegătoare din cap.
— Deci, anglistică? voi ea să știe. Romanistică? Nu prea avem noi
un renume pentru asta, deocamdată înflorește doar facultatea de
chimie.
Părea a ști despre ce vorbește. Ceainăria era, cu siguranță,
frecventată numai de studenți și de profesori.
— Studii maori, zise Ben. Lingvistică comparată.
— Și cu asta vrei să-ți hrănești familia? întrebă chelnărița râzând și o
trecu în grabă pe Lilian în revistă. Sunteți cu adevărat căsătoriți?
Ben roși, dar Lilian încuviință.
— Și avem nevoie urgent de o locuință. Sau de o cameră<
— Întrebați la universitate când te înscrii, îi sfătui fata. Sau mergeți
pur și simplu prin oraș și uitați-vă pe unde e afișat „De închiriat”.

Lilian ar fi rezolvat mai degrabă întâi problema locuinței, dar

înțelese că drumul pe la universitate e mai promițător. Băură așadar
ceai până când se deschise biroul de înscrieri, iar Lilian așteptă
răbdătoare până când Ben își prezentă toate documentele de studii
pe care le obținuse până atunci. După cum se arătau lucrurile, l-ar fi
luat cu brațele deschise, deoarece universitatea încă își mai extindea
facultățile. Voia să se adreseze în mod special domeniului de studii
maori așa că, un student licențiat de la Cambridge fu considerat o
adevărată comoară. Tinerii din birou – de bună seamă studenți care
mai făceau un ban în plus – îi dădură lui Ben imediat numele și
adresele profesorilor responsabili de materie, îi puseră în mână un
catalog al cursurilor din acel semestru și îl sfătuiră să se întoarcă
spre amiază.
— Domnii profesori nu încep atât de devreme, zise unul dintre ei,
făcând cu ochiul. Probabil că nici în bătrâna Anglie lucrurile nu sunt
altfel?
1840
Înainte să înceapă o discuție mai mult sau mai puțin academică
despre profesorii universitari, Lilian se amestecă și ea și întrebă de o
locuință. Era moartă de oboseală, chiar dacă nu neapărat și
împotriva ideii de a mai repeta noaptea nunții, scurt, înainte de a
merge la culcare. Pentru aceste nevoi însă, era neapărată nevoie de
un pat.
— Avem și o listă cu proprietari, zise unul dintre tineri, îndoindu-se
însă că vor avea succes. Câteva doamne primesc și fete, dacă au
referințe bune, dar un cuplu căsătorit?
Lilian luă totuși, lista mulțumind și, în următoarele ceasuri Io
trecură pe la toate locuințele, fără niciun succes, după cum se
temuseră. Cele mai multe dintre camere erau niște cuști minuscule.
Două persoane nici nu ar fi avut loc acolo. Făcând abstracție de
aceasta, niciun proprietar nu se gândea să-și dea locuința unei
familii întregi.
— Nu, fără copii, acum sunteți doi, dar într-un an vor fi plozi, dacă
nu o fi deja de pe acum unul pe drum! Și atunci, la bătrânețe o să
am parte de toate zbieretele alea de prunci.
Lilian ascultă, lipsită de curaj, comentariul singurei proprietărese a
cărei ofertă putea fi luată în considerare. O cameră mare, luminoasă,
chiar vizavi de campus.
— Vor fi plozi într-un an? întrebă Lilian cu ironie, atunci când se
aflară din nou în stradă.
Ben o privi speriat.
— Ar fi puțin cam devreme?
Pe de altă parte, nu avea nicio idee cum se putea evita asta.
— Ce facem acum?
— Mergem prin oraș și căutăm, așa cum a spus fata. Dar mai întâi,
mâncăm ceva. Ceainăria arăta bine. Poate că are ospătărița de acolo
încă vreo idee.
Cei doi avură însă ghinion. În locul fetei de dimineață, acum servea
în cafenea o femeie mai în vârstă, mai degrabă neprietenoasă, care
1841
nu știa nimic de vreo locuință de închiriat. Optimismul lui Lilian era
neștirbit. O luară spre vest, după cum îi sfătuise șeful de gară,
căutând locuințe, stradă după stradă. Plecară din cartierul
universitar. În partea de vest a orașului locuiau mai degrabă
meșteșugarii și muncitorii orașului, decât studenți și profesori.
Primele două locuințe pe care le găsiseră de închiriat se aflau
deasupra unei tâmplării și a unei brutării. Lui Lilian îi ploua în gură
la mirosul pâlnii proaspete, însă proprietarii nu erau foarte încântați
să închirieze unei perechi tinere, care nu avea nici măcar de lucru, ci
numai vise.
— Sunteți student? Și cum intenționați să-mi plătiți chiria?
Ultima chirie era mare, după cum spunea Lilian. Treziți la realitate,
merseră mai departe și se apropiară din ce în ce mai mult de
cartierul portuar, în care se aflau case mai puțin onorabile. Într-un
târziu, Lilian descoperi un anunț pe ușa unei cârciumi cam slinoase,
deasupra căreia se afla o locuință. De fapt, era vorba despre o
cameră mare, cu o nișă pentru gătit și o toaletă pe culoar.
— Seara este uneori cam multă gălăgie, recunoscu proprietarul. Și
mobila< mă rog< A trebuit să-i dau afară pe ultimii chiriași. Niște
indivizi<
Mobilele erau jegoase, pline de lichide lipicioase, iar în chiuvetă încă
se mai găseau vasele murdare ale ultimilor locatari. Părea a fi< vii.
Ben se strâmbă scârbit atunci când văzu larvele de muște de
deasupra.
— O șobolănărie! făcu el, atunci când proprietarul se întoarse în
cârciumă, spunând:
— Uitați-vă la ea în liniște, dar nu șterpeliți nimic de aici!
Dar nu era nimic ce ar fi putut fi furat.
— Dar este ieftină! zise Lilian.
Era, într-adevăr, ieftin, din banii ei ar fi putut locui aici luni întregi.
— Bine, lumea este cam necivilizată, dar într-un anume fel se și
potrivește. La urma urmei, ești un poet, un artist<
1842
— Crezi că mai și plouă, pe deasupra?
Ben se gândi la tabloul de Spitzweg.
Lilian râse.
— Ei, are farmec! Asta trebuie să te inspire!
— Este o șobolănărie, repetă Ben.
— Dacă vom face o curățenie serioasă și dacă vom cumpăra alte
mobile, nici nu e chiar atât de rău! Hai, Ben, altceva nu găsim.
Acceptăm, deocamdată. La urma urmei, o să cumpărăm azi încă un
pat<
Nici măcar Lilian nu se putu convinge de bunăstarea saltelelor
pătate și a patului șubrezit.
După câteva ore, curățaseră camera cât de cât și trataseră podeaua și
pereții, la dorința expresă a lui Ben, cu o soluție dezinfectantă. Într-
un magazin pe care proprietarul li-l recomandase cumpărară un pat
folosit, dar cu arcuri bune, care văzuse cu siguranța și zile mai bune,
și repetară, într-un târziu, noaptea nunții în propria lor casă. În tot
acest timp, în cârciuma de sub ei era un vacarm de nedescris. „Cam
tare” era prea puțin spus. Să crești aici un copil – observația
proprietăresei nu îi ieșea niciunuia din cap – părea a fi cu totul și cu
totul de neconceput.
Lilian și Ben stabiliră să nu se ajungă acolo în niciun caz, dar nu
lăsară în acea noapte nimic neîncercat pentru a se apropia de
chestiune<

— Întrebarea nu este dacă îi putem găsi. Întrebarea este dacă vrem

să-i găsim, observă George Greenwood.
Și, după interogatoriul atent al tuturor pasagerilor din tren, nu le
fusese greu, nici lui și nici familiei Lambert, să ia urma lui Lilian și a
lui Ben, până la bacul spre Wellington. Singura dificultate constase
în prima etapă a călătoriei lor – durase aproape două zile până când
Florence Biller se arătase dispusă să coopereze și să permită
cercetarea trenului de marfă provenit din mina ei. La Christchurch,
1843
vânzătorul de bilete își amintise imediat de Ben, iar la Blenheim
lucrurile deveniseră și mai ușoare.
Tim Lambert turbase de furie atunci când auzise că tinerii
înnoptaseră la acel hotel din Blenheim. Elaine o luă mai lejer.
— Dragule, asta era însă de așteptat. Și acum, Insula de Nord?
Familia Biller ar trebui să afle asta. Ce-ar fi dacă ne-am întâlni într-
un loc neutru?

Biroul lui Tim Lambert nu era chiar un loc neutru, dar o întâlnire
acolo fusese tot ceea ce Elaine Lambert putuse să obțină de la
George.
— Probabil că Florence oricum știe tot. Ceea ce aflăm noi, ar putea
să afle și ea singură!
Însă nu atât de ușor ca George Greenwood, a cărui firmă avea
reprezentanțe în aproape toate orașele mai mari din Noua Zeelandă.
Și, după cum se dovedise, familia Biller nu făcuse nicio căutare în
acest sens. Florence părea să fie hotărâtă să uite pur și simplu de
denaturatul ei fiu mai vârstnic. Doar Caleb acceptase invitația lui
Tim de a se întâlni.
— Sunt convins că fiul meu nu are niciun fel de intenții necinstite, îi
spuse el, ușor rușinat, lui Elaine, după ce se salutară.
Tim fornăi supărat.
— Sunt convins că nu trebuie să o care după sine cu forța pe fiică-
mea, zâmbi Elaine. Dar să rămânem la fapte, Caleb. Aici nu are
niciunul dintre noi să-i facă celuilalt vreun reproș. Întrebarea este
doar ce facem mai departe.
George Greenwood încuviință.
— Și, după cum am spus, putem să-i urmărim mai departe. Cei doi
sunt pe Insula de Nord și putem presupune că se vor stabili într-
unul dintre orașele mai mari. Probabil într-un oraș universitar – la
urma urmei, nu se poate presupune că fiul dumneavoastră va intra
ca oier la vreo stână sau că se va angaja în minerit, nu-i așa,
1844
domnule Biller?
Caleb clătină din cap.
— De ele a fugit, zise el, strângând din dinți. Într-o oarecare măsură,
este și vina noastră<
Elaine aproape că simți dorința de a-l consola.
— Deci, Wellington sau Auckland, zise ea.
Greenwood încuviință.
— Dacă vreți să-i găsiți, aș sugera un detectiv particular<
— Cum adică, dacă? întrebă Tim. Bineînțeles că îi vom aduce
înapoi, sunt doar niște copii!
— Dacă mai pierdem câteva săptămâni, probabil că vor fi deja
căsătoriți, dădu Elaine de gândit. Dacă nu sunt încă de pe acum. O
cred pe Lilian capabilă să devanseze ziua lui Ben.
— Dar astea sunt năzbâtii! răbufni Tim. Un foc de paie! Așa ceva nu
are cum să țină o viață întreagă!
Elaine își încreți fruntea.
— Nici eu nu am fost mult mai în vârstă când am venit la
Greymouth. Asta nu te-a deranjat prea tare.
— Te rog, Lainie, ei au șaisprezece și șaptesprezece ani!
— Prima dragoste poate fi uneori destul de zbuciumată.
George Greenwood zâmbi cu înțelepciune. Trebuie că știa el despre
ce vorbește, la urma urmei, prima lui dragoste, puternicul foc de
paie pentru profesoara Helen Davenport, îi hotărâse destinul.
Interesul său pentru soarta de mai târziu a lui Helen îl adusese în
Noua Zeelandă, unde nu se îndrăgostise numai de țară, ci și de soția
lui de mai târziu, Elizabeth.
— Am putea anula căsătoria, insistă Tim.
— Și după aceea? întrebă Elaine. O trimitem pe Lily la Queenstown,
unde sperăm că se va găsi posibilitatea de a o ține într-o colivie, iar
Ben va ajunge într-o mină? Este cu totul și cu totul nerealist. Tim
indiferent cât de mult mi-aș dori să știu unde este Lily și ce face, cel
mai bine e să-i lăsăm în pace. Să încerce liniștiți să stea pe picioarele
1845
lor; asta nu le poate strica în niciun caz. Cei doi sunt, totuși răsfățați,
nu vor suporta situația prea mult timp. Dacă le va mergi rău, se vor
întoarce ei!
— Lilian ar putea rămâne gravidă! exclamă Tim.
Caleb roși.
— Asta poate s-a întâmplat încă de pe acum, zise Lainie. Cu atât
mai bine, dacă măcar se căsătoresc. Privește lucrurile așa, Tim:
copilul va moșteni mina Biller! Îți poți închipui ceva ce ar putea-o
enerva și mai mult pe Florence?

În aceeași zi, Lilian Helen Lambert și Benjamin Marvin Biller se

căsătoriră în Auckland. Declarațiile de acord ale părinților
falsificate, așa cum era și data de naștere din actele lui Ben. Lilian își
aminti de descrierile acestor procedee din aventurile lui Sherlock
Holmes sau dintr-un alt roman pe care îl citise cu aviditate pe
parcursul vieții. Cu doar câteva tușe atente din peniță, Ben
împlinise șaptesprezece ani. Acordul de căsătorie al lui Tim
Lambert primi o autenticitate deosebită, prin utilizarea hârtiei
originale de scrisoare. Coala pe care Lily o luase cu sine era ea cam
mototolită, dar ofițerul stării civile nu pusese nicio întrebare.

1846
 5

— Domnișoară Gwyn, ce se întâmplă cu tânăra domnișoară Gloria?

Maak se luptase, fără doar și poate, multă vreme cu respectiva
întrebare, dar acum îndrăznea să i-o adreseze Gwyneirei. Dacă ar fi
fost cinstită cu sine, ea o aștepta demult.
— Vrem cu toții să fim amabili cu ea, dar este pur și simplu
urâcioasă. Mai devreme mă gândeam că îl va bate pe Frank, dar el
nu voia decât să o ajute să urce pe cal.
Gwyneira se gândise deja la ceva rău, atunci când o văzuse pe
Gloria plecând călare. Mult prea repede pentru calul încă neîncălzit.
De parcă furiile i-ar fi suflat în ceafă. Bineînțeles că Ceredwen, iapa
neagră pe care o alesese fata, nu avea voie să fie mânată în mod
special. Ceredwen era vioaie și nărăvașă, iar Gloria nu era pe
măsura temperamentului ei. După atâta vreme și fără practică,
Gwyn nu și-ar fi sfătuit strănepoata să ia tocmai acest cal, dar Gloria
refuzase toate recomandările și sfaturile. Frank Wilkenson avusese
cel mai mult de suferit, poate fiindcă își dădea toată silința față de
fată. Lui Gwyn i se păru că era ușor îndrăgostit – și Gloria nu ar fi
știut cum să se comporte într-o atare situație. Wilkenson nu fusese
însă în niciun fel insistent, ci păruse să se mulțumească să o
venereze pe fată de departe. Un mic zâmbet din când în când sau
acceptarea numeroaselor servicii pe care le oferise l-ar fi făcut
fericit, dar Gloria îi trata nepoliticos și, conform spuselor lui Maaka,
chiar în acea zi ea ridicase până și cravașa la el, fără niciun motiv.
Dacă lucrurile mergeau astfel mai departe, tânărul avea să își dea în
curând demisia, iar Gwyneira avea să piardă un colaborator
important.
Ceilalți oieri, în marea lor majoritate maori, aveau mai puține
probleme cu tânăra stăpână. Și ei se țineau departe de ea, după ce
Gloria ridicase de două-trei ori tonul la ei. Din contră, lui Frank asta
1847
părea să-i dea aripi – probabil, era el de părere, fata voia să fie
cucerită.
Gwyn suspină.
— Nu știu, Maaka, zise ea, în cele din urmă. În casă se comportă
altfel, iar Kiri și Moana și-ar dori foarte mult să o răsfețe. Ar trebui
să-l faci însă pe Frank să înțeleagă că vorbește serios. Nu se joacă.
Dacă nu vrea să flirteze, atunci el va trebui să accepte asta.
Maaka încuviință. Bărbaților maori li se părea mai ușor ca unor
pakeha. În cazul lui, fetele aveau dreptul tradițional de a alege.
— Cum se descurcă cu oile?
Gwyneira nu voia, de fapt, să discute problemele Gloriei cu
angajatul său, dar acum începuse deja această discuție cu Maaka și o
interesa foarte mult opinia lui. Gloria participa de ceva vreme din
nou la munca de la fermă. Prin Nimue avea la dispoziție un câine
ciobănesc, iar lucrul cu animalele îi făcuse dintotdeauna plăcere.
Maaka ridică din umeri.
— Păi, na, domnișoară Gwyn, ce să mai spun despre asta?
Bineînțeles că nu are o experiență prea mare. Acum, asta nici nu ar
fi atât de rău, Nimue îi citește toate comenzile din priviri, iar ea știe
să lucreze cu animalele. A avut dintotdeauna, la fel ca domnul
Jack< Ați primit în sfârșit vești de la el?
Maaka încercă să schimbe subiectul.
Gwyneira scutură însă din cap.
— Nimic, în continuare. Doar vestea aceea de acum câteva luni,
cum că ar fi fost rănit în lupta de la Gallipoli. După trei întrebări
adresate conducerii armatei! Gallipoli nu mai are nicio relevanță
pentru ei. Luptătorii ANZAC au fost risipiți în cele patru vânturi.
Va trebui să așteptăm până când Jack ne va da de știre. Sau<
Se opri. La fel de târziu ca știrea referitoare la rănirea lui, ar fi putut
să primească, vreodată, o scrisoare de condoleanțe. Gwyneira
încerca pe cât posibil să nu se gândească la asta.
— Ce voiai să spui despre Gloria? i se adresă ea din nou lui Maaka.
1848
Maaka trase adânc aer în piept.
— Se poartă bine cu animalele, domnișoară Gwyn, dar cu oamenii
nu. Nu ascultă de nimeni și se izolează. Ar trebui să înțeleagă că
lucrăm în echipă, mai ales când e vorba de vite. Nu e proastă, dar se
pare că pur și simplu nu e în stare. Marama spune<
— Ce spune Marama? se interesă Gwyn.
— Marama spune că ar fi la fel ca atunci când cânți. Când toți
nimeresc sunetul, dar unul< unul rămâne fără aer. Are impresia că
se sufocă. Și când reușește să respire din nou< atunci nu mai poate
decât să strige.
Gwyneira căzu pe gânduri.
— Ar trebui să înțeleg ce spui? întrebă ea apoi.
Maaka ridică din umeri.
— O știți pe Marama<
Gwyn încuviință. Nora ei era extrem de inteligentă, dar vorbea în
pilde.
— Bine, Maaka. Spune-i lui Frank să se abțină. Și dă-i Gloriei o
ocupație la oi și la câini, acolo nu se poate întâmpla nimic rău. Și
da< și du-o pe iapa de călărie la armăsar. Știi despre ce vorbesc, pe
Princess a Gloriei<
Gloria îl lăsă pe Ceredwen să galopeze, până când atât călăreața cât
și calul rămaseră fără suflu. Nimue alerga după ei, cu limba scoasă.
În mod obișnuit, Gloria era atentă cu ea, însă în acea zi nu voia
decât să plece de acolo, cât mai repede cu putință. Știa că
reacționase prea exagerat, nu ar fi avut voie să-l lovească pe Frank
Wilkenson. Dar atunci când îl luase pe Ceredwen de căpăstru și îi
pusese mâna pe scăriță, ceva explodase în ea. Văzuse roșu în fața
ochilor; voia doar să se mai elibereze. Nu se întâmpla pentru prima
dată, dar până atunci această reacție fulgerătoare, instinctiva, fusese
mereu de folos. Când bărbații îi vedeau în ochi furia teribilă,
scânteierea cuțitului în mână, o lăsau în pace, dar la Kirward
Station nu făcea decât să ajungă astfel în dificultăți – probabil că
1849
Maaka vorbea deja cu bunica Gwyn.
Gloria avea niște vagi sentimente de vinovăție, dar, până la urmă,
furia câștiga teren. Bunica Gwyn nu putea face nimic. Să mai fie
trimisă de acasă încă o dată, asta nu avea să mai permită Gloria, la
urma urmei nu o puteau lega fedeleș. În afară de asta, Kurei și lui
William nu prea părea să le mai pese de ea. Erau în continuare în
America, din nou în New York, iar spectacolul lor se mutase pe
Broadway. Referitor la reapariția Gloriei, aproape că nu avuseseră
nicio reacție, ceea ce o făcuse pe bunica Gwyn să răsufle vădit
ușurată.
După câte se părea, Kura nu voia să vândă ferma. Familia Martyn
era fericită în Lumea Nouă și înota în bani. Bunica Gwyn cu
siguranță nu avea să tulbure apele, plângându-se de strănepoata ei.
Gloria se îmbătă pentru puțină vreme cu puterea ei: ea era
moștenitoarea. Putea face și desface după bunul ei plac!
De fapt, ar fi vrut să mâne câteva oi gestante pe pășunile de iarnă,
dar după scandalul cu Frank uitase de animale. Să se întoarcă acum
era lipsit de sens. Mai bine controla punctele de lucru – sau călărea
până la Inelul Războinicilor din Piatră. De la întoarcerea ei fusese
acolo o singură dată, pentru a trece pe la mormântul bunicului
James. Atunci o însoțise însă pe bunica Gwyn, iar Gloria se simțise
inhibată și ținută sub observație. Chiar fusese nevoie ca Gwyneira
să-i corecteze necontenit ținuta pe cal și felul în care ținea hățurile?
Nu se uita prea scrutător, nu dezaproba ea faptul că Gloria nu
plângea la groapa soțului ei? Gloria se lupta mereu cu această
nesiguranță atunci când era împreună cu Gwyneira și, oricum, nu
era nici în rest nimeni la Kirward Station în a cărui prezență să se
simtă în siguranță. Maaka voia să-i explice cum trebuia să mâne
vitele, Frank Wilkenson credea că știe care cal i se potrivește cel mai
bine< Toți nu făceau decât să o chinuie, era ca la Oaks Garden< nu
putea să-i facă nimănui pe plac<
Prinsă între furie și gânduri, Gloria ajunse la formațiunea din piatră
1850
de la poalele podișurilor, care, lăsa o ușoară impresie a unei camere
dezordonate a unui copil uriaș. Stânci imense formau un cerc,
aproape comparabil cu formațiunea de menire de la Stonehenge.
Numai că, în acest caz, natura le plăsmuise, nu mâna omului.
Maorii vedeau în Inelul Războinicilor din Piatră un capriciu al zeilor
iar pământul le era sfânt. În afară de anumite zile sau ceasuri,
obișnuiau să evite acele locuri pe care le considerau a fi tapu. Inelul
Războinicilor din Piatră le aparținea în cea mai mare parte numai
spiritelor – asta dacă nu veneau niște pakeha, care să le deranjezi
liniștea. Dar spiritele, așa cum obișnuise bunicul James să hulească
din când în când, se supărau mai puțin pentru asta decât o făcea
căpetenia Tonga, care se enerva cu o deosebită plăcere ori de câte
ori se rătăceau câteva oi prin locurile sacre ale poporului său.
Cu atât mai mirată fusese acum Gloria când văzuse rotocoale de
fum care se ridicau din Inelul Războinicilor. Când se apropie, văzu
un foc mic, lângă care se oprise un maori tânăr.
— Ce faci aici? strigă ea la el.
Tânărul păru să se trezească dintr-o meditație adâncă. Își întoarse
chipul spre ea, și Gloria se sperie la început. Fața bărbatului era
acoperită de moko, tatuajele tradiționale ale poporului său. Linii
sinuoase se întindeau deasupra sprâncenelor sale, pornind de la
nas, coborând peste obraji, mergând în jos spre bărbie. Gloria
cunoștea acest ornament, Tamatea obișnuia să machieze dansatorii
Kurei cu el seară de seară, și până și Marama și oamenii săi își
vopseau acest moko, înainte să înceapă haka-urile sau când
sărbătoreau ceva doar între ei. Dar atunci ei purtau costumele
tradiționale din frunze uscate. Acest tânăr purta blugi și o cămașă
de flanel, așa cum o făcea orice muncitor de la o fermă.
— Tu ești Wiremu, zise Gloria.
Bărbatul încuviință, nu fără a se arăta ușor mirat că ea îl
recunoscuse. Fiului căpeteniei îi stătea scris pe frunte numele.
Nimeni altul din generația lui nu mai era tatuat. Maorii Insulei de
1851
Sud rupseseră repede, după sosirea pakeha-ilor, cu această tradiție –
adaptaseră hainelor albilor și felului în care aceștia arătau, pentru a
se bucura, astfel, de un standard mai bun de viață. Pe Te wata Maui,
viața fusese întotdeauna dură, iar băștinașii pragmatici schimbaseră
cu plăcere vechile obiceiuri, care păreau să le inspire frica pakeha-
ilor, pe munca la ferme, semințe, mâncare și căldură. Ei acceptau cu
promptitudine și atunci când li se oferea șansa la educație – tatăl lui
Tonga pusese mare preț să-și trimită fiul la școala lui Helen
O’Keefes. Însă Tonga insista să fie și să rămână maori. În
împotrivirea lui față de familia Warden, își tatuase ca adult
însemnele tribului pe piele, iar pe fiii lui îi marcase astfel de mici.
Wiremu aruncă încă un lemn în flăcări.
— Nu ai voie să aprinzi focul aici! îl informă Gloria. Locul e tapu!
Wiremu clătină din cap.
— Nu am voie să mănânc nimic aici, o corectă el. Dacă aș rămâne
mai mult, ar trebui să postesc. Dar nimeni nu mă poate obliga să
îngheț atunci când vorbesc cu spiritele.
Gloria încercă să rămână în continuare furioasă, dar nu reuși decât
să zâmbească. Își conduse calul în cerc și fu recunoscătoare că
Wiremu renunțase să-i mai comenteze acțiunea. Nu era deloc sigură
dacă tapu permitea prezența călăreților.
— N-ai vrut să mergi la universitate? îl întrebă ea.
Își amintea ca prin ceață de o scrisoare de la bunica Gwyn. Wiremu
fusese la un liceu din Christchurch și dorise să meargă în continuare
la Christ College sau la universitatea din Dunedin. Notele lui ar fi
fost suficient de bune, iar Dunedin nu se opunea în niciun fel în a-l
accepta pe fiul căpeteniei.
Wiremu scutură din cap.
— Am fost la Dunedin.
— Dar? întrebă Gloria.
— Am renunțat.
Mâna lui Wiremu se plimbă, ca din întâmplare, peste tatuajele lui.
1852
Gloria nu mai puse alte întrebări. Știa cum e dacă oamenii se
holbează la tine. Nu era nicio diferență dacă o făceau din cauza
faptului că nu îi semăna mamei sau fiindcă era prea aproape de
imaginea poporului său.
— Și ce faci acum? se interesă ea.
Wiremu ridică din umeri.
— Una-alta. Vânez. Pescuiesc. Lucrez la mana mea<
Mana unui maori îi hotăra influența în cadrul tribului. Dacă Wiremu
se evidenția nu doar prin inteligență, ci și prin calitățile
războinicului, ale dansatorului, ale povestitorului, ale vânătorului și
ale culegătorului, putea foarte bine să ajungă căpetenie. În această
privință, era indiferent dacă era fiul cel mare sau cel mic. Chiar și o
fată ar fi putut conduce un trib, dar asta se întâmpla rareori.
Majoritatea femeilor reprezentau, la maori, la fel ca și la pakeha, mai
de grabă puterea din spatele „tronului”.
Gloria se gândi în grabă că la maori totul era mai ușor. Până la
sosirea pakeha-ilor nu cunoscuseră ce înseamnă posesia de teren – și
că ce nu îi aparținea cuiva, nici nu putea fi dat mai departe ca
moștenire. Nici femeia nu era văzută ca o posesie, nu o puteai
câștiga și nici vinde. Copiii aparțineau întregului trib, îi spuneau
„mamă” oricărei femei, iar fiecăreia mai în vârstă taua – bunică.
Dar nici măcar asta nu îl ajutase pe Wiremu să nu fie însemnat de
tatăl său.
— Tu ești Gloria, zise Wiremu.
De bună seamă că acum îi arunca, totuși, o privire mai atentă.
— Ne-am jucat împreună în copilărie.
Râse.
— Și tatăl meu își dorea mult să ne căsătorim.
Gloria îl fulgeră.
— Eu nu mă căsătoresc!
Wiremu râse din nou.
— Asta îl va dezamăgi profund pe Tonga. Bine că nu ești fiica lui.
1853
Altminteri ar fi găsit cu siguranță vreun tapu, care să îi ordone unei
fiice de căpetenie să treacă de partea unui fiu de căpetenie. În jurul
fiicelor de căpetenie sunt multe tapu.
Gloria suspină.
— Și la pakeha< murmură ea. Chiar dacă nu se numește așa, firește.
Și nici măcar nu trebuie să fii neapărat o prințesă.
— „Moștenitoare” e suficient, completă Wiremu subtil. Cum e
America?
Gloria ridică din umeri.
— Mare, răspunse ea.
Wiremu se mulțumi cu asta. Gloria era recunoscătoare că nu o
întrebase nimic de Australia.
— E adevărat că acolo toți sunt egali?
— Glumești?
Wiremu zâmbi.
— Nu vrei să cobori de pe cal?
— Nu, spuse Gloria.
— Un tapu? întrebă Wiremu.
Ea zâmbi.

A doua zi, Wiremu aștepta la gardul pășunii de iarnă. Oamenii

Gwyneirei îngrădiseră de curând mica pășune, și oarecum
provizoriu, cu sârmă ghimpată. Oile urmau să mănânce iarbă, care
mai era încă mare în locurile protejate de stânci, dar nu trebuiau să
calce în picioare porțiunile roase de pășune.
Gloria le făcuse pe Nimue și pe Gerry, un alt câine ciobănesc, să
mâne oile gestante în îngrăditură. Apoi, îl îndreptă pe Ceredwen
spre Wiremu.
— Ce faci aici? întrebă ea din nou, dar de această dată vocea îi era
mai blândă.
— Controlez un tapu. Serios, aproape că îmi e rușine de asta.
Probabil că îți imaginezi din ce în ce mai mult că aș fi un vraci al
1854
tribului. Dar m-a trimis tatăl meu să văd dacă respectați granița.
Gloria se încruntă.
— Nu e pârâul granița? Credeam că de acolo din spate începe
vechea O’Keefe Station.
Vechea fermă a lui Helen O’Keefe fusese dată tribului lui Tonga ca
despăgubire pentru neregulile survenite pe parcursul vânzării
Kirward Station.
— Acolo, în spatele acelui colț, tatăl meu a descoperit un loc sacru.
Sau așa ceva. Acolo s-au războit niște oameni în vremuri
imemoriale. A curs sânge și asta sfințește pământul. Trebuie să
respectați asta, zice el.
— Dacă ar fi după tatăl tău, toată Noua Zeelandă ar fi tapu! se
enervă Gloria.
Wiremu rânji.
— Exact așa vede el lucrurile.
Și chipul Gloriei se transformă, de asemenea, într-un rânjet.
— Dar atunci nu veți mai avea voie să mai mâncați niciunde!
— Touché!
Wiremu râse. Folosise cuvântul francez cu nonșalanță. Cu siguranță
că se făcuse mai multă școală la liceul lui decât la Oaks Garden.
— Ar trebui să-i expui acest raționament. Vino cu mine în sat
Gloria, Marama plânge oricum că o vizitezi prea rar. Am prins niște
pești, într-un pârâu lipsit de orice tapu. Îi putem prăji și< ce știu
eu< să vorbim despre tapu din Anglia?
Zâmbi ispititor.
Gloria se găsea într-o dilemă. Și Gwyneira îi sugerase să o viziteze
pe Marama, dacă tot călărea înspre O’Keefe Station. Pe Tonga însă
nu prea avea șanse să-l întâlnească acolo, el locuia cu o parte a
tribului în satul maori de la Kirward Station, conform filosofiei de a
nu renunța niciodată la pământ.
Gwyneira nu se gândise niciodată că ar pleca din vechiul sat și că s-
ar duce cu toți oamenii săi la O’Keefe Station.
1855
— Spiritul său trebuie că a locuit înainte în corpul unui pakeha,
observa James amuzat, atunci când venea vorba despre politica lui
Tonga referitoare la teritoriu. Avid să ia, ca bătrâna regină! Ăstuia
numai coloniile îi mai lipsesc.
— Dacă nu vrei, nu trebuie să cobori, spuse Wiremu, arătând spre
calul Gloriei. Îți pot da mâncare și sus.
Gloriei aproape că îi veni să râdă; într-adevăr ea îl făcu pe
Ceredwen să o ia, ușor în direcția satului maori.
— În timpurile vechi – pe Insula de Nord până în zilele noastre –
căpeteniilor le era interzis să atingă mâncarea pe care o împărțeau
cu tribul, trăncăni Wiremu, în timp ce mergea, la o distanță plină de
respect, alături de Ceredwen. Erau niște „coarne de mâncare”
speciale, în care era pusă, și prin care ea ajungea în gura șefului.
Cam complicat, nu-i așa?
Gloria nu răspunse. Trăncăneala nevinovată nu îi era neapărat pe
plac, se temea să nu dea greș.
— Ce-ai vrut să te faci? întrebă ea, în cele din urmă. Vreau să zic, la
universitate<
Wiremu se strâmbă.
— Medic, zise el apoi. Chirurg.
— Oh.
Gloria aproape că putea auzi șoaptele din spatele lui. Probabil că îi
spuseseră „vraci”.
Wiremu își coborî privirea atunci când o văzu pe a ei plimbându-se
peste tatuajele sale. Se rușina în mod evident, chiar și aici, pe
teritoriul lui, în mijlocul poporului său. Și, în afară de asta,
înfloriturile sidefii nu-l desfigurau în niciun caz, din contră, îi
făceau figura colțuroasă să pară mai moale. Dar Wiremu într-o sală
de operații vestică? Imposibil.
— Tatălui meu i-ar fi convenit mai mult să studiez dreptul, zise el
mai departe, pentru a sparge tăcerea.
— Te-ai fi descurcat mai bine?
1856
Wiremu fornăi.
— Ar fi trebuit să mă limitez la chestiunile legate de maori. Aș fi
avut din ce trăi, sunt tot mai multe dispute juridice. O sarcină a unui
războinic<
— Zice tatăl tău?
Wiremu dădu din cap.
— Doar că eu nu mă cert cu plăcere prin cuvinte.
— Și cum ar fi să te ocupi cu plantele medicinale? propuse Gloria.
Ai putea deveni un tohunga.
— Să extrag ulei de arbore de ceai? Manuka? întrebă el amar. Sau să
devin una cu universul? Să ascult vocile naturii? Te Reo?
— Ai încercat să o faci aici, ghici Gloria. De aceea ai fost la Inelul
Războinicilor din Piatră.
Lui Wiremu îi năvăli sângele în cap.
— Spiritele n-au fost prea vorbărețe, rosti el.
Gloria își coborî privirea.
— Nu sunt niciodată, șopti ea.

— Lăsați frâu liber respirației! Nu, Heremini, nu încerca să strâmbi

din nas, nu face decât să arate foarte comic, dar nu influențează
sunetele. Așa-i mai bine. Ani, tu nu vei fi una cu koauau, dacă te
schimbi, ea te acceptă așa cum ești. Nguru vrea să-ți simtă
respirația. Heremini<
Marama ședea în fața casei pentru întâlniri, împodobită din belșug –
la realizarea marae-ului de la O’Keefe Station, oamenii lui Tonga nu
făcuseră nicidecum economie de forțe – și le dădea la două fete lecții
de flaut. Koauau era un flaut mic, rotunjit, acționat prin nguru, cu
nasul și gura. Ani și Heremini încercau acum, oricum, să își
folosească organul olfactiv pentru producerea unor sunete, iar
grimasele pe care le scoteau o făcură pe Marama și pe celelalte
femei din jurul ei să râdă.
Gloria aproape că se sperie, dar fetele chicotiră la rândul lor. Nu li
1857
se părea a fi prea tragic faptul că nu scoseseră din flaute, până
atunci, nimic altceva decât niște sunete șuierătoare.
— Gloria!
Marama se ridică, de cum își văzu nepoata.
— Cât mă bucur să te văd! La cât de rar vii pe aici, ar trebui să
dansăm pentru tine un haka de bun venit<
De fapt, doar oaspeții stimați, adică în majoritatea lor străini, erau
salutați cu un dans, dar Ani și Heremini săriră în sus, își ridicară
flautele și schițară niște pași de dans și sărituri. În tot acest răstimp
își mânuiau instrumentele de parcă ar fi fost mereu pounamu –
securi ale războiului. Când începură să mai și urle, în afară de asta,
cu nepăsare, niște versuri, Marama le opri.
— Terminați odată, doar Gloria nu-i o străină, ea aparține tribului
nostru. În afară de asta, ar trebui să vă fie rușine de cârâitul vostru.
Mai bine încercați încă odată cu flautele voastre. Gloria<
mokopuna< nu vrei să cobori de pe cal?
Gloria roși și sări din șa. Wiremu rânji și încercă să-i ia iapa.
— Mi se permite să duc undeva să pască tronul fiicei de căpetenie
sau încalc prin asta vreun tapu? o întrebă el.
— Caii mănâncă peste tot, observă Gloria și se miră că Wiremu o
luă ca pe o glumă, râzând nepăsător.
— Caii trăiesc prin bunăvoința spiritelor! mai adăugă el și îi scoase
șaua lui Ceredwen.
— Taua, aici sunt pești pentru cină. Am invitat-o pe Gloria, i se
adresă el apoi Maramei.
Ea încuviință.
— Îi vom frige mai târziu. Dar Gloria nu are nevoie de nicio
invitație, ea e mereu binevenită. Vino aici, Glory< mai știi să cânți
la koauau?
Gloria roși. Marama îi arătase în copilărie cum i se răpesc sunetele
flautului, iar ea fusese destul de iscusită în ce privește felul în care
se suflă, dar melodiile nu erau neapărat partea ei forte. Cu toate
1858
acestea, nu voi să o refuze în fața tribului. Luă agitată flautul, suflă
în el și se sperie chiar și ea de rezultat. Din koauau ieși un fel de
geamăt, care se transformă într-un strigăt. Nemelodic, dar Gloria
totuși nu lăsă flautul din mână. Marama luă însă nguru, îl duse la
gură și începu să dea un ritm. O melodie sălbatică, sfâșietoare<
Gloria se sperie atunci când cineva făcu să răsune și pahu pounamu,
un alt instrument tipic maori. Ani și Heremini părură să înțeleagă
semnul și se ridicară din nou să danseze. Erau încă mici, haka-ul de
război nu le reușea prea exact, dar făceau niște mișcări sigure, cele
ale războinicelor maori de odinioară.
— Folosește Kura acest haka în spectacole, sau de unde îl știai? își
întrebă Marama nepoata. E o piesă foarte veche – de pe timpul în
care bărbații maori luptau împreună cu femeile. Răspândit mai
degrabă pe Insula de Nord.
Gloria roși. Nu știuse de dinainte dansul, nimerise sunetul mai
degrabă din întâmplare. Dar koauau-ul îi strigă furia din suflet – și
Marama o conduse în război. Era ciudat: Gloria avea sentimentul că
nu făcuse, ci trăise muzica.
— Kia ora, fiicelor! Trebuie să mă tem? A izbucnit vreun război?
O voce joasă, plină, răsună din începutul de amurg și Rongo Rongo
se apropie de lumina focului pe care Wiremu îl aprinsese între timp.
— Trebuie să mă încălzesc, copii, lăsați-mă lângă foc< dacă nu
cumva aveți nevoie de el pentru a întări vârfurile sulițelor.
Își frecă degetele scurte și puternice deasupra focului. Gloria îl văzu
în spatele ei pe Tonga, căpetenia. Se sperie. De când se întorsese
acasă, nu-l revăzuse pe Tonga, iar chipul întunecat și tatuat al
bărbatului, un maori înalt, aproape că o speria.
Însă Tonga zâmbi.
— Ia te uită, Gloria< fiica celor care au venit cu Uruao și cu Dublin
la Aotearoa.
Gloria roși din nou. Cunoștea ritualul de prezentare al maorilor – la
anumite ocazii importante el se numea kanu, pe care străbunii lui îl
1859
aduseseră cândva în Noua Zeelandă. Asta fusese, firește, în urmă cu
sute de ani. Din contră, Gwyneira, străbuna pakeha a Gloriei, venise
în Noua Zeelandă acum mai bine de șaizeci de ani, pe vasul Dublin.
— Ești acum aici pentru a intra în posesia moștenirii tale? Cea a
Ngai Tahu sau cea a Warden-ilor?
Gloria nu știu ce să răspundă.
— Las-o în pace! rosti Marama. E aici pentru a mânca și pentru a
vorbi cu noi.
Gloria fugi recunoscătoare spre pârâul care curgea de-a lungul
satului. Nu mai prinsese pești din copilărie, de când Jack o învățase
să pescuiască. Mai întâi se arătă neîndemânatică, dar apoi, spre
uimirea ei, celelalte fete nu râseră de ea. Wiremu i se alătură, pentru
a-i arăta cum se face. Gloria se trase de lângă el.
— Vrei să sapi mai bine după cartofi dulci? întrebă o fată mai mare,
Pau, care observă că Gloria se retrăsese. Atunci, hai cu mine.
Când se duseră pe câmp, Pau o împinse amical.
— Se pare că Wiremu te place, râse ea. De obicei nu gătește cu noi,
face pe marele războinic. Dar azi< și a avut și grijă de calul tău<
— Dar mie nu-mi place de el! zise Gloria, abrupt.
Pau își ridică mâinile în semn de apărare.
— Nu te supăra, mă gândeam doar că< E un băiat bun și fiul
căpeteniei. Cele mai multe fete l-ar plăcea.
— E un bărbat! izbucni Gloria, de parcă astfel ar fi spus totul.
— Da, zise Pau liniștită și-i dădu Gloriei o lopată. Sapă în rândul de-
acolo, din dreapta. Și scoate-i pe cei mai mici, ăia-s mai gustoși. O
să-i spălăm apoi în pârâu<

— Nu mai chinui fata, Tonga. Cel mai bine, las-o de tot în pace. A
trecut prin multe<
Rongo Rongo privi în urma Gloriei atunci când plecă împreună cu
restul fetelor pentru a pregăti mâncarea.
— Ți-o spun ție spiritele? se interesă Tonga mai în glumă, mai în
1860
serios.
O respecta pe Rongo, dar, oricât de mult ar fi făcut apel la tradițiile
tribului, dialogul cu spiritele străbunilor săi nu funcționa mai bine
ca în cazul fiului său.
Rongo Rongo își dădu ochii peste cap.
— Asta mi-o spune amintirea globului pământesc, pe care
domnișoara Helen îl avea în școală, zise ea calmă.
La vremea respectivă, Gwyneira făcuse să dispară, pe neobservate,
globul din camera lui Gerald Warden și-l pusese la dispoziția
întregii clase.
— Nu mai ții minte unde e America, Tonga? Și cât de mare e
Australia? De zece ori mai mare decât Aotearoa. Gloria le-a
străbătut, nimeni nu știe cum. O fată pakeha, Tonga<
— E pe jumătate maori, se împăună Tonga.
— Pe un sfert, corectă Rongo. Și nici măcar o maori nu știe din
naștere cum să supraviețuiască în deșert. Ai auzit doar de
Australia? De căldură, de șerpi< Singură-singurică n-a reușit ea.
— Probabil că n-a înotat de una singură nici prin ocean! zise Tonga,
râzând.
Rongo încuviință.
— Tocmai! zise ea, chipul oglindindu-i tristețea.

Gloria petrecu o seară liniștită în satul maori – în timp ce Gwyneira

își făcu din nou griji pentru ea. Se temuse că Marama o va întreba
de Anglia, de călătorie și mai ales de mama ei, Kura. Dar Marama
nu o făcu. Gloria putu să stea acolo pur și simplu și să asculte
trăncănitul și poveștile din jurul focului. Tribul se bucura de
prezența lui Tonga, datorată unui mic accident de vânătoare.
Căpetenia o luase pe Rongo pentru a îngriji un rănit și o adusese
după aceea înapoi. Acum, bărbații se lăudau în gura mare cu
aventurile lor. Bucata de stâncă, de pe care vânătorul căzuse,
devenea tot mai înaltă, iar prăpastia, de unde îl salvaseră ceilalți
1861
bărbați tot mai adâncă. Rongo nu spusese nimic la toate astea,
asculta doar cu un zâmbet înțelegător pe buze.
— Nu-i asculta. Parcă ar fi copii< îi zise ea, în cele din urmă,
Gloriei, care părea să se simtă nesigură pe lângă toți acei lăudăroși.
— Copii? întrebă Gloria cu o voce sugrumată.
Rongo suspină.
— Uneori, copii cu făclii sau cu sulițe și topoare de luptă în mână.

Când, în cele din urmă, Gloria își înșeuă calul – refuzase ajutorul lui
Wiremu – Tonga se apropie de ea. Se sperie și păstră o distanță
suficient de mare, de parcă ar fi trebuit să apere un tapu.
— Fiică a Ngai Tahu, zise el într-un târziu. Indiferent ce ți s-a în
întâmplat, e vorba de pakeha<

1862
 6

După primele săptămâni agitate, petrecute între fuga de acasă,

căutarea unei locuințe și nuntă, Lilian Biller constată, mirată, că
banii începeau să i se împuțineze cu mult mai repede decât sperase,
deși chiria era ușor de plătit. Dar în ce privea mâncarea și
îmbrăcămintea, cărțile necesare lui Ben pentru studiu și, cel puțin,
un minimum necesar de mobile, veselă, fețe de masă ori rufărie de
pat, tânăra se înșelase amarnic. Primele săptămâni ale căsniciei le
petrecuse vânând chilipiruri și străduindu-se să cumpere cel puțin
mobile la mâna a doua, însă nimic nu i se făcuse cadou în Auckland;
aici standardul de viață era vizibil mai ridicat decât în Greymouth.
Lilian se gândi, așadar, la un mod de a câștiga bani, și i se adresă, în
acest sens, mai întâi soțului.
— Nu poți să-ți găsești ceva de lucru la universitate?
Ben își ridică iritat privirea din cartea pe care tocmai o citea.
— Draga mea, eu lucrez zilnic la universitate!
Lilian suspină.
— Mă gândeam la o muncă plătită. Profesorul tău n-are nevoie de
ajutor? Nu poți să ții și tu niște cursuri sau așa ceva?
Ben scutură din cap cu părere de rău. Facultatea de Lingvistică a
Universității din Auckland tocmai se punea pe picioare. Numărul
studenților abia dacă justifica un post de profesor, fără să mai
pomenim de cel al unui asistent. Cât despre domeniul științific ales
de Ben, acesta întâmpina, ce-i drept, un interes imens din partea
profesorului său, dar teme precum „Comparația dialectelor
polineziene cu scopul de a îngrădi locul de origine al primilor
imigranți maori” abia dacă ar fi reușit să umple un amfiteatru.
— Pff, atunci va trebui să-ți cauți altceva, îi întrerupse Lilian lungile
explicații în acest sens. Avem nevoie de bani, dragule, asta-i clar ca
bună ziua.
1863
— Dar studiul meu! Dacă îmi îndrept acum toată atenția asupra lui,
mai târziu voi putea<
— Mai târziu, vom fi murit deja de foame, Ben. Dar nu-i nevoie să
lucrezi toată ziua. Caută-ți ceva ce poți face pe lângă studiu. Dacă
lucrez și eu, ne descurcăm noi cumva.
Lilian îl sărută încurajator.
— Ce vrei să lucrezi? întrebă el mirat.

Nimeni din Auckland nu voia să învețe să deseneze, însă Lilian

reuși să găsească în cel mai scurt timp un număr bunicel de elevi,
care voiau să studieze pianul cu ea. Ea își îndrepta mai degrabă
atenția asupra cartierelor de muncitori, ferindu-se de familiile de
intelectuali. La urma urmei, era foarte posibil ca soția casnică de
acolo să cânte mai bine la pian decât ea. În acest caz, nu mai era o
problemă. Printre imigranții harnici ai celei de-a doua generații, care
ajunseseră, prin atelierele lor înfloritoare, la o bunăstare mai mult
decât modestă, se regăsea dorința de a-i imita pe cei „bogați” iar
pentru asta era nevoie, conform opiniei generale, și de o educație
muzicală a copiilor.
Afișele lui Lilian din alimentare și din cârciumi au avut un ecou
neașteptat de mare. La urma urmei, nu trebuiau să-și înfrângă
teama de a intra la o școală de muzică sau de a învăța de la un
profesia licențiat. Lilian nici nu părea să inspire teamă, ci îi câștiga
pe părinții agitați la fel de ușor ca și pe elevi: firește că era
impresionant că își însușise arta muzicală în Anglia și, totuși, se
putea vorbi cu ea normal. La asta se mai adăuga și faptul că Lilian
nu era prea riguroasă în ce privește principiile clasice. Reducea
exercițiile pentru degete și studiile la un minimum necesar, astfel
încât elevii ei puteau să clămpănească de multe ori deja din a treia
sau a patra oră vreun cântec mai ușor. Și, fiindcă clientela ei cânta
mai degrabă din voce decât să meargă la concerte de pian –
vociferările mușteriilor din cârciumă le alungau lui Ben și lui Lilian
1864
deseori somnul – ea mai punea accentul și pe acompaniamente
simple pentru muzicanți stradali și cântece patriotice. Rezultatele
nu întârziară să apară: nimic nu-i convingea mai mult pe părinții
elevilor ei de talentul odraslei lor sau de genialitatea profesoarei
decât faptul că la următoarea serbare în familie se puteau strânge cu
toții în jurul pianului și să trântească un It’s a long Way to Tipperary.
Lui Ben îi era cu mult mai greu să câștige bani. Trebuise să se
folosească mai degrabă de forța mușchilor decât de mai mult sau
mai puțin existentele sale talente. În port se găseau însă aproape zi
și noapte slujbe pentru zilieri. Ben încărca și descărca vapoare și
camioane, de cele mai multe ori dimineața, înainte de începerea
cursurilor.
Timp de câteva luni, cei doi se descurcară bine. Banii erau suficienți
chiar și pentru câteva haine noi și pentru o masă bună, cu două
scaune. Modul în care își duceau viața deasupra cârciumii era în
continuare nesatisfăcător. Era mereu gălăgie, puțea a bere și a
untură râncedă, și Lily se plângea că nu putea accepta seara elevi,
fiindcă se temea să meargă acasă singură prin cartier. Toaleta de pe
culoar era o catastrofă – niciunul dintre ceilalți chiriași nu părea nici
măcar să se gândească să o curețe din când în când. Și, odată, Lilian
chiar se temu de moarte, în clipa în care unul dintre bărbații mereu
beți, ale căror familii locuiau în celelalte locuințe, se rătăci într-o
noapte și începu să bată și să lovească furios în ușa lor. Pe termen
lung, Lilian nu putea și nici nu voia să rămână – cu atât mai mult,
cu cât începu să se lupte cu greața matinală.
— Și, în cele din urmă, s-a întâmplat! chicoti mult prea decăzuta ei
vecină, când ea se clătină, cu fața palidă și încă în capotul de
dimineață, de la toaletă înspre locuință. Chiar mă întrebasem când
se pune ceva la cale și la voi.
Femeia respectivă avea patru copii. Trebuia deci să știe despre ce
vorbea. Totuși, Lilian își permise o consultație la doctor, care îi
consumă toate economiile. Beată de fericire, dansă aproape până în
1865
port, pentru a-l aștepta pe Ben.
— Nu e minunat, Ben? Un copil!
Lilian îl întâmpină imediat, pe chei, cu minunata ei veste. El tocmai
căra niște saci de pe unul dintre vapoare la un camion și părea a fi
complet epuizat, însă Lilian nu observă. Era extraordinar de
încântată și plină de planuri.
Ben însă nu putu să se bucure la fel de mult. Începuse să lucreze
dimineața la cinci, apoi își petrecuse ziua la universitate și acum
mai ajuta și la descărcarea unei încărcături. Astfel putuse să
contribuie mai mult la situația financiară a familiei și sperase, de
fapt să poată studia în următoarele zile nestingherit. De când își
începuse doctoratul, se zgârcea pentru fiecare clipă liberă. Faptul că
Lilian rămăsese gravidă avea să îl oblige acum să facă eforturi și în
continuare. La urma urmei, familia trebuia să fie întreținută și, nu
peste foarte mult timp, avea să fie nevoit să o facă și complet singur.
— Nu o să fie chiar atât de rău, Ben! îl consolă Lilian. Uite, câteva
luni mai pot da lecțiile mele. Și, în timpul acesta, te grăbești și tu cu
lucrarea cât poți. După ce îți vei lua titlul de doctor, o să primești cu
siguranță o slujbă plătită. Profesorul tău e încântat de tine!
Deși lucrurile stăteau astfel, doar din onoruri academice nu se prea
putea trăi. Ben însă nu vedea prea bine o a doua catedră de
lingvistică la Universitatea din Auckland, cu atât mai puțin pentru
un doctorand atât de tânăr. Cutuma era ca, după obținerea titlului,
să ții cursuri la alte universități și să te formezi în continuare.
Uneori, se mai găseau și burse de cercetare, dar, în cazul
domeniului de cercetare, mai ciudat, al lui Ben, era destul de puțin
probabil să primească una. Și, făcând abstracție de toate astea, era
aproape imposibil, chiar și pentru un student supradotat, să-și
termine studiile doctorale în aproape nouă luni.
Lilian își mușca buza inferioară, în vreme ce Ben îi expunea toate
acestea.
— Dar așa, cu munca asta de prin port, nu câștigi suficient, observă
1866
ea. Cu atât mai puțin, când ne vom căuta o locuință nouă.
Ben suspină.
— O să mă gândesc la ceva, promise el, vag, pentru a zâmbi totuși
după aceea. O să reușim noi cumva. Doamne, Lily, un copil! Și am
făcut totul pe cont propriu!

Lilian îl iubea pe Ben din inimă, dar descoperi curând că ideile lui
senzaționale țineau mai degrabă de domeniul sintaxei și al
melodicității propozițiilor polineziene decât de cel al rezolvării
problemelor vieții cotidiene. Astfel, nici nu se prea bază pe ideile
lui, ci se gândi ea însăși care dintre talentele lui puteau fi folosite
pentru a face un profit. Ideea decisivă îi veni când trecu, în drumul
ei spre un elev de pian, pe lângă biroul ziarului Auckland Herald. Un
cotidian! Ben era poet! Să scrie reportaje și articole ar fi trebuit să-i
fie floare la ureche. Și era cu siguranță mai bine plătit decât
descărcarea transatlanticelor!
Ferm hotărâtă, Lilian păși în încăpere și ajunse astfel într-un birou
de mărime medie, în care câțiva bărbați clămpăneau la mașinile lor
de scris, urlau în telefoane sau sortau hârtii. Era un adevărat
vacarm.
Lilian se adresă primului om care îi ieși în cale.
— Thomas Wilson, răspunse bărbatul, fără să se uite măcar la ea.
Părea să corecteze un articol și ronțăia, în acest timp, un creion,
atunci când nu trăgea în grabă dintr-o țigară. Lilian se încruntă.
Dacă Ben s-ar fi apucat de fumat, câștigul în plus ar fi fost
inexistent.
— Acolo<
Bărbatul îi arătă cu creionul spre o ușă cu o tăbliță: „BIROU
REDACTOR – ȘEF”. Lilian bătu în ușă cu încredere.
— Intră, Carter! Și, de data asta, sper că ai terminat! tună o voce
dinăuntru.
Lilian se strecură prin ușă.
1867
— Nu vreau să deranjez, zise ea blând.
— Nu deranjați. Doar dacă indivizii ăia de afară îmi dau, în sfârșit,
textele să le parcurg și să le dau bunul de tipar. Dar asta pare să
dureze. Deci, cum vă pot ajuta?
Bărbatul solid, chiar dacă nu neapărat foarte simpatic, dindărătul
biroului, nu se sinchisi să se ridice, însă îi făcu semn lui Lilian să ia
loc. Avea o față lată, acum ușor înroșită, dominată de un nas
borcănat. Părul îi era închis la culoare, dar începea deja să
încărunțească. Ochii albaștri-cenușii ai lui Wilson păreau să fie mici,
dar îl scrutau pe interlocutor cu mare atenție și cu o expresie
aproape juvenilă.
Lilian se așeză pe un scaun îmbrăcat în piele, de cealaltă parte a
biroului dezordonat, plin de hârtii. Era și o scrumieră; șeful fuma
doar trabuc.
— Ce trebuie să știi pentru a putea lucra la ziarul dumneavoastră?
Lilian nu se pierdea în detalii.
Wilson rânji.
— Să scrii, zise el scurt. Și să gândești, ar cam fi de dorit. Dar după
cum o dovedește zilnic gloata aia de afară, merge și fără.
Lilian se încruntă.
— Soțul meu e lingvist. Și scrie poezii.
Wilson îi privi fascinat strălucirea din ochi.
— Astfel, cerințele de bază ar fi îndeplinite, făcu el.
Lilian radia de bucurie.
— Asta-i minunat< adică, vreau să spun, dacă mai angajați oameni.
Avem nevoie de o slujbă cât se poate de repede!
— Un post cu contract de muncă nu e liber în clipa asta< chiar dacă
e foarte posibil să dau afară pe careva chiar azi! Dar colaboratorii
externi sunt mereu bineveniți.
Wilson trase din trabuc cu nesaț.
— De fapt, noi căutăm o slujbă care se poate face pe lângă treaba de
la universitate, preciză Lilian.
1868
Wilson dădu din cap.
— Ca „lingvist” nu se prea câștigă mult, nu? făcu el.
Lilian îi aruncă o privire nefericită.
— Până acum, nimic! Dar profesorul spune că Ben ar fi strălucit.
Toți o spun, el a avut chiar și o bursă la Cambridge, dar războiul<
— Poate soțul dumneavoastră să-mi arate ceva deja tipărit? întrebă
Wilson.
Lilian scutură din cap.
— Nu. Dar cum vă spuneam, scrie poezii.
Zâmbi.
— Poezii minunate<
Wilson pufni.
— Doar că poezii nu publicăm. Aș putea însă să mă uit peste una
dintre elegiile lui. Poate că soțul dumneavoastră mă mai învață câte
ceva<
— Uitați aici!
Lilian îl privi încântată și căută în geanta ei de mână, din care scoase
aproape triumfător o bucată de hârtie mototolită și aproape
ferfeniță.
— Cea mai frumoasă o am întotdeauna la mine.
Se uita la Wilson, așteptând parcă aplauze, până când acesta
despături hârtia și parcurse în grabă textul. Colțurile buzelor sale
tresăriră aproape insesizabil în tot acest răstimp.
— În orice caz, nu face greșeli ortografice, zise el într-un târziu.
Lilian scutură jignită din cap.
— Bineînțeles că nu! În afară de asta, el vorbește franceză și maori și
câteva dialecte polineziene, care<
Thomas Wilson rânji.
— Bine, bine, tânără doamnă. Am înțeles, el este cireașa de pe tort.
Maori spuneți? Atunci ar trebui să se descurce și prin lumea
spiritelor?
Lilian își arcui sprâncenele.
1869
— Nu prea înțeleg ce vreți să spuneți<
— Era o glumă. Dar dacă bărbatul dumneavoastră ar avea chef,
avem o invitație la o ședință de spiritism. O anume doamnă
Margery Crandon din Boston, precum și câțiva dintre mai marii
Aucklandului intenționează să invoce câteva spirite. Femeia
respectivă trăiește din asta, e un medium. Asta zice ea cel puțin și,
în ce mă privește, i-ar plăcea să aibă aici mai multe ședințe, motiv
pentru care ar fi extrem de interesată să apară un reportaj despre
treaba asta – poate că ar fi chiar un subiect pentru un foileton. Dar
băieții mei au refuzat unul după altul, nimeni nu vrea să trezească
morții alături de doamna Crandon, iar colaboratorilor mei le-am dat
deja alte însărcinări. Deci, dacă soțul dumneavoastră ar vrea să o
preia, s-ar preta la un foarte bun articol de probă. După aceea, mai
vedem.
— Ce< ăăă< ce ar însemna asta din punct de vedere financiar? se
interesă Lilian.
Wilson râse.
— Spiritismul sau articolul? Ei, colaboratorii noștri sunt plătiți la
numărul de rânduri. Nu însă și mediumurile, din câte știu eu, după
numărul spiritelor invocate<
Înainte ca Lilian să mai poată pune o altă întrebare, unul dintre
colaboratorii lui Wilson trânti de perete ușa.
— Șefu’, aici sunt textele!
Aruncă pe birou un teanc de hârtii proaspăt corectate, ce lăsa însă o
impresie haotică.
— A durat mult și bine, bombăni Wilson. Deci, tânăra mea
doamnă< cum vă numiți de fapt? Aveți aici invitația. Textul vreau
să-l am până mâine la cinci pe masă, cu cât mai devreme, cu atât
mai bine. De acord?
Lilian încuviință.
— Ben Biller, zise ea. Adică el e soțul meu.
Wilson era deja ocupat cu alte lucruri.
1870
— Ne vedem mâine.

— Am fost cândva la o astfel de ședință, zise Lily, în timp ce-i

pregătea lui Ben singurul și așadar cel mai bun costum. În Anglia.
La aproape fiecare sfârșit de săptămână eram la prietenele mele, iar
mama uneia era pasionată de spiritism. Invita mereu câte un
medium. S-a întâmplat odată să fiu și eu de față. A fost destul de
straniu.
— Ei bine, problema e mai puțin dacă e straniu sau nu, cât dacă face
față unei cercetări științifice, zise Ben, ușor indignat.
Amestecul lui Lilian în privința slujbei sale îl surprinsese, și cu atât
mai mult, începutul ei imediat. Însă bineînțeles că redactarea
textelor i-ar fi fost mai comodă decât descărcarea vapoarelor cu
mărfuri, deși Ben nu era convins că lucrul la un cotidian de duzină
nu i-ar fi putut dăuna renumelui său de om de știință.
— Dar poți să-ți iei un pseudonim! îl informă Lilian nerăbdătoare.
Hai, lasă nazurile și îmbracă-te. Treaba asta e floare la ureche!

Lilian dormea deja când Ben ajunse acasă în miez de noapte, și

dormea în continuare când el trebui să plece dimineața din nou. De
aceea își făcuse întreaga dimineață griji dacă Ben va reuși să termine
la termen articolul. Într-adevăr, el ajunse acasă abia pe la trei și
jumătate, dar, spre ușurarea lui Lilian, scrisese textul între două
seminarii de la universitate.
— Grăbește-te și du-i-l domnului Wilson! îl somă ea. Atunci te
încadrezi foarte bine în timp, cel târziu la cinci, a zis el.
Ben își mușcă buzele.
— Lily, am acceptat să citesc împreună cu profesorul o lucrare. De
fapt, trebuie să plec acum din nou. Nu poți duce tu articolul?
Lilian ridică din umeri.
— Bineînțeles că pot. Dar n-ar trebui să faci și tu personal cunoștință
cu domnul Wilson?
1871
— Data viitoare, dragă, bine? De data asta, o să lăsăm lucrarea să
vorbească pentru sine. Mă gândesc că nu va fi nicio problemă.
Ben ieșise deja pe ușă, înainte ca Lilian să mai poată răspunde ceva.
Își luă, resemnată, șalul. Din fericire, în Auckland nu era nevoie de
paltoane. Clima era mereu blândă și Lilian aproape că se obișnuise
cu vegetația tropicală. Drumul o purta acum spre centru. Auckland
Herald își avea sediul într-una dintre plăcutele case victoriene care
dominau părți întregi ale Queen Street.
Thomas Wilson era aplecat peste câteva texte, pe care le corecta cu
fruntea încruntată.
— Ei? Iar dumneata, tânără doamnă? Unde-i soțul dumitale? Doar
nu l-o fi făcut doamna Crandon să dispară?
Lilian zâmbi.
— A făcut mai degrabă să apară ceva< Ectoplasmă sau așa ceva.
Din păcate, soțul meu nu poate lipsi de la universitate, da, m-a
rugat să vă aduc articolul.
Thomas Wilson o privi cu bunăvoință pe fata firavă, cu părul lung și
roșcat, ce-i ieșea de sub o pălărioară verde, șic. Haine ieftine dar o
exprimare îngrijită și o engleză impecabila. Și foarte harnică la
ajutorul de început pe care i-l acorda soțului. Spera ca individul să o
merite!
Wilson citi articolul în diagonală. Apoi îl aruncă pe birou și o
fulgeră furios pe Lilian. Fața îi era din nou roșie.
— Ce-ți imaginezi, fetițo? Că public gunoiul ăsta absolut Tot
respectul pentru încântarea ta față de soț, o fi având el calitățile lui,
dar asta<
Lilian se sperie și întinse mâna după hârtie.

Auckland, 29 martie 1917

Doamna Crandon din Boston a oferit, la 28 martie, unui mic cerc de
intelectuali din Auckland, o imagine fascinantă a variabilității
dimensiunilor. Și scepticii în ceea ce privește verificarea fenomenului au

1872
trebuit să fie de acord că manifestarea unei substanțe amorfe, albicioase,
provocată de americanca de douăzeci și noua de ani, nu se poate explica prin
legile naturii. Aceasta, denumită în jargonul de specialitate drept
„ectoplasmă”, material fragil, proiectează imaginea spiritului ei protector,
care îi comunică într-o limbă fascinantă. „Enochiana”, care impune prin
sintaxă și dicție, nu corespunde, așadar, grosolăniei care apare mai degrabă
în context religios. În ce privește verificarea identității spiritelor invocate în
continuare de doamna Crandon, martorul obiectiv trebuie să apeleze la
interpretări subiective. Doamna Crandon face referire totuși la cunoscutul
autor și soldat Sir Arthur Conan Doyle, care a declarat că spusele ei sunt
reale, iar a cărui integritate este lipsită de orice tăgadă.

— Dumnezeule! îi scăpă lui Lilian.

Thomas Wilson rânji.
— Vreau să spun, firește< Dumnezeule, cum de-am putut uita.
Domnule Wilson, îmi pare nespus de rău, dar soțul meu mă rugase
să mai fac niște mici corecturi la acest text, înainte de a vă înmâna
copia transcrisă pe curat. Aceasta este, firește, prima variantă, dar
eu< eu am uitat pur și simplu, iar mâzgăleala de aici<
Căută după o foaie, în care lui Thomas Wilson nu-i fu greu să
recunoască hârtia de scrisoare cu poezia.
— Firește că nu v-o pot da. Acordați-mi puțin timp, vă rog, să fac
corecturile schițate de soțul meu.
Chipul lui Lilian se înroși ușor. Wilson încuviință.
— Predarea e la ora 17.00, zise el și scoase ceasul de buzunar din
aur. Deci, mai aveți un sfert de oră. Atunci, la treabă.
Îi trânti un bloc-notes sub nas și se întoarse din nou la manuscrisele
lui. Văzu cu coada ochiului cum tânăra ezită mai întâi câteva clipe,
dar apoi creionul începu să-i zboare ca vântul peste hârtie. După
exact cincisprezece minute, Lilian părea să fie epuizată, însă îi
întinse un articol complet refăcut.

Medium sau șarlatană? Spiritistă pune pe gânduri societatea din Auckland

1873
La 28 martie, mediumul american, conform pașaportului, Margery Crandon,
de douăzeci și nouă de ani, a oferit un spectacol unor onorabili reprezentanți
ai societății din Auckland precum și unui reporter al ziarului Herald.
Doamna Crandon atrage însă atenția asupra provenienței ei dintr-o familie
nobiliară din România. Legătură, pe care autorul acestor rânduri o face cu
Baronul țiganilor al lui Straus, trebuie să-i fie privită cu îngăduință.
Fiindcă, și în rest, multe elemente din înfățișarea doamnei Crandon
aminteau de o operetă sau, mai degrabă, de o performanță de varieteu. Culisa
și introducerea au creat efectul scontat al unei groaze confortabile. În acest
sens, doamna Crandon demonstrează un talent actoricesc deosebit în ceea ce
privește crearea de „ectoplasmă”, precum și în timpul unei pălăvrăgeli
consistente într-o limbă necunoscută, numită „enochiană”. Aparent s-a
manifestat în acest timp și „spiritul ei protector” dar care a avut mai multe
în comun cu o bucată de tul umedă, decât cu o apariție din lumea de dincolo.
Doamna Crandon l-a mânuit atât pe acesta, cât și alte apariții ale spiritelor,
cu suveranitatea unui păpușar versat, prin care i-a reușit, într-adevăr, să
convingă pe câțiva dintre cei prezenți de veridicitatea fenomenelor invocate
de ea. Însă nu a reușit să înșele privirea critică și incoruptibilă a ziarului
Auckland Herald, și nici măcar prietenia cu Sir Arthur Conan Doyle, pe
care, aparent, o cultivă, nu ne-a convins. Sir Arthur Conan Doyle e un
bărbat care leagă un surplus de fantezie cu o deosebită integritate. Fără doar
și poate că îi este mai la îndemână să creadă în invocarea spiritelor decât în
faptul că o doamnă, a cărei apariție pare să fie departe de orice îndoială, își
înșală susținătorii ei nobili și onorabili.

Thomas Wilson izbucni în râs.

— Soțul dumneavoastră are o pană ascuțită, rosti el, binedispus. Și
pare să înțeleagă ceva din comunicarea spirituală, fiindcă tocmai am
observat cum v-a dictat totul direct în mână< Sau ați învățat pe de
rost? Oricum, nu contează. Cum își produce domnul Biller textele
îmi este absolut indiferent. În ce-l privește pe ăsta, tăiați „Baronul
țiganilor”. Cei mai mulți dintre cititorii noștri nu sunt atât de culți.
Și câteva dintre cuvinte au prea multe silabe și propozițiile ar trebui
să fie mai scurte. În rest, e foarte bun. Puneți să vi se plătească pe loc
1874
douăzeci de dolari. Ah, da, și trimiteți-vă soțul mâine pe chei. Acolo
va sosi o încărcătură de invalizi din Anglia, care au trecut prin
Gallipoli. Am dori să primim un reportaj despre asta, atât de
patriotic, încât să nu se simtă nimeni luat peste picior, dar suficient
de critic, cât să se întrebe până și ultimul om de ce ne lăsăm tinerii
să crape pe o plajă dinaintea unei trupe turcești de văcari. O zi
frumoasă, doamnă Biller!
Lilian se duse cu Ben în port și vorbi cu o soră medicală și cu vreo
câțiva veterani, a căror apariție o șocă de-a dreptul. Apoi, înlocui
reportajul de lemn al lui Ben, care se axa mai mult pe importanța
geografică a coastei turcești, pe importanța Strâmtorii Dardanele
pentru evoluția războiului și care creiona construcțiile de apărare
lumești, printr-o descriere răscolitoare a ultimelor bătălii, precum și
o apreciere foarte emoționantă a retragerii, în cele din urmă
încununate de succes, a trupelor: „Cu toată mândria față de această
performanță epocală, autorul are un sentiment apăsător văzându-i
pe toți acești tineri care și-au pierdut sănătatea pe o plajă în Marea
Mediterană, și care, prin aceasta, și-au câștigat neîndoielnic locul în
istoria universală. Gallipoli va fi de-acum înainte sinonim
eroismului, dar și al absurdității și al cruzimii războiului.”
— Tăiați „sinonim”, făcu Thomas Wilson. Nimeni nu pricepe asta.
Și scrieți mai bine „simbol”. Și spuneți-mi odată cum vă numiți,
doar nu vă pot striga „Ben”!

1875
 7

În următoarele luni, Lilian Biller scrisese, ascunsă sub inițialele BB,

despre botezuri de vapoare, despre aniversări ale Pactului de la
Waitangi, despre conferințe ale industriei de prelucrare a lemnului
și despre lucrările de extindere ale universității. Spre încântarea
domnului Wilson, ea reușea să scoată și din cele mai banale teme
niște aspecte amuzante. Până și ei i se părea treaba asta atât de
distractivă, încât începu să-și reducă din ce în ce mai mult orele de
pian. Dar, în principiu, munca de la Auckland Herald nu le rezolva
problema. Și în acest caz, trebuia să iasă din casă pentru a participa
la evenimente și pentru a vorbi cu oameni, iar faptul că era gravidă
o făcea să fie tot mai grasă și mai greoaie. Cu copilul după ea nici n-
ar mai fi putut merge – dar tânăra familie urma să aibă atunci și mai
multă nevoie de bani.
Să-l câștige pe Ben ca reprezentant era o chestiune lipsită de orice
speranțe. Un stil ușor, plin de umor, nu-l caracteriza; Ben folosea
cuvinte inevitabil pline de greutate, înclina spre formulări încărcate
și renunța doar pentru textele științifice la un anumit fast. Lilian era
dezarmată și se plânse în cele din urmă la Thomas Wilson de
problema ei, când sarcina nu se mai putea ascunde.
— Nu mai intru în nicio rochie! Este imposibil să mă duc la recepția
ducelui. Și, în curând, va fi din ce în ce mai rău!
Editorul căzu puțin pe gânduri. Apoi își atinse cuta dintre ochi.
Care apărea mereu când medita intens.
— Știi ceva, Lilian? De fapt, am avea nevoie – mai mult decât de
vizita Ducelui Cutărescu, în vederea clădirii cutărică, de câteva
povești drăguțe. Ceva care să îi înveselească pe oameni. Suntem în
cel de-al treilea an de război, umplem foaia asta cu reportaje despre
bătălii și despre pierderi de vieți omenești. Pe străzi, vedem „eroii
de la Gallipoli” umblând în cârjele lor, iar băieții de la ANZAC își
1876
dau ultima picătură de sânge în Franța și în Palestina. În afară de
cerințele de armament, economia stagnează, iar oamenii sunt
îngrijorați. Nu pe nedrept, în treacăt fie spus; lumea este un imens
câmp de luptă și nimeni nu înțelege din ce cauză. În cazul ăsta,
omul simplu trebuie că se teme că niște nebuni ne vor ataca, până și
aici. În orice caz, domnește o dispoziție apăsătoare<
— Da? întrebă Lilian.
Până atunci nu o observase. În afară de problemele materiale, ea
continua să locuiască în al nouălea cer cu Ben al ei.
— Trebuie să fie vorba de dragoste, bombăni Wilson.
Între timp, ajunsese să o cunoască mai îndeaproape pe mica lui
scriitoare, și cel puțin în linii mari, povestea ei și a lui Ben.
Lilian dădu din cap.
— Da! ciripi ea.
Wilson râse.
— Deci, ce voiam să spun este că aș lărgi cu plăcere foiletonul cu
vreo câteva povești care să mai înveselească lumea. Povestiri, deci
nu e vorba de investigații, ci de fantezie pură. Însă ar trebui să sune,
totuși, suficient de autentic. Să nu fie doar vorba despre „inimi
scurse” sau ceva de acest gen.
O amenință cu degetul.
Lilian roși.
— Ce spui? Ai putea scrie așa ceva?
— Pot încerca! răspunse Lilian – și prima idee îi venise deja pe
drumul spre casă.
Două zile mai târziu, îi adusese lui Wilson prima poveste, cea a unei
asistente medicale din Hamilton care lua în fiecare duminică trenul
pentru a-și vizita bătrâna mamă din Auckland. Făcea asta de când
se dăduse drumul la acea rută, iar Lilian intră cu plăcere în detaliile
descrierii inaugurării, în cadrul cărora Graham Nelson, un
conductor de tren, o întâlnise pentru prima dată pe tânără. De
atunci înainte, o văzuse în tren săptămână de săptămână, iar cei doi
1877
se îndrăgostiseră unul de altul, însă nu îndrăzniseră vreodată să
schimbe câteva cuvinte sau chiar să-și mărturisească sentimentele.
Abia după ani de zile, când mama asistentei medicale murise și ea
nu mai apăruse în tren, Nelson pornise în căutarea ei< și firește că
totul se sfârșea cu o nuntă. Lilian îmbogăți relatarea cu descrieri de
peisaje, aduse în discuție mândria Noii Zeelande legată de
compania de căi ferate și capacitatea de a se jertfi a asistentei, care,
din dragoste, abia dacă reușise să se despartă de micii ei protejați
din spital.
Wilson făcu o figură plictisită, dar dădu textul la tipar în prima
duminică. Cititorii lui, în special femeile, fură mișcați până la
lacrimi. Lilian continuă de îndată cu povestea unui erou de la
Gallipoli, a cărui prietenă îl crezuse mort, dar care rezistase tuturor
vitregiilor, până când, în cele din urmă, bărbatul se întorsese acasă,
după ani și ani.
De acum înainte, ea își avea asigurat locul în foileton. Cititoarele
fierbeau de nerăbdare să citească noile povestiri ale lui BB. Ben
Biller, însă, se înfiora ori de câte ori răsfoia respectivele povești.
— Asta-i mizerie și gunoi! zise el îngrozit, cu atât mai mult, cu cât
scenele de dragoste din povestiri deveneau, de la o săptămână la
alta, tot mai plastice. Dacă se va afla vreodată că am ceva de-a face
cu asta<
— Nici nu ai, dragule!
Lilian râse și își căută pălăria. Tocmai își terminase următoarea
povestire și avea de gând să-și ducă textul în Queen Street. În
curând, însă, Ben trebuia să preia această sarcină, fie că voia, fie că
nu. Între timp, Lilian se considera o balenă eșuată. Și mai avea încă
două luni până la nașterea copilului – și nesfârșit de multe idei
pentru noi povești sentimentale.
Ceea ce era mai mult decât necesar. Banii în plus îi dăduseră, ce-i
drept, lui Lilian posibilitatea de a-și cumpăra câteva rochii pentru
femei însărcinate, și pusese deja niște bani deoparte pentru trusoul
1878
bebelușului. Dar la o locuință nouă în continuare nu se putea gândi.
Ben avea treabă cu doctoratul lui și câștiga cu atât mai puțin în port.
— Fără mizeria și gunoiul meu nu ne descurcăm. Oamenilor le
place! zise Lilian, sfidătoare.
Ben îi aruncă o privire aproape acuzatoare. Nu avea să priceapă
niciodată de ce majoritatea oamenilor se interesau mai degrabă de
lucruri precum căsnicia regelui britanic decât de frumusețile
gramaticii polineziene. Oricum, între timp, propriile poezii îi
deveniseră până și lui penibile.

— Ar trebui să încerci cu un roman, rosti Thomas Wilson, după ce

trecu rapid în revistă noile manuscrise ale lui Lilian. Oamenii sunt
absolut înnebuniți după poveștile dumitale. Serios, Lilian, dacă ar
trebui să mă iau după scrisorile cititorilor, aș putea publica zilnic
câte una dintre operele tale sentimentale.
— Se plătește bine? se interesă Lilian.
În ciuda sarcinii înaintate, ea arăta din nou încântător. Rochia ei
largă, în carouri verde-deschis și închis de scoțian, se asorta cu ochii
ei vioi și cu tenul ei deocamdată palid. Își prinsese părul, fără doar
și poate pentru a părea ceva mai în vârstă. Pe frunte i se strânseseră
câțiva stropi de sudoare. Trebuie că o epuizase drumul cel lung din
cartierul portuar până în oraș.
Wilson zâmbi.
— Banii ăștia păcătoși! Unde mai e nevoia artistei de realizare?
Lilian își încreți fruntea.
— Cât? întrebă ea apoi.
Wilson o găsea fenomenală.
— Deci, Lilian, o să facem astfel: scrieți două capitole de probă și eu
o să vă conduc la un editor care îmi este amic. Pentru asta, însă, va
trebui să mergem la Wellington. O să fii în stare?
Lilian râse.
— Ce? Călătoria cu trenul sau cele două capitole? Cele din urmă nu-
1879
s nicio problemă. Și, dacă le termin repede, nici copilul n-o să se
nască, de bună seamă, în compartimentul de tren.
Doar trei zile mai târziu, Lilian se prezentă din nou, cu un
manuscris al primelor două capitole, aranjate într-o mapă ordonată
în care se mai găsea și un scurt rezumat. Stăpâna de la Kenway Station
istorisea povestea unei tinere scoțiene, care se lăsa ademenită în
Noua Zeelandă de un pretendent la mâna ei. În acest sens, Lilian
amestecă poveștile străbunicilor ei, Gwyneira și Helen. Povestea,
foarte plastic, trecerea peste ocean și prima întâlnire cu extrem de
sumbrul baron al oilor, Moran Kenway. În cele din urmă, fata se
trezea înconjurată de lux, dar maltratată și nefericită la o fermă,
departe de orice așezare omenească. Lilian avusese poate câteva
remușcări, când făcuse o mică legătură cu prima căsnicie a mamei
ei, Elaine. Dar, spre norocul ei, prietenul eroinei din copilărie nu o
uitase. Îi urmase în Noua Zeelandă și făcuse, ca vântul, avere pe
câmpurile aurifere și se grăbise să o salveze pe fată.
Thomas Wilson citi textul în diagonală și își frecă ochii.
— Ei? întrebă Lilian, care părea să fie cam nedormită.
În mod incredibil, de această dată nu fuseseră de vină nici
dragostea, nici scandalul din cârciumă, ci extazul de a scrie.
Aproape că nu se putuse dezlipi de povestea ei.
— Cum vi se pare?
— Oribil, răspunse Wilson. Dar oamenii o să v-o smulgă din mâini!
O trimit de îndată la Wellington, să vedem ce are de spus Bob
Anderson.

Ben Biller se împotrivi cât putu ideii de a o lăsa pe Lilian să plece

singură la Wellington, și trebui să fie îmbunat, în cele din urmă, de
faptul că Wilson îi luă și lui un bilet de tren. Astfel, Ben se întâlni cu
reprezentanții universității de acolo și discută despre posibilitățile
de a fi lector invitat, în vreme ce Wilson și Lilian negociază cu Bob
Anderson. În final, Lilian semnă nu doar un contract pentru Stăpâna
1880
de la Kenway Station, ci și pentru volumul următor. Wilson o sfătui
să mai aștepte însă, fiindcă avansul va fi, cu siguranță, mai mare,
dacă prima ei carte se va vinde bine, dar Lilian scutură din cap.
— Avem nevoie de bani acum, zise ea și dezvoltă pe dată un alt
subiect.
Moștenitoarea de la Wakanui se dovedi a fi un soi de ediție
neozeelandeză a lui Pocahontas, în care un pakeha se îndrăgostea de
o prințesă maori.
— Îmi imaginez ceva îngrozitor de romantic! se emoționă Lily la
cina simplă care urmase, luată într-un restaurant extrem de luxos.
În vreme de restriște, războinicii maori trebuiau să se târască printre
picioarele fiicei căpeteniei, știți? Astfel, ei treceau pragul de la omul
pașnic la războinicul neîndurător. Și imaginați-vă sentimentele sale,
când știa foarte bine că tatăl său îi va trimite împotriva iubitului ei<
— Fiicele căpeteniei, care aveau rol de preotese, erau supuse unui
tapu foarte restrictiv, rosti Ben cu o față acră. Foarte puțin probabil
ca o astfel de fată să vadă un pakeha, darămite ca el să mai și scape
apoi cu viață<
— Nu mai exagera atâta cu știința, iubitule! râse Lilian. Doar nu
scriu un studiu despre cultura maori, ci doar o poveste foarte bună.
— Unde tocmai acest ritual, a cărui funcție de dezumanizare a
războinicului are o supraîncărcare aproape emoțională<
Ben începu să dea o explicație mai lungă. Lilian îl ascultă cu un
zâmbet blând și își savură în continuare stridiile.
— Nici să nu-l băgați în seamă, îi șopti Thomas Wilson domnului
Anderson. Asta mică îl iubește ca pe un fel de animal de companie
exotic. Formele de exprimare și de comunicare îi sunt străine, dar ea
îi plătește cu plăcere mâncarea și veterinarul.
Apoi, i se adresă din nou lui Lilian.
— Ce facem însă cu numele dumitale, Lilian? Propun un
pseudonim, dar poate că păstrăm inițialele? Ce spui de „Brenda
Boleyn”?
1881
Lilian își petrecu ultimele săptămâni ale sarcinii la biroul noii și
confortabilei ei locuințe aflată între Queen Street și Universitate.
Avansul pentru cele două cărți nu era suficient doar pentru chirie, ci
și pentru niște mobile acceptabile și o naștere la spital, pe care atât
Ben, cât și Thomas Wilson puseseră mare preț. Cei doi se speriau de
moarte din cauza lui Lilian, în vreme ce ea privea lucrurile cu
relaxare. După ce termină ultima propoziție din Stăpâna de la
Kenway Station, începură și durerile.
— De fapt, voiam să o mai revăd, zise Lilian cu regret, dar totuși îi
permise apoi lui Ben să o împingă într-o trăsură.
Între timp, aproape că nu mai existau decât automobile, iar Lilian se
certă cu șoferul, care conducea, în opinia ei, mult prea încet.
Nașterea în sine se dovedi a fi o experiență înfiorătoare, nu doar
fiindcă Ben nu avusese voie să participe – eroul romanului ei aduse
pe lume însuși, în niște circumstanțe extrem de dramatice, eroina, a
cărei mamă era fiica dușmanului, pe care voia să o crească de parcă
ar fi fost propriul lui copil – ci și pentru că sala de nașteri era rece și
mirosea tare a Lysol și fiindcă lui Lilian i se legară picioarele de un
fel de spânzurătoare, în vreme ce o asistentă voinică se răstea la ea
de fiecare dată când scotea și cel mai mic sunet. Femeia nu avea
nimic în comun cu ființa angelică din prima povestire a lui Lilian, și,
chiar și în rest, Lily ajunsese la concluzia că născutul e mult mai
puțin încântător decât este descris prin cântece și romane.
Se împăcă din nou cu realitatea abia atunci când își văzu fiul.
— O să-i spunem Galahad! anunță ea atunci când Ben, palid ca
ceara și complet nedormit, avu voie să intre la ea.
— Galahad? întrebă el, derutat. Ce nume e ăsta? În familia mea<
— Ăsta e numele unui erou! zise Lilian, dar nu-i dezvălui încă lui
Ben, pentru a fi ea mai liniștită, că fiul său avea să fie botezat nu
doar ca un cavaler al Graalului, ci și ca salvatorul Stăpânei de la
Kenway Station. Și dacă mă uit la familia ta<
1882
Ben râse.
— Vrei să spui că va îndrăzni să-și contrazică într-o bună zi bunica?
Lilian chicoti.
— Poate că o mai și dă afară din mina lui!
În timp ce Lilian bătea la mașină Moștenitoarea de la Wakanui, pe care
Thomas Wilson i-o dedicase cu ocazia nașterii, micul Galahad se
afla în leagănul lui, fiind adormit fie de legănat, fie de cântece
romantice. Noaptea era între cei doi părinți ai lui și împiedica
deocamdată crearea unui alt bebeluș. În privința acestei chestiuni,
Lilian devenise prevăzătoare. Ben reuși să se învingă pe sine și să-și
întrebe colegii de un mijloc sigur de protecție, cumpărând, într-
adevăr, prezervativele indicate. Deși era destul de complicat să își
pună acele cauciucuri înainte de a face dragoste, deocamdată Lilian
nu era deloc încântată să reîntâlnească moașa cu aer de sergent a
spitalului din Auckland. Lui Ben îi convenea, era fericit mai ales că
scăpase în sfârșit de munca din port. Lilian semnă un contract
pentru alte două romane, Ben își luă doctoratul la începutul lui
1918, fiind unul dintre cei mai tineri doctori ai Imperiului Britanic,
și fu invitat ca lector la Wellington.
Lilian și Ben erau fericiți.

1883
 8

— Ce tot face Gloria la maori?

Gwyneira își încălcă din nou hotărârea de a nu discuta problemele
de familie cu administratorul ei, Maaka. În continuare, însă nu era
nimeni altcineva căruia i-ar fi putut adresa toate grijile ci, Gloria
vorbea puțin, Marama, la fel, și de la Jack nu venea în continuare
nicio veste. Nu-i scrisese el personal. Doar Roly O’Brien, flăcăul lui
Tim Lambert, le mai dădea, lui Tim și lui Elaine, din când în când,
un semn, mai întâi din Grecia, apoi din Anglia. Se pare că ar fi
însoțit transportul de răniți care îl scosese pe Jack din Gallipoli, și își
amintea prietenul constant în propoziții secundare. La început, ele
sunaseră amenințător – „Domnu Jack este încă între viață și
moarte”; între timp sunau mai degrabă: „Domnului Jack îi merge
ceva mai bine” sau „Domnu Jack are voie să se ridice, în sfârșit”.
Fundalul poveștii rămânea, însă, în continuare nerostit. Roly nici nu
trimitea scrisorile cu regularitate, nici nu era un vestitor prea bun.
Fusese destul de tânăr când îl trimiseseră ca ucenic la mină, iar
înainte mersese prea puțin la școală.
Gwyneira se consola cu faptul că Jack era, totuși, în viață, chiar dacă
își pierduse, poate, un picior sau o mână. Era o enigmă de ce nu
scria el însuși sau de ce nu dicta cuiva o scrisoare, dar își cunoștea
bine fiul. Dacă soarta îl lovea, se închidea mai degrabă în sine decât
să vorbească despre asta. Și atunci, după moartea Charlottei, tăcuse
multă vreme.
Asta o rănea pe Gwyneira, dar încerca să-și gonească aceste
gânduri. Gloria era în acea clipă problema mai urgentă – chiar dacă
valurile din Kirward Station se liniștiseră deocamdată. Fata nu se
mai certa acum cu oierii și nici nu mai brusca personalul. În schimb,
dispărea aproape în fiecare zi călare, împreună cu Nimue, la
O’Keefe Station, sau se ducea pe jos în satul maori, aflat lângă lac.
1884
Gwyneira nu mai știa însă unde voia ea să ajungă; Gloria schimba
rar cu ea vreun cuvânt. La mese, abia dacă apărea. Mânca la maori
și părea să nu se mai sature de mâncarea lor sărăcăcioasă, mai ales
pe parcursul iernii. Dacă vânătorii nu aveau succes, abia dacă aveau
cartofi dulci și lipii din făină de cereale, dar, după câte se vedea,
Gloria prefera aceste mâncăruri altora mai bune, pregătite de
străbunică.
Desenele și jucăriile dispărură unele după altele din camera ei și
apărură obiecte de decor ale artei maori – confecționate uneori la fel
de greoi ca și artefactele din copilărie, de unde Gwyneira deduse că
Gloria își încerca talentul în sculptarea ornamentelor și în
împodobirea pietrelor de jad.
Maaka îi confirmă această bănuială.
— Domnișoara Gloria face tot ceea ce fac femeile acum, primăvara –
stau împreună, cos, sculptează, comandă pene< Gloria e multă
vreme împreună cu Rongo.
Asta măcar nu era o veste proastă. Gwyneira o aprecia foarte mult
pe moașa maori.
— Vorbesc cu spiritele<
Asta, pe de altă parte, o neliniștise pe Gwyneira. Fără doar și poate
că Gloria se comporta ciudat de când se întorsese. Dar dacă acum se
mai și apucase de invocat spirite< să fi fost pe cale să
înnebunească?

— Atinge copacul cu încredere< simte-i forța și sufletul.

Rongo îi dădea Gloriei indicații cum să se adreseze arborilor, în
timp ce pregătea ceremonia premergătoare recoltei florilor roșii
rongoa. Doar o tohunga avea voie să atingă această plantă sacră. Pe
de altă parte, la culesul și uscatul frunzelor koromiko, Gloria avusese
voie să o ajute. Frunzele aveau efect împotriva diareii și a durerilor,
în plus și contra problemelor renale. Gloria memora cuminte tot ce
îi explica Rongo, dar dialogul cu arborele se dovedi a fi cam mult
1885
pentru ea.
— Ce te face să crezi că arborele are mai puțin suflet decât tine?
întrebă Rongo. Că nu vorbește? Asta spune domnișoara Gwyn și
despre tine<
Gloria zâmbi, încurcată.
— Sau că nu se împotrivește, atunci când este lovit de topoare?
Poate că are el motivele lui!
— Ce fel de motive? întrebă Gloria, încăpățânată. Ce motive pot fi
să te lași ucis?
Rongo ridică din umeri.
— Nu mă întreba pe mine. Întreabă copacul.
Gloria se sprijini de scoarța dură a fagului și încercă să simtă forța
lemnului. Rongo o punea să facă acest lucru cu tot soiul de plante,
chiar și cu pietre și cursuri de apă. Gloria asculta, fiindcă îi plăcea
liniștea, pe care toate aceste< da, ce anume? Făpturi? Lucruri?... o
iradiau. Își petrecea cu plăcere timpul cu Rongo. Și cu toate spiritele
ei.
Rongo își terminase ceremonia și acum ținea teorii despre distilarea
extractelor din frunzele de rongoa.
— Are efect împotriva durerilor de gât, zise ea. Și se poate fierbe
miere din ele<
— De fapt, de ce nu scrii toate astea?
Gloria își părăsi copacul, mergând alături de Rongo mai departe
prin păduricea luminoasă.
— Atunci o pot citi cu toții.
— Doar dacă au învățat să citească, preciză Rongo. Altminteri
trebuie să mă întrebe pe mine.
Zâmbi.
— Dar, pe când eram de vârsta ta, gândeam la fel. Mă oferisem
bunicii mele, Matahorua, chiar să notez eu pentru ea.
— Și nu a acceptat? întrebă Gloria.
— N-a văzut niciun rost în asta. Cine nu are nevoie de aceste
1886
lucruri, nici nu trebuie să se împovăreze cu ele. Cine vrea să învețe,
trebuie să-și facă timp să pună întrebări. Numai așa devine și el un
tohunga.
— Dar, dacă le scrii, le păstrezi pentru posteritate.
Rongo râse.
— Așa gândesc pakeha. Voi vreți să păstrați mereu totul, să notați –
și le uitați cu atât mai repede. Noi ne păstrăm toate cunoștințele în
noi. În fiecare dintre noi. Și le păstrăm vii. I nga wa omua< știi ce
înseamnă asta?
Gloria încuviință. Cunoștea expresia. Cuvânt cu cuvânt, însemna:
„Despre timpul care va veni”. Însă, în realitate, prin ea se desemnau
evenimente trecute – spre nesfârșita derutare a tuturor pakeha-lor,
care încercau să învețe maori. Gloria nu se gândise la asta niciodată.
Dar acum resimțea furie.
— Să trăiești în trecut? întrebă ea. Să-ți amintești mereu de cele pe
care ai vrea mai bine să le uiți?
Rongo se trase lângă ea pe o stâncă și îi mângâie duios părul. Știa că
nu mai era vorba despre știința de a face miere din florile de rongoa.
— Dacă îți pierzi amintirile, te pierzi pe tine, rosti ea blajin. Povestea
te face să fii ceea ce ești.
— Și dacă nu vreau să fiu ceea ce sunt? întrebă Gloria.
Rongo își luă mâna.
— Călătoria ta nu s-a terminat, nici pe departe. Vei continua să
acumulezi amintiri. Și te vei schimba< Chiar și din acest motiv, nu
scriem nimic, Gloria. Fiindcă a scrie înseamnă a imortaliza. Și acum,
arată-mi copacul care ți-a vorbit mai înainte.
Gloria își încreți fruntea.
— Cum să-l regăsesc? Aici sunt zeci de fagi! Și toți seamănă.
Rongo râse.
— Închide ochii, fiica mea, iar el te va striga<
Gloria era încă supărată, dar ascultă de indicațiile femeii înțelepte.
După o vreme, se îndreptă cu siguranță spre copacul ei.
1887
Rongo zâmbi.

Gloriei îi era încă greu cu amintirile ei, dar viața i se părea mai
ușoară când zăbovea la familia ei maori. Gwyneira nu punea
întrebări și încerca în mod vizibil să se abțină de la a o critica pe
strănepoata ei. Gloriei i se părea însă că vede în ochii ei dezaprobare
și îi aude în vocea ei reproșuri.
Marama clătină din cap, când i se destăinui.
— Ochii tăi și cei ai domnișoarei Gwyn sunt identici. Și vocile
voastre se pot schimba între ele<
Gloria voi să obiecteze că asta era o prostie. Ea avea ochi albaștri de
porțelan, cei ai Gwyneirei erau în continuare de un fascinant
albastru-azuriu, pe care îi dăduse mai departe nepoatei ei, Kura. Și
vocile femeilor aveau puține în comun – cea a Gwyneirei era cu
mult mai ridicată decât cea a Gloriei. Dar ea învățase demult că
observațiile Maramei nu trebuiau luate cuvânt cu cuvânt.
— O să înțelegi asta cândva, zise Rongo liniștită, când Gloria se
plânse la ea. „Dă-ți timp<”

— Dă-ți timp, zise Marama cu vocea ei cântată.

Ședea vizavi de Gwyneira în wharenui, casele de adunări ale satului
ei. În mod obișnuit, își întâmpina, neoficial, soacra afară, dar acum,
ploua cu găleata. În orice caz, Gwyneira cunoștea eticheta. Trecuse
fără probleme de karanga, ritualul de întâmpinare, care se ținea
înainte de a păși într-o casă de adunări, își descălțase pantofii fără să
primească vreo invitație specială și nu se plânsese de oasele ei cu
artrită, atunci când se așezase pe jos.
— De ce nu vrei s-o lași să plece? La noi nu i se întâmplă nimic.
Motivul vizitei Gwyneirei fusese ultima „idee nebunească” a
strănepoatei ei, Gloria. Tribul maori plănuia o călătorie, iar Gloria
insista să i se alăture.
— Știu asta. Dar ea trebuie să se reacomodeze la Kirward Station! Și
1888
asta nu o poate face dacă pleacă alături de voi, luni în șir. Marama,
dacă e vorba de motive economice<
— N-avem nevoie de daruri!
Se întâmpla rar ca Marama să ridice vocea, dar ultimele cuvinte ale
Gwyneirei îi răniseră mândria. Într-adevăr, în cele mai multe dintre
cazuri era vorba de motive practice, atunci când triburile Insulei de
Sud plecau în călătorie. O făceau cu mult mai des decât maorii de pe
Insula de Nord, a căror patrie oferea condiții mai bune pentru
agricultura simplă. Pe Insula de Sud, recoltele erau deseori mici, iar
dacă proviziile se terminau primăvara, ei o porneau din loc, pentru
a trăi câteva luni din vânătoare și pescuit.
Însă Marama și oamenii ei nu vorbiseră despre „nevoie”. Pământul
le oferea suficientă hrană, doar că nu acolo, unde tocmai se aflau.
Trebuia deci să plece după hrană, o aventură și, cel puțin pentru cei
mai tineri din trib, și o distracție. În afară de asta, călătoriile aveau
aspecte spirituale. Te apropiai de pământ, deveneai una cu munții și
cu râurile care îți ofereau hrană și acoperiș. Copiii mici ajungeau să
cunoască și alte locuri spirituale, îndepărtate; se reîmprospăta
legătura cu Te waka a Maui.
Gwyneira își mușcă buzele.
— Știu, însă< Ce-i cu Wiremu, Marama? Maaka spune că e în
vorbă cu el<
Marama dădu din cap.
— Da. Asta am observat și eu. E singurul bărbat cu care vorbește
din când în când. Ultima parte mă neliniștește, nu și prima.
Gwyneira răsuflă ușurată. Îi era evident greu să rămână liniștită.
— Marama! îl știi pe Tonga. Asta nu e o invitație la o plimbare cu
tribul, asta este o cerere în căsătorie. Vrea să o pețească pe Gloria
pentru Wiremu!
Marama ridică din umeri. Prin atitudinea ei relaxată, își amintea, și
azi, de fata de pe vremuri, care lua propria ei dragoste și
respingerea incipientă a lui Paul Warden atât de natural, de parcă ar
1889
fi fost o ploaie de vară.
— Dacă Gloria îl iubește pe Wiremu, tu nu-i vei despărți pe cei doi.
Dacă nu-l iubește pe Wiremu, nu îi va căsători nici Tonga. El nu-i
poate forța să își consume actul sexual în casa comunității. Deci, lasă
astea în seama Gloriei!
— Nu pot s-o fac! Ea< ea este moștenitoarea! Dacă Wiremu se va
căsători cu ea<
— Atunci pământul tot nu-i va aparține lui Tonga și nici tribului, ci
copiilor Gloriei și ai lui Wiremu. Poate că ei se vor dovedi a fi primii
baroni ai vitelor cu sânge maori. Poate că vor da pământul înapoi
tribului. Tu nu vei mai trăi să vezi asta, domnișoară Gwyn, și nici
Tonga. Dar munții vor mai fi aici și vântul se va juca în continuare
cu vârfurile copacilor!
Marama făcu un gest de supunere față de voința zeilor.
Gwyneira suspină, jucându-se cu părul ei. Îl purta prins foarte
strâns, cum îi ședea bine unei femei de vârsta ei, dar, ca de fiecare
dată când se enerva, i se desfăceau câteva șuvițe. Gwyneira nu
fusese niciodată calmă, iar acum resimțea dorința arzătoare de a
sparge ceva. Cel mai bine, strașnic păzitul topor de căpetenie al lui
Tonga, simbolul puterii sale.
— Marama, nu pot accepta asta. Trebuie<
Printr-un gest grațios Marama o făcu să tacă. Părea, din nou, mai
severă decât de obicei.
— Gwyneira McKenzie, rosti ea cu tărie. Ți-am lăsat în grijă ambii
copii. Mai întâi pe Kura, apoi pe Gloria. I-ai educat în felul pakelin.
Și uită-te ce a crescut din asta!
Gwyneira o fulgeră.
— Kura e fericită!
— Kura e într-o călătoare într-o țară străină, șopti Marama. Fără
popasuri. Fără trib.
Gwyneira era ferm convinsă că Kura vedea toate acestea altfel, dar
din perspectiva Maramei, o maori pur-sânge, care trăia cu și prin
1890
pământul ei, fiica îi era pierdută.
— Și Gloria<
Gwyneira se întrerupse.
— Las-o pe Gloria să plece, zise Marama blând. Nu mai face încă o
greșeală.
Gwyneira încuviință, resemnată. Dintr-odată se simți bătrână.
Foarte bătrână.
La plecare, Marama își lipi fruntea și nasul de chipul Gwyneirei, în
semn de bun rămas. Făcu gestul mult mai cordial și mai consolator
decât în cazul unui salut de rutină.
— Voi, pakaha, murmură ea. Toate străzile voastre trebuie să fie
netede și drepte. Le smulgeți pământului, fără să-i auziți gemetele.
Pe când drumurile ocolite, pietroase, sunt de cele mai multe ori cele
mai scurte, dacă pășești în pace<

Gloria îi urma lui Marama prin iarba udă, înaltă până la genunchi.
Ploua necontenit de ceasuri întregi și chiar și Nimue își pierduse
treptat plăcerea lungii plimbări. Bărbații și femeile tribului mergeau
mai departe cu stoicism, închiși în sine. Râsetele și trăncănitul care
le umpleau, în rest, timpul pe parcursul călătoriilor, dispăruseră
demult. Gloria se întreba dacă era singura care visa la un locșor
uscat sau dacă pe ceilalți îi întăreau cine știe ce cunoștințe sau
sentiment al comuniunii, pe care ea nu-l putea resimți la rândul ei.
După un marș de trei zile, pe o vreme în cea mai mare parte umedă,
aproape că i se acrise de aventura ei, cu toate că se bucurase de
călătorie și își dorise plecarea încă de când Gwyneira își dăduse, în
sfârșit, acordul. Gloria voia să vadă asta ca pe un triumf, dar
străbunica ei păruse să fie atât de tristă, de bătrână și de rănită, încât
aproape că ar fi rămas.
— Te las să pleci, fiindcă nu vreau să te pierd, îi spusese Gwyneira –
o propoziție pe care altminteri ai fi putut să o auzi de la Marama.
Sper să găsești ceea ce cauți.
1891
De atunci, conviețuirea devenise și mai complicată. Gloria încerca
să-și hrănească furia și respingerea, dar avea mai degrabă o
conștiință încărcată. Era supărată că se simțea din nou ca un copil.
În cele din urmă, la plecare nu o lăsase pe Gwyneira să o
îmbrățișeze, dar făcu un hongi, un gest, de fapt, mult mai intim.
Simți pielea ridată, uscată, dar totuși caldă a Gwyneirei, precum și
mirosul ei de miere și trandafiri. Folosise acest săpun și în copilăria
Gloriei; își amintea de îmbrățișări consolatoare. Din contră, Jack
mirosise a piele și a grăsime de copite. De ce oare se gândea ea
acum la Jack?
Gloria respiră liniștită când o luară, în cele din urmă, din loc, și
după ce trecură și primele ore ale călătoriei. Râdea alături de ceilalți,
se simțea liberă și deschisă pentru noi impresii – dar și în siguranță,
apărată de tribul ei. După cum o cerea tradiția, femeile și copiii
mergeau în mijlocul grupului, iar bărbații le flancau. Aveau asupra
lor sulițele și echipamentul de vânătoare; femeile cărau mult prea
grelele foi de cort și tigăi. După câteva ore, Gloria începu să se
întrebe dacă era corect sau nu.
— Dar trebuie să ne putem mișca! îi explică Pau. Dacă ne atacă
cineva<
Gloria își dădu ochii peste cap. Se aflau în continuare pe terenul de
la Kirward Station. Și chiar și mai departe, în McKenzie Highlands,
nu existau triburi inamice. Nimeni nu îi amenința pe Ngai Tahu.
Dar poate că ar fi trebuit să înceteze să mai gândească precum o
pakeha.
Înaintea plecării, Gloria nu-și bătuse capul cu greutățile călătoriei.
Se considera mai dură decât toți ceilalți, traversase doar deșertul
Australiei și nu de puține ori fusese nevoită să meargă pe jos. Dar,
pe atunci, o mânaseră voința și disperarea; fusese lipsită de
sentimente, însuflețită doar de țel.
Canterbury Plains, care se transformau încet în precursorii Alpilor
de Sud, erau însă altceva. Aici nu era uscat și fierbinte, ci umed și
1892
rece – cel puțin așa li se părea călătorilor uzi până la piele. După
numai câteva ore de drum, începuse ploaia, și jacheta Gloriei,
cămașa și pantalonii de vânătoare se înmuiaseră în cel mai scurt
timp. Maorii nu aveau un statut aparte, dar nu-și întrerupseră
marșul din cauza ploii. Doar spre seară fură ridicate corturile
provizorii și femeile încercară să aprindă focul. Rezultatul nu fu
însă satisfăcător.
În cele din urmă, oamenii se culcară lipiți unul de altul, căutând
căldură – doar Gloria se trase înapoi, aproape speriată, și se înveli,
la distanță, în pătura ei umedă. Nu se gândise până atunci la
înnoptatul în cortul comun – deși știa, desigur, că tribul își împărțea
acasă un cort comun de dormit. Acum zăcea trează de ore întregi și
asculta zgomotele pe care oamenii le scoteau în somn, gemetele,
sforăitul – uneori și un chicot ascuns ori strigătele de plăcere,
înăbușite, ale vreunei perechi care făcea dragoste. Gloria ar fi fugit
de acolo bucuroasă, dar afară ploua în continuare.
Vremea proastă ținu și pe parcursul următoarelor zile. Gloria se
întrebă, în treacăt, cum vor strânge Gwyneira și oamenii ei fânul,
dacă lucrurile vor continua astfel. În rest, însă, avea suficient de
lucru cu propriile probleme. Încălțările sale – niște cizme peste
gleznă, pe care le găsise mereu foarte potrivite pentru călărit ori
pentru munca la fermă – începuseră să se desfacă încet în
neîntrerupta umezeală. Maorii râseră din cauza asta. Ei mergeau
desculți și o sfătuiră pe Gloria să facă același lucru. În cele din urmă,
ea ieși din cizmele ude, dar nu era obișnuită deloc să meargă cu
talpa goală. Îngheța și se simțea oribil.
În cea de-a cincea zi, nu mai pricepu deloc ce anume o făcuse să
renunțe la camera ei liniștită și uscată de la Kirward Station. Primi
recunoscătoare bucata de coviltir pe care Wiremu i-o aduse în
sfârșit, și care îi oferea o minimă protecție împotriva vremii. Tânărul
maori părea să fie la fel de nemulțumit și de înghețat ca și ea, chiar
dacă, firește, nu o recunoștea. Dar și Wiremu se bucurase de o
1893
educație pakeha. Anii de internat de la Christchurch nu trecuseră pe
lângă el fără să lase nicio urmă. Gloria avea impresia că simte că și
el își regreta decizia. El intenționase să se facă medic, dar acum
mergea alături de tribul lui prin sălbăticie. Ea îi aruncă o privire lui
Tonga, care pășea în fruntea oamenilor săi.
— Nu ne putem opri mai devreme? întrebă Gloria, disperată. Nu
înțeleg ce vă mână<
Amuți de îndată ce își recunoscu greșeala. Nu ar fi trebuit să spună
„vă”. Trebuia să învețe să gândească referitor la sine și la Ngai Tahu
ca „noi”, dacă voia să facă parte din trib<
— Ni se termină proviziile, Glory, explică Wiremu. Nu putem vâna,
pe așa o vreme nu iese niciun iepure din vizuină. Și râul este prea
sălbatic, peștii nu vor înota în curse. Deci, ne îndreptăm spre lacul
Tekapo.
Tribul mergea deja de ceasuri bune de-a lungul râului Tekapo, care
crescuse, din cauza ploii, devenind un fluviu violent.
Pe marginea lacului, îi explică Wiremu, aveau să rămână zile, poate
chiar săptămâni întregi. Acolo era pește din belșug și păduri pline
de vânat.
— Ne punem tabăra acolo din vremuri imemoriale, zâmbi Wiremu.
Până și denumirea lacului vine de aici – po înseamnă noaptea, iar
taka, saltea.
Tocmai așa ceva și-ar fi dorit acum Gloria, pe cât posibil mai uscată,
și care să se afle într-o casă solidă, dar nu răspunse nimic, ci încercă
să țină pasul cu ceilalți.
Spre seară, ploaia se opri.
— Abia dacă plouă la lac, zise Rongo. Cum de-a putut plânge Rangi
în fața acestei frumuseți<
Într-adevăr, lacul Tekapo era, în lumina ultimelor raze ale soarelui,
de o frumusețe uimitoare. Pășunile se învecinau cu el pe malul de
nord, iar pe cealaltă parte se ridicau maiestuoși Alpii de Sud. Apa
licărea un turcoaz închis – a doua zi, pe lumină, avea să
1894
strălucească. Femeile tribului salutară lacul prin cântece și râsete.
Rongo scoase apă ceremonios și, de această dată, reușiră să aprindă
un foc la mal. Bărbații porniră să vâneze, și, chiar dacă prada
vânătorii era încă insuficientă, în jurul focului se serveau pește prăjit
și lipii făcute din ultimele provizii de făină. Marama și câteva alte
femei își scoaseră instrumentele din bagajul lor, care nu reușise să
rețină întreaga ploaie, și sărbătoriră sosirea la lac. Bineînțeles că
saltelele și corturile erau încă umede când tribul se duse, în cele din
urmă, la culcare, însă mica sărbătoare îi însufleți pe oameni. Mai
mulți bărbați și femei făcură dragoste. Gloriei i se făcu greață.
Trebui să iasă la aer.
Gloria se furișă din cort, învelită în pătura ei. Cerul de deasupra
lacului era negru ca păcura, dar pe vârfurile munților mai era încă
zăpadă. Fata privi în sus și se strădui să devină una cu totul, așa
cum o sfătuise Rongo. Cu cerul, cu lacul și cu munții nu era prea
greu. Cu tribul nu avea să reușească, de bună seamă, niciodată<
Tresări când auzise pași în urma ei. Wiremu.
— Nu poți să dormi?
Gloria nu răspunse.
— La început, mi-a fost și mie greu, când m-am întors de la oraș.
Dar, în copilărie, iubeam asta la nebunie.
Ea auzi din tonul vocii lui că zâmbea.
— Ne târam de la o femeie la alta, un braț era mereu liber.
— Mama mea nu m-a vrut, rosti Gloria.
Wiremu dădu din cap.
— Am auzit asta. Kura a fost altfel, abia dacă îmi amintesc de ea<
— E frumoasă, spuse Gloria.
— Tu ești frumoasă.
Wiremu se apropie de ea și ridică mâna. Voise să-i atingă fața, dar
ea se trase înapoi, speriată.
— Tapu? întrebă el cu blândețe.
Gloria nu putu să glumească cu asta. Se întoarse spre cort, atentă și
1895
încordată.
— Poți să te întorci liniștită. Nu te voi ataca pe la spate. Ce e cu tine,
așa, dintr-odată, Gloria?
Wiremu fugi după ea și o prinse de umăr, dar reflexele Gloriei nu
putură deosebi o atingere prietenească de una dușmănoasă. Nu
noaptea. Fata își apucă fulgerător cuțitul. Wiremu se lăsă în jos când
îl văzu scânteind, se aruncă la pământ și se rostogoli mai departe.
Gloria se uita speriată cum el se ridică, din nou, cu suplețe, în
picioare și cum o privește disperat.
— Glory<
— Nu mă atinge! Să nu mă mai atingi niciodată!
Wiremu desluși panică în vocea ei.
— Gloria, am fost mereu prieteni. N-am vrut să-ți fac nimic rău.
Hei, uită-te la mine! Eu sunt Wiremu, nu mai știi? Cel ce a vrut să
fie vraci.
Foarte încet, Gloria părea să-și revină în fire.
— Îmi pare rău, zise ea încet. Dar eu< nu-mi place când sunt atinsă.
— Trebuia doar să spui. Gloria – eu accept tapu, o știi doar.
Wiremu zâmbi din nou și își ridică palmele. Un gest de pace.
Ea încuviință timid. Se întoarseră la cort, unul lângă celălalt, însă
fără să se atingă.
Tonga, care dormea singur într-un cort, îi văzu venind. Se lăsă din
nou pe spate, mulțumit.

Vremea de la lac era, într-adevăr, mai bună decât jos, la câmpie, dar,
totuși, ploua încă mult. Ngai Tahu nu trebuiau să facă foametea, era
pește și carne din belșug, iar oamenii se simțeau bine. Gloria o
însoțea pe Rongo în căutarea plantelor medicinale și asculta
poveștile Maramei, despre Harakeke, zeul inului, un nepot al lui
Papa și al lui Rangi. Femeile povesteau despre zeii lacului și ai
munților, descriau călătoriile lui Kupe, primul descoperitor al
Aotearoei, și luptele sale cu pești gigantici și monștri ai uscatului.
1896
Uneori se întâlneau cu alte triburi și organizau un complicat pohiri –
o ceremonie de întâmpinare, care era stabilită în detaliu după care
celebrau o sărbătoare. Atunci Gloria dansa alături de ceilalți și sufla
din koauau haka-urile de război ale fetelor. Uitase de teama ei
permanentă de a face ceva greșit. Marama și celelalte femei nu își
dojeneau elevele, ci le explicau cu răbdare. Micile certuri dintre fete
nu fuseseră soluționate cu atâta îndârjire ca în internat, chiar din
simplul motiv că adulții nu luau niciodată partea nimănui. Gloria
învăță să diferențieze zeflemeaua blândă a fetelor maori de
neîndurătoarea batjocură a fostelor ei colege de clasă și putu, în cele
din urmă, să râdă și ea când Pau o luă peste picior, spunându-i că
mingea de poi poi confecționată chiar de ea arăta ca oul unei păsări
bizare. Fiindcă nu reușea să o facă perfect rotundă, ea se răsucea în
timpul dansului în niște elipse ciudate, iar atunci când o lovi pe Ani
în cap, ea îi spuse că ar fi de bună seamă o nouă armă miraculoasă.
— Doar că e cam moale, Glory, trebuie să încerci să o faci din
pounamu.
Apoi căutaseră prin albia unui râu, iar seara Rongo le arătă cum se
pot sculpta, din pietre asemănătoare jadului, medalioane în forma
unor mici figuri de zei. Gloria și Ani își făcură una alteia cadou hei-
tiki-urile pe care le purtară apoi mândre în jurul gâtului. Wiremu îi
făcu mai târziu Gloriei o surpriză cu unul și mai frumos – la urma
urmei, el exersa de mai demult.
— Uite, să-ți aducă noroc!
Celelalte fete bârfiră pe tema asta, ceea ce Gloriei nu îi plăcu. Dar
avea încredere în Wiremu. Nu era nimic altceva decât prietenul ei.

Gloria începu să se bucure de zilele petrecute în cercul noii ei

familii, însă nopțile din cortul comun le simțea în continuare drept
chinuitoare. În măsura în care vremea o permitea, se furișa afară și
dormea acolo, chiar dacă se speria de orice zgomot. Își putea spune
cât voia că nu o pândeau nici crocodili, nici șerpi ca pe atunci, în
1897
Australia – dar frica era adânc înrădăcinată. Iar zgomote erau multe,
în acele nopți calde. Fetele și băieții părăseau cortul chicotind sau se
separau deja încă de când tribul era adunat în jurul focului. Făceau
dragoste în pădurea de pini sau îndărătul stâncilor, în iarbă.
Gloria se temea și de bărbații care părăseau noaptea cortul, pentru a
urina. Știa că nu voiau să-i facă nimic rău, dar numai silueta unui
bărbat în fața oglinzii lacului îi făcea inima să-i bată cu putere.
Atunci când nopțile nu erau atât de călduroase, dar Gloria nu
rezista să stea, totuși, în cort și se cuibărea singură și tremurând în
pătura ei umedă, Wiremu își făcea din când în când apariția. Se
așeza departe de ea și vorbeau. El îi povestea despre timpul
petrecut la Christchurch. Cât de singur se simțise la început și cât de
disperat fusese când ceilalți îl luau peste picior.
— Dar ți-a plăcut, de altminteri! se miră Gloria. Ai vrut chiar să
rămâi să studiezi.
— Mi-a plăcut școala, iar eu sunt fiul unei căpetenii. Eram mare și
puternic și i-am făcut pe băieții pakeha să se teamă. Uneori, asta a
dus la câteva probleme cu profesorii, atunci când ei mă pârâu. Dar,
de cele mai multe ori, își țineau gura. Mana< știi doar.
Zâmbi.
Gloria înțelesese. Câștigase influență în trib, se impusese în fața
celor care-l chinuiseră.
— Dar ai fost singur, rosti ea.
— Mana te face întotdeauna să fii singur. Căpetenia are putere, dar
nu are prieteni.
Ceea ce era adevărat. Tonga rămânea, de cele mai multe ori, în
propria-i companie. Dar el și voia asta. Trebuia să-i amintească
tribului, și așa îndeajuns de mult orientat spre vest, care tapu erau
legate de demnitatea lui.
Mai târziu, povestea Wiremu, își câștigase respectul la liceul pakeha
datorită rezultatelor școlare bune. Abia la universitate situația se
deteriorase din nou. Întâlnise colegi noi, care nu mai făcuseră
1898
niciodată cunoștință cu pumnii lui. Și să-i bată și pe aceștia era,
după cum o spunea chiar el, zâmbind, „între timp, prea civilizat”.
Gloria însăși vorbea puțin despre copilăria ei petrecută în Anglia.
Câte ceva despre domnișoara Bleachum și despre faptul că se
interesase dintotdeauna de plante și de animale.
— Domnișoara Bleachum era de părere că ar fi trebuit să studiez
științele naturale. Atunci aș fi putut rămâne în Dunedin. Dar știu
atât de puține< am făcut numai muzică și am pictat< și ne-am
uitat la tablouri ciudate.
Gloria o aminti pe Europa și pe Zeus, care se îndrăgostise de ea și se
transformase într-un taur, pentru a scăpa de suspicioasa lut soție.
Wiremu învățase latină și puțină greacă la universitate și împodobi
povestea, prin cuvinte și culoare, în felul specific maori. Se amuza
teribil. Gloria roși și simți compasiune și furie pentru prințesa
răpită, care își făcuse alte planuri pentru viață decât să servească
drept iubită părintelui zeilor.
În zilele următoare, Wiremu îi adusese deseori exemplare
interesante de flori sau de insecte, și, într-o noapte, o trezi, strigând-
o prudent, pentru a-i arăta o pasăre kiwi. Ei se luară după fluieratul
strident al păsării alergătoare, activă noaptea, cu pene maro și ciocul
coroiat, și descoperiră, într-adevăr, animalul timid la adăpostul unei
tufe. Erau multe păsări de noapte în Aotearoa, mai ales în zona
Subalpilor, dar să vezi un kiwi era ceva deosebit. Gloria își urmă
plină de încredere prietenul, pentru a observa animalul. Wiremu o
invita tot mai des la plimbări nocturne, dar nu o atinsese niciodată.
Ceea ce nu excludea însă faptul că celelalte fete vorbeau despre
escapadele ei nocturne împreună cu fiul căpeteniei. Și femeile
adulte știau de ele. Tonga părea să fie mai mult decât mulțumit.
După o vreme, Ngai Tahu părăsiră lacul și plecară mai departe în
munți. Aoraki, cel mai înalt munte al insulei, era considerat a fi
sfânt, iar ei voiau să se apropie mai mult de el.
— Câțiva pakeha au urcat acolo în urmă cu vreo câțiva ani, povesti
1899
Rongo. Dar spiritelor nu le-a plăcut.
— Atunci, de ce au permis-o? întrebă Gloria.
Ea știa muntele de „Mount Cook” și auzise de respectiva expediție
încununată de succes.
Rongo îi dădu răspunsul ei standard:
— Nu mă întreba pe mine, întreabă muntele.
În cele din urmă, ajunseră să vâneze în McKenzie Highlands și
Gloria cuteză chiar să istorisească seara, la focul de tabără, povestea
bunicului ei James, colorând-o la fel de mult cum o făceau și maorii,
în propozițiile lungi și întortocheate ale limbii lor, Gloria relată
despre întâlnirea lui McKenzie cu fiica lui, Fleur, și despre cum îl
răpusese John Sideblossom pe hoțul de vite, ceea ce îi adusese cu
sine expulzarea în Australia.
— Dar bunicul meu s-a întors din imensa țară de dincolo de mare,
unde pământul e roșu ca sângele și munții par să mocnească. Și a
trăit mult.
Ascultătorii Gloriei aplaudară cu încântare, iar Marama îi zâmbi.
— O să ajungi o tohunga, dacă o ții așa mai departe. Dar nu-i de
mirare. Și tatăl tău este un maestru al vorbirii frumoase. Chiar dacă
el face un uz mai ciudat de darul lui<

Înaripată de lauda Maramei, Gloria începu să exerseze arta

oratoriei. Lucra intensiv la pepeha ei, modul propriu de a ține o
cuvântare personală de prezentare, pe care orice maori o putea
rosti, atunci când o cerea vreo ceremonie. În cadrul ei, îți numeai
tupuna tăi – strămoșii – și descriai piroga și detaliile călătoriei pe
care o întreprinseră ei odinioară spre Aotearoa. Marama o ajută pe
Gloria să numească tribul, pe care călătorii îl înființaseră, și îi arătă
locurile unde ei locuiseră. Foarte fermecătoare era o vale, care părea
a fi o fortăreață naturală. Azi era tapu; de bună seamă că se
luptaseră acolo, cândva, niște oameni sau se petrecuse ceva bizar.
Oamenii din trib se temeau să pășească în acel loc, dar Rongo și
1900
Marama o duseră pe Gloria într-acolo și meditară cu ea la foc.
Gloria indusese o descriere exactă a fortăreței de stâncă în pepeha ei.
Descrierea arborelui genealogic pakeha cu exactitate era, firește, mai
greu, dar Gloria spusese numele vaporului pe care Gwyneira
călătorise, dădu Kirward Station ca loc de referință și își numi
familia Warden drept iwi – tribul ei. În cele din urmă, descrisese cât
mai colorat locul în care se născuse, iar în timp ce vorbea simți un
fel de dor de casă. Ngai Tahu erau de-acum de trei luni pe drum. Și,
deși Gloria aparținea în mod evident de trib și se simțea, pentru
prima dată, după ani de zile, acceptată, avea în continuare
sentimentul că trăiește viața altuia. Juca rolul unei fete maori și îi
făcea, neîndoielnic, bine. Dar oare asta își dorea cu adevărat? Ce era
ea? Până atunci, Gloria nu protestase niciodată împotriva
așteptărilor pe care le aveau ceilalți de la ea. Se antrena în folosirea
plantelor medicinale. Învăța să împletească și să înțeleagă
importanța motivelor țesute. Gătea carnea pe care o aduceau
bărbații. Dar cu cât petrecea mai mult timp alături de femeile din
trib, cu atât mai clar îi devenea că nu făcea nimic altceva decât ce
făceau Moana și Kiri acasă, în bucătărie. Bine, mai lucra de mână și
gătea sub cerul liber, dar aceasta era singura diferență. Din contră,
Gloriei îi plăcuse dintotdeauna mai mult să ajute la fermă și să
lucreze cu oile și cu vitele. Îi lipseau animalele.
Maorii nu o împiedicau să li se alăture bărbaților la vânătoare și la
pescuit. Ambele le erau permise și femeilor; orice fată maori învăță
sa se descurce de una singură în caz de urgență. Dar vânătoarea
comună nu era ceva obișnuit și dacă venea o fată cu ei, maorii
înclinau să interpreteze greșit acest lucru, ca pe o încercare de
apropiere. Gloria nu voia să-și asume acest risc. Încercă, la început,
să-și convingă prietenele să meargă cu ea la vânătoare sau la
pescuit. Dacă Pau sau Ani reușiseră să se mobilizeze în acest sens,
întreprinderile comune degenerau rapid într-un soi de flirt cu
băieții, lipsit de opreliști. Gloria era atrasă inevitabil în distractiva
1901
trăncăneală, iar ea o ura!
Așa se face că rămânea, de cele mai multe ori, la foc și îl însoțea,
doar din când în când, pe Wiremu la pescuit. În timp ce învăța cum
se împletesc capcane pentru pești din stuf și din crengi, punându-se
în ele momeala, femeile din tabără vorbeau despre relația ei cu
Wiremu. Seara, o luau cu asta peste picior, iar Gloria rămânea, în
ziua următoare, din nou, la corturi.
Dar chiar dacă ar fi fost mai ușor să împartă cu bărbații sarcinile lor
decât să rămână cu femeile la foc, Gloria se lupta cu descoperirea că
nici vânătoarea, nici pescuitul nu-i făceau nicio plăcere. Și la
Kirward Station se tăiau animale, din când în când, și mai și
pescuia de mic copil. Dar nu voia, pur și simplu, să ucidă în fiecare
zi pentru a-și asigura traiul. Nu avea răbdare să construiască
capcane și să le controleze, și ura să scoată din ele păsările sau
micile rozătoare care se strangulaseră în ele. În schimb, îi era dor de
munca de crescător, care își ține animalele ani de zile, care își face
gânduri despre împerecherea oii cu berbecul, a iepei cu armăsarul,
și care celebrează apoi nașterea, nu moartea. Gloriei îi făcea plăcere
să aibă grijă de animale, dar vânătoarea nu o entuziasma.
Din acest punct de vedere, nici nu fu foarte tristă când tribul o luă
pe drumul de întoarcere. Tonga ar fi mers cu plăcere mai departe,
chiar și Rongo era ușor dezamăgită că nu îi arătase Gloriei mai mult
din patria Ngai Tahu-ilor. O iniția pe fată în ultima vreme din ce în
ce mai intens în tot ce însemnau tapu și tikanga, toate obiceiuri ale
tribului lor. Marama făcea, din când în când, aluzii la faptul că
femeia vraci se gândea, de bună seamă, la o urmașă. Rongo avea trei
fii, dar nicio fată.
Cu toate acestea, vara era pe terminate și, ca aproape întotdeauna în
cazul triburilor de pe Insula de Sud, femeile și bărbații obișnuiți ai
tribului erau cei care își impuneau voința, chiar și împotriva
căpeteniei lor și a femeii înțelepte. Toamna avea loc la Kirward
Station aducerea animalelor acasă de la pășunile din munți. Și,
1902
pentru asta, era nevoie de bărbați și puteai face bani buni. În afară
de asta, semințele, pe care femeile le semănaseră, trebuiau să fi
încolțit deja. Din recoltă și din banii câștigați la pakeha, familiile
puteau să treacă de iarnă – fără călătorii istovitoare și excursii de
vânătoare pe ploaie și frig. Putea Tonga să spună cât voia că acestea
nu erau obiceiurile triburilor și că ei deveneau astfel dependenți de
albi. Un foc cald și puțin lux sub forma unor unelte pakeha, oale de
gătit și mirodenii, toate astea le erau oamenilor mai importante
decât orice tradiție.
Ceea ce nu însemna, firește, că trebuia să facă stânga-împrejur și să
se întoarcă la Canterbury Plains pe cel mai scurt drum. Călătoria de
întoarcere dura săptămâni întregi, conținea vizite la locurile sacre și
chiar și în marae ale altor triburi. Între timp, Gloria stăpânea toate
acele ceremonii cu ochii închiși. Cânta și dansa fără nicio reținere
alături de celelalte fete și își declama pepeha ei dacă gazdele se mirau
de făptura ei cu iz străin. Și, de fiecare dată când o făcea, era privită
cu mare stimă; în special în privința descrierii călătoriei pakaha-ilor
din străina Londră, peste awa Tamisa, și călătoria prin munții noii
patrii, pe care, la vremea respectivă, Helen Daneport îi denumise
„Munții Iadului”, înaripau fantezia ascultătorilor ei. Mana Gloriei
crescuse în cadrul comunității. Mergea dreaptă și mândră alături de
prietenele ei atunci când tribul călcă din nou pământul căruia îi
spunea în continuare O’Keefe Station. Wiremu, care mergea cu
bărbații, îi zâmbea din când în când, iar ea nu se sfia să îi răspundă
la salut. Gloria se simțea în siguranță.

— Nu vrei să pleci azi acasă? întrebă Marama, uitându-se

nedumerită la îmbrăcămintea maori de sărbătoare a Gloriei.
Ngai Tahu își luaseră din nou în posesie marae al lor de pe teritoriul
fostei ferme a lui Helen O’Keefe, iar Gloria curăța, alături de
celelalte fete, wharenui-ul, în vederea festivităților ce aveau să vină.
Pau bătea saltelele, Gloria mătura. Alte fete ștergeau praful de pe
1903
statuile de zie, în mărime naturală. Toate purtau deja piupiu-urile
lor, precum și corsajele care le lăsau umerii dezveliți, în culorile
negru, roșu și alb. Vremea permitea în mod excepțional, de această
dată, costumația sumară – era soare și nu ploua. Fetele aveau să
danseze mai târziu un haka de salut în fața casei de adunări. Însă
Marama nu bănuise că nepoata ei va participa la asta.
— Domnișoara Gwyn va afla că am venit. Te va aștepta.
Gloria ridică din umeri. În realitate, era nehotărâtă. Pe de-o parte,
voia să celebreze întoarcerea acasă împreună cu tribul, pe de altă
parte, îi era dor de patul ei confortabil, de camera ei închisă – și
chiar și, puțin, de îmbrățișarea bunicii sale, Gwyn, de parfumul ei
de trandafiri și lavandă și de mâncarea servită de Moana și de Kiri.
O masă adevărată. Sacune adevărate.
— Ce tot spui de întoarcerea acasă, Moana? întrebă Tonga.
Tocmai își făcuse apariția, urmat de fiii săi. Wiremu era ultimul în
șir. Ca toți ceilalți, își îmbrăcase deja hainele tradiționale de
sărbătoare. Bărbații aveau să danseze un haka pentru a-și saluta din
nou femeile în wharenui.
— Gloria e acasă aici. Vrei să o trimiți înapoi la pakeha?
Căpetenia condusese ceremonia de întoarcere acasă la marae-ul
strămoșesc – deși el și familia lui locuiau, de fapt, în satul de la
Kirward Station. Însă el se întorcea acolo abia a doua zi. Pentru
Gloria, era un pretext bun de a mai rămâne încă o zi în familia ei
maori. Pe jos, drumul până la Kirward Station era lung, și ar fi fost
mai frumos să îl străbată în grup decât singură. Gloria zâmbi cu
gândul la calul ei. Va putea călări din nou. După lunga drumeție,
știa să prețuiască asta mai mult.
— Nu trimit pe nimeni niciunde, Tonga, rosti Marama liniștită.
Gloria trebuie să știe singură ce face și unde vrea să-și ducă viața.
Dar se cade să o viziteze măcar pe domnișoara Gwyn și să-i arate că
e bine.
— Eu<
1904
Gloria dădu să spună ceva, dar cei vârstnici îi făcură semn să tacă.
— Cred că Gloria a arătat și a demonstrat deja unde îi e locul, zise
Tonga cu demnitate. Și mai cred că ar trebui să își desăvârșească
legătura ei față de acest trib în această noapte. Observăm de luni
întregi că Gloria și Wiremu, fiul meu cel mai tânăr, își petrec o parte
a timpului împreună. Atât ziua, cât și noaptea. Ar fi acum vremea,
să își împartă culcușul în prezența tribului, aici, în casa de adunare.
Gloria sări în sus.
— Eu<
Dădu să spună ceva, dar vocea o părăsise. Întreaga educație
whaikorero nu o pregătise pentru această situație.
— Wiremu, șopti ea neputincioasă.
Wiremu trebuia să spună acum ceva. Pe cât de mult își dorea ca să
strige un „Nu” răspicat, din tot sufletul, era aproape bucuroasă de
spaima ce o împiedicase să aibă o reacție spontană. Wiremu avea să
piardă respectul tribului, dacă era refuzat de ea. Acel „Nu” trebuia
să vină de la ea.
Wiremu privea tulburat de la unul la altul.
— Asta< asta este cam surprinzător< zise el, împleticindu-se. Dar
eu< adică, Gloria<
Se apropie de ea.
Gloria îl privea cu ochi rugători. Aparent îi era greu să recunoască
faptul că între ei nu fusese niciodată nimic. Gloria blestemă mândria
masculină. Și simțea cum clocotea furia în ea. Tonga își pusese fiul
într-o situație imposibilă. Și pe ea, de asemenea. Mana fiului de
căpetenie nu se prea înmulțea dacă primea un refuz în fața
întregului trib. Gloriei însă îi era cam indiferent dacă își pierdea
mana ei sau nu – cel puțin legat de faptul de a mai împărți vreodată
patul cu un bărbat. Tonga nu avea niciun drept să o pețească în
numele fiului lui.
— Eu< ăăă<
Wiremu își căuta în continuare cuvintele.
1905
Ceea ce Gloriei i se păru alarmant. Firește că nu exista un discurs
oficial în această chestiune, dar un „Nu, nu vreau” simplu sau, dacă
era chiar necesar, un „Mai dă-ne timp”, care să încetinească
lucrurile, ar fi trebuit, totuși, din punctul ei de vedere, să reușească
Wiremu să gângăvească.
— Gloria, știu, nu am vorbit niciodată despre asta. Dar, din partea
mea< m-aș bucura< adică, cu plăcere aș<
Gloria îl privi, nevenindu-i a crede. Era ca împietrită, toate
sentimentele ei părură a fi moarte în acea clipă. Și nu mai vedea
nimic altceva în jurul ei decât pe acel bărbat, în care avusese
încredere. Și el tocmai era pe cale să o trădeze.
— O putem face doar pro forma< îi șopti el în engleză. Adică nu
trebuie să consumăm noaptea nunții în fața întregului trib<
Wiremu fusese suficient de mult educat de pakeha, încât aceste
cuvinte îi fură până și lui penibile.
— Atunci s-a hotărât! se bucură Tonga. O să o celebrăm în noaptea
asta. Gloria, vei fi întâmpinată în acest wharenui ca o prințesă<
Căpetenia radia.
Wiremu se balansa nesigur de pe un picior pe celălalt. Pakeha-ul din
el aștepta răspunsul afirmativ al miresei.
Și, din nou, ceva se rupse în Gloria. Turbată de furie, își smulse de
la gât lanțul de cânepă cu hei-tiki-ul de la Wiremu și i-l aruncă la
picioare.
— Wiremu, ai fost prietenul meu! Mi-ai jurat că nu mă vei atinge
niciodată! Mi-ai spus că o fată maori are posibilitatea de a alege. Și
acum vrei să te culci cu mine în fața întregului trib, fără să mă
întrebi ce am de zis?
Gloria își scoase cuțitul, deși nimeni nu o amenința. Trebuia să
simtă, pur și simplu, oțelul rece, avea nevoie de ceva pentru a se
simți în siguranță. Însă, de fapt, era ridicolă. Stătea în mijlocul unor
bărbați înarmați cu sulițe și cu topoare de luptă. Desigur, arme
ritualice, dar asta nu le făcea să fie mai puțin ascuțite.
1906
În acea clipă, însă, Gloria s-ar fi opus și unei armate întregi. Nu mai
simțea frică, doar furie, o furie oarbă. Dar era pentru prima dată
când furia ei nu o mai lăsa fără grai. Nici nu tăcu, nici nu lovi
împrejur cu cuvinte. Știu dintr-odată ce trebuia să spună.
— Și tu, Tonga, ești de părere că trebuie să-mi consolidez legătura
cu tribul? Aș putea fi parte a acestei țări doar dacă vă aparțin vouă?
Atunci ascultați pepeha mea! Pepeha Gloriei – nu pe cea a Kurei-
maro-tini, nu pe cea a nepoatei lui Gerald Warden. Nu pe cea a
maorilor, nu pe cea a pakeha.
Gloria se ridică în picioare și așteptă până când toți cei prezenți se
adunară în jurul ei. Între timp, veniseră și mai mulți bărbați. Și
femei și umpluseră wharenui-ul. Fusese o vreme în care numărul
ascultătorilor ar fi făcut-o pe Gloria să rămână fără glas. Dar ea
depășise de mult acea perioadă. Nu mai exista eleva timidă de la
Oaks Garden.
— Eu sunt Gloria, iar pârâul, la o milă în sud de aici, mărginește
pământul care mă ține în aici și în acum. Pakeha îl denumesc
Kirward Station, iar pe mine, moștenitoare. Dar acea fată, Gloria,
nu are tupuna, nu are străbuni. Femeia, care își spune mama mea,
vinde cântecele poporului ei pe bani și faimă. Tatăl meu nu a vrut
niciodată să mă bucur de pământul meu – poate fiindcă tatăl lui la
izgonit cândva dintr-al lui. Nu-mi cunosc străbunii, povestea lor e
plină de sânge. Dar eu, Gloria, am venit la Aotearoa cu Niobe. Am
traversat un ocean de dureri și am călătorit printr-un fluviu de
lacrimi. Am debarcat pe maluri străine, am străbătut o țară care mi-
a ars sufletul. Dar sunt aici. I nga wa o mua – vremea care va veni și
care a trecut – mă găsește în țara dintre lac și Inelul Războinicilor
din Piatră. În țara mea, Tonga. Și nu mai cuteza vreodată să-mi spui
că nu-i așa! Nu prin cuvinte, nu prin fapte și cu siguranță nu prin
prefăcătorii!
Gloria fulgeră căpetenia din priviri. Când Ngai Tahu povesteau mai
târziu despre această ieșire, vorbeau despre o armată de spirite
1907
furioase, care dăduseră putere sufletului ei.
Gloria nu avea însă nevoie de spirite. Și nici nu așteptă vreun
răspuns. Părăsi wharenui-ul și tribul ei cu fruntea ridicată.
Începu să fugă abia după ce se închise ușa îndărătul ei.

1908
 PACE

Dunedin, Kirward Station și Christchurch,

1917–1918

Jack McKenzie se uita pe fereastră în zare, de unde se vedea, urcând

încet, un abur alb. Noua Zeelandă – țara norului alb. După câte se
părea, Insula de Sud avea să i se arate în acea zi, la fel ca și primilor
imigranți din Hawaiki. Oamenii din jurul lui salutară prima
priveliște a patriei lor. Căpitanul ordonă să se înștiințeze că se
apropiau de destinație, și toți cei care puteau merge sau care puteau
fi împinși în scaunele cu rotile, veniseră pe punte. În jurul lui Jack se
râdea, dar se și plângea. Pentru mulți veterani de la Gallipoli era o
întoarcere acasă amară – și niciunul dintre ei nu mai era același
bărbat care plecase.
Jack se uita la apă, iar valurile îl amețeau. Poate, își spuse el, ar trebui
să cobor din nou sub punte; imaginea bărbaților din jurul lui îl
deprima. Toți băieții ăștia, ale căror mâini și picioare le fuseseră
smulse din trupuri, care se întorceau orbi și șchiopi, bolnavi și muți
din război, unde se duseseră cântând, râzând și făcând cu mâna.
Totul pentru nimic. La câteva săptămâni după ultima ofensivă, în
care fusese rănit și Jack, trupele fuseseră retrase din Gallipoli. Turcii
învinseseră – dar și ei își răscumpăraseră pământul cu sânge. Jack
simțea o apăsare de plumb. Trebuia să se silească în continuare să
facă orișice mișcare; chiar și azi se târâse pe punte doar fiindcă Roly
insistase. Prima privire asupra patriei sale – Aotearoa. Jack se gândi
la Charlotte. Îngheță.

1909
— Vă este frig, domnu’ Jack?
Roly O’Brien îi puse lui Jack, grijuliu, o pătură peste umeri. Era
răcoare pe punte. Și acolo, pe plaja de la Gallipoli, avea să ardă în
curând din nou soarele.
— Asistentele vă vor aduce imediat ceai fierbinte. Oamenii vor dori
să rămână pe punte până când se va vedea pământul. Este foarte
emoționant, domnu’ Jack! O să mai dureze oare mult până acostăm?
— Doar „Jack”, Roly< spuse Jack, obosit. De câte ori să-ți mai
spun? Și o să mai dureze ore întregi până acostăm. Pământul e încă
la mulți kilometri depărtare. Nici măcar nu-l vedem, doar ceața de
deasupra lui!
— Dar o să apară în curând, domnu’ Jack! strigă Roly cu optimism
Ne întoarcem acasă! Suntem în viață, domnu’ Jack! Dumnezeu știe.
Au fost zile în care nu o mai credeam! Acum bucurați-vă, totuși,
puțin, domnu’ Jack!
Jack se strădui să simtă bucurie, dar resimți numai oboseala. Poate
că nici nu ar fi fost atât de rău să adoarmă pe veci< dar apoi se
mustră din cauza lipsei sale de recunoștință. Nu căutase să moară.
Doar să-l pună pe Dumnezeu la încercare. Și ajunsese într-un punct
în care până și asta îi era indiferent<

Jack McKenzie datora faptul că supraviețuise unui lanț de

evenimente fericite, dar, înainte de toate, lui Roly O’Brien și micului
său câine. Roly și echipa lui de salvare folosiseră timpul dintre
atacuri pentru a lua morții și răniții de pe câmpul de luptă – sau,
mai bine spus, din țara nimănui, cea dintre tranșeele inamice, unde
turcii îi împușcaseră pe cei din ANZAC ca pe iepuri. Atacul fusese
de la bun început sortit eșecului, Jack și ceilalți veterani ai ofensivei
turcești ar fi putut spune asta cartierului general. În primăvară, ei
organizaseră o tragere la țintă asupra inamicului – în august,
situația se inversase. Ar fi avut nevoie de mai bine de zece mii de
oameni pentru a copleși numeric tranșeele turcești, sau, poate, nu ar
1910
fi reușit nici măcar cu o sută de mii. Imediat după primul val de
atac, câmpia fusese presărată cu trupurile morților și ale răniților, și
doar bunăvoința turcilor lăsase nevătămate trupele de salvare.
Altminteri, britanicii și-ar fi construit o baricadă formată din
trupuri, peste care nu mai puteai trece în fugă. În acest caz, ar fi
pierit în focul inamic un al zecelea și al douăzecilea val de atac – și
situația ar fi continuat, atâta timp cât turcii mai aveau muniție. Iar
drumurile pe care se aduceau provizii de la Constantinopol
funcționau perfect. În orice caz, turcii se simțeau în siguranță și le
permiseră cu mărinimie paramedicilor inamici să-și ducă sarcina la
îndeplinire.
Cu toate acestea, Jack nu ar fi supraviețuit dacă nu l-ar fi găsit chiar
Roly. În cazul unor bătălii precum aceasta, resursele erau limitate.
Trupele de salvare decideau ele însele care anume dintre răniți mai
putea fi salvat și care era lăsat acolo, din păcate. Împușcații în
plămâni făceau parte din cea de-a doua categorie. Chiar dacă
medicii ar fi putut opera în liniște, șansa de supraviețuire a celor
implicați era foarte mică. În graba primului ajutor, pe fundalul unei
bătălii, ei nu aveau, practic, nicio șansă.
Însă Roly nu voia să creadă una ca asta. Chiar dacă oamenii lui
scuturară din cap, el insistă să-l pună pe Jack McKenzie pe o targă și
să-l scoată în afara liniei de foc.
— Grăbiți-vă odată! își mâna el oamenii. Și nu-l descărcați pur și
simplu într-o tranșee, asta nu face decât să întârzie lucrurile. El
trebuie să ajungă imediat pe masa de operație. Îl duc eu pe plajă<
Roly știa că își depășește competențele, dar nu-i păsa. Jack trebuia
să trăiască – tânărul știa foarte bine cui îi datora salvarea din fața
curții marțiale. Așadar, le făcuse semn brancardierilor, care se aflau
cu targa lui Jack în ambulanța de urgență într-una dintre tranșeele
de aprovizionare, care făcea o nouă sortare. Doar cei care aveau
șanse reale de supraviețuire erau duși direct pe plajă. De ceilalți se
ocupau mai târziu, dacă mai era cazul. Roly și oamenii lui se
1911
înșiraseră în fluxul personalului auxiliar medical, care ducea prin
tranșee tărgi cu oameni inconștienți, care urlau sau care gemeau.
Trecând pe lângă soldații tineri care, cu o paloare cadaverică, își
așteptau misiunea în tranșeele de rezervă. Între timp, trebuie că își
dăduseră seama ce avea să-i aștepte. Puțini erau cei care mai râdeau
ori mai glumeau.
— Îl puteți lăsa aici, spusese Roly, respirând cu greu. Își îndemnase
oamenii la fugă continuă, de îndată ce ajunseseră pe câmpul deschis
de pe plajă. Acum erau în sfârșit lângă lazaretul de campanie. Urma
o nouă selecție: aici decideau doctorii cine avea să treacă primul pe
masa de operație și pentru cine nu avea niciun sens să o mai facă.
Cea de-a doua alternativă se întâmpla însă mai rar. Cine ajunsese
până acolo primea, în general, și îngrijiri medicale.
Dar nu și unul cu o rană ca a lui Jack.
— Și acum, ștergeți-o înapoi pe front. Vin și eu imediat. Dar trebuie
să dau de comandantul Beeston. Hai odată< Ce mai așteptați?
Bărbații, pe jumătate copii, îl priviseră obosiți. Ar fi rămas în mod
evident cu mai mare plăcere acolo, chiar dacă în cort era iadul pe
pământ. Mirosea a praf de pușcă și a sânge, a eter, lysol și
excremente. Bărbații urlau și plângeau, nisipul de pe jos era îmbibat
cu sânge, dar, măcar nu trăgea nimeni. În orice caz, aici nu erau
mutilate alte și alte trupuri.
— Plecați odată! le ordonase Roly oamenilor săi. Și< mulțumesc
mult!
Brancardierii se treziseră ușor din încremenirea lor și o porniseră
din nou la goană. De această dată, în direcția opusă. Nu luaseră
targa cu ei. Cu atât mai bine. Ar fi fost numai o pierdere de timp să-l
transfere pe Jack într-unul dintre paturile de campanie.
Roly îi luase pulsul și îi ștersese sângele care îi făcea spume la gură.
Trăia – dar nu avea să o mai facă mult timp, dacă nu se întâmpla un
miracol.
— Mă întorc imediat. Rezistați, domnu’ Jack!
1912
Roly își lăsase pacientul singur, fără nicio tragere de inimă. Dacă
vreun doctor l-ar fi triat și l-ar fi sortit morții în cine știe ce cort al
spitalului, nu ar mai fi avut cum să-l găsească în acel haos. Dar
trebuia să-și asume riscul.
— Comandant Beeston!
Roly fugea căutând prin corturi.
Dar înainte să-l găsească pe medic, Paddy îl descoperise pe Jack.

Comandantul Beeston își iubea câinele, dar în zile precum aceea îl

pierdea din vedere. Nu avea timp să-și facă griji despre cum îi
mergea micuței corcituri; de multe ori, medicul își amintea abia
seara că Paddy ar trebui să mai fie și el pe undeva. De cele mai
multe ori, îl găsea înfricoșat în vreun colț. Gălăgia luptelor continua
să-l sperie pe animal, la fel și sângele și nebunia din spital. Paddy
alerga, fără vreun țel, prin tabără, și primea din când în când câte o
lovitură de picior, atunci când îi stătea cuiva în drum; urla de
durere și se târa altundeva, până când nu mai suporta frica și
pornea din nou în căutarea vreunei mâini care să-l liniștească.
În acea zi era cu mult mai rău, fiindcă întregul spital era populat
practic doar de străini. Personalul obișnuit fusese trimis ca trupă de
salvare, nou veniții lucrau acum ca îngrijitori și ajutoare ale
medicilor – și niciunul dintre ei nu avea un cuvânt bun de spus
micului câine cu picioare scurte. În afară de asta, dr. Beeston opera
de ore întregi, iar Paddy nu avea voie să intre în sala de operații.
Animăluțul urlă neajutorat în fața ușii, se furișă înăuntru, fu aruncat
din nou afară – și, în cele din urmă, simți un miros cunoscut. Paddy
se lipi scheunând de mâna lui Jack McKenzie, care atârna inertă de
pe targă. Vechiul prieten al lui Paddy nu încerca să-l mângâie, dar,
cel puțin, era acolo. Însă ceva nu era în ordine. Paddy mirosea sânge
și moarte. Se așeză lângă Jack și începu să urle de ți se rupea inima.
— Ce are potaia? E insuportabil!
Unul dintre tinerii îngrijitori îi aruncă lui Jack o privire și dădu să-i
1913
deschidă vestonul uniformei, dar Paddy mârâi la el.
— Și mai bine, acum javra vrea să mă și muște! Ce-și imaginează
oare comandantul de o lasă să alerge pe-aici? Dr. Beeston!
Tânărul îl strigă pe medicul care tocmai ieșea din sala de operații și
se uita obosit împrejur. Un flux continuu de noi și noi cazuri< Dr.
Beeston renunță la gândul de a mai sorbi, între ele, o înghițitură de
ceai.
— Comandante Beeston? Javra dumneavoastră< ăăăă<
Tânărul îngrijitor își dădu în ultimul moment seama că medicul l-ar
fi putut trimite direct pe front, dacă spunea ceva greșit. Nu-i
plăceau câinii, dar nici sinucigaș nu era.
— Ați putea< ăăă< să vă luați câinele de aici? Ne încurcă la treabă.
Dr. Beeston se apropie iritat. Până atunci, nimeni nu se plânsese de
Paddy. Bine, poate că mai stătuse din când în când cuiva în drum,
dar<
— Animalul nu mă lasă să mă apropii de rănit, domnule! raportă
îngrijitorul. N-am putut<
Dădu să-i deschidă din nou vestonul lui Jack, dar câinele sări să-l
muște.
Dr. Beeston se apropie de targă.
— Ce-i cu tine Paddy? Dar stați puțin, ăsta-i<
Medicul îl recunoscu pe Jack McKenzie și acum îi smulse el însuși
cămașa.
— Împușcat în plămâni, domnule! diagnostică tânărul caporal Mi-e
de neînțeles cum de l-au adus aici. Nu mai are nicio șansă<
Dr. Beeston îl fulgeră din priviri.
— Mulțumesc pentru opinia competentă, tinere! rosti el. Doar
trebuie să știți. Și acum duceți-l pe băiat în sala de operații! Mai
repede! Și păstrează-ți în viitor părerile pentru tine!

Roly intrase în panică atunci când nu-l mai găsise pe Jack, după ce
renunțase, frustrat, să-l mai caute pe dr. Beeston. Doar Paddy mai
1914
era acolo, dând din coadă de cum îl văzu pe Roly.
— Unde-o fi, Paddy? Nu-l poți căuta? Domnu’ Jack? Pe domnu’
Jack al nostru? Nu ești de niciun folos!
— Pe cine cauți, soldat? întrebă tânărul caporal, aflat din nou acolo,
în trecere. Împușcatul în plămâni de-acolo? Ăla-i în sala de operații.
Ordin personal de la dr. Beeston. Mai nou, aici decid animalele de
companie cine ajunge să fie operat de șef<
Roly nu se întorsese imediat pe front. Avea mustrări de conștiință
dar le amețea făcându-se totuși util în spital, până când Beeston își
termină operația. Într-un târziu, dr. Pinter, un alt medic, îl descoperi
pe îngrijitorul experimentat și-l chemă la masa lui de operații. Dr.
Pinter era ortoped. La el ajungeau oamenii cu membrele făcute
ferfeniță de grenade și de mine. La cea de-a cincisprezecea
amputare, Roly încetă să mai numere. Când ieși din spital cu cel de-
al treilea sac însângerat, plin de țesuturi distruse, nici nu mai
întrebă de Jack. Veneau din ce în ce mai mulți răniți. Nimeni nu
avea să-și mai amintească aici de un om anume. Soarta lui Jack nu
se mai afla în mâinile lui Roly. Trebuia să aștepte până când
lucrurile se linișteau și să-l caute după aceea.

Focurile de armă amuțiseră abia târziu, în noapte, iar când dr.

Pinter îl trimise, în cele din urmă, pe ultimul rănit în spital, sosiseră
deja zorile.
— Doar n-o să mai atacați în continuare? îl întrebă doctorul pe un
căpitan.
Încă prea tânărul ofițer își purta mâna într-un laț. Îl privi pe dr.
Pinter cu niște ochi goi.
— Nu știu, domnule. Nimeni nu știe nimic. Maiorul Hollander a
căzut ieri, conducerea armatei încă se mai sfătuiește. Dar dacă mă
întrebați pe mine, domnule< bătălia e pierdută. Toată această plajă
nenorocită e pierdută. Dacă generalii mai au numai o fărâmă de
minte, or să oprească asta<
1915
Roly se așteptă ca medicul să-l mustre pe tânărul ofițer, dar dr.
Pinter clătină din cap.
— Nu mai spuneți prostii, căpitane! îl avertiză el blând. Mai bine
rugați-vă<

Rugăciunile medicilor și ale soldaților de pe front nu au fost

ascultate.
Din contră, la primele ore ale dimineții izbucniră primele salve ale
mitralierelor. Noi valuri de atac, noi morți.
Bătălia pentru „Lone Pine”, așa cum fură denumite mai târziu
ofensivele din august pentru tranșeele în jurul cărora se dădeau cele
mai grele lupte, se termină abia cinci zile mai târziu. Cu succes,
după cum o spuneau rapoartele armatei.
ANZAC-ul pătrunsese câteva sute de metri mai departe în țara
turcilor. Își cumpăraseră avansarea cu nouă mii de morți.
Roly îl găsi pe Jack în dimineața celei de-a doua zile – înainte ca
primii răniți să ajungă, și ca doctorii, rupți de oboseală, să pună din
nou mâna pe scalpel. Printre sutele de oameni proaspăt operați, care
zăceau în rânduri dese pe paturile de campanie și care primeau
doar o îngrijire elementară, ar fi trebuit să-l caute ceasuri în șir, dacă
Paddy și dr. Beeston nu ar fi fost lângă patul lui. Jack nu era
conștient, dar respira și nu mai scuipa sânge. Doctorul tocmai îi
inspecta rana.
— O’Brien? întrebă el atunci când Roly se apropie.
Chipul doctorului Beeston părea să fie la fel de livid și de tras, cum
era și cel al pacientului său.
— Dumneavoastră trebuie să vă mulțumească pentru că se află aici?
Roly încuviință încrezător în sine.
— Nu l-am putut lăsa acolo, domnule, recunoscu el și roși. Știu
foarte bine că< Sunt dispus să suport consecințele.
— Ah, terminați cu asta, suspină Beeston. Dacă unul moare sau
dacă altul trăiește, cui îi pasă? Poate doar nouă. Dacă vă liniștește, și
1916
eu mi-am depășit competențele, sau, mai delicat spus, mi le-am
extins. Avem regulile noastre. Nu trebuie să ne jucăm de-a
Dumnezeu.
— Nu am fi făcut același lucru dacă l-am fi lăsat să zacă acolo,
domnule? întrebă Roly.
Beeston ridică din umeri.
— Nu în sensul ăsta, O’Brien, așa ne-am fi ținut de reguli.
Dumnezeu – și puteți să o luați liniștit ca pe o blasfemie – nu are
reguli de urmat.
Medicul îl acoperi grijuliu pe Jack.
— Ocupați-vă de el, O’Brien. În haosul ăsta va fi altminteri uitat.
Voi face în așa fel încât să fie trimis încă de azi pe Gascon<
Gascon era cel mai bine dotat vas-spital.
— Spre Alexandria, domnule? întrebă Roly plin de speranțe.
Trimiterea unui rănit în spitalul militar din Alexandria însemna, de
cele mai multe ori, sfârșitul războiului pentru acel rănit.
Beeston încuviință.
— Și dumneavoastră o să-l însoțiți. Adică, vreau să spun, veți însoți
transportul. Și pentru dumneavoastră s-a jucat cineva de-a
Dumnezeu, O’Brien. Cineva cu relații bune. Ordinul
dumneavoastră de retragere înapoi în Noua Zeelandă a venit ieri,
odată cu întăririle. Se pare că un invalid din Greymouth, foarte
important în economia războiului, nu poate trăi fără îngrijirea
dumneavoastră. Fără dumneavoastră, O’Brien, s-ar opri toată
extragerea de cărbune din Noua Zeelandă. Cel puțin, așa au fost
prezentate lucrurile.
În ciuda seriozității situației, Roly nu putu să-și reprime un rânjet.
— E o onoare prea mare, domnule! observă el.
Beeston făcu o față plictisită.
— Nu pot să-mi dau eu cu părerea. Așa că strânge-ți lucrurile,
soldat! Aveți grijă de prietenul dumneavoastră, și, pentru numele
lui Dumnezeu, stați departe de linia frontului, să nu care cumva să
1917
vi se întâmple ceva tocmai acum. Gascon pleacă la ora cincisprezece.

Când vasul-spital ajunse în Egipt, Jack era mai aproape de moarte,

decât de viață, dar era rezistent. Îngrijirea devotată a lui Roly a
contribuit în mod decisiv la supraviețuirea lui. Erau prea puține
cadre pentru numărul mare de grav răniți. O parte a oamenilor
murise deja de pe vas, alții – imediat după sosirea în Alexandria.
Însă Jack rezistase și, apoi, își recăpătase cunoștința. Se uita în jur,
vedea suferința ce-l înconjura și era conștient de faptul că
supraviețuise – dar devenise un altul. Jack nu mai vorbea. Nu era
încăpățânat sau posomorât ca alți supraviețuitori, care amuțiseră
din cauza furiei și a fricii de viitor. Jack răspundea politicos la
întrebările doctorilor și ale asistentelor. În afară de asta, însă, părea
să nu mai aibă nimic de spus.
Jack lăsa glumele lui Roly și cuvintele sale de încurajare fără
răspuns – și nu se străduia să-și depășească slăbiciunea. Dormea sau
se uita în tăcere mai întâi la tavanul de deasupra patului său și apoi,
mult mai târziu, când i se permisese să stea la geam, afară, la cerul
aproape întotdeauna albastru al Alexandriei. Jack asculta mereu
același strigăt al muezinului din turnul moscheii ce se înălța
deasupra orașului și se gândea la cuvintele doctorului Beeston, pe
care i le citase Roly mai târziu: Dumnezeu nu se ține de reguli. Se
întreba dacă avea sens să se roage, dar, oricum, încetase demult să o
mai facă.
Convalescența lui Jack dură luni întregi. Deși rana se vindeca, el
slăbea întruna și suferea de o oboseală continuă. Roly rămase cu el.
Nu-și mai luă în seamă ordinul de retragere, iar medicii militari din
Alexandria nu-l întrebară. Spitalul era îngrozitor de supraîncărcat,
era nevoie de orice îngrijitor disponibil. În afară de asta, importanța
misiunii sale din patrie se micșorase vizibil, după ce Tim Lambert
aflase că Roly al său nu mai era în linia întâi. Scria din când în când
acasă și primea, la rândul său, scrisori de la Mary și de la familia
1918
Lambert. Soseau și scrisori pentru Jack McKenzie. Roly nu știa însă
dacă el le citea. Jack nu scria nimănui.

Conducerea britanică evacuă, în decembrie 1915, plaja de la

Gallipoli, pe care o numeau, între timp, „ANZAC-Beach”.
Retragerea trupelor se produsese în perfectă ordine și fără alte
pierderi. Britanicii își scoseseră oamenii din țară, practic fără știința
turcilor. La sfârșit, tranșeele fuseseră aruncate în aer.
Roly îi relată lui Jack, într-un suflet, despre reușita acțiunii.
— Și la capăt le-au mai dat-o încă o dată ălora! povestea el, încântat.
Când au aruncat în aer tranșeele, au crăpat o mulțime de turci!
Jack își plecă fruntea.
— Și la ce bun, Roly? întrebă el, încet. Douăzeci și patru de mii de
morți de partea noastră – și, se zice, la turci și mai mulți. Și totul
pentru nimic.
Nopțile, visa din nou bătălia din tranșee. Împungea necontenit cu
baioneta și cu lopata în trupurile inamicilor. În patruzeci de mii de
trupuri< Când se trezea, lac de sudoare, îi scria Gloriei și îi
povestea despre retragerea trupelor ANZAC. Știa că ea nu va citi
niciodată scrisoarea, dar îi era mai ușor dacă istorisea povestea.

În iarnă, Jack fu cuprins de o tuse îndărătnică. Un medic militar îi

descoperi slăbiciunea și paloarea, diagnostică tuberculoza și ordonă
transferul lui Jack într-un sanatoriu de lângă Suffolk.
— În Anglia, domnule? se interesă Roly. Nu putem pleca acasă? Și
acolo sunt cu siguranță sanatorii pentru boli pulmonare<
— Nu însă și facilități militare, răspunse medicul. Dumneavoastră,
domnule O’Brien, puteți pleca, firește, acasă. Chiar am saluta asta,
deși v-ați făcut aici foarte util, dar vedeți și dumneavoastră că
spitalul se golește treptat. E bătător la ochi dacă mai ținem angajat
un civil.
— Dar eu nu am fost lăsat la vatră oficial, se împotrivi Roly.
1919
— Aveți însă ordinul de retragere emis deja de șase luni, zâmbi
medicul. Faceți ce vreți, O’Brien, dar plecați de aici. Din partea mea,
vă strecurăm pe vasul spre Anglia. Dar să părăsiți unitatea, înainte
ca altcineva să vă mai trimită prin Franța!
Trupele ANZAC retrase din Gallipoli fuseseră trimise, între timp,
parțial în Franța, parțial în Palestina.

Roly își căută de lucru la o fermă, în vreme ce Jack zăcea sub razele
unui soare smead, într-o primăvară englezească și, de această dată,
se uita la un cer albastru mat. Ori de câte ori avea ocazia, îl vizita pe
„domnu’ Jack” și, când serviciile sanatoriului fură extinse la
îngrijirea invalizilor de război, găsi chiar și o slujbă de îngrijitor.
Tim Lambert îi permise în continuare să rămână, însă îl rugă să-i
dea cât mai des vești despre Jack. Mama lui, zicea el în scrisori, era
mai mult decât neliniștită. Roly nu o putea pricepe. Ar fi avut și el
probleme cu severa doamnă O’Brien, dacă ar fi lăsat-o timp de un
an fără vești despre starea lui. Dar Jack tăcea în fața reproșurilor
sale și a propunerii de a-i dicta măcar o scrisoare.
— Ce să scriu, Roly?
Jack privea cum se coc cerealele pe câmpuri, asculta cântecele celor
care secerau și observa cum toamna îngălbenește frunzele. Iarna
privi fix zăpada, dar nu văzu nimic altceva decât nisipul însângerat
al plajei de la Gallipoli. Și așa mai trecu un an, în care nu făcu niciun
fel de progrese în ce-l privea sănătatea. Uneori se gândea la
Charlotte, dar Hawaiki era departe, mai departe decât America sau
pe unde o mai fi fost Gloria.
— Trei ani și jumătate și tot mai e război, bombăni Roly și frunzări
ziarul care se afla pe masă, lângă șezlongul lui Jack.
Era o zi neobișnuit de călduroasă pentru acel anotimp, iar
asistentele îi scoseseră pe bolnavi în grădină. Se spunea că aerul
proaspăt însănătoșește.
— Cum o să se termine asta, domnu’ Jack? O să câștige cineva sau o
1920
să luptăm pur și simplu mai departe și mai departe?
Jack ridică din umeri.
— Deja au pierdut cu toții, rosti el încet. Dar la sfârșit o să fie firește
o mare victorie, indiferent cine o să o mai serbeze. De altfel, și eu aș
avea un motiv de sărbătoare. Doctorii mă trimit acasă.
— Serios, domnu’ Jack? Plecăm acasă?
Roly radia din întreaga lui față rotundă, pe care, însă, războiul își
lăsase urmele.
Jack zâmbi slab.
— Alcătuiesc un transport cu invalizii de război. Toți cei cu membre
amputate și orbii, pe care nu i-au putut trimite imediat acasă, sau nu
au vrut<
Cele mai multe dintre victimele de la Gallipoli fuseseră trimise din
Alexandria înapoi în Polinezia. Între timp, bărbații Aotearoei își
pierdeau sănătatea și în Franța și în alte focare de război. Mulți
primeau îngrijiri medicale în Anglia, înainte de a-i supune unei
călătorii atât de lungi
— Atunci o să pot veni și eu, se bucură Roly. N-au nevoie de
îngrijitori?
— Caută voluntare în rândurile asistentelor, spuse Jack.
Chipul lui Roly radia în întregime.
— E oarecum ciudat, zise el apoi. Când a început, voiam la război,
pentru ca ei să nu mai strige după mine „frate medical”. Și acum aș
putea chiar să îmbrac o fustă, pentru a mă întoarce ca „soră” acasă!

Și acum, așadar, Noua Zeelandă. Prima privire asupra Insulei de

Sud – pentru cei care puteau încă să mai vadă. Jack știa că trebuie să
fie recunoscător. Dar nu simțea nimic altceva decât răceală. Pe când
priveliștea ce se deschidea asupra tărâmului în ceață, din care se
ridicau, ca și cum ar pluti, vârfurile îndepărtaților Alpi, era de o
frumusețe ce-ți tăia respirația. Vaporul avea să acosteze în Dunedin.
Jack se întreba dacă Roly îl înștiințase pe Tim Lambert și familia
1921
Lambert, sau pe Gwyneira de sosirea lor. Dacă da, cu siguranță că
familia avea să îl aștepte pe chei. Jack era îngrozit de asta. Dar
existau șanse reale să nu se întâmple. Din cauza războiului, poșta
era înceată, chiar și în perioade de pace. Roly ar fi trebuit să aibă
mult noroc pentru ca scrisoarea să ajungă înaintea lui în
Greymouth.
La Dunedin, Jack fu trimis din nou într-un spital. Dar numai pentru
puțin timp – era considerat vindecat.
— Nu mai tușiți, nu se mai aude niciun zgomot în plămâni<
singurul lucru care nu-mi place e slăbiciunea asta, îi spusese
doctorul în Anglia. Dar, în ce vă privește, trebuie, poate, să vă
mobilizați puțin. Ridicați-vă, umblați! Participați din nou mai mult
la viață, sergent major McKenzie!
În ultimele zile petrecute în Alexandria, Jack aflase, spre marea lui
mirare, că, având în vedere curajul său de la bătălia de la Pine
Creek, fusese avansat din nou și i se dăduse chiar și un ordin. Nici
măcar nu se uitase la respectiva bucată de metal.
— Îl vrei? îl întrebă pe Roly, atunci când acesta îl lăudă. Poftim, ia-l,
l-ai meritat mai mult decât mine. Arată-i-l lui Mary a ta, poartă-l
atunci când te vei căsători. Nimeni nu o să te întrebe de acte.
— Doar nu vorbiți serios, domnu’ Jack! zise Roly, aruncând o
privire plină de jind asupra cutiei din mătase. Doar nu pot să<
— Bineînțeles că poți!
Jack încuviință.
— Prin aceasta ți se decernează ție.
Deschise cu greu cutiuța.
— Îngenunchează sau fă ce se face în astfel de cazuri, și ți-l dau ție.

Roly își puse cu mândrie ordinul la rever când vaporul intră în

portul din Dunedin. Și mulți alți bărbați se împodobiră cu trofeele
lor. Poate că nu mai aveau mâini și picioare, dar erau eroi.
Masa de oameni care îi salută în port era mult mai restrânsă decât
1922
cea de la plecare. În principal consta din aparținătorii bolnavilor,
care, văzându-i, nu strigau urale, ci plângeau, și din doctori și
asistente. Sanatoriul din Dunedin – din câte se spunea, o școală de
fete convertită – trimisese trei mașini și câțiva brancardieri.
— Este în ordine dacă vă părăsesc acum, domnu’ Jack? întrebă Roly
– nu pentru prima dată; el îi expusese deja lui Jack planurile sale, în
repetate rânduri.
Cel târziu a doua zi după sosirea lor, voia să o pornească spre
Greymouth, iar acum, având în vedere că vaporul acostase în prima
parte a după-amiezii, spera să mai prindă un tren de noapte spre
Christchurch.
— Și chiar nu vreți să veniți cu mine? Christchurch e doar<
Jack se feri.
— Încă nu am fost lăsat la vatră în mod oficial, Roly, se eschivă el.
Roly făcu un semn, de parcă ar fi aruncat ceva.
— Ah, cine se mai interesează de asta, domnu’ Jack? Vă cerem
ștergerea din registre, iar ei vor trimite la un moment dat actele cu
lăsarea la vatră. Doar și eu fac la fel.
— Sunt obosit, Roly< zise Jack.
— Puteți dormi în tren. Vă rog, domnu’ Jack! M-aș simți mult mai
bine dacă v-aș putea preda familiei dumneavoastră.
— Doar „Jack”, Roly. Și eu nu sunt un pachet.
În cele din urmă, Roly îl lăsă singur pe Jack pentru a aduce lucrurile
lor. Jack rămăsese pur și simplu locului și se uita cum asistentele îi
ajutau pe bărbații în cârje și în cărucioare cu rotile să coboare pe
țărm. În cele din urmă, se apropie de el o tânără într-o rochie de
culoare închisă și cu un șorț de asistentă. Nu era însă îmbrăcată în
albastru, cum erau asistentele de meserie, așadar era, probabil, o
ajutoare voluntară.
— Pot să vă ajut? întrebă ea amabil.
Jack se uită la un chip slab, înconjurat de un păr de culoare închisă,
pieptănat sever spre spate, pe care se ascundeau o pereche de ochi
1923
inteligenți îndărătul unor ochelari cu sticlă groasă. Femeia roși de
îndată ce văzu privirea scrutătoare.
Dar atunci păru că și ochii ei fură străfulgerați de o recunoaștere
vagă.
Jack i-o luă înainte.
— Domnișoara Bleachum? întrebă el, tatonând.
Ea îi zâmbi, dar nu-și putu ascunde complet sperietura pe care o
trase, văzându-l. Bărbatul puternic, mereu bine dispus, de la
Kirward Station, fiul plin de viață al Gwyneirei și al lui James
McKenzie, prietenul lipsit de griji al Gloriei și imperturbabilul ei
apărător, se sprijinea, livid și slăbit, deși nici măcar nu era frig,
învelit în pături într-un șezlong, prea epuizat pentru a putea coborî
pe pământul natal fără ajutorul altcuiva. Jack îi citi lui Sarah
gândurile și se rușină de slăbiciunea lui. În cele din urmă, se ridică
și se sili să zâmbească.
— Mă bucur să vă revăd.

1924
 2

În timp ce Jack se întreținea cu Sarah Bleachum, Roly se întoarse, cu

cei doi saci marini pe umăr, al lui și cel al lui Jack.
— Domnu’ Jack, asta n-ar mai crede-o nimeni! râse el. Nici nu am
ajuns bine în port și are deja o fată lângă el. Doamnă<
Roly încercă să-și netezească părul ondulat cu o mișcare a mâinii și
se aplecă, foarte politicos.
Sarah Bleachum zâmbi timid. Jack le făcu cunoștință.
Roly păru ușurat când auzi că ea ținea de sanatoriul Princess Alice.
— Atunci pot să vi-l predau liniștit pe domnu’ Jack, zise Roly, în
cântat. Știți cumva dacă mai pleacă azi vreun tren spre
Christchurch?
Sarah încuviință.
— Pot chiar să vă fac rost și de un loc, domnule McKenzie, se oferi
ea. Chiar și la vagonul de dormit. Dacă o voi suna pe mama
dumneavoastră, va trimite pe cineva de la Kirward Station la gară.
Bineînțeles că trebuie să treceți mai întâi pe la vizita medicală, dar,
din câte știu, sanatoriul Princess Alice este prevăzut pentru acest
transport doar ca o stație intermediară. Toți oamenii se pot întoarce
la casele lor, însă ei locuiesc cu toții împrăștiați prin toată Insula de
Sud. În cazul unora va dura zile întregi până când li se va organiza
călătoria mai departe.
Roly încuviință hotărât, iar Jack știa și el foarte bine că toți cei de
acolo erau considerați „sănătoși”. O parte a invalizilor fusese luată
în primire de familiile lor.
— Îmi pare rău, domnișoară Bleachum, dar aș dori, totuși< sunt
pur și simplu obosit, înțelegeți<
Jack roși din cauza minciunii. Nu se simțea mai slăbit față de zilele
anterioare, dar gândul de a se întoarce la Kirward Station îi
provoca teamă. Patul gol din camera în care locuise cu Charlotte.
1925
Camera Gloriei. Locul gol al tatălui său – și ochii triști ai mamei
sale, în care, probabil, avea să citească și o compătimire. În timp,
trebuia să suporte toate astea. Dar nu în acea zi. Nu deocamdată.
Sarah se uită la Roly, dar acesta ridică din umeri.
— Atunci, eu plec. Ne mai vedem, domnu’ Jack!
Roly făcu un semn cu mâna și se întoarse în cealaltă parte.
— Roly?
Jack avea sentimentul că îi datorează tânărului ciufulit cel puțin o
îmbrățișare, dar nu reuși să o facă.
— Roly< poate ai putea spune doar, pur și simplu, „Jack”?
Roly râse. Aruncă sacii, se întoarse încă o dată la Jack, îl trase către
el și îi dădu o îmbrățișare de urs.
— Rămâi cu bine, Jack!
Jack zâmbi atunci când plecă, făcând cu mâna.
— Un prieten bun? întrebă domnișoara Bleachum și luă sacul lui
Jack.
Jack încuviință.
— Un prieten foarte bun. Dar nu trebuie să-mi duceți lucrurile. Mă
descurc eu<
Sarah scutură din cap.
— Nu, lăsați asta deocamdată. Trebuie să mă fac și eu utilă cumva.
Dumneavoastră< Dumneavoastră vă puteți sprijini liniștit de mine.
Însă asta nu sunase prea ademenitor. Jack își aminti prea bine de
înclinația domnișoarei Bleachum spre o pudoare absolută.
— De când sunteți soră medicală?
Sarah râse nervos.
— De fapt, nici nu sunt. Doar ajut puțin. Trebuie< trebuie să-i
întrețin puțin pe bolnavi<
Jack își încreți fruntea. Și-o putea imagina foarte bine pe
domnișoara Bleachum ca doamnă de companie pentru o femeie în
vârstă, dar ea nu era chiar acea femeie pe care o angajai să le alunge
bărbaților urâtul. Dar asta nu era treaba lui. O urmă încet pe tânără
1926
de-a lungul pasarelei. Sarah se alătură altor asistente care
împingeau scaune cu rotile sau care conduceau orbii. Cele mai
multe dintre ele purtau îmbrăcămintea albastru-deschis cu gulere
albe și bonete. Ele îi aruncau lui Sarah priviri suspecte. Probabil că
nu era pentru prima dată când își alegea un pacient mai sănătos,
căruia să-i dea asistență.
Un medic cu părul închis la culoare mergea de la unul la altul și îi
saluta pe noii veniți, înainte ca aceștia să fie ajutați să urce în
vehicule. Bărbatul i se păru cunoscut lui Jack. Înainte de toate, îl
irită strălucirea care se putea citi pe chipul lui Sarah, de îndată ce
bărbatul se apropie.
— El e dr. Pinter! îl prezentă ea, radiind.
Și doctorul zâmbi, dar deveni dintr-odată serios când se uită la Jack.
— Dr. Pinter, el este<
— Ne știm, nu-i așa? întrebă Pinter. Stați< îmi amintesc< Sergent
McKenzie, nu-i așa? Gallipoli< cel împușcat în plămâni, salvat de
câinele lui Beeston<
Zâmbi amar.
— Timp de câteva zile, ați fost subiect de discuție în lazaret. Mă
bucur că ați supraviețuit!
Jack încuviință.
— Și dumneavoastră erați< căpitan?
Pinter ridică din umeri.
— Maior. Dar cui îi mai pasă de asta? În lazaret ne bălăceam cu toții
în același sânge. Dumnezeule, asta-i o raritate, să mai ajungă însă
acasă răniți de la Gallipoli. Cei mai mulți vin din Franța. N-ați mai
fost încă o dată pe front, nu?
— Nu. Domnul McKenzie a fost tratat în Anglia! se amestecă în
discuție Sarah, care scosese deja actele lui Jack dintr-un teanc,
pentru a i le da lui Pinter.
— Și dumneavoastră? întrebă Jack, istovit.
Soarta doctorului nu-l interesa cu adevărat, dar avea senzația că
1927
trebuie să țină conversația caldă. Profesoara și medicul urcau acum
împreună cu el în autobuz. Nu putea sta jos în tăcere lângă ei și să-și
lase privirile să plutească deasupra Alpilor.
— Vreau să spun< ați fost medic militar, și încă mai e război<
Dr. Pinter își mușcă buzele. Chipul îi deveni serios și Jack recunoscu
urmele pe care le lăsase acolo Gallipoli. Și el era slab și livid, iar fața
lui încă tânără era brăzdată de riduri. Medicul își ridică mâinile și le
ținu în fața sa. Jack observă că tremurau necontrolat.
— N-am mai putut opera, rosti Pinter încet. Nu se știe ce este<
poate o paralizie a nervilor. A început la Gallipoli< în ultima zi<
evacuaseră deja aproape toate trupele, toți voiau un singur lucru: să
plece< doar ultimii mai patrulau prin tranșee. Trebuia să pară că
suntem acolo cu efectivul complet. Da, și câțiva băieți au exagerat,
pesemne. Au vrut să le ofere turcilor o luptă fictivă, dar ăia aveau
artilerie grea în spatele lor. Oamenii< au fost făcuți ferfeniță. Ce a
mai rămas din ei a ajuns pe masa mea. Am salvat un copil de
șaptesprezece ani, dacă vrem să vedem astfel lucrurile. Ambele
mâini< ambele picioare< Haideți să nu mai vorbim despre asta.
Atunci a început acest tremur<
— Poate că pur și simplu aveți nevoie de liniște, spuse Sarah încet.
Pinter își coborî privirea.
— Am nevoie de alte amintiri, șopti el. Nu mai vreau să văd sânge
de fiecare dată când închid ochii. Nu vreau să mai aud împușcături,
când în jurul meu e liniște.
Jack încuviință.
— Îmi imaginez apa, zise el încet. Plaja< prima imagine a plajei,
înainte de a debarca. Era o plajă frumoasă<
Apoi, ambii bărbați tăcură. Sarah dădu să mai spună ceva, dar
discuțiile superficiale nu erau punctul ei forte. Se uită aproape cu
invidie la celelalte asistente, care trăncăneau și glumeau cu pacienții
lor.

1928
Jack primi o cameră cu două paturi, pe care o împărțea cu un bărbat
mai în vârstă, morocănos, care se agăța de sticla lui de whisky. Lui
Jack nu îi era limpede de unde o avea, dar nu era dispus, în mod
evident, să cedeze nici măcar o gură din ea.
— Medicament împotriva durerilor de cap, bombănea el și arăta
spre o cicatrice oribilă din partea stângă a feței. Încă unul care
supraviețuise în urma unei răni pentru care, de obicei, nici nu
ajungeai în lazaret. Dacă erai împușcat în cap era, de obicei, letal.
— Glonțul e încă înăuntru, zise bărbatul.
Apoi bău mai departe, în tăcere. Lui Jack îi convenea. Se uită pe
fereastră, în grădină. Ploua. După spusele lui Sarah, plouase mult în
ultimele săptămâni. Jack se gândi, distras, la culesul fânului de la
Kirward Station. Toate astea erau departe. Gallipoli era aproape.

A doua zi, primi vizita Sarei Bleachum. Colegul de cameră al lui

Jack dispăruse încă de dimineață – probabil în căutarea unei rezerve
de „medicamente”. În ce-l privea, Jack simțea obișnuita oboseală de
plumb și același frig, dar bănuia că Sarah nu-l va lăsa în pace. Așa
că se îmbrăcase și ședea la geam, uitându-se afară în ploaie, când
tânăra își făcu apariția.
— Următorul tren spre Christchurch pleacă la unsprezece, îl
informă ea. Să dau ordin să fiți dus la gară?
Jack își mușcă buzele.
— Domnișoară Bleachum, mai bine m-aș< mai bine m-aș mai
reface puțin<
Sarah Bleachum trase cel de-al doilea scaun lângă fereastră.
— Ce se întâmplă, domnule Jack? De ce nu vreți să mergeți acasă?
V-ați certat cu mama dumneavoastră? Amintiri neplăcute?
Jack clătină din cap.
— Amintiri prea plăcute, răspunse el obosit. Asta-i cel mai rău, știți?
Gallipoli< sângele< doare, dar cândva se va estompa. Însă,
domnișoară Bleachum, fericirea< asta nu se uită niciodată. Ea lasă
1929
un gol și nimic nu-l umple<
Sarah suspină.
— Eu nu am multe amintiri fericite, mormăi ea. Bine, rareori am fost
cu adevărat nefericită. Îmi face mare plăcere să predau, îmi plac
elevele mele. Dar ceva important<
— Atunci, sunteți de invidiat, domnișoară Bleachum, zise Jack scurt
și se adânci din nou în tăcere.
— Nu vreți să vorbiți despre asta? întrebă Sarah, disperată. Vreau să
spun< pentru asta sunt eu aici. În rest, nu-s de niciun folos, nu-s
bună de soră medicală. Nu pot atinge bărbații. Celelalte surori< ele
spun că nu aș da dovadă de compasiune<
— Poate că simțiți prea multe, spuse Jack. De ce nu vă căutați o altă
slujbă?
Sarah își mestecă buzele și își frecă sprâncenele, în timp ce urmărea
cu privirea silueta înaltă a doctorului Pinter, care tocmai alerga, cu o
pelerină aruncată peste umeri, prin curtea școlii.
— De ce nu ia o umbrelă? întrebă ea încet. Așa, se va uda. O să mai
moară<
Jack zâmbi ușor.
— Și astfel am primit răspunsul la întrebare< vă împărtășește
sentimentele? Dumnezeule, nu am mai pus o dată întrebarea asta?
Sau mama? Era vorba despre acel reverend<
Sarah Bleachum roși, iar buzele i se subțiară.
— Reverendul Bleachum nu a binevoit să-mi împărtășească
sentimentele, observă ea. În ce-l privește pe dr. Pinter< cât timp nu
poate părăsi Gallipoli<
Jack ar fi trebuit acum să-i ia mâna și să rostească niște cuvinte care
să o consoleze. Era complicat. Știa că era corect, dar nu reușea să o
facă.
— De fapt, era o plajă frumoasă< zise el, încă o dată.
— Și vreți să spuneți că o va uita? întrebă Sarah plină de speranțe.
Se va trezi cândva și, poate, mă va vedea?
1930
Jack încuviință, deși nu era deloc sigur.
— Așteptați mai întâi să se termine războiul. Duceți-l undeva unde
să nu mai vadă oameni mutilați. Într-un loc frumos.
— Dacă o să vrea, rosti Sarah. Kirward Station este un loc frumos.
Îl privi pe Jack scrutător.
— Și totuși vă feriți de el, de parcă ați fi un cal. La fel ca și<
— E un loc gol, o întrerupse Jack. Acolo simt prezența Charlottei. Și
a tatălui meu. Și a Gloriei. Dar seamănă cu o casă după o mare
petrecere. În camere se mai află fumul trabucurilor și mirosul
lumânărilor. Miroase a vin stătut și crezi că mai auzi ecoul râsetelor,
deși acolo nu mai e nimic. Doar gol și durere. Mă gândeam că voi
reuși să trec de asta, cu Charlotte. Și tata< era bătrân. Moartea lui a
corespuns regulilor<
Sarah își încreți fruntea.
— Regulilor? întrebă ea.
Jack nu răspunse.
— Dar Gloria< de când a dispărut Gloria< nu reușesc, domnișoară
Bleachum. Nu reușesc să mă uit în ochii mamei mele și să nu citesc
în ei nimic altceva decât întrebări. Și singurul răspuns este că
Dumnezeu nu ține cont de reguli<
Sarah îl prinse de mână.
— Dar Gloria s-a întors, Jack! Credeam că o știți! Nu v-a scris
domnișoara Gwyn? Hm, probabil că erați pe mare. Dar Gloria s-a
întors. A fost aici, la mine!
Jack o privi descumpănit.
— Și acum<?
Sarah ridică din umeri.
— Domnișoara Gwyn a luat-o. Din câte știu, e la Kirward Station.
Mâna lui Jack se încleștă în jurul mâinii ei.
— Asta< asta este< pot să mai prind trenul? Și o sunați
dumneavoastră pe mama în locul meu?

1931
Gwyneira McKenzie era fericită – dar avea și un sentiment de déjà-
vu care nu-i dădea pace, de cum îl întâmpină pe Jack pe peron.
Tânărul slab și livid, care cobora cu mult prea încet și prea greoi din
tren, se înstrăinase de ea. Fața lui avea riduri care nu fuseseră acolo
în urmă cu trei ani, și prin părul lui roșcat-castaniu aproape că
treceau șuvițe albe. Prea devreme, mult prea devreme pentru vârsta
lui. Cel mai mult se sperie însă de îmbrățișarea lui rigidă. Era exact
ca și în cazul Gloriei – chiar dacă Jack era politicos și se prefăcea
măcar că ar răspunde întâmpinării pline de dragoste a Gwyneirei.
Și Jack părea să nu vrea nici el să vorbească. Răspundea la întrebări,
încerca chiar să zâmbească, dar nu povestea nimic. Părea că vrea să
închidă în sine ultimii ani. La fel ca și Gloria. Gwyneira se îngrozea
la gândul că va vedea în curând, la cină, două personaje tăcute,
retrase în sine – deși, pe de altă parte, nu-și dorea nimic mai mult
decât, măcar, să o aibă pe Gloria din nou în casă. Fata era în
călătorie cu maorii și, în ciuda întregii încordări, Gwyneira îi ducea
dorul și își făcea griji. De fapt, Gloria nu avea de ce să fie în
primejdie cu tribul, dar grijile permanente o întovărășeau pe Gwyn
de-atâta vreme, încât era aproape imposibil să li se opună.
Și acum, Jack. Gwyneira luase mașina pentru a-l aștepta. Ploua
necontenit și încet-încet devenise prea bătrână pentru drumurile în
trăsura în care trăgea curentul, al cărei coviltir o păstra uscată, dar
nu ținea de cald.
— Tu conduci? întrebă Jack nedumerit, când ea îi deschise ușa.
— De ce nu? se miră Gwyn. Dumnezeule, nu trebuie să știi prea
multe pentru a conduce chestiile astea. Mai demult, era ceva mai
complicat să le pornești. Dar acum< de asta e într-adevăr capabil
oricine.
Băgă cu zgomot în viteză și acceleră mult prea tare. Apoi, acționă
claxonul, pentru a-și face loc. Jack se simți cât de cât sigur abia când
părăsiră Christchurch și pufăiră prin Canterbury Plains, pe șoseaua
în mare măsură liberă. Aproape că se înserase și Jack se uita fix la
1932
lumina difuză. În fața Alpilor era un văl de ploaie.
Gwyneira se plângea de recolta proastă de fân și de faptul că oile
trebuiau aduse din podișuri mai devreme decât de obicei.
— Și nici măcar aici, jos, nu mai crește iarba așa de mult ca de
obicei. A fost pur și simplu prea rece în această vară. Am diminuat
deja efectivul de vite – mai bine mai puține, dar care să fie cu
adevărat bine hrănite și nu niște mârțoage. Sunt fericită că ești din
nou aici, Jack! E greu să fac totul de una singură.
Gwyneira își lăsă mâna pe umărul fiului ei. Jack nu reacționă.
— Ești obosit, Jack?
Gwyneira încerca disperată să obțină din partea lui o reacție cât de
cât normală.
— A fost o zi lungă, nu-i așa? O călătorie lungă.
— Da, spuse Jack. Îmi pare rău, mamă, dar sunt foarte obosit.
— Te vei reface aici în curând, Jack! rosti Gwyneira cu optimism.
Trebuie să avem grijă să ți se pună la loc carnea pe coaste. Și să
mergi la soare. Ești palid ca ceara. Spitalele astea< ai nevoie de aer
curat, de un cal bun< și avem cățeluși, Jack. Ar trebui să-ți alegi
unul. Ce zi e azi, Jack? Marți? Atunci ar trebui să-i spui Tuesday.
Tatăl tău dădea câinilor numele după zilele săptămânii<
Jack dădu din cap istovit.
— Nimue< mai trăiește? întrebă el prudent.
Gwyneira încuviință.
— Sigur. Dar e cu Gloria – și își descoperă obârșiile.
Fornăi.
— Caz în care Nimue ar trebui să călătorească mai degrabă în Țara
Galilor. Dar Gloria își cercetează în clipa de față rădăcinile maori. A
plecat în călătorie cu tribul Maramei. Dacă mă întrebi pe mine,
Tonga pune la cale o căsătorie. Înainte să plece, oamenii bârfeau
despre Gloria și Wiremu.
Jack închise ochii. Deci, totuși, era o casă goală. Nimic altceva decât
ecoul vocilor și al sentimentelor în încăperile părăsite.
1933
Sau? Spre mirarea lui, Jack descoperi că simte ceva. O ușoară furie –
sau gelozie! Din nou cineva încerca să i-o ia pe Gloria. Mai întâi
familia Martyn, acum Tonga. Și el ajungea mereu prea târziu pentru
a o mai putea proteja.

— Nu știu ce să mai fac. Se închide în camera lui. Aproape că e mai

rău decât cu Gloria. Ea măcar mai ieșea călare<
Gwyneira turnă ceai în ceașca nepoatei sale, Elaine. Ca în fiecare an,
la sfârșitul verii, Elaine venise împreună cu cei doi fii ai ei la
Kirward Station, pentru a respira puțin aer de țară. Fiul ei cel mare
mergea, între timp, la un internat din Dunedin și își petrecea
vacanțele în Greymouth. Se interesa mult de munca tatălui său și îl
ajuta cu plăcere în mină, unde nu se dădea înapoi de la lucrul în
subteran. Din contră, Elaine se bucura de contactul cu oile și caii.
Încă din copilărie o invidiase pe Kura pentru moștenirea ei, iar
acum Gwyneira mai devenea din când în când nostalgică. Ar fi fost
cu mult mai simplu dacă fiica ei Fleurette și, apoi, Elaine și frații ei
ar fi moștenit ferma!
— Vrei să spui că nu face absolut nimic la fermă? întrebă Elaine.
Tocmai ajunsese, dar nu apucase să-l vadă pe Jack. Prietenul său,
Maaka, îl obligase să se uite la niște animale de prăsilă. Bărbatul
maori încerca disperat să-i retrezească lui Jack interesul pentru
Kirward Station, dar Gwyneira știa foarte bine cum vor decurge
lucrurile. Jack avea să îl însoțească călare, avea să arunce o privire
asupra animalelor și avea să spună câteva cuvinte care să nu-l
oblige la nimic. Apoi avea să se scuze din cauza oboselii și avea să
se baricadeze din nou la el în cameră.
— Dar el a fost cândva bărbatul care se ocupa de fermă!
Elaine își turnă încă o ceașcă de ceai.
Gwyneira încuviință cu nostalgie.
— Avea totul sub control. Și o are în sânge. Jack este fermierul și
crescătorul înnăscut – și dresorul de câini. Exemplarele lui de Collie
1934
erau cele mai bune din întreg Canterbury-ul. Și acum? Puiul pe care
i l-am făcut cadou e la el, după câteva greutăți de început. Dintr-un
motiv anume, Jack nu voia niciun câine. Dar tu îi știi pe Collie.
Tuesday a schelălăit atât de mult în fața ușii lui, până când a primit-
o înăuntru. O probă de răbdare, eu nici nu o mai puteam auzi.
Acum o tolerează. Chiar dacă nimic mai mult. Nu o dresează, nu
iese mai mult decât trebuie cu ea afară< Ea are voie doar să îi țină
companie la „uitatul pe fereastră”. Când se plictisește, îi dă voie să
iasă; ea se ține atunci de mine sau merge în grajduri. Nu mai înțeleg
nimic!
— Poate că băieții și cu mine reușim să-l scoatem din starea asta,
spuse Elaine. Doar îi plac copiii.
— Încearcă, zise Gwyneira lipsită de curaj. Dar, în principiu, Maaka
le-a făcut pe toate. Se străduiește atât de mult, încât e impresionant.
Și aproape că m-am temut să nu se certe pe competențele de la
fermă. Maaka a condus-o, de fapt, în ultimii trei ani. Dar i-ar fi cedat
cârma lui Jack imediat, dacă el ar fi vrut-o! În prima seară, Maaka și
câțiva alți amici s-au prezentat aici cu o sticlă de whisky. Să-l ia pe
Jack. Îi știi pe băieți, mai bine se îmbată în grajduri. Jack a invitat
toată ceata în salon, a scos paharele< Băieții nici nu mai știau în ce
parte să se uite! Atunci m-am retras eu, în prezența mea sunt și mai
timorați. În continuare se pare că au schimbat câteva cuvinte – și în
cele din urmă s-au îmbătat în tăcere. Cel puțin, așa spune Kiri, ea le-
a mai făcut din când în când niște sendvișuri. Și asta tot spre marea
uluire a văcarilor. Probabil cea mai civilizată beție din viața lor. De
atunci, Maaka se străduiește tot timpul să-l implice pe Jack în vreun
fel, dar el se opune întruna.
— Maaka nu a plecat cu tribul său în călătorie? se interesă Elaine
înainte, Gwyneira îi povestise pe larg de Gloria.
Bunica ei clătină din cap.
— Doamne ajută că nu. N-aș ști ce să mă fac fără el, taman în vara
asta mizerabilă. Recolta de fân a fost o catastrofă, jumătate a rămas
1935
în ploaie. Dacă va continua așa, va trebui să aducem animalele mai
repede acasă. Sper ca maorii să se întoarcă până atunci.
— Dacă nu, mă ocup eu și cei doi cowboy ai mei de asta!
Elaine rase și se uită pe fereastră. Cei doi băieți ai ei se distrau pe
pășunile din fața casei cu două iepe Cob. Frank Wilkenson se
străduia să le fie profesor de echitație.
— Și știi ceva? Mi-aș dori și eu un alt Collie. Callie a murit deja de
foarte multă vreme, dar tot o mai caut din priviri. Am nevoie de o
nouă umbră! Și o să ți-l iau pe Jack să mi-l dreseze. Trebuie să mă
învețe cum se face. Atunci, se va mai înmuia.

Jack apăru un ceas mai târziu, transpirat și obosit după drumul

călare. Mai demult, o excursie atât de scurtă nu l-ar fi istovit, dar
acum, după perioada de convalescență, fusese, în mod evident, prea
mult pentru el. Cu toate acestea, mai bău un ceai și schimbă câteva
cuvinte politicoase cu Elaine. Însă îl interesa mai mult soarta lui
Roly.
— Lui Roly îi merge bine, în sfârșit se va căsători! povesti Elaine cu
o veselie jucată.
Paloarea și slăbiciunea lui Jack o șocaseră și pe ea.
— Trebuie să te invit în mod expres. În rest, are multe pe cap. În
primul rând, are din nou grijă de Tim – ceea ce-i face foarte bine. Se
descurcă el singur, dar e complicat. Și bineînțeles că nu e în stare să
ceară ajutor, ci își descarcă proasta dispoziție pe întreaga familie! De
când s-a întors Roly, ne merge tuturor mai bine. În afară de asta,
mai are și un alt pacient, pe Greg McNamara – băiatul pe care l-a
tras după el la război. E tragic. Sărmanul și-a pierdut ambele
picioare și familia este complet neputincioasă. Până la sosirea lui
Roly, Greg a zăcut întreaga zi în pat. Mama și surorile lui nu-l pot
ridica, pur și simplu, iar mica pensie abia dacă ajunge să-și ducă
traiul cu ea. Deocamdată le-am făcut cadou vechiul scaun cu rotile
al lui Tim, iar reverendul vrea să se ocupe să primească niște bani
1936
pentru îngrijire. Greg ar lucra cu plăcere, dar, din punctul ăsta de
vedere, lucrurile nu se prezintă, firește, prea bine. Doamna O’Brien
l-ar putea angaja la cusătorie, dar Roly nu are curajul să i-o
propună. Pare să sune că vrea „să i-o plătească înapoi”.
Jack se strâmbă cu tristețe.
— „Fratele medical”, își aminti el de zeflemeaua lui Greg.
— Cum ziceam, e tragic, zise Elaine. Ai avut noroc, Jack<
Jack își mușcă buzele.
— Da, am noroc, rosti el încet. Vreți să mă scuzați acum<? Ar
trebui să mă spăl<

Până la un punct, planul lui Elaine avu succes. Jack îi răspunse

politicos la rugămintea de a o ajuta la dresajul câinelui și apărea în
fiecare dimineață, punctual, în curte, pentru a lucra cu Elaine și cu
Shadow a ei. Și Tuesday făcea progrese. Învăța repede și își venera
stăpânul. Însă nu se bucura, cum o făcea Shadow, de o plimbare sau
de o ieșire călare. Imediat după dresaj, Jack se retrăgea. Părea să nu
regăsească nicio plăcere în lucrul cu animalele, așa cum o făcuse în
trecut. Când lăuda câinii, o făcea amabil și neutru, dar ochii nu îi
mai străluceau, iar în vocea lui nu se mai ghicea niciun râs.
— Se poartă ireproșabil, îi povesti Elaine Gwyneirei. Dar pare că
ceva a murit în el.

1937
 3

— Și ce se mai aude de la copiii voștri pierduți?

Gwyneira avusese atât de multe pe cap cu grijile ei, încât se interesă
abia târziu de Lilian și de Ben. Își conducea nepoata cu trăsura de la
Kirward Station spre Christchurch. Elaine voia să o viziteze și pe
Elizabeth Greenwood și să se întoarcă în ziua următoare spre
Greymouth.
Elaine ridică din umeri.
— Vești contradictorii, spuse ea apoi.
Gwyneira se încruntă.
— Și ce să înțeleg eu din asta?
Nu aștepta știri ieșite din comun, pe acelea le-ar fi povestit Elaine de
la sine. La urma urmei, Gwyn se interesa regulat, prin scrisori, de
tânăra pereche și aflase și despre primul ei străstrănepot, pe care
Lilian îl botezase, din motive de neînțeles, Galahad.
— Conform surselor lui Caleb, adică profesorii de la universitate, le
merge bine, preciză Elaine. Conform detectivului particular angajat
de George Greenwood, le merge foarte bine.
Gwyneira scutură neîncrezătoare din cap și plesni cu biciul caii Cob
care trăgeau trăsura. În mod excepțional, nu ploua de această dată și
Elaine evident prefera trăsura. Jeremy și Bobby călăreau mândri,
alături, pe doi cai. Altminteri, Elaine nici nu ar fi vorbit atât de
deschis. Ținea secrete informațiile despre Lilian și Ben față de soțul
ei și față de fii – la fel cum o făcea și Caleb față de familia lui. Cu
toate acestea, amândoi aveau sursele lor de informații. Caleb, la
urma urmei el însuși un reputat folclorist, era în strânsă legătură cu
universitatea lui Ben, iar Elaine primea de două ori pe an un raport
al unei agenții de detectivi, pe care George Greenwood o însărcinase
să cerceteze, în numele ei.
— Și unde e diferența? se interesă Gwyn.
1938
— Păi, cei doi tocmai s-au mutat la Wellington, zise Elaine. Ben are
acolo un post de profesor. Caleb nu-și mai încape în piele de
mândrie! Pe un om atât de tânăr îl angajează în cel mai bun caz ca
preparator. Ben a fost dintotdeauna excepțional – chiar dacă nu am
văzut-o ca atare, dar asta nu înseamnă nimic.
Gwyneira zâmbi.
— Și? întrebă ea.
— Ei bine, un post de profesor înseamnă un salariu mic. Ben nu a
mai fost nevoit însă să lucreze în port, sau să continue ceea ce făcea
în rest pentru a-și hrăni familia. Ar putea să-și permită o mică
locuință și ar putea să trăiască astfel, dacă Lilian ar ști să fie suficient
de econoamă. Sau dacă ar mai da niște ore de pian.
— Dar? întrebă Gwyn nerăbdătoare.
— Dar ei s-au mutat, într-adevăr, într-o casă drăguță, cu grădină, la
marginea orașului. Ben ține mici serate pentru studenții lui, iar
dimineața o bonă îl duce pe micul Galahad la plimbare. Într-un
cărucior foarte scump, zice detectivul. Lilian poartă haine drăguțe,
iar când e vorba despre o reprezentație la teatru sau de un concert,
familia Biller e prezentă.
— Și de unde au bani pentru asta? întrebă Gwyn, uluită.
— Tocmai asta e întrebarea.
Elaine își prinse cu mâna pălăria pe care vântul părea să i-o smulgă.
Iepele Cob se grăbeau. Cei doi băieți le depășiră și galopau acum
înaintea lor.
— Sper ca Elizabeth Greenwood să-mi poată spune mai multe. De
bună seamă, George l-a însărcinat pe detectiv<
— Bănuiești ceva împotriva legii? se interesă Gwyneira, îngrijorată.
Ei i se părea mereu ca una ca asta să fie posibil, încă de când James
se înhăitase cu hoții de vite.
Elaine zâmbi.
— Nu prea. Gândul că Ben Biller ar putea fura nu mi-a trecut
niciodată prin cap, sinceră să fiu. Asta l-ar face doar interesant. Dar,
1939
după tot ce am auzit, el nu este nimic altceva decât un plicticos
drăguț. Exact la fel ca tatăl lui. La școală, un tocilar, ca poet, lipsit de
orice speranțe, ca om de afaceri – nepotrivit. Ultima informație
provine de la Tim, care a mai tras cu urechea prin zona celor de la
mina Biller. Florence se pare că nu-l putea lăsa nici trei minute
singur în birou<
— Și ce i se pare lui Lily atât de interesant la el? se interesă
Gwyneira. În fond, ea este o fată foarte vioaie.
— Atracția lucrurilor interzise! suspină Elaine. Dacă Florence și Tim
nu s-ar fi comportat atât de imposibil, probabil că lucrurile s-ar fi
terminat altfel. Dar ăștia doi nici măcar n-au tras vreo învățătură din
faptul că le-au fugit copiii! Ce se petrece deocamdată între Lambert
și Biller e un război adevărat. Fiecare încearcă să-i șutească celuilalt
afacerile, ei se extind de parcă ar fi într-un concurs continuu.
Florence a intrat în niște datorii uriașe, care o depășesc, pentru
cocserie, și încearcă acum să ne ia clienții prin prețuri foarte mici. Iar
Tim ar participa la toată nebunia asta! Dacă Greenwood nu l-ar
înfrâna prețurile s-ar afla într-o spirală descendentă. Dar sfatul
unchiului George este să așteptăm. Cocseria lui Biller are, ce-i drept,
mai multe comenzi decât a noastră, dar nici nu lucrează rentabil. Pe
termen lung, este o chestiune sinucigașă. Să sperăm că Florence nu
se va ruina dacă o ține tot așa. Și Tim și cu George se gândesc la o
fabrică de bricheți, pentru a putea vinde până și ultimul praf de
cărbune cu profit. Dacă Florence va încerca să țină pasul, Biller va
da în curând faliment.
Gwyneira rămase pe gânduri.
— Dar de ce să facă una ca asta? întrebă ea. Nu te întreb cu mare
plăcere, dar a fost vreodată ceva între Florence Biller și soțul tău?
Elaine râse.
— Nu direct. Dar se pare că ceva puteri de clarvăzătoare tot ai tu pe
undeva! Cei doi sunt jigniți, după câte se pare, de ceva. Povestea
asta își are rădăcinile încă de pe vremea de după accidentul lui Tim.
1940
Îi mergea destul de prost – la care s-a mai adăugat și faptul că tatăl
lui și ceilalți șefi ai industriei mineritului s-au comportat mizerabil
cu el. Ei vorbeau despre minele lor, iar Tim zăcea în scaunul lui cu
rotile, de parcă ar fi fost o mobilă. Nu apuca să scoată niciun cuvânt
în toată vorbăria lor. Pe atunci, Florence vorbea cu el. Era foarte
amabilă – dar Kura a început imediat să o suspecteze că ar dori
ceva. Probabil că Tim era cea de-a doua opțiune a ei. Florence voia o
mină, iar singurul ei drum spre împlinirea visului era căsătoria.
Orice altceva îi era indiferent, fie că era vorba despre un schilod sau
despre un homosexual<
— Elaine! se indignă Gwyneira.
— Îmi pare rău, dar Caleb Biller< în cazul lor a fost o înțelegere
limpede. În orice caz, Florence nu a trebuit să facă uz de al doilea
plan. S-a căsătorit cu Caleb și a început imediat să-l ignore pe Tim.
Se pare că asta l-a cam rănit.
Elaine aruncă o privire spre cei doi călăreți, ca pentru a se asigura că
nu aud, dar Jeremy și Bobby erau fie în fața, fie în spatele trăsurii și
nu ascultau.
— Doamna Biller nu se prea împacă gândindu-se că „mobila” îi face
acum concurență, observă Gwyn cu un zâmbet complice.
— Și își mai face și singură copiii. Ceea ce lui Caleb nu i-a reușit
decât în cazul lui Ben. Ceilalți băieți< dar hai să o lăsăm.
Chestiunea e destul de stupidă, dar se transformă într-o dramă. La
naiba, m-aș bucura să-mi văd vreodată nepotul! Și îmi e dor de Lily!
Firește că și lui Tim, dar el nu ar recunoaște-o niciodată. Trebuie să
ne gândim la ceva în acest sens!

— O știi?
Elizabeth Greenwood îi aruncă lui Elaine o carte peste masă.
Cele două femei se aflau la ceai, iar Gwyneira tocmai își luase rămas
bun. Băieții ieșiseră împreună cu ea, pentru a le spune adio cailor.
Elizabeth părea să nu fi așteptat decât acest moment.
1941
Elaine luă în primire cartea, încruntându-se. De fapt, voise să
întrebe în acest răstimp de Lilian și de Ben, dar se îndemnase la
răbdare. Elizabeth trecuse prin multe în ultima vreme. Moartea
Charlottei încă mai lăsa urme asupra ei și își făcea griji pentru Jack.
În plus, îi ducea dorul fiului ei cel mai mare, Robert. Deși era
sănătos, el plecase cu doi ani în urmă în Anglia, pentru a se ocupa
de moștenirea unchiului și a bunicului său. William Greenwood,
fratele mai tânăr al lui George, decedase de curând – iar în ceea ce
privește cauzele, circula zvonul că alcoolul și cocaina nu ar fi jucat
un rol secundar. Problema moștenirii era clarificată. Două femei își
ceruseră partea pentru copiii lor din drepturile ce le reveneau din
rămășițele averii Greenwood, dar niciuna dintre ele nu reușise să
prezinte un document valabil de căsătorie.
În orice caz, Robert plecase la Londra și acolo fusese apucat în chip
evident de ambiția de a trezi la viață vechea firmă de import-export
a bunicului său. Lui George nu i se părea greșit. În tinerețe, el
renunțase la drepturile sale din acea firmă, pentru a nu fi nevoit să
lucreze împreună cu William. Drept compensație, tatăl său îi
dăduse acțiunile lui de la firma din Australia și din Noua Zeelandă.
Decăderea firmei sub conducerea lui William o observase din
depărtări, însă îi păruse mereu rău de afacere. Dacă Robert avea să o
salveze acum, avea să se bucure de întregul lui sprijin. În tot acest
răstimp, ginerele lui, Stephen O’Keefe, un avocat foarte capabil,
conducea firmele din Noua Zeelandă și Australia. O soluție
minunată pentru toți, mai puțin pentru Elizabeth. Nu-l mai văzuse
pe Robert de doi ani și se supărase definitiv pe soartă, de când el se
mai și căsătorise la Londra. Cândva, urma să vină în vizită cu soția
lui. Dar o dată certă încă nu exista.
Însă, în acea zi, Elizabeth nu părea să fie prea deprimată, ci mai
degrabă plină de viață și entuziasmată.
— Ei, spune odată, o știi? întrebă ea din nou.
Elaine răsfoi cartea.
1942
— Stăpâna de la Kenway Station. Da, am citit-o cândva. Foarte
captivantă, doar știi că-mi place genul ăsta de povești.
— Și? întrebă Elizabeth. Nu ai observat nimic?
Elaine ridică din umeri.
— În ce privește povestea în sine, vreau să spun. Acea fermă de la
capătul lumii< individul care își ține soția mai mult sau mai puțin
prizonieră<
Elaine roși.
— Vrei să spui< ar trebui să-mi amintească de Lion Station?
Ar fi putut spune și „Thomas Sideblossom”, dar continua să nu
pronunțe numele primului ei soț.
Elizabeth încuviință.
— Mie mi se pare ciudat.
Elaine clătină din cap.
— Chiar atât de mare nu-i asemănarea. În orice caz, nu-mi amintesc
ca eroina< adică<
Elaine își împușcase la vremea respectivă ea însăși soțul și fugise de
la fermă.
— Nu, eroina e salvată de un prieten din adolescență, fu Elizabeth
de acord. Din acest punct de vedere, nici nu m-a neliniștit. Dar apoi
a urmat asta.
Luă o a doua carte. Moștenitoarea de la Wakanui.
Elaine citi din nou pe coperta interioară: „După moartea iubitei sale
soții, Jerome Hastings este un om închis în sine, complicat, își
conduce ferma, Tibbet Station, cu asprime, iar dușmănia lui cu
Mani, căpetenia maori, amenință ca întreaga regiune să se
prăbușească într-un război. Dacă n-ar fi Pau, fiica de căpetenie, care
îl iubește pe ascuns<”
— Și ce să-mi sară aici în ochi? întrebă Elaine.
Elizabeth făcu o față plictisită.
— În cele din urmă, ei au un copil, o ajută ea mai departe.
Elaine rămase pe gânduri.
1943
— Paul și Marama Warden. Kura-maro-tini. Dar nu e o interpretare
cam vagă?
Se uită pe copertă.
— Brenda Boleyn. Nu cunosc nicio Brenda Boleyn.
— Și mai e și asta o coincidență?
Cu un gest teatral, Elizabeth Greenwood scoase o a treia carte la
lumină, Frumoasa din Westport, și se apucă să citească textul de pe
coperta interioară: „Fără să fie de vină, Joana Walton își pierde
slujba de guvernantă din Christchurch. În fuga ei de maleficul
Brendan Louis, ajunge pe Coasta de Vest, un loc periculos pentru o
fată nevinovată. Dar Joana își rămâne fidelă. Ca pianistă într-un bar,
îi reușește să se întrețină la limită – și tot acolo își găsește o nouă
dragoste. Lloyd Carpinter posedă acțiuni la o cale ferată. Dar îi va
rămâne el oare alături, atunci când va afla de trecutul ei?”
Elaine deveni lividă.
— Indiferent cine scrie asta, îl omor cu mâna mea!
— Ei, acum nu exagera așa, dintr-odată, râse Elizabeth. Dar
bănuiesc că nu mai crezi în coincidențe? În orice caz, am făcut
anumite cercetări<
— Am o bănuială, suspină Elaine.
— Cărțile apar la o editură din Wellington și, într-un fel sau altul, e
implicat și ziarul la care a colaborat din când în când Ben Biller în
ultimii ani.
Elaine încuviință.
— Sub pseudonimul BB, nu? Scria în actele detectivului. Dar prea
mult nu cred că a câștigat el acolo. În orice caz, nu pare, la prima
vedere. Băiatul e cu totul și cu totul lipsit de talent. Ultimul lucru pe
care l-am citit de el au fost niște versuri de duzină, în care era vorba
despre niște inimi scurgătoare.
Elizabeth ridică din umeri.
— Am cerut să mi se trimită ziarul. BB scrie povestiri foarte
interesante. Emoționante, și în același stil ca Brenda Boleyn.
1944
Elaine scutură din cap.
— Nu-mi pot imagina. Băiatul era complet incapabil, iar cartea asta,
arătă cu mâna spre Stăpâna de la Kenway Station – poate că nu e
literatură mare, dar, totuși, are un stil bine șlefuit.
Elizabeth rânji.
— Și nici nu este vorba despre familia Biller. Făcând însă complet
abstracție de faptul că în spatele lui „Brenda” se ascunde totuși, mai
degrabă o femeie.
Elaine se holbă la ea.
— Vrei să spui că el nici nu scrie asta? Vrei să spui că< Lily?
Se ridică și începu să se plimbe prin cameră. Elizabeth reuși să
salveze la timp prețioasa vază chinezească, înainte ca ea să o
dărâme.
— La naiba, o să-i dau o mamă de bătaie! Sau, mai bine, o țin să o
poată altoi Tim! Doar vrea s-o prindă de nu știu cât timp! Cum de-a
putut să facă asta?
Elizabeth zâmbi.
— Ei, nu te mai agita acum atât, trebuie să cunoști destul de bine
istoria familiei voastre pentru a-ți da seama de asemănări. De fapt,
după primele două cărți, nu m-aș fi prins nici eu, dacă eroul din
Stăpâna nu s-ar numi Galahad.
— Și-a numit fiul după el?
Elaine se văzu nevoită să zâmbească și ea, în sfârșit.
— Galahad e, de bună seamă, prințul ei din povești, rosti Elizabeth
sec. Nu-l cunosc pe Ben Biller, dar ar trebui să fie un cavaler al
luminii, pentru a se apropia, cât de cât, de eroul din Stăpâna. Ce
facem însă acum? Vreo idee?
Elaine își dădu capul pe spate cu atâta forță, încât i se desprinseră
buclele din freza severă, iar pălărioara îi căzu pe jumătate.
— O să scriu mai întâi o scrisoare admirativă către „Brenda Boleyn”.
Și mă voi interesa precaută despre detaliile legate de familia mea.
Poate că este o verișoară pierdută demult, care vrea să dea peste cap
1945
ordinea moștenirii de la Kirward Station, dând dovadă de mult
tact. Să vedem ce răspunde Lily.
Elizabeth rânji.
— O soluție foarte diplomată – ocolindu-l elegant pe Tim. Brenda
poate fi, probabil, o veche prietenă din copilărie, nu? Dar pe termen
lung, trebuie sa rezolvați chestiunea, Elaine. Trebuie să fie vorba de
o farsă faptul că, până la urmă, două familii se războiesc pentru
absolut nimic.
— Dar e originală, observă Elaine. Familiile Montague și Capulet își
sparg unii altora capetele, în vreme ce Romeo învață polineziană, iar
Julieta face bani cu povestea familiei ei. Asta nu i-a trecut nici măcar
lui Shakespeare prin cap!

Stimată domnișoară Boleyn,

După ce am avut ocazia să vă citesc cea de-a treia operă literară, îmi permit
să-mi exprim întreaga și uriașa admirație și respect față de talentul
dumneavoastră scriitoricesc. Rareori i-a reușit unei scriitoare să mă
captiveze prin fantezia ei într-o asemenea măsură cum o faceți
dumneavoastră.
Dar permiteți-mi o întrebare: spre marea mea mirare, găsesc în toate operele
dumneavoastră de până acum o paralelă remarcabilă cu istoria familiei mele.
Mai întâi am crezut că este vorba de o coincidență, apoi de vreo înrudire
spirituală. Un om atât de sensibil cum sunteți dumneavoastră trebuie să
aibă, fără doar și poate, și calități de medium. Însă de ce este vorba tocmai de
familia mea, cea pe care v-o descrie spiritul dumneavoastră protector?
Trecând prin toate aceste raționamente, am ajuns la concluzia că ați putea fi
un membru al familiei noastre, care să ne fi rămas până azi necunoscut sau
care să se fi pierdut și care să aibă în acest fel cunoștință de povestea mea.
Dacă e să am dreptate, m-aș bucura mult să mă contactați. Rămân, cu
salutări, recunoscătoare

A dumneavoastră,
Elaine Lambert

1946
Lily rămase mai întâi surprinsă de cum văzu scrisul expeditoarei,
dar primea atât de multă corespondență, încât nu se mai concentra
demult asupra scrisului. Citind însă primele rânduri, deveni roșie ca
racul, pentru ca apoi să înceapă să chicotească.
Puse mâna pe mașina de scris, dar apoi se răzgândi. Pe o hârtie de
scrisori parfumată, foarte îndrăgită de ea, se apucă să scrie
următoarele cuvinte:

Dragă mămică<

1947
 4

Gwyneira McKenzie nu fusese niciodată un om foarte răbdător, și

nici vârsta ei înaintată nu schimbase nimic în această privință. Acea
vară îi solicitase la maximum întreaga răbdare de care putea da
dovadă: mai întâi, întoarcerea Gloriei și refuzul ei, apoi noua ei
dispariție, de această dată, cu maorii, iar acum, Jack. În orice caz,
vizita lui Elaine o mai însuflețise puțin. Era frumos să aibă alături
vioaia nepoată și băieții ei isteți. Copiii care zburdau de jur-împrejur
treziseră casa din nou la viață. Dar Jack nu se dezghețase, se
strecura mai departe prin casă, ca un spirit întristat. Nici Gloria nu
dădea niciun semn de viață, deși Gwyn era convinsă că existau
legături între tribul aflat în călătorie și maorii rămași la Kirward
Station. Gwyneira nu stăpânea limba lor la perfecție, dar i se părea
că le aude pe Kiri și pe Moana pălăvrăgind des în bucătărie despre
vizitatori. Ar fi fost ușor să-i transmită și ei un salut. Dar Gloria se
învăluia în tăcere – și Gwyneira era periculos de aproape de o
explozie a sentimentelor ce se adunau în ea.
În cele din urmă, se revărsară asupra lui Jack, în ziua în care maorii
își sfârșiră, în cele din urmă, călătoria. Kiri și Moana îi cerură
permisiunea de a pleca mai repede. Pregătiseră doar o cină rapidă,
rece, pentru domni.
— Trib înapoi, noi sărbătorim! zise Moana, bine dispusă.
Gwyneira așteptă sosirea Gloriei, dar fata nu se arătă. După ce păru
că trece și după-amiaza, fără ca ea să se fi întors, Gwyneira bătu la
ușa camerei lui Jack. Când nimeni nu-i răspunse, deschise ușa cu
forța.
Fiul ei zăcea pe pat și se uita la tavan. Părea să nu-i fi auzit bătăile.
Tuesday, care stătea culcată la picioarele lui, sări sus și lătra, în
semn de salut. Gwyn o dădu la o parte.
— Nu știu ce ai important de făcut aici, îi strigă fiului ei, dar te vei
1948
întrerupe câteva ceasuri și o să călărești la O’Keefe Station. S-a
întors tribul. Și aș dori< nu, insist ca Gloria să apară, încă de azi,
aici. Și nici nu am cerut al naibii de mult. A putut să facă ce a vrut o
vară întreagă. Dar acum, vreau să știu că e bine și aș vrea să aud cel
puțin o mică relatare despre ceea ce a făcut în ultimele luni. Chiar
dacă se limitează din nou la observații ca „A fost foarte frumos,
bunică Gwyn”.
Jack se ridică încet.
— Nu știu< n-ar trebui să așteptăm până<
Nu știa sigur ce simte. Pe de-o parte, ardea de nerăbdare s-o vadă
pe Gloria, de când îl anunțase Maaka, de dimineață, că tribul se
întorsese. Pe de altă parte, îi era teamă de întâlnire. Se temea de
reacția Gloriei când avea să îl vadă. Avea să se sperie, cum o
făcuseră mai toți? Avea să simtă milă? Să îl disprețuiască? Jack
însuși se disprețuia uneori pentru slăbiciunea lui și vedea o
dezaprobare în ochii celorlalți bărbați. De exemplu, acest văcar
tânăr, Frank Wilkenson. Bărbatul încă mai credea în gloria de la
Gallipoli. Dorise să-l întâmpine pe Jack ca pe un erou – și aproape
se scuzase că renunțase să participe la acel mit și la acea nenorocită
de plajă. Jack l-a pus la punct destul de brutal. Și acum, văzând ce
făcuse războiul din el, tânărul îl considera pe McKenzie drept un laș
lipsit de demnitate.
— O nu, Jack, nu mai aștept! zise Gwyneira și începu să se plimbe
prin cameră. Și, dacă acolo are loc o nuntă, o vei smulge pe mireasă
din mijlocul lor și o vei aduce aici, înainte să se culce cu Wiremu în
casa de dormit!
Lui Jack aproape că-i veni să râdă. Mama lui nu era cu siguranță
prea pudică, dar niște cuvinte atât de explicite nu mai auzise de la
ea niciodată.
— O să încerc cu plăcere, mamă, dar mă tem că, în cazul acesta, mă
spintecă Tonga. Și, oricum, nu cred că e cazul. Te-ar fi invitat. Nu ar
fi lăsat el să-i scape una ca asta!
1949
Gwyneira fornăi.
— M-ar fi chemat dimineață la el! zise ea, melodramatic. Să văd
sângele pe cearșafuri!
Jack renunță să-i mai explice obiceiurile maori. Poate că existaseră
cândva fiice de căpetenie care se căsătoriseră conform ritualului,
fără să fi fost înainte atinse de cineva, pentru a le face pe plac cine
știe căror zei. Dar fata maori obișnuită nu mai era de mult virgină
când își alegea un soț. De regulă, fetele încercau mai mulți bărbați
înainte de a se decide pentru unul anume. Firește că Gwyneira o
știa. Dacă Gloria era hotărâtă să se căsătorească cu Wiremu, cu
siguranță că nu era primul ei bărbat.
La acest gând, Jack simți furie și o ușoară tristețe. Gelozie? Scutură
din cap. Era o prostie. Gloria era un copil. Și îi dorea fericirea – chiar
dacă o găsea cu adevărat în brațele lui Wiremu.

Anwyl, calul lui Jack, aștepta în boxa sa. Jack simțea un sentiment
de vinovăție când se gândea la armăsarul lui castrat. Îl scotea mult
prea puțin la plimbare, la fel și pe Tuesday. Cățelușa zburda
încântată în jurul lui.
— Să-l înșeuez eu pentru dumneavoastră, domnule Jack? întrebă
Frank Wilkenson cu un dispreț abia ascuns.
Jack acceptase uneori oferta lui, în ultimele luni. Dar acum se rușina
pentru asta.
— Nu, lăsați, o fac eu singur.
Își doborî slăbiciunea care pusese stăpânire pe el în clipa în care
ridică șaua grea.
Anwyl așteptă nemișcat cu răbdare, până când se lumină din nou
întunericul din fața ochilor lui Jack. Jack știa că asta nu mai avea
nimic în comun cu rana lui. Pur și simplu, se mișca prea puțin.
Trebuia<
Jack strânse cureaua șeii și îi puse lui Anwyl hamul. Apoi, îl duse
afară.
1950
— Mă duc la O’Keefe Station, rosti el sec. Ar trebui să mă întorc în
două ceasuri.
Imediat după aceea, se mustră însă pentru faptul că dă de știre,
întocmai ca o fată care pleacă singură călare. În trecut, nu o făcuse
niciodată. Dar în trecut, era invulnerabil. Nu se gândise vreodată că
i s-ar putea întâmpla ceva, lui și calului său, ceva care să-i pună pe
ceilalți să-l caute și să-l găsească repede.
— Am înțeles, domnule Jack< să o culegeți pe fiica rătăcitoare..
Frank Wilkenson rânji sugestiv.
Jack se gândi să-l dea afară, dar nu găsi energia să-l certe.

Era o zi frumoasă, una dintre puținele zile călduroase și însorite ale

acelei veri, care nu fusese una adevărată. După primii kilometri,
Jack începu să se bucure de drum și, în cele din urmă, îi dădu
pinteni lui Anwyl, să pornească chiar într-un mic galop. Și, în
același timp, își amintea de concursurile care îi făcuseră o atât de
mare plăcere Gloriei. Și la calul pe care i-l promisese. Nu o întrebase
pe Gwyneira ce se întâmplase cu mânzul. Dar mica Princess era din
nou gestantă. Să fi vândut Gwyneira iapa Vicky? Și acum, voia oare
să-și liniștească conștiința?
Jack trecu de pârâul care forma granița dintre Kirward și O’Keefe
Station. Maorii dărâmaseră vechea clădire a fermei și își
construiseră, ceva mai la vest, marae-ul lor. Acolo fusese și mai
înainte un sat, dar acum, când pământul aparținea în mod oficial
tribului, construiseră case de dormit și de adunare mai impunătoare
decât era în rest obiceiul pe Insula de Sud. Jack călărea pe o potecă
bătătorită, printre niște pășuni împrejmuite. Tribul maori avea aici
câteva duzini de oi, însă, momentan, animalele erau împreună cu
turmele de la Kirward Station în regiunea de podișuri.
Putea să vadă de pe acum casele satului. În fața wharenui-ului se
aflau oameni gătiți de sărbătoare. Jack coborî de pe cal, pentru a le
striga salutul ritual, în vederea obținerii invitației de a păși în marae.
1951
În mod normal, maorii l-ar fi observat de mult, deși se apropiase de
sat din spate. Chiar dacă Tonga nu pusese paznici – ceea ce
încercase mereu să facă, până când oamenii lui se plictisiseră și
demisionaseră cu supușenie – aici erau întotdeauna copii și femei pe
drum, plecați să ia apă, să aibă grijă de animale sau să lucreze în
grădini.
Însă, în acea zi, întreaga atenție se concentra asupra unui eveniment
din casa de adunări. Și apoi, o fată se desprinse din grup. Păși
liniștită și calmă din casă. Jack bănui mai întâi că e vorba de o
preoteasă, care avea de gând să facă vreo ceremonie. Fata purta o
îmbrăcăminte maori tradițională, rochia de cânepă și partea de sus,
țesută în culorile tribului. Apoi, după ce o cotise după colț și nu mai
putea fi zărită din wharenui, începu să fugă. Fata alergă spre
păduricea din care Jack tocmai venise, de bună seamă spre drumul
ce ducea la pârâu, în direcția Kirward Station – și aproape că se lovi
de Jack și de Anwyl.
Când tânăra îl văzu pe bărbat și calul lui, se sperie și se opri. Ochii îi
scânteiară când îl privi.
Jack privi o față lată, dar care, totuși, era mai suplă decât cea a
majorității femeilor maori. Primul lucru pe care îl observă fură
moko-urile, pictate cu mult simț artistic. Ele făceau ca ochii fetei să
pară mai mari. Ochi albaștri< Jack se holba la femeie. Era tânără,
dar nu mai era un copil; trebuie că avea în jur de douăzeci de ani. Și
părul ei< buclele groase, castanii deschis, care nu puteau fi
îmblânzite, erau ținute, în spate, de o bentiță lată pe frunte, care se
potrivea cu îmbrăcămintea tradițională.
— Lăsați-mă să trec!
Pe fața fetei nu se citea frica, doar furie oarbă și nici măcar nu părea
să-l recunoască. Trebuie că ceva o înfuriase la culme.
Jack văzu, speriat, cum îi strălucește un cuțit în mână.
Ridică în semn de apărare palmele, dorind să o asigure că nu-i face
nimic, însă nu reuși să rostească decât un singur cuvânt.
1952
— Gloria?
Gloria tremura. Părea să se mai liniștească acum cât de cât,
acordându-și timpul necesar pentru a-l privi pe cel din fața ei.
Jack aștepta să-l vadă în ochi că îl recunoaște. Aștepta să vadă milă,
să fie speriată, să-l respingă, dar chipul Gloriei nu oglindea decât
epuizare și oboseală.
— Jack, spuse ea atunci.
Jack o cercetă cu mai multă atenție. Devenise adult – și el o știuse,
bineînțeles. Trecuseră zece ani de când fetița cu ochii plini de
lacrimi îl făcuse să-i promită ceva imposibil: Dacă o să fie foarte rău<
vii să mă iei?
— Am venit să te iau acasă, zise el încet.
— Vii prea târziu.
Își amintea.
— Și tu te-ai descurcat fără mine. Și tu< tu ești<
Ea stătea în fața lui și încă îl mai privea.
El nu știa cum să-și cuprindă în cuvinte impresia pe care ea i-o
lăsase. Gloria nu avea în continuare nimic eteric, dar fața îi prinsese
contur. Se vedeau pomeții ridicați, cei care îi dădeau Kurei-maro-
tini frumusețea ei ieșită din comun, dar și forma plată a feței și
nasul lat al strămoșilor ei maori. Pielea Gloriei era bronzată după
lunga tabără din vară, un contrast încântător cu ochii ei deschiși la
culoare. Bărbia pătrățoasă dădea trăsăturilor o nuanță de fermitate,
care lipsea majorității fețelor indigene. Părul ondulat scăpa de sub
bentița de pe frunte. În mod evident, și aceasta era o moștenire
pakeha. Jack nu mai văzuse niciodată un asemenea păr la o femeie
maori. În Gloria se uneau cele două rase nu într-un întreg frumos ca
de vis, precum în cazul Kurei, ci, mai degrabă, ele încercau să se
lupte pentru supremație. În ochii Gloriei se regăsea o expresie
ciudată. Mai bătrână decât întreaga lume – și totuși rebelă,
luptătoare, tânără.
— Vrei să vii odată? întrebă el în cele din urmă.
1953
Gloria dădu din cap.
— Eram pe drum.
— În costumația asta?
Jack făcu un semn spre portul ei maori.
— Vreau să spun< nu mă înțelege greșit, arăți minunat, dar<
— O să mă schimb acasă.
Gloria porni hotărâtă la drum.
— Nu vrei să călărești cu mine? întrebă Jack – și fu imediat conștient
de neîndemânarea cuvintelor sale.
Gloria nu mai era un copil, pe care să îl lase să stea îndărătul lui, pe
crupa calului. Cu atât mai mult nu cu picioarele ei goale și cu
rochița scurtă.
Cu toate acestea, nimic nu-l pregătise pentru acea privire sălbatică,
aproape panicată, cu care ea reacționă la propunerea lui. Părea că
vrea să spună ceva, dar apoi își mușcă buzele.
În cele din urmă, își reveni.
— Asta< nu s-ar cădea.
Jack își reprimă un zâmbet amar. Vechea Gloria nu ar fi întrebat
niciodată ce anume se cade pentru o fată. Și acum, această nouă
Glorie< Cuvântul „cădea”, suna de parcă ar fi căutat cu greutate
expresia potrivită într-o limbă străină.
— Atunci călărește singură, spuse el. În șaua pentru femei. Nu ai
uitat cum, nu?
Gloria îi aruncă o privire batjocoritoare.
— Cine nu mai știe să călărească e mort, zise ea apoi.
Jack zâmbi și-i dădu hățurile lui Anwyl.
— Dar eu nu sunt convins că mai știu.
Jack se apropie de Anwyl. Trecuseră ani de zile, de când nu mai
ajutase o femeie să urce în șa, conform etichetei.
Gloria păru că vrea să se împotrivească mai întâi, fie că se impusese
educația, fie își dăduse seama că rochița îi va dezveli picioarele
până sus, dacă punea acum mai întâi piciorul stâng în scăriță și dacă
1954
executa apoi mișcarea complicată, pe care ar fi necesitat-o urcarea în
șaua laterală, fără ajutorul unui cavaler.
Astfel, ea își puse mâinile în jurul ciochinei, își ridică prudentă,
aproape afectată, genunchiul drept și îi permise lui Jack s-o ridice în
șa, dintr-o singură mișcare.
Ultima dată îi ajutase Charlottei să urce astfel pe cal. Fusese ușoară
ca un fulg. Dar el trebuise să o ridice cu adevărat, ea nu făcuse
nimic pentru a se urca pe cal. Din contră, Gloria se împinse în
piciorul drept și îi ușură munca. Alunecă aproape grațios în șa și se
strădui apoi să găsească o poziție cât de cât sigură. În șaua de
femeie erau unul sau două „coarne”, care țineau piciorul drept și,
de multe ori, și pe cel stâng în poziție. Aici, însă, Gloria era nevoită
să-și găsească echilibrul, dar îi reuși fără prea mare efort. Stătea
dreapta și plină de sine pe cal.
— Ca o prințesă maori, zâmbi Jack.
Gloria îl fulgeră.
— Prințesele maori merg pe jos.
Jack lăsă replica necomentată. Așteptă până când Gloria luă
hățurile, apoi merse pe lângă ea. Drumul era lung, dar Jack nu era
obosit. Din contră, se simțea mai plin de viață, așa cum nu mai
fusese demult.
— Ai un cal la Kirward Station, zise el, în cele din urmă. O să-l
călărești de-acum încolo?
— Sigur, răspunse Gloria.
Ceea ce nu suna de parcă ar mai fi avut de gând să rămână în
continuare la Ngai Tahu. Jack se gândi dacă n-ar fi trebuit să-l
întrebe despre asta pe Wiremu, dar apoi renunță la idee. În spatele
lui se auzi un zgomot prin tufișuri. Jack se sperie, făcu o săritură,
gata de a se apăra – și observă că Gloria reacționă la fel. Amândoi
râseră încurcați, când nimeni altcineva decât Nimue își făcu apariția
din umbră. Descoperise plecarea stăpânei mai târziu, dar acum o
urma. Îl întâmpină pe Jack cu mult entuziasm, însă cu mai puțin pe
1955
Tuesday.
Jack și Gloria își ascunseră atitudinea încurcată îndărătul unor
laude la adresa câinelui. În trecut, n-ar fi tresărit speriați doar din
simplul fapt că se mișcase ceva într-un tufiș. Noua Zeelandă
aproape că nu ascundea niciun pericol. Nu existau animale mari,
periculoase, iar cu maorii aveau o conviețuire pașnică. Totuși, cei
doi se liniștiră cu adevărat abia după ce ajunseră la pajiștile din
jurul lui Kirward Station. Câmpia putea fi ținută bine sub
observație.
— O să întârziem la cină, rosti Gloria în cele din urmă. Bunica
Gwyn o să ne certe.
Cuvintele ei păreau a fi cele ale unei fetițe.
Jack zâmbi.
— Se va bucura să fii din nou acasă. Și Kiri și Moana se duc la
waiata-a-ringa, deci va fi oricum o masă rece.
Se luptă puțin să-și găsească cuvintele.
— Mă bucur, Gloria că ești din nou aici!
— E pământul meu, spuse Gloria liniștită.

Siguranța îi dispăru, însă, de îndată ce ajunseră, imediat după aceea,

la grajdurile de la Kirward Station. Frank Wilkenson le luă caii.
Băuse whisky împreună cu alți câțiva văcari, iar acum se holbau cu
toții, fără excepție, la rochia scurtă a Gloriei. Fata roși. Jack își
dezbrăcă jacheta și i-o dădu.
— Trebuia să o fi făcut mai demult, zise el cu părere de rău.
Ar fi avut și o batistă pentru a-i șterge moku-ul, dar nu se gândiseră
la asta. Acum, nu mai aveau altă alternativă decât să se strecoare
prin bucătărie și să treacă, astfel, nevăzuți de Gwyneira.
Ea așteptă însă în holul de trecere spre dependințe. Purta în
continuare capotul pe care îl avusese și în acea după-amiază și
părea a fi foarte afectată. Lui Jack nu i se păruse niciodată atât de
bătrână. Avea impresia că vede urme de lacrimi pe obraji.
1956
— Ce-mi aduci tu aici, Jack? întrebă ea dur. O mireasă maori? N-am
vorbit serios. Nu trebuia să o răpești. Cu prima ocazie, se va duce
înapoi la tribul ei.
Gwyneira își lăsă fiul în pace și se adresă strănepoatei.
— Gloria, n-ați putut, nici măcar, să mă invitați? Nu o puteam
sărbători aici? Mă urăști într-atât, încât trebuie să aflu de la
bucătăreasă că mi se mărită nepoata?
Jack se încruntă.
— Dar cine a spus ceva despre căsătorie, mamă? întrebă el cu
blândețe. Gloria a vrut să participe la un dans. Dar apoi, s-a
răzgândit. Era în drum spre casă când ne-am întâlnit.
— Dintotdeauna i-ai ținut partea, Jack, observă Gwyneira.
Jack se așeză între ea și fată, dar fu împins la o parte.
— Bine, Gloria, cum îți imaginezi lucrurile mai departe? Vrei să
trăiești cu Wiremu? Sau în tabăra lor? Veți dărâma casa, la fel cum
au făcut cu a lui Helen, dacă o va prelua tribul? Bineînțeles că
pentru asta va trebui să primești acordul Kurei. La urma urmei,
pământul încă nu-ți aparține.
Gloria se înfipse în fața bunicii, iar în ochii ei vedea din nou furie,
acea strălucire zănatecă, ce îi umpluse și atunci când fugise din
tabăra maorilor.
— Îmi aparține mie! Doar mie! Kura Martyn să încerce numai să mi-
l ia! Și nu va aparține altcuiva, bunică! Eu nu sunt mireasa nimănui.
Și nu voi fi femeia nimănui! Eu sunt<
Părea să vrea să spună mai multe, apoi se răzgândi, făcu stânga
împrejur și fugi, așa cum o mai făcuse o dată în acea zi.
Jack se simți, dintr-odată, obosit.
— Eu< atunci o să mă retrag, spuse el rigid.
Gwyneira îl fixă cu o privire sălbatică.
— Da, retrageți-vă toți! îi strigă ea. Uneori sunt sătulă, Jack! Uneori
nu sunt decât sătulă până peste cap!
Nici Jack, nici Gloria nu apărură a doua zi la masă. Gwyneira, care
1957
se rușina după acea ieșire, află de la Kiri de locul în care se aflau cei
doi – și că strategiile de retragere erau, de această dată, inverse:
Gloria rămăsese în odaia ei și părea a fi ocupată cu distrugerea, în
mii și mii de bucăți, a lucrurilor ei de mână maori. Din contră, Jack
plecase călare și își petrecea ziua la Inelul Războinicilor din Piatră.
Gwyneira avu timp mai mult decât suficient pentru a afla ce se
întâmplase cu adevărat în marae-ul din O’Keefe Station. Kiri și
Moana îi povestiră cu mare plăcere.
— Tonga vrut căsătorit cu Wiremu. A anunțat, a supus tot tribul.
Numai Glory și Wiremu nu spus. Dar ei nu vrut.
— Wiremu a vrut, totuși, corectă Moana.
— Wiremu a vrut mana. Dar laș< Glory foarte supărată, pentru
că<
— El probabil nu culcat cu ea, explică Kiri și reuși să roșească.
Cei cincizeci de ani petrecuți într-o gospodărie pakeha îi înmuiaseră
și ei concepțiile tradiționale de morală.
— Dar făcut de parcă<
Gwyneira își blestemă neîncrederea. Ar fi trebuit măcar să asculte
versiunea Gloriei. Dar acum, cel puțin, demonstră suficientă măreție
scuzându-se la nepoata ei. Când fata apăru la masă – în costumul de
domnișoară bătrână în care o întâmpinase Gwyneira mai demult la
Dunedin – ea își rosti oficial regretul.
— Am fost speriată, Glory. Credeam că o să te lași păcălită de
trucurile lui Tonga. Kura a fost pe vremuri cât pe-aici.
Gloria se strâmbă.
— Eu nu sunt Kura! zise ea supărată.
Gwyneira dădu din cap.
— Știu< te rog< Îmi pare rău.
— E în regulă, zise Jack, împăciuitor.
Atmosfera încordată dintre cele două femei aproape că îi provoca
teamă. Gloria părea să o facă responsabilă pe Gwyn pentru întreaga
ei suferință. Se întrebă ce se întâmplase cu fata aceea. De fapt, cât
1958
timp fusese ea singură pe drumuri? Ce făcuse, pentru a ajunge în
Noua Zeelandă? Din reacția ei față de zgomotul din tufiș, înțelesese
un lucru: Gloria își trăise propriul război.
— Nu, nu-i în regulă! strigă ea acum. Nu vorbi în numele meu, Jack!
O să fie în regulă doar atunci când am spun eu că este<
Se încurcă.
— E în regulă, zise ea apoi, rigid.
Gwyneira răsuflă ușurată.
După masă, o opri pe fată, care dorea să se întoarcă din nou în
camera ei.
— Uite, Gloria, a sosit ceva pentru tine. Un pachețel de la părinții
tăi. A venit acum câteva săptămâni.
Gloria turbă.
— Nu vreau nimic de la părinții mei! strigă ea, supărată. Îl poți
trimite imediat înapoi.
— Dar sunt scrisori, copilă, zise Gwyn. Kura a scris că îți trimite
scrisorile pe care le-ai primit. Agenția le-a strâns de bună seamă
pentru tine și i le-a trimis ei la New York.
— Cine să-mi fi scris? întrebă Gloria țâfnoasă.
Gwyn ridică din umeri.
— Nu știu, Glory, nu am deschis plicul. Poate că te uiți tu. Le poți
arde și după aceea.
În acea după-amiază, Gloria aprinse în fața grajdurilor rochia ei
maori, de sărbătoare. Apoi, scutură din cap.
Întoarsă în camera ei, deschise plicul. Prima scrisoare care căzu din
el era deschisă. Kura trebuie că o citise. Gloria se uită la expeditor:
soldat Jack McKenzie, ANZAC, Cairo.

Dragă Gloria,
De fapt, sperasem să îți pot scrie deja la Kirward Station. La urma urmei, ai
terminat școala, iar mama era atât de plină de speranțe că te vei întoarce, în
sfârșit. Dar acum mi-a povestit despre turneul american al părinților tăi. Cu

1959
siguranță că e o experiență interesantă, pe care o preferi vechii noastre ferme
de oi. Deși bunica ta Gwyn e destul de tristă din acest motiv, nu e vorba
decât de o jumătate de an.
După cum probabil că ai auzit, și eu m-am decis să părăsesc Kirward
Station pentru o perioadă și să-mi servesc patria ca soldat. După moartea
tatălui meu și a iubitei mele soții Charlotte, am vrut, pur și simplu, să mai
fac și să mai văd și altceva. În ce privește ultima parte, sunt pe deplin
mulțumit. Egiptul este o țară fascinantă, îți scriu, ca să spun așa, din umbra
piramidelor. Morminte, care se ridică aidoma unor cetăți și care ar trebui să
țină în ele prizonieri morții. Dar ce fel de nemurire e asta, dacă zidești
sufletul, iar corpul este coborât în cavouri sub pământ, ascuns cu grijă,
mereu cu frica prădătorilor de morminte? Maorii noștri nu ar înțelege una
ca asta, și chiar și eu o văd mai degrabă pe Charlotte în soarele din Hawaiki
decât în veșnicul întuneric<

Gloria lăsă jos scrisoarea și se gândi la Charlotte. Cum arăta ea?

Abia dacă își mai amintea de fiica cea mai tânără a familiei
Greenwood. Și Jack< cum de îi venise, așa, dintr-odată, ideea de a-i
adresa o scrisoare atât de lungă? Sau poate că o făcuse
dintotdeauna? De ce și din însărcinarea cui?
Gloria se uită repede peste celelalte scrisori din pachet. În afara
câtorva de la bunica Gwyn și două vederi de la Lilian, toate erau de
la Jack!
Mânată de curiozitate, deschise următorul plic.

<Cairo-ul modern este considerat a fi o metropolă, dar lipsesc clădiri

reprezentative, piețe și palate. Oamenii trăiesc în case din piatră, cu un etaj,
asemănătoare unui dulap, iar străzile nu sunt nimic altceva decât niște ulițe
înguste. Viața din oraș este agitată și zgomotoasă, arabii sunt foarte puși pe
afaceri. Când avem manevre, suntem urmăriți de un întreg trib de bărbați
îmbrăcați în alb, care ne oferă fel de fel de răcoritoare. Pe ofițerii britanici,
asta îi înnebunește, aparent se tem că ne vom baza și în război pe asta, pe
faptul că vom avea mereu în apropiere un vânzător de pepeni. În oraș,
băștinașii încearcă să ne vândă antichități, care, susțin ei, provin din
1960
cavourile faraonilor. Având însă în vedere cantitatea, este puțin probabil,
atât de mulți conducători nu se poate să fi avut țara asta. Noi suntem de
părere că oamenii sculptează ei înșiși statuile zeităților și sfincșii. Dar chiar
dacă ar fi originale – mă îngrozesc teribil să furăm astfel morții, indiferent
cât de bizar e obiceiul ăsta de a pune obiecte în cavouri. Uneori, mă gândesc
la micul pandantiv din jad, pe care îl purta Charlotte în jurul gâtului. Un
hei-tiki, sculptat de o femeie maori. Spunea că i-ar aduce noroc. Când am
găsit-o pe plaja de la Cape Reinga, nu-l mai avea. Poate că el îi poartă
sufletul spre Hawaiki. Nu știu de ce îți povestesc ție toate astea, Gloria –
probabil că Egiptul nu-mi face bine. Prea multă moarte în jurul meu, prea
mult trecut, chiar dacă, de această dată, nu e vorba de al meu. Dar, în
curând, vom fi transferați. Lucrurile vor deveni serioase. Vor să-i atace pe
turci, la intrarea în Strâmtoarea Dardanele<

Gloria întinse mâna, fără să-și dea seama, după hei-tiki-ul ei, dar își
aminti apoi că i-l aruncase lui Wiremu la picioare. Mai bine așa
decât să îi ducă cine știe pe unde sufletul ei maori.

<Nu voi uita niciodată plaja, cum am văzut-o pentru întâia dată, în lumina
lunii. Un golf mic, împrejmuit de stânci, ideal pentru un picnic sau pentru
clipe romantice, petrecute în compania femeii iubite. Și nu voi uita niciodată
sunetul primului foc de armă. Când te gândești că de atunci am auzit sute de
focuri. Dar acela, primul< a spart pacea și a distrus inocența locului,
asupra căruia, până atunci, Dumnezeu s-ar fi putut apleca cu un zâmbet.
Noi l-am transformat, după aceea, într-un loc unde numai diavolul mai
râde<

Gloria zâmbi, obosită. Fără îndoială că diavolul se distra bine pe

lumea asta.

Dintr-odată, nu mai avu niciun chef să citească mai departe. Își

ascunse însă scrisorile, cu grijă, sub rufe. Îi aparțineau ei, nimeni
altcineva nu trebuia să le găsească – cu atât mai puțin Jack. Probabil
că nu i-ar fi convenit dacă vedea că ea mai citea și acum scrisorile.
1961
La urma urmei, el nu povestise niciodată nimic despre cele trăite pe
plaja de la Gallipoli. Și, în afară de asta< Jack îi scrisese unei alte
Gloria. Trebuie că avusese în fața ochilor un copil, când îi povestea
cu multe imagini cum călărea pe cămile și cum mustrase el bărbați
mari și grei, fiindcă se lăsau duși prin deșert de măgari. Pe de altă
parte, câteva dintre propoziții păreau să se îndrepte prea direct spre
femeia în care se transformase azi Gloria. Marama ar fi spus,
probabil, că mâna lui Jack fusese condusă de spirite<
Gloria se întinse, dar nu reuși să adoarmă. Încă nu se lăsase
întunericul, iar ea se uita din nou fix la pereții goi ai camerei sale, de
pe care smulsese lucrurile maori. Gloria se ridică și își scoase blocul
de desen din cel mai îndepărtat colț al dulapului. Când îl deschise, o
insectă colorată se holba la ea. Gloria smulse coala. Apoi, desenă
diavolul.

1962
 5

— Nu te duci la mânatul animalelor? întrebă Jack.

Nu se gândise că o va întâlni, la dejun, pe Gloria. Păstorii porniseră,
înainte de a se lăsa rouă și de a se crăpa de ziuă, pentru a aduna oile
din regiunea podișurilor și a le aduce acasă. Aproape cu patru
săptămâni mai devreme decât de obicei, verii umede și
neprietenoase îi urmă o toamnă rece și ploioasă. Gwyneira se temea
că va pierde multe animale și, în plus, că iarna va veni prea repede.
Atunci când ninge și viscolește serios la munte, până și drumul
călare în Subalpi este periculos. Fără să mai vorbim de faptul că
animalele sunt greu de găsit prin vijelia de zăpadă.
— Așa, singură, cu o hoardă de indivizi? întrebă Gloria, țâfnoasă.
Jack își mușcă buzele. Firește că Gloria nu putea fi trimisă cu
ciobanii la munte. Poate doar dacă ar fi mers și el cu ea. Se uită spre
mama lui și văzu reproșurile mute din ochii ei. Pentru Gwyneira,
refuzul lui era un mijloc de a se eschiva – exact la fel ca și pentru
ceilalți păstori pakeha. Ce gândeau maorii, asta nu o știa nimeni. Dar
mama lui și oamenii ei nu-i credeau continua stare de slăbiciune;
era sănătos. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să călărească. Și Jack o știa la
fel de bine. Nu putea suporta însă ideea corturilor, a focurilor de
tabără, a bărbaților cu povești infatuate. Toate astea nu ar fi făcut
decât să-i trezească amintiri legate de băieții lăudăroși și veseli care
muriseră apoi în Gallipoli. Și puțin și de Charlotte, care venise și ea
o dată sau de două ori la mânatul animalelor și avusese grijă de
bucătăria ambulantă. Împărțiseră același cort, se retrăgeau devreme
și se culcau îmbrățișați, în timp ce ploaia răpăia pe cort sau luna
lucea atât de tare, încât lumina în interior. Acum ar fi visat, în locul
tuturor acestora, nesfârșite coșmaruri despre sânge și despre
moarte.
Gloria măcar nu părea să-i facă reproșuri. Îi acceptă scuzele cu
1963
indiferență. Aparent, îi era absolut totuna dacă se făcea sau nu util
la fermă.

Într-adevăr, Gloria nu-și irosise nici cel mai mic gând legat
coparticiparea lui Jack la mânatul animalelor. Avea suficiente pe
cap cu propria-i dilemă. De când se întorsese din călătoria cu
maorii, se arătase în grajduri, disponibilă să lucreze din nou cu
vitele și cu oile rămase la fermă. Bărbații se dovediră însă a fi
încăpățânați. Nimeni nu-i dădea nicio sarcină, nimeni nu o iniția în
diverse treburi și nimeni nu era dispus să coopereze. Gloria își
percepea, între timp, călătoria cu maorii ca pe o greșeală, iar
întoarcerea ei în îmbrăcămintea băștinașilor, una cu atât mai mare.
Lucrătorii pakeha consideraseră această apariție ca nerușinată. Încă
mai chicoteau pe la spatele Gloriei, numind-o „mireasa căpeteniei”
sau „Pocahontas”. Nu se mai putea aștepta să o trateze cu respect.
Nimeni nu-i mai urma indicațiile; la întrebările ei, i se răspundea, în
cel mai bun caz, concis sau ironic. În cel mai bun caz, bărbații îi
ofereau câte un scurt „Da, domnișoară Glory” sau „Nu, domnișoară
Glory”, adresându-se apoi lui Maaka sau Gwyneirei. În cel mai rău
caz, o ignorau pe fată sau o batjocoreau pe față.
Nici păstorii maori nu erau mai buni, deși câștigaseră un soi de
respect față de Gloria – discursuri precum cel din wharenui
impresionau tribul – însă oamenii se fereau de ea în mod evident. A
te opune căpeteniei lor, Tonga, deseori prea zeloasă, era una, dar să
strigi la el și să-i arunci fiului său statuetele zeilor la picioare, asta
mersese evident prea departe. Pentru tribul de maori al lui Tonga,
Gloria devenise tapu, iar ea nu știa dacă s-a stabilit astfel sau s-a
ajuns la asta pur și simplu. Lumea o evita.
Gloria era însă obișnuită să fie ignorată de alți oameni. Nu se lăsa
intimidată de asta și se uita, sigură pe sine, înainte, ori de câte ori
era din nou ignorată sau dacă indicațiile ei nu erau luate în seamă.
Însă o rodea și nu îi era mereu ușor să-și găsească îndeletniciri de
1964
una singură. Uneori, mergea călare ore întregi la plimbare sau
încerca să dreseze puii de câine din curte. Dar nu mai avea exercițiu
în această privință. Făcea greșeli și îi auzea pe bărbați râzând când
un Collie nu-i asculta comenzile. Asemănător se întâmpla și cu
murgii. Blestema anii pierduți în Anglia cu studiul artelor, care nu îi
asigura nicio pâine, în loc să învețe de la opincă munca la fermă.
Astfel, nu mai petrecea, din ce în ce mai des, întreaga zi afară, ci se
retrăgea, cel târziu după-amiaza, în camera ei. De cele mai multe
ori, deschidea atunci una dintre scrisorile vechi ale lui Jack și se
cufunda în descrierile lui de război.

Ne îngropăm în tranșee. Ar trebui să vezi sistemul care e pe cale să se nască

aici! Aproape că e un oraș subteran. Turcii de dincolo fac același lucru, ai
putea înnebuni, dacă ai sta să te gândești la asta. Iar acum, stăm aici,
pândindu-se unii pe alții, și sperăm ca vreun prostănac de dincolo să devină
prea curios și să se uite încoace. Atunci îi zburăm căpățâna – de parcă asta
ar schimba în vreun fel cursul războiului. Câteva capete mai luminate dintre
noi au inventat un fel de periscop. Cu ajutorul unui baston și a două oglinzi
te poți uita afară, fără a fi în primejdie. Mai lucrează acum la un adăpost de
tragere.
Însă, în principiu, turcii au șansele cele mai mari. Ei dețin pur și simplu
pozițiile mai înalte din munți – dacă armele lor ar putea lovi mai departe, ar
trage în tranșeele noastre. Spre norocul nostru, nu-i cazul. Dar cum vom
cuceri noi țara asta, îmi depășește orice putere de imaginație.

În toate aceste zile, m-am gândit mult la curaj, Gloria. În urmă cu o

săptămână, turcii au încercat să iasă din tranșeele lor, cu un curaj incredibil.
Am secerat mii dintr-ai lor, dar ei au continuat să sară afară, încercând să ne
atace. La sfârșit, muriseră două mii de turci. Îți poți imagina una ca asta,
Gloria? Două mii de bărbați morți! La un moment dat, am încetat să mai
tragem – nu știu dacă în urma unei comenzi sau dacă a răzbit umanitatea.
Trupele de salvare ale turcilor și-au luat morții și răniții din țara nimănui.
Apoi, a venit al doilea val de atac. E vorba, atunci, de curaj sau de prostie,
Gloria? Sau de disperare? În definitiv, este țara lor, patria lor, cea pe care o
1965
apără aici. Ce ne-am face noi, dacă ar fi vorba despre patria noastră? Ce
căutăm aici?

Inima Gloriei păru să-i sară din piept când citi aceste rânduri. Poate
că Jack ar fi înțeles ceea ce făcuse ea, pentru a se întoarce la Kirward
Station?
Pentru a-și distrage atenția, puse din nou mâna pe creionul de
desen.
După ce oile fură aduse, Kirward Station se umplu de viață.
Pretutindeni erau animale în staule, trebuia să fie hrănite și să se
curețe mereu după ele. Gwyneira elaboră un plan complicat pentru
folosirea pășunilor încă existente – vedea cum dispare tot mai mult
din puținul fân pe care îl putuseră salva complet în primăvară,
înainte de ploaie. Însă nici Jack, și nici Gloria nu se făcuseră în mod
special utili la mutatul animalelor sau la supravegherea oamenilor.
Jack se închidea în continuare în camera lui; chiar și Gloria înclina
să se retragă tot mai mult în ultima vreme.
În disperarea ei, Gwyneira vorbi din nou cu Maaka, însă maori îi
spuse doar scurt că nu are nevoie de fată.
— Îmi sperie oamenii, zise el fără prea multe explicații, iar
Gwyneira nu mai puse alte întrebări.
Părea să-și amintească de modul catastrofal în care fiul ei, Paul,
condusese ferma, și îi atribuia Gloriei aceeași greșeală. Încercă să
discute, o dată sau de două ori, cu strănepoata ei pe această temă,
dar dădu din nou dovadă de prea puțină diplomație.
În loc s-o întrebe pe Gloria despre evenimentele la care se referea
Maaka, ea îi făcu reproșuri. Gloria le respinse indignată și, în cele
din urmă, fugi în camera sa.
Gwyneira nu bănuia că acolo plângea de furie și dintr-un sentiment
al neajutorării. Ar fi avut nevoie de sprijin, însă, în fapt, bunica
Gwyn se afla de partea adversarilor ei.
Nici de la Jack nu se putea aștepta, de asemenea, la vreun ajutor.

1966
Viața de la fermă părea să treacă pe lângă el; nu participa nicicum.
Uneori, Gwyneira avea impresia că înnebunește din cauza asta.
Insista în continuare ca masa de seară să fie luată de întreaga
familie, însă Jack și Gloria nu făceau decât să se învăluie în tăcere
atunci când ea vorbea, de exemplu, despre lipsa fânului și despre
grijile ei legate de hrana animalelor de la fermă. Jack părea să nu
audă nimic, Gloria tăcea. Făcuse, din când în când, în primele
săptămâni ale iernii, diverse propuneri, dar Gwyneira nici nu voise
să audă de ele. La urma urmei, obiecțiile Gloriei nu reprezentau, de
cele mai multe ori decât probleme.
— Pământul dimprejurul Inelului Războinicilor din Piatră nu e tapu,
spusese, de exemplu, fata. Atunci când lipsesc furajele, poți duce
animalele să pască acolo; sunt aproape două hectare. Firește că este
mai frumos dacă sanctuarul se află pe un pământ neatins, dar, la
urma urmei, iarba crește din nou. Zeilor le este totuna, iar Tonga să
nu mai facă nazuri.
Gwyneira se revoltase la auzul acestei idei – în definitiv, le
dăduseră maorilor sanctuarul de decenii întregi, și acum nu mai
voia să schimbe nimic. Bine, Tonga își lărgise tot mai mult teritoriul,
pe care și-l revendica, dar Gwyneira nu căuta ceartă. Cu atât mai
puțin acum.
Gloria se simțise din nou trădată și tăcuse.

La puțin timp după Crăciun, Jack le surprinse pe mama sa și pe

Gloria cu anunțul unei călătorii la Greymouth.
— De fapt, n-am niciun chef, spuse el, dar cândva i-am promis lui
Roly că particip la nunta lui. Iar el insistă acum să o fac, sprijinit de
Elaine și de Timothy Lambert<
Într-adevăr, lui Jack îi era groază de o deplasare tocmai în locul în
care fusese împreună cu Charlotte, în călătorie de nuntă. Nu trebuia
însă să mai viziteze toate obiectivele turistice ale Coastei de Vest.
Avea să stea pur și simplu două zile la Elaine – sau, mai bine, într-
1967
un hotel. Avea să reziste cumva la petrecere, la reîntâlnirea cu Greg,
de care încă își mai amintea ca fiind un flăcău nedisciplinat și care
se afla acum în scaunul cu rotile. I-o datora lui Roly.
Gwyneira îi puse, indiferentă, mașina la dispoziție, iar Jack petrecu
vreo câteva zile învățând să o stăpânească. Apoi, hurui cu ea la
Christchurch, de unde luă trenul spre Greymouth.
Elaine îl întâmpină, împreună cu fiii ei, radiind de fericire, la gară.
— Arăți bine, Jack! susținu ea. Cel puțin, te-ai mai întremat. O să te
pun acum la îngrășat, ai grijă<
Jack avu nevoie de întreaga sa energie pentru a o lămuri că preferă
să locuiască la hotel, că nu voia să apeleze la ospitalitatea ei. Elaine
păru să fie, din această cauză, extrem de dezamăgită, dar își reveni
repede și îl luă peste picior.
— Dar nu la Lucky Horse, Jack, nu pot fi de acord cu asta! Chiar
dacă Roly insistă să își serbeze acolo nunta, iar Tim și toți ceilalți
oaspeți obișnuiți sunt în culmea fericirii! Să înnoptezi acolo ar fi o
lovitură la adresa moralei!
În cele din urmă, Jack își luă o cameră într-un foarte frumos hotel de
pe chei și rămase ceasuri întregi uitându-se la valuri, până când
Roly și Tim veniră să îl ia.
— Seara dinaintea nunții!
Roly râdea.
— Petrecerea burlacilor! Mai chefuim o dată serios, domnu’<
Rânji.
— Scuze, Jack! Iertați-mă, domnule Tim!
Tim Lambert râse.
— Roly, cum îi spui tu< de fapt, care este legătura noastră de
rudenie, Jack? În orice caz, cum îi spui tu lui Jack, îmi este totuna. Și,
dacă noaptea asta va fi atât de vesel-udă cum am plănuit-o, la
sfârșitul ei, probabil că vom ajunge toți la per tu.
Soțul lui Elaine îi părea simpatic lui Jack, care încercă, la rândul lui,
să glumească.
1968
— Cred că Elaine este nepoata mea. Dar nu-ți face nicio grijă, Tim,
nu trebuie să-mi spui „unchi”.

Greg McNamara își suporta mai bine soarta decât se temuse Jack.
Cel puțin, în acea seară, în care whisky-ul cursese în râuri. Printre
bărbați, invalidul de război se bucura de statutul unui erou. În timp
ce lui Roly și lui Jack le fusese, în mod evident, penibil, când se
închinase primul pahar pentru „eroii de la Gallipoli”, Greg era în
culmea fericirii și continuase mai târziu să povestească, neobosit,
despre aventurile lui de la Cape Helles, care îl costaseră sănătatea.
Mult mai târziu în acea seară, se găsi și o fată, care ascultă povestea
cu un aparent interes și luă loc, în acest scop, pe cioturile coapselor
lui Greg.
— Ăsta-i, într-adevăr, un bordel, îi zise Jack, uluit, lui Tim, care
glumea și își amintea diverse anecdote din timpul logodnei sale cu
Elaine, cu patroana stabilimentului, Madame Clarisse.
— S-a prins! râse bătrâna proprietară de hotel. De unde l-ați mai
scos și pe ăsta, Tim? Din ultimul staul din Canterbury Plains?
Credeam că ați fost la război, domnule McKenzie. Pe atunci n-ați<
ei, să spunem, căutat să fiți distras de o eroină a nopții?
Jack roși. Nu ar fi recunoscut-o, dar de la moartea Charlottei nu mai
îmbrățișase, într-adevăr, nicio altă femeie. Cu atât mai puțin una
dintre fetele ce puteau fi cumpărate prin portul din Alexandria sau
prin cârciumile mizere din jurul taberei lor din Cairo.
— Hera, ocupă-te de omul ăsta!
Hera se dovedi a fi o fată maori sau, cel puțin, așa arăta. În realitate,
nu putea să aparțină vreunui trib, altminteri nu ar fi fost în
stabilimentul lui Madame Clarisse. Jack fu îndeajuns de politicos și
nu întrebă. Respiră ușurat când văzu că este vorba de o fată mai
plinuță, cu piele ciocolatie și cu păr negru, lung, care nu îi amintea
deloc de Charlotte. Jack reuși să schimbe cu Hera câteva cuvinte
amabile, înainte de a se retrage devreme.
1969
— Deja obosit? întrebă fata, mirată. Ei, de fapt, foarte înțelept să nu-
ți bei creierii în noaptea dinaintea nunții. Cineva ar trebui să-i
explice asta și mirelui. Dar paturi ar fi și aici..
Zâmbi îmbietor.
Jack scutură din cap.
— Poate mâine, spuse el evaziv și se rușină imediat de expresia lui
banală.
Bineînțeles că nu avea de gând să-și împartă patul nici în
următoarea zi cu mica prostituată.
Hera râse.
— O să-mi amintesc de asta! amenință ea.
Jack fu fericit când se văzu scăpat. Dormi neliniștit în camera lui
luxoasă, cu priveliște spre mare, și visă despre Charlotte și despre
Hera, ale căror chipuri se contopiră în vis într-unul singur. Fata, pe
care o sărută, în cele din urmă, era Gloria.

Familia O’Brien era la fel de catolică precum familia Flaherty,

părinții miresei. Motiv pentru care îngăduitorul reverend al bisericii
metodiste trebui să dea dovadă de întreaga lui toleranță pentru a
face posibilă cununia în atmosfera festivă a micii biserici. Într-
adevăr, el deschise casa Domnului unui confrate catolic din
Westport, iar Elaine cântă la orgă – fără să se potrivească neapărat,
dar măcar, era tuturor cunoscut – Amazing Grace.
Madame Clarisse apăru cu toate fetele ei, iar Hera îi zâmbi lui Jack,
în vreme ce prea onorabilele mame ale miresei și ale mirelui
pedepsiră întregul personal ai Lucky Horse-ulul, ignorându-l. Mulți
dintre bărbați erau mahmuri, iar din această cauză femeile erau cam
indispuse, dar ele plânseră cel puțin toate, atunci când auziră „Da”-
ul lui Roly și al lui Mary.
Jack își aminti de nunta lui cu Charlotte și nu-și putu reține
lacrimile. Alături de el, Greg plângea în hohote. De bună seamă că
pentru el nu avea să se mai ivească ocazia unei nunți. Fata care
1970
umblase cu el înainte de Gallipoli îl părăsise la întoarcere. Și cum să
poată hrăni o femeie?
Cununia fu urmată de o masă la Lucky Horse, care făcu apel la
ultimele rezerve de toleranță ale lui Madame Clarisse, fiindcă
doamna O’Brien și doamna Flaherty îi ocupaseră bucătăria.
— Cu astea două, am fi învins la Gallipoli, observă Elaine, care
apăru scurt între focuri. Madame Clarisse se teme deja că o să-i
convertiți toate oițele la catolicism. În orice caz, este clar că nu aveți
nevoie de mine și de Charlene. Unde e șampania?
Se uita bine dispusă prin cârciuma pe care o împodobise mai
devreme festiv cu flori și ghirlande, împreună cu alte câteva fete și
femei. Nu fuseseră nevoite să facă nici curățenie, de asta se ocupase
personalul din bucătăria lui Madame Clarisse. Lucky Horse fusese
dintotdeauna extrem de curat. În acea zi, o parte a meselor fusese
dată în lături, pentru a se face astfel spațiu, în mijlocul localului,
pentru un ring de dans. Roly și Mary se aflau acolo, emoționați,
primind felicitările și cadourile oaspeților. Mary sorbea din prima
șampanie din viața ei și arăta minunat în rochia ei crem de mireasă.
Firește că provenea din atelierul mamei lui Roly, care se depășise
din nou pe sine. Nimeni nu stăpânea cu atâta perfecțiune tehnica
modernelor mașini de cusut.
Dimpotrivă, doamna Flaherty strălucea în spatele aragazului. Chiar
și obișnuiții Lucky Horse-ului fură nevoiți să recunoască că nu mai
mâncaseră vreodată atât de bine acolo.
Tim Lambert donase șampania, dar majoritatea oaspeților se
întorsese la whisky. Jack se miră că Hera, care bea litri întregi din
acea poșircă, nu se îmbătase cu ea.
Elaine și Charlene, plinuța soție cu păr negru a lui Matthew
Gawain, crezură că își dau duhul din această cauză. Femeile i se
alăturară lui Jack, care ședea singur la o masă. Ceilalți bărbați se
aflau încă la bar.
— Fetele lui Madame Clarisse nu beau deloc, explică Charlene. Sau,
1971
cel puțin, cu măsură. Sâmbăta, după tură, beam mereu câte un
pahar, nu-i așa, Elaine?
Elaine încuviință.
— Și îl savuram. Când te gândești că eu doar cântam la pian. Dar
serios, Jack, în paharul Herei nu e nimic altceva decât ceai negru.
Deși azi lucrurile stau ușor diferit, fiindcă Roly plătește totul, dar,
de obicei, fetele primesc câțiva cenți pentru fiecare pahar la care
sunt invitate de bărbați. O pâine în plus serioasă – până și eu mă
înecam în unele seri cu ceai.
Zâmbi, căzută aproape melancolic pe gânduri. Privirile lui Jack
continuau să o urmărească pe Hera, care dansa cu un bărbat după
altul. Ca, de fapt, peste tot pe Coasta de Vest, și la această petrecere
erau cu mult mai mulți bărbați decât femei, iar fetele lui Madame
Clarisse trebuiră să vină în ajutor. Hera părea a fi destul de încinsă.
— Dar va accepta cu plăcere o șampanie, dacă o inviți, spuse Elaine
și-l împinse ușor pe Jack spre Hera. Madame Clarisse a interzis
categoric autoservirea în cazul băuturilor mai scumpe.
Charlene dădu din cap.
— Luați-o pe sărmana fată la masa noastră, domnule McKenzie, îl
încurajă, la rândul ei. I-ar prinde bine o pauză.
— Sărmana fată? întrebă Jack. Ieri îmi lăsase impresia că-i face
plăcere aici.
Charlene fornăi.
— Așa-i cere meseria, domnule McKenzie. Sau ați plăti pentru o
curvă care plânge întruna?
Jack ridică din umeri.
— Până acum n-am plătit niciodată pentru o curvă, recunoscu el.
Dar dacă fetele n-au nicio plăcere< de ce o fac?
Elaine și Charlene, amândouă ușor amețite, scoaseră un geamăt
teatral.
— Drăguțule, zise Charlene cu vocea ei de fumătoare, pe care Elaine
nu o mai auzise de la nunta acesteia cu Matt. Sunt o mulțime de
1972
motive pentru asta. Dar de „plăcere” n-am auzit până acum.
Jack o privi, nesigur.
— Dumneavoastră< și dumneavoastră ați lucrat aici? întrebă el
timid.
— Bravo, drăguțule! râse Charlene. Și, ca să nu mai pui și
următoarea întrebare: nu, eu nu știu să cânt la pian. Am făcut ceea
ce fac și toate celelalte fete.
Jack nu mai știa cum să-și ascundă privirile.
Charlene făcu o figură plictisită.
— Dacă vă e silă de fostele curve, ar trebui să evitați Coasta de Vest,
observă ea cu răutate. Fetele madamei sunt luate în căsătorie mai
repede decât poate ea să aducă altele. Doar pe Hera, sărmana
făptură, nu o vrea nimeni. Dacă tipilor ăstora le plac femeile maori,
se căsătoresc cu una de pe la triburi, iar ea se bucură și e nefolosită.
— Dar nu mi-e silă, pară Jack. Mă gândesc doar la faptul că o fată
poate întotdeauna să aleagă<
Se juca cu paharul lui de șampanie.
Charlene îi turnă whisky.
— Ei, beți ceva serios, apa asta cu bule nici nu vă place. Iar în ce
privește alegerea<
— Firește că poți să mori de foame onorabil, observă Elaine. În ce
mă privește, probabil că aș fi făcut-o. Pe atunci, mai bine aș fi murit
decât să las vreun bărbat să mă atingă.
Elaine ajunsese în Greymouth după căsătoria cu primul ei soț, care
fusese de-o violență rară.
— Dacă te-ar fi întrebat cineva, drăguțo, râse Charlene amar. Deși
Madama noastră nu obligă pe nimeni, dar, în majoritatea
stabilimentelor, bărbații sunt cei care decid. Și dacă le apare așa o
ființă mică, cum erai tu, care are în mod evident ceva de ascuns și
pe care, probabil, nu o caută nimeni, atunci ei o călăresc mai întâi,
așa de încălzire. După aceea, ești frântă, și atunci le faci toate
poftele.
1973
Jack luă o înghițitură zdravănă de whisky.
— Și mica Hera, continuă Charlene, pe ea au vândut-o când nu
împlinise încă zece ani. Mama ei era maori, s-a lăsat atrasă, departe
de tribul ei, de un individ din ăsta. Un căutător de aur. A târât-o de
pe Insula de Nord pe cea de Sud. Și, astfel, n-a mai avut cum să se
întoarcă acasă. Când aurul a început să nu mai curgă, a vândut-o
mai întâi pe fată – și mai târziu, pe fiică. Nimeni nu le-a întrebat
dacă vor sau nu, Jack.
— Și chiar dacă te întreabă, asta tot nu schimbă cu nimic situația,
adăugă Elaine. Am avut o prietenă în Queenstown, care a făcut-o de
bună voie, pentru a-și plăti drumul până în Suedia. Ei i-a fost ușor
să aleagă, în cazul ăsta, între două alternative rele<
Jack descoperi aici șansa de a contraargumenta.
— Dar Gloria a venit până aici travestită în mus. N-a trebuit să<
Charlene mai luă o înghițitură din șampanie.
— Ca mus? Tot drumul din Anglia până în Noua Zeelandă?
— Din America! plusă Jack.
Charlene se încruntă.
— Și, în tot timpul ăsta, musul nu și-a dezbrăcat niciodată cămașa?
Fără să mai pomenim de chiloți? Eram încă un copil când am
emigrat, dar îmi amintesc foarte bine cât de cald era în Pacific.
Marinarii lucrau la bustul gol și săreau din când în când, pentru a se
răcori, peste bord, pentru a fi ridicați înapoi pe vapor cu o parâmă.
Era o probă de curaj, și uneori mai crăpa câte unul.
Jack nu voia să audă nimic despre probele de curaj ale tinerilor
marinari.
— Ce< ce vreți să spuneți cu asta? întrebă el cu o voce joasă,
agresivă.
Elaine îi puse mâna pe braț.
— Vrea să spună că< dacă lucrurile au stat așa< știu doar ceea ce
povestea bunica Gwyn< Atunci trebuie să fi știut de asta cel puțin
unul sau doi membri ai echipajului<
1974
— Unul sau doi? îl ironiză Charlene. De când locuiește un mus într-
o cabină cu două paturi? Dumnezeule, Lainie, ăștia locuiesc în cuști
de câte șase sau zece. Nu poți să nu observi o fată.
— Ei bine, atunci erau câțiva care știau<
Jack își mai turnă un pahar de whisky. Mâinile îi tremurau.
— Și ăia au trecut sub tăcere, așa, fără niciun contraserviciu, faptul
că Gloria nu-i un băiat? întrebă Charlene. Ia mai dați-i jos fetiței
aureola de înger, înainte să nu o strângă prea tare!
— Ar trebui să dansezi, Jack<
Elaine observase că pumnul lui Jack se strânsese atât de tare în jurul
paharului, încât oasele ieșeau albe de sub piele.
— Hera<
— Hera poate să bea cu drag alături de mine. N-am niciun chef să
dansez.
Jack respiră adânc. Nu era predispus la atacuri de furie. Cu atât mai
puțin, dacă cineva îi spunea adevărul.
— Și poate și tu, Charlene.
Elaine îi făcu prietenei ei un semn să dispară.
— Ia-ți-l pe Matt și pune-l în mișcare. Și trimite-l cu ocazia asta pe
Tim la mine. Stă de prea mult timp la bar, după aceea o să-l doară
tot, și la unsprezece o să vrea acasă<

Jack bău în tăcere o jumătate de sticlă de whisky. Mai întâi singur,

apoi împreună cu Hera, care nu făcea nimic altceva decât să aștepte.
În cele din urmă, îl luă cu ea sus, iar el îi adormi în brațe.
A doua zi, el îi dădu bani pentru o noapte întreagă.
— Dar nu s-a întâmplat nimic! protestă fata. Trebuie să-ți mai
amintești<
Jack scutură din cap.
— S-au întâmplat mai multe decât îți poți tu imagina.
Pentru prima dată în viață, Jack McKenzie plătea pentru o curvă.

1975
 6

După o zi enervantă petrecută cu familia lui Elaine, în care ea și fiii

săi doriră să-i arate toți caii și câinii familiei, Jack luă trenul spre
Christchurch. La gară, fu abordat de un bărbat înalt, subțire, cu păr
de culoare deschisă și cu un chip lunguieț. Jack nu-și mai amintea
numele lui, dar omul se prezentă politicos.
— Domnul McKenzie? Caleb Biller. Ne-am cunoscut în treacăt. Am
purtat câteva discuții foarte interesante cu soția dumneavoastră
când ați fost aici.
Jack își aminti și îi întinse mâna.
— Mă bucur să vă revăd, domnule Biller. Știți că Charlotte<
Încă îl mai durea să vorbească despre asta.
Caleb Biller încuviință.
— Soția dumneavoastră a decedat în urmă cu niște ani. Îmi pare
tare rău. A fost o cercetătoare strălucită. Am citit, după aceea, câteva
articole ale ei.
— Da, rosti Jack încet, întrebându-se ce o fi vrând Biller de la el.
Cu siguranță că nu venise la gară pentru a-și exprima, după ani de
zile de la moartea Charlottei, condoleanțele.
— Nu vreau să vă jignesc, domnule McKenzie, dar< voiam să aflu
dacă și cum ați rezolvat problema fondului personal al doamnei
McKenzie. Din articolele ei rezulta că a cules, a consemnat și a
tradus mituri maori<
Jack încuviință, sperând ca trenul să intre în curând în gară. Dar nu
scăpă atât de ușor de Caleb Biller.
— A notat cu sutele, recunoscu el într-un târziu.
Ochii lui Caleb străluciră.
— Mă gândeam eu. Era foarte motivată. Dar ce mă interesează
este< unde se află aceste însemnări? Ați pus fondul personal al
soției dumneavoastră la dispoziția vreunui institut?
1976
Jack se încruntă.
— Institut? Cui îi pasă de așa ceva?
— Oricărei universități cât de cât bune, domnule McKenzie. Doar
nu ați aruncat scrierile?
Biller părea să fie cuprins de disperare doar la gândul că ar fi putut
să o facă.
Și Jack, de asemenea.
— Să le arunc? Ce crezi, omule? După ce Charlotte a pus în ele atât
de mult din propria persoană? Bineînțeles că le mai am. Mai am
toate lucrurile ei< poate că ar trebui<
Jack se gândi, cu vinovăție, la dulapurile pline de haine și pantofi, la
rafturile pline de cărți și la multele dosare, umplute cu texte, notate
cu scrisul ei citeț. Ar fi trebuit să le trieze demult, să se decidă
pentru câteva amintiri personale, iar restul să-l dea cadou.
Caleb Biller respiră ușurat.
— Asta am și sperat. Ascultați, domnule McKenzie, oricât de mult
vă respect sentimentele, dar Charlotte nu a întreprins cercetări
pentru ca rezultatele lor să rămână în sertarele dumneavoastră. Ar
veni cu siguranță în întâmpinarea dorinței ei dacă le-ați pune la
dispoziție altor cercetători, și, astfel, posterității. Nu ați putea să o
faceți?
Jack ridică din umeri.
— Dacă dumneavoastră credeți că e cineva care să vrea
documentele< Să vi le trimit?
Își luă pe umăr sacul de marină. Trenul intra, în sfârșit, în gară.
Caleb Biller ezită.
— Nu sunt tocmai partenerul potrivit, observă el. Este o temă mai
potrivită pentru o< cum să zic, o facultate orientată mai mult pe
lingvistică și literatură. În ce mă privește, eu mă ocup cu arta și cu
muzica băștinașilor, înțelegeți?
Chiar dacă Jack înțelegea, nu i se părea de ajutor.
— Deci, domnule Biller, trebuie să urc imediat în tren. Spuneți-mi ce
1977
vă neliniștește. Cui să trimit aceste lucruri?
— În principiu, oricărei universități<
— Domnule Biller! Cărei universități?
Comportamentul nehotărât al lui Caleb Biller îl făcuse pe Jack să se
înfurie. Bărbatul voia, în mod evident, ca scrierile să ajungă la o
anumită facultate, dar nu reușea să se învingă și să vorbească
deschis.
— Poate< Wellington? Tocmai au înființat acolo un post de
profesor, care<
Caleb Biller călca de pe un picior pe altul.
Jack încuviință.
— În ordine, domnule Biller. Wellington. De îndată ce voi găsi
timpul necesar pentru a tria materialul, îl voi expedia. E un
destinatar anume?
Biller se făcu roșu ca racul.
— De fapt, aș fi vrut să vă rog< deci, cu siguranță că sunt foarte
multe hârtii. Și< poate că universitatea ar trimite mai degrabă pe
cineva care să se uite el însuși la ele<
Bărbatul voia să ademenească un anumit profesor al Universității
Wellington la Christchurch. Jack se întrebă unde voia să ajungă. Dar
apoi realiză contextul în care mai auzise o dată numele de Biller.
— Ia spuneți, nu a fugit fiul dumneavoastră cu nepoata mea, Lilian?
Chipul lui Biller deveni de culoarea unei roșii răscoapte.
— Băiatul ăla, care compară dialectele polineziene sau cam așa
ceva?
Biller încuviință.
— Fiul meu ar putea să onoreze însemnările soției dumneavoastră
mai mult decât oricine altcineva, se justifică el. Probabil că era
împotriva cine știe căror principii academice de a-ți îngropa rudele
în proiecte interesante de cercetare.
Jack rânji.
— Fără îndoială. Și poate că, odată cu trierea materialului de către
1978
fiul dumneavoastră, s-ar putea organiza, cu totul și cu totul din
întâmplare, o reuniune de familie.
Biller tăcu.
— Încă nu i-am spus lui Elaine, zise el. Ce să mai pomenim de soția
mea și de Tim Lambert. Ei oricum nu știu nimic de copii. Ca să fiu
sincer, ideea mi-a venit abia ieri, când am auzit că sunteți aici. Dar
nu este doar interes personal, domnule McKenzie. Cercetările soției
dumneavoastră<
Jack se urcă acum, de-a binelea, în vagon.
— Voi scrie la Wellington. Promit, spuse el amabil. De îndată ce mă
adun< Veți înțelege, probabil, că mai întâi va trebui să mă uit eu
peste material.
Caleb ridică mâna în semn de salut.
— Vă mulțumesc, domnule McKenzie. Și sper că veți găsi în curând
timp<
Jack se forță să zâmbească. Nu timpul era problema. Problema
consta în a păși în camera Charlottei, în a-i respira parfumul și în a
atinge lucrurile pe care ea le atinsese. Dar Caleb avea dreptate.
Trebuia să se întâmple și asta. Charlotte ar fi vrut-o astfel. Nu și-ar fi
dorit un mausoleu< Jack simți o durere în piept și, dintr-odată, îi
apărură înaintea ochilor mormintele faraonilor din Egipt. Suflete,
zidite împreună cu nenumărate bunuri lumești, înlănțuite de
această lume, foarte departe de Hawaiki. Charlotte ar fi fost
nefericită. Jack hotărî să se ocupe de camera ei chiar a doua zi.

Avu nevoie de aproape întreaga zi pentru a se întoarce cu mașina la

Kirward Station. Ar fi mers mult mai repede, dar Jack nu prea avea
încredere în tehnică și se temea să apese accelerația până la podea.
În cele din urmă, ajunse, încordat și mort de oboseală, spre după-
amiază, la fermă, băgă mașina în garaj și se hotărî să intre prin
spate. Dacă reușea să-și evite mama, ar mai fi putut să doarmă două
ceasuri până la cină. Atunci ar fi fost mai dispus să povestească
1979
despre nuntă – și să se afle față în față cu Gloria.
Pe ea o întâlni, însă, în împrejmuirea de lângă grajduri. Manejul mai
fusese folosit și în trecut pentru dresarea cailor și a câinilor. Gloria
se afla în mijlocul lui, cu un Collie de vreo șase luni, un câine din
aceeași fătare ca și Tuesday și Shadow.
— Șezi! ordonă ea, cu o voce deja ușor nerăbdătoare, iar Nimue,
care aștepta în afara cercului, luă cuminte loc.
Puiul de câine continua însă să stea în fața Gloriei, dând bucuros
din coadă, dar nu dădea niciun semn că dorea să se așeze, deși ea îl
trăgea de zgardă.
Gloriei îi căzu părul ciufulit pe față, când se aplecă spre pui. De
când îi părăsise pe maori, nu mai purta pe frunte bentițe, ci încerca
să-și îmblânzească buclele cu agrafe. Era o acțiune lipsită de orice
speranță. Jack o urmări cum încerca să nu-și iasă din fire. Ea știa
foarte bine că, atunci când lucrezi cu animalele, nu ai voie să-ți
pierzi cumpătul, dar pe fața ei se citea numai și numai frustrare. Dar
pentru Jack părea să fie foarte tânără – și foarte drăguță. Îi plăcea
sârgul, dar, așa cum încerca să o facă, nu avea nicio șansă.
Jack se apropie.
— Dai semnale contradictorii, zise el, în cele din urmă. El nu
înțelege ce trebuie să facă.
— Dar mai mult decât să-i arăt nu pot să fac! răspunse Gloria
nefericită.
Ea apăsă, cu mâna, fundul câinelui pe pământ, dar acesta se ridică
de îndată ce-i dădu drumul.
— Și pe Nimue am învățat-o mai demult. Poate că ăsta-i prea
prost<
Jack râse.
— Să nu te audă bunică-ta când spui una ca asta! Un Collie prost de
la Kirward Station, ar echivala cu o oaie care s-ar naște cu pătrățele.
Nu, tu ești de vină, tu ai uitat tehnica! Uită-te, puțin!
Jack se strecură printre ulucii care îngrădeau staulul și-l salută pe
1980
micul câine cu o palmă amicală. Apoi, îl luă de lesă, trase de ea și îi
dădu, în același timp, o scurtă comandă. Fundul câinelui căzu jos.
— Nu se poate! suspină Gloria. De ce nu o face și cu mine?
— Faci o mică greșeală, îi explică Jack. În clipa în care dai comanda
și impulsul cu lesa, te apleci spre câine, iar el vrea să-ți vină în
întâmpinare. Ceea ce e bine. Mult mai rău ar fi fost dacă îi era frică
de tine și ar fi vrut să plece cu spatele. Dar să-i vină ideea să se
așeze, în loc să se joace cu tine, asta nu-i va veni niciodată. Acum
uită-te cum o fac eu<
Gloria urmări fascinată cum Jack își îndreptă bustul, în timp ce-i
dădu câinelui comanda să se așeze. Puiul îl privi, ridică fruntea și se
lăsă pe partea dorsală.
— Lasă-mă și pe mine!
Gloria imită poziția lui Jack, trase de lesă cu îndemânare – și Collie
șezu. Amândoi, atât Gloria, cât și Jack îl lăudară peste măsură.
— Vezi?
Jack zâmbea.
— Nu e un câine prost, doar<
— Doar o Gloria proastă. Nu fac niciodată nimic bine. Cred că o las
baltă.
Gloria se întoarse cu spatele la el. În mod obișnuit, nu ar fi ajuns să
spună cuvintele acestea, dar acea zi o împinsese din nou la limită.
De dimineață, Tonga își făcuse apariția la Gwyneira, cu o mutră
importantă, și se plânsese de câteva oi, aflate pe pământul sacru al
maorilor. În realitate, animalele nu făcuseră decât să treacă de
graniță, la O’Keefe Station, și înfulecau acum pe un pământ pe care
păscuseră timp de decenii oile lui Howard O’Keefe, care fuseseră
păstorite de cele mai multe ori de ciobani maori. Între timp,
pământul îi aparținea neîndoielnic tribului, cât despre „sfânt”,
câmpiile și pârâul de jur-împrejur erau cât se poate de departe.
Tonga și oamenii lui ar fi putut mâna înapoi animalele rătăcite, fără
să facă scandal, și Gloria i-a și spus-o. Bunica Gwyn o criticase dur
1981
din această cauză și îi dăduse căpeteniei dreptate – un fel de a
proceda pe care Gloria nu-l pricepea. Gwyneira și Tonga se certau
de când făcuse fata ochi pe lumea asta, și, în trecut, bunica Gwyn i-
ar fi apărat poziția în orice caz. Însă, între timp, Kirward Station
ducea mare lipsă de oameni. Mai ales pakeha abia dacă mai lucrau la
fermele de oi. Aventurierii care se angajau acolo de obicei se
alăturaseră în anii de război mai degrabă ANZAC-ului și
rămăsesem în orașele mari – cei care supraviețuiseră aventurii. Dacă
Tonga s-ar fi hotărât să o boicoteze, ea ar fi rămas singură cu toate
oile ei. Înainte să riște una ca asta, făcea, mai degrabă, concesii.
Gloria vedea lucrurile altfel, și nu se sfia să o și spună.
— Ar fi mai bine să îi ameninți că îi dai afară pe lucrătorii Ngai
Tahu! strigă ea furioasă din cauză că bunica ei o pusese la punct pe
nedrept, în prezența căpeteniei, care își ascunsese rânjetul în spatele
unui zâmbet înțelept. Atunci se vor pune ei repede pe baricade.
Recolta a fost proastă, familiile sunt legate de slujba de aici. Atâta
mana, încât să ducă tribul pe timp de iarnă la vânătoare, fiindcă aici
nu mai e nimic de mâncare, nu are în niciun caz Tonga. Ești mult
prea moale, bunico!
Reproșul o lovise dur pe Gwyneira, care se lăuda, deloc pe nedrept,
că, de decenii întregi, condusese, practic singură, ferma. Încă de pe
timpul lui Gerald Warden, toate frâiele ajungeau în mâinile ei.
— Dacă vei moșteni cândva ferma, Gloria, vei putea face orice vei
dori! zise ea supărată. Dar, cât timp o conduc eu, va trebui să mă
asculți. Și acum, du-te călare și adună nenorocitele alea de oi!
Gloria se năpustise afară, orbită de lacrimi, și își luase cu sine calul
și câinele – însă fără a mai apela la alte ajutoare, ceea ce se dovedise
mai târziu a fi fatal. Oile răsfirate erau berbeci neastâmpărați, care
scăpaseră dintr-un ocol. Chiar și cu experimentata Nimue, Gloria
avu nevoie de o dimineață întreagă, pentru a le strânge și apoi să
repare provizoriu gardul. Mai târziu, Maaka îi raportase Gwyneirei
că animalele scăpaseră din nou. Noi reproșuri pentru Gloria. Fata
1982
era prea mândră să povestească faptul că, imediat după întoarcere,
îl rugase pe Frank Wilkenson să trimită niște oameni cu unelte,
pentru a repara gardul. Wilkenson o ignorase din nou și Maaka se
ocupase de respectiva treabă la câteva ore după aceea. Berbecii din
staulul în care nu mai era iarbă găsiseră demult, în acest răstimp, o
gaură.
Gloria se retrăsese apoi în camera ei și răsfoise, din nou, scrisorile
vechi ale lui Jack, dar descrierile lui despre viața cotidiană a taberei
între atacuri și tristețea lui debordantă o deprimaseră și mai mult.
Iar desenul nu funcționa pe timp de zi; Gloria avea nevoie de
întuneric pentru a-și putea pune pe hârtie imaginile din cap.
În cele din urmă, ieșise pentru a dresa câinii – și suferise o nouă
înfrângere. Gloriei îi ajungea pentru o zi și o și spunea cu voce tare,
în mod excepțional.
Jack scutură din cap.
— Ești la fel de puțin proastă ca și câinele, rosti el. Doar că nu ai
știut trucul. Unde-i problema?
— Știi mai multe trucuri din astea? întrebă Gloria, fără tragere de
inimă.
Jack încuviință.
— Sute, susținu el. Dar azi sunt prea obosit. Ce-ar fi să ți le arăt
mâine?
Pe chipul Gloriei se ivi un zâmbet. Jack rămase aproape fără
respirație. Nu o mai văzuse zâmbind atât de deschis de când se
întorsese la Kirward Station. În cel mai bun caz, reușea să scoată un
rânjet palid. Dar acum, ochii îi străluceau, iar el văzu în ei
oglindirea încrederii pe care Gloria o avusese în el în copilărie – și
admirație.
— De acord! spuse ea încet. Dar undeva unde nu se uită nimeni<

Lucrul cu Gloria și câinii Collie a fost un motiv binevenit pentru a

amâna să se ocupe de fondul personal al Charlottei. Chiar dacă Jack
1983
nu înțelegea prea bine de ce totul trebuia să se petreacă pe ascuns, el
se supuse dorinței Gloriei, întâlnindu-se cu ea pe pășuni roase de oi
și, de câteva ori, chiar la Inelul Războinicilor din Piatră, pentru a-i
explica bazele dresajului canin, mai întâi pe Tuesday și Nimue, iar
apoi pentru a exersa cu puii.
— E adevărat ce ai spus atunci? întrebă el, pe când se întorceau
acasă călare prin preria maronie a iernii, dar, de altminteri,
îmbelșugată. Că nu este niciun tapu pe acest pământ?
— Sigur că da, zise Gloria. Poți să citești și tu povestea! Rongo
Rongo spune că i-a spus-o și< soției tale.
— O chema Charlotte, rosti Jack încet. Și a strâns mii de povești.
— Asta, însă, are câteva sute de ani și fiecare o spune altfel. Dar se
pare că în cercul din piatră a avut loc cândva o luptă între doi
bărbați, care aveau multă mana și se certau pentru ceva<
— Pentru o femeie? întrebă Jack.
Gloria ridică din umeri.
— Rongo Rongo vorbea despre un pește. Un pește vorbitor sau cam
așa ceva, nu mai țin minte. Poate și de un spirit aflat într-un pește<
Dar se pare că era vorba despre cine avusese onoarea să-l prindă. Ar
fi făcut mana pescarului și mai puternică. Totul s-a terminat
sângeros, amândoi bărbații au murit. De atunci, locul luptei e tapu.
Nu e nimic deosebit, multe locuri sfinte sunt foste locuri de luptă<
Jack încuviință și se gândi la Gallipoli. Ar fi fost o idee bună ca plaja
să rămână neatinsă, de acum până-n vecie.
— În interiorul cercului din piatră, noi nu ar trebui< maorii nu ar
trebui să mănânce și să bea. E un loc de reculegere, în care să-ți
amintești de spiritele străbunilor. Strict vorbind, nu ar fi fost voie
nici să îngropi pe cineva aici. Dar așa-i Tonga – el interpretează
fiecare tapu după cum îi cade bine. Însă, în afara cercului din piatră,
nu s-a întâmplat nimic. Dacă pasc aici câteva oi sau nu, asta este
totuna pentru credința maorilor.
— Bănuiesc că familia Warden nu a mânat acolo oi doar pentru ca
1984
nu cumva să se rătăcească, din greșeală, în cercul din piatră, zise
Jack.
— Probabil că așa a început, zise Gloria. Dar, indiferent ce spune
Tonga, n-ar fi niciun sacrilegiu să îngrădești cercul din piatră pur și
simplu și să ții, astfel, oile în exteriorul lui. Sigur, nu e prea
încântător să te rogi în mijlocul unei împrejmuiri de sârmă
ghimpată, dar<
— Pe vremea asta, oricum nu vine nimeni încoace! dădu Jack de
gândit.
Era o zi cenușie, cețoasă. Alpii abia puteau fi bănuiți îndărătul unui
voal de aburi, ploua și era o adevărată vijelie. Jack se întrebă, pentru
a nu știu a câta oară, de ce nu puteau muta dresajul câinilor, pe așa
o vreme, într-un șopron. Pe de altă parte, încetul cu încetul, observa
și el cum o tratau lucrătorii pe Gloria. Împunsăturile pakeha-lor nu
puteau trece neauzite dacă te găseai mai des prin grajd. Și maorii
păreau să dispară la apariția Gloriei. Nu-i de mirare că ea visa la
măsuri extreme pentru a se face respectată.
— Și nici nu ar fi pentru totdeauna, adăugă Gloria. Doar ca să mai
economisim fân timp de câteva săptămâni. Ăsta se cam termină.
Maaka a întrebat deja la alte ferme. Din păcate, nimeni nu are nimic
de vânzare. Nu am nici cea mai vagă bănuială cum vrea bunica
Gwyn să rezolve această problemă.
Tremura, în ciuda paltonului ei ceruit. Buclele mari, pe care ploaia
și vântul i le suflau în față, i se lipiseră de obraji. Își dădu
nerăbdătoare părul pe spate. Jack își aminti de acest gest. Gloria îl
făcea și în copilărie, atunci când părul ei aspru nu voia să rămână
prins în coadă. Apoi, îl tăiase odată. Jack zâmbi, când își aminti de
reacția disperată a domnișoarei Bleachum. Azi, freza Gloriei ar fi
fost ultimul răcnet. În Anglia, cele mai curajoase fete tocmai
încercau frezele cu păr scurt. Gloriei i-ar fi stat bine.
— Bunica Gwyn e bătrână, are peste optzeci de ani, își scuză Jack
mama. Nu mai are chef de certuri.
1985
Gloria ridică din umeri.
— Atunci trebuie să predea conducerea fermei, rosti ea rece.
Jack tăcu și încercă să își reprime sentimentele de vinovăție.
Gwyneira și James McKenzie îi dăduseră, cu ani în urmă,
conducerea lui Kirward Station. Când trăise la fermă cu Charlotte,
fusese administrator. Chiar dacă se mai sfătuise uneori, în legătură
cu deciziile luate, cu părinții, cei doi nu le puseseră niciodată serios
la îndoială. Gwyneira s-ar fi putut retrage demult – dacă el nu s-ar fi
dus în acel război lipsit de sens. Jack își aminti de încercările lui
Maaka, de după întoarcerea lui acasă, de a-i preda conducerea
fermei. Ar trebui să se adune și să se uite cel puțin la registre, să
inspecteze rezervele de fân și apoi să aibă o discuție serioasă cu
Gwyneira, referitoare la revendicările teritoriale ale lui Tonga. Doar
orele în care lucra cu Gloria păreau să nu fie istovitoare pentru el.
Din contră, se bucura din ce în ce mai mult de ele.
— Acum nu ne-ar mai salva nici pământul din jurul cercului de
pietre, zise el în sfârșit. Poate că am mai câștiga o săptămână,
două<
Gloria își ridică sprâncenele.
— Jack, cercul de piatră e doar vârful aisbergului. Îți mai pot arăta
încă patru sau cinci bucăți de pământ unde nu ne trimitem oile din
considerație față de maori. În mod obișnuit, nu e nicio problemă,
dar în iarna asta< Și, în majoritatea cazurilor, revendicarea este
nejustificată.
— Conform dreptului și a legii, oricum nu e, observă Jack. Pământul
a fost cumpărat legal de familia Warden, până și Tonga a
recunoscut-o în final.
— Revendicarea e nejustificată din orice punct de vedere! întări
Gloria. În niciun caz nu se poate ca fiecare colțișor de țară să devină
tapu, dacă acolo și-au spart nasurile doi băieți maori. Totul este o
invenție a lui Tonga. O cam trage pe sfoară pe bunica Gwyn.

1986
— Grupurile de oameni care tund vin mâine, îi spuse Gwyneira
McKenzie fiului și strănepoatei ei, la cină.
Între timp, se făcuse mijlocul lui septembrie și vremea devenise mai
bună. Uneori, Jack și Gloria aveau impresia că simt deja primăvara,
ori de câte ori ieșeau călare, însoțiți de câini. Dresajul îi ducea, între
timp, aproape zilnic în câte un ocol. Cei patru câini prinseseră
tehnicile de bază ale dresajului, iar Nimue, care trecuse încă odată
cu ei prin toate acestea, părea să fie în formă maximă. Acum,
trebuiau să pună în practică ceea ce învățaseră la lucrul cu oile – dar
puii se deprinseră cu asta cu o viteză uluitoare. Ca orice Border
Collie, erau câini ciobănești înnăscuți. Gloria nu-și mai încăpea în
piele de mândrie datorită micilor ei protejați, și nici nu voia să se
gândească la faptul că, probabil, în vară, aveau să fie deja vânduți.
Kirward Station avea suficient de mulți câini maturi, complet
dresați.
— Deja? întrebă Jack. Nu e prea devreme, mamă? Doar nu am tuns
oile niciodată până acum înainte de octombrie, și nici măcar atunci
în primele zile.
Gwyneira ridică din umeri.
— Nu mai avem fân, trebuie să le trimitem la munte. Dacă vremea
rămâne tot așa, oile gestante pot să le urmeze la jumătatea lui
octombrie.
— Dar asta e nebunie curată, asta<
Gloria își lăsă furculița să cadă în farfurie și își privi străbunica, cu
niște ochi scăpărători.
— E mult prea devreme! Vom pierde mai bine de jumătate din miei!
Gwyneira fu cât pe-aci să-i dea un răspuns dur, dar Jack făcu o
mișcare împăciuitoare cu mâna.
— Vremea se poate schimba oricând, spuse el liniștit.
— Se poate, dar nu se va schimba! susținu Gwyneira. Trebuie să se
îmbunătățească. După vara asta oribilă și după iarna ploioasă<
Cândva, trebuie să se oprească ploaia.
1987
— Pe Coasta de Vest plouă trei sute de zile pe an! remarcă Gloria,
indignată.
— Se va opri, fără doar și poate, zise Jack.
Își împungea mâncarea cu furculița. Și lui îi trecuse pofta de
mâncare. Gloria avea dreptate – mama lui era pe cale de a lua o
decizie complet greșită.
— Dar nu înainte de începerea primăverii. Și nu neapărat, imediat,
în Alpi, mamă. Știi doar ce vreme e acolo!
— Nu mai avem nicio altă șansă. Vremea trebuie să țină cu noi. Și
acum, ce spuneți despre șoproanele de tuns? Ar vrea vreunul dintre
voi să preia supravegherea unuia dintre ele? Numărul trei nu este
încă alocat nimănui, asta doar dacă nu o fac eu însămi.
Gwyneira se uita, curioasă de la unul la altul. Nu ar fi recunoscut
niciodată, dar spera la un ajutor urgent. În ultima vreme, cu
siguranță că vremea rece și umedă o împovărase, o dureau
articulațiile. Așa începea; se gândea, din ce în ce mai des, la James și
la chinurile artrozei sale.
— Nici nu încape vorbă! zise Jack.
Mamei lui i se vedea vârsta foarte bine. În ultimele luni, Gwyneira
părea să fi scăzut. Fusese dintotdeauna mică și firavă, dar acum
părea să fie minusculă și fragilă. Părul i se albise cu totul și părea să-
și fi pierdut din elasticitate. Gwyneira îl prindea, dimineața, cu
neglijență. Pielea ei, plină de riduri, îi dădea aerul unei străvechi
zâne a pădurii din patria ei celtă. În această imagine i se potriveau
de minune ochii, care erau în continuare vii, strălucind azuriu.
Zânele pădurii britanice nu puteau fi învinse.
— Dacă nu o face niciunul dintre voi, zise Gwyneira rece și se
încordă.
— O fac eu, spuse Gloria și o străfulgeră amenințător.
Știa foarte bine că bunica ei ar fi sperat mai degrabă ca Jack să se fi
oferit. Dar să nu cumva să îndrăznească să o spună cu voce tare.
În ce privea supravegherea șopronului de tuns, Gloria avea
1988
sentimente împărțite. Pe de-o parte, ardea de nerăbdare să preia
însărcinarea. Știa despre ce e vorba, la urma urmei ajutase și în
copilărie să noteze pe tăblița de perete rezultatele fiecărui om în
parte și a coloanei, în general, din șopronul ei. Șopronul cu cele mai
bune rezultate primea, la sfârșit, un premiu și, firește, Gloria
tremurase pentru oamenii „ei”. Se bucura să preia, de această dată,
ea singură responsabilitatea – avea să fie pe măsura însărcinării.
Pe de altă parte, bărbații nu aveau să-i facă viața prea ușoară.
Pentru o femeie, fusese întotdeauna greu să se impună, iar vorbăria
ce umbla pe seama Gloriei nu îmbunătățea situația. Între timp, se
zvonea că ar fi străbătut, ca dansatoare, împreună cu mama ei,
întreaga Americă, iar o dansatoare era pentru acești bărbați duri,
care știau muzica doar din cârciumi, nimic altceva decât o curvă
mai de soi. Drept urmare, Gloria avea de luptat, tot mai des, cu
avansurile, care nu mai erau atât de reținute cum fuseseră
încercările de apropiere ale lui Frank Wilkenson de la început.
Wilkenson< Părea să-i fi luat refuzul cu adevărat în nume de rău.
Aparent, i-ar fi rănit mândria prin faptul că li se alăturase, după
aceea, maorilor. În spatele acestei decizii, așa considerau bărbații de
la sine înțeles, se afla un războinic al tribului și îi înfuria teribil când
una dintre femeile albe, și așa rare, se hotărau pentru un băștinaș.
Wilkenson și amicii lui o făceau pe Gloria să le simtă disprețul, ori
de câte ori aveau ocazia. Însă fata se putea descurca foarte bine cu
asta.
Dar teama de a nu ieși la lumină din ce în ce mai multe din trecutul
ei nu-i mai dădea pace nici noaptea. Gwyneira și Jack puteau crede
că a străbătut oceanul ca mus și că a călătorit prin Australia dintr-o
slujbă de ocazie în alta. Însă oamenii din jurul lui Wilkenson nu o
credeau nici în ruptul capului. Cunoșteau prea bine modul de viață
al vagabonzilor și al aventurierilor. O fată travestită în bărbat nu ar
fi putut răzbi niciodată nerecunoscută.
Bunica Gwyn nu părea a fi fericită de decizia Gloriei. În realitate, îi
1989
arunca lui Jack priviri sugestive, dar el se prefăcea că nu le pricepe.
Și totuși, el se lupta din nou cu sentimente de vinovăție. Ar fi
trebuit, cel puțin, să-i ofere ajutorul Gloriei. Dar amintirea
vacarmului, a vocilor bărbătești, a râsului și a camaraderiei vesele,
de la sine înțeleasă, care umpluseră tabăra din Alexandria, îl făcea și
acum să înghețe. Poate că anul următor<
— Trebuie să mă ocup de lucrurile din camera Charlottei, spuse el
evaziv. Am scris acelei universități. Vor da de știre în curând, și
apoi<
Gwyneira învățase să fie prevăzătoare cu fiul ei. Astfel încât nu-și
dădu ochii peste cap, ci oftă din rărunchi.
— Bine atunci, Glory, rosti ea, în sfârșit. Dar, te rog, ai grijă să
numeri corect și să nu te lași influențată de nimic. Concursul dintre
șoproane nu are nimic de a face cu îngâmfarea personală, rolul lui e
doar de a-i face pe oameni să lucreze mai repede. Deci, nu te lăsa
atrasă de<
— Să falsific cifrele? îi aruncă Gloria în față. Doar nu vorbești serios!
— Te fac doar atentă. Paul<
Gwyneira tăcu. În urmă cu mulți ani, Gerald Warden își însărcinase
fiul cu supravegherea unui șopron, iar tânărul provocase o
harababură incredibilă.
Jack știa povestea, fără doar și poate că și Gloria. Bătrânii păstori o
luaseră încă din copilărie peste picior din cauza matematicii precare
a bunicului ei.
— Mamă, Paul Warden era pe atunci încă un copil! observă Jack.
— Și William, insistă Gwyneira.
Gloria tăcu. Nici tatăl ei nu făcuse o figură prea bună ca
administrator la fermă. Dar nu era corect să arunci asupra Gloriei
greșelile lui William. Dintr-odată, nu mai simți decât oboseala.
Trebuia să-și sporească furia pentru a nu plânge.
— Nu am de gând să mai ascult asta! strigă ea, în cele din urmă.
Dacă ai impresia că aș fi prea proastă sau prea îngâmfată pentru a
1990
ține o listă, bunico, atunci trebuie să o faci tu însăți. Dacă nu, voi fi
mâine, la ora opt, în șopronul trei.

Gloria provocă un mic scandal, apărând la lucru în pantalonii de

călărie. Personalul de la Kirward Station îi știa deja pantalonii largi,
în care fata obișnuia să călărească. Între timp, își cosea singură
pantalonii și nu vedea în asta nicio problemă. La urma urmei, se
deosebea de modernele rochii-pantalon doar prin faptul că purta
cizmele de călărie peste și nu sub ei. Încercase și varianta din urmă,
dar se dovedise a nu fi practică. Și, fiindcă în acea dimineață nu era
atât tunsul, cât adunatul oilor în program, Gloria apăru cu tot cu
murg și în hainele obișnuite. Bărbații care ajunseseră abia spre
prânz se holbau mirați la ea – și erau informați în prima pauză
despre toate scandalurile iscate în jurul Gloriei Martyn.
Pe deasupra, a mai fost împărțit și Frank Wilkenson la șopronul trei.
Gloria bănuia că Gwyneira o făcuse intenționat. Bărbatul era cel mai
aproape de postul de administrator, probabil că trebuia să o
supravegheze. Ceea ce a dus, firește, la faptul că cei doi s-au privit
cu și mai multă suspiciune decât o făceau de obicei.
Wilkenson nu avea însă, de fapt, altă însărcinare decât să tundă oile,
la fel cum o făceau și toți ceilalți bărbați de la Kirward Station, care
erau disponibili și care stăpâneau tehnica. Era cu totul și cu totul
obișnuit ca lucrătorii de la fermă să îi sprijine pe profesioniști, iar cei
mai iscusiți de la ferme – cum fuseseră în trecut James și, mult mai
târziu, Jack McKenzie – concurau cu ei. Ceea ce ducea la o tensiune
suplimentară la concursuri. Din când în când, supraveghetorul
șopronului trebuia să fie atent ca oamenii să lucreze, în loc să-i
încurajeze pe concurenți și să le strige urale. Și în șopronul trei,
Wilkenson și cel mai rapid lucrător al coloanei tundeau la fel de
repede, iar Gloria abia dacă apuca să le noteze rezultatele. Ceea ce-i
impulsiona și pe ceilalți, și astfel Gloria avu impresia că stăpânește
bine treaba – până când Frank Wilkenson și oamenii săi începură să-
1991
i pună la îndoială însemnările.
— Hai, Pocahontas, nu-i adevărat! Asta a fost oaia două sute, nu o
sută nouăzeci. Ai socotit greșit.
Gloria se strădui să nu reacționeze brutal.
— Domnișoară Gloria, vă rog, domnule Wilkenson. Numărătoarea
a fost corectă. Domnul Scheffer a ajuns la două sute, dumneavoastră
sunteți cu zece animale în urmă. Deci, ar trebui să vă grăbiți și să
tundeți, în loc să faceți scandal.
— Și eu am văzut-o, zise Bob Tailor, prietenul lui Wilkenson și cel
mai drag amic de pahar al său.
— Am numărat și eu.
— Dar tu nici nu știi să numeri, Bob! îl luă peste picior unul dintre
ceilalți bărbați.
— Abia dacă puteți să numărați și să tundeți în același timp, spuse
Gloria. Dar poate că, din cauza acestei încercări lipsite de orice
succes, ați ajuns abia la cincizeci de animale<
— Acum nu te obrăznici, fiică de căpetenie!
Bob Tailor se înfoie în fața Gloriei. Ea duse mâna la cuțitul său<
dar acesta nu era procedeul corect. Gloria încercă să respire liniștită.
— Domnule Tailor, zise ea liniștită. Așa nu se poate. Cărați-vă de
aici, sunteți concediat! Iar ceilalți, înapoi, la treabă.
Îl fulgeră pe lucrător, care își coborî apoi, într-adevăr, privirea.
Gloria respiră adânc atunci când Tailor se îndreptă spre ușă.
— Asta n-o să se termine așa! mai zise el, înainte de a părăsi
șopronul.
Gloria crezu că a câștigat – până când Frank Wilkenson își ridică
ochii și îi rânji amicului său.
— Mai întâi, trebuie să câștig concursul, Bobby. Dar, după aceea,
clarific eu lucrurile cu domnișoara Gwyn, nicio grijă!
Gloria îl avertiză din nou, dar rămase în continuare aparent liniștită.
Învățase multe de la începuturile ei de la fermă. Accesele de furie
nu rezolvau nimic. Dar frica o bântui tot restul zilei.
1992
Nu se arătă a fi neîntemeiată. Frank Wilkenson se dovedi a fi cel
mai rapid din șopronul trei și, în plus, seara se află cu două sute
șaizeci și opt de oi tunse în vârful clasamentului general.
Gloria îl văzu în biroul Gwyneirei când se întoarse acasă, murdară
și obosită, după muncă.
— <e înclinată ușor să reacționeze fără măsură, și Bob< ei, el nu se
poate stăpâni să nu ia fetele peste picior<
Gloria știa că ar fi trebuit să intre, să pună lucrurile la punct și să-și
apere deciziile. Dar își aminti de ultima ceartă cu Gwyneira,
referitoare la Tonga, și o lăsă baltă. Se strecură, jignită, în baie.
La cină, Gwyneira anunță că îl reangajase pe Bob Tailor. Gloria se
ridică fără să scoată un cuvânt și se îndreptă spre camera ei. După
ce izbucni în plâns, se refugie în teancul ei de scrisori. Între timp, le
citise pe cele mai multe dintre ele. Cea pe care o ținea acum în mână
era din 6 august 1915. Jack trebuie să fi fost rănit la scurt timp după
aceea. Gloria despături foaia.

Astăzi au murit, la un atac anunțat, două mii de bărbați. Doar pentru a le

distrage turcilor atenția. Mâine, lucrurile vor deveni serioase. Vom sări din
tranșee și vom alerga, urlând, în focul inamic.
Și noile trupe păreau azi să se mai și bucure de asta. În seara asta, mă voi
așeza cu ei la foc, și ei vor visa să fie eroi. În ce mă privește, încep să urăsc
această veselie din jurul focului de tabără. Oamenii cu care beau azi, vor fi
mâine, poate, morți. Și vom bea, ne-au dat whisky. Această luptă nu poate fi
câștigată.

Gloria știa exact cum trebuie să se fi simțit Jack. Desenă până

aproape de zori.

1993
 7

Jack McKenzie nu se mai certase niciodată atât de violent cu mama

lui, așa cum o făcuse în acea seară.
— Cum poți s-o însărcinezi, mai întâi, cu supravegherea unui
șopron, pentru a-i submina, apoi, autoritatea? Probabil că Gloria are
perfectă dreptate. Bob Tailor e un mizerabil!
— Cu toții știm că nu e ușă de biserică, răspunse Gwyneira și își
împături șervețelul. Dar Glory trebuie să învețe să nu mai bage în
seamă toate ironiile. Dumnezeule, când eram tânără, îmi făceau și
mie avansuri. Doar sunt bărbați. Și nici nu au fost la școala de bune
maniere.
— Și ce-ai spune dacă povestea s-a întâmplat cu totul și cu totul
altfel? De ce se implică Frank Wilkenson atât de mult pentru așa un
individ? Să fi avut și el de-a face cu asta? Ar fi trebuit să asculți, cel
puțin, și versiunea Gloriei. Și chiar dacă decizia ei ar fi fost greșită;
ea supraveghea șopronul și, astfel, cuvântul îi era lege. Așa am
făcut-o întotdeauna. Fie ai încredere în ea, fie nu.
Jack își împinse la o parte farfuria și se gândi la Gloria, care se
ridicase din nou de la masă fără să mănânce. Și ar fi trebuit să-i fie
foame, după o zi plină de munca aceea obositoare. Oricum, se făcea
din ce în ce mai subțire. Jack se gândi la chipul ei, care în acea seară
nu mai oglindea furie, ci numai și numai disperare.
— Tocmai asta e, Jack. Nu știu dacă pot avea încredere în ea, zise
Gwyneira. Este atât de încăpățânată, atât de furioasă pe întreaga
lume. La fermă nu se descurcă, și cu maorii, de bună seamă, nici
atât. Ceva nu e în regulă cu fata asta<
— Mamă<
Jack nu știa cum să i-o spună. De fapt, nici nu putea să i-o spună.
Astfel, ar fi trădat-o pe Gloria; ar fi fost aproape o încălcare a
încrederii. Bine, ea nu-i istorisise povestea ei. Ceea ce credea că știe
1994
provenea de la o terță persoană. Dar cine era el să rostească ceea ce
însăși Gloria nu putea spune?

A doua zi se învinsese pe sine și se îndreptase călare spre șopron.

Nu voia, de fapt, să intre – și nici nu știa ce ar fi putut face pentru a
o ajuta pe Gloria. Dacă ar fi preluat cârma, ar fi fost, la urma urmei,
la fel de umilitor. Dar ceva trebuia să se întâmple.
Jack deschise ușa șopronului și fu aproape ucis de zarva oilor, care
protestau, și a bărbaților, care îi strigau Gloriei rezultatele lor. Praful
din șopron îi arse nările și Jack începu să se lupte cu tusea. O căută
pe Gloria, care se afla la tăblița din mijlocul încăperii. Părea a fi mică
și fragilă. În primul rând, lucrau Frank Wilkenson și Bob Tailor.
— Jack<
Gloria nu știa dacă trebuie să se bucure sau să se supere. Îl trimisese
Gwyn pe Jack să o înlocuiască?
Jack zâmbi ușor.
— Eu< eu aș vrea să văd dacă mai știu cum se face, zise el suficient
de tare pentru ca Wilkenson și ceilalți oameni de prima mână să o
audă. Îmi deschizi un cont?
Câțiva dintre bărbații mai vârstnici începură să aplaude. Jack
McKenzie fusese în trecut unul dintre cei mai buni.
Și Gloria o știa. Îi aruncă un zâmbet sfâșietor.
— Ești sigur?
Jack încuviință.
— Nu cred că pot câștiga. Dar măcar particip! Își luă niște foarfece și
își căută un loc.
— Să vedem cât de multe am uitat<
Jack luă prima oaie și o culcă, cu o mișcare versată, pe spate. Firește
că nu uitase nimic. Exersase acele tehnici de zeci de mii de ori.
Mâinile îi zburară peste trupul animalului.
Spre prânz, Jack era rupt de oboseală, dar se afla cu zece oi înaintea
lui Wilkenson. În vârful clasamentului general ajunsese
1995
profesionistul Rob Scheffer.
Jack nu o lăsa cu plăcere singură pe Gloria, dar știa că o va lua în jos
dacă va continua. Plămânii îi ardeau și era mort de oboseală. Așa că
se scuză din nou, motivând că are de lucru cu fondul personal al
Charlottei.
— Și nu o faceți de rușine pe șefă! zise el, privindu-l tăios pe
Wilkenson. Domnișoara Gloria face asta pentru prima oară, dar nu
peste mult timp va prelua ferma. Mă gândesc că, în cazul unui
rezultat egal, va da un butoi în plus dacă veți câștiga!
Când ieși, Gloria îi aruncă o privire recunoscătoare.

Seara, Gloria se schimbă pentru masă, deși nu prea avea chef să o

întâlnească pe Gwyneira. Probabil că avea să fie din nou trasă la
socoteală pentru cine știe ce. Într-adevăr, Wilkenson încercase și în
acea după-amiază să-i pună la îndoială însemnările, însă, de această
dată, i se împotrivise întreaga coloană.
— Până acum nu am observat niciun fel de nereguli, spusese Rob
Scheffer. Mai bine te-ai grăbi să tunzi mai repede!
Gloria nu înțelesese prea bine de ce, dar apariția lui Jack îi adusese
respect.
Ieși din cameră obosită și fu surprinsă să-l vadă pe Jack în fața ușii,
așteptând. Arăta de parcă l-ar fi durut totul, mușchii îi ardeau după
această muncă neobișnuită, ochii îi lăcrimau de la praful din șopron
și, când încercă acum să discute cu Gloria, se lupta cu tusea.
— Nu mai sunt obișnuit cu lucrurile bune, glumi el, când Gloria îl
cercetă, îngrijorată. Sper că ți-e foame și că ai poftă de grătare. Ah,
da, mai ia-ți și o jachetă! Astăzi vom mânca împreună cu oamenii.
Mama ne-a dat un berbecuț, noi mai luăm un butoi cu bere. A venit
vremea să ne arătăm în jurul focurilor!
— Dar tu<
Gloria se opri. Probabil că doar își imaginase că Jack evita societatea
bărbaților după Gallipoli.
1996
Jack îi luă mâna – și Gloria se sperie de atingere, dar își învinse
groaza. Jack îi cuprinse, cu blândețe, degetele într-ale sale.
— O să reușesc eu cumva, zise el. Și vei reuși și tu.

Gloria ședea încordată în jurul focurilor, alături de bărbați, și le

răspundea la glume doar monosilabic, ceea ce nu-i oprea pe oameni
să nu închine în cinstea ei pentru butoiul cu bere. Cei mai bătrâni
dintre ei își aminteau chiar de copilăria Gloriei de la fermă și o luau
peste picior cu educația ei fină, de internat englezesc.
— Fiți drăguți cu tânăra doamnă! îi sfătuiră ei mai ales pe tinerii din
șopronul trei. Altminteri, iar mai fuge de aici! Nu mai crezusem că o
să vă întoarceți, domnișoară Glory. Ne gândeam că o să vă căsătoriți
acolo cu un lord și că o să locuiți într-un castel!
Gloria reuși cu adevărat să zâmbească.
— Ce să fac eu cu un castel fără oi, domnule Gordon? întrebă ea.
Sunt exact unde am vrut să fiu.
Rareori fusese mai bine dispusă decât atunci când Jack o conduse, în
sfârșit, pană la ușa camerei. Plecaseră de la focul de tabără când
începuse din nou să plouă. Gloria se lupta iarăși cu părul, care
devenise și mai cârlionțat din cauza umezelii. Tânăra încerca
degeaba să-l dea pe spate, în timp ce-i mulțumea, încă o dată, lui
Jack.
— Ar trebui să-l razi, pur și simplu, rosti Jack, neînțelegând din ce
cauză Gloria devenise dintr-odată lividă. Ți-ar plăcea dacă eu<?
Jack se gândi la imaginile tinerelor femei moderne, cu freze scurte,
neimaginându-și nimic altceva când făcuse inofensiva remarcă. Dar
Gloria văzu chipurile tuturor bărbaților pe care capul ei chel îi
împingea la niște acțiuni care îi făceau și acum să-i înghețe sângele
în vene.
— Îmi placi oricum, rosti Jack, dar Gloria nu mai auzi.
Fugi disperată în cameră și trânti ușa în urma ei.

1997
Gloria avu nevoie de două zile până când putu să-l vadă din nou pe
Jack. Acesta, deși nu înțelegea nici în ruptul capului despre ce era
vorba, se scuză de mai multe ori, dar fu nevoie de timp până ce fata
se liniști din nou. Abia atunci înțelesese că, poate, Jack folosise
expresia „să te razi” în glumă, amintindu-și de tunsoarea ei zero din
copilărie. Se mustră iar pentru prostia ei, dar nu știa cum să-i
explice lui Jack lucrurile. În cele din urmă, amândoi trecură peste
asta.

Tunderea oilor a continuat fără alte incidente și, într-adevăr,

șopronul trei a câștigat concursul. Oamenii se bucurară teribil, dar
Gloria se apără din răsputeri, când ei încercară să-și ridice „șefa” pe
umeri și să o ducă, pentru a sărbători, o dată în jurul șopronului. În
final, se amestecă Jack și îi oferi, diplomatic, scărița calului său. Rob
Scheffer, marele câștigător, avu voie să o conducă în jurul
șopronului, în timp ce restul bărbaților începură să cânte, mai
degrabă tare decât corect She’s a Jolly Good Fellow. Jack, care bănuia
acest gen de complicații și care se amestecase împotriva voinței sale
în mulțime, îi făcu semn cu mâna și Gloria putu să râdă și să
sărbătorească liniștită. Bunica Gwyn părea să fie, în sfârșit,
mulțumită.

După sărbătoare, când grupurile plecară mai departe, euforia

încetă. Se puse din nou să plouă, iar Jack și Gloria se găseau
nedumeriți în fața oilor tunse din staul. Gwyneira dăduse indicațiile
ca animalele să fie mânate la munte de îndată ce acest – în opinia ei
ultim front atmosferic de vreme urâtă va fi trecut.
— Sunt atât de slabe, își făcu Gloria griji. Dar nu sunt întotdeauna
așa, nu?
Jack încuviință.
— După o iarnă cu puține furaje, sunt slabe. Oile gestante dau totul
mieilor, dar starea lor încă nu este îngrijorătoare. După câteva
1998
săptămâni la pășune, vor fi din nou rotunde.
— Va trebui, mai întâi, să avem pășunea, mormăi Gloria.
Deocamdată ele nu fac altceva decât să înghețe. Îngheață, nu-i așa?
Jack încuviință.
— La cât de slabe sunt, iar acum, și fără lână< Tunsoarea a avut loc
prea devreme. Și cu atât mai devreme e să le ducem la munte. Ce
spune Maaka despre toate astea?
Gloria fornăi.
— Ăla se gândește numai la nunta lui! Și, din punctul ăsta de
vedere, îi este totuna dacă ducem oile de pe acum. Atunci nu va
trebui să-și mai facă mustrări de conștiință dacă o lasă pe bunica
singură cu oile și cu nesuferitul ăsta de Wilkenson. Ăla îi vrea în
mod evident postul. Dar bunica Gwyn, pe de altă parte, nu-i chiar
atât de proastă<
— Gloria! o avertiză Jack. Bunica ta nu e proastă!
Gloria ridică din sprâncene, îndoindu-se.
— În orice caz, Maaka va porni cu prima ocazie spre Christchurch,
zise ea apoi.
Weimarama, frumoasa fiică a lui Reti, acceptase, în sfârșit, cererea în
căsătorie a lui Maaka – dar ea era creștină și insistase să se
căsătorească după ritul pakeha. Maaka era atât de înnebunit după ea,
încât voia să se boteze înainte. În orice caz, la Christchurch erau
planificate sărbători serioase, iar apoi mireasa avea să fie
întâmpinată în mod festiv în marae-ul mirelui – deci alte ceremonii
la Ngai Tahu. Firește că Maaka îi invitase pe Gwyneira și pe Jack și,
după câteva ezitări, lărgise invitația și asupra Gloriei.
— Dacă aveți chef, domnișoară Glory, spusese el. Bineînțeles că nu
pot să nu-i chem pe Tonga și pe Wiremu, dar<
Gloria dăduse din cap fără tragere de inimă. Mai întâi, trebuia
rezolvată problema oilor, iar în această privință avea anumite idei.
— Ce-ar fi să le scoatem afară, pur și simplu? îl întrebă ea pe Jack.
Pe celelalte pășuni de la Kirward Station. Fără să mai luăm în
1999
seamă tapu-urile lui Tonga. Ar fi mai bine?
Jack se strâmbă.
— Sigur că ar fi mai bine. Chiar și dacă ar fi condiții meteo mai
bune, tot am pierde destule animale, dacă oile ar făta la munte. În
regiunea Subalpilor este mult mai rece decât aici, și, în afară de asta,
sus vor rămâne cel mult doi ciobani cu animalele. Deci, nu prea va fi
niciun ajutor la fătat. Dar dacă am lăsa oile gestante să pască la
Inelul Războinicilor din Piatră<
— Pe un alt teren, pe care Tonga îl revendică, sunt și păduri și
peșteri naturale, adăugă Gloria. Acolo s-ar mai putea și adăposti.
Jack, de ce nu-i punem pe Tonga și pe bunica în fața faptului
împlinit? Cu cei patru câini mici și cu Nimue am putea scoate toate
oile într-o singură noapte. Dimineața, pășunea e deja roasă și putem
spune că a fost oricum pângărită.
Jack căzu pe gânduri.
— O să fie un scandal imens, spuse el.
— Jack, gândește-te la toți mieii ăia! îl imploră Gloria. Vor îngheța
acolo sus. Dacă vor termina de păscut fiecare colțișor de pe Kirward
Station, putem câștiga patru săptămâni. Până atunci se va
îmbunătăți și vremea.
Jack nu voia să se certe cu Gwyneira. Până acum câteva săptămâni,
i-ar fi fost indiferent ce se întâmpla cu animalele. Dar ținuse între
coapse aproape două sute dintre aceste făpturi nenorocite care
behăie, când le tunsese. Și, în curând, vor popula niște miei mici-
mici pășunile. Le simțise mișcările din trupurile oilor gestante,
atunci când le tunsese. Jack se gândi la imensa plăcere pe care o ai
atunci când ajuți să vină pe lume niște gemeni, care se mai și
încurcaseră ușor în mamă, la naștere. Chiar și în cazul unor rase mai
robuste, complicațiile de la nașterea mieilor nu erau o raritate.
Gwyneira avea obiceiul să lase, în principiu, oile să fete la fermă și
le mâna abia după aceea sus. Până în acest an< Jack dădu din cap.
— Bine, Glory. Pe ascuns. O să scoatem mai întâi această grupă și o
2000
ducem la grajdurile goale din satul maori. Acolo se pot încălzi. Și
dacă nu o să plouă la noapte, le mânăm afară. Celelalte staule nu
pot fi văzute de la grajduri, așa că amicul nostru Wilkenson nu ne
poate pârî. Și nici Maaka nu o să vadă nimic din toate astea, deși el
ar fi probabil de partea noastră. Nuntă încolo, nuntă încoace – el își
iubește oile. Hai, cheamă câinii!

A fost o întreagă aventură să se furișeze noaptea afară din casă și să

scoată caii din grajd. Ultima acțiune nu avea cum să se poată duce la
îndeplinire, fără să nu observe vreun lucrător, doi, de la fermă.
Gloria se înroși toată la această idee. Oamenii aveau să vorbească
mult despre ieșirea ei nocturnă, călare, alături de Jack.
Apoi, aproape că savură însă să călărească alături de el sub cerul
înstelat. Spre seară, se înseninase într-adevăr și astfel se bucurau
puțin de lumina lunii.
— Asta e Crucea Sudului, vezi? întrebă Gloria și îi arătă o
constelație care se evidenția pe cer. Mi-a arătat-o cândva
domnișoara Bleachum. Îi ajută pe marinari să navigheze<
— Și te-a ajutat și pe tine, în Australia? întrebă Jack încet. În
Gallipoli au fost și câțiva oameni de acolo. Spuneau că este infinit de
frumoasă, dar întinsă și periculoasă<
Gloria dădu din umeri.
— Mie nu mi s-a părut frumoasă, zise ea scurt. Ce e aici e frumos.
Înaintea lor se ivi Inelul Războinicilor din Piatră. Câinii învioraseră
foarte repede oile și le mânau acum cu vioiciune. Drumul durase
aproape o oră, iar acum oile gestante se răsfirau, păscând în jurul
cercului de piatră. Jack împrejmui locul sacru cu rola de sârmă
ghimpată, pe care o adusese cu sine.
— Crezi că bunicul James e cu adevărat aici? întrebă Gloria,
ajutându-l să întindă sârma între bulumaci.
Nu era fricoasă, dar umbra Războinicilor din Piatră părea să fie,
totuși, cam stranie în lumina lunii.
2001
Jack dădu serios din cap.
— Sigur că da! Nu-l auzi, doar, cum râde? Tata s-ar fi distrat pe
cinste de povestea asta! Tocmai își amintește cum a mânat oile
marilor ferme de pe pășunile din regiunea podișurilor într-o
singură noapte, în timp ce oierii jucau cărți în colibele lor. Indiferent
ce va spune mama mâine, James McKenzie ar fi fost mândru de noi.
Gloria zâmbi.
— Te salut, bunicule James! strigă în vânt.
Jack reuși doar cu greu să se abțină să nu o ia în brațe.
Iarba părea să îi răspundă foșnind.

Până dimineață, cei doi, ajutați de câinii lor, reușiră să împrăștie, pe

diferite pășuni, în jur de cinci mii de oi. Jack se prăbuși, rupt de
oboseală, în pat – și adormi, în sfârșit, adânc și fără vise, fără niciun
gând la Charlotte sau la Gallipoli.
Gloria moțăi neliniștită. Aștepta ca, în orice clipă, să fie gonită de o
furtună din pat, dar nu se întâmplă nimic. Și totuși, lipsa oilor
trebuie să le fi sărit în ochi păstorilor dimineață. În definitiv,
animalele trebuiau să fie hrănite.
În realitate, lucrătorii o raportaseră, dar nu Gwyneirei, ci se
adresaseră lui Maaka. El bătuse dimineața târziu la ușa lui Jack.
După acea noapte senină, dimineața se lăsase ceața și acum ploua
din nou.
— Am găsit oile, zise maori scurt. Și voiam doar să știi că nu-i voi
spune nimic lui Tonga. Făcusem și eu propunerea să scoatem
animalele deja de trei luni. Nu doar domnișoarei Gwyn, ci am
vorbit și cu Tonga. Și cu Rongo Rongo.
— Poate și cu spiritele? se interesă Jack. Băiete, tu ai de gând să te
botezi săptămâna viitoare<
Maaka încuviință.
— Asta nu va izgoni spiritele de pe lume.
Jack râse.
2002
— În orice caz, Rongo nu are niciun fel de îndoieli. Din contră,
Tonga se poartă de parcă Te waka a Maui se va transforma, pe dată,
din nou într-o pirogă și va pleca pe mare, în cazul în care o oaie va
mânca un fir de iarbă sfințită. Pur și simplu, nu-l luați în serios.
Dacă aveți noroc, o va observa abia după ce voi fi plecat și atunci
chiar nu mai poate face nimic. Singur nu poate mâna oile înapoi, iar
indivizii ăștia pakeha sunt cam neajutorați fără indicații. Wilkenson,
firește<
— Ăla abia așteaptă să-ți ia locul, îl amenință Jack.
Maaka rânji.
— Din nou, ultimul lucru pe care îl vrea Tonga. Un administrator
maori se potrivește mult mai bine în chestia asta. Când te întorci,
Jack, în sfârșit? Ferma are nevoie de tine!
Jack se încruntă.
— Doar sunt aici.
Maaka își scutură capul.
— Corpul tău e aici, zise el. Sufletul tău se află pe două plaje, dintre
care una este pe Insula de Nord, iar cealaltă, în acea țară< nici
măcar nu-i pot pronunța numele. În orice caz, e un loc rău pentru
spiritul tău. Hai, Jack, vino, în sfârșit, acasă!

Pentru a-și distrage atenția, Jack se apucă acum, cu adevărat, să

trieze lucrurile Charlottei. Era un chin să-i deschidă sertarele, să-i
scoată rufăria și să o ordoneze în cutii din carton pentru săraci. Jack
descoperi frunze uscate de trandafiri și de lavandă și o văzu pe
Charlotte înaintea ochilor, cum întindea cu grijă florile pe sugative
și cum le așeza în soare. I se părea chiar că aude cântecul pe care ea
îl cânta în acest răstimp, și vedea razele soarelui din părul ei.

Jack mai descoperi și hârtia ei de scrisori – și una începută, adresată

universității din Dunedin. Când o citi, ochii i se umplură de lacrimi.
Charlotte își oferea cercetările Facultății de Lingvistică. Caleb Biller
2003
avusese dreptate. Ar fi vrut să-și dea mai departe însemnările. Și
bănuise că nu se va mai întoarce din acea călătorie de pe Insula de
Nord. Ceea ce nu avea cum să știe, era faptul că Jack avea să îi pună
ordine în hârtii abia după ani de zile. Se simțea vinovat. Oare ce
avea să mai descopere?
În cel mai îndepărtat colțișor al biroului ei, se afla un pachețel.

Jack.

Jack își citi numele, notat de mâna Charlottei, cu scrisul ei mare.

Tremură atunci când deschise pachețelul. Din el, căzu micul ei
pandantiv din jad. Deci, nu-l pierduse în mare. Îl dăduse jos. Pentru
el. Pentru prima dată, Jack îl privi mai atent și descoperi că piatra de
jad reprezenta două persoane îmbrățișate. Papatuanuku și
Ranginui, cerul și pământul, înainte să fi fost despărțite. Jack
despături bilețelul, în care fusese învelită amuleta.

Gândește-te că soarele a putut străluci abia după ce Papa și Rangi au fost

despărțiți. Bucură-te de soare, Jack. Cu dragoste, Charlotte.

Jack o plânse pe Charlotte în acea după-amiază pentru ultima oară.

Apoi, deschise fereastra și lăsă soarele să intre.

2004
 8

Și peste satul maori se ridică din nou, în sfârșit, soarele, și câțiva

bărbați se adunară pentru a merge la vânătoare. Probabil că
niciunul dintre ei nu ar fi știut exact unde stabilise Tonga că este
tapu și unde nu, dar cel mai vârstnic fiu al căpeteniei era
conducătorul micului grup.
Seara, el își informă tatăl despre turma de oi de la Inelul
Războinicilor din Piatră.
— Nu, nu e nicio coincidență. Sunt sute de animale. Domnișoara
Gwyn încalcă înțelegerea noastră.
În următoarea dimineață, Tonga porni, însoțit de o întreagă
delegație, spre Kirward Station.

Gwyneira McKenzie adormise peste hârtiile din biroul ei. Asta se

întâmpla des în ultima vreme. Era obosită și nu voia să mai acorde
atenția necesară tuturor acelor facturi, chitanțe și bonuri. Oricum,
contabilitatea o plictisise dintotdeauna. De mult timp se gândise la
posibilitatea de a-i sili pe Jack sau pe Gloria să se ocupe de treabă.
Dar și pentru asta îi lipsea energia. Spera mai degrabă să o
însărcineze pe tânăra soție a lui Maaka cu această chestiune. Ea
lucrase, la urma urmei, pentru Greenwood. Ar fi trebuit să se
descurce cu hârțogăria.
— Domnișoară Gwyn?
Gwyneira sări în sus din moțăiala sa – și se trezi față în față, spre
marea ei uimire, cu un războinic maori în carne și oase, înarmat
până în dinți. Bineînțeles că îl recunoscu, după ce se uită mai atent
la el, pe Tonga, însă, înainte de a-l certa, fu nevoită să-și liniștească
mai întâi inima, ce părea să-i sară din piept.
— Tonga? Ce dracu’ cauți aici?
— Nu atât dracul vostru, cât spiritele morților noștri mă aduc aici,
2005
rosti Tonga cu o voce gravă.
Gwyneira simțea cum furia începe să clocotească în ea. Ce-și
imagina individul ăsta impertinent, îndrăznind să pătrundă cu tot
clanul lui la ea în casă, speriind-o de moarte?
— Indiferent cine te aduce – puteai să aștepți liniștit, până când Kiri
sau Moana te-ar fi anunțat! Este o nesimțire să te înfoi aici și<
— Domnișoară Gwyn, problema noastră e urgentă!
Ochii Gwyneirei scânteiară.
Tonga și oamenii lui umplură tot micul ei birou, care fusese
amenajat într-o fostă cameră de primire. Războinicii erau, desigur,
ridicoli și deplasați printre toate acele mobile fine, cu furnir de
culoare deschisă, dar erau foarte departe de a o intimida pe
Gwyneira.
— Așa? Cum se face? E vreo posibilitate să readuci spiritele la viață,
speriind o bătrână?
Gwyneira era extrem de furioasă.
Tonga își strâmbă gura fără să vrea.
— Nu huliți! Dar, firește, îmi pare rău că v-am trezit.
Educația britanică a lui Tonga se impusese. În cei șase ani de școală
de la Helen O’Keefe, deprinsese anumite maniere pe care nu le
putea da la o parte cu una, cu două.
Gwyneira se îndreptă, cu demnitate, în scaunul ei de birou, își luă în
mană un toc și făcu pe administratoarea fermei, ocupată cu lucruri
importante.
— În fine, Tonga<
— Șefule, îi aminti Tonga de formula oficială de adresare.
Gwyneira făcu o figură plictisită.
— Cum de se face că îl văd mereu în fața ochilor pe prichindelul
desculț, care îmi tot cerșea dulciuri, când am venit la Kirward
Station?
Bărbații dindărătul lui Tonga râseră.
Tonga le aruncă niște priviri amenințătoare.
2006
— Bine, șefule. Ce spun spiritele? întrebă Gwyneira cu o nerăbdare
evidentă.
— Ați încălcat înțelegerea noastră, domnișoară Gwyn. Oile de la
Kirward Station au pângărit unul dintre sanctuarele tribului Ngai
Tahu.
Gwyneira suspină.
— Din nou? Îmi pare rău, Tonga, dar avem prea puțină iarbă.
Animalele sunt hămesite și asta le face inventive. Nu putem repara
pe atât de repede gardurile, pe cât scapă bestiile alea. Unde sunt, de
data asta? O să trimitem pe cineva să le mâne înapoi.
— Domnișoară Gwyn, nu este vorba de câteva zeci de animale
scăpate. E vorba de mii de animale, care au fost mânate intenționat
pe teritoriul nostru.
— Teritoriul vostru, Tonga? După decizia guvernatorului<
Răbdarea Gwyneirei ajunsese la limită.
— Pământ sacru, domnișoară Gwyn! Și o promisiune, pe care ați
încălcat-o! Vă mai amintiți că mi-ați promis atunci<
Gwyneira dădu din cap. Tonga îi ceruse câteva mici servicii, atunci
când permisese îngroparea lui James la cercul de pietre. Kirward
Station avea suficiente pășuni, iar Gwyn îi promisese să mai lase și
alte câteva presupuse sanctuare maori neatinse. În ultimii ani, ele
însă se înmulțiseră.
— Sunt sigură că e vorba de o greșeală, Tonga, suspină ea. Poate că
vreun păstor nou angajat<
— Poate că Gloria Martyn! tună Tonga.
Gwyneira se încruntă.
— Ai vreo dovadă în acest sens?
Era furioasă pe Tonga, dar dacă Gloria își permisese într-adevăr să
îi ignore indicațiile precise<
Tonga o privi rece.
— Fac pariu că dovezile se pot aduce ușor. Întrebați numai prin
grajdurile dumneavoastră, cu siguranță că o fi văzut sau auzit
2007
cineva ceva.
Gwyneira îl fulgeră din priviri.
— O să-mi întreb nepoata! Gloria nu mă va minți!
Tonga fornăi.
— Gloria nu este recunoscută neapărat pentru sinceritatea ei.
Faptele îi contrazic cuvintele. Și nici nu are respect față de mana.
Gwyneira zâmbi cu răutate.
— Te-a contrazis cumva? Îmi pare tare rău pentru tine. Și s-a
petrecut în fața întregului trib, din câte am auzit< E adevărat că nu
a vrut să se căsătorească cu fiul tău? Moștenitoarea de la Kirward
Station?
Tonga se îndreptă, pentru a-și arăta statura impunătoare, și dădu să
se întoarcă.
— Despre moștenirea de la Kirward Station încă nu e încheiată
discuția! Deocamdată, Gloria dumneavoastră nu s-a decis nici
pentru un pakeha. Cine știe ce ne mai aduce viitorul?
Gwyneira suspină.
— În sfârșit, pot fi întru totul de acord cu asta. Deci, să așteptăm,
Tonga, și să încetăm să mai facem planuri. Din câte știu, asta vă
sfătuiesc și pe voi spiritele. O să mă ocup de oi.
Tonga era liber să plece. Dar nu o făcu, fără să aibă ultimul cuvânt.
— Asta și sper, domnișoară Gwyn. Fiindcă, până când nu rezolvăm
chestiunea, niciun bărbat din Ngai Tahu nu se va arăta pe Kirward
Station. O să ne hrănim animalele noastre și o să ne lucrăm
câmpurile.
Își conduse delegația mândru prin ieșirea principală a conacului.
Gwyneira o chemă pe Gloria.

— Indiferent ce intenții ați avut și ce e sau nu e tapu! zise Gwyneira

furioasă, în timp ce Gloria și Jack stăteau în fața ei, aidoma unor
copii mustrați.
Amândoi se rușinau de postura lor umilă, însă, dacă Gwyneira voia
2008
cu adevărat, încă mai putea să scuipe foc.
— Nu aveați voie să-mi ignorați pur și simplu indicațiile! Tonga a
apărut aici, iar eu n-am știut de nimic! Ce-i puteam spune?
— Că a trebuit să faci o concesie pentru o vreme, aflându-te într-o
situație limită, de la o promisiune dată în cu totul și cu totul alte
condiții, rosti Jack. Îți pare rău, dar e dreptul tău.
— Nu fac niciun fel de concesii! zise Gwyneira cu demnitate.
— Dar o face nepoata și moștenitoarea ta. După ce s-a sfătuit cu
împuternicita locală a spiritelor, dacă pot spune așa. Rongo Rongo
și-a dat asentimentul<
— Nu e vorba aici de asentimentul lui Rongo Rongo, ci de al meu! îl
informă Gwyneira. Gloria nu are niciun fel de împuternicire pentru
a da indicații, iar tu ai renunțat la postul de administrator, Jack!
Deci, nu încerca să-mi spui mie ce să fac! Mâine n-aveți decât să-mi
duceți oile la munte! Sau nu, voi doi o să rămâneți acasă! Cine știe
ce vă mai dă prin cap<
— Sunt consemnată în cameră? întrebă Gloria cu obrăznicie.
Gwyneira o privi supărată.
— Dacă vrei să-i spui așa, da. Te comporți de parcă ai fi o fetiță.
Deci nu te plânge dacă ești tratată astfel!
— Ar fi trebuit să procedăm altfel, spuse Jack, pe când cei doi se
uitau neajutorați cum Maaka și restul păstorilor pakeha adunară mai
întâi oile și cum le trimiseră apoi spre Vest. Ea nu greșește chiar
întru totul. Ar fi trebuit să o facem la vedere.
Gloria ridică din umeri.
— Greșește. Și nici măcar nu o mai interesează de oi și de tapu și de
toate astea. Lucrurile au mers după plan. Răul aparent s-a produs
demult, pământul nu mai era neatins. Și, dacă Tonga nu voia să ne
mai trimită lucrători< ei bine, atunci nici n-am fi avut oamenii
necesari pentru a mâna oile din tapu. Bunica Gwyn putea să-l
prindă în propria cursă. Dar ea nici nu a vrut asta. Nu voia să-l
prindă pe Tonga, ci pe mine!
2009
Gwyneira se întreba cum de totul o putuse lua într-atât de razna. O
iubea pe Gloria din inimă, și, totuși, nu făcea nimic altceva decât să
se certe cu ea. Dar pur și simplu nu suporta ura din ochii fetei – și
expresia supărată a feței, care-i amintea de fiul ei, Paul, tot mai mult
și mai des, pe măsură ce creștea. În trecut, lucrurile fuseseră altfel.
Pe atunci, văzuse des și expresia blajină a Maramei în trăsăturile
Gloriei.
În acea zi, Gwyneira nu rezistă să rămână în casă. La urma urmei,
acolo se închiseseră Gloria și Jack, fiecare în odaia lui. Și, mai mult,
Jack aducea jos o cutie după alta, toate pline cu hainele și obiectele
personale ale Charlottei McKenzie Greenwood. Asta îi amintea
Gwyneirei, cu durere, de vremea în care Jack și Charlotte fuseseră
fericiți aici, când râsetele umpluseră casa, precum și speranța unor
nepoți. Dar acum nu mai erau decât jale și necazuri. Gwyneira
mergea prin grajdurile și staulele pustiite. Oamenii plecaseră cu toții
la munte, mai rămăsese doar o mână de pakeha, care se adunase
rânjind în jurul lui Frank Wilkenson. Spre norocul ei, mai era și
Maaka. Administratorul înfruntase voința căpeteniei sale și apăruse,
ca de obicei, la muncă. Mai încercase o dată chiar și să-i schimbe
părerea Gwyneirei.
— Domnișoară Gwyn, vremea se arată deocamdată a fi bună. Dar
asta se poate schimba, abia e începutul lui octombrie, iar animalele
sunt proaspăt tunse, nu vor rezista nici două săptămâni unei
reveniri a iernii la munte. Lăsați-l pe Tonga să protesteze cât vrea, se
va calma el!
— Nu-i vorba de Tonga, repetă Gwyneira, e vorba de autoritatea
mea! Eu țin la promisiunile mele și aștept ca indicațiile să îmi fie
respectate întocmai. Așa că, Maaka, o iei acum din loc sau să-l rog
pe Wilkenson să conducă animalele?
Maaka plecă, ridicând din umeri. Gwyneira se simțea atât de
singură, cum nu mai fusese niciodată în viață. Se duse la cai și le
2010
aruncă niște fân. Hrănitul lor ar fi trebuit să îl preia Gloria, spera că
o și face. De la ultima lor ceartă, fata stătea îmbufnată în camera ei.
Îi păsa însă de cai.
Gwyneira o scărpină, pierdută în gânduri, pe Princess, iapa ponei
de călărie, sub părul de pe frunte. Cu ea începuse totul. Gwyneira se
blestema și acum că-i permisese Gloriei să se fotografieze pe ponei,
ca un bondar sălbatic. Era convinsă în continuare că asta îi făcuse
atenți pe Martyni de lipsa de educație a fetei, pe cale de a deveni
doamnă. Apoi, a doua greșeală< Gwyneira își amintea prea bine de
expresia Gloriei, atunci când întrebase de mânzul lui Princess. Jack
îi promisese calul. Cum de i-l putuse da ea lui Lilian? Și, în curând,
avea să se nască un nou mânz, de care Gloriei părea că nici nu-i
pasă.
Gwyneira mângâie calul.
— Poate că totul este numai din vina mea, suspină ea. A ta, în
niciun caz.
Nu avea de unde să știe că tocmai Princess avea să fie cauza
următorului scandal, peste numai câteva zile.

Bărbații se întorseseră și ploua din nou, deși era o vreme caldă, de

primăvară, dar la fel de enervantă. Lucrătorii de la fermă
rămăseseră în șoproane și jucau cărți. Jack continua să trieze hârtiile
Charlottei, dar Gloria bănuia că el trebuie să se simtă exact ca ea, cu
scrisorile lui de la Gallipoli. Nu puteau fi suportate toate dintr-
odată. Probabil că Jack își petrecea timpul în odăile Charlottei,
meditând în gol și fără să facă nimic.
Cât despre ea, Gloria încerca să se țină de o anumită rutină. Dacă ar
fi rămas doar înăuntru și ar fi umplut un bloc de desen după altul
cu imagini întunecate, ar fi înnebunit. Așa că dresa, conștiincioasă,
câinii și mergea cu Ceredwen la plimbare. În curând, Princess avea
să nască mânzul<
Gloria, care tocmai venise călare în curte, aruncă o privire spre
2011
staule. Iapa ponei se găsea printre caii Cob, într-un manej, al cărui
pământ, cândva plin de iarbă, se transformase demult într-o
mlaștină fără fund. Iepelor Cob nici că le păsa. Ele stăteau cu
stoicism și își țineau fundurile bine îmblănite în bătaia ploii și a
vântului. Din contră, Princess părea să fie nefericită. Gloria își dădu
seama că avea spatele cocoșat și că tremura.
Gloria se luă de primul lucrător la fermă care-i ieși în cale la
grajduri. Frank Wilkenson, aparent întorcându-se de la latrină spre
gașca lui din șopron, care juca cărți.
— Domnule Wilkenson, vreți să fiți atât de amabil să o aduceți pe
Princess înăuntru și să-i dați niște ovăz? Atunci am s-o și învelesc
imediat; calul îngheață.
Wilkenson rânji disprețuitor.
— Caii nu îngheață, domnișoară Gloria.
Accentuă cuvântul „domnișoară”, de parcă adresarea politicoasă nu
i s-ar fi cuvenit fetei. Și nu mai avem furaje, sunt raționalizate.
Gloria se strădui să se stăpânească.
— Caii dumneavoastră de la fermă și cei Welsh Cob nu îngheață.
Dar Princess are foarte mult pursânge în ea. Piele subțire, blană
mătăsoasă, abia dacă o poți apuca. Acești cai se umezesc, dacă
toarnă îndeajuns de mult. Deci, vă rog, luați calul înăuntru.
Wilkenson râse. Gloria își dădu speriată seama că era băut. Și
ceilalți bărbați, care între timp deveniseră atenți și care se uitau la ei
dinspre șopron, nu mai erau nici ei treji.
— Și dacă n-o fac, domnișoară Pocahontas? Cu ce mă aleg eu? Mai
apăreți o dată în fustița dumneavoastră din cânepă?
Întinse mâna spre părul ud al Gloriei și își înfășură o șuviță în jurul
degetelor.
Gloria își căută cuțitul, dar nu îl avea la ea. Tocmai în acea zi<
uitase să îl ia din buzunarul vechii jachete din piele și să-l pună în
mantaua de ploaie. În afară de asta, își mai și dăduse jos paltonul
ceruit, atunci când își dusese calul în grajd. Gloria se mustră pentru
2012
lipsa ei de precauție. Începuse să se simtă în nesiguranță. O
greșeală.
— Luați-vă mâinile de pe mine, domnule Wilkenson!
Vorbea pe atât de dur și de stăpânit pe cât putea, însă vocea-i
tremura.
— Ah, și dacă nu? O să mă blestemi, mică prințesă maori? Nu-mi
prea pasă.
Îi apucă brațele fulgerător.
— Hai, Pocahontas! Un sărut! Pentru asta am să-ți iau căluțul.
Gloria dădea din cap, încoace și încolo, și încerca să-l muște pe
bărbatul care acum o împingea, râzând, în jos, pe un balot de paie.
Nimue și câinii tineri lătrau, Ceredwen pășea neliniștită pe loc.
Bărbații din șopron urlau.
Dintr-odată, se deschise ușa. Jack McKenzie se afla în pragul ei,
ținând-o pe Princess de hățuri. Câteva fracțiuni de secundă se uită
la harababura din grajd, apoi ajunse din doi pași la Gloria, în timp
ce poneiul fugi hăbăuc afară. Jack îl trase pe Wilkenson spre el și nu
stătu mult pe gânduri. Croșeul lui de dreapta lovi în plin.
— Nu o să iei nimic, rosti el apoi. Ești concediat!
Wilkenson păru să se gândească dacă să lovească sau nu. Nu era
mai înalt decât Jack, doar cu vreo câteva kilograme mai greu era și,
fără îndoială, mai puternic. Însă, în cele din urmă i se păru totuși
prea mult să se bată cu fiul Gwyneirei. Se reținu și rânji.
— Cine zice că pisicuța asta mică nu a participat de bunăvoie?
întrebă el.
Fără să mai stea de vorbă, Jack îl lovi din nou. Atât de rapid și de
precis, încât îl surprinse și a doua oară pe Wilkenson. Gloria duse
instinctiv mâna la cuțitul destinat tăierii baloților de fân, care atârna
lângă ușa șopronului. Ochii îi străluceau ca ai unui nebun. Se
apropie de Wilkenson, care se aduna cu greu. Căzuse greșit. Părea
să se fi rănit la mâna dreaptă. Încerca să se ridice cu stânga.
— Hei, micuțo, putem discuta despre asta<
2013
Gloria părea să fie foarte departe. Pășea încet, cu lama ridicată, spre
bărbat, de parcă ar fi avut o misiune sfântă.
Jack îi văzu expresia din ochi. O știa. Cu această privire fanatică, și
totuși goală, săriseră bărbații din tranșee – fără niciun alt gând decât
să ucidă.
— Gloria< Gloria, gunoiul ăsta nu merită! Lasă cuțitul!
Gloria părea să nu-l audă, iar el trebuia să ia o decizie. Gloria știa să
arunce lama. Jack observase cum își antrenase această abilitate, în
copilărie, în joacă, și acum, în ultimele luni, mai puțin în joacă. Jack
se uitase la ea pe ascuns și părea să fie extrem de serioasă.
Trebuia să o oprească, dar nu voia să intervină brusc. Să nu fie, în
niciun caz, următorul bărbat care să o atace sau care să o atingă, fără
asentimentul ei. Jack se puse între Gloria și Frank Wilkenson.
— Gloria, n-o face. Nu toți sunt la fel. Sunt eu, Jack. Nu vrei să-mi
faci nimic.
Pentru o clipă, crezu că nu-l recunoaște, dar apoi, viața îi reapăru în
ochi.
— Jack, eu<
Gloria se lăsă plângând pe un balot de fân.
— Totul e în regulă.
Jack îi vorbea cu blândețe, dar încă nu îndrăznea să o atingă. În
schimb, i se adresă lui Wilkenson.
— Hai odată! Mișcă-ți curul și dispari de la ferma asta!
Wilkenson părea să nu fi înțeles întru totul pericolul. Se holba în
continuare furios la Jack.
— Dar un lucru trebuie să fie clar, McKenzie. Dacă plec, iau cel
puțin trei oameni cu mine<
Își îndreptă privirea spre Tailor și ceilalți amici de pahar.
Jack ridică din umeri.
— Adică nenorociții ăia din șopron? Nu trebuie să te obosești prea
mult. Și ăia sunt concediați. Nu-ți mai da silința, le-am auzit
încurajările. Prinși și condamnați. Și-acum, cară-te! Ajutați-vă
2014
conducătorul să se ridice, puneți-l pe cal și valea!
Jack așteptă până când oamenii se ridicară bombănind. Tailor îl
ajută pe Wilkenson să se ridice.
— Hai cu mine, trebuie să o prindem pe Princess, îi spuse Jack
Gloriei. A scăpat din nou.
Gloria tremură.
— Eu< eu trebuie să dau mai întâi șaua jos de pe Ceredwen, șopti
ea.
Mai întâi calul, apoi călărețul. Bunica Gwyn le băgase copiilor și
nepoților ei asta în cap, încă de când văzuseră lumina zilei. Nimeni
nu avea voie să se piardă cu firea, cât timp mai trebuia îngrijit un
cal.
Jack încuviință.
— Atunci, o iau eu pe Princess. Poți să rămâi singură?
Gloria strânse cuțitul și se uită la el cu o privire din care el nu știu ce
să înțeleagă. Apoi spuse:
— Am fost mereu singură<
Jack se luptă din nou cu dorința de a o lua în brațe. Copilul pierdut
– și femeia pângărită. Dar Gloria n-ar fi vrut-o. Jack nu știa ce
anume vedea ea în el, dar știa foarte bine că era încă departe de a
avea încredere în el.

2015
 9

— Ai fost curajos, zise ea mai târziu, când se întorceau împreună

spre casă.
Erau uzi până la piele și obosiți. Mai mult, Jack se simțea complet
epuizat după ce luase toți caii în grajd și îi hrănise, iar apoi se mai
ocupase și de oile rămase și de vite. Iar acum, trebuia să-i explice
mamei lui, cu blândețe, că tocmai dăduse afară și majoritatea
oamenilor rămași. Doar câțiva pakeha nu aparțineau de gașca lui
Wilkenson. Spera ca ei să apară la lucru a doua zi. Maaka era la
Christchurch. Oamenii lui Tonga boicotau Kirward Station. În plus,
turna cu găleata. Jack nici nu voia să se gândească la vijeliile din
Subalpi. Gloria mergea alături de el. Era liniștită și mai calmă decât
înainte de bătaie.
— Am fost la Gallipoli, îi aminti el cu un zâmbet ciudat. Suntem
eroi.
Gloria clătină din cap.
— Ți-am citit scrisorile.
Jack roși.
— Dar eu am crezut<
— Părinții mei mi le-au retrimis.
— Oh.
Jack nu-și mai amintea de fiecare cuvânt pe care îl scrisese, dar știa
că se va rușina pentru anumite pasaje. Avea copilul Gloria în fața
ochilor, atunci când le scrisese. Câteva dintre ideile lui, ea nu le-ar fi
înțeles pe atunci, ar fi sărit peste ele, ca aproape orice altă fată. Doar
Charlotte nu. Și nici femeia în care se transformase Gloria.
— Ultimele scrisori, nici nu le-am mai trimis, zise Jack.
Aproape că era ușurat din această cauză. Aceste ultime scrisori –
din spitalul din Alexandria și apoi din Anglia – erau cele mai
îngrozitoare. Pe atunci, fusese dărâmat și îi scrisese unei fete pe care
2016
și-o imagina mai degrabă moartă decât vie. Gloria dispăruse luni de
zile, la sfârșit, aproape un an.
— Nu? întrebă Gloria mirată.
Mai avea doar două scrisori nedeschise, a căror lectură o amânase,
după ce citise ultima relatare din Gallipoli. Însă ele îi săriseră în ochi
încă din prima zi, fiindcă scrisul de pe plic era un altul. Nu atât de
cursiv, mai degrabă stângaci. Și adresa era incompletă, lipsea codul
poștal. Acum o găsiseră cu ușurință cei din New York și fără aceste
indicații. Și numele agenției de concerte era scris corect.
Gloria credea că știe ce se întâmplase. Jack trebuie să fi pus pe
undeva scrisorile, iar o asistentă – sau acest Roly, care îl ajutase pe
Jack de atâtea ori – scrisese pe ele datele necesare și mai pusese și
timbru. Da, trebuie să fi fost Roly. Cu siguranță că mai făcuse
drumuri la poștă pentru Jack și reținuse numele agenției.
Dintr-odată, Gloria se grăbea foarte tare în camera ei. Trebuia să
citească aceste scrisori.

Dragă Gloria,
De fapt, este lipsit de sens să îți scriu, pentru că știu că nu vei primi
niciodată aceste scrisori. Dar mă agăț de speranță. Ai mai putea fi în viață și
poate că te gândești la mine. Oricum, știu că te-ai gândit la noi toți, chiar
dacă, probabil, cu furie. Între timp, sunt sigur că nu ai primit niciodată
scrisorile pe care ți le-am trimis în Anglia. Altminteri, m-ai fi chemat în
ajutor. Și eu< aș fi venit? Zac aici, Gloria, și mă întreb ce anume aș fi putut
face altfel. Ar fi putut Charlotte să salveze ceva? Te-ar fi salvat pe tine dacă
printr-o dragoste nu aș fi uitat-o pe cealaltă? Am vrut să cred că ești la fel de
fericită cum sunt și eu, și astfel te-am trădat. Apoi, după moartea Charlottei,
am fugit. De mine și de tine, într-un război străin. Am luptat și am ucis
oameni care nu au făcut nimic altceva decât să-și apere patria, iar eu mi-am
trădat-o pe a mea.

În timp ce scriu, aud strigătul muezinului, care cheamă la rugăciune. De

cinci ori pe zi. Ceilalți pacienți spun că îi înnebunește. Dar pentru oamenii

2017
de aici el face viața mai ușoară. Islamul înseamnă resemnare. Să accepți
ceva așa cum e, să accepți că Dumnezeu nu se ține de reguli<

Anglia – acum am ajuns, așadar, și aici, și mă gândesc la tine, Gloria. Tu ai

văzut cerul de aici, verdele câmpiilor, uriașii copaci pentru noi atât de
străini. Ei zic că aș avea ftizie, ceea ce nu trebuie să fie neapărat adevărat,
fiindcă unii medici se îndoiesc. Dar nici foarte greșit nu este, fiindcă, în
realitate, eu așa mă simt: dorința ca fizicul să-mi dispară, să dispară cu totul,
am sentimentul că ar fi mult mai ușor să mor decât să trăiesc mai departe.
Între timp, nu mă mai tem de nimic decât să mă întorc la Kirward Station,
la golul de după moartea Charlottei și de după dispariția ta.
De acum, ești de atâta timp plecată, Gloria, și, chiar dacă mama nu renunță
să mai spere în sosirea ta la Kirward Station, după cât își poate da un om
seama probabil că nu mai ești în viață. În orice caz, poliția din San
Francisco a încheiat căutările, iar toți detectivii pe care mama și George
Greenwood i-au angajat n-au nici cea mai mică pistă. Poate că e, așadar,
lipsit de sens, ba chiar o prostie să îți scriu această scrisoare; e ca și cum aș
vrea să îți ating spiritul. Doar gândul că Dumnezeu va duce în absurd ceea
ce își poate da un om seama îmi mai dă putere.

Gloria ținea aceste scrisori în poală și plângea. La fel de mult, cum

plânsese în acea noapte în brațele lui Sarah Bleachum, nu mai
plânsese. Jack îi scrisese în Anglia. Se gândise întotdeauna la ea. Și
el se rușina, la rândul lui. Poate< poate că făcuse lucruri mai
îngrozitoare decât ea.
Gloria nu mai știa ce face. Ca în transă își desprinse schițele din
blocul de desen și le puse în ultimul volum cu însemnările
Charlottei McKenzie despre mitologia Ngai Tahu. Înainte de
călătoria cu maori, citise toate textele Charlottei și ultimul carnet de
notițe se afla pe raftul cu cărți. Probabil că Jack îl căuta.

Gwyneira se plimba neliniștită prin salon, în sus și-n jos, ascultând

vântul și ploaia care lovea în ferestre. Vremea se însenina treptat.
Era în continuare frig și ploios și nici nu voia să se gândească cum e
2018
la munte. Firește că oile ar fi trebuit să se descurce acolo – furtuni
erau și vara. Dar atât de devreme și atât de repede după tunsoare –
Gwyneira își regreta demult decizia de a mâna oile sus. Acum însă
nu se mai putea schimba nimic. Într-un timp atât de scurt, nu mai
găsea în niciun caz oamenii potriviți pentru a aduce înapoi oile.
Frank Wilkenson fusese singurul care avea suficient de multă
experiență pentru a conduce mânatul oilor, în aceste circumstanțe.
Cu toate acestea, Gwyneira se blestema că nu-l dăduse pe acel om
de mai de mult timp afară. Jack avusese neîndoielnic dreptate să-l
concedieze pe loc, dar și ea însăși ar fi trebuit să observe mai din
timp că o chinuia pe Gloria. Dacă se gândea numai la întâmplarea
din șopron< nu o mai putea privi pe Gloria niciodată în față!
Gwyneira își turnă un pahar de whisky și recunoscu adevărul:
pierduse controlul. Nu mai știa ce se întâmplă la fermă, pe când, în
trecut, ar fi putut da informații despre orice mică rivalitate dintre
angajați; ar fi știut foarte bine cine era înclinat spre lăudăroșenie sau
spre băutură și cine avea nevoie de o supraveghere specială. Firește
că nu l-ar fi pierdut pe Tonga din priviri! Chiar și cu doar câțiva ani
în urmă, ar fi verificat imediat care bucată de pământ le era cu
adevărat sfântă maorilor. Nu i-ar fi dat lui Tonga atâtea hectare fără
a lupta. Dar acum lăsase totul în seama lui Maaka, ceea ce, în mod
evident, era prea mult pentru el. Maaka era un păstor bun, dar nu
era un conducător înnăscut. Și Jack<
Sunetul puternic al telefonului întrerupse gândurile tulburi ale
Gwyneirei. Centrala anunța o convorbire din Christchurch. La scurt
timp după aceea, Gwyneira auzi vocea lui George Greenwood.
— Domnișoară Gwyn? De fapt, voiam să vorbesc cu Jack, dar i-o
puteți spune dumneavoastră. Să țină pregătite acum, cu adevărat,
însemnările Charlottei. Expertul din Wellington vine peste două
săptămâni.
Vocea lui George părea a fi vioaie și veselă.
— Și ia ghiciți, domnișoară Gwyn, pe cine va aduce cu sine! N-am
2019
dat doi bani pe această secretomanie, dar soția mea și Elaine se joacă
de-a Mata Hari cu mare plăcere! În orice caz, Universitatea
Wellington îl trimite pe Ben Biller, iar Lilian îl va însoți. Băiatul nu
are nici cea mai vagă idee de complicațiile familiale. Lily îl duce de
nas exact la fel cum o face și Elaine cu Tim.
Dispoziția Gwyneirei se mai îmbunătăți.
— Vreți să spuneți că Lily vine aici? Cu ăla micu’< cum îl cheamă?
— Galahad, răspunse George. Un nume foarte ciudat. Celtic, nu? Ei,
fie cum o fi< da, vine. Și foarte probabil că și Elaine cu Tim al ei.
Kirward Station este, totuși, un loc mult mai bun pentru așa o
reîntâlnire decât mica mea casă. Pregătiți-vă, domnișoară Gwyn,
toate camerele vă vor fi pline!
Inima Gwyneirei începu să bată mai repede de bucurie. Toate
camerele pline! Un bebeluș, care să urle întruna, șicanele dintre
Elaine și Lilian< iar Lily reușise mereu să o facă chiar și pe Gloria
să râdă! Avea să fie minunat! Poate că trebuia să îi invite și pe
Ruben și pe Fleurette<
— Ah, da, vă mai transmit ceva și de la Maaka, acum cu un ton ce
suna mai degrabă a afaceri decât a bucurie. Ar trebui să îl trimiteți
cât mai repede posibil pe acel Wilkenson să adune oile.
Meteorologii și triburile maori de la munte prezic furtuni grele. O
revenire a iernii, în Alpi pare că pregătește ceva. Cum de ați trimis
însă deja de acum oile, domnișoară Gwyn? Atât de devreme<
Bucuria Gwyneirei se stinse aproape pe dată. O nouă revenire a
iernii< triburi maori, care coborau la câmpie, fiindcă tohunga lor se
temea de viscol<
Gwyneira își luă rămas bun de la George și mai bău un whisky.
Apoi, făcu ceea ce trebuia să facă.
Jack bătu la ușa camerei Gloriei. Nu găsise ultimul carnețel al
Charlottei și, de fapt, nu putea fi decât la Gloria. La urma urmei, ea
îl făcuse atent la una dintre însemnări. Deci, trebuie că ea citise
textul.
2020
Și poate că Gloria mai voia să stea puțin de vorbă cu el. Jack se
simțea singur, după discuția dezagreabilă cu mama lui. În orice caz,
Gwyneira se arătase îngăduitoare, ba chiar avusese și anumite
sentimente de vinovăție. Îi dăduse dreptate în privința lui
Wilkenson și promisese, oarecum, să vorbească despre asta și cu
Gloria. Dar discuția fusese, în mare, deprimantă. Gwyneira arăta
foarte bătrână și bolnavă – și complet depășită de noua situație. Jack
încercase să o asigure de ajutorul lui, dar nu prea știa cum anume să
i-l acorde. Pe vremuri, într-un asemenea caz, te-ai fi dus călare până
la Haldon, ai fi comandat în cârciumă o bere și ai fi strigat în gura
mare că la Kirward Station se caută păstori. De cele mai multe ori,
se adunau atunci câte unul sau doi aventurieri. Dar se mai făcea
asta azi? Și oare putea Jack să se convingă să o facă?
Gloria deschise ușa pe un sfert.
— Cred că asta cauți<
Îi dădu carnețelul prin ușa întredeschisă și încercă să nu se lase
văzută. Jack reuși să arunce o privire asupra chipului ei roșu. Să fi
plâns? Buclele ei dese erau zburlite în jurul capului, de parcă s-ar fi
tras de păr în loc să-l perie.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Jack.
Ea clătină din cap.
— Nimic. Eu< uite aici, caietul tău.
Gloria închise ușa, înainte ca el să apuce să o mai întrebe ceva. Jack
se retrase, clătinând din cap. Carnețelul din mâna lui părea să fie
mai gros decât celelalte și nu se închidea bine, de parcă cineva ar fi
băgat ceva printre pagini. Jack îl luă cu el în cameră și îl deschise
apoi, la lumina noii sale lămpi electrice. Ceea ce văzu îl făcu să
înghețe.

Un oraș întunecat, ridicându-se în fața unui cer fără stele. În abisul

dintre case râdea diavolul – și un vapor părăsea portul. Jack văzu
steagul cu un cap de mort, pe care-l ridicase, dar moartea era o fată
2021
dezbrăcată. Pe punte stătea un băiat și privea diavolul. Cu o
atitudine de luptător, sigur pe sine, în timp ce fetei de pe stindard îi
curgeau lacrimi din ochii morți.
Apoi, o fată în brațele unui bărbat – sau era mai degrabă diavolul
din imaginea de dinainte? Desenatoarea părea să nu se poată hotărî.
Bărbatul o ținea pe fată de parcă i-ar fi aparținut, dar ea nu-l privea.
Perechea era culcată pe puntea unui vapor, iar privirile fetei erau
îndreptate spre mare – sau spre o insulă aflată în depărtare. Nu se
împotrivea, dar era și foarte departe de a se bucura de apropierea
bărbatului. Jack roși atunci când îi văzu sexul supradimensionat,
care o împungea pe fata care nu participa, precum un cuțit.
Din nou un oraș. Dar altfel decât primul, de această dată case mici,
în locul celor mari, o mare de case. Acolo se afla o ceainărie sau așa
ceva. Semăna mai degrabă cu stabilimentele din Arabia, decât cu
cafenelele sau cârciumile europene. Bărbatul bea cu diavolul. Și,
între ei, aranjată precum un pește pe un platou, se afla fata. Alături,
erau pregătite câteva cuțite. Diavolul – putea fi cu ușurință
recunoscut – îi dădea omului din fața sa bani. Fata nu era goală de
această dată, dar rochița scurtă, de curviștină, o făcea să pară și mai
neajutorată. Expresia ei arăta că nu înțelege ce se întâmplă, că se
teme.
Mai departe, imaginile redau numai și numai groază. Jack o văzu pe
fată legată cu lanțuri în iad, împresurată de draci care dansau, care
o posedau mereu într-alt fel. Pe alocuri, chipul lui Jack se înroșea;
din când în când, imaginile înfățișau detalii înfiorătoare. Deseori,
erau surprinse fragmente, însă ele erau apoi acoperite cu cărbune
negru, în accese de furie oarbă – imaginea inițială nu mai putea fi
recunoscută decât vag.
În cele din urmă, după o serie nesfârșită de imagini terifiante, fata se
găsea pe o plajă. Dormea, oceanul se afla între ea și diavol, dar de
cealaltă parte a plajei așteptau noi bestii. Următoarele desene
înfățișau o odisee prin iad. Jack se sperie atunci când văzu capul ras
2022
al fetei, care, de la o imagine la alta, se asemăna tot mai mult cu un
cap de mort. În ultimele desene nu se mai putea recunoaște nimic
din trăsăturile fetei; erau doar oase și orbite goale. Fata,
reprezentată ca un schelet, purta un costum închis la culoare și o
bluză deschisă, cu gât înalt. În cele din urmă, se urca pe vapor și se
uita din nou spre insula ce putea fi bănuită încă din primul desen.
Gloria îl luase pe Jack în călătoria ei.

— Ești nebună!
Vocea Gloriei răsuna strident prin întreg salonul, atunci când Jack
coborî în dimineața următoare.
Fata o înfrunta pe Gwyneira – una dintre certurile neplăcute și mult
prea emoționale dintre bunică și strănepoată, pe care Jack nu le prea
putea suporta în acea zi. Însă Gwyneira nu-i răspunse cu aceeași
monedă, ca de obicei. Lăsă ieșirea Gloriei să ricoșeze, fiind liniștită –
sau, mai degrabă, ținându-se sub control. Jack observă uimit că
purta îmbrăcăminte de călărie, iar de umeri îi atârnau coburii.
— Vrea să meargă la munte! strigă Gloria, atunci când îl văzu pe
Jack coborând treptele.
Era atât de furioasă, încât nici nu se mai gândi la desene. Nici ochii
lui înroșiți de nesomn nu-i mai observă.
— Maică-ta vrea să plece la munte, să aducă oile înapoi.
Gwyneira îi privi pe amândoi, maiestuoasă.
— Nu mă prezenta ca pe o nebună, Gloria, zise ea liniștită. Am fost
călare la munte de mai multe ori decât puteți voi doi să numărați.
Știu exact ce fac.
— Vrei să mergi singură? întrebă Jack, uimit. Vrei să mergi singură
în Subalpi și să aduni zece mii de oi?
— Cei trei păstori pakeha rămași vin cu mine, iar astă-noapte am fost
la Marama<
— Ce tot spui? Ai fost azi-noapte călare la O’Keefe Station și ai
vorbit cu Marama?
2023
Lui Jack nu-i venea a crede.
Gwyneira îl străfulgeră.
— Ai avut multe probleme de când te-ai întors din război, Jack,
până acum însă auzul mi-a părut a fi intact. Dar bine, fie, repet: am
vorbit cu Marama și îi trimite pe cei trei fii ai ei. Nu o interesează ce
spune Tonga. Foarte posibil să li se mai alăture și alții, le-am oferit
tarif dublu. Și acum, plec călare. O iau pe Ceredwen, Gloria, dacă
ești de acord. Ea este cea mai potrivită.
Jack era în continuare ca în transă.
— Are dreptate, ești nebună<
Nu mai vorbise niciodată astfel cu mama lui, însă intenția
Gwyneirei i se părea total greșită.
— Ai peste optzeci de ani. Nu mai poți conduce mânatul
animalelor!
— Pot ceea ce trebuie. Am făcut o greșeală, acum o voi îndrepta.
Trebuie să aduc animalele jos, s-a anunțat viscol. Și pentru că în rest
nimeni nu vrea și nu e capabil<
— Mamă, încetează, mă duc eu!
Jack își îndreptă spatele. Cu o clipă mai înainte se simțise încă obosit
și descurajat, dar Gwyneira avea dreptate: faci tot ceea ce trebuie să
faci, iar el nu putea lăsa munca de o viață a părinților săi – și
moștenirea Gloriei – să dispară în viscol.
— Vin și eu! zise Gloria fără să ezite. Dacă avem câinii alături,
reușim să facem fiecare dintre noi treaba a trei bărbați, iar oile se vor
îmbulzi, de-a dreptul, să vină acasă.
Jack știa că lucrurile nu stăteau așa. Pe vreme proastă, animalele
erau dezorientate și puteau fi mânate mult mai greu decât de obicei.
Gloria însă avea să observe asta, în curând, și singură.
— Ai pus să fie înșeuați caii de povară? își întrebă el mama. Și
acum, te rog, nu te certa cu mine, lucrurile sunt limpezi. Noi
plecăm, tu pregătești aici totul. Caută în Haldon pe cineva care să te
ajute – asta ar trebui să se poată organiza prin telefon. Și vezi să
2024
comanzi ovăz și grâne, oile trebuie să prindă din nou puteri după
drumul prin furtună. Le vom mâna în șoproanele unde le-am tuns
și în vechile grajduri de vite. Trebuie să le adăpostim de ploaie. Și
apoi< Dar asta o putem discuta și mai târziu. Uită-te prin coburi,
Gloria. Mamă, spune-i de ce are nevoie. Mult whisky, în orice caz,
va fi frig. Bărbații vor trebui să se încălzească din interior. Mă duc în
grajd să văd de oameni.
De când fusese rănit, Jack nu mai scosese atât de multe cuvinte
deodată, mai ales pe acest ton. Caporalul McKenzie murise la
Gallipoli. Jack McKenzie părea să se fi reîntors brusc. Stăpânul de la
Kirward Station.

2025
 10

În fața grajdurilor așteptau fiii Maramei, frații vitregi ai Kurei-maro-

tini. Cel mai tânăr avea abia cincisprezece ani și era foarte
nerăbdător să înceapă aventura. Li se mai alăturaseră și alți doi
păstori maori, ambii bărbați experimentați, cu multă mana, care
îndrăzniseră să-l înfrunte pe Tonga. Un al treilea îl făcu pe Jack să
își încrețească, mirat, fruntea: Wiremu.
— Ai mai lucrat vreodată cu oile? întrebă Jack prost dispus.
Nu-i venea în minte niciun motiv să îl refuze pe fiul lui Tonga, dar
nici nu știa cum avea să reacționeze Gloria, văzându-l.
Wiremu clătină din cap.
— Doar în copilărie, apoi am fost trimis la oraș. Dar știu să călăresc.
Și mă gândesc că aveți nevoie de orice om disponibil.
Își plecă fruntea.
— Cred că-i sunt dator Gloriei.
Jack ridică din umeri.
— Atunci să o lăsăm pe Gloria să hotărască. Oameni buni, știți că va
fi un drum dur și plin de primejdii. Ar trebui să plecăm cât mai
repede, vremea va deveni mai degrabă proastă decât bună, dacă e
să ne luăm după atenționări. Deci, veniți să vă dăm cai.
În grajd, Jack îi întâlni pe cei trei pakeha rămași, cu toții oameni tineri
și neșcoliți, care nu știau nimic, în afara a trei fluierături pentru
câini. Suspină. Nu mai plecase niciodată să mâne animalele cu un
grup atât de pestriț – și nu mai fusese, totodată, un drum atât de
periculos. Ezita să-l ia pe micul Tane. Dar Wiremu avea dreptate:
aveau nevoie de toți oamenii disponibili.
Gloria purta o bentiță lată, maori, pe sub glugă, pentru a-și îmblânzi
părul. O găsise în cel mai îndepărtat colț al dulapului și nu avusese
timp să se gândească la modă. Spera, de asemenea, ca țesătura să-i
mai țină și cald la urechi, atunci când avea să înceapă cu adevărat
2026
vijelia.
Când plecară, în cele din urmă, turna cu găleata; erau unsprezece
călăreți și cinci cai de povară. Ziua era mai mult decât neplăcută;
părea că nu se va lumina de-a binelea. Jack era de părere că
vinovate erau aglomerările de nori de deasupra Alpilor, care făceau
ca lumina să fie difuză. Munții, o priveliște înălțătoare pe fundalul
câmpiilor, păreau a fi, în acea dimineață, doar niște umbre
amenințătoare, ale căror contururi puteau fi doar bănuite îndărătul
perdelei de ploaie. Pe drumurile comerciale, în cea mai mare parte a
lor neasfaltate, te cufundai deja de săptămâni în mlaștini și nu
puteai spera să înaintezi repede. Primele fire de iarbă, de un verde
delicat, pe care primăvara le trezise, fuseseră strivite fără milă de
ploaie și de vânt. Jack spera ca măcar să nu fie și grindină.
Abia către prânz ajunseră pe drumuri mai solide. Pe aici se călărea
rar și nu se mergea deloc cu mașina; în consecință, pământul se
întărise și puteai lăsa caii să meargă la trap și la galop. Jack impuse
un ritm alert, dar încercă, în același timp, să nu solicite caii mai mult
decât era nevoie. Pauzele erau oricum scurte, pe timp de ploaie nu
voia nimeni să poposească fără un adăpost. Spre seară, dădură de
turma de berbeci tineri pe care Gloria o gonise de atâtea ori de pe
pământul sacru al lui Tonga. De bună seamă că erau pe drum spre
casă.
— Tipi deștepți! îi lăudă Jack. Pe ăștia-i luăm cu noi. În seara asta,
vom înnopta în cabana de pază de la Gabler’s Creek. Acolo pot să și
pască. Mâine, Tane îi va duce acasă.
Fiul cel mic al Maramei părea să ezite între dorința de a continua
aventura și mândria de a avea voie să mâne de unul singur o turmă
de oi. Avea un câine ciobănesc, pe care știa foarte bine să-l
folosească. Jack era convins că avea să ajungă cu bine acasă. O grijă
mai puțin – responsabilitatea, pe care și-o luase pentru Tane, îl
împovăra.
Când plecară mai departe, își aduse calul lângă cel al Gloriei. O
2027
văzuse tresărind atunci când amintise de cabană.
— Putem pune un cort pentru tine, spuse el. Sau te culci în grajd,
dar acolo nu-mi place să te las singură<
— Și în cort aș fi singură, răspunse Gloria.
— Dar între cortul tău și cabană ar fi al meu, zise Jack.
Îi căută privirea, însă ea nu i se uită în ochi.
De fapt îi era groază să mai pună acum, în ploaie, corturi, dar pe de
altă parte se temea de adăpostul comun în cabană, la fel ca și Gloria.
— Atunci, ai putea<
Gloria își ținea capul plecat și vorbea foarte încet.
— Atunci, ai putea să dormi și tu în grajd.
În cabană ar fi fost mai plăcut. Pe vremea în care James McKenzie
fura animalele, baronii oilor construiseră astfel de colibe peste tot
prin munți. Pe timp de vară, erau populate. Clădiri mici, cu un loc
pentru foc și alcovuri. Oamenii făcuseră foc în șemineu și îi oferiseră
Gloriei, de îndată, unul dintre paturi.
— Domnișoara Gloria ar dori mai degrabă să doarmă în grajd,
refuză Jack, dar, mai întâi, vă rog să faceți un foc în șemineu, ca să
se poată încălzi. Cine gătește?
Wiremu propuse ca bărbații să doarmă în grajd. Ceilalți acceptară,
fără să vrea cu adevărat, însă Gloria clătină din cap.
— Atunci nu vom mai avea loc pentru cai, spuse ea. Și nu vreau să
fiu tratată preferențial. E destul loc aici pentru toți. Dacă nu vreau
să împart adăpostul comun, asta e treaba mea.
În cele din urmă, Gloria se strecură în sacul ei de dormit și se
ghemui în paie lângă Ceredwen, care îi ținea îndeajuns de cald.
Nimue și alți doi pui se lipiră de ea și ar fi avut grijă să-i ofere și mai
multă căldură, dacă nu ar fi fost atât de uzi. Jack dădu o comandă și
îi trimise într-un colț al grajdului.
— Noi îi ținem pe ăștia aici, nu? întrebă Gloria uitându-se spre
câinii mici.
Urmărea timidă și temătoare cum Jack își desfăcea sacul de dormit,
2028
în celălalt colț al grajdului, chiar lângă ușa de legătură dintre cabană
și șopron.
Jack zâmbi.
— Da, cred că pe ăștia îi ținem aici.
Era fericit de acel „noi” și răsuflă ușurat atunci când auzi, imediat
după aceea, respirația liniștită a Gloriei. O ascultase și pe vremuri,
când era doar un copil. Pe atunci, ea se strecura des la el în pat și îi
povestea despre visele sale, mai ales când avea coșmaruri. Uneori îl
enerva.
În acea noapte, Jack era fericit că ea nu voia să vorbească – nu încă.

A doua zi, se însenină brusc și, spre prânz, întâlniră următoarele oi.
Adunarea lor nu fu o problemă. Maori aprinseseră un foc și fripseră
pești proaspăt prinși. Mânatul animalelor aproape că începea să le
facă plăcere. Dar apoi, se puse din nou să plouă și, în cele din urmă,
începu vijelia. Acum urcau mai repede, iar spre seară ajunseră în
valea în care oamenii de la Kirward Station își făceau tabăra în mod
tradițional. Gloria o știa și din călătoria cu maorii. Era un cazan
acoperit de iarbă, mărginit în două părți de stânci înalte, ceea ce îi
ajuta să țină oile laolaltă. De aici aveau să pornească a doua zi,
pentru a căuta și a strânge animalele.
În mod normal, stâncile ofereau protecție împotriva vântului, dar de
această dată rafalele păreau a fi de neoprit. Deși după-amiaza târziu
era deja aproape întuneric și ploaia se transformă în fulgi de
zăpadă, bărbații începură să ridice tabăra. Câte doi dintre ei se
luptau cu un cort. Era, într-adevăr, o luptă, fiindcă vântul se
transformase în furtună, care le biciuia, cu fulgii, fețele, și le
smulgea foile de cort din mâini, ori de câte ori încercau să descarce
animalele de povară. Lui Jack îi era greu să respire. Aerul înghețat îi
ardea plămânii. În afară de asta, era transpirat sub îmbrăcămintea
groasă, după ce reușise, în sfârșit, să desfacă de la șa barele de cort.
Caii stăteau nemișcați, cu crupele îndreptate în direcția vântului.
2029
Oile se înghesuiau tremurând, unele într-altele.
— Două oi gestante fată, anunță Wiremu.
El împărțea același cort cu fiul cel mare al Maramei și se descurca
relativ bine cu ridicarea lui. Însă în ceea ce privea nașterea mieilor,
asta era prea mult pentru el.
Jack își croi drum prin vijelie spre primul animal, unul dintre maorii
experimentați se ocupă de celălalt. Spre norocul lor, ambele nașteri
se derulară fără complicații. Trebuiră să-i ajute doar unui miel.
— Lasă-mă pe mine! se rugă Gloria. Am mâini mai subțiri<
Jack tuși.
— Dar nu ai mai făcut-o de ani de zile! urlă el împotriva viscolului.
— Nici tu, răspunse Gloria.
Apoi își vârî iscusit mâna dreaptă în vaginul animalului, pipăi după
mielul care se încurcase acolo și îi aduse piciorul din față, răsucit, în
poziția corectă. El alunecă în viață împreună cu o ultimă rămășiță
de lichid amniotic.
— Le iau la noi înăuntru, domnu’ Jack! zise bătrânul maori și
împinse animalele, care protestau ușor, în cortul lui, scăpându-le de
vânt.
Jack se clătină spre haosul de foi de cort și bare, din care consta
până acum cortul lui. Nimeni nu se gândise să îl construiască în
timp ce el se ocupase de oi. Ar fi trebuit să dea acest ordin. Dar
acum, oamenii lui se aflau deja în propriile adăposturi. Toți, în afară
de Gloria< Ea puse mâna, tăcută, voind să ajute, dar vântul îi
smulgea mereu foaia și corzile din mână. Jack ținea barele, gâfâind,
în timp ce Gloria le fixa. Când cortul fu, în sfârșit, montat, el se lăsă
să cadă în șezut, tremurând. Gloria târî sacii de dormit înăuntru și
se așeză, extenuată, într-un colț. În acel moment însă, Jack își aminti
că și cortul ei zăcea în zăpadă, un pachet de foi și de bare.
— Nu mai pot monta acum încă unul, șopti Jack. Trebuie să-i rugăm
pe câțiva dintre oameni să<
Lucrătorii se târâseră de multă vreme în corturi, iar din două
2030
adăposturi se auzea behăitul oilor gestante. Maorii răbdători se pare
că le împărțiseră între ei. Dar cu siguranță că nimeni nu mai ieșea de
bunăvoie în viscol, pentru a-i monta Gloriei cortul. Fata se uită
panicată la spațiul îngust, care fusese ocupat pe jumătate de
culcușul provizoriu al lui Jack. Nu era corect. Îi promisese<
Abia atunci îi auzi respirația șuierătoare.
Jack era întins pe pătura lui, cu ochii închiși, încercând să respire
mai liniștit, însă atunci când aerul începuse să se mai încălzească,
avu de luptat cu tusea.
— Îmi pare rău, Glory. Poate< poate mai târziu, dar<
Gloria îngenunche lângă el atunci când începu să tușească.
— Așteaptă, zise ea și cotrobăi în coburi.
Bunica Gwyn le dăduse medicamente și ea însăși pusese ce mai
lipsea.
— Ceai< Ulei din arbore de ceai? încercă Jack să glumească palid. Îl
dădeau australienilor< în cutii din metal<
— E de ajutor împotriva bătăturilor de la picioare, rosti Gloria.
— Cu ele nu prea ne-am luptat.
Jack tuși din nou.
Gloria scoase o sticluță de sirop Rongoa.
— Ia o gură.
Îi puse sticla la gură, atunci când văzu că nu reacționează.
— Ai febră, spuse ea îngrijorată.
— Doar vântul, șopti Jack.
Gloria văzu că tremură. Îi căută sacul de dormit și-l deschise. Jack
abia reuși să intre în el. Gloria îl ajută să închidă sacul la loc, însă
observă îngrijorată că nici asta nu-l ajută să se încălzească.
— Să mă uit dacă nu cumva ceilalți fierb ceai? întrebă ea. Nu voia să
meargă la celelalte corturi, și, în afară de asta, mai vuia și furtuna.
Dar își făcea griji din cauza lui Jack.
— Glory, eu< eu nu-ți fac nimic, asta o știi. Fă-ți patul și încearcă să
dormi.
2031
Gloria rămase nedumerită.
— Și tu?
— O să dorm și eu, răspunse Jack.
— Trebuie să te dezbraci de lucrurile ude.
Când se prăbușise în cort, Jack își scosese doar mantaua de ploaie,
udă leoarcă. Cămașa lui umedă și pantalonii de călărie urmau să se
usuce de la sine. Dar astfel nu avea să se încălzească niciodată.
O privi sceptic.
— Nu mă deranjează, zise ea încet. Știu că nu-mi faci nimic.
Întoarsă cu fața de la culcușul său, scoase din coburii lui o cămașă
uscată din flanel și niște blugi. Jack se descotorosi de hainele sale
ude. Tremura aproape prea tare pentru a le îmbrăca pe cele uscate.
Efortul îl făcu să tușească din nou.
Gloria ședea îngrijorată în colțul ei și-l privea.
— Ești bolnav<
Jack scutură din cap.
— Du-te la culcare, Gloria.
Fata stinse felinarul care luminase, cât de cât, cortul. Jack zăcea în
întuneric, încercând să se încălzească, și asculta respirația ei. Gloria
zăcea încordată și o asculta pe a lui. Părură să treacă ore întregi și
Jack continua să gâfâie, tremurând mai departe. În cele din urmă,
Gloria se ridică și se apropie de el.
— Ai febră, spuse ea. Și frisoane.
El nu-i răspunse, dar corpul lui care tremura din fiecare mușchi
vorbea de la sine. Gloria se luptă cu ea însăși. Fără o sursă de
căldură, nu avea să adoarmă, iar în dimineața următoare avea să fie
și mai rău. Se gândi la scrisoarea lui din sanatoriu. Plămânul său nu
era în regulă. Putea să moară<
— N-ai să mă atingi, da? întrebă ea încet. Să nu care cumva să mă
atingi<
Apoi, îi desfăcu sacul de dormit cu degete tremurânde și se strecură
înăuntru. Îi simți corpul slab lângă al ei și se lipi de el, pentru a-i da
2032
căldură. Capul lui Jack îi căzu pe umăr, și în cele din urmă, adormi.
Gloria voi să rămână trează, să nu piardă, în niciun caz, controlul,
dar, în cele din urmă, efortul zilei îi ceru și ei tributul. Când se trezi,
era ghemuită, așa cum dormea mereu. Jack își pusese un braț în
jurul ei.
Gloria dădu să se elibereze, cuprinsă de panică, dar observă că el
dormea în continuare. Și nu o atinsese. Mâna îi era deschisă, iar
brațul forma un fel de cuib protector. De cealaltă parte a ei era
Nimue, lângă el, Tuesday. Gloriei aproape că îi veni să râdă. În cele
din urmă, se desprinse din îmbrățișarea lui Jack – i-ar fi fost penibil
dacă el se trezea în acest timp. Dar, chiar atunci, el deschise ochii.
— Gloria<
Gloria înlemni. Nimeni nu-i mai rostise vreodată numele atât de
blând. Înghiți în sec și tuși.
— Bună dimineața. Cum îți merge?
Jack ținu să o asigure că îi merge bine, dar nu era adevărat. Îl durea
capul și se lupta din nou cu tusea.
Gloria îi puse, prudent, mâna pe frunte.
— Trebuie să rămâi culcat.
Jack scutură din cap.
— Acolo, afară, așteaptă câteva mii de oi, zise el, aparent vesel. Și
pare să nu mai ningă.
Ceea ce era, într-adevăr, așa, dar cerul era cenușiu și acoperit, iar
zăpada din ziua precedentă se așternuse pe alocuri. Gloriei îi era
deja groază la gândul de a ieși călare pe așa o vreme. Jack avea
impresia că aburul i se așază ca un film pe plămâni.
La corturile păstorilor pakeha ardeau deja focuri.
— Trebuie să avem grijă să primim ceai fierbinte. Și apoi, să plecăm
cât mai repede.
Jack încercă să se ridice, dar îl apucă amețeala numai când se sculă
în capul oaselor. Se prăbuși înapoi în culcușul lui, respirând greoi.
Gloria îl acoperi cu încă o pătură.
2033
— Vei rămâne aici, hotărî ea. Rezolv eu cu oile.
— Și bărbații? întrebă Jack încet.
Gloria dădu din cap hotărâtă.
— Și cu bărbații!
Fără să mai aștepte ca el să o contrazică, ea îmbrăcă încă un pulover
și o manta de ploaie și părăsi cortul.
— Totul e în regulă? O noapte liniștită?
Vocea Gloriei suna înviorător și foarte stăpână pe sine. Când îi era
frică, știa foarte bine să o ascundă, însă priveliștea taberei îi dădea
curaj. Bărbații ședeau înghețați înaintea corturilor lor – cu siguranță
că nimănui de aici nu-i umbla gândul să se dea la o fată. Oile și caii
pășteau în jurul taberei, păziți de câinii tineri și de ciobăneștii
bărbaților.
Paora, cel mai vârstnic dintre maori, îi făcu Gloriei un semn din cap.
— Toți mieii sunt în viață. Alte două oi au fătat noaptea asta. Un
miel a murit, ceilalți sunt bine. I-am luat și pe ei în cort. A fost cam
aglomerat.
Gloria așteptă ca vreunul dintre ei să facă vreo aluzie la ea și la Jack,
dar cei de teapa lui Frank Wilkenson și Bob Tailor părăsiseră,
Doamne ajută, ferma. Ceea ce îi dădu Gloriei curaj pentru explicația
ce urma să vină.
— Vom bea ceai și apoi vom pleca să prindem cât mai multe
animale posibil. Dar domnul Jack e bolnav. El trebuie să rămână în
cort. Wiremu, tu te vei ocupa de el<
Wiremu îi aruncă Gloriei o privire chinuită.
— Nu sunt medic, eu<
— Ai studiat câteva semestre și ai ajutat-o pe Rongo Rongo, în
fiecare vară – ea mi-a povestit-o. Și ne putem lipsi de tine la mânatul
animalelor.
Gloria înlătură orice altă discuție, întorcându-se spre ceilalți bărbați.
— Paora și Hori, voi veți face echipă cu Willings și Carter și veți
merge călare în locurile în care oile se adună de obicei. Anaru pleacă
2034
alături de Beales< ai mai fost vreodată la mânatul animalelor,
Anaru? Nu? Dar bineînțeles că ai fost în călătoria cu tribul, ar trebui
să cunoști regiunea. Paora îți va spune unde sunt cele mai bune
șanse să găsești turme mai mari. Rihari vine cu mine.
Rihari, fiul mijlociu al Maramei, era un călăreț bun și știa, la fel de
bine, să citească urmele. În afară de asta, mai avea o corcitură, care
se dovedise excelent și la vânătoare.
— Noi căutăm mai sus în munți după animale rătăcite. Kuri și
Nimue ar trebui să le simtă. Paora și Hori – voi aveți câinii voștri.
Anaru, Willings, Carter și Beales își iau fiecare câte unul dintre
câinii de vânătoare. E ușor de lucrat cu ei, iar voi știți fluierele
obișnuite de semnal.
Pentru a fi sigură că așa și stau lucrurile, Gloria le demonstră, pe
scurt, cele mai importante fluierături, mândră că fiecare pui
reacționează perfect la ele. Câinii maorilor ascultau, din când în
când, de comenzi în limba stăpânilor lor, iar Gloria își aducea
aminte că bunicul James își dirijase mereu câini ciobănești în galeză.
Gwyneira insistase însă de la început să dreseze câinii tineri după
un sistem standardizat. Gloriei i se păruse mereu restrictiv și
plicticos, dar acum înțelegea sensul. Câinii ciobănești de la Kirward
Station lucrau cu oricine îi comanda; fuseseră învățați să se
acomodeze imediat și să se facă pe dată utili.
Jack dădu din cap în semn de mulțumire atunci când Gloria apăru
în cort cu o cană de ceai.
— Exact așa aș fi făcut-o și eu, Glory, rosti el cu blândețe. Dar nu te-
aș fi trimis singură în munți. Ești sigură<?
Își încălzi mâinile pe vasul fierbinte din lut.
Gloria îl privi plictisită.
— Jos nu folosesc la nimic. Nici Rihari și nici eu nu cunoaștem văile
prin care se găsesc de obicei turmele. Am putea cel mult să întărim
alte echipe, dar ei ar trebui să se descurce și fără noi. Dacă vom urca
sus, în păsuri, am putea salva zeci de oi.
2035
— Fii atentă!
Jack îi atinse mâna cu degetele.
Gloria zâmbi.
— Și tu să fii cuminte și să asculți de Wiremu, da? Nu recunoaște,
dar Rongo spune că ar putea fi un tohunga. E doar amărât că nu a
reușit să studieze la universitatea pakeha. Face pe vânătorul și pune
capcane, în loc să facă ceea ce vrea cu adevărat, și știe să facă.
— Nu prea sună de parcă l-ai urî, spune Jack pe jumătate serios, pe
jumătate șicanând-o.
Gloria ridică din umeri.
— Dacă i-aș urî pe toți lașii de pe lumea asta<
Apoi ieși.

Jack rămase culcat, simțind când mândrie, când teamă pentru

Gloria. Păsurile montane erau periculoase, la o venire bruscă a
iernii. Dar apoi veni Wiremu la el, iar Jack abia dacă mai avu
răgazul necesar pentru a se îngrijora. Tânărul maori făcu un foc în
fața cortului, încălzi pietre și le puse în jurul lui Jack, pentru a-l
încălzi. După o vreme, era lac de sudoare. Wiremu îi puse comprese
cu ierburi pe piept și-l făcu să le inhaleze vaporii.
— Plămânul tău e rănit, spuse el, după o scurtă inspecție a
cicatricilor. O bună parte a țesutului pulmonar e distrusă, e un
miracol că ai supraviețuit. Plămânul drept trebuie să fie cicatrizat.
Organul respectiv nu mai poate acumula la fel de mult oxigen ca de
obicei, de aceea obosești repede și nu ai putere.
Lui Jack i se părea că ierburile îi ardeau plămânul.
— Și asta înseamnă<? gâfâi el. Să rămân mai bine în casă, ca< ca o
fată?
Wiremu rânji.
— Fetele Wardenilor nu prea sunt înclinate să stea în casă, spuse el.
Și nici pentru tine nu e bine. Lucrul obișnuit de la fermă nu
constituie o problemă, dar ar trebui să eviți un efort fizic intens pe o
2036
vreme ca ieri. Și trebuie să mănânci mai mult. Ești prea slab.
Wiremu îi turnă ceai și siropul de Rongoa al Gloriei.
— E foarte bun. Dar nimeni din cei care văd numai vrăjitorii în jurul
lui nu crede. Înainte ca Rongo să culeagă florile, face mai întâi trei
dansuri<
Vocea lui Wiremu părea a fi disprețuitoare. El renunțase la
medicina maori, doar pentru a-și da seama că medicina pakeha nu-l
voia.
— Îi arată astfel plantei că o apreciază, observă Jack. Ce e atât de rău
în asta? Mulți pakeha rostesc o rugăciune, înainte de a mânca. La
internat a trebuit să faci și tu asta.
Wiremu rânji din nou.
— Vrăjitorie pakeha.
— Wiremu< ce a spus Gloria? întrebă Jack direct. Atunci în marae.
Lui Tonga. Am văzut de departe că i-a trântit niște vorbe în față, dar
nu am putut auzi ce anume.
Wiremu roși.
— A fost pepeha ei, prezentarea persoanei în cadrul tribului. Știi
despre ce e vorba?
Jack ridică din umeri.
— Doar puțin. Cam așa „Zi, eu sunt Jack, mama mea a venit cu
Dublin la Aotearoa<”
— În general, mai întâi se numește piroga în care au venit străbunii
tatălui, îl corectă Wiremu. Dar asta nu e atât de important, mai
importantă e semnificația. Prin pepeha ne amintim de trecutul
nostru, pentru că el ne determină viitorul. I nga wa o mua, înțelegi?
Jack suspină.
— Cuvintele. Dar pentru a înțelege principiul, probabil că trebuie să
fi venit cu prima pirogă la Aotearoa. Și ce-a fost atât de înfricoșător
la vapoarele cu care familiile Warden și Martyn au venit aici?
Wiremu îi redă apoi spusele Gloriei.

2037
 11

Gloria călărea prin aburi și spera ca fie să se ridice ceața, fie ca

drumul pieptiș din munți să o scoată vreodată deasupra ei. Se
întreba cum de Rihari, care mergea înaintea sa, putea găsi cu atâta
siguranță drumul – și, cu atât mai mult, cum de câinii Kuri și
Nimue puteau descoperi, mereu încântați și lătrând, oi, pe care să le
adune. Între timp, aveau o turmă de aproape cincizeci de animale,
în marea lor parte berbeci tineri, care erau ținuți deseori, de Nimue,
împotriva voinței lor, în turmă. Cu toții plecaseră fie singuri, fie în
mici grupuri. Rebelii și obstrucționista, își zise Gloria și izbucni în râs.
Rihari mergea în fața ei în tăcere. Era liniștitor faptul că el părea să
știe drumul.
Când lăsară bancul de ceață în urmă, înaintea Gloriei se deschise o
priveliște copleșitoare. Era de parcă vârfurile înzăpezite ale
munților ar fi plutit peste nori. Vârful lui Aoraki le trimitea salutul
său, iar caii păreau să calce pe punți ale zânelor, între văi și hăuri.
Din când în când, munții erau aidoma unor dune, curbați, pentru a
se rupe apoi, dintr-odată, duri, de parcă ar fi fost tăiați cu vreun
cuțit dințat.
— Crezi că mai putem găsi oi aici? întrebă Gloria.
Nu se mai putea sătura de frumusețea munților, dar știa foarte bine
că îi așteaptă un coborâș lung – cu, probabil, foarte multe ocolișuri,
pentru a mai căuta și alte animale rătăcite.
Rihari clătină din cap.
— Am urcat aici doar fiindcă am vrut să văd cum e vremea, zise el,
iar vocea îi suna ciudat de rece. Fiindcă am vrut< să văd asta de
acolo.
Gloria se uitase înspre sud, spre Mount Cook, dar Rihari arăta spre
vest.
Norul ce se năștea acolo era un spectacol al naturii. Dar în loc să
2038
piardă din frumusețe, priveliștea îl făcea pe orice privitor, care știa,
cât de cât, ce se întâmplă, să tremure.
— Oh, la naiba, Rihari! Ce-i asta? Următoarea furtună? Sau va veni,
odată cu ea, și sfârșitul lumii?
Gloria se uita disperată la munții de nori negri și cenușii, din care,
din când în când, se aprindeau, fantomatic, fulgere.
— Vine spre noi?
Rihari încuviință.
— Nu vezi?
Într-adevăr, frontul negru ca smoala se apropie deja, chiar în timp
ce ei vorbeau.
Gloria luă hățurile și se întoarse.
— Trebuie să coborâm în tabără, cât de repede putem, și să-i
avertizăm pe ceilalți. La naiba, Rihari, dacă e atât de rău precum se
arată, ne va smulge și corturile<
Gloria îl struni pe Ceredwen și își fluieră câinii. Rihari o urmă. Caii
se grăbeau și ei să se întoarcă în tabără și oferiră un ritm rapid.
Gloria fu nevoită să-și frâneze de multe ori iapa Cob. Pericolul de a
aluneca și de a cădea în abis era prea mare. Rihari încerca să
controleze oile, dar fu nevoit să le lase doar în însărcinarea câinilor.
Frontul de furtună se apropia, iar animalele intrară în panică. Însă,
din această cauză, călăreții nu se mai afundară din nou în ceață.
Vântul care venea spre ei o împrăștiase. Un semn rău. În curând,
începu să plouă.
— Gloria, nu putem rămâne aici, în trecătoare.
Rihari își croi cu greu drum până la fată, prin ploaia care le biciuia
chipurile.
— Dacă o să mai vină o vijelie ca ieri, o să ne sufle caii. Fără să mai
pomenim că nu o să mai vedem la doi pași.
— Și unde să mergem atunci?
Vântul îi smulgea Gloriei cuvintele din gură.
— Sunt niște peșteri aici, într-o vale, care nu-i foarte departe<
2039
— Și? întrebă Gloria, enervată. De ce nu ne-am dus deja acolo? Am
fi putut-o folosi ca tabără.
— Ele sunt tapu, strigă Rihari. Spiritele< dar știi de Pouwera. Nu ai
fost acolo cu Rongo?
Gloria rămase pe gânduri. Rongo o dusese în foarte multe văi, pe la
fel de fel de mulți munți, și îi arătase peșteri și formațiuni de stânci,
doar fiindcă pe acolo trăiseră, cândva, cine știe ce străbuni. Acum,
Gloria încerca să-și amintească de semnificația cuvântului. Și, dintr-
odată, îi apăru înaintea ochilor o fortăreață din stâncă. O vale,
înconjurată de munți. Un crater de vulcan sau un ghețar, care
formase acolo, în urmă cu mii de ani, un fel de fort.
— Spiritele vor trebui să se pregătească de o vizită, zise Gloria.
Rihari, unde e fortăreața? Era pe undeva prin zonă, dar destul de
departe de tabăra principală. Rongo și cu mine am urcat ore în șir.
— Rongo e o femeie bătrână<
Rihari vorbea șovăitor. Știa bine sanctuarul și evident că era pe
undeva în apropiere. Dar nu părea a fi dispus să-l pângărească. Pe
de altă parte, vijelia se apropia din ce în ce mai mult<
Gloria nu luă în seamă nehotărârea lui Rihari.
— Ne vei conduce acum acolo, apoi vom trage cu pușca, hotărî ea.
Poate le va veni și celorlalți ideea să ne caute acolo. Avem rachete
de semnalizare?
Rihari ridică din umeri. Gloria însă era aproape sigură că da. Bunica
Gwyn îi atrăsese atenția asupra lor atunci când verificase coburii.
Cei doi călăreți mergeau, între timp, pe poteci și mai înguste, prin
ploaia pe care furtuna o mâna sub formă de cascade. Rihari o
conduse pe Gloria o vreme în jos, apoi urcușul reîncepu. Probabil că
pe aici nu mai călcase niciodată un cal – și, cel puțin în ultimii ani,
foarte puțini oameni.
Gloria păru apoi să recunoască zona.
Hotărâtă, păși cu Ceredwen în fața calului lui Rihari, care încă mai
șovăia, și îi dădu pinteni. Ploaia se transformase între timp într-o
2040
ninsoare ușoară, iar Gloria își puse șalul înaintea feței, pentru a se
proteja. Aproape că ar fi trecut de intrarea în crater, dar Rihari știa
drumul.
— Așteaptă, strigă el pentru a se face auzit. Cred că e aici.
Gloria se uită cu atenție prin viscol. Era de parcă spiritele aproape
că ascundeau accesul către valea lor, care, pe timp de vară, era
impunătoare și de netrecut cu vederea. Forma un fel de arc de cerc –
intrarea spre Pouwera spiritelor. Rihari avea, în mod vizibil, rețineri
în a-și mâna calul înăuntru. Dacă ar fi fost creștin, probabil că acum
și-ar fi făcut cruce.
Din contră, Gloria nu așteptă prea mult timp. La un fluier al ei,
câinii conduseseră oile prin portalul din piatră. Apoi i se deschise
din nou priveliștea care o fascinase și atunci când ajunsese acolo cu
Rongo. Stâncile de la intrare marcau drumul spre un cazan mic aflat
în vale, format din stânci înalte, dar care, la bază, erau pline de
grote. Un poet ar fi comparat vastele spații care se născuseră aici
dintr-un capriciu al naturii cu o catedrală sau cu o sală a cavalerilor,
însă Gloria vedea, înainte de toate, un imens adăpost natural pentru
oile ei. Oamenii și animalele aveau să fie feriți aici și de cea mai
cumplită vijelie.
Printre stânci se întindea o mică pajiște și un lac la fel de mic. Vara,
strălucea albastru intens, însă, în acea zi, norii întunecați care
goneau pe cer împiedicau asta.
Gloria se lupta cu sine. Găsiseră adăpostul perfect – nu doar pentru
ei și cele câteva zeci de animale pe care le aveau cu ei, ci pentru toți,
și pentru Jack și oamenii lui.
Să meargă jos și să-i aducă? Era mai sigur așa, dar nu știa dacă avea
să reușească să o facă înaintea teribilei furtuni. Sau să tragă
rachetele de semnalizare și să spere că Jack le va vedea și le va
interpreta corect? Dar ce-ar fi fost dacă ar fi crezut că focurile sunt
strigăte de ajutor? Atunci, probabil, nu ar fi trimis decât o grupă să-i
caute, iar ei s-ar fi răsfirat, fiind expuși cu toții și neprotejați în fața
2041
vijeliei. Între timp, probabil că și ei observaseră frontul de furtună.
Dacă Jack mai era în deplinătatea facultăților mintale, i-ar fi pus, cel
târziu acum, pe oameni să ridice tabăra.
— Știu și ceilalți de acest loc? întrebă Gloria.
Rihari încercă să dea din cap în același timp, în semn de afirmație și
de negație.
— Poate Wiremu, ceilalți sigur nu. Eu știu de valea asta doar fiindcă
am însoțit-o, cândva, pe Rongo. Ne-am întâlnit cu un alt trib. Venea
dinspre McKenzie Highlands și vrăjitoarea lor voia să treacă
neapărat pe aici. Rongo a condus-o, și tu o știi pe Marama – îi este
mereu frică din cauza lui Rongo, fiindcă e deja foarte bătrână. Deci,
m-a trimis cu ea, ca protector. A fost foarte plicticos cu cele două
femei bătrâne, și a trebuit să aștept afară. Dacă vei aduce oile aici
înăuntru, spiritele vor fi extrem de furioase, Gloria.
Gloria făcu o față plictisită. Apoi, luă o decizie.
— Mai furioase decât e Tawhirimatea acum, nu prea poate fi un
spirit pământean inofensiv, rosti ea.
Tawhirimatea era zeul vremii.
— Ascultă, Rihari, tu aștepți aici. Înăuntru sau afară, nu mă
interesează, doar să nu-mi lași oile să scape. Eu merg până jos, în
tabără. Îl iau pe Kuri cu mine, el mă va conduce pe drumul de
întoarcere, în caz că mă rătăcesc. Îi iau pe ceilalți, înainte ca furtuna
să înceapă cu adevărat.
— N-o să reușești, zise Rihari. Nici măcar nu știi unde e.
Gloria fornăi.
— Mi-a plăcut mereu să mă întrec la călărit, iar tabăra am s-o
găsesc. O să cobor pur și simplu, până când o să încep să mă
orientez; nu poate fi atât de greu. Deci, așteaptă-mă< Ah, da, și
trage cu pușca. Din când în când, așa o să mă ajuți să găsesc drumul
de întoarcere. Poate că și ceilalți o să-mi vină în întâmpinare. Dacă
Wiremu știe ceva de locul ăsta, sper că are suficientă minte să lase
tapu să fie tapu și să aducă oamenii aici.
2042
Rihari își mușcă buza de jos.
— Nu știu ce să zic< să nu vin mai bine cu tine? I-am promis
domnului Jack să am grijă de tine.
Gloria îl fulgeră din priviri.
— Pot să am singură grijă de mine. Și călăresc de zece ori mai bine
decât tine.
Pentru a o demonstra, Gloria dădu pinteni iepei sale, care păru să
nu dea dovadă de prea mare tragere de inimă și se întoarse pe
picioarele din spate. Ceredwen se simțise cu mult mai sigură și mai
apărată în valea spiritelor decât complet neprotejată în mijlocul
viscolului, dar fu ascultătoare. Nimue plecă, desigur, și ea cu ei, însă
Kuri, câinele lui Rihari, trebui să fie tras cu forța.
Gloria o puse pe Ceredwen să coboare muntele în galop. Nu se
temuse în trecut niciodată când era călare, dar acum aproape că
murea de frică. Ceredwen însă nu avea voie să simtă nimic. Gloria
se baza pe siguranța din pasul iepei, ținând însă hățurile din scurt,
pentru a-i da astfel calului cât mai multă precizie și ajutor. Uneori,
animalul aluneca pe pietriș și Gloriei i se părea că i se oprește inima,
dar Ceredwen se redresa mereu. Sărea îndemânatică precum o
pisică peste stânci și se întorcea în curbe strânse. Mai jos, în
regiunea podișurilor, turna între timp cu găleata, dar încă nu
ningea. Gloria fugea de furtună. Era departe de a-și atinge puterea
maximă, deși făcea ca pomii despuiați, care creșteau la acea
înălțime, să se îndoaie. Măcar, ea nu se îndoia care este drumul, iar
Nimue și Kuri o luaseră în aceeași direcție. Gloria respiră ușurată
când văzu înaintea ochilor valea în care își puseseră corturile cu o zi
mai înainte. Acum era plină de oi. Bărbații adunaseră, în cursul
zilei, mii de animale.
Gloria încercă să vadă ce se întâmplă în tabără și descoperi câțiva
dintre bărbați. După câte se părea, toți păstorii se întorseseră și erau
pe cale de a demonta corturile. Împătureau în grabă foile ude – în
mod evident se ordonase cea mai mare grabă.
2043
Gloria îl căută pe Jack din priviri și-l descoperi, în cele din urmă,
lângă un foc. Stătea sprijinit de o șa, cu o pătură pe umeri, și dădea,
de bună seamă, indicații. Din când în când, se uita agitat spre vest.
Gloria încercă să se stăpânească. Probabil că mai este încă bolnav,
dacă îi lăsa pe oameni să lucreze fără să pună și el mâna. Spera că
putea să călărească<
Ceredwen se lupta nerăbdătoare cu hățurile, dar Gloria n-o lăsă să
alerge în tabără, ci doar să pășească, într-un ritm liniștit, printre oi.
În cele din urmă, Gloria se dădu jos și o duse în continuare de hăț
printre celelalte animale. Chipul palid al lui Jack se lumină, de cum
o văzu. Se ridică greoi și îi ieși în întâmpinare.
— Gloria, Dumnezeule, Gloria! Aș fi coborât abia după ce te-aș fi
găsit!
Jack o luă pe fată în brațe și Gloria simți, dintr-odată, o oboseală ca
de plumb. Cel mai bine și-ar fi dat drumul să cadă. Îi era dor de
căldura lui Jack din noaptea petrecută în cort.
Îl împinse mai încolo.
— Nu în jos, zise ea fără suflu. Sus, spre vest. Știu, sună nebunește,
dar acolo e o vale<
— Însă e tapu, observă Wiremu.
Jack îi aruncă o căutătură severă.
— Vrăjitorie maori? întrebă el.
Wiremu își coborî ochii.
— Voiam să cobor la adăpostul de jos, zise Jack, fără să știe ce să
creadă. I-am trimis acolo pe Hori și pe Carter, de la prânz deja, cu o
parte a oilor.
— Și probabil că vor ajunge înainte să înceapă nebunia. Dar noi nu
mai reușim, Jack! E un drum călare de o zi. La peșteri ajungem într-
o oră sau două.
Voi să mai adauge „Crede-mă!”, dar nu o mai făcu.
Jack se gândi puțin, apoi încuviință.
— Mergem cu Gloria, le comunică el oamenilor decizia luată.
2044
Grăbiți-vă, trebuie să fim mai rapizi decât furtuna.
— Dar vom merge spre ea, dădu de gândit un pakeha.
— Cu atât mai repede trebuie să mergem.
Wiremu îi aduse lui Jack calul.
Gloria i se adresă tânărului maori, în timp ce Jack urcă pe cal.
— Reușește?
Wiremu dădu din umeri.
— Trebuie să reușească. Indiferent dacă în jos sau în sus, aici nu
poate rămâne, în niciun caz. Într-un spațiu deschis, am fi pierduți.
Nu se apropie o simplă furtună, ci un uragan. Și s-a format brusc<
— Ceața l-a ascuns, strigă Gloria în contra vântului. Haideți acum,
voi merge în față. Călăreții nesiguri să se țină bine! Vom merge
repede și drumul e cu hopuri. Dar nu e foarte periculos, în afară de
unul sau de două locuri.
Era puțin probabil ca mieii nou-născuți să facă față acelui ritm alert,
dar acum nu mai putea să-i ia în considerare. Gloriei îi sângera
inima când se gândea la micuții behăitori, dar măcar oile gestante
aveau să fie salvate. Încercă să meargă cel puțin primii kilometri de
urcuș în galop, fiindcă aici drumul nu era prea greu. Însă, în ciuda
grabei, nu înaintau așa de repede cum sperase. Caii, chiar și
Ceredwen, se speriau de orice. Nu voiau să meargă în întuneric.
Instinctul le spunea să fugă de furtună. La fel și oile, iar câinii aveau
de îndeplinit o muncă titanică.
Vremea se făcu tot mai rea. Ploaia se transformă întâi în ninsoare,
apoi începură să răpăie bulgări de grindină, care le loveau fețele
aidoma unor săgeți. Gloria se uita îngrijorată spre Jack și spre
călăreții nesiguri din satul maori. Cei din urmă erau curajoși și se
agățau ca niște maimuțe de coamele cailor lor răbdători. Din contră,
Jack era cu totul și cu totul extenuat. Gloria se întrebă dacă să se
oprească și să-l îngrijească, dar apoi se adună și o mână pe
Ceredwen mai departe. Jack trebuia să reușească. O altă variantă de
a ajunge la fortăreața de stâncă nu exista.
2045
Jack călărea aplecat mult peste gâtul lui Anwyl, ghemuit, cu un șal
pe față, pentru a se proteja, pe cât posibil, de vreme. Plămânii îi
ardeau și îi mulțumea cerului pentru fiecare stâncă de care treceau
și care le oferea o minimă protecție.
În plus, era supărat pentru că acceptase propunerea Gloriei. Dacă
avea să meargă ceva rău, dacă furtuna aceea teribilă îi prindea pe
drum< Aveau să moară cu toții.
Nici Gloriei nu îi mergea mai bine. Și ea își făcea griji din ce în ce
mai mari, pe măsură ce furtuna se întețea și pe măsură ce ei
înaintau tot mai încet. Coborârea i se păruse scurtă, urcușul însă se
dilata în ceasuri întregi. Paltoanele călăreților erau acoperite demult
de zăpadă și de gheață, însă Gloria nu avea timp să înghețe. Se
străduia din răsputeri să găsească drumul, deși zăpada o orbea
aproape complet. În orice caz, Kuri părea să știe unde se află și unde
vrea să ajungă. Fata se agăța de lesa care o oprea pe corcitura mică a
lui Rihari să o ia la goană. Spera doar să nu-i ducă pe poteci care să
le pericliteze viața. Când voia să ajungă la stăpânul lui pe cel mai
scurt drum, ar fi putut trece cu siguranță prin păsuri care nu puteau
fi trecute de cai și de oameni.
Dintr-odată, bărbații dindărătul Gloriei strigară ceva. Zgomotul
unei împușcături fusese mai puternic decât vuietul furtunii. Acum
văzură un fulger slab, îndărătul cortinei de zăpadă. Rihari trăgea cu
rachete de semnalizare. Se apropiau de ascunziș. Era și timpul. Caii
se împotriveau viscolului cu toată forța, câinii se țineau în urma
turmei de oi, călăreții își urmau animalele aproape orbi. Furtuna
arunca în aer fulgi de zăpadă amestecați cu lapoviță, iar tovarășii de
drum erau nevoiți să-și ferească fețele. Nu se mai puteau baza decât
pe cai, ale căror coame erau demult înghețate. Când Anwyl se
împiedică și nu se mai putu ridica decât cu greu, Jack fu cât pe ce să
ceară să se oprească. Se gândea că poate ar fi rezistat dacă se lipeau
unii de alții. Citise despre un bărbat din Islanda, care supraviețuise
unei furtuni doar fiindcă își omorâse calul, tăindu-i burta, în care se
2046
cuibărise apoi, printre intestinele calde. Dar Jack știa foarte bine că
nu putea ordona așa ceva. Mai bine moartea, atunci.
Dumnezeu din nou nu se ținea de reguli. Dar un lucru era al lui, ce-i
drept: avea mereu idei noi. Jack se agăța de umorul său macabru,
ținând în același timp cu strășnicie hățurile lui Anwyl. Și atunci îl
auzi pe Kuri lătrând în față.
— Am ajuns, strigă Gloria împotriva furtunii. Aici e poarta! Vedeți
stâncile? Mergeți pe lângă ele, imediat urmează deschizătura!
Câinele trecuse deja prin ea. Ea lăsă lesa să cadă. Kuri alergă lătrând
la stăpânul lui. Bărbații și animalele lor se grăbeau să intre în vale.

Bineînțeles că Rihari nu așteptase în fața văii. Când ploaia și zăpada

deveniră insuportabile, ceruse zeilor iertare și se alăturase oilor și
calului său. Dacă înaintai suficient de mult prin grote, puteai
aprinde focul. Rihari ezitase la început, dar se gândise, apoi, la
Gloria și la oamenii înghețați deja după mânatul animalelor, și la
Jack, care era bolnav. Dacă spiritele erau supărate pe ei, oricum erau
pierduți. Rihari adunase vreascuri și iarbă uscată, aduse de vânt sub
stânci. În cele din urmă, încălcase și ultimul tapu și tăiase o oaie, un
berbec bătrân, care foarte probabil că, oricum, nu ar fi supraviețuit
drumului. Tocmai îi frigea carnea la foc, când sosiseră oamenii. Jack
mai mult căzuse decât coborâse de pe cal și primise recunoscător o
cană de ceai.
— Ceilalți trebuie să mai aștepte, cazanul e minuscul, se scuză
Rihari.
Coburii lui și ai Gloriei aveau doar cele trebuincioase în caz de forță
majoră.

Gloria părea de fier; rezistă, în furtună și în vânt, până când trecu și

ultima oaie de poarta din stâncă. Abia după aceea se duse în vale și
aproape că nu-i veni să creadă cât de mult adăpost găsiseră
animalele acolo. Bineînțeles că viscolea și între stânci și zăpada
2047
continua să-i sufle, în față. Dar stâncile diminuau viteza vântului și
Gloriei aproape că i se păru plăcut.
În peșteri era mai cald și păreau aproape complet apărați de vânt.
Bineînțeles că era un miros greu; Gloria descoperi excremente vechi
de oi – deci câteva animale trebuie să fi știut de acest loc și nu le
păsase prea mult că era tapu. Acum, oile se înghesuiau în adăposturi
și oamenii fură nevoiți să fluiere câinii, pentru a păstra măcar un
mic spațiu pentru sine. Gloria cuteză chiar și un mic inventar, în
timp ce-și încălzea mâinile, înghețate bocnă, pe cana de ceai. Pentru
„șefă”, cum o numeau de-acum cu toții, plini de respect, fusese
rezervată prima infuzie.
— E rău? întrebă Jack încet.
Wiremu dăduse jos șaua de pe cal, iar el ședea acum în jurul focului
și se sprijinea de șaua așezată pe jos.
Gloria își împinse buzele înainte și le rotunji ușor, de parcă ar fi
apreciat situația.
— Nu am pierdut atât de mulți miei cum credeam. Probabil că unii
cai nu au vrut să înainteze, altminteri am fi mers mai repede și ei nu
ar fi reușit să țină pasul cu noi. Dar va fi, totuși, un an prost. Până
acum, cred că avem doar două treimi dintre oile de prăsilă. Restul
sunt în continuare afară. O să vedem câte vor supraviețui furtunii.
Cum îți merge?
Plămânii lui Jack ardeau la fiecare respirație și era înghețat până în
măduva oaselor, însă „binele” lui sună cinstit. În ultimele ore, nu
crezuse că va supraviețui furtunii și, chiar și mai înainte, indicațiile
îi izvorâseră mai mult din disperare decât din încredere. Coborârea
la cabană o ordonase doar în speranța că vor putea scăpa de partea
cea mai furioasă a uraganului. Fără îndoială că furtuna își făcea de
cap, aici, în munți. Oamenii ar fi avut măcar o șansă de a ajunge la
timp în zonele mai puțin afectate. Dar Jack oricum nu ar fi plecat cu
ei. Nu fără Gloria. Acum resimțea o adâncă recunoștință.
Wiremu le aduse lui, și Gloriei, carne și ceai proaspăt, pe care îl
2048
îmbunătățise cu o înghițitură zdravănă de whisky. Bărbații din jurul
focului îl beau direct din sticlă și închinau pentru „șefa”. Și pentru
Rihari ridicau paharul – și tot mai des pentru spirite, cu cât se
îmbătau mai tare.
— Ar trebui să-și așeze corturile cât încă mai știu de ei, rosti Gloria.
Se refugiase alături de Jack, care ședea la un foc mai mic, undeva
mai la o parte.
— Reușim aici să batem țărușii în pământ? Sau e piatră?
Wiremu se așeză lângă ei cu o bucată de carne.
— Nu ai voie să mănânci nimic aici, îi aduse aminte Gloria,
răutăcioasă.
Wiremu zâmbi.
— Mănânc unde vreau. Voi părăsi tribul, Gloria. Mă întorc la
Dunedin.
— Înapoi la studii? întrebă Gloria. În ciuda<
Își atinse fața, de parcă ar fi vrut să arate spre niște moko invizibile,
semnele pictate pe piele.
Wiremu încuviință.
— Nu aparțin nici de lumea asta, nici de cealaltă, dar acolo îmi place
mai mult. Îmi voi schimba pepeha mea.
O privi fix.
— Eu sunt Wiremu și maunga mea e universitatea din Dunedin.
Strămoșii mei au venit pe Uruao la Aotearoa, iar eu cutreier acum
țara cu autobuzul. În pielea mea e încrustată istoria poporului meu,
dar istoria mea mi-o scriu singur.

Wiremu îi ridică lui Jack cortul și îl ajută să intre. Încinsese din nou
pietre, pentru a-l încălzi și, după o altă compresă cu ierburi,
respirația i se liniști. Wiremu o conduse pe Gloria la o ultimă
inspecție a animalelor. După o vreme, trei erau schiloade, avură
parte de încă o naștere, la care oaia nu a supraviețuit.
Jack se trezi atunci când Gloria se strecură lângă el în sacul de
2049
dormit. De data asta, ea tremura. După ziua extenuantă și după
ultimul moșit, era pe jumătate înghețată. Jack ar fi tras-o lângă el,
dar se strădui mult să nu o atingă.
— Nu s-a găsit nimeni, care să-ți pună și ție cortul? întrebă el.
Gloria dădu din cap.
— Ba da. Wiremu îl împarte cu doi miei orfani. Va deveni cândva,
cu siguranță, un doctor bun, dar nu cred că se va specializa în
ginecologie. Când a murit mama mieilor, era verde la față.
— Deci, am mai pierdut o oaie? întrebă Jack.
Gloria suspină.
— Vom mai pierde câteva, dar în niciun caz pe toate. E o rasă
rezistentă.
Jack zâmbi.
— Nu doar patrupedele, rosti el cu blândețe.
Gloria se ghemui din nou cu spatele la el.
— Ai văzut desenele? întrebă ea încet.
Jack încuviință, dar își aminti apoi că ei nu se mai întâlniseră după
aceea.
— Da. Dar o știusem de dinainte.
— Tu< de unde? Cum de ai putut ști una ca asta?
Gloria se întoarse spre el. În lumina felinarului, Jack observă că fata
roșise mai întâi, apoi fața îi devenise lividă.
— Se vede pe mine?
Jack clătină din cap. Nu se putu abține, își ridică mâna și îi dădu
părul la o parte de pe chip.
— Elaine, zise el apoi. Elaine o știa. Mai bine zis, a bănuit-o.
Detaliile firește că nu avea de unde să le știe. Dar ea a spus că nicio
fată de pe lume nu ar fi putut să se descurce altfel.
— Ea însăși nu s-a<
Gloria își căuta cuvintele.
— Vândut, șopti ea în cele din urmă.
Jack își ridică sprâncenele.
2050
— Dacă am înțeles bine, ea și-a datorat virtutea simplului fapt că
matroana locală a bordelului căuta mai degrabă o pianistă pentru
bar decât o altă prostituată. Dacă ai fi putut alege, ai fi cântat la
pian.
— Nimeni n-ar fi vrut să mă asculte, șopti Gloria cu un ușor umor
negru.
Jack râse și cuteză să-i pună mâna pe umăr. Gloria nu protestă.
— Bunica Gwyn? întrebă ea încordată.
Jack o mângâie liniștitor. Îi putea simți umărul osos sub puloverul
gros. Încă o persoană care trebuia să mănânce mai mult.
— Mama nu trebuie să știe tot. Ea crede povestea cu musul. E mai
bine așa pentru ea.
— Altfel, m-ar urî, șopti Gloria.
Jack clătină din cap.
— Nu, nu te-ar urî. Cea mai mare dorință a ei a fost să te întorci.
Cum ai făcut-o< poate că durerea ar ucide-o, dar, de urât, i-ar urî
mai degrabă pe indivizii ăia care te-au adus până acolo. Și pe Kura-
maro-tini!
— Îmi e rușine, recunoscu Gloria.
— Și mie îmi e rușine, spuse Jack. Dar eu am mai multe motive să o
fac. Eu am ocupat o plajă străină, am pângărit-o cu tranșee oribile,
m-am instalat în ele și i-am ucis pe proprietarii de drept cu lopata. E
cu mult mai rău.
— Ai primit un ordin.
— Și tu, la fel, zise Jack. Părinții tăi au vrut ca tu să rămâi în
America, împotriva voinței tale. A fost corect să spui „Nu”. Tu încă
te mai poți uita în oglindă, Gloria. Eu, nu.
— Dar turcii au tras în tine, zise Gloria. Nu ai avut nicio altă
alegere!
Jack ridică din umeri.
— Puteam să fi rămas la Kirward Station și să număr oi.
— Și eu aș fi putut rămâne în San Francisco și să calc hainele mamei
2051
mele.
Jack zâmbi.
— Acum trebuie să dormi, Gloria. Pot să< pot să te iau în brațe?
În acea noapte, capul Gloriei se sprijini pe umărul lui Jack. Când se
trezi, el o sărută.

2052
 12

Timothy Lambert ura călătoriile cu trenul. Chiar și la clasa întâi,

compartimentele erau atât de strâmte, încât nu putea să șadă comod
nici dacă își dădea jos atelele. În afară de asta, chiar dacă șinele îi
purtau, între Greymouth și Christchurch, prin peisaje minunate,
pasagerii erau scuturați, din când în când, de drumurile strâns
legate de acestea, mai ales atunci când coborau în vreo vale sau
când o luau înapoi în sus. Majorității i se părea distractiv, dar lui
Tim îi provoca dureri teribile la șoldul lui prost vindecat. Mersul
trenurilor îl obliga să stea jos, pe locul lui, ceasuri întregi. Pauze mai
dese, precum cele care făceau mai suportabile pentru el drumurile
cu mașina sau cu trăsura, nu existau. Tim obișnuia să evite trenul,
indiferent încotro avea de mers.
În acest caz, însă, George Greenwood nu-i dăduse o altă șansă. Din
motive necunoscute, întâlnirea cu oamenii de la Universitatea
Wellington, care aveau de prezentat niște noutăți deschizătoare de
drumuri în tehnica mineritului, trebuia să aibă loc, neapărat, la
Christchurch, iar în acest caz calea ferată era legătura cea mai
practică și care economisea, totodată, cel mai mult timp. Șosele
directe, comparabile, care să taie munții, nu existau. Înainte de a se
fi construit calea ferată, drumul de la Christchurch până pe Coasta
de Vest dura câteva zile.
Tim își mută, pentru a zecea oară în ultimele minute, greutatea
corpului, și își privi soția, care se afla în fața lui. Elaine nu putuse să
nu-l însoțească. Dacă tot ajungeau la Christchurch, așa argumentase
ea, putea să-și viziteze și familia de la Kirward Station. O altă
călătorie cu mașina sau cu trăsura, Tim nici nu voia să se gândească
la asta.
Însă, în ciuda a tot și a toate, figura lui Elaine aproape că îi distrăgea
atenția de la durerile sale. Arăta în acea zi mai bine decât de obicei.
2053
Până atunci, nu mai observase niciodată ca o simplă vizită la bunica
să o facă să înflorească într-atât. De la începutul acestei călătorii,
ochii îi scânteiau și chipul îi era, probabil că de bucurie, ușor
îmbujorat. În afară de asta, se mai și gătise: buclele ei roșii fuseseră
prinse într-o nouă freză. Rochia ei verde îi mângâia trupul încă
suplu. Și fusta era mai scurtă decât de obicei. Tim îi privea cu
plăcere lui Elaine pulpele zvelte.
Ea îi observă privirea și îi zâmbi. Ca pentru a-l seduce, își trase
rochia puțin mai sus. Nu fără să se asigure mai întâi că Roly, aflat în
celălalt colț al compartimentului, dormea tun.
Flirtul scurt făcu minuni asupra lui Tim, înviorându-l, iar Elaine
răsuflă ușurată. Se uitase îngrijorată cum soțul ei se tot foia încoace
și încolo pe banchetă, în căutarea unei poziții cât de cât comode. Ea,
însă, se gândea mai puțin la șoldul lui. Durerile aveau să îl lase în
pace în câteva ceasuri, iar Tim putea să le prevină, luând, în mod
excepțional, opiu. Însă, în această privință, era de fier: atâta timp cât
putea rezista, nu lua morfină. Încă mai avea foarte limpede înaintea
ochilor imaginea mamei sale, care căuta sticluța cu opiu la cele mai
mici probleme. Tim nu voia să se transforme într-o ființă
dependentă, plângăcioasă, însă îi făcea plăcere să-și verse nervii pe
cei din jur, iar Elaine nu voia să se ajungă la una ca asta.
Fusese fericită când trenul ajunsese la Trecătoarea Arthur, unde
pasagerii puteau coborî să-și mai miște picioarele. Tim reuși doar cu
ajutorul lui Roly, semn că nu îi mergea bine. Posibilitatea de a se
întinde și de a se îndrepta păru să îi aducă însă alinare. Elaine zâmbi
atunci când el își puse brațul în jurul ei și admiră panorama
montană. Deocamdată, vremea era senină, dar, îndărătul masivului
muntos, care se ridica drept spre cer, se adunau nori întunecați. Un
fundal, care făcea ca vârfurile acoperite de zăpadă să strălucească
aproape nenatural. Norii filtrau lumina soarelui și astfel văile
păreau să aibă tonuri de albăstrui și violet. Aerul părea să fie
încărcat electric. Liniștea de dinaintea furtunii.
2054
Elaine prevedea însă o vreme mai degrabă proastă și din punct de
vedere personal, fiindcă nu doar familia Lambert și Roly ieșiseră să
se miște puțin în fața vagonului de clasa întâi. Tocmai coborâse și
Caleb Biller dintr-un vagon și se îndrepta spre ei, pentru a-i saluta
politicos. Pentru Elaine, silueta lui lungă și dezlânată apărută pe
peron nu era o surpriză. Dar n-ar fi putut rămâne în
compartimentul lui? Pe de altă parte, acest gând era copilăresc. Nici
chiar Tim nu îl dușmănea pe Caleb. Bărbații schimbară câteva
cuvinte amabile despre vreme – și, firește, urcară înapoi, împreună.
Lui Tim nu-i prea convenea, dar Caleb nu remarcase semnele
furtunii din atitudinea lui și ar fi fost extrem de politicos să-l trimită
pur și simplu în compartimentul său. Caleb spuse vag că vrea să se
întâlnească la Christchurch cu niște oameni de știință. Cu atât mai
detaliat, însă, își descrisese ultimele cercetări, care aveau ca subiect
niște studii comparatiste între reprezentările zeilor la maori și
renumitele statui de pe Insula Paștelui.
— Este caracteristic faptul că maorii noștri își amplasează statuetele
mai degrabă în interiorul wharenui-ului, iar prin asta se deosebesc
de alte triburi polineziene, care<
— Probabil că la ei plouă mai puțin, argumentă Elaine.
Caleb o privi uimit. Se pare că știința nu ajunsese la această
concluzie.
În cele din urmă, Tim își acceptă soarta și îi propusese lui Caleb să
ia loc în compartimentul lor. Elaine observă, amuzată, cum încearcă
mai întâi să scoată cât mai multe din întâlnirea lor și să-l iscodească
puțin pe Caleb despre mina Biller. Renunță însă în curând. Caleb nu
știa nimic. Mina îi era absolut indiferentă; interesul lui pentru
geologie se oprea la structura jadului pounami, precum și a scoicii
paui, care era folosită, din când în când, la realizarea ochilor
zeităților.
— Ceea ce face ca statuile acestea să fie uneori mai amenințătoare,
ați remarcat-o? Par să te privească, atunci când intri în casă, dar nu
2055
sunt decât reflexiile pietrelor, care<
Tim suspină și-și mută din nou greutatea corpului în cealaltă parte.
Fără Caleb în compartiment, ar fi renunțat cândva la mândrie și s-ar
fi întins de-a curmezișul băncii, pentru a-și putea întinde măcar
picioarele. Dar astfel, nu putea fi vorba despre așa ceva.
Elaine încercă să aducă în discuție alte teme, moment în care
chestiunea „familie” deveni un subiect exploziv. Caleb relată, fără
prea mare încântare, că Sam, cel de-al doilea fiu al lui ca vârstă,
lucra acum în mină.
— Nu a vrut să meargă la universitate, spuse Caleb, cu părere de
rău. Nici măcar pentru a studia economia, cu toate că și lui Florence
i se pare util. Dar el e de părere că ar putea citi, la fel de bine câteva
cărți bune și să pună totul în practică. E foarte< pragmatic.
Ultimul cuvânt sună de parcă ar fi fost vorba despre o boală cronică.
Elaine povesti că fiul ei cel mai mare se interesa de drept, pe când
cel mijlociu părea a fi mai degrabă dotat spre tehnică. Bobby încă
mai mergea la școală.
— Dar pare să calculeze cu plăcere. Poate că va deveni un negustor.
Vom vedea.
— Copiii dumneavoastră au noroc, Tim.
Caleb zâmbi cu nostalgie.
— Pot face tot ce își doresc, nu mai e nicio mină pe care să o
moștenească<
Tim dădu să sară supărat în sus, dar Elaine îi prinse brațul într-un
mod care să-l liniștească. Caleb nu făcuse însă remarca din răutate.
Probabil că nici nu-și putea imagina cât de mult suferise Tim atunci
când tatăl lui îi vânduse moștenirea. Mai târziu, totul se dovedise a
fi spre binele lui și avu, ca director executiv, un succes deosebit, dar
pierderea afacerii de familie îi stătuse multă vreme ca un ghimpe în
ochi. Acum, Elaine îi explică lui Caleb amabilă, o chestiune care lui
Florence firește că îi era cunoscută: familia Lambert folosise
câștigurile uriașe ale primilor ani de război pentru a-și răscumpăra
2056
o parte a acțiunilor de la mină. Între timp, adunaseră destule pentru
a le lăsa moștenire, iar familia Lambert urma să aibă un cuvânt greu
de spus legat de cel care avea să îi urmeze lui Tim.
Tim zâmbi, mândru, însă Caleb părea să vadă noua bogăție mai
degrabă ca pe o povară pentru generațiile viitoare. Drept urmare,
cei doi Lambert îl lăsară să conducă discuția și se plictisiră de
moarte, în timp ce el ținea prelegeri despre instrumentele muzicale
maori, cioplite din oase – cum influențau ele, de exemplu, sunetul
unui pahu pounamu, dacă ar fi fost lovit cu un os de balenă în locul
unuia de vită.
— Kura a făcut-o în cadrul unui turneu, dar a fost mai degrabă
nemulțumită<
— Ce se mai aude în rest de Kura? întrebă Elaine pentru a-i distrage
atenția înainte de a apuca să mai adâncească subiectul „oase”.
Caleb continua să aranjeze muzica pentru concertele Kurei-maro-
tini.
— Ooo, îi merge foarte bine! Plănuiesc să se întoarcă la Londra. Cu
toate că William e îndrăgostit de New York, Kura își dorește să se
reîntoarcă în Europa. Probabil că acolo cunoaște mai multă
strălucire<
Caleb zâmbi cu indulgență.
— Și, cu noul program, încercăm să ieșim din tiparele vechi ale
clasicului, respectiv ale folk-ului și ale folclorului maori, și să
deschidem drumuri spre noi direcții muzicale. Chiar și unele din
Lumea Nouă. Kura a fost foarte impresionată de Negro Spiritual. Și
de sincopele jazz-ului<
Elaine îl invidia pe Roly, care dormise cea mai mare parte a
călătoriei. Dar când trenul intră în gara din Christchurch, uită de
Caleb. George Greenwood îi aștepta, și chiar și Elizabeth se plimba
pe peron. Legăna în brațe, cu încântare, un bebeluș.
Tim se încruntă când Elaine sări, foarte fericită, imediat după
oprirea trenului, dărâmându-i cârjele. Roly le ridică și îl ajută să se
2057
scoale. Caleb se uita la fel de interesat pe peron ca și Elaine. În mod
obișnuit, era atât de vioi doar dacă avea vreun pian în preajmă sau
dacă dansa pentru el un maori în carne și în oase
— Care dintre vlăstarii lui Greenwood mai are așa copii mici?
întrebă Tim, prost dispus, atunci când părăsi compartimentul
îngust, sprijinit de Roly.
Acesta dădu din umeri. Nu ținea evidența despre cât de
binecuvântați cu prunci erau cunoscuții stăpânului său, deși auzise
și el câte ceva. În realitate, se sfătuise cu soția lui dacă nu era mai
bine să îi spună câte ceva lui Tim. Dar Mary fusese cu siguranță
împotrivă.
— E vorba să fie frumos! Așa, cu adevărat romantic! Oh, mi-aș dori
să fiu de față!
Și, în acest timp, împingea Stăpâna de la Kenway Station încoace și
încolo pe masă. Roly nu o mai văzuse înainte pe Mary citind vreo
carte, dar despre soarta eroinei din acel roman putea vărsa râuri de
lacrimi.
Elaine coborî din tren cu o deosebită agilitate. Noua modă a
rochiilor mai scurte îi venea mult în ajutor. Îl salută în câteva
cuvinte pe George, după care i se dedică lui Elizabeth și
bebelușului. Era un micuț roșcat.
Tim nu mai știa ce să creadă. Elaine era o mamă bună, dar până
atunci nu păruse să-i pese prea mult de copiii străini. Îi erau cu mult
mai aproape mânjii și cățelușii.
— Salut, George!
Tim îi dădu mâna lui Greenwood.
— Ce urmaș mai aveți voi aici? Văd că Elaine e complet înnebunită
după el<
Tim se uită cu atenție.
— Aproape că seamănă puțin cu ea. Al lui Stephen și al lui Jenny?
Stephen, ginerele lui George, era fratele lui Elaine.
George rânji.
2058
— Mie mi se pare că seamănă mai degrabă cu tine<
Tim își încreți fruntea, dar, într-adevăr, așa era. Micul băiețel avea
forma colțuroasă a feței lui și gropițe în obraji. Chiar dacă fața îi era
puțin cam alungită<
— În orice caz, nu are nimic din Florence.
Aceasta fu constatarea lui Caleb Biller și părea să fie foarte
mulțumit. Bănuiala ce tocmai încolțise în Tim se transformă în
certitudine.
— George, zise el, sever. Recunoaște. Nu există niciun om de știință
din Wellington. Acesta e un complot. Și el e<
— Galahad, gânguri Elizabeth. Salută-i pe bunicii tăi, Gal!
Bebelușul se uita nehotărât de la unul la altul. Apoi zâmbi
grimaselor pe care le scotea Roly.
Dintr-odată, lui Tim i se păru greu să-și păstreze cumpătul.
— Ba da, există un om de știință de la Wellington, spuse George. Știi
că nu te-aș minți niciodată. Se pricepe puțin și la minerit< dacă mai
socotim și extragerea de pounamu la Te Tai-poutini, despre a cărui
istorie și ecouri în miturile maori mi-a ținut azi-dimineață o
prelegere lungă și înălțătoare.
Elaine își reprimă un chicot, ceea ce îi plăcu lui Galahad. Acesta
gânguri. Elaine îl luă din brațele lui Elizabeth.
— O, da, legat de asta e și un haka<
Caleb părea să fie de-a dreptul încântat să mai adauge câte ceva la
discursul fiului său. Dar apoi își văzu de îndatoririle lui de bunic.
Caleb era un gentleman ireproșabil. Cu o figură serioasă, își scoase
din buzunar o mică putatara și i-o întinse lui Galahad.
— Este confecționată din scoici! îi spuse el bebelușului, care îl privea
cu interes. În special dintr-un soi răspândit mai ales pe plajele
Coastei de Est. Cu cât mai mare este scoica, cu atât sunetul este mai
jos. Ca termen de comparație, cel mai aproape ar fi trompeta
europeană, care<
— Caleb! suspină Elaine. Suflă în ea!
2059
Toți adulții se ținură de urechi, dar copilul chițcăi încântat de îndată
ce Caleb scoase din instrument un sunet strident.
Tim se simți dintr-odată prost. Trebuia să-i facă și el copilului un
cadou. Ceva pentru un băiat! Și, de unde știuse Caleb?
Roly îi dădu un ghiont și-i puse în mână o locomotivă de jucărie.
— Tu<?
Tim începu să-l certe pe Roly în șoaptă, dar acesta făcu doar un
semn cu arătătorul spre Elaine, care glumea cu pruncul, uitând de
sine. Tim încercă să fie supărat pe ea, dar nu reuși decât să rânjească
copleșit. Galahad descoperi locomotiva, întinse mâna după ea și
scoase un sunet de încântare.
— A spus „pfff”! zise Elizabeth încântată.
Elaine îi aruncă lui Tim o privire în semn de scuză, dar Tim nu voia
să discute acum nici ceea ce îi ascunsese Elaine, nici sunetele
copilului.
— Bine, bombăni el. Unde-i Lilian? Și cum de-a ajuns copilul ăsta să
poarte numele de „Galahad”?

Lilian și Elaine erau la fel de nedespărțite ca și Caleb și Ben. În

vreme ce mama și fiica discutau la nesfârșit despre viața de pe
Insula de Nord, tatăl și fiul aveau ca subiect serios de discuție
reprezentările figurative ale miturilor în arta maori. La care aproape
că se certaseră dacă Papa și Rangi pot fi descrise ca fiind „statice” în
sculpturile în jad și lemn ale băștinașilor. Tim discuta ușor forțat cu
George și cu Elizabeth, dând un whisky după altul pe gât împotriva
durerilor. În cele din urmă, se duse la culcare cu ultimul roman al
lui Lilian – Frumoasa din Westport. După o jumătate de ceas, Roly îi
aduse și restul sticlei.
— Domnișoara Lainie vine puțin mai târziu. O mai conduce pe Lily
și o ajută să-l culce pe Gila< Galo< mă rog, bebelușul.
Familia Greenwood le pusese celor doi Lambert la dispoziție
camera lor de oaspeți; familia Biller locuia la un hotel din apropiere.
2060
— Dar e de părere că ați avea nevoie de asta. Și să vă amuzați.
Tim îi aruncă o privire chinuită.
— Du-te la culcare, Roly, mâine avem o zi istovitoare. O să mă ajuți
să-i trag o chelfăneală zdravănă fiicei mele!

— V-aș mai ține cu plăcere aici, zise George Greenwood la dejunul

la care se adunaseră cu toții la el acasă. Dar este mai bine să plecați
de azi la Kirward Station. Îmi fac griji pentru domnișoara Gwyn, se
pierduse complet cu firea mai devreme, la telefon. Dacă am înțeles
bine, e singură la fermă, doar cu un băiat maori, care o ajută cu
animalele. Jack și Gloria sunt la munte și încearcă să strângă oile. Pe
furtuna asta! Domnișoara Gwyn își făcea griji teribile. Și nu pe
nedrept – am sunat la stația meteo și așteaptă cele mai teribile vijelii.
Tim și Elaine dădură din cap. Se temuseră deja de asta încă de când
văzuseră norii întunecați și lumina bizară de la Trecătoarea Arthur.
Dar ce căutau oile de la Kirward Station atât de devreme în vară la
munte?
Lilian nu spunea nimic. Se ascundea după buclele care scăpaseră
din freza ei cu părul prins în coc, ceea ce o făcea să pară mai matură.
Tim îi adusese cartea jos și o pusese, cu o expresie grăitoare, lângă
farfuria lui, la care Lilian se înroșise ca o tomată. Nu și-ar fi dorit
chiar o catastrofă, pentru a nu fi distrasă de la opera ei, dar nici rău
nu i s-ar fi potrivit.
— Putem vorbi despre asta în mașină! spuse Tim sever. Te gândești
încă o dată să-mi spui ce a fost în capul tău? George, ne poți
împrumuta o mașină sau putem închiria una de undeva? Una mare,
pe cât posibil, am nevoie de loc pentru picior.
După călătoria cu trenul, încă îl mai dureau toate oasele și nu ar fi
avut nimic împotrivă să se ducă înapoi în pat cu încă una dintre
maculaturile lui Lilian. Firește că era literatură de proastă calitate și,
pe deasupra, un scandal în ceea ce privea istoria familiei Lambert.
Da, până atunci nu-l mai distrase nimic atât de bine de la dureri.
2061
George încuviință.
— Veniți cu mine; Roly, avem mai multe automobile ale firmei<
Lilian își întrezări aici șansa:
— Nu, eu conduc! Oh, te rog, unchiule George! Eu l-am dus mereu
pe tata cu mașina.
Elaine o privi plictisită.
— Comportă-te, din când în când, ca o doamnă, Lily, și nu-l lăsa pe
Roly fără slujbă!
Lilian clătină din cap și, astfel, eliberă și mai multe bucle.
— Dar eu sunt mult mai rapidă! zise ea. Roly n-o să se simtă din
cauza asta în plus?
Îi aruncă lui Roly o privire rugătoare, care, după cum se și
așteptase, îl făcu să se topească. Asta funcționase în cazul lui la fel
de sigur ca și în cel al tatălui ei.
Roly se lăsa agitat de pe un picior pe altul.
— Firește că nu, domnișoară Lily. Și altfel< pot să am grijă de
bebeluș. Cum ziceați că îl cheamă?

Când Lilian conducea, în mașină nu se nășteau discuții lungi. Doar

Ben ținu o prelegere detaliată, care scuză doar parțial opera
scriitoricească a soției sale. Mai întâi, îi compară cărțile cu povești
romantice inofensive, precum Jane Eyre, însă apoi ajunse la
concluzia că – din cauza lipsei realismului – ar trebui subordonate
mai degrabă genului fantastic. Dădu ca exemple romanele
Frankenstein sau Dracula. Tim, din nou nesuferit, îl oprise în cele din
urmă, remarcând că Lilian greșise fără doar și poate cu vânzarea
istoriei familiei ei. Dar, oricum, ea nici nu-și transforma eroii în
vampiri, nici nu-i punea să sape prin cimitire. Lilian îi zâmbi
recunoscătoare tatălui ei, ceea ce făcu mașina să derapeze ușor.
În continuare, Ben le ținu un curs despre vampirism în tradițiile
orale polineziene. Elaine se ocupa de Galahad, care era obișnuit cu
stilul de condus al mamei sale, și care legăna, gângurind vesel,
2062
locomotiva lui de jucărie. Roly se ghemuise într-un colț al
automobilului și își făcea curaj cu ideea că, la urma urmei,
supraviețuise chiar și la Gallipoli.
Ajunseră la Kirward Station în timp record. Lilian era ușor jignită
că nimeni nu aprecia asta. Ea însă presupuse că măcar străbunica ei
Gwyneira va fi mândră de ea.

Însă Gwyneira nu avu niciun chef de recordurile ei. În realitate, nici

măcar nu-și percepuse stră-strănepotul Galahad. Pentru prima dată
în toți anii petrecuți la Kirward Station, Gwyneira McKenzie era
complet dezorientată și la capătul puterilor.
— O să moară acolo sus, repeta ea mereu, și e numai din vina mea.
Elaine avu mai întâi grijă ca Moana și Kiri să pună de ceai pentru
toată lumea. Cele două femei maori păreau să fie la fel de derutate
ca și stăpâna lor și, în plus, mai povesteau ceva și de o ceartă între
Marama, Rongo Rongo și Tonga, care le cutremurase la fel de tare
lumea, cum o făcuse vijelia cu cea a Gwyneirei.
— Marama spune dacă moare Glory și Jack, atunci vina lui Tonga și
Rongo spune că spiritele furioase ar fi<
Ultima parte părea să o neliniștească foarte tare pe Kiri, ceea ce Ben
explică, printr-o mare de cuvinte, că o mana afectată a căpeteniei ar
putea să influențeze echilibrul unei societăți maori până în sferele ei
subtile, cel puțin din perspectiva celor în cauză.
Lily zâmbi și își mai turnă ceai.
— Deocamdată n-a murit nimeni, observă Tim. Și, dacă am văzut
bine pe drum încoace, primele oi au ajuns deja înapoi.
Gwyneira încuviință. Într-adevăr, micul Tane venise acasă cu
berbecii tineri. Însă animalele scăpaseră. Staulul în care le mânase
Tane nu era foarte sigur.
— Dacă îmi spune cineva unde sunt uneltele, îl pot repara.
Roly se făcea util cu plăcere.
— Înainte de toate, e din cauza furajelor lipsă, zise Gwyneira. În
2063
staule nu mai crește nimic, iar dacă le mânăm pe ultimele porțiuni
de iarbă<
Tim și Elaine îi ascultau povestea cu fruntea încrețită, încercând să
înțeleagă întreaga harababură din jurul promisiunilor, a spiritelor și
a tapu.
— Numai puțin, înțeleg bine? întrebă Tim, în sfârșit. Acest Inel al
Războinicilor din Piatră aparține de teritoriul tău, bunico, sau nu?
Dar, pentru a primi aprobarea de a-l îngropa acolo pe James,
căpetenia a pretins dreptul general de folosință a altor terenuri, care
nici ele nu îi aparțin?
— Dar ei nu le folosesc, șopti Gwyneira.
— Și ce-i asta, cu mana asta?
— Pe scurt, mana desemnează influența unui bărbat în cadrul
tribului său. Dar are și aspecte spirituale. O poți înmulți, dacă<
Ben începu o nouă prelegere.
— <printre altele, strângi cu ușa femei în vârstă, observă Tim.
Era destul de prost dispus – drumul cu mașina pe șoseaua deseori
plină de gropi îi provocase dureri și mai mari. Cel mai bine s-ar fi
întins decât să rezolve problemele familiei
— Serios, despre asta e vorba. Omul vrea să-și impresioneze
oamenii, controlând pakeha locali și devenind influent în ce privește
utilizarea terenurilor și a pieței de muncă. Trebuie să oprești treaba
asta, bunico! Îți duci oile acolo unde crește iarba, iar dacă se supără
din cauza asta îi scuturăm puțin mana asta a lui. Ar fi interesant de
văzut cum îi va afecta lumea spiritelor lui, dacă îl vei amenința că îi
gonești cu totul oamenii de pe teritoriul tău. Spune-i că ai de gând
să dărâmi satul de la lac.
Gwyneira îl privi disperată.
— Oamenii locuiesc acolo de secole!
Tim ridică din umeri.
— Și în Greymouth e cărbune sub pământ de milenii. Acum îl scot
afară. Până acum nu s-a plâns niciun spirit!
2064
— Ei, nu exagera imediat! îl avertiză Elaine. În afară de asta, oile
sunt proaspăt tunse, iar afară e vijelie și plouă. Dacă le trimitem
afară, le-am fi putut lăsa direct la munte. Chiar nu mai aveți deloc
fân, bunică Gwyn?
— Doar resturile pentru cai. Jack mi-a spus să comand hrană
concentrată, dar comerciantul e în Christchurch și nu vrea să trimită
niciun transport<
— Ce? Unde-i telefonul?
Tim își găsise, în sfârșit, victima perfectă pentru proasta lui
dispoziție.
După câteva minute, se întoarse și mai furios.
— Individul susține cât se poate de serios că nu ar putea livra
înainte de săptămâna viitoare. Vremea! De parcă aici nu plouă
niciodată. I-am spus că trimitem o mașină și luăm noi mâncarea. Ne
putem lipsi de vreun om pentru asta?
Gwyneira clătină din cap.
— Deocamdată, nu avem pe nimeni în afară de Tane, iar pe el nu-l
putem trimite nici în ruptul capului singur la Christchurch.
— Atunci, merg eu! se anunță Lilian. Aveți ceva asemănător unei
căruțe cu coviltir, bunică Gwyn? Doar trebuie să acoperim furajele.
Și pe cine să-l punem s-o tragă? Un automobil ar fi desigur mai
bun<
Elaine făcu o figură plictisită.
— Te văd mai bine cu hățurile în mână, făcu ea. Atunci măcar am
încredere în mintea cailor.
— Și ia-ți-l pe Ben cu tine, comandă Tim, chiar dacă încărcarea
sacilor nu prea ar trebui să intre în domeniul lui de activitate.
— În cazul ăsta vă înșelați, domnule!
Ben îi rânji, își suflecă mânecile cămășii și își arătă bicepșii
impresionanți.
— Înainte ca Lilian să înceapă să scrie aceste< ăăă< cărți, eu am
lucrat noaptea în port.
2065
Tim simți pentru prima dată că îl respectă pe ginerele lui. Până
atunci nu l-ar fi crezut în stare să asigure traiul familiei prin munca
mâinilor sale. Pe de altă parte, Lilian povestise și de cariera lui
sportivă. Dacă își amintea bine, băiatul nu vâslise doar așa, ci chiar
își câștigase cursele. Tim începea să se simtă mai bine. În ciuda
asemănării fizice și a acelorași domenii enervante de interes, Ben nu
era deloc Caleb. Ginerele lui era un bărbat.
— Dacă vrea și dacă bunica nu are nimic împotrivă, îl puteți aduce
după aceea și pe tatăl lui aici, bombăni Tim împăciuitor. De el am
uitat complet la plecarea noastră atât de grăbită. Dacă stă de unul
singur în Christchurch, nu se poate bucura de nepotul lui<
Gwyneira începea să se reîntoarcă la viață în timp ce-i conducea pe
Lilian și pe Ben către grajduri, arătându-le niște cai Cob și o căruță
cu coviltir. Elaine se duse cu ei și se apucă imediat de organizat.
— Aici trebuie scoasă balega. Asta poate să o facă Tane. Sau ai
nevoie de el la repararea gardului, Roly? Ah, știi ceva, lasă gardul.
Mânăm oile într-unul dintre șoproanele de tuns. Și celelalte să fie și
ele pregătite, la urma urmei, Jack și Gloria vor aduce cu ei și mai
multe oi.
Jack și Gloria. Din cauza furajelor pentru animale, aproape că
uitaseră de oamenii din munți, iar vremea era suficient de
înfricoșătoare. Elaine împrumutase de la Gwyneira o rochie de
călărie de modă veche și un palton ceruit, însă, după ce închise
împreună cu Tane berbecii în primul șopron, era udă până la piele.
La munte, aceeași ploaie cădea sub formă de zăpadă, iar aceștia
erau primii mesageri ai uraganului, dacă era să-i creadă pe
meteorologii din Christchurch.
— Ajută la ceva să mergem după ei călare? Ce părere ai? o întrebă
Tim în timp ce ea se ghemui tremurând în fața șemineului pentru a
se încălzi.
Tim renunțase în sfârșit și stătea acoperit pe canapea. Înainte însă
vorbise la telefon de mai multe ori cu George Greenwood.
2066
Greenwood Enterprises avea să îi ajute cu încă o furgonetă, care
urma să ajungă încă din acea noapte cu furaje. Oamenii aveau să
rămână mai întâi la fermă, pentru a da o mână de ajutor la hrănirea
animalelor și la alte treburi.
— Chiar dacă nu au văzut niciodată o oaie, se vor descurca ei cu o
furcă. Și cum se repară un gard, le arăt chiar eu dacă trebuie. Astea,
arătă Tim nerăbdător spre picioarele lui, ar trebui să fie mâine mai
bine.
Elaine se îndoia – pe furtună și ploaie, Tim se simțea de cele mai
multe ori mai rău – dar nu mai insistă. Își făcea mai degrabă griji
pentru oamenii de la munte.
— Nu mai putem aduce jos oile înaintea furtunii. Dar poate că ar
reuși cineva să-i atenționeze pe oameni?
Gwyneira ridică din umeri.
— Din punct de vedere al timpului, nu prea ai cum să o faci,
mormăi ea. În mod normal, e un drum călare de două zile, mă rog,
un cal foarte rapid, cu un călăreț bun, ar putea străbate distanța într-
o singură zi<
— Imposibil, acolo sus ninge deja, rosti Tim. Și unde să-i caute
mesagerul? Oamenii ar putea să fie oriunde<
— Eu știu unde sunt. Eu<
Gwyneira se strădui să se ridice.
— Ai să rămâi unde ești, bunică Gwyn! îi ordonă Elaine. Să nu care
cumva să-ți vină vreo idee trăsnită! După cum se arată lucrurile,
trebuie să așteptăm, pur și simplu< și să avem încredere în
experiența lui Jack cu munții și cu vremea.
Gwyneira suspină.
— Pe Jack nu prea te mai poți baza cine știe ce în ultima vreme.
Roly O’Brien, care se încălzea și el la foc, după ce rănise și reparase
grajdurile întreaga zi, o fulgeră supărat din priviri.
— Pe domnu’ Jack te poți baza oricând! A fost bolnav, dar, dacă
trebuie, va aduce oile și din iad!
2067
Gwyn mai întâi se enervă. Apoi însă îl cercetă pe tânăr cu atenție și
păru să se lupte cu sine.
— Deci, dumneavoastră sunteți acel Roly, spuse ea în cele din urmă.
Dumneavoastră ați fost împreună cu Jack. Vreți să ne povestiți
despre război, domnule O’Brien?

Roly nu mai povestise niciodată atât de detaliat despre Gallipoli, și

cu siguranță că nu a fost numai din cauza whisky-ului prin care
Gwyneira îi ușură limba, ci chiar și participarea ei activă. Bătrâna
doamnă cu ochii obosiți asculta în tăcere, însă, cu cât vorbea Roly
mai mult, cu atât mai multă viață i se întorcea în privire și cu atât
mai mult se oglindeau tristețea și groaza în ochii ei albaștri,
fascinanți.
Cei doi încă mai erau la foc, iar Tim și Elaine se retrăseseră de mult.
Tim avea nevoie de un pat, iar Elaine, după munca la oi, aproape că
adormise în fotoliu. Noaptea, se trezise speriată de un zgomot, care
nu știa de unde provine. Absurditățile Gwyneirei de a-i căuta pe cei
dispăruți de una singură o alarmase. Se ridică să vadă ce anume o
trezise.
În realitate, ajunsese transportul de hrană de la Christchurch. Gwyn
și Roly îi întâmpinară pe șoferi în salon, probabil deoarece încă se
mai aflau la foc și mai povesteau. Acum, îi serveau cu whisky pe
oamenii obosiți și plouați până la piele. Afară viscolul își făcea de
cap, chiar dacă nu era atât de puternic, cum probabil că era în
munți.
— Bine, Roly, atunci să mergem să le hrănim, suspină Elaine după
ce privi pe fereastră. O să pierdem și mai multe oi dacă pe frigul
ăsta nu au nimic de mâncare, iar asta chiar nu mai e cazul. Mai sunt
caii la căruță? Atunci am putea merge direct la șopronul de tuns și
să descărcăm acolo.
Roly se clătina considerabil, dar firește că o întovărăși pe Elaine la oi
și se uită mulțumit cum se îndopau animalele.
2068
— Mi-am dorit întotdeauna o fermă, suspină Elaine. Cât de mult am
invidiat-o pe Kura-maro-tini pentru Kirward Station. Dar în nopți
ca asta<
— Jack nu a povestit niciodată nimic de război, mormăi Roly, fără
legătură cu restul. Mama lui nu știe absolut nimic, a zăcut doar în
camera lui și s-a holbat la perete. Oamenii fini sunt foarte răbdători.
Mama m-ar fi cârpit de mult.

Elaine inspectă a doua zi șopronul de tuns, împreună cu noile ei

ajutoare, și pregăti furajele și paiele așternute pe jos pentru oile
gestante. Tim se trezi în mijlocul muncii de la fermă și era prea
puțin încântat.
— Gardul stricat este doar vârful aisbergului. Aici trebuie renovat
totul, bunico. Maaka ăsta al tău e cam înclinat spre improvizații: aici
a cârpit una, dincolo a bătut în grabă trei cuie. Când se va întoarce
Jack, va trebui să se ocupe de asta în stil mare<
— Același lucru e valabil și pentru șopronul de tuns, adăugă Elaine.
În curând o să se dărâme. Te-ai gândit vreodată la o construcție
nouă? Acum aveți mult mai multe oi. Aveți nevoie de construcții
mai mari.
— Cât despre problema personalului<
Tim fusese uimit de dimineață, când apăruseră la muncă trei
lucrători maori, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Nu se poate ca oamenii să vină când la convine.
— Vremea e de vină, pe un timp ca ăsta nu pot vâna, explică Gwyn.
Și și-au terminat proviziile de cereale. Speră să le dăm alimente dacă
îl lasă baltă pe Tonga.
— De abia s-a întâmplat chestia aia cu mana lui, bombăni Tim. Dar
serios, bunico, voi plătiți în natură? Asta-i de dinaintea potopului! Și
ăștia nu au contract de muncă? De treaba asta trebuie să se ocupe
Jack, doar trăim în secolul XX! Astăzi nu se mai rezolvă problemele
legate de personal în manieră moșierească! În general, bunico, m-aș
2069
gândi la câțiva specialiști. Poate că ai putea angaja niște oameni din
Țara Galilor sau din Scoția. Doar nu se poate ca numai conducătorul
să recunoască fața și spatele oilor!
Spre după-amiază apărură Lilian, Ben și Caleb cu un nou transport
de hrană – și cu un nou om dornic de muncă. Tehnica lui Lilian,
care se dovedise a fi extrem de productivă, de a intra în discuție cu
absolut oricine, îi cadorisise cu un păstor experimentat. Omul
venise de pe Insula de Nord după niște încurcături familiale – „O
dragoste nefericită!”, precizase Lilian, clipind melodramatic – și
deocamdată lucrase în comercializarea furajelor. Dar mai degrabă,
recunoscuse el după câteva propoziții, s-ar fi ocupat din nou de oi.
Lilian îl angajase pe loc.

Spre seară, atmosfera de la Kirward Station era mai mult decât

apăsătoare. Peste zi, toți își distrăseseră atenția cu munca, însă între
timp vijelia își făcea de cap și peste Canterbury Plains. Cu toții își
puteau imagina cam ce era prin munți.
— De obicei avem măcar căruțe cu coviltir cu noi, zise Gwyneira
încet și se uită pe fereastră. Dacă<
— Un coviltir zboară pe vremea asta la fel de ușor ca un cort,
observă Elaine. Și dacă acolo sus vuiește cu adevărat un uragan, ar
lua pe sus și o căruță.
Ultima propoziție nu o rostise însă.
Marama adusese puțină speranță. Își condusese soțul la Kirward
Station, care se prezentă în cele din urmă la lucru. În zilele
anterioare nu cutezase să se revolte direct împotriva lui Tonga. El
nu era la origine un membru al tribului și avea foarte puțină mana.
Însă acum Marama își adusese la fermă păstorul experimentat și, în
același timp, pe cel care se dovedise a fi dibace în tunderea oilor. Era
absolut sigură că în curând avea să fie acolo multă treabă pentru el.
— Poate că vor sosi deja mâine cu primele turme, zise ea. Și o
jumătate dintre oi vor făta încă din prima noapte petrecută acasă.
2070
Elimină cu o singură mișcare a mâinii frica Gwyneirei și a lui Elaine
din cauza Gloriei și a celorlalți oameni.
— Aș ști, dacă li s-ar întâmpla ceva fiilor mei!
Era atât de convinsă de asta, cum fusese cu ani în urmă despre
faptul că îi mergea bine Kurei, deși nimeni nu știa unde se afla fata.
Tim se încruntă din nou, atunci când Elaine îi relată bănuielile
Maramei.
— Știai și tu pe atunci că trăiesc, când am fost îngropat în mină?
Elaine clătină onestă din cap.
— Nu, dar am știut dintotdeauna că lui Lilian îi merge bine!
Tim o privi plictisit.
— Draga mea, bănuielile bazate pe rapoartele unor detectivi
particulari nu contează!

Lilian încercă să îi distragă atenția Gwyneirei jucându-se cu

Galahad, dar micuțul era obosit și plângăcios. În cele din urmă, își
duse copilul la culcare și li se alătură părinților ei în tăcere.
Singurii care vorbeau în acea seară, înfundat, dar vivace, erau Ben și
Caleb Biller. Caleb trebuie să fi fost în al nouălea cer că nu mai era
nevoit să corespondeze cu oameni cu interese similare, ci să discute
față în față cu fiul său. Ben ținea prelegeri vaste despre termenul de
mana și despre corespondența lui cu principii asemănătoare din alte
regiuni ale Polineziei. Caleb îl legă de mărimea reprezentărilor
statuilor de zei, de unde se născu o discuție vie despre câtă mana
aveau de fapt zeii și semizeii.
— Ar fi de ajutor să ne uităm în acest sens peste însemnările
domnișoarei Charlotte, observă Caleb și prezentă din nou meritele
Charlottei în culori vii.
Gwyneira se ridică, plină de neliniște, dar bucuroasă că are ceva de
făcut.
— Fiul meu a pregătit toate lucrurile. Dacă doriți, vi le aduc.
Caleb nu voia să o deranjeze, dar Ben avea privirea copilului căruia
2071
i se refuzase desertul.
— Niciun deranj.
Gwyneira se duse sus și se strădui să-și ignore artroza. În general,
nu intra în camera fiului ei fără să i se permită, dar văzuse
carnețelele de notițe ale Charlottei pe masă. Și, dacă i se adevereau
temerile, oricum trebuia să sorteze lucrurile din acea cameră și să o
golească. Respiră adânc atunci când păși în încăpere – același aer, pe
care el îl respirase. Dintr-odată o cuprinse o stare de amețeală.
Bătrâna se așeză pe patul lui Jack și își afundă chipul în perna lui.
Fiul ei. Nu îl înțelesese. Nu pricepuse nimic. În sinea ei, îl
considerase un laș, iar acum poate că nu avea să se mai întoarcă
niciodată.
În cele din urmă, se adună și întinse mâna după carnete. Unul era
pus alături de teanc. Gwyneira îl luă în mână – și încercă zadarnic
să rețină teancul de desene care căzu afară. Ele se împrăștiară pe jos.
Gwyneira suspină, aprinse lumina și se apucă să strângă desenele.
Se sperie când văzu capul de mort care îi rânjea.
Gwyneira își petrecuse ultima noapte în Gallipoli.
În această seară, călătorea cu Mary Lou și cu Niobe.

A doua zi, furtuna se domolise, dar continua să fie extrem de frig.

Elaine și Lilian înghețară în timp ce hrăneau oile și caii. Roly și Ben,
precum și noul ajutor, cărau apă. Și, în acea clipă un adevărat fluviu
de oi ude și înghețate se revărsă peste fermă. Hori și Carter
ajunseseră. Aduceau jos primele turme, fără pierderi mari, și
găsiseră adăpost la cabană înainte de furtună.
— Însă am crezut că vântul o va lua pe sus! relată Carter. Trebuie să
trimitem pe cineva sus să o repare. Acoperișul a fost în parte smuls.
Așa că am plecat în următoarea dimineață. Aveți vreo veste de la
Jack și de domnișoara Gloria? Am văzut rachete de semnalizare.
— Adică nu ați mers înapoi sus, de îndată ce s-a potolit furtuna?
întrebă Elaine sever.
2072
Hori clătină capul.
— Domnișoară Lainie, dacă mai trăiește cineva acolo sus, se
descurcă și fără ajutorul nostru. Și, dacă nu mai trăiește nimeni<
atunci măcar am salvat oile.
Gândea pragmatic, ca toți maorii.
— Rachete de semnalizare, îi spuse Elaine soțului ei.
Tim supraveghea în șopron câteva lucrări de reparații.
— Au cerut ajutor, dar noi nici nu am văzut.
— Și la ce-ar fi folosit, dacă am fi văzut? De fapt, foarte ciudat că au
încercat. Jack trebuie să fi știut că se aflau la un drum de două zile
distanță de civilizație. Dacă ar fi tras după furtună, ar fi fost logic.
Dar să tragi rachete de semnalizare în mijlocul vijeliei? O măsură nu
prea inteligentă.
Timothy Lambert se obișnuise să rămână liniștit chiar și în cele mai
complicate situații. Domeniul lui de activitate, ca inginer în minerit,
era siguranța minelor. Cu toate acestea, Elaine se supără pe el
pentru că se îndoia de faptul că Jack era responsabil.
— Dumnezeule, uite că nu toată lumea gândește atât de logic!
Trebuie să organizăm o echipă de căutare<
— Mai întâi, ocupă-te de oi, hotărî Tim. Și nu certa oamenii. Au
procedat foarte corect.
Tim se întoarse din nou spre muncitorii lui.
— Cum îi mai merge bunicii?

Gwyneira se întorsese în noaptea precedentă în salon – la mai bine

de un ceas de când urcase sus. Gwyn înmânase celor doi Biller
carnețelele de notițe în tăcere, dar era lividă. Apoi se retrăsese pe
dată și nu se arătase încă.
— Kiri i-a adus dejunul. Nu vrea să vadă pe nimeni și nu a mâncat
nimic, dar a băut ceaiul. Mă gândesc să trec mai târziu pe la ea.
Elaine părăsi șopronul și se apucă să împartă oile nou venite în
șoproane și în grajdurile vitelor. Câteva erau oi gestante. Unele
2073
chiar pe cale să fete, altele aveau cu ele miei mici. Noua achiziție a
lui Lilian se ocupă de animale. Bărbatul se dovedi un ajutor iscusit
la nașteri și dădu ideea de a pune bazine de cărbuni în șopron,
pentru a avea o sursă suplimentară de căldură pentru cele mai
lovite animale și fără să se înțeleagă de îndată și cu câinii ciobănești.
Elaine îi trimise apoi pe Hori și pe Carter la culcare. Oamenii erau la
capătul puterilor.
Mult mai târziu, se duse la bunica ei, pentru a-i da un raport
complet. Gwyneira coborâse, în cele din urmă, și ședea în fața
șemineului. Se amuza cu Galahad, cu gândurile în altă parte. Părea
să fi îmbătrânit cu ani de zile.
— Oamenii au adus două mii de oi, dintre care opt sute sunt
gestante. Am pierdut în cea mai mare parte mieii care s-au născut în
noaptea trecută. Nu au avut cum să supraviețuiască în viscol. Dar
multe fată azi, iar Jamie face minuni<
— Cine-i Jamie? întrebă Gwyneira absentă.
— Noul păstor pe care l-a cules Lilian. Ah, da, și au mai venit încă
alți patru sau cinci maori. Dacă se mai repetă povestea asta, nu-i
mai angajăm<
Elaine își continuă raportul.
Gwyneira avea impresia că pierdea tot mai mult de sub control
conducerea fermei. Și nu era un sentiment rău.

2074
 13

Gloria nu răspunse la sărutul lui Jack, ci rămase liniștită. Înainte de

a-și coborî ochii, îi adresă o privire surprinsă și confuză.
În fața cortului se întindea o pătură subțire de zăpadă. Oricât de
departe de acoperișul de piatră construiseră, vântul adusese totuși
zăpada înăuntru, și era atât de frig, încât nu se topea. În valea
dinaintea stâncilor mai era zăpadă, dar lacul nu înghețase. Era de
un albastru spălăcit, reflectând cerul albastru-cenușiu. Câteva oi se
adăpau acolo; stăteau murdare în zăpada mânjită cu rahat. Însă cele
mai multe dintre animale păreau să fi supraviețuit, iar din cortul de
alături behăiau mieii. Nefericiți, dar, fără îndoială, vii. De afară se
auzeau înjurături. Wiremu și Paora prinseseră o oaie gestantă și
încercau acum să mulgă, pentru mieii orfani, animalul pe jumătate
sălbatic, care se împotrivea. Alți bărbați erau acolo pentru a înteți
din nou focul; Rihari căra sus apă din lac.
— Șefa, în curând o să bem ceai cald! Cum îi merge domnului Jack?
Jack sperase să poată călări din nou în acea zi, dar, după drumul
extenuant din ziua precedentă, era zadarnic. Avea febră și se lupta
cu amețeala, în timp ce Wiremu încerca să-l ajute să ajungă la foc.
Ședea acolo, epuizat, încercând să facă planuri utile pentru a doua
zi.
— Deci, ce părere aveți? Călărim până jos și ne punem pe noi și
animalele în siguranță, sau încercăm să găsim și celelalte oi?
— Nu puteți să călăriți, domnule Jack, zise Willings, prudent. Ieri
abia dacă vă țineați pe cal. Și, pe atunci, viața vă depindea de asta.
Trebuie să rămâneți, în orice caz, aici, până vă va merge mai bine.
— Nu e vorba de mine, se apără Jack cu duritate.
— Firește că vom aduna celelalte oi, spuse Gloria, în caz că au
supraviețuit mai multe. Însă animalele nu sunt, nici ele, proaste; ele
trăiesc aici în fiecare vară. Probabil că mai cunosc unele adăposturi,
2075
ca acestea. Cel puțin unele au reușit, cu siguranță.
— Dar ar trebui să trimitem pe cineva la Kirward Station, fu de
părere Paora. Domnișoara Gwyn va fi din cale-afară de îngrijorată.
Gloria ridică din umeri.
— N-am ce să-i fac, zise ea nerăbdătoare. Nu putem să ne lipsim de
niciun om. Animalele trebuie găsite acum, repede, și mânate jos.
Pentru turmele de aici va ajunge iarba din vale și din împrejurimi
până dimineață. Puteți curăța zăpada și ea se va topi imediat. Le
acordăm această pauză – trebuie să se refacă după furtună. După
aceea, o echipă va coborî cu ele mâine, în vreme ce noi vom aduna
celelalte animale și îi vom urma poimâine, dacă vremea va ține cu
noi. Cum ți se pare, Rihari?
Cititorul de urme și supraveghetorul maori al vremii privi atent la
cerul acoperit.
— Cred că furia lui Tawhirimateas s-a dus. Arată a ploaie, poate că
o să mai și ningă puțin, dar furtuna pare să se fi oprit.
Într-adevăr, vântul abia dacă mai adia și, înainte de toate, aerul nu
mai părea atât de încărcat de tensiune. Părea să fie o dimineață
tipică de munte, ploioasă. Neplăcută, însă nu periculoasă.
Gloria și oamenii ei nu mânară ultimele oi risipite în „fortăreață”, ci
în vechile adăposturi.
— Ne vom muta din nou tabăra, preciză Gloria. Chiar mâine-
dimineață. Până atunci, oile nu vor fi păscut totul din jurul lacului și
nu vor fi stricat vegetația. Când vor sosi tohunga la vară, pentru a
vorbi cu spiritele, totul va fi ca de obicei.
Gloria nu specifică dacă lua cu adevărat tapu-ul în considerare sau
dacă nu voia să o supere pe Rongo. Se miră puțin de faptul că
nimeni nu o contrazise, însă magia ascunzișului din munți mișcă
până și sufletele ultimilor pakeha.

Seara se furișă de la sine înțeles în cortul lui Jack și se strecură în

sacul lui de dormit. Se întinse lângă el fără a-l privi. El simți cum
2076
corpul ei înțepenește, dar nu i se adresă, la fel cum nici ea nu scoase
niciun cuvânt despre sărutul lui de dimineață. Schimbară câteva
observații nesemnificative, silite, despre drum și despre căutarea
oilor – Gloria și oamenii strânseseră aproape o mie de animale. Jack
o sărută delicat pe frunte.
— Sunt foarte mândru de tine, spuse el tandru. Somn ușor, dragă
Gloria.
El își dorea, mai mult decât orice, să o țină în brațe și să-i înfrângă
rigiditatea, dar asta ar fi fost o greșeală. Jack nu mai voia să facă alte
greșeli. Nu față de femeia pe care o iubea.
În cele din urmă, se strădui să-i întoarcă Gloriei spatele. Adormi,
așteptând zadarnic ca ea să se destindă în sfârșit. Totuși, când se
trezi, îi simți căldura. Ea se lipise de el, cu pieptul pe spatele său și
cu fruntea pe umerii lui. Brațul ei îl cuprinsese, de parcă ar fi vrut să
se agațe de el. Jack așteptă până se trezi și ea. Atunci, o sărută din
nou.

În acea dimineață, Gloria trimise jumătate dintre bărbați în vale, cu

o mare parte a oilor. Jack încă nu era destul de puternic spre a fi de
folos; totuși, el ținu laolaltă oile rămase, împreună cu Tuesday, în
vreme ce Gloria, Wiremu și cei doi păstori maori experimentați mai
căutară pe munte după animale risipite. Tocmai Wiremu fu acela
care obținu după-amiază un succes neașteptat. Într-o vale ascunsă,
descoperi ultimele șase sute de oi gestante. Multe dintre ele își
pierduseră mieii, însă valoroasele animale de prăsilă supraviețuiră
aproape toate.
Gloria fu peste măsură de fericită și, pe când ședeau seara în jurul
focului, se lipi ușor de Jack. În cort acceptă ca el să o sărute din nou,
dar se lăsă rigidă pe spate și așteptă. Jack nu se întoarse de astă dată
cu spatele, dar nici nu o atinse. Nu știa exact ce să facă. Din corpul
țeapăn, încordat, al fetei nu răzbătea nicio teamă, ci doar o aparentă
resemnare în fața inevitabilului, ceea ce lui Jack i se păru aproape
2077
insuportabil. Ar fi putut înțelege frica, dar pentru Gloria s-ar fi
oferit pe sine din disperare.
— Nu vreau nimic din ceea ce nu vrei și tu, Gloria, spuse el.
— Însă eu vreau, murmură ea.
Spre spaima lui, ea rostise cuvintele aproape cu indiferență.
Jack scutură din cap. Apoi, o sărută pe tâmplă.
— Noapte bună, Gloria mea.
De data aceasta, nu mai dură atât de mult până când ea se destinse.
El îi simți căldura pe spate, în timp ce adormi.
În dimineața următoare, aveau să călărească până la Kirward
Station. Probabil că atunci nu aveau să mai continue. Însă Jack putea
să aștepte.

A doua zi, Maaka își făcu primul apariția la Kirward Station.

Tânărul administrator hotărâse că următoarele petreceri prilejuite
de nuntă mai puteau aștepta. În loc să-i ureze bun venit minunatei
și tinerei sale soții în marae-ul tribului său, o cazase deocamdată
într-una dintre nenumăratele camere de la Kirward Station. Pentru
prima dată în mulți ani, încăperile aproape că se umpluseră.
Tim Lambert se simți mai mult decât ușurat de sosirea lui Maaka,
deși, între timp, se temuse serios că aventuroasa lui soție și încă mai
îndrăzneață lui fiică ar fi putut să plănuiască o acțiune solitară de
salvare a celor rătăciți pe munte.
De vreme ce posibilitatea exista, el îl luă pe Maaka la o parte.
— Și acum, complet fără sentimentalisme, spuse el, mai poate fi
cineva în viață, acolo sus?
Maaka ridică din umeri.
— Sigur că da, domnule. Sunt multe peșteri, râpe, chiar și pe ici pe
colo porțiuni de pădure, unde să te poți adăposti. Trebuie doar să
nu te fi surprins furtuna și să cunoști împrejurimile<
— Și? întrebă Tim. Jack McKenzie le știe?
— Nu atât de bine ca băieții maori, domnule, fu de părere Maaka.
2078
La urma urmei, tribul își petrece acolo sus toată vara. Bănuiesc că
fiii Maramei știu fiecare piatră.
— Și Jack<
Tim tăcu. Asta era o întrebare delicată față de un angajat.
— Poate să accepte sfaturi?
Maaka făcu din nou un gest de nesiguranță.
— Jack a fost un tip de treabă. Dar de când cu războiul< el poate fi
cu greu apreciat. Se lasă dus de val, știți? Foarte posibil să lase totul
în seama Gloriei<
Maaka nu o spuse, dar Tim înțelese din mimica lui că Gloria trecea
mai degrabă ca încăpățânată. Ceea ce nu-l surprinse pe Tim. O știa
pe Kura-maro-tini, o femeie care obținea întotdeauna ce își dorea.
— Ce părere aveți despre ideea de a forma o echipă de căutare? se
interesă el. Au fost văzute rachetele de semnalizare. Soția mea e de
părere că oamenii probabil așteaptă ajutor.
— Doar nu aveți cum să vedeți de aici dacă cineva trage în munți,
zise Maaka, uimit. Foarte posibil să fi fost fulgere.
Tim îi relată ceea ce observaseră Hori și Carter, însă Maaka făcu
semn că nu.
— Noi luăm cu noi muniția de semnalizare, în caz că cineva se
rătăcește sau este rănit. Astfel, el poate alarma tabăra principală. Nu
se văd însă până la Kirward Station și nici nu pot fi localizate.
— Deci, nicio echipă de căutare?
Pe Tim începea să-l calce încet pe nervi nepăsarea tânărului maori.
Nu s-ar fi așteptat la atâta lipsă de sentimentalism.
— La ce bun?
— Ei, pentru a-i salva pe oameni, băiete! Trebuie să se fi întâmplat,
totuși, ceva, altfel ar fi fost de mult aici! Sau ce credeți că fac ei
acolo, sus? explodă Tim.
— Adună oile, răspunse Maaka sec.
Tim fu șocat.
— Credeți că un om supraviețuiește cu mare greutate unei furtuni
2079
seculare și, apoi, nu apucă drumul drept până acasă, ci strânge mai
departe oi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?
Maaka își rotunji buzele, ca și cum ar fi căzut pe gânduri.
— Probabil că cineva nu, domnule. Dar un McKenzie, da.
Făcu o scurtă pauză.
— Și o Warden. Eu mă voi ocupa acum de pregătirea vechilor
grajduri de vite, domnule, pentru ca oile să poată ajunge la loc
uscat.
Grajdurile erau curățate și proaspăt așternute, iar gardurile
controlate și reparate atunci când restul grupului sosi, a doua zi, cu
oile gestante.
— Nu le-ați putut trimite pe nimeni în întâmpinare? întrebă
Gwyneira, între râs și plâns.
Ea îi luă pe cei mai uzi și mai obosiți bărbați în casă, le turnă cu
generozitate whisky în pahare și îi lăsă să le povestească toate
aventurile lor.
— Am propus și noi, dar șefa a fost de părere că ne trebuie toți
bărbații.
Când Lilian și Elaine coborâră, în sfârșit, un pic prea devreme,
pentru masa comună, Gwyneira ședea la foc și învârtea un pahar de
whisky între degete.
— Mie nu mi-a spus nimeni niciodată „șefă”, zise ea, pierdută în
gânduri.
Lilian chicoti.
— Ei, timpurile se schimbă. Tu poți să știi de zece ori mai multe
despre oi decât bărbații, însă tu vei rămâne întotdeauna dulcea
„domnișoară Gwyn”. Gloria a avut ghinionul – ori norocul de a nu
fi niciodată drăguță. Înainte era, de bună seamă, stângace.
Râse.
— Se pare că a cedat.

Jack, Gloria și bărbații își petrecură și ultima noapte a pășunatului

2080
în adăpost. De această dată, Wiremu insistase ca ei să doarmă în
cabană. Jack încă mai era suferind și trebuia să se culce, după
drumul călare, la căldură. Însă Gloria îi surprinse.
— Vom dormi cu toții aici, înăuntru, hotărî ea. În grajd vin mieii, iar
din cauza behăitului lor nimeni nu va închide un ochi.
Apoi aruncă o privire scurtă fiecărui bărbat în parte. În afara de
Tack și de Wiremu, nu părea ca vreun altul să fi înțeles cât de greu îi
cădea această propunere. Ultimii bărbați erau cu toții maori și erau
obișnuiți să înnopteze împreună în casa comună și nu ar fi ajuns
niciodată la ideea de a se da la tinere fete. Cu atât mai mult dacă
erau ale altora.
Jack spera ca Gloria să vină din nou la el, însă ea rămase în alcovul
său, închizându-se în sacul ei gros de dormit. Jack se culcă, fără să
cârtească, în cel de-al doilea pat al colibei; călăritul prin frig și
umezeală îl șubrezise din nou. Bău răbdător ceaiul pe care i-l aduse
Wiremu..
— Nu prea pricep, zise tânărul maori. Ea împarte cortul cu tine, dar
aici<
Jack ridică din umeri.
— În casa comună, Wiremu? Nu ar merge oare prea departe?
— N-o să vă căsătoriți? întrebă Wiremu. Mă gândeam că<
Jack surâse<
— Nu depinde de mine. Dar, înainte de a mă trimite la plimbare,
așa cum ai pățit tu<
Wiremu rânji dureros.
— Ai grijă de mana ta! rosti el.

În seara următoare ajunseră la Kirward Station și, spre norocul lor,

nu plouă toată ziua. Bărbații le deschiseseră oilor grajdurile, Elaine
scosese chiar și caii din boxe, bucurându-se de forfota din
îngrăditură. Totul decurse în acea zi conform așteptărilor. În cele
din urmă, Lilian și Elaine călăriră în calea turmei.
2081
Gloria făcu o față mai mult decât stupefiată când își revăzu
verișoara.
— Păi, nu ai dispărut la Auckland? se informă ea și o examină pe
Lilian.
Roșcovana nărăvașă abia dacă se schimbase de-a lungul anilor.
Sigur că Lilian se maturizase, însă avea în continuare același râs
poznaș și nepăsător.
— Tu ai dispărut! observă Lily. Eu doar m-am măritat!
Și ea o cercetă pe Gloria, dar văzu o cu totul altă fată decât făptura
grăsulie, înspăimântată și îmbufnată din Oaks Garden. Gloria stătea
în șa, sigură de sine. Fața îi era roșie și marcată de osteneala
întâmplărilor, însă i se conturase. Lilian mai văzuse doar rareori un
asemenea chip. Trebuia să și-o amintească, pentru viitoarea ei
carte< O fată, care a străbătut o jumătate de lume pentru a-și afla
iubitul. O continuare pentru Jackaroe. Oricum, avu sentimentul
incert că Gloria nu-i va povesti niciodată întreaga istorie.
Lily relată încântată despre viața ei în Auckland și despre copilul ei,
iar Elaine povesti despre Kirward Station. Jack și Gloria se priveau
tăcuți și aruncau, din când în când, priviri mândre spre animalele
pe care ei le mânaseră. Când ajunseră în sfârșit în curte, oamenii îi
așteptau, pregătiți să împartă oile pe staule. Maaka era prezent
pentru a coordona totul, dar bărbații care participaseră la mânatul
animalelor se uitau numai la Gloria. Iar Gloria, la Jack.
— Ei, bine, băieți, zise Jack, e frumos să fim din nou aici. Ne putem
felicita toți – Paora, Anaru, Willings, Beales. A ieșit o treabă foarte
bună. Cred că ar trebui să-i cerem șefei un mic bonus.
Jack o privi pe Gloria, iar ea surâse.
— Bănuiesc că ați păstrat staulele libere pentru oile gestante. Pe
berbeci îi vom mâna direct mai departe, pe pășunea de după Bold’s
Creek. Și n-aș mai vrea să aud cuvântul tapu! Dacă nu mai plouă,
oile care au fătat vor putea fi mânate mâine la Inelul Războinicilor
din Piatră<
2082
Jack dădu calm indicații, în timp ce Gloria și câțiva bărbați fluierară
câinii ciobănești, pentru a despărți turmele.
— Maaka, preiei tu supravegherea? Aș vrea să o salut pe mama. Și,
cum se arată, casa întreagă e plină de membrii familiei noastre.
— Și o baie ar fi o idee bună, observă Gloria, descălecând. Duc și
caii în grajd, Jack. Mergi liniștit înăuntru și încălzește-te.
Tocmai îi ducea pe Ceredwen și pe Anwyl spre boxe, când
Gwyneira deschise ușa grajdului. De fapt, Jack s-ar fi așteptat ca
mama lui să fie în casă – când avea vizite, găsea rareori timp să
vadă cum merge treaba prin grajduri. Gwyneira purta o rochie
veche de călărie, iar părul ei alb, creț, era rebel ca altădată și fața îi
strălucea tinerește, așa cum Jack nu o mai văzuse de ani buni.
— Jack, Gloria!
Gwyneira alergă spre cei doi și îi îmbrățișă deodată. Nu băgă în
seamă că Gloria se crispă și că Jack o trase spre el doar din politețe.
Toate astea aveau să se schimbe în timp; era destulă vreme.
Importanța lor pălea în fața evenimentului din grajd, care era
pentru Gwyneira McKenzie, chiar și după atâția ani, un miracol.
— Veniți înăuntru, cineva dorește să vă salute aici! zise ea
misterioasă și îi trase pe fiu și pe strănepoată spre boxa lui Princess.
Tocmai s-a născut!
Gwyneira arătă spre grajd, iar Jack și Gloria se înghesuiră înăuntru.
Lângă iapa ponei, se afla un mânz mic, ciocolatiu. Între nările sale
era un mic semn alb, iar pe frunte avea o stea.
Gloria privi spre Jack.
— Mânzul pe care mi l-ai promis.
Jack încuviință.
— Trebuia să te aștepte când te vei fi întors.

— Jack!
Tim Lambert nu ieșise din casă pentru a-i saluta pe cei care sosiseră.
Spre seară, se făcu mai rece și mai neplăcut, iar la Kirward Station
2083
se plimbase deja oricum prin ploaie, de mai multe ori decât ar fi fost
bine pentru oasele sale. În afară de asta, imensul conac abia dacă era
încălzit. De fapt, el putea să fie confortabil doar cu mult mai mulți
oameni decât numărul angajaților de acum ai Gwyneirei. Lui Tim i
se făcu dor de micuța și plăcuta lui casă din Greymouth și, de fapt,
și de biroul său. El se bucura de haldele de cărbune și turnurile de
extracție. Văzuse destule oi cât pentru următorul an.
Nu putea înțelege ce anume îi reținuse în grajduri pe Jack și pe
Gloria preț de două ceasuri după sosire. Chiar și Maaka, cel care
preluase oile după ce ele ajunseseră, intrase între timp, șezând
oarecum jenat alături de Tim lângă șemineu. Jack și Gloria intrară
abia acum, în sfârșit, amândoi murdari și cu părul vâlvoi, dar cu o
expresie fericită pe chip, de nerecunoscut. Maaka îi turnă
prietenului său un whisky. Asemenea tuturor maorilor, era pregătit
să-și lase suficient timp pentru a-i saluta, însă Tim trecuse
numaidecât la chestiune.
— Jack, trebuie neapărat să purtăm o discuție. Aceste șoproane de
tuns< și personalul tău de aici. L-am rugat în acest sens pe omul
tău ca noi<
Jack se apără, surâzând.
— Mai târziu, Tim< și Maaka. Vă rog. Și, de fapt, acum nici nu
doresc whisky. Am nevoie de o baie, ceva de mâncare< Vom
mânca împreună cu toții, nu? După aceea, avem tot timpul să
povestim.
Maaka încuviință.
— Când vrei, zise el, acum, că te-ai întors.

Kirward Station văzuse doar rareori atâția oameni adunați în jurul

mesei, ca în acea seară. Tim și Elaine, Lilian și Ben, Caleb, la care se
mai adăugau Maaka și tânăra lui soție, care părea a fi oarecum
jenată. Waimarama, care nu se simțea în largul ei printre toți acești
pakeha, știa însă să se poarte impecabil la masă. Jack îl salută pe Roly
2084
cu o neobișnuită cordialitate, apoi se așeză alături de Gloria.
Gwyneira ședea, radiind de fericire, în fața întregii ei familii,
ținându-și primul stră-strănepot pe genunchi. Galahad salivă pe cea
mai frumoasă rochie a ei și îi strică freza, însă așa ceva nu o
deranjase niciodată pe Gwyneira. Se uita cu mare plăcere la Gloria.
Fata purta costumul-pantalon pe care i-l cumpărase în Dunedin.
Lilian abia se mai putea abține de încântare.
— Îți șade bine. Dar și noua modă. O să-ți arăt reviste<
Gloria și Jack tăceau ca aproape întotdeauna, dar nu era o tăcere
care să indispună. Ambilor nu părea să le pese de numeroasa
societate. Când totuși vorbiră, o făcură despre mânzul lui Princess,
ceea ce o împinse, desigur, pe Lilian să se gândească, firește, la
Vicky a ei.
— A trebuit să o las, din păcate, la Greymouth. Cu toate că ar fi fost
mult mai romantic să fug pe cal!< În orice caz, mi-ar face plăcere să
o am acasă. Dar oare pot fi luați cai pe bac, tăticule? Sau vor avea
rău de mare?
Spre marea uimire a Gwyneirei, Jack începu să vorbească. Povesti,
cu voce joasă – de parcă nu ar fi fost obișnuit să vorbească – despre
caii de cavalerie și drumul pe mare spre Alexandria.
— O dată pe zi, vasele se întorceau și mergeau împotriva vântului,
spre a mai domoli arșița. M-am gândit imediat că nu ar fi trebuit să
facă una ca asta. Caii nu au ce căuta pe mare și, cu atât mai puțin, în
război<
— Poate că ne vom muta din nou pe Insula de Sud, se gândi Lilian.
Mie mi-e indiferent unde scriu, iar Ben poate să aleagă!
Universitatea din Dunedin ar fi înnebunită după el<
Lilian îi aruncă soțului o privire mândră.
Tim făcu o față plictisită, însă Elaine îl văzu și dădu din cap,
mustrându-l.
Gwyneira surâse mulțumită.

2085
Mai târziu, se adunară cu toții în salon. Tim și Maaka le explicară lui
Jack și Gloriei propunerile lor de renovare, fără a băga de seamă că
cei doi aproape că adormiseră de extenuare. După călăritul prin
frig, focul din șemineu acționa aproape ca un somnifer.
Lilian o atrase pe soția lui Maaka într-o conversație și hotărî că
Waimarama devenea și mai atrăgătoare atunci când își dădea
drumul la vorbă. Gloria observă, cu un amestec de satisfacție și de
mirare, că Jack nu îi acorda fetei maore prea multă atenție. Ben
Biller reacționase la fel de puțin. El discuta, din nou, cu tatăl său, de
data aceasta fiind vorba de semnificația pe care ar avea-o, într-
adevăr, înfrângerea acelui maui în fața zeiței morții. Era vorba oare
doar de trădare din partea falșilor prieteni sau de fatalitatea morții?
Ben argumenta cu desenele Charlottei, Caleb cu sculpturi din Insula
de Nord.
În același timp, amândoi își fluturau iritați prin aer dovezile
teoriilor lor, iar Jack recunoscu speriat, în mâna lui Ben, ultimul
carnet de notițe al Charlottei. I se strânse inima. Nu ar fi trebuit ca
desenele Gloriei să ajungă în mâinile acestui străin. Nimeni nu ar fi
trebuit să le vadă< de ce nu le ascunsese, ci le pusese doar la loc
printre ciorne?
Ben Biller îi observă privirea speriată și o interpretă ca pe o
dezaprobare.
— Iertați-ne, domnule McKenzie, evident, nu am intenționat să
luăm documentele fără aprobare, însă mama dumneavoastră a avut
amabilitatea<
Gloria se trezi din moțăiala în care explicațiile lui Tim o
împinseseră. Până atunci, lăsase să treacă pe lângă ea discuția lui
Ben cu Caleb. Însă acum devenise atentă.
Privirea lui Jack se opri asupra Gwyneirei. Ea își ridică ochii, și văzu
groaza pe fața Gloriei.
— Voi doi, veniți aici, rosti Gwyneira încet. Nu trebuie să spuneți
nimic. Aș dori să vă țin, pur și simplu, în brațe, acum, că ați revenit.
2086
 14

Jack și Gloria auziră doar în treacăt cum ceilalți își croiau planuri.
Tim Lambert voia să revină cât mai repede posibil acasă, iar Elaine
îi convinse pe Lilian și pe Ben să li se alăture pentru câteva zile.
Pentru tânăra pereche, abaterea spre Greymouth era de la sine
înțeleasă: Lilian dorea să-și revadă frații și calul, dar Ben se temea
de reîntâlnirea cu mama sa. După cum era de așteptat, Lili își
impuse punctul de vedere. Elaine îi șopti lui Tim că Ben era „într-
adevăr un tânăr foarte simpatic”.

— Aș vrea doar să știu ce găsește Lily la el, adăugă ea, în vreme ce

Ben și Caleb se dedicară iarăși chestiunii referitoare la
predictibilitatea fundamentală a acțiunilor zeilor și eroilor legendari
din mitologia maori.
Tim mormăi ceva ce pentru Elaine trecu drept încuviințare.
Maaka și frumoasa lui soție se retraseră devreme; probabil că
discuțiile lui Ben și Caleb li se păruseră și mai enervante decât
întregii adunări. Jack folosi prilejul pentru a saluta, și chiar și Gloria
le dori tuturor noapte bună. Își sărută bunica pe obraz, ceea ce nu
mai făcuse de mult timp, de când era o fetiță. Gwyneira fu mișcată
până la lacrimi.

Gloria deschise încetișor ușa camerei lui Jack. Fără să bată. Nici în
trecut nu bătuse vreodată. Și la fel de la sine înțeles precum în alți
ani, i se furișă sub plapumă. Copilul de atunci purta însă o cămașă
de noapte și se lipea de îndată, în tăcere, de mai marele ei protector,
adormind astfel în continuare, fără coșmaruri. Femeia de astăzi își
scoase capotul înainte de a veni la el. Pe dedesubt era goală.
Tremura, iar lui Jack i se păru că îi aude rapidele bătăi ale inimii.
— Ce trebuie să fac? întrebă ea încet.
2087
— Absolut nimic, spuse Jack, însă ea își clătină capul.
Gloria își netezi pe spate părul proaspăt spălat, iar Jack își ridică în
același timp mâna. Degetele li se întâlniră și se despărțiră imediat
după aceea, ca electrizate.
— „Absolut nimic” am mai încercat, murmură Gloria.
Jack îi mângâie părul și o sărută. La început, pe frunte, pe obraz,
apoi pe gură. Fără să o deschidă, ci ținând-o închisă.
— Gloria, nu trebuie să o faci, zise Jack încet. Te iubesc. Fie că
împărți cu mine patul, fie că nu. Dacă nu dorești<
— Dar tu o vrei, totuși, șopti Gloria.
— Nu e vorba de asta. Dacă e dragoste, trebuie să o vrea amândoi.
Dacă doar unul găsește plăcere în asta, atunci este<
El nu găsi cuvântul potrivit.
— În orice caz, ar fi greșit.
— Charlottei tale i-a plăcut prima dată? întrebă Gloria, destinzându-
se puțin.
Jack zâmbi.
— O, da. Chiar dacă și ea a fost fecioară când ne-am căsătorit.
— Și ea? întrebă Gloria.
— Pentru mine ești fecioară, Gloria, căci nu ai iubit încă un bărbat.
Altfel, nu ai fi întrebat cum e.
Jack o sărută din nou, lăsându-și buzele să rătăcească pe gâtul și pe
umărul ei. Îi mângâie cu grijă sânii.
— Atunci, arată-mi, zise ea încet.
Mai tremura încă, dar începu să se liniștească atunci când el îi
sărută brațele, încheieturile, mâinile aspre și degetele scurte,
puternice. El îi plimbă mâinile peste fața lui, încurajând-o să-l
mângâie și ea la rândul ei. O atingea tandru și atent, așa cum ar fi
făcut-o cu un cal speriat.
După Charlotte, Jack nu mai avusese nicio femeie și se temuse să
mai aibă vreuna. Gloria era însă cu totul altfel decât Charlotte.
Firește, și soția lui fusese la început neatinsă și temătoare, dar
2088
Charlotte era totuși mondenă, o mică sufragetă. Ea ieșise în stradă,
împreună cu tovarășele ei, pentru drepturile femeii – studentele de
atunci se implicaseră pentru a obține îngrijirea medicală a
prostituatelor. Tânăra femeie nu era chiar cu totul neștiutoare; când
fetele se aflau laolaltă, șușoteau și își împărtășeau experiențele.
Drept urmare, Charlotte se bucurase de noaptea nunții. Fusese
curioasă și avidă de arta iubirii.
Din contră, Gloria era temătoare. Totuși, frica ei nu se manifesta
prin descurajare, ci prin răbdare. Nu se încordă deloc – cândva, pe
Niobe, trebuie să fi descoperit că poate suporta mai degrabă durerile
dacă își destinde mușchii. Jack trebuia să aibă grijă ca ea să nu
alunece în această toleranță și să devină, astfel, o păpușă lipsită de
voință în brațele sale. El îi vorbi, murmură tandrețuri printre
dezmierdări și încercă să o atingă așa cum ceilalți bărbați nu o
făcuseră înainte. Fu fericit când ea își apropie fața de umărul lui,
sărutându-l, atunci când el o penetră în sfârșit. O iubi încet și o
mângâie și o sărută în timp ce continua să fie în ea. Înainte de a se
termina, se răsuci și o trase deasupra lui. Nu voia să se prăbușească
peste ea, de parcă ar fi fost vreunul dintre clienții ei desfrânați. Ea
lunecă lângă el și i se lipi de umăr, pe când el reîncepu să respire
normal. Îndrăzni în cele din urmă să-l întrebe. Glasul îi suna
temător.
— Jack< că ești atât de încet< asta vine de la faptul că ai fost
bolnav? Sau că ești bolnav?
Jack fu cu totul uluit. Apoi, râse încetișor.
— Firește că nu, Glory. Și nici nu sunt atât de încet. Îmi dau doar
timp, pentru că< pentru că atunci e mai plăcut. Mai ales pentru
tine. Nu a fost plăcut, Glory?
Ea tăcu mai întâi.
— Eu< nu știu. Însă, dacă o mai faci o dată, aș putea încerca să fiu
atentă.
Jack o trase spre el.
2089
— Ăsta nu e un experiment științific, Glory. Încearcă să nu fii atentă
la nimic. Numai la tine și la mine. Uite<
El căută o imagine spre a-i desluși iubirea și dintr-odată avu din
nou în fața lui ultimul mesaj delicat al Charlottei.
— Gândește-te la Papa și la Rangi, zise el dulce. Trebuie să fie ca
atunci când cerul și pământul devin una – fără a mai dori să se
despartă.
Gloria suspină.
— Aș putea< aș putea să fiu acum cerul?
Pentru prima dată nu se mai găsea sub un bărbat, ci se ridică peste
Jack, îl sărută și îl mângâie, așa cum îi făcuse și el ei. Apoi, nu mai fu
atentă la nimic. Cerul și pământul explodară în cel mai curat extaz.
Gloria și Jack se treziră strâns îmbrățișați. Jack deschise primul ochii
și văzu două chipuri vesele de Collie. Nimue și Tuesday se
ghemuiseră la picioarele patului, și se bucurau, în mod evident, că
stăpânii lor se pregăteau, în sfârșit, să-și înceapă ziua.
— Dar nu ne vom face un obicei din asta, spuse Jack, încrețindu-și
fruntea, și îi goni pe câini din pat, cu o mișcare a capului.
— De ce nu? întrebă Gloria, buimacă. A doua oară mi-a plăcut cu
adevărat.
Jack o sărută, trezind-o și o iubi numaidecât încă o dată.
— De fiecare dată va fi mai bine? întrebă ea, imediat după aceea.
Jack surâse.
— Îmi dau silința. Dar, în ceea ce privește obișnuința< Gloria, îți
poți imagina să te căsătorești cu mine?
Gloria se lipi și mai strâns de el. În vreme ce Jack aștepta încordat,
ea ascultă toate zgomotele casei care se trezea.
Lilian cânta, tare și fals, în baie, Tim se târa, folosind cârjele, pe scări
– se străduia mereu să ajungă primul jos, pentru ca nimeni să nu
observe cât de neîndemânatic coboară – Elaine își chema câinele și,
undeva, Ben și Caleb discutau din nou, probabil tot despre tradițiile
maori.
2090
— Mai e nevoie? întrebă Gloria. Nu ne-am culcat adineauri în casa
comună?

Jack și Gloria își doriră o nuntă mică, însă Gwyneira să arătă

dezamăgită când auzi asta și până și Elaine protestă drastic. Ea se
simțea de bună seamă păcălită că Lilian nu avusese parte de o
petrecere fastuoasă și voia să participe măcar la plănuirea nunții lui
Jack și a Gloriei.
— O petrecere în grădină, preciză Gwyn. Cele mai frumoase
petreceri de nuntă sunt cele în grădină, iar acum ne bate vara la ușă.
Puteți să invitați întreaga regiune. Chiar ar trebui să o faceți! La
urma urmei, se mărită însăși moștenitoarea de la Kirward Station,
așa că oamenii se așteaptă la un mare antren.
Gwyneira își putea aminti, de fapt, de o astfel de sărbătoare de
grădină petrecută la Kirward Station, care se terminase oricum
altfel decât fericit; pe de altă parte, fuseseră dintotdeauna fascinante
lampioanele din parc, ringul de dans, stelele și atmosfera de basm.
— Dar fără muzică de pian! preciză Gloria.
— Și fără valsuri<
Jack se gândi la primul său dans cu Charlotte.
Gwyneira se gândi la primul ei dans cu James.
— Nu! În niciun caz cu orchestră! Doar câțiva oameni, care știu să
scârțâie și să fluiere – adică să facă un pic de muzică. Din ăștia sunt
de găsit întotdeauna printre muncitori. Poate că va dansa cineva
încă o dată o gigă cu mine<
De când aflase despre logodna lui Jack și a Gloriei, Gwyneira se
simțea întinerită cu mulți ani, agitându-se ca o tânără fată la
plănuirea nunții.
— Și nu vom aștepta la nesfârșit, zise Jack. Nicio prelungire cu o
jumătate de an a logodnei sau așa ceva. O vom face<
— Mai întâi, trebuie să ducem oile la munte, spuse Gloria. Deci, nu
înainte de decembrie. Și gândește-te la noile șoproane de tuns. Nu
2091
am nicio plăcere să încerc rochii, în timp ce voi vă ocupați de
supravegherea renovării.
Gwyneira râse și povesti despre nesfârșitele probe din Anglia ale
rochiei sale de mireasă. Astăzi îi părea de neconceput că în trecut
înzestrai perfect o mireasă pentru soțul ei, aflat la celălalt capăt al
lumii.
Gloria nu vorbea cu plăcere despre rochia de mireasă. Numai când
se gândea la ea devenea mai mult decât nervoasă. Nu arătase
niciodată bine într-o rochie. Iar oaspeții aveau să o compare mereu
cu Kura-maro-tini, de a cărei nuntă de vis, își aminteau mulți dintre
cei prezenți. Copil fiind, îi fusese descrisă deseori rochia simplă din
mătase a Kurei, florile proaspete din minunatul ei păr< Gloria ar fi
pășit cu cea mai mare plăcere înaintea altarului în pantaloni de
călărie.
În cele din urmă, Lilian rezolvă problema. Într-adevăr, se contura o
docență pentru Ben la Dunedin – Lilian bănuia că Caleb își pusese
în mișcare relațiile, dar firește că ea nu i-ar fi spus niciodată asta lui
Ben – și călători, patru săptămâni înainte de nuntă, alături cu copil,
dădacă și mașina de scris pe Insula de Sud, spre a se interesa acolo
de o casă. Acesta era, în orice caz, pretextul oficial. În realitate, ea se
instală mai întâi la Kirward Station și se ocupă de orice era legat în
vreun fel de nuntă, atribuții din cele pe care mama ei, Elaine, nu și
le revendicase. Agitația ei fu nemărginită atunci când constată că
rochia miresei lipsea încă.
— Trebuie să cumpărăm o rochie! îi zise Gloriei, care nu părea să
aibă vreo tragere de inimă. Nicio împotrivire, ne ducem mâine la
Christchurch. Și știu deja exact ce îți trebuie!
Smulse cu nerăbdare din poșetă o revistă englezească pentru femei
și o deschise în fața Gloriei. Aceasta aruncă o privire mirată asupra
rochiilor largi și vălurite din materiale ușoare, împodobite parțial cu
paiete și franjuri, care aduceau puțin cu piupiu-urile, rochiile de
dans ale maorelor. Noile rochii erau și mai scurte; ele ajungeau
2092
numai până la genunchi și nu pretindeau o talie de viespe, ci,
dimpotrivă, prelungeau talia în jos.
— Ăsta-i ultimul răcnet! În ele se dansează un dans nou, charleston.
Ei, da, și părul tău va trebui scurtat. Privește, ca la aceste fete<
Femeia din imagine își purta părul cu adevărat scurt și tuns în
trepte.
— Cu asta vom începe, vino!
Lilian îl tundea dintotdeauna pe Ben. La urma urmei, nu mai aveau
bani și de frizer. Astfel încât își purtă foarfecile atât de repede și de
îndemânatic prin chica aspră a Gloriei, încât aceasta își aminti de
felul în care tunseseră oamenii de la Kirward Station oile. Nu
îndrăzni să se împotrivească și, firește, că nu putu să-i povestească
lui Lilian despre ultima ei „tunsoare”. Așa că rămase liniștită,
tremurând doar în sinea ei – și abia dacă putu să-și recunoască
imaginea în oglindă. Părul ei des nu-i mai era zburlit, ci îi înconjura
delicat chipul. Noua freză îi accentua pomeții înalți și trăsăturile
acum mai conturate. Ea permitea evidențierea moștenirii maori a
Gloriei ca pe ceva exotic, îngustându-i oarecum fața lată, netedă.
— Deosebit! hotărî mulțumită Lilian. Și bineînțeles că trebuie să te
machiezi. Ți-am arătat cum încă din școală, dar nu o faci niciodată.
Mă ocup eu de asta la nuntă. Mâine, o rochie o să cumpărăm mai
întâi.
Însă aceste intenții eșuară, fiindcă în tot Christchurch-ul nu se
găsea, încă, o rochie-charleston. Vânzătoarele se arătară chiar șocate
de poze.
— Nerușinat! explică o matroană jignită. Așa ceva nu o să aibă aici
niciun succes.
Gloria încercă alte câteva rochii – și, la sfârșit, ar fi vrut să renunțe
cu totul la nuntă.
— Arăt oribil!
— Rochiile sunt oribile, zise Lilian. Dumnezeule, de parcă s-ar fi
organizat un concurs, care croitor ar putea să coasă cele mai multe
2093
volănașe pe o rochie de nuntă. Arăți ca un tort cu cremă de unt! Nu,
aici trebuie să se întâmple ceva. Nu are nimeni de la Kirward
Station vreo mașină de cusut?
— Doar nu vrei să coși tu? întrebă Gloria, stupefiată.
Lucrul de mână făcuse parte dintre materiile de la Oaks Garden, iar
ea încă își putea aminti de cârpăcelile lui Lilian.
Lilian chicoti.
— Doar nu eu<
Singura mașină de cusut între Christchurch și Haldon se găsea în
proprietatea Maramei – unul dintre ultimele cadouri ale ginerelui ei
Wiliam, folosită în anii din urmă mereu la cusutul celor mai simpli
pantaloni de călărie și cămăși pentru fiii Maramei.

— Minunat! se extazie Lilian. Modelul va trezi în ea vechi amintiri.

Cam tot așa a meșterit și rochia de nuntă a mamei mele! Aș putea să
sun la Greymouth?
Nunta Gloriei fu un prilej pentru doamna O’Brien, mama lui Roly,
cusătoreasă iscusită, să călătorească pentru prima dată în viață cu
trenul. La două zile după strigătul de ajutor de la telefon al lui
Lilian, ea descinse emoționată și pusă pe fapte mari în Christchurch
și se arătă aproape la fel de șocată de imaginea din catalogul Lilianei
ca și vânzătorii din magazin. Apoi, însă, păru că percepe chestiunea
drept o provocare și trecu imediat la alegerea materialului potrivit.
— Copilașilor, poate fi liniștit mătase, în orice caz un material fluid,
însă în niciun caz tul. Și aceste franjuri< vin oare din America,
domnișoară Lily? De la indieni? Ei, nu mie trebuie să-mi placă.

Când Gloria încercă, în sfârșit, rochia, îi plăcu, totuși, doamnei

O’Brien. Și Lilian ceru imperativ un model asemănător; la urma
urmei, avea să fie domnișoară de onoare.
Rochia o transformă pe Gloria într-o cu totul altă femeie. O făcea să
pară mai înaltă, mai matură, însă și mai delicată și mai jucăușă. De
2094
fapt, nu fusese niciodată grasă, dar până de curând păruse că se
îneacă în haine. Acum se văzu pentru prima oară în oglindă și se
găsi zveltă. Se învârti, atât cât putu pe pantofii cu tocuri înalte
pentru care insistase Lilian.
— Iar în loc de voal, îți va trebui o pălărioară cu pene, preciză Lily și
își apucă iarăși revista.
Până acum nu îndrăznise să facă și această propunere, însă acum
Gloria se arătă destul de interesată.
— Vă pricepeți, doamnă O’Brien?

Jack devenea tot mai tăcut, pe măsură ce nunta se apropia.

Pregătirile pline de zel ale lui Elaine și ale lui Lilian îi aminteau de
vâlva pe care o provocaseră Elizabeth și Gwyneira la nunta lui cu
Charlotte. Gloria se refugia mereu în grajduri în fața întregii
învălmășeli, pe când Charlotte savurase tot acest du-te-vino.
— Ar fi trebuit să fugim, observă el în seara dinaintea nunții. Lilian
și Ben au procedat corect: valea și o semnătură la primăria din
Auckland.
Gloria scutură din cap.
— Nu, trebuie să aibă loc aici, spuse ea cu o voce neobișnuit de
blândă.
Cu o zi înainte, sosise o scrisoare de la Kura și William Martyn,
răspunsul la anunțul Gloriei și al lui Jack despre logodnă și invitația
lor de nuntă. La cea din urmă bineînțeles că nu puteau participa – se
arătaseră jigniți că nu se ținuse seama de turneu în cadrul
planificării. Trupa lor se afla acum din nou la Londra. Teoretic, ar fi
putut așadar să vină, în aproximativ opt luni aveau o perioadă
liberă. Gloria se supără mai întâi din cauza scrisorii, dar pe urmă
Jack i-o luă din mână, o parcurse rapid și o puse deoparte.
O trase spre el pe Gloria, care încremenise din nou, de când atinsese
scrisoarea Kurei.
— Nu aș fi îndrăznit niciodată să te iubesc așa, zise el, adâncit în
2095
părul ei.
Gloria se eliberă și îl privi mirată.
— Ce vrei să spui?
— Dacă nu te-ar fi trimis în Anglia, explică Jack, ai fi rămas aici și,
pentru mine, nu te-ai fi maturizat niciodată. Te-aș fi iubit, dar ca pe
o soră mai mică sau ca pe o rudă apropiată. Tu<
Gloria înțelese.
— Aș fi fost tapu pentru tine, spuse ea. Se poate. Dar să le
mulțumesc acum părinților mei în genunchi?
Jack râse.
— În orice caz, ar trebui să nu mai fi atât de supărată pe ei. Și ar mai
trebui să citești și post-scriptum-ul<
El ridică scrisoarea, o netezi și i-o puse în palmă.
Gloria privi dezorientată cele câteva cuvinte de la sfârșitul scrisorii:
Kura Martyn o ruga pe Gwyneira să pregătească un document.
Intenționa să îi transfere fiicei sale Kirward Station, ca dar de
nuntă. Gloria păru că vrea să spună ceva, însă nu putu scoate niciun
cuvânt.
— Nu cumva ți-e frică acum că mă însor cu tine pentru toate oile
tale? întrebă Jack, zâmbind.
Gloria ridică din umeri și trase adânc aer în piept.
— Și asta ar putea merge bine, observă ea apoi. Gândește-te la
bunica Gwyn. Ea a dus o viață îndelungată și frumoasă cu oile
soțului.
Gloria zâmbi și-l apucă pe Jack de mână.
— Iar acum, vino, să-i povestim. Va dormi cu adevărat bine după
zeci de ani.
Ziua nunții a fost o strălucitoare zi de vară. Jack respirase ușurat
când dimineața se arătase senină. La nunta sa cu Charlotte plouase.
La cununie, Elaine renunțase, cu inima frântă, la marșul nupțial –
pur și simplu, Gloria nu mai voia să vadă vreun pian. Marama
mulțumi în cele din urmă tradiția pakeha, cântând Lohengrin la
2096
flautul putorino. În rest, se ocupă de muzica de la cununie și cântă,
cu vocea ei eterică, cântece de dragoste ale maorilor.
— A fost minunat, zise, cu o voce caldă, domnișoara Bleachum, care
îi stătea alături Gloriei în calitate de nașă.
Părea fericită, având un aer chipeș și tineresc în rochia ei la modă,
de un albastru deschis. Motivul evident era chiar lângă ea: doctorul
Pinter o însoțise la cununie. Chiar și fostul medic militar abia dacă
mai era de recunoscut. Se îngrășase; expresia hăituită din timpul
războiului făcuse loc uneia mai liniștite, mai calme. Îi spuse lui Jack
că opera din nou.
— Un băiețel, care se născuse cu o problemă de șold. Ținea de unul
dintre invalizii de război – bineînțeles că oamenii nu aveau bani, iar
copilul ar fi rămas handicapat. Sarah a insistat să încerc, pur și
simplu.
Îi aruncă domnișoarei Bleachum o privire prin care îi trimitea
întreaga lui adorație, de parcă numai ei i s-ar fi datorat însănătoșirea
sa.
— Acum înființăm un spital pentru copii! povesti domnișoara
Bleachum. Robert a moștenit ceva bani, iar eu am economisit. Am
cumpărat o casă minunată, care se potrivește foarte bine! După
operație, copiii trebuie să zacă multă vreme și nu pot merge la
școală, astfel încât voi putea să le predau. Mi-ar fi fost greu să
renunț la meseria mea.
Se înroși, în timp ce pronunță ultimele cuvinte.
— Asta înseamnă, domnișoară Bleachum, că vă veți căsători?
întrebă Jack.
Evident, el o știa, dar i se părea în continuare fascinant să o vadă
roșind pe fosta învățătoare a Gloriei.
— De altfel, am sperat că vă veți întoarce curând la noi<
Domnișoara aruncă o privire spre silueta încă foarte zveltă a Gloriei
și se coloră apoi din nou. Gloria o ajută să depășească impasul,
prezentându-l pe dr. Pinter lui Wiremu. Spre deosebire de Tonga și
2097
de ceilalți demnitari ai tribului, care apăruseră în portul tradițional
maori, Wiremu purta un costum care nu i se potrivea întru totul.
Pesemne îl avea de pe vremea când fusese la Dunedin – în lunile
petrecute ca războinic și vânător își sporise masa musculară. Umerii
și brațele sale păreau să-i rupă haina.
— Wiremu studiază medicina. Poate că aveți nevoie de un ajutor la
spitalul vostru?
Privirea doctorului Pinter alunecă peste tatuajele lui Wiremu.
— Nu știu, se eschivă el. Le va stârni teamă copiilor<
— Da’ de unde! zise Sarah, radiind. Dimpotrivă! Le va da curaj. Un
războinic maori, mare și puternic, de partea lor! De așa ceva au
nevoie copiii! Dacă doriți, sunteți binevenit!
Sarah îi întinse mâna lui Wiremu. Dr. Pinter o făcu și el.

Tonga își privi fiul cu dispreț. În cele din urmă, i se alătură

Gwyneirei.
— Nu pot decât să vă felicit din nou, zise el. Mai întâi Kura, acum
Gloria.
Gwyneira ridică din umeri.
— Nu i-am ales niciuneia mirele, zise ea apoi. Și nici n-am vrut
vreodată să mă bag. Kura a fost dintotdeauna altfel. N-ai fi ținut-o
niciodată, chiar dacă s-ar fi măritat cu un maori, la fel de puțin cum
am putut eu să o țin. Dar Gloria< ea s-a întors. La mine și la voi. Ea
aparține acestei țări. Kirward Station este< cum îi spuneți voi?
Maunga voastră, nu? Nu trebuie să o legi de trib. Ea e înrădăcinată
aici! La fel ca Jack.
Ea urmări privirea lui Tonga, îndreptată spre fiul lui.
— Și Wiremu. Poate că va reveni, cândva, însă nu îl poți obliga.
Tonga surâse.
— Cu vârsta devii tot mai înțeleaptă, domnișoară Gwyn. Așa încât
spuneți-le celor doi să vină la următoarea lună plină în marae. Vom
organiza un powhiri – să-l salutăm pe noul membru al tribului.
2098
— Pe noul<
Gwyneira nu înțelegea.
— Nu e tocmai nou, zise Rongo. Mai e timp pentru asta. Pe Jack, ca
soț al Gloriei.

— Cum rămâne cu Florence?

Tim Lambert sosise la Kirward Station abia în dimineața nunții, iar
în timpul pregătirilor și, în cele din urmă, pe durata ceremoniei,
Elaine nu reușise să schimbe cu el două vorbe în tihnă. Acum,
ședeau împreună cu Gwyneira și cu părinții lui Elaine la o masă
liniștită, departe de ringul de dans, pe care Roly tocmai o învârtea
pe Mary a lui.
Tim îi aruncă soției sale o privire aproape îndurerată.
— Ce să zic, încă nu suntem prieteni. Dar cred că ea a înțeles despre
ce este vorba – și este, în primul rând, o femeie de afaceri. Ne va
accepta propunerile.
Vizita lui Ben și a lui Lilian în Greymouth nu trecuse fără tensiuni.
Lilian sperase, desigur, ca Florence Biller-Weber să cedeze în fața
șarmului copilașului ei la fel ca propriii ei părinți, însă mama lui
Ben avea o altă fire. Ea îl contemplase pe micuțul Galahad mai
degrabă suspicioasă decât adoratoare, de parcă ar fi cântărit dacă el
nu era în ochii ei un la fel de mare ratat ca și tatăl și bunicul lui. Pe
de altă parte, trebuia să ia lucrurile ca atare. Gal făcea parte dintre
moștenitorii minelor ei – la fel ca și celor ale lui Tim, chiar dacă el
nu avea să preia, poate, niciodată sarcini de conducere. În privința
aceasta, caracterul deosebit al celui de-al doilea fiu atenua mânia lui
Florence față de Ben. Samuel Biller părea parcă făcut pentru
conducerea firmei. Florence se recunoștea pe sine însăși în calculele
lui clare și în puterea sa de decizie. Și în familia Lambert se părea că
există fii interesați de afacerile din minerit. Cu puțin noroc, lui Ben
și lui Lilian li se putea răscumpăra cândva partea de moștenire. Lui
Ben i se păruse o idee excelentă, însă Caleb nici nu voise să audă.
2099
— N-ai să-mi mituiești fiul cu bani de buzunar, rostise el liniștit,
însă decis, așa că Florence își spusese că era mai bine să evite cearta
cu el.
În fine, era indiferent. Dacă mina făcea profit, familia își putea
permite încă un artist.
În privința aceasta, membrii familiei Biller nu putură să treacă peste
ofertele lui Tim. Florence trebui să înceteze cu ruinătoarea rivalitate
cu Lambert. Poate că aveau să închidă, într-adevăr, cocseria. În
schimb, Tim le făcu propunerea să construiască pe terenul lor
plănuita fabrică de bricheți.
— Legătura pe șine este mult mai bună, iar terenul este deja
pregătit. Nu este nevoie de alte defrișări, astfel încât totul va fi mai
ieftin. Greenwood Enterprises va putea investi la fel de bine la tine,
ca și la mine. Firește, vor fi necesare anumite măsuri de siguranță,
dar nu și dispute de familie<
La sfârșit, înțelegerea a fost pecetluită cu un pahar de whisky, pe
care Florence l-a dat prea repede peste cap. Dar, după cum observă
Tim, ea îl suportă ca un bărbat.
— Toate astea sună cât se poate de bine, zise Elaine și privi spre
Lilian și Ben.
Ben se întreținea cu un tânăr maori tatuat, iar Lilian pălăvrăgea cu
fosta guvernantă a Gloriei.
— Iar de Ben nu ne putem plânge, căci el pare să o iubească cu
adevărat pe Lilian. Dacă aș ști ce găsește la el!
Tim ridică din umeri.
— Lămurește-mă, dacă afli, zise el. Dar mă tem că mai repede vei
dezlega enigma piramidelor<

— Așadar, domnișoara Bleachum va avea, totuși, un soț! spuse

Lilian râzând.
În timp ce Ben pălăvrăgea mai departe cu Wiremu, iar Jack bea din
obligație whisky cu niște vecini, Lilian și Gloria se așezară la masa
2100
familiei. Lilian bea șampanie și era într-o formă de zile mari. Era din
nou în centrul atenției – de când oaspeții nu mai conteneau cu
complimentele la adresa Gloriei în rochie de mireasă. Din contră,
mirele tăcea, gânditor. I se citea admirația în ochi, dar Gloria
pricepu și se strecură, la brațul lui, prin mulțimea musafirilor. Nu
mai era nicio asemănare cu străina posomorâtă, grăsulie, din
internat, și nicio asemănare cu tânăra femeie care ar fi preferat să
fugă de o nuntă. Lucruri de acest gen o făceau fericită pe Lilian,
aproape mai mult decât finalurile fericite din povestirile ei. Întrucât
viața domnișoarei Bleachum se derula acum în direcția potrivită, ea
începu să viseze.
— Oare vor avea și copii? Nu mai e prea tânără. Și doctorul Pinter<
mă rog, pentru mine e un mister ce a găsit ea la el.
— Atunci, ce găsești tu la Ben al tău? întrebă Gloria în treacăt.
Voia doar să o protejeze pe iubita ei domnișoară Bleachum de orice
bârfă. Nici nu băgă de seamă că toate celelalte femei de la masa ei își
ținură respirația, din cauza tensiunii pe care o provocase întrebarea
ei.
Lilian se încruntă. Părea să fi căzut pe gânduri.
— Mi-am închipuit întotdeauna că tu te vei căsători cu vreun erou,
adăugă Gloria apoi, pe același ton de pălăvrăgeală.
Nu părea să fie cu adevărat interesată.
— După toate poveștile și cântecele și astea.
Lilian suspină teatral.
— Ah, știi, zise ea apoi, atâtea aventuri< când citești despre ele, e
minunat de romantic, însă în realitate nu îți provoacă o așa mare
plăcere să fii sărac precum un șoarece de biserică, să nu ai o locuință
adevărată și să nu știi încotro să o iei.
— Ah, într-adevăr? întrebă Elaine amuzată. Nici nu ne-am fi gândit
la asta.
Mama ei, Fleurette, și Gwyneira se luptau să nu râdă, și chiar Gloria
își schimonosi fața. Lilian însă păru nici să nu fi observat ironia.
2101
— Într-adevăr, le lăsă ea pe celelalte să fie părtașe la descoperirile ei.
Și dacă totuși cineva trage în altul sau ceea ce li se întâmplă de
obicei eroilor< așadar, dacă Ben ar pleca pe mare sau< eu mi-aș
face mereu griji pentru el!
— Și ce are asta de-a face cu ce ai găsit tu la el?
Gloria se încruntă. Nu o putea urmări întotdeauna pe Lilian.
— Păi, pentru Ben nu trebuie să-mi fac griji niciodată, preciză Lilian,
nepăsătoare. El se duce dimineața la bibliotecă și studiază dialectele
Pacificului – și cel mai mare plan al său este o excursie în Insulele
Cook.
— Și frumoasele insulare ale Pacificului? înțepă Elaine. El înțelege
„Te iubesc” în cel puțin zece dialecte.
Lilian chicoti.
— Însă atunci ar trebui să dezbată mai întâi principiul împerecherii
din motive emoționale în respectivele arii culturale. Să studieze
rădăcinile sale posibil practice ori mitologice și să discute cu alți
savanți despre reprezentarea grafică a relațiilor sexuale în
respectiva arie geografică. De fapt, el n-ar vrea să facă nimic greșit.
Așa încât va fi plictisitor pentru fete, nu-mi fac nicio grijă.
Ceilalți râseră de data aceasta deschis, însă Lilian păru să nu le-o ia
în nume de rău.
— Și nu te plictisești niciodată? întrebă mirată Gwyneira.
Era de departe cea mai vârstnică din grup, dar ochii ei sclipeau la fel
de vii ca odinioară, când i se celebrase nunta la Kirward Station.
Lilian ridică din umeri.
— Când mă plictisesc, îl am pe Galahad. Și pe Florian, și pe
Jeffrey< Cel nou se numește Juvert<
Enumeră, zâmbind, protagoniștii cărților ei.
— Și dacă trebuie să scriu seara în continuare, pentru că eroul meu
este prins undeva sau pentru că trebuie să-și salveze fata dintr-o
situație îngrozitoare, pe Ben nu-l deranjează să gătească.
— Eroii adevărați împușcă ei înșiși iepurii pentru cină, tachină
2102
Gwyneira.
Se gândi la James și la zilele fericite în care pescuise și vânase
pentru ea și prăjise carnea apoi la foc.
Fiica ei Fleurette tresări.
— Și, la sfârșit, lăsa măruntaiele aruncate peste tot! observă ea sec.
Înțeleg ce vrei să spui, Lily. Ben al tău e sublim!

La miezul nopții, fiii lui Elaine aprinseră artificiile. Cei mai mulți
dintre oaspeți le întâmpinară cu strigăte de bucurie.
Din contră, Gwyneira McKenzie se duse la grajduri. Știa că erau
închiși caii. Nu avea să întâlnească niciun James care să aducă
înăuntru grabnic iepele de prăsilă, înainte ca zgomotul să sperie
animalele. Nimeni nu cânta la vioară în zona șoproanelor. Jack și
Gloria nu doriseră serbări separate pentru personal și stăpâni, așa
cum fusese obiceiul în trecut. Pe atunci, un cvartet de coarde cântase
în grădina iluminată feeric, în vreme ce, în aceeași seară, păstorii
învârtiseră cameristele doamnelor pe acordurile ce răsunau din
radio, din viori și din flajeolete. Gwyneira vedea încă focurile și i se
păru că observă și fața strălucitoare a lui James, în timp ce se
îndrepta spre bărbați și îi oferise un dans. Atunci aproape că l-ar fi
sărutat.
Însă și acum se aflau acolo, unde pe atunci fusese improvizat ringul
de dans, doi îndrăgostiți care se sărutau. Jack și Gloria evadaseră
din hărmălaie și priveau, strâns îmbrățișați, miile de stele căzătoare
care iluminau, artificiale, cerul.
Gwyneira îi lăsă în pace. Se duse înapoi în întuneric, lăsându-i să se
bucure de ei înșiși. Ei erau viitorul.
— Atunci, asta a fost, de bună seamă, ultima mea nuntă la Kirward
Station, își zise Gwyneira melancolică.
Renunțase la șampanie și sorbea dintr-un whisky. Bău pentru
James.
— Nu voi mai prinde următoarea generație.
2103
Lilian, înveselită de șampanie și mișcată până la lacrimi, o luă pe
bătrână în brațe.
— Da de unde, bunico Gwyn! Uite, de fapt, ai deja un strănepot!
Suna de parcă Galahad ar fi urmat să se căsătorească a doua zi.
— Și apoi< De fapt, am putea să ne mai căsătorim o dată, Ben. La
starea civilă din Auckland a fost destul de trist, de data aceasta e de
zece ori mai bine. Înainte de toate, artificiile. Sau o mai facem
cândva, altfel, căsătorindu-ne după ritul maori. Ca în Moștenitoarea
din Wakanui – a fost atât de romantic!
Îl privea pe Ben, strălucind de fericire.
— Scumpa mea, triburile maori nu cunosc o nuntă romantică.
Ben reacționă trist; din păcate, îi mai ținuse soției sale această
prelegere de multe ori.
— Ceremoniile de nuntă oficiale au în orice caz o funcție în relațiile
dinastice, la care se ia în considerare și o legătură clericală<
Dădu să continue discursul, însă observă că publicul nu mai dădea
semne că ar mai fi receptiv.
— Ritul din Moștenitoarea din Wakanui l-ai născocit tu, de la cap la
coadă.
Lilian ridică din umeri.
— Ei, și? își dădu ea cu părerea și surâse cu indulgență. Cui îi pasă?
La urma urmei, e vorba doar de o poveste cu adevărat bună.

2104
 Postfață și mulțumiri

Și un roman istoric are nevoie de o poveste bună, însă atitudinea

lejeră a indiferentei mele Lily față de istorie și mitologie ar trebui să
nu-i stea în fire unui autor serios. În orice caz, m-am străduit în
acest roman să includ povestea personajelor mele fictive într-o rețea
de fapte bine documentate. În cazul bătăliei pentru Gallipoli, a fost
relativ simplu. În toate versiunile posibile, între relatările martorilor
oculari și pregătirea cărții pentru tineret, istoria trupelor ANZAC se
găsește nu numai în nenumărate volume, ci și la un click distanță pe
internet. În orice caz, suferința bărbaților din tranșee e aproape
întotdeauna înfrumusețată.
Reinterpretarea ca mit eroic a acestei catastrofale aprecieri greșite
din punct de vedere militar și a înfrângerii care a rezultat din
aceasta aproape că nu are egal în istorie! Gallipoli se numără, într-
adevăr, printre cele mai sângeroase bătălii din Primul Război
Mondial, iar câștigul acțiunii militare stă doar într-o retragere cât se
poate de victorioasă a unor trupe uimitor de puțin demoralizate.
Firește, au existat și pe atunci jurnaliști critici, care au pus întrebări
sfredelitoare despre sensul luptelor, scurtând, astfel, puțin
dezastrul. Ulterior, a fost lăudat doar eroismul soldaților sacrificați
nemilos. O excepție o constituie cântecul lui Eric Bogle, And the Band
Played Waltzing Matilda, care m-a impresionat mai mult decât toate
paradele de celebrare anuală a zilei ANZAC.
Am încercat să prezint atmosfera și desfășurarea luptelor de la
Gallipoli cât mai autentic posibil. Dimpotrivă, figurile soldaților și
ale superiorilor lor sunt fictive. Excepție fac doar ofițerul sanitar
Lievesley Joseph Beeston și corcitura lui, Paddy, prea puțin dedicată
disciplinei militare. Aventurile lor pot fi citite pe internet. Jurnalul
de război al lui Beeston oferă multe informații și se vrea drept
fundal al povestirii mele. Din păcate, nu s-au transmis și fotografii
2105
ale celor doi. A trebuit, deci, să-mi forțez fantezia când, în cazul lui
Paddy, a apărut fotografia bassetului meu, la fel de rebel la ordine.
Mulțumesc, Buddy, pentru inspirația permanentă!

Tribul maori stabilit la Kirward Station a jucat un rol și în cărțile

mele anterioare, dar de data aceasta am lăsat-o pe Gloria să plonjeze
mai adânc în reprezentările și în modul ei de viață. Firește, din nou
cu intenția de a zugrăvi realitatea vieții pe Insula de Sud la
începutul secolului XX. Cercetările în domeniul culturii maori nu
sunt simple, deoarece „cultura maori” de fapt nici nu există.
Într-adevăr, fiecare trib își are propriile obiceiuri și tapu. Ele se
deosebesc mult între ele și depind, în mare măsură, de condițiile de
viață ale comunităților. Astfel, Insula de Sud a fost evident mai
săracă în resurse și mai puțin locuită decât Insula de Nord. Aici au
fost mult mai puține conflicte războinice între triburi – legi, tapu și
reprezentările valorilor au fost, în consecință, mai puțin imprimate
„militar”.
De fapt, Insula de Nord se caracterizează printr-o cultură maori
complexă. Cerul zeităților și o mare parte a lumii legendelor sunt
comune tuturor locuitorilor Insulelor de Nord și de Sud. Știința –
studiile maori sunt oferite între timp de fiecare universitate a Noii
Zeelande – se folosește de această multiplicitate, în care reține și
cercetează aspecte parțiale, spre a le include apoi, pe cât posibil,
într-un mare întreg. Apariții mai puțin serioase se servesc de
tradiția maori ca dintr-un supermarket: ele ciugulesc mereu ceva ce
se potrivește imaginii pe care o au despre lume sau care pare mai
profitabil din punct de vedere al comercializării. Astfel, există un
exemplu elocvent al unui vindecător impostor german care a
dedicat o întreagă carte uleiului din arborele de ceai ca remediu
universal al maorilor, în timp ce website-ul oficial al Organizației
Maorilor nici nu amintește pomul-manuka drept plantă medicinală.
Și ezotericii preiau cu plăcere în ultima vreme din presupusa
2106
înțelepciune a maorilor, ceea ce au contestat mereu victimele lor de
până acum, aborigenii australieni. Aceștia nu s-au lăsat impresionați
că li s-au atribuit puteri miraculoase de către vizionari impostori
apuseni. Mai mult decât de o crudă publicitate, ei ar avea nevoie de
o mai mare acceptare, de șanse mai bune de instruire și de locuri de
muncă mai bine plătite. În orice caz, fundamental este că în cazul
tuturor publicațiilor despre cultura maorilor (și, mai întâi, despre
cea a aborigenilor) îndoiala este mai mult decât binevenită.
Seriozitatea izvoarelor abia dacă poate fi verificată. Din această
cauză, în cercetările pentru această carte m-am sprijinit cu precădere
pe declarațiile și publicațiile maorilor, respectiv ale organizațiilor
maori. Ceea ce nu garantează o autenticitate absolută (aspectele
sumbre ale propriei culturi sunt omise cu multă plăcere din paginile
„Noi despre noi”), dar ferește totuși de speculații prea riscante.
În legătură cu studiul științific al culturii maori mai trebuie adăugat
aici că în această carte am recurs la unele anticipări. La începutul
secolului XX, în Auckland nu exista o facultate dedicată studiului
maori. Astfel că l-am plasat pe profesorul lui Ben în departamentul
de lingvistică, deși chiar și aceasta era în plină construcție. Savanți
amatori, precum Caleb și Charlotte, probabil să fi existat și pe
atunci.
Prăpastia dintre maori și pakeha nu a fost niciodată atât de adâncă
precum cea dintre coloniști și autohtoni în alte părți ale globului.
Aceasta este valabilă îndeosebi pentru Insula de Sud. Între membrii
lui Ngai Tahu – cărora le aparțin nu numai fictivul meu trib, ci,
practic, toți iwi Insulei de Sud – și imigranții din Europa nu au
existat conflicte notabile. Potrivit informațiilor unei etnografe maori,
care a fost atât de amabilă să se întrețină cu mine asupra acestui
subiect, triburile au acceptat să se adapteze la modul de viață
apusean, deoarece acesta le oferea, cel puțin la prima vedere, o
calitate mai bună a vieții. Abia mai târziu au apărut îndoieli în
această privință, astfel încât și Tonga al meu pare să își depășească
2107
timpul. Astăzi se înregistrează, îndeosebi pe Insula de Nord, o
puternică mișcare a maorilor care militează pentru revenirea la
propria lor cultură și care invită și tineri pakeha la discuții în această
privință.

În ce privește istoria lui Lilian, cititoarea/cititorul se întreabă poate

dacă nu cumva relatarea nunții ei este cam trasă de păr. Într-adevăr,
pe atunci se putea și se poate și astăzi încheia în Noua Zeelandă
spontan o legătură pe viață, cu condiția să se posede un pașaport și
să se aibă vârsta minimă. Acceptarea scrisă a părinților pentru
minori a fost și este, ca și atunci, o simplă formalitate.
Pe timpul lui Lilian, exista pe Insula de Nord ziarul Auckland Herald.
Publicația se afla, în realitate, în posesia unei familii Wilson.
Liniștitul meu redactor-șef Thomas Wilson este, într-adevăr, o
ficțiune, în contrast cu mediul spiritist Margery Crandon, cunoscută
peste tot în epocă. Este puțin probabil ca această damă să-și fi
desfășurat activitatea dăunătoare și în Noua Zeelandă, cel puțin nu
în timpul anilor de război. Atunci s-a făcut utilă și a condus o
mașină de ambulanță în Noua Anglie. În rest, ea l-a învârtit pe
degete pe Arthur Conan Doyle, în vreme ce marele magician
Houdini se încadra mai degrabă în spusele lui Lilian. El a denunțat-
o pe Crandon ca impostoare, însă asta nu i-a dăunat câtuși de puțin
gloriei sale de mistică. Nimic nu e mai presus de o poveste bună<

Țin să le mulțumesc prietenilor și lectorilor pentru sfaturi și ajutor la

nașterea acestei cărți, îndeosebi – ca întotdeauna – minunatului meu
agent Bastian Schlück. Klara Decker a citit, ca de obicei, mostre din
ea, iar Eva Schlück și Melanie Blank-Schröder au participat, alături
de obișnuita muncă de lector, la discuția despre adeseori prea
încărcata figură a Gloriei. Desigur că este un pic neobișnuit ca o
eroină de roman să-și stea mereu în drum ca strănepoată Gwyneirei,
încât fata m-a călcat și pe mine din când în când pe nervi. Însă așa a
2108
fost: un om dintr-o poveste care istorisește despre oameni.

Rolf Ritchie m-a ajutat cu informații despre gradele și viața din

armata britanică și și-a dat osteneala să verifice autenticitatea
întregului capitol Gallipoli. Nu scriu germana cea mai simplă și,
desigur, asta l-a costat multe ore. Sentimentul autentic de a fi
împușcat în timpul unei plimbări inocente mi-a fost mijlocit de
vânători adevărați, foarte indisciplinați, cărora însă nu le pot fi cu
adevărat recunoscătoare pentru asta.
În timpul lucrului la primul capitol, a stat lângă mine cățeaua mea
Cleo, o border-collie, care mi-a inspirat permanent primele volume
din trilogia În țara norului alb. Apoi, și-a luat rămas bun, după
aproape douăzeci de ani, cu spiritele, spre Hawaiki.
Până în ceruri, Cleo< pornind, cu spiritele și mai departe, până la
câteva stele<

Sarah Lark

2109