TEST 1

Copilăria- Matei învață lecția prieteniei, a altruismului, a cumpătării și a

răbdării.

„Cel mai mare Gulliver” de Gellu Naum urmărește peripețiile lui Matei, un băiețel
tare necăjit fiindcă este prea mic și crește prea încet.

În ciuda faptului că părinții îl înconjoară cu grija și dragostea lor, îi cumpără tot ce-și
dorește, copilul este veșnic nemulțumit. Fugind de acasă, el întâlnește un cangur pitic (și
scamator pe deasupra), care îi îndeplinește dorința de a fi la fel de mare precum Gulliver.
O simplă formulă magică este suficientă pentru a-l transforma pe Matei într-un uriaș,
care „poate călca pe oricine în picioare“, atât la propriu, cât și la figurat, fiindcă băiatul
cel răsfățat uită complet de respectul pentru ceilalți, abuzând de statura sa.

Călătoria lui spre mare este un prilej de a cunoaște lumea și pe sine, de a înțelege faptul
că, din fericire, nimeni nu trăiește singur pe pământ, că suntem mereu interconectați și
că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să suportăm consecințele faptelor
noastre. Matei ratează toate ocaziile de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie,
tratându-i cu indiferență și dispreț. Refuză să pună umărul la construcția
unui pod, cărând bolovanii cei grei, care pentru el sunt simple pietricele, îi
lasă pe țărani să sufere de arșiță, storcând norii doar în folos personal, iar
odată ajuns la mare, rămâne surd la strigătele de ajutor ale membrilor unui
echipaj naufragiat.

Odată cu lăsarea serii, lui Matei i se face foame, frig și frică. El realizează că noua statură
îi aduce și dezavantaje, nevoile lui fiind acum exacerbate/exagerate. În consecință, bea
toată apa dintr-un lac, mănâncă zeci de saci de cartofi, de ardei și de varză, mai multe vite
și oi, dar și „restaurante, clădiri importante […], un muzeu și o fabrică de pateu“, fără a se
putea sătura. Este momentul unei revelații („Dacă aș fi știut ce-o să pățesc, n-aș fi
vrut niciodată să cresc.“) și al deciziei de a se întoarce acasă. În drumul său, se
întâlnește cu bătrâna care ieșise cu vaca la păscut și care în zadar îl rugase să stoarcă un
norișor pentru agricultură, cu muncitorii de la pod, care-i reamintesc că a dovedit „lipsă
de tact, de morală, de solidaritate“, și apoi cu vecinii, sătui de văicărelile lui de copil
răsfățat. Realizează acum că respingerea de care are parte nu este decât rodul
comportamentului său, lipsit de empatie față de ceilalți. Doar mama îl primește,
bineînțeles, cu brațele deschise. Alături de ea, văcuța bătrânei, personificată, oferă o
adevărată lecție de „omenie“, îndemnând lumea să nu țină minte răul: „Iertați și voi o
dată, zic eu, care sunt vacă.“

Pentru băiat, trezirea conștiinței coincide cu trezirea dintr-un somn lung („Și umbra din
poiană l-a mângâiat pe-o geană/ și s-a trezit Matei.“) dar și cu ruperea convenției
teatrale. „Stop-joc !“ este formula prin care Matei cel uriaș redevine simplu copilaș,
dându-și seama că totul n-a fost decât un vis: „Încapi în casă, încapi la masă,/ Ce bine c-
am visat/ Nimic nu s-a-ntâmplat.“ Visul devine astfel o formă de terapie pentru reverie.

Textul nu se adresează doar copiilor, ci și adulților, taxând tendința

oamenilor de a uita lucrurile bune din viața lor și a se adânci într-o veșnică
nemulțumire și lamentare, căutând mereu altceva: Matei este mic, dar vrea
să fie mare, norișorul-copil se află pe cer, dar vrea pe pământ, părinții nori
se ciondănesc continuu, iar lucrătorii de la pod se plâng că lucrează prea
mult.
Cartea lui Gellu Naum propune o reflecție asupra noțiunii de vis, jucându-
se cu înțelesurile a două feluri de vise: cele pe care le avem cu ochii deschiși
și visele din somn. Aici, în povestea lui Matei, ficțiunea trăită în somn
vindecă iluzia acelui „ce bine ar fi dacă aș fi …”
Cel mai mare Gulliver este o poveste pentru copii, cu un copil erou
principal, dar ea poate fi citită și ca o alegorie cu copii, despre slăbiciunile
adulților, adevărații mari fabricanți de iluzii.

Volumul „Cel mai mare Gulliver” li se adresează copiilor cu vârste cuprinse

între 6 şi 10 ani, a căror dorinţă arzătoare este de a creşte cât mai repede.
Asemenea lor, Matei, eroul cărţii, îşi doreşte să crească foarte repede şi să fie
atât de mare încât nimeni să nu mai poată râde de el pentru că este cel mai pitic.
Referirea la opera lui Jonathan Swift ne indică încă din titlu faptul că dorinţa lui
Matei este îndeplinită, chiar la superlativ, căci, într-o zi, plimbându-se prin
curte, Matei dă peste un cangur magician minuscul care îl face pe băiat să
crească până ajunge la nişte dimensiuni cu adevărat impresionante. Matei este
atât de înalt încât poate parcurge fără dificultate drumul cel lung până la mare și
poate atinge norii, dar, după cum era de aşteptat, nu mai poate recunoaşte
realitatea de dimensiuni reduse în care trăiesc ceilalţi.

Prima reacţie a lui Matei cel foarte înalt este aceea de a-i dispreţui pe toţi cei
pitici, dând dovadă astfel că nu a învăţat încă lecţia pe care cangurul scamator
voia să i-o dea. Purtându-se cu cei care îi ies în cale în acelaşi mod în care
prietenii lui se purtau cu el pe vremea când era încă mic, Matei îi jigneşte la
rândul său pe ceilalţi. Nu este însă nevoie de mult timp pentru ca băiatul să se
găsească din nou în necaz şi să aibă nevoie de ajutor.

Personajul povestirii din Cel mai mare Gulliver, un băiețel de 7 ani,

urmează, în mare, o experiență de tipul celei parcurse de fata babei din
basmul Fata babei și fata moșului. De data aceasta, eroul nostru va
învăța lecția de a fi bun cu ceilalți oameni, printr-o experiență unică:
se făcea că un cangur mic, scamator, jucând rolul de peștișor auriu, i-a
îndeplinit cea mai mare dorință pe care-o poate avea un copilaș mic de
statură: acela de a fi mai mare decât toți, adică uriaș, un Gulliver.
Matei, căci așa îl cheamă pe eroul nostru, devine mai mare decât toți
ceilalți oameni și trăiește satisfacția independenței față de ei: atunci
când e rugat să ajute la construcția unui pod, refuză, deoarece își dă
seama că, mare cum e, el poate trece apa dintr-o săritură: cui îi pasă de
ceilalți? Băiețelul stoarce un nor atunci când arșița e mare și are
nevoie de răcoare, dar refuză să facă același lucru spre folosul unor
țărani ce sufereau din cauza secetei. Călătoria lui Matei ajunge până la
mare. Acolo eroul nostru face o baie, dar refuză să salveze un echipaj
naufragiat. De aici încolo urmează drumul de întoarcere, presărat cu lacrimi:
Matei descoperă că are și el nevoi, îi este frig, foame, dar nimeni nu vrea sau nu
poate să-l ajute, în afară de, evident… mama sa. Copilul și-a învățat lecția: ar
prefera să fie din nou mic și realizează că slăbiciunile își au rostul lor atunci
când declanșează iubirea celorlalți oameni. Spre norocul lui, totul s-a petrecut
doar în vis. Matei se trezește ușurat că nu a trăit acel coșmar în realitete.

TEXT 2 Amintiri in copilărie de Ion Creangă

Copilăria ca vârstă a jocului, a nepăsării față de grijile vieții

“Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce

poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire.
Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai
strașnici, pe care aleargă, cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot
dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ia auzul; și de cade jos, crede
că l-a trântit calul, și pe băț își descărca mânia în toată puterea cuvântului...

Așa eram eu la vârsta cea fericită, și așa cred că au fost toți copiii, de când îi
lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice.

Când mama nu mai putea de obosită și se lăsa câte oleacă ziua, să se odihnească,
noi, băieții, tocmai atunci ridicam casa în slăvi. Când venea tata noaptea de la
pădure din Dumesnicu, înghețat de frig și plin de promoroacă, noi îl speriam
sărindu-i în spate pe întuneric. Și el, cât era de ostenit, ne prindea câte pe unul,
ca la „baba-oarba“, ne ridica în grindă, zicând: „'tâta mare!“ și ne săruta mereu
pe fiecare. Iar după ce se aprindea opaițul, și tata se punea să mănânce, noi
scoteam mâțele de prin ocnițe și cotruță și le flocăiam și le șmotream
dinaintea lui, de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mâțe din mâinile
noastre până ce nu ne zgârâiau și ne stupeau ca pe noi.

— Încă te uiți la ei, bărbate, zicea mama, și le dai paiale! Așă-i?... Ha, ha! bine
v-au mai făcut, pughibale spurcate ce sunteți! Că nici o lighioaie nu se poate
aciua pe lângă casă de răul vostru. Iaca, dacă nu v-am săcelat astăzi, faceți
otrocol prin cele mâțe și dați la om ca câinii prin băț. Ăra! d-apoi aveți la știință
că vă prea întreceți cu dedeochiul! Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă
merg petecele!

— Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i, că se bucură și ei de venirea mea, zicea

tata, dându-ne huța. Ce le pasă? Lemne la trunchi sunt; slănină și făină în pod
este de-a volna; brânză în putină, asemene; curechi în poloboc, slavă Domnului!
Numai de-ar fi sănătoși să mănânce și să se joace acum, cât îs mititei; că le-a
trece lor zburdăciunea când or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te “teme,
că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este-o vorbă: „Dacă-i copil, să se joace;
dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească...“

— Ție, omule, zise mama, așa ți-i a zice, că nu șezi cu dânșii în casă toată
ziulica, să-ți scoată peri albi, mânca-i-ar pământul să-i mănânce, Doamne, iartă-
mă! De-ar mai veni vara, să se mai joace și pe-afară, că m-am săturat de ei ca de
mere pădurețe! Câte drăcării le vin în cap, toate le fac. Când începe a toca la
biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga și el afară și începe a toca în stative,
de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de
la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia
auzul. Apoi își pun câte-o țoală în spate și câte-un coif de hârtie în cap și
cântă „aleluia“ și „Doamne miluiește, popa prinde pește“, de te scot din
casă. Și asta în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i
coșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești lor.

— 'Poi dă, măi femeie, tot ești tu bisericoasă, de s-a dus vestea; încaltea ți-au
făcut și băieții biserică aici pe loc, după cheful tău, măcar că-ți intră biserica în
casă, de departe ce-i... De-amu puneți-vă pe făcut privigheri de toată noaptea și
parascovenii câte vă place, măi băieți; dacă vi-i voia să vă dea mă-ta în toate
zilele numai colaci de cei unși cu miere de la „Patruzeci de sfinți“ și colivă cu
miez de nucă.

— Ei, apoi! minte ai, omule? Mă miram eu, de ce-s și ei așa de cuminți, mititeii;
că tu le dai nas și le ții hangul. Ia privește-i cum stau toți treji și se uită țintă în
ochii noștri, parcă au de gând să ne zugrăvească. Ian să-i fi sculat la treabă, ș-
apoi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc, zise mama. Hai! la
culcat, băieți, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveți demâncare sub nas!

Și după ce ne culcam cu toții, noi, băieții, ca băieții, ne luam la hârjoană, și nu

puteam adormi de incuri, până ce era nevoită biata mamă să ne facă musai câte-
un șurub, două prin cap și să ne dea câteva tapangele la spinare. Și tata,
săturându-se câteodată de atâta hălăgie, zicea mamei:

— Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu, herghelie! Știu că doar nu-s babe, să
chirotească din picioare!
Însă mama ne mai da atunci câteva pe deasupra, și mai îndesate, zicând:

— Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteți! Nici noaptea să nu mă pot odihni de

incotele voastre?

Și numai așa se putea liniști biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! Ș-
apoi socotiți că se mântuia numai cu-atâta? Ți-ai găsit! A doua zi dis-dimineață
le începeam din capăt; și iar lua mama nănașa, din coardă, și iar ne jnăpăia, dar
noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: „Pielea rea și răpănoasă ori o bate,
ori o lasă“.

Și câte nu ne venea în cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesate, mi-aduc aminte

de parcă acum mi se întâmplă.

Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane.

La Crăciun, când tăia tata porcul și-l pârlea, și-l opărea, și-l învelea iute cu paie,
de-l înnădușa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra
paielor și făceam un chef de mii de lei, știind că mie are să-mi dea coada
porcului s-o frig și beșica s-o umplu cu grăunțe, s-o umflu și s-o zurăiesc după
ce s-a usca; ș-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap!

Și, să nu-mi uit cuvântul! Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vro câțiva
băieți din sat să ne ducem cu plugul; căci eram și eu mărișor acum, din păcate.
Și în ajunul Sfântului Vasile toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă și mie
un buhai ori, de nu, batăr un harapnic.

— Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. N-ai ce mânca la

casa mea? Vrei să te bușască cei nandralăi prin omăt? Acuș te descalț!

Text 3

Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu

Copilăria nefericită, orfanul, familia

Text integral

Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n

dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începuseră să înflorească
galben cornii. Băiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul
proaspăt al primăverii. Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn
niște ciubote grele ale unui frate mai mare. Ridică spre mine ochi triști, învăluiți ca-
ntr-o umbră cenușie și-și scoase cu anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o
ciupercă. Îmi dădu bună-ziua c-un glas moale în care parcă suna o suferință
timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre
crâng. - Ce mai faci tu, măi flăcăule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ? - M-a
trimes tătuca să le mai port ! îmi răspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și se
opri. Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor. - Dar ești tu vrednic,
bre Niculăeș, să porți un cârd de oi ? - He, sunt eu vrednic; da'acuma n-am ce purta,
sunt supărat... - Cum se poate? Și de ce, mă rog ? - De ce ? mă întrebă ridicând
spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i buhos; pentru că în
primăvara asta tot ne-au căzut din oi; ș-acuma am rămas numai cu acestea șase...
Deși ”flăcăul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta
primăvară a vieții lui, năcazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată. - Și
v-au murit multe, bre Niculăeș ? - Multe... răspunse el grav, rezemându-se înaintea
mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna blastămă și suduie când cade câte-o oaie; mă
mai bate și pe mine câteodata; dar parcă eu ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întâmplat
alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o
jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și asta. Era a mămucăi și mi-o
lăsase mie... Glasul lui dintrodată scăzuse într-un tremur de lacrimi. - Și pe omul care
ți-a pălit oaia nu-l cunoști ? - Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc. - De ce nu te-ai întors
repede să-i spui lui tatu-tau ? - Tătuca nu-i acasă; a ieșit la arat cu cei mari. - Și de
ce spui că ți-o lăsase mămucă-ta ție ? - Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în
postul Crăciunului și ne-a lăsat singuri. Acu n-are cine mă spăla, n-are cine mă
îngriji... n-are cine-mi spune o vorbă bună... Într-o zi i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a
murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa pe frunte și mi-a spus că-
mi lasă mie mioara asta... Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere,
ca un om mare. Aș fi vrut să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș
putea spune unui copil. Ș-o desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era
o mângâiere pentru acest om. Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte. - Apoi
eu mă duc să-mi pot oile... îmi zise el cu hotărâre. Și urnindu-se din loc, începu a-și
târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu bățul alb oile spre dumbrăvioara de la malul
Siretului. Începui a merge și eu alăturea de el, pe cărarea din proaspăt zbicită. Cerul
era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, și din când în când se vedea Siretul
scânteind la cotituri.

- Uite, asta-i oaia pălită... îmi zise Niculăeș atingând cu bățul mioara care pășea
încet, șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are ce mă păli și
mustra tătuca... parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am... Smârcâi din
nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă adânc. - De
ce oftezi, Niculăeș ? La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse. -
Când era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam
lângă dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete... Avea arșiță mare. Eram singuri;
ceilalți erau pe-afară, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce
ea, și s-ascult pe tătuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-
mi spunea: Apoi eu am să mor, Niculăeș, și tu să nu spui la nimeni... Eu nu
spuneam, dar tătuca știa și el asta și era supărat și tot trântea și izbea și întreba:
Da'cât ai să mai bolești, măi fumeie ?... Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință
și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și sta la sfat cu oile lui ca totdeauna. _
Da'tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a
trântit și te-a pălit răul cela... He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat
de piept și l-aș fi scuturat: Măi, cum să-mi calci tu mie oaia ?... Hai încet, c-apoi în
dumbravă te-i hodini... - Nu te teme, Niculăeș, că nu piere... îi zisei eu. Lăsai pe
Niculăeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre locuri care
și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă nu-mi
dispărea dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama
lui, Irina lui Avram, copilărisem în școală și-mi aduceam aminte mai ales de ochii
înecați de un văl fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă,
foarte frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor,
gospodar bun, dar om hursuz și cam cărpănos. Acuma Irina noastră cea de
odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult
frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei cald și mintea ei
bogată copilului - care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oițele lui.
Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și nici o
floare și Onișor își ara ogorul nepăsător, îngrijit numai de holda de mâne. Amintirea
Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce
era în sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovarăș de drum, în serile
acelea singuratice de suferință, când amândoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afară
bântuiau, cu chinuite plângeri, vifornițile iernii. De la un loc, de pe înălțimea malului,
mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l
vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină. Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își
rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie: Simț a vară ! simț a vară! Și
de bună-samă, ca-n toate zilele, Niculaeș grăia cu oile lui. Ș-acuma întreba pe
mioara cea bolnavă: - Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?... Oaia răspundea,
behăind ușor și dulce. - Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama... îi zicea el
încet. Cocostârcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte.
Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și
necontenit cântecul. - Tu ești bucuros și fără grijă... îi murmura, ca o mustrare,
băiatul. Și ofta, ca un om năcăjit și plin de griji ce se afla... Târziu, întorcându-mă, îl
găsii înseninat, căci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca să-și facă o trișcă dintr-
o rămurică de răchită. Și când ridică zâmbind ochii spre mine, - mă izbi deodată o
amintire ce brusc izvora ca din negură, ș-o asemănare izbitoare cu ochii și zâmbetul
celei care odată, cu ani în urmă, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un zâmbet și
c-o privire un trecător ceas al vieții.

Text 4 Copilăria ca vărstă a imaginației nelimitate

Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu

Mia Vasilian, soția unui avocat de provincie, trăiește cu nostalgia vieții luxoase
cunoscute în copilărie. Din strălucirea de altădată îi rămâne, crede ea, doar o
creștere nobilă. Căsătoria cu Jorj Vasilian, descendentul unei familii de boieri
moldoveni, este văzută ca un compromis acceptat cu resemnare. Afaceri
neprofitabile și rivalități politice ruinează familia Papazoglu. Complexat de
vârstă (Jorj e cu 15 ai mai mare) și de un nume așa-zis ilustru (Papazoglu), Jorj
trăiește sentimentul inferiorității și încearcă să compenseze satisfăcând toate
capriciile unei neveste lacome și rele, gata să anuleze plictiseala provincială prin
flirtul de ocazie. La începutul operei, Mia Vasilian primește vizita unor neveste
de funcționari, amândouă urâte și fără gust îmbrăcate, dar în stare să
înțeleagă relația amoroasă a Miei cu locotenentul Micuș Lazăr, fermecător
cuceritor de inimi disponibile. Buna dispoziție a Miei este stricată de intervenția
Lizucăi, fata vitregă pe care nu o agreează, un ghimpe, un copil destul de rău
crescut de niște bătrâni ridicoli, părinții predecesoarei defuncte. Fetița se
strecoară și gustă, cu degetele, din șerbetul de portocale. Slujnica doamnei
Vasilian, agreată de stăpână pentru răutatea ei, o bate pe fetiță. Sătulă de bătăi și
vorbe grele, Lizuca se hotărăște să plece la bunicii ei împreună cu Patrocle,
câinele tovarăș de suferință. Cei doi se pregătesc de drum; Patrocle sustrage o
bucată de pâine, iar Lizuca își umple buzunarele cu cenușă pentru a marca
traseul parcurs în vederea întoarcerii. Călătoria celor doi debutează aproape de
asfințitul soarelui. Casa bunicilor se află dincolo de dumbrava Buciumenilor.
Basmele aflate de la bunicuță și de la mama ei o fac pe Lizuca să percepe lumea
ca fiind miraculoasă și totodată prietenoasă. Păpușoii ca niște săbii îi calăuzesc
drumul și o apară de jivine rele, Sora-Soarelui îi binecuvântează călătoria și îi
servește drept duhovnic.(fetița i se plânge că tatăl nu o mai lasă la bunici, că
mama vitregă se ceartă cu el pentru că vrea să pună mână pe livezi și păduri,
moștenirea Lizucăi etc.). Furnicile au o crăiasă care te salvează la nevoie dacă
ești un om bun. O bătrână oarecare devine Sfânta-Miercuri. Lăsarea
întunericului o cam sperie pe fetița care se bizuie însă pe curajosul cățel,
Patrocle. O scorbură oferită de mătușa răchită devine un adăpost confortabil
pentru cei doi drumeți rătăciți. Scăldată în lumina lunii pline, dumbrava pare un
tărâm feeric, de basm. În visul fetiței, vietățile pădurii devin făpturi magice.
Licuricii sunt pitici cu felinare, o floare pare o zână desprinsă din cărțile cu
povești pe care i le citea mama. Lumea din visul fetei se află în opoziție cu cea
reală, a muritorilor proști și răi, care și-au pierdut inocența, bucuria de a
asculta povești și de a crede în puterea imaginației. Reprezentativă pentru
incapacitatea oamenilor de a-și păstra sufletul inocent, de a se bucura de joc,
rămâne povestea domniței prichindeilor: până și Făt-Frumos o pierde pe zâna
închipuirii, îi cere, la insistențele muritorilor de rând, dovezi palpabile ale
existenței ei. Vietățile magice hătărăsc să ducă fetița adormită la bunicii ei,
pământenii de pe coastă. Dimineața, Lizuca se trezește în casa bunicilor, care o
căutaseră prin pădure, acuzați de mama vitregă de tăinuirea fetiței. Mia Vasilian
și slujnicuța vin să recupereze fetița, garanția obținerii averii. Cele două sunt
pedepsite de albinele care le înțeapă. Trezită din somn de țipetele lor, Lizuca îi
mărturisește bunicuței că nu se va mai întoarce în casa tatălui și că va da în
vileag legătura mamei vitrege cu domnul Micuș.

Lizuca, o fetiță de șase ani, este crescută de mamă și de bunici în spiritul

poveștilor, al imaginației fără limite și al bucuriei. Moartea mamei o face să
cunoască răutatea și lăcomia unei mame vitrege, aristocrata ruinată Mia
Vasilian. Incapabilă să se atașeze de fetiță, vănătoarea de avere Mia Vasilian o
consideră pe Lizuca o rușine și o nenorocire, un ghimpe, cu obiceiri și
apucături de țărancă, moștenite de la bunicii-răzăși. Femeia se laudă cu o
creștere aleasă și este evident că nu a cunoscut vreodată bucuriile copilăriei, că a
fost învățată de mică cât sunt de importante o vestimentație impecabilă, fără
cusur și o reverență corect executată. La rândul ei, slujnicuța o persecută,
dornică să intre prin astfel de manifestări în grațiile stăpânei prin apelative
precum gîngania dracului, dihanie și soi rău. Bătrâna considerată de fetiță
Sfânta-Miercuri o compătimește, numind-o o copiliță orfană și năcăjită.
Portretul fizic este al unei fetițe obișnuite care nu se remarcă prin frumusețe și
grație, dar care se face plăcut prin ansamblu și reușește să stârnească simpatia și
îngăduința cititorului: Era o fetiță mărunțică, însă voinică și plinuță. Rochița
de doc albastru stătea strâmbă și în chip cu totul nepermis pe trupușorul ei.
Botinuțele îi erau pline de colb și cu șireturile desfăcute. Călțunii căzuseră
și arătau niște piciorușe pârlite de soare, cu genunchii nu tocmai curați.
Capu-i era foarte scurt, tuns băiețește. Năsușoru-i mititel ar fi avut nevoie
de batistă, lucru pe care-l dovedeau și mânicile rochiței. Gura-i era cam
mare și obrajii erau roșii. Nu era deloc frumușică și delicată duduia Lizuca.
Numai ochii căprii, umbriți de gene negre, aveau în ei câte o mică floare de
lumină.

Crescută de bunicii răzeși, Lizuca învață să iubească natura și să îi interpreteze

semnele. Astfel, frunzele păpușoilor sunt percepute drept călăuze și protectori,
Sora-Soarelui o încredințează că se află pe drumul bun etc. Lizuca este copilul
prin excelență, cu un fond sufletesc pozitiv, orizontul în care trăiește fiind
reprezentat de joc și imaginație. Alături de mama-înger păzitor, de bunici și de
vietățile pădurii, Lizuca reprezintă o lume minunată, a poveștilor care fac viața
omului mai frumoasă. Lor li se opun muritorii proști și răi, a căror existență
este tristă și searbădă.

Toate dialogurile fetiţei ( cu Sora Soarelui, cu Patrocle, cu mierloiul, cu Sfâta

Miercuri) denotă imaginaţia, dorinţa de afecţiune, curajul, sensibilitatea,
dar şi suferinţa pe care copila o simte până în adâncul inimii, din cauza
pierderii mamei sale („Mama mea a murit, Sora Soarelui.”).

Test 5

Copilăria sub ocrotirea bunicilor

BUNICUL/BUNICA de B. Șt. Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care

cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de
adiere.
Pletele lui albe și creţe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile,
barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.

Cine trânti poarta?

— Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului!

Un băietan ș-o fetiţă, roșii și bucălai, sărutară mânele lui „tata-moșu“.

— Tată-moșule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

— Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

— Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

— Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.

— O, voinicii moșului!...

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi
binecuvântare.

— Tată-moșule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

— În ţara cocorilor.

— În ţara cocorilor?
—Da.

— Dar rândunelile un’se duc când se duc? — În ţara rândunelilor.

— În ţara rândunelilor?
—Da.

— Tată-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în slava
cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

— Dacă ţi-o crește ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.

— Da... hâ... hâ... poi ce fel... și mie?

Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie și zise băiatului:
— Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea. — Ţie două și mie două... nu e-
așa, tată-moșule? — Firește, ţie două, lui două și mie una.

— Vrei și tu, tată-moșule? întrebă băiatul cu mândrie. — Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme.
Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele“...

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copiii tăcură din râs și bunicul
din cântec.

E muma lor și fata lui.

Cum îi văzu, începu:
— I... tată, și d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap... Bunicul ridică mâna în sus,
aducând deștele ca un preot care binecuvintează, și zise prelung:
— Lăsaţi pe copii să vie la mine!
— Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră în casă.
— Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar mustrat pe cineva, și sărută
în creștetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

— Partea asta este a mea. — Și partea asta, a mea! — Mustaţa asta este a mea. — Și
asta, a mea!

La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le: — Pe din două.

Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
— Jumătate mie.

— Și jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul:

— Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:

— Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:

— Amândouă sunt dopotrivă.

— Ș-a mea, ș-a ei!
— Ș-a mea, ș-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare. — Partea mea e mai frumoasă.
— Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
— Ba a mea, că e mai caldă!
— Ba a mea, că e mai dulce!
— Ba a mea, că nu e ca a ta!
— Ba a mea, că are un ochi mai verde! — Ba a mea, că are un ochi și mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.

— Ba a mea!
— Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieși pe ușe și întrebă restit:

— Ce e asta, vermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând

fericit, răspunse fie-sei:

— Lăsaţi pe copii să vie la mine!

BUNICA

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb și creţ, cu ochii căprui, cu
gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binișor mâna în sân și-mi zicea: —
Ghici...
— Alune!

—Nu.
— Stafide!
—Nu.
— Năut!
—Nu.
— Turtă-dulce!
—Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus și mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

O văz, ca prin vis.

Ea își înfigea furca cu caierul de in în brâu și începea să tragă și să răsucească un r
lung și subţire. Eu mă culcam pe spate și lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se
părea că se scutură o ploaie albastră.

— Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creștetul capului.
— Să spui...
Şi niciodată nu isprăvea basmul.
Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau și adormeam; uneori tresăream ș-o
întrebam câte ceva; ea începea să spuie, și eu visam înainte.

— A fost odată un împărat mare, mare...

— Cât de mare?
— Mare de tot. Și-și iubea împărăteasa ca ochii din

cap. Dar copii nu avea. Și îi părea rău, îi părea rău că nu avea copii...

— Bunico, e rău să nu ai copii?

— Firește că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

— Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două și mă săruta în creștetul
capului.

Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri și cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii
dupe ea și ziceam:

— Spune, bunico, spune.

— Și așa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Și... nu mai putea de părere de rău că
nu are copii... Într-o zi veni la el un moș bătrân, bătrân, că-și târa barba pe jos de
bătrân și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot...

— Cât era de mic?

— Poate să fost, așa, cam ca tine.
— Va să zică, nu era mic, mic de tot...
— Era mic, da’ nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise:

„Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu știi care sunt ramurile unuia și
care sunt ale altuia; și când în oresc nu știi care sunt orile unuia și care sunt ale altuia;
și ăști doi meri înfrunzesc, în oresc, se scutură și mere nu fac. Măria-ta, să știi că atunci
când or lega rod ăști doi meri, împărăteasa o să rămâie grea și o să nască un cocon cu
totul și cu totul de aur“... Piticul se duse, și împăratul alergă în grădină, și căută, căută
peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se scuturaseră de ori, că sub ei parcă
ninsese, dar rod nu legaseră.

— De ce nu legau rod, bunico?

— Știu eu?... Dumnezeu știe...
Era așa de cald... așa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea
fruntea... norii albi, alune- când pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede și ușu- rel rul lung din caierul de in.

— Și se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau
ca să-i ude mereu; și i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult soare; și împăratul
a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în tece săptămână, și se scuturau, și
rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână și zbârcită, ca mine de
zbârcită, și mică, mică, ca tine de mică...

— Ca moșu de mică?
— Da, ca moșu...
— Atunci nu era mică de tot...
— Așa mică de tot nu era. Și zise împăratului:

„Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de
Valea Plângerii, într-o câmpie de mușeţel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu
leagă rod. Dar să te păzești, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se miște,
să se bată, și multe se apleacă pe obrajii ei, și ea se dășteaptă, că doarme mai ușor ca o
pasăre; și vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în buruiană
pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișcă“...

— Dar ce, ai adormit, ăcăul mamei?

Tresăream.
— A, nu... știu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor... Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de

mulţumire. Și mă simţeam ușor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel,
încetișor...

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele
cântece din burie- nile în care adormisem de atâtea ori.

— Și împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...

— Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

— ... ș-a luat o dăsagă cu merinde și a plecaaat... — ... ș-a plecaaat...
— Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ... s-a dus, s-a dus...
— Până a dat de o pădure mare și întunecoasă...
— ... întunecoasă...
— ... de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul

d-un ștejar bătrân, ș-a pus dăsagele căpătâi și a închis ochii ca să se odihnească. Și...
pasămite pădurea cânta și vorbea, că era fermecată. Și... cum îi aducea șoapte de
departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi...

Când m-am dășteptat, bunica isprăvise caierul. Dar basmul?

Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poală fermecată, și un glas, și un fus cari mă furau pe nesimţite și adormeam
fericit sub privirile și zâmbetul ei.